Adunare pe capitole a tuturor pricinilor cuprinse [620754]

DREPT CANONIC ORTODOX,
LEGISLAȚIE SI ADMINISTRAȚIE
BISERICEASCĂ
Voi. I

Arhid. prof. Dr. IOAN N. FLOCA
DREPT CANONIC ORTODOX,
LEGISLAȚIE ȘI ADMINISTRAȚIE
BISERICEASCĂ
Voi. I
TIPĂRIT CU BINECUVÎNTAREA
PREA FERICITULUI PĂRINTE
TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE
AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BUCUREȘTI — 1 990

CUVÎNT ÎNAINTE
De la început ne exprimăm bucuria pentru apariția manualului de
Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, lucrare
așteptată cu deosebit interes atît de profesorii și studenții Institutelor
noastre teologice, cit și de toți preoții și teologii ortodocși români.
Această apariție editorială, atît de necesară, de aproape o jumătate
de veac, a devenit posibilă prin eforturile conjugate ale forurilor noas-
tre bisericești de decizie, care au impulsionat permanent cadrele di-
dactice ale Institutelor teologice, pentru a-și lua obligația de a
rezolva problema editării manualelor pentru pregătirea viitorilor sluji-
tori ai altarelor, dar și prin rîvna și strădania mereu cercetătoare a
profesorilor care au făcut dovada atașamentului față de Biserică și a
dăruirii deplinei capacității teologice, oferind lucrări de referință, atît
pentru uzul studenților și slujitorilor altarelor, cît și pentru a face cu-
noscută pretutindeni gîndirea și practica Bisericii noastre strămoșești.
Fixați puternic pe tradițiile sănătoase ale învățămîntului nostru
teologic, care a început să-și contureze personalitatea sa, mai ales
după ridicarea la rang de Patriarhie a Bisericii noastre, profesorii noș-
tri au încercat să ofere manuale proprii disciplinelor teologice orto-
doxe românești.
Unele dintre acestea erau cursuri dactilografiate și multiplicate, în
număr limitat, numai pentru uzul studenților. Destul de puține la număr
erau cele alcătuite — în bună parte — după schemele unor manuale
apusene, sau chiar ca simple traduceri ale unor tratate aparținînd teolo-
gilor ortodocși străini, care s-au tipărit ca manuale sau cursuri uni-
versitare pentru diferitele discipline din cadrul secției practice a
Teologiei.
In ceea ce privește Dreptul canonic ortodox elste de semnalat faptul
că în secolul nostru au apărut prea puține manuale originale. Printre
acestea, singura apariție demnă de un nivel universitar fiind aceea a
manualului alcătuit de profesorul Valerian Șesan și intitulat: «Curs de
Drept Bisericesc universal», tipărit la Cernăuți în anul 1942. După
această dată încercări notorii de alcătuire a unui manual de Drept
canonic a făcut regretatul profesor Liviu Stan, care a deținut catedra
de Drept bisericesc de la Institutul teologic din București, profesor
cunoscut pentru capacitatea și înalta competență teologică. Apusul
vieții pămîntești al acestui mare canonist al Bisericii noastre (f 1973),
apreciat de înalte instituții de învățămînt teologic ortodox din întreaga
Europă, a pus capăt demersurilor sale, dar nu și realizării năzuinței
sale de a se tipări un manual de Drept canonic, pentru că așa cum
era de așteptat, ilustrul nostru profesor a pregătit din vreme și a
cooptat în vederea alcătuirii manualului pe unul dintre cei mai bine
pregătiți discipoli ai săi, pe actualul profesor titular de Ia Institutul
teologic din Sibiu, P. C. Arhid. Ioan N. Floca, doctor în teologie, spe-
cialitatea Drept bisericesc — în anul 1969 —, pentru a duce mai departe

6 DREPT CANONIC ORTODOX .
munca aceasta de elaborare și tipărire a manualului, după ce va fi
făcut și studii superioare de drept la Facultatea de Științe Juridice
din București și apoi din Cluj, unde și-a susținut — cu alese aprecieri —
și teza de doctorat în anul 1980. Precizăm că P.C. Arhid. dr. loan
Floca este astăzi o personalitate cunoscută în rîndul cercetătorilor
vechiului Drept românesc, premiul Simion Bărnuțiu care i-a fost
acordat recent de Academie pentru valoroasa colaborare la Istoria
Dreptului românesc, lucrare apărută în anul 1980, este o mărturie în
acest sens.
Din nenumăratele lucrări ale profesorului Liviu Stan, lăsate moște-
nire ucenicului său P. C. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, cum reiese din
însuși testamentul citat în prefața autorului, lucrări indicate împreună
cu bogata bibliografie de specialitate la sfîrșitul fiecărui volum al
acestui manual, se poate vedea ce efort uriaș a fost întreprins pen-
tru alcătuirea unei lucrări unitare, așa cum se cerea conform progra-
mei analitice.
Analizînd conținutul acestui manual 'de Drept canonic ortodox,
legislație și administrație bisericească facem constatarea îmbucurătoare
că el oferă studenților teologi și slujitorilor altarelor noastre, elemen-
tele principale de Drept canonic cu care fiecare poate să-și alcătuiască
imaginea reală a Bisericii noastre Ortodoxe, sub înfățișarea ei de
instituție religioasă.
Deși socotim că nu mai este necesar să arătăm cit de important
este ca studenții teologi să înțeleagă și să cunoască în amănunt cum
se încadrează Biserica, această instituție divino-umană, în angrenajul
vieții sociale, ținînd seama de specificul ei, de structura ei, păstrîn-
du-și toate atributele cu care a fost înzestrată de Mîntuitorul nostru
lisus Hristos, întemeietorul ei totuși, pentru a evidenția cîteva din
virtuțile acestui manual, vom aminti că temelia pe care a fost zidită
Biserica se află expres exprimată în Sfînta Scriptură și în Sfînta Tra-
diție, care dau împreună mărturie, oricînd, despre specificul Bisericii
ca instituție religioasă, chemată să se ocupe de mîntuirea oamenilor,
fără să se erijeze nicidecum într-o instituție lumească, așa cum a
precizat însuși întemeietorul ei care a spus : «Dați Cezarului cele ce
sînt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu»
(Matei 22, 21). Pe acest fundal scripturistic se clădește întregul edificiu,
cuprinzînd — metodic — materialul didactic, cu care este înzestrat
manualul de față. Sînt prezentate pe rînd, mai întîi însușirile sau
atributele Bisericii (sfințenia, unitatea, sobornicitatea și apostolicitatea),
arătînd că între acestea există o strțnsă legătură organică.
Cum era și firesc autorul acordă o importanță deosebită princi-
piilor de constituire și organizare a Bisericii, prezentînd — pe rînd —,
mai întîi pe cele canonice cu fond dogmatic și juridic și anume : prin-
cipiul eclesiologic-instituțional, principiul organic, principiul ierarhic,
principiul sinodal, principiul iconomiei sau al pogorămîntului și prin-
cipiul loialității față de Stat; și apoi pe cele canonice cu fond simplu
juridic, adică; principiul autocefaliei, principiul autonomiei interne,
principiul nomocanonic sau pravilnic, principiul teritorial. Evidențiem
aici modul în care autorul prezintă, dintre acestea principiul sinodal,
sau principiul sobornicității. «Acesta constă în rînduiala potrivit

CUVINT ÎNAINTE 7
căreia, organele superioare de conducere a Bisericii nu sînt cele indi-
viduale, reprezentate de cîte o persoană, ci cele constituite de sinoade,
adică sub formă de organe colegiale sau colective» (p. 197).
Relevînd aspectul dogmatic al principiului sinodal autorul aduce
în sprijin argumente scripturistice (Matei 20, 25—26 ; Marcu 10, 41—
45; Luca 22, 24—29), arătînd, că prin însăși porunca Mîntuitorului
este interzisă instituirea unei autorități supreme individuale în Biserică,
după «sistemul autocrat al lumii de atunci și dispunînd ca toți Apostolii
să slujească și să conducă împreună Biserica» (p. 197).
Din modul în care Sfinții Apostoli au dat urmare acestei porunci,
Iucrînd în chip sinodal (Fapte 1, 15—26; 6, 1—6; 15, 6—28), precum
și din modul în care «Sfînta Tradiție a precizat învățătura că autorita-
tea superioară în Biserică o dețin sinoadele la diverse niveluri, iar nu
vreo căpetenie ierarhică în mod individual» (cf. Canoanele: 34, 37
Apost.; 4, 5, 6 Sin. I ec.; 6 Sin. II ec. etc.), se observă ce importanță
deosebită i s-a acordat principiului sinodal, după cel ierarhic.
«Acestui principiu canonic fundamental i se dă o largă expresie
și în legiuirile actuale ale Bisericii noastre, prin modul de constituire
și de funcționare a tuturor organelor colective de conducere biseri-
cească, începînd de la cea mai mică unitate administrativă, care este
parohia, și sfîrșind cu cea mai mare, care este Patriarhia. în toate
aceste unități conducerea clericală-ierarhică este încadrată în soborni-
citate, după cea mai autentică rînduială canonică și tradiție ortodoxă»
(p. 197).
întreaga zestre spirituală lăsată nouă moștenire de Sfinții Apostoli,
numită în mod curent «Succesiune apostolică» și care în esență constă
în starea harică a preoției, în cele trei trepte de instituire divină și
In puterea pe care o au aceste trei trepte de a continua lucrarea Sfin-
ților Apostoli și a Mîntuitorului însuși, se află permanent la temelia
Bisericii. Privită sub cele trei înfățișări: «de lucrare sfințitoare, de
lucrare propovăduitoare și de lucrare cîrmuitoare sau pastorală», zes-
trea aceasta a fost transmisă în mod direct și solidar celor trei trepte,
căci «preoția este una, dar din ea toți membrii stării preoțești dețin
împreună și în mod solidar cîte o parte (clerus unus est, cujus a sin-
gulis in solidum pars tenetur), cum spunea Sfîntul Ciprian» (p. 245;
v. și p. 108).
Prezentînd, pe spații întinse, rolul preoției sacramentale, în manual
ni se înfățișează temeiurile canonice ale activității tuturor treptelor
preoțești de instituire divină, precum și a celor de instituire
bisericească, evidențiindu-se rolul deosebit de important al credincioși-
lor — elementul indispensabil al corpului eclesial (Trupul tainic al
Domnului) —, fără de care acesta nu ar fi putut să existe și nu și-ar fi
avut de fapt rostul în istoria milenară a creștinismului.
Rolul mirenilor în Biserică, colaborarea între cler și credincioși
pe baza principiului constituțional bisericesc, sînt și mai mult puse în
evidență prin prezentarea Statutului de organizare al Bisericii Ortodoxe
Române, în care se reliefează pregnant importanța ce se acordă aces-
tora de către Biserica noastră, păstrătoare fidelă a doctrinei și practicii
canonice ortodoxe. Astfel «potrivit acestei rînduieli, puterea biseri-
cească se deține și se exercită, în forme determinate pe principiul

7 DREPT CANONIC ORTODOX .
dragostei creștine care îmbină autoritatea cu libertatea, și pe prin-
cipiul responsabilității generale a tuturor membrilor Bisericii, pentru
buna ei chivernisire. Aceste forme sînt colegiile, adunările, congresele,
consiliile, comitetele, sinoadele arhierești, ca și sinoadele mixte și ori-
care alte forme care fac posibilă conducerea treburilor fiecărei unități
bisericești, prin colaborarea în spiritul dragostei și cu conștiința răs-
punderii solidare pentru Biserică a tuturor membrilor Bisericii, în frunte
cu clerul și ierarhia» (p. 197).
«Potrivirea lucrării Bisericii cu lucrarea lui Dumnezeu prin vreme»
cum se exprimă autorul, a tost și rămîne o linie de conduită permanentă
în Biserica noastră. «Ea nu este chemată să-și săvîrșească lucrarea
ei mîntuitoare decît în condiții pe care nu le creează ea, ci pe care
Ie creează aceeași putere divină, care a întemeiat-o pe ea, și care,
prin intermediul legilor naturii, îi oferă un cadru care trebuie socotit
voit de Dumnezeu, în aceeași măsură în care este voită și lucrarea
Biserici». In spiritul acesta, «în Ortodoxie se păstrează și se ex-
primă în cele mai variate forme colaborarea Bisericii conducătoare
cu credincioșii laici sau mireni. Biserica se situează în mijlocul lor,
atît prin lucrarea ei sacerdotală cît și prin celelalte lucrări legate
de organizarea și cîrmuirea chipului său social. Ea nu se situează
și nu este deasupra poporului, nu se distanțează de el, ci tot ceea
ce face, face la arătare, în fața poporului și sub controlul credin-
cioșilor, întocmai după chipul în care se oficiază sfintele slujbe numai
în prezența poporului, în vederea Iui și pentru el» (p. 415—416). Așa
trebuie înțeleasă Biserica, Trupul tainic al Domnului, «marele corp al
obștii bisericești, în totalitatea lui, cler și credincioși», care conform
spiritului tradiției noastre canonice se bucură de asistența Duhului
Sfînt și prin aceasta de infailibilitate (p. 414).
Ar putea fi reliefate încă multe elemente valoroase din conținutul
acestui manual foarte util învățămîntului nostru teologic și în-
tregii Biserici Ortodoxe Române, atît din punct de vedere teoretic cît
și practic. Ne limităm însă doar la cîteva aprecieri generale, semna-
lînd și evidențiind importanța și utilitatea apariției acestui manual de
Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, atît
pentru învățămîntul nostru teologic universitar, cît și pentru toți sluji-
torii altarelor noastre străbune.
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC

PREFAȚĂ
Manualul de Drept Canonic Ortodox, legislație și administrație
bisericească pentru Institutele Teologice Universitare a fost alcătuit
pe baza programei analitice, aprobate de Sfîntul Sinod, cu înalta bine-
cuvîntare a Prea Fericitului Părinte, TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Or-
todoxe Române.
In vederea întocmirii temelor, ținînd seama de exigențele științifice
actuale, autorul a consultat izvoarele și bibliografia de bază a disci-
plinei : Canoanele Bisericii Ortodoxe, Legiuirile Bisericii Ortodoxe
Române, Tratatele de Drept canonic și lucrările și studiile elaborate de
profesorii și doctoranzii specialiști în materie, surse de informare in-
dicate la bibliografie, pe capitole, ca lucrări de referință, și a urmat
îndeosebi lucrările profesorului său îndrumător și părinte sufletesc
preot Liviu Stan, unele alcătuite cu scopul de a constitui părți dintr-un
viitor manual.
Autorul consideră că a dat astfel manualului o unitate de con-
cepție, respeotînd tradiția canonică ortodoxă românească, și a dus la
îndeplinire obligația asumată prin înțelegerea survenită și îndatorirea
ce o are ca legatar testamentar instituit de regretatul profesor îndru-
mător și părinte sufletesc Liviu Stan, căruia, prin tipărirea lucrării de
față, i se aduce cu recunoștință un profund omagiu. Aceasta și da-
torită faptului că ilustrul profesor, prin ultima sa dorință a dispus prin
testament: «Biblioteca, cărțile și elaboratele mele cărturărești, le las
moștenire ucenicului și fiului meu sufletesc Ioan Floca».
Mulțumim, cu fiască supunere, Prea Fericitului! Părinte TEOCTIST, •
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru larga înțelegere, inte-
resul și sprijinul material și moral acordat în vederea apariției acestui
manual care, alături de alte manuale și lucrări teologice de deosebită
valoare, va contribui la ridicarea prestigiului Bisericii și Școlii teolo-
gice românești.
Sibiu, 1990 AUTORUL

ABREVIERI
Ane. — Ancira
Ant. — Antiohia.
Ap(ost). _ Apostol (ic)
Art. = Articol
Basii. — Basilieale
B.O.R. = Revista «Biserica Ortodoxă
Română»
Ccz/i. Canon
Cart. •= Cartagina
C.F. – Codul Familiei
Ci. — Cercetări istorice
Clement Rom. — Clement Romanul
C.J.C. — Codex Juris Canonici.
Cod. — Codex.
Cod. Just. — Codex Justinianeus
Cod. Theod. — Codex Theodosianus
Col. — Coloana
Const(ant.). — Constantinopol (C-pol)
Con st. Apost. — Constituțiile apostolice.
C.P. – Codul Penal
Decr. — Decret
Dig. — Digeste
Dionisie Alex. — Dionisie al Alexandriei
Ep(ist). — Epistola
Eus Ist. B. — Eusebiu de Cezareea, is-
toria bisericească
G.B. = Revista «Glasul Bisericii»
Gangr. — Gangra GI. – Glava
Grigore Naz. — Grigore de Nazîanz
Instit. = Institutiones
Joan Post. = Ioan Postnicul
Laod. — Laodiceea
M.A. = Revista «Mitropolia Ardealului»
M.B. — Revista «Mitropolia Banatului»
M.M.S. = Revista «Mitropolia Moldovei
și Sucevei»
M.O. — Revista «Mitropolia Olteniei»
Nichiîor Mărt. — Nichifor Mărturisitorul
Nov. — Novela
O. — R^fîsta «Ortodoxia»
Petru Alex. = Petru al Alexandriei
P.L. — Migne, Patrologia latină.
P.G. = Migne, Patrologia greacă
R.D.S. — Revista de Drept și Sociologie
R.d.l. = Revista de Istorie
Reg. — Regulament
R.O.C. — Revista «Romanian Orthodoxi
Church»
Sin. ec. = Sinod ecumenic
S.T. = Revista «Studii Teologice»
St. -= Statut
Teodor Stud. – Teodor Studitul
Timotei Alex. — Timotei al Alexandriei
T.R. – Telegraful Român
Vas. c. M. = Vasale cel Mare

(PARTEA I
INTRODUCERE
ÎN DREPTUL CANONIC ORTODOX
I
DESPRE DREPT IN GENERAL
A. DESPRE DREPT ȘI STUDIUL DREPTULUI
In vorbirea curentă cuvîntul drept se folosește foarte des, nu numai
în sens juridic, ci și cu diferite alte semnificații.
Despre drept, în sens juridic, despre dreptate, despre legile de drept,
despre modul în care se prezintă acestea în viața societății, despre apli-
carea lor, despre rostul cu care se face această aplicare, fiecare om are
cunoștință, în funcție de nivelul de cultură și de preocupările ce le are.
Aceasta, pentru că, fără deosebire, oamenii sînt supușii legii, trăiesc
în cadre create de legile de drept, așa încît se poate spune că omul tră-
iește pretutindeni sub lege.
Deși tuturor oamenilor le este cunoscut că legea de drept, într-un
fel sau altul este un element comun ce intră activ în viața lor, totuși
modul în care acționează legea de drept asupra vieții fiecăruia și modul
în care orice ins acționează în raport cu legile de drept, constituie parti-
cularități ale fiecărui individ, așa încît, privit în cadrul acesta al legi-
lor se poate spune că fiecare reprezintă o monadă juridică aparte, adică
o unitate distinctă căruia i se zice în mod obișnuit subiect de drept. Ca
subiect de drept, fiecare ins este purtător al unui număr de drepturi și
al unui număr de îndatoriri care împreună formează ceea ce se numește
statutul juridic al unei persoane.
Din cele spuse pe scurt pînă aici se poate vedea oricine vrea să
se ocupă de studierea legilor, adică de studiul dreptului are un cîmp
destul de vast pentru o astfel de îndeletnicire.
Trebuie să mai relevăm apoi, că tot ceea ce am spus despre legi
și despre drept în general cu raportare la viața omenească comună,
este valabil și cu raportare la viața credincioșilor, care fac parte din
Biserică, în calitate de membrii ai acesteia, pentru că nici Biserica sau

12 DREPT CANONIC ORTODOX .
viața bisericească nu se poate sustrage legilor de drept, ele fiind pre-
zente și acționînd și în viața Bisericii ca și în orice formă de viață
religioasă organizată în genere.
După această sumară înfățișare a ceea ce poate să însemne drep-
tul, legea de drept, și studiul dreptului, să vedem acum principalele as-
pecte ale vieții în genere care sînt strict determinate de legile de drept,
în sensul că acestea creează felurite cadre legale în care fiecare individ,
atît ca membru sau cetățean al unui stat și al oricărei societăți laice,
cît și ca membru al oricărei grupări religioase, și al Bisericii îndeosebi,
trebuie să trăiască conformîndu-se normelor pe care legile de drept le
impun pentru viața și activitatea oamenilor.
Legile de drept merg atît de departe în determinarea identității indi-
vidului, încît îl au în vedere chiar înainte de a se naște, stabilind anu-
mite drepturi pe seama fătului, între care cel dintîi este dreptul de a
se naște după ce a fost conceput, apărîndu-1 de curmarea artificială a
vieții abia începute, asigurîndu-i apoi paternitatea și o sumă de alte
drepturi legate de familia în care urmează să se nască -sau și numai de
mama care îl va naște, deși atît înainte de naștere cît și timp îndelungat
după naștere, noul subiect al dreptului este inconștient și nu poate în
mod personal să-și exercite vreun drept sau să-și îndeplinească vreo
îndatorire.
Din momentul în care se naște, viața copilului se desfășoară în con-
formitate cu anumite legi, care creează o sumă de drepturi și îndatoriri
atît pentru el cît și pentru părinți, pentru familie și pentru societate.
Inaintînd în vîrstă, fiecare etapă a vieții omului aduce cu sine
schimbări prevăzute de legi și impuse de acestea în situația legală sau
în statutul juridic al fiecăruia. Intre actele care conduc la importante
schimbări ale statutului juridic al fiecărei persoane se enumeră : ur-
marea unei școli de instruire și educare, în vederea formării unei pro-
fesii, angajarea în cîmpul muncii, satisfacerea serviciului militar, înche-
ierea căsătoriei ș.a.
De observat că omul, pe măsură ce înaintează în vîrstă dobîndește
pe lîngă noi drepturi și îndatoriri, și o anumită responsabilitate stabilită
prin lege, care se împlinește din ce în ce mai mult pînă la vîrstă majo-
ratului cînd devine deplină, în toate sectoarele vieții sociale.
Complexitatea relațiilor care se stabilesc prin încheierea unor acte,
ca și însemnătatea acestora au determinat pe legiuitori să alcătuiască
(cîte) un anumit cod, (corp de legi) în care sînt determinate amănunțit
normele juridice privitoare la acestea. Modul în care determină legile
juridice, statutul juridic al persoanei, diferă însă de la stat la stat, de la
epocă la epocă și evoluează mereu.
O importantă schimbare în statutul juridic al fiecărei persoane o
aduce actul căsătoriei a cărui încheiere produce schimbarea stării civile
a persoanelor care se căsătoresc. Legislația veche și nouă îmbracă
actul de schimbare a stării civile prin căsătorie într-o mulțime de forme
juridice care trebuie împlinite, constituind condiții obligatorii atît îna-
inte de căsătorie cît și în' timpul căsătoriei, adică în momentul înche-
ierii căsătoriei, precum și după acest act. Din încheierea căsătoriei re-

INTRODUCERE 6k3
zultă unele drepturi și îndatoriri noi pentru soți, pentru restul membri-
lor familiei, pentru copii, pentru societate.,
O schimbare însemnată în situația legală a fiecărui om produce și
profesia. Aceasta deoarece oricine se angajează într-o muncă pe care
o prestează constant, dovedind îndeletnicire profesională, își asumă o
seamă de îndatoriri și dobîndește o sumă de drepturi noi, strîns legate
de profesia pe care o exercită.
Omul, de-a lungul vieții sale este pus mereu în situația de-a dobîndi
sau de-a înstrăina anumite bunuri, de-a cumpăra, de-a dona, de-a moș-
teni, de-a închiria, de-a împrumuta, sau de-a săvîrși orice fel de acte
în legătură cu circulația bunurilor economice. Toate aceste acte se
săvîrșesc și ele după anumite reguli de drept înscrise în legi specifice
și în corpuri de legi care se numesc Coduri.
De asemenea, dacă cineva se asociază cu mai mulți semeni de-ai săi,
întemeind o organizație profesională, una de ajutor reciproc, sau în
orice alt scop licit, precum și dacă se asociază și creează o grupare reli-
gioasă sau dacă aparține unei atari grupări, toate aceste acte sînt regle-
mentate prin legi speciale care impun o seamă de îndatoriri și creează o
seamă de drepturi pentru cei ce se constituie în astfel de grupări, pen-
tru cei ce aderă la ele, ca și pentru cei care îndeplinesc sarcini și func-
țiuni în legătură cu activitatea acestora.
Ultima categorie de acte pe care le reglementează legile de drept
sînt acelea în legătură cu moartea și înmormîntarea, căci și acestea se
petrec nu numai după legi naturale ci și după legi civile. Cu toate aces-
tea, încheindu-și crugul vieții, omul nu încetează de a fi un subiect de
drept și după moarte.
Este un paradox, aproape, faptul că omul devine subiect de drept,
purtător de drepturi și îndatoriri, încă înainte de a se naște și că el con-
tinuă să fie subiect de drept și după moarte. Oricît de neverosimil pare
faptul acesta, el este totuși real.
Cum trebuie înțeleasă calitatea de subiect de drept a fătului încă
nenăscut am văzut. Să vedem acum în ce chip mai continuă să fie
subiect de drept și omul care a decedat.
In primul rînd el continuă să săvîrșească acte de voință și post-
mortem, în cazul în care a întocmit un testament sau în cazul cînd și-a
exprimat deschis, fără echivoc unele dorinți pentru urmașii săi, sau unele
dorinți în ce privește reglementarea unor raporturi juridice între cei
rămași în viață. Este evident că într-un asemenea caz, deși decedatul a
dispărut din viață, totuși prezența lui continuă să fie activă în relațiile
juridice, purtătorul calității lui de subiect de drept fiind voința pe care
și-a exprimat-o în scris sau verbal printr-un act de ultimă dispoziție. în
această calitate el compare chiar și în justiție ca și în fața altor organe
sau autorități, ca să nu mai vorbim și de cei direct interesați în execu-
tarea voinței sau dorinței din urmă a celui trecut la cele veșnice.
într-un al doilea fel el continuă să fie subiect de drept și prin faptul
că îndatoririle pe care și le-a asumat în viață fiind, ca și unele drepturi
pe care n-a apucat să și le mai exercite, trec asupra urmașilor săi legi-
timi, mai ales sub chipul de îndatoriri și — în foarte puține și rare

14 DREPT CANONIC ORTODOX .
cazuri — sub acela de drepturi atuțici cînd este vorba să primească
vreun ajutor, vreo indemnizație, vreo retribuție sau contravaloarea unor
bunuri etc.
In fine într-altfel un decedat poate să continue timp îndelungat și
chiar nelimitat să conteze ca subiect de drept, în rarele cazuri în care
el creează un așezămînt sau o fundație devenind ctitor al aceleia. Se
înțelege că în asemenea cazuri voința sa, care este suportul subiectului
de drept pe care 1-a reprezentat decedatul, continuă să determine acte
și relații juridice reale ca și cînd ctitorul ar fi în viață.
Așa se prezintă mai concret și mai precis feluritele aspecte ale
vieții omenești care sînt reglementate prin legi de drept. In
cazul încălcării legilor după care trebuie săvîrșite actele legate
de fiecare din stările și relațiile pomenite, atunci intervine tot legea de
drept care aplică sancțiuni sau pedepse felurite, după natura și gravi-
tatea încălcării legii. Și aceste pedepse sînt prevăzute în anumite legi
sau chiar în corpuri de legi numite Coduri, între care cel mai de temut
este așa numitul Cod Penal, adică Codul pedepselor pentru faptele care
primejduiesc — prin încălcarea legii — fie viața indivizilor, fie viața
societății sau a Statului.
Dar în afară de aspectele arătate ale vieții omenești ca reglemen-
tate, pe diferite etape, prin legi de drept, mai există și o sumă de alte
aspecte ale vieții omenești care depășesc cadrul individual și care sînt
reglementate tot la fel prin felurite legi de drept.
Astfel, pe lîngă unitatea socială pe care o constituie familia, oamenii
s-au asociat și au creat felurite alte grupuri, asociații, societăți sau
organizații fie în scop de într-ajutorare, fie pentru realizarea altor sco-
puri care depășesc puterile individuale. Ele pot fi create în scopul de a
munci împreună spre a produce cele necesare traiului, în scop de apă-
rare, în scop de asistență socială, adică de întreținerea celor neputin-
cioși, a celor lipsiți, apoi a copiilor orfani, în scop profesional — sindical,
în scop artistic, cultural sau sportiv, în scop de cercetare științifică, în
scop religios, în scop de a apăra pacea și în fine în felurite alte scopuri
legate toate de apărarea vieții și de dezvoltarea mijloacelor prin care
se poate asigura o viață cît mai bună oamenilor. In acest chip și cu
același obiectiv au apărut și așa-zisele așezăminte sau fundații precum
și numeroase instituții.
Toate aceste asociații sau grupări omenești' organizate au devenit
subiecte de drept, iar activitățile și relațiile lor au fost încadrate în legi,
adică au fost strict reglementate prin legi de drept. Deasupra tuturor
acestora s-a impus organizația statală sau Statul, care a apărut de la în-
ceput, înveșmântat în legi de drept și chiar ca generator, ca izvor, ori ca
făuritor al acestor legi. Ca atare Statul însuși, ca și diversele sale organe
care formează împreună aparatul de stat, sînt purtători ai calității de
subiecte de drept sau au calitatea de subiecte de dirept, iar activitățile și
relațiile lor, atît între ele, cît și cu persoanele individuale, sub felurite
forme de : asociații, societăți, organizații, așezăminte și instituții, sînt
reglementate tot prin legi de drept.

INTRODUCERE 6k3
Din toate cele arătate pe scurt în cele de pină aci, se vede că subiec-
tele de drept din cadrul unui teritoriu determinat, deci ale unei țări sau
ale unui stat sînt ori individuale, ori sociale, cele dintîi numindu-se
persoane fizice iar cele din a doua categorie numindu-se persoane juri-
dice. Persoanele fizice se mai numesc în mod curent și cetățeni, în de-
finirea situației lor legale intrînd ca un element de bază însăși calitatea
de cetățean. Față de numărul mare al cetățenilor numărul necetățenilor
si al persoanelor juridice, care au fiecare altă situație legală, apare ca
foarte redus. Cu toate acestea persoanele juridice îndeplinesc uneori,
chiar dacă nu fac parte din aparatul de stat, rosturi mult mai importante
decît indivizii.
In cadrul Statului și cu o natură distinctă de Stat a apărut și se
găsește acolo unde s-a putut organiza, o persoană juridică aparte, adică o
asociație, o comunitate sau organizație religioasă cunoscută sub diverse
numiri, dintre care cea mai folosită este aceea de Biserică. In limbajul
juridic modern s-a încetățenit numirea de cult pentru a designa atît
Biserica propriu-zisă cît și celelalte organizații religioase, indiferent cum
s-ar numi după specificul lor, însă numai în cazul cînd au dobîndit cali-
tatea de persoane' juridice, adică de subiecte sociale de drept.
Se înțelege că și viața și activitatea sau feluritele relații juridice
ale acestora sînt reglementate tot prin legi de drept, dintre care unele
sînt emanate de la autoritatea de stat iar altele de la autoritățile proprii
ale diverselor biserici sau culte.
Cele ce s-au spus pînă aci, în privința legilor de drept și a modului
în care acestea intră activ în reglementarea drepturilor și îndatoririlor
legate de fiecare etapă a vieții omenești sau de fiecare aspect deosebit
al eî, se referă numai la legislația internă a unui stat sau numai la dreptul
intern de stat, adică la dreptul din interiorul unei țări. Dar în afară de
legile și de dreptul de acest fel mai există legi care reglementează și
relațiile dintre state ca și dintre membrii sau cetățenii diferitelor state.
Cu alte cuvinte, există un drept intern și un drept extern, adică
există un drept propriu fiecărei țări și un drept comun mai multor țări
sau tuturor țărilor. Cel dintîi se numește drept de stat sau dreptul intern
al unui stat, iar cel de al doilea se numește drept internațional, drept al
popoarelor (volkrrecht), dreptul ginților (jus gentium) sau și drept
interstatal.
După cum s-a văzut, subiectele dreptului intern sînt de obicei indi-
vizii sau persoanele care se numesc cetățeni, adică membrii cu toate
drepturile civile și politice pe care le conferă legislația unui stat. Dar
în afară de cetățenii propriu-ziși ai unui stat pe teritoriul lui mai pot
șă existe și cetățeni ai altor state, fie că aceștia se găsesc întîmplător
sau în trecere prin statul respectiv, fie că s-au așezat pentru un timp mai
îndelungat în vreun interes oarecare. Mai poate exista și o altă categorie
de locuitori, adică cei fără de nici o cetățenie așa numiții apatrizi. In
fine, vicisitudinile vremii și ale istoriei au făcut ca în unele state să se
mai găsească și alte categorii de locuitori cum. au fost odinioară sclavii,
liberții, peregrinii și cum sînt acum refugiații, emigranții etc.

16 DREPT CANONIC ORTODOX .
Există apoi, între cetățenii unor anumite țări, felurite inegalități
în ceea ce privește drepturile și îndatoririle, inegalități determinate de
apartenența la felurite clase sociale sau la alte categorii de membri ai
aceleiași societăți.
Fiecare dintre subiectele individuale ale dreptului intern pot să
intre, în condiții determinate tot de legi, în relații cu subiecte ale
dreptului intern din alte state, fie că acestea sînt reprezentate de indi-
vizi, de societăți, de asociații, de așezăminte sau fundații, de instituții, de
organizații obștești sau chiar de state. în asemenea cazuri subiectele
dreptului intern depășesc sfera dreptului de stat și intră în circuitul rela-
țiilor internaționale determinate de legile de drept internațional sau de
dreptul internațional privat.
Tot la fel orice alte subiecte ale dreptului intern în afară de cele
individuale sau de persoane, și anume orice societăți, asociații, comuni-
tăți și organizații religioase, organizații obștești, așezăminte sau fun-
dații, instituții de tot felul și însuși Statul prin organele sale, pot să
intre și intră în mod obișnuit în relații cu organizații de același fel din
alte state sau din alte țări, stabilind cu acelea legături ce sînt reglemen-
tate prin legile internaționale sau prin dreptul internațional public.
O categorie specială de organizații active în relațiile internaționale
sînt apoi o seamă de organizații filantropice, profesionale, culturale,
artistice, științifice și religioase internaționale cum sînt: Crucea Roșie
internațională, Consiliul Mondial al Păcii, Consiliul Mondial al Biseri-
cilor, și altele.
în cele spuse pînă aci am amintit numai tangențial faptul că legile
juridice reglementează și relațiile de natură religioasă. De fapt
fără a avea amploarea relațiilor juridice din viața de "stat
sau din viața internațională, relațiile juridice din viața religioasă și
mai concret din viața bisericească se prezintă cu aspecte asemănătoare
ale acelora din viața de stat și din viața internațională. Ele pot fi urmă-
rite într-un paralelism cu cele de care ne-am ocupat, căci și ele înca-
drează yiața indivizilor ca și a grupărilor sau obștilor, a organizațiilor,
a fundațiilor, a așezămintelor, a instituțiilor și a Bisericii însăși, într-un
fel asemănător cu acela în care legile profane sau de stat încadrează
aspectele arătate ale, vieții interne și a celei internaționale. Relevăm
de asemenea că și în relațiile externe sau de circuit internațional atît
credincioșii, cît și organizațiile religioase pot să acționeze conformîn-
du-se normelor dreptului internațional ca și aceluia ale dreptului inter-
bisericesc sau interreligios.
Din modul concret în care s-a arătat amănunțit, și mai precis în ce
chip se desfășoară întreaga viață omenească sub legi, neputîndu-se
șustrage acestora nici actele feluritelor etape ,și aspecte ale vieții pro-
fane sau laice, nici aspectele vieții de stat, și deopotrivă nici actele
vieții religioase sau ale vieții bisericești, atît în cadrul intern cît și în
cadrul extern, se poate constata cît de complex este fenomenul juridic,
privit și numai sub aspectele lui externe sau în manifestările lui prinse
în legi sau determinate de legi. De acest fenomen în întreaga lui com-
plexitate se ocupă studiul Dreptului, ale căror elemente de bază pot fi

INTRODUCERE 6k3
socotite pentru viața de stat: cetățeanul și legea, iar în viața biseri-
cească credinciosul și legea, care în limbaj teologic se numește canon.
Cu un astfel de obiect atît de vast, cu aspecte atît de variate, se
înțelege de la sine că însuși studiul dreptului a trebuit să ia încă din
vremuri vechi o amploare deosebită, greutatea și importanța lui de-
curgînd din greutatea și importanța legii de drept în viața omenească.
Cercetînd felurite chipuri ale legii, justificînd rostul acestora, adîn-
cind înțelesul unor principii și al unor norme mai generale ale dreptului,
relevînd legătura lui intimă cu statul, precum și utilitatea dreptului
pentru stat, s-a ajuns să se închege un studiu aparte al dreptului cu
numeroase ramificații, diviziuni sau subdiviziuni, care toate împreună
reprezintă o ramură aparte a științelor sociale și intră cu aportul lor
în patrimoniul culturii omenești.
Dar în afară de aspectele externe ale dreptului sau ale legii de
drept, studiul dreptului se mai ocupă în mod necesar și de un alt aspect
al fenomenului juridic, adică de acela pe care-1 reprezintă conținutul
principal al acestui fenomen, sîmburele lui de adevăr care se lămurește
prin explicarea noțiunii de drept, în raport cu celelalte noțiuni folosite
în științele sociale, apoi cu originea și cu natura dreptului precum și cu
alte aspecte esențiale ale fenomenului juridic.
în concluzie putem face următoarele precizări:
— Studiul dreptului se ocupă de fenomenul juridic în ansamblul
său, atît sub aspectul său istoric, cît și sub aspectul său principal și
etimologic.
— Fenomenul juridic constă din suma activităților și relațiilor ome-
nești care nu pot fi reglementate altfel decît prin legi de drept.
— Legile de drept, principiile juridice și studiul dreptului în an-
samblul său reprezintă o ramură a culturii omenești. Ele contribuie la
îmbogățirea patrimoniului acestei culturi prin mulțimea de cunoștințe,
prin contactul în care pune spiritul omenesc cu felurite aspecte ale vieții,
chiar cu cele mai importante, lărgind astfel orizontul și viziunea pe care
și-o poate forma cineva despre viață.
— Legile de drept, principiile juridice și studiul dreptului în an-
samblul său determină în mod esențial orientarea practică în viață,
adică în aspectele esențiale ale vieții, în actele principale ale acesteia
și cu deosebire în viața de stat.
•— Ele prezintă o utilitate deosebită și au o contribuție echivalentă
atît pentru cultura și viața religioasă, cît și pentru orientarea practică
în problemele bisericești, așa cum se pun ele în fiecare epocă și în
genere în toate împrejurările sau în toate condițiile obiective.
Iată pentru ce este necesar, ca înainte de a intra în analiza și expu-
nerea elementelor dreptului bisericesc, să avem o privire de ansamblu
asupra studiului dreptului în genere, asupra necesității și utilității lui,
atît sub înfățișarea sa practică, reprezentată de felurite legi care înveș-
mîntează relațiile și activitățile omenești, cît și sub înfățișarea sa prin-
cipială sau teoretică, reprezentată prin elementele de bază ale gîndirii
juridice.
2 — Drept canonic ortodox

18 DREPT CANONIC ORTODOX .
B. NOȚIUNEA DREPTULUI
Pentru a putea dezvălui mai bine miezul cuvîntului, noțiunii sau
conceptului de drept, ca și realitatea care o exprimă acest cuvînt și spre
a-1 putea deosebi de alte noțiuni cu caracter tot atît de general, dar și
de specific în același timp, precum și pentru a-1 putea deosebi și de alte
valori care-și afirmă o prezență vie și o putere diriguitoare în viața
omenească, va trebui să procedăm la examinarea celor mai grăitoare
încercări ce s-au făcut pentru determinarea noțiunii de drept, și anume,
analizarea înțelesului termenilor și cuvintelor prin care se exprimă în
mod curent noțiunea de drept și noțiunile înrudite, în diverse limbi, și
analizarea definițiilor pe care filozofii și juriștii le-au dat dreptului.
1. Termenii specifici și cuvintele înrudite
prin care se exprimă noțiunea de drept în limba română
In mod curent în limba noastră se folosesc pentru exprimarea no-
țiunii de drept trei cuvinte și anume : dreptul, dreptatea și legea. Toate
au același înțeles generic de drept. Primul, dreptul exprimînd noțiunea
de drept în sens de putere sau de valoare superioară, ori în sensul mai
concret al unei îndreptățiri ce-i revine cuiva.
Al doilea, dreptatea, are înțelesul de stare creată prin aplicarea drep-
tului, adică de stare prin care se stabilește dreptul cuiva sau prin care
se înlătură o nedreptate.
In al treilea înțeles, adică în cel exprimat prin cuvîntul lege, drep-
tul este înfățișat într-un chip mai concret, ca materializat în lege sau ca
înveșmîntat în forma ei.
In oricare din aceste trei înțelesuri gîndirea poporului nostru pune
întreaga noțiune de drept, chiar dacă, prin cuvintele folosite, ele relevă
numai cîte un aspect sau cîte o lucrare, oricum am spune numai cîte o
anumită ipostază a uneia și aceleiași realități.
Cuvintele cele trei pe care le-am menționat ca fiind de circulație la
noi în vorbirea curentă pentru a exprima noțiunea de drept, își au cores-
pondențele lor, atît ca formă, cît și ca înțeles și în alte limbi. Ceea ce
constituie specificul limbii și gîndirii poporului nostru în legătură cu
noțiunea de drept se poate releva printr-o analizare mai precisă a cuvîn-
tului. drepD în primul rînd și apoi a unor expresii profane și a altor
expresii religioase, folosite în mod curent, precum și a conținutului
ideii de drept ca o sinteză a gîndirii lui asupra acestei realități.
Să vedem deci ce sens trezește sau sugerează cuvîntul drept, luat
în cel mai simplu înțeles al său ?
Acest înțeles este unul fizic, material, este înțelesul rectiliniu, adică
de conformitate cu linia dreaptă. Numai că această conformitate cu linia
dreaptă nu se referă la însușirile unor lucruri materiale ci la însușirile
unor fapte omenești. Aceste fapte sînt măsurate cu un instrument sau cu

INTRODUCERE 19
un criteriu care este corespunzător liniei drepte și prin care se apre-
ciază rectitudinea sau dreptatea unei fapte, iar lipsa acestei însușiri
este numită strîmbătate sau nedreptate.
După cum este ușor de înțeles sensul fizic sau material al cuvîn-
tului drept primează față de sensul lui juridic specific. Acest lucru șe
scoate și mai bine în relief prin înțelesul pe care-1 are zicala, atît de
răspîndită : «să stăm strâmb și să vorbim drept».
După înțelesul fizic sau material cuvîntul drept mai are în limba
noastră și un foarte pronunțat înțeles moral care se evidențiază prin
expresia : «ce-i drept, nu-i păcat».
Cuvîntului drept i se mai atribuie și un sens religios, comun, atunci
cînd se folosește expresia : «sfînta dreptate», care este socotită forma
superlativă la care poate să ajungă însuși dreptul.
Un alt înțeles este acela strict religios, bisericesc, pe care-1 găsim
în expresii ca acestea : «drepții Vechiului Testament», «drepții loachim
și Ana», «dreptul prin credință va fi viu», «drepții ca luminătorii strălu-
cesc», ș.a. Din toate acestea se vede foarte clar că noțiunea de drept
se acoperă cu aceea de sfînt sau cu aceea de mîntuit, mîntuirea însăși
fiind numită «îndreptare».
In fine, sensul juridic comun pe care-1 are cuvîntul drept în limba
noastră, este acela de lucru ce i se cuvine cuiva în baza legii, sau în baza
judecății prin care se aplică legea.
. Dacă încercăm să tragem o concluzie din cele arătate pînă aici 111
legătură cu înțelesul mai general și cel mai concret pe . care-1 are
cuvîntul drept în limba noastră vom ajunge tocmai la ceea ce s-a con-
cretizat ca sens în ideea de drept, formată pe măsura înțelegerii popo-
rului nostru și după modelul lui de a înțelege dreptul.
Ce se cuprinde în această idee ?
In această idee generală se cuprind o sumă de idei mai mărunte
sau o sumă de elemente care intră în alcătuirea ei, dîndu-i un conținut
înalt ca unele ce sînt reflectări ale unor realități obiective, prin care
dreptul își afirmă prezența și lucrarea în viața omenească.
Care sînt aceste idei sau elemente ?
Mai întîi avem ideea fizică de măsură rectilinie a faptelor ome-
nești. Apoi avem ideea de drept în sens moral și aceea de drept în sens
religios, iar în fine pe aceea de drept în sens juridic propriu-zis.
Dar toate aceste idei nu constituie elemente ce stau alăturat fără
legătură între ele, ci elemente ce se găsesc în interacțiune, rezemîn-
du-se unul pe altul și făcînd ca — prin intervenția fiecăruia în domeniul
realităților și actelor juridice ale omului — să se poată realiza o drep-
tate cît mai desăvîrșită.
Dar realizarea acestei dreptăți nu este lăsată la aprecierea sau
bunăvoința cuiva și nici nu este numai recomandată, ci ea este cerută în

19 DREPT CANONIC ORTODOX .
mod imperativ, in sensul că în oricare din elementele relevate ale ideii
de drept, ca și în toate împreună se simte prezența unei porunci, a unui
imperativ mult mai rigid și mai legat de concret decît este imperativul
moral sau cel religios. Acest imperativ este însă ancorat și în valori
superioare dreptului propriu-zis, adică în valoarea numită bine, ca și
In aceea de adevăr și în aceea religioasă numită sfințenie, încît cu ra-
portare la acestea dreptul apare într-o situație dependentă și față de su-
prema valoare etică a binelui și aceea noetică a adevărului, ca și față
de aceea religioasă a sfințeniei.
Acestui mod de a înțelege dreptul i se dă expresie și prin clasica
definiție a dreptului pe care o găsim formulată în Pravila cea Mare în
felul următor :
«Dreptatea iaste un lucra mai adevărat decît toate, care dă fieșcă-
ruia dreptate».
Definiția Pravilei introduce un element nou pentru exprimarea
conceptului sau noțiunii de drept și anume pe cel de «adevăr», care
exprimă și el ideea de valoare sau putere supremă în care ancorează
dreptul, de nivelul aceleia cu care se exprima sfințenia sau divinul, în
general.
2. Etimologia juridică.
Termenii specifici care se folosesc în alte limbi, pentru a exprima
noțiunea de drept, arată că și creatorii acestora au pus în cuvintele
respective un înțeles asemănător cu acelea pe care le~a pus și poporul
român. Există firește și deosebiri care se vor vedea din scurta trecere
în revistă a celor mai grăitoare cuvinte prin care se exprimă noțiunea
de drept la unele popoare, cuvinte care au caracterul de termeni teh-
nici juridici.
Să începem cu termenii folosiți în limba latină, adică în limba maeș-
trilor clasici ai dreptului.
In această limbă se folosește în mod curent, ca termeni pentru ex-
primarea noțiunii de drept, cuvîntul jus, care vine de la supinul jussum
al verbului jubeo = poruncesc. El are deci înțelesul de poruncă. De la
cine emană însă această poruncă ? Evident că de la un poruncitor, care
după epoci a fost considerat fie Jupiter, adică divinitatea lor supremă,
fie «senatul și poporul roman» (senatus populusque romanus).
In limba populară sau în latina vulgară noțiunea de drept s-a expri-
mat și prin cuvîntul directum sau dereptum, derivate clin verbul dirigo
= conduc, cîrmuiesc, diriguiesc. In acest înțeles el nu înseamnă însă
altceva decît diriguirea prin lege care arată linia dreaptă pentru con-
duita oamenilor, cuvintele respective avînd același înțeles simplu, fizic
sau material, pe care-1 are ca înțeles originar și cuvîntul drept în româ-
nește, care — se înțelege foarte simplu — derivă din directum sau de-
reptum, forma lui veche fiind dirept sau derept, cu derivatul ci treptate
și cu acela de dereptate.

INTRODUCERE 6k3
Același înțeles originar și simplu de rectiliniu îl au și cuvintele
neolatine : diritto (îm limba italiană), dereche (în limba spaniolă), droit
(în limba franceză), apoi și în limbile germanice: Recht (în limba ger-
mană) și Right (în limba engleză).
Un înțeles aparte au pus limbile slave în cuvîntul prin care expri-
măm noțiunea de drept. Ele folosesc cuvîntul Pravo al cărui înțeles
originar este același cu cuvîntul Pravda = adevăr, de unde și cea mai
veche colecție a dreptului rus Pravda Ruska.
De aci se vede că popoarele slave leagă noțiunea de drept de noțiu-
nea de adevăr, fie că-i dau acestuia un înțeles imanent, fie că-1 situează
la nivelul divinității, identificîn'du-1 uneori cu aceasta sau cu voința
acesteia.
Poporul vecin maghiar, folosește pentru a exprima noțiunea de drept
cuvântul Jog, care derivă din Jo = bine, arătînd astfel că el leagă
noțiunea de drept de aceea superioară a binelui.
în fine îndepărtatul popor indian folosește pentru noțiunea de drept
cuvîntul Jaus care are înțelesul de sfințenie sau de lucru sfînt, ceea ce
arată că acest popor leagă noțiunea de drept de aceea a sfințeniei;
Ce rezultă din toate acestea ? Cu ce contribuie etimologia juridică
la pătrunderea în adîncul noțiunii de drept ?
înainte de a dezvălui ceva din miezul noțiunii de drept, etimologia
juridică arată legătura strînsă în care se găsește dreptul cu alte valori
diriguitoare ale vieții omenești, fie că acestea sînt concepute ca avînd
sens pur profan, fie că li se atribuie un sens religios, cum demonstrează
înțelesul cuvîntului sfînt, înlocuit adeesea cu cuvîntul drept.
Ce ne spun totuși cuvintele amintite despre însuși miezul noțiunii
de drept ?
Este evident că eie identifică acest miez cu porunca sau cu impera-
tivul de a acționa drept, de comportare în conformitate cu linia dreaptă,
de a săvîrși prin această comportare numai binele și de a nu se abate
de la adevăr și de la sfințenie ca expresie a voinței zeilor, în care la
începuturile culturii lor toate popoarele au văzut garantul suprafiresc
sau metafizic al observării legilor de drept.
3. Definițiile filozofilor și juriștilor antici
a) Definițiile filozofilor antici. Dreptul sub oricare din înfățișările
sale, reprezentînd o realitate atît de prezentă și de activă în viața ome-
nească, nu a putut scăpa atenției gînditorilor greci și romani, adică a
filozofilor care își îndreptau privirile și asupra celor mai ascunse și mai
neînțelese lucruri.
Căutînd să-și explice realitatea juridică în cadrul concepției lor
despre viața, i-au dat dreptului definiții felurite, prin care au încercat să
determine mai precis conținutul ideii de drept în raport cu alte idei sau
valori prezente și active după concepția lor în viața omenească, precum
și în raport cu realitățile concrete ale vieții.

22 DREPT CANONIC ORTODOX .
Astfel, celebrul S o c r a t e (469 — 399 î.d.Hr.) a definit dreptul în
genere ca fiind conformitatea cu voința zeilor, iar mai concret ca fiind
conformitatea cu binele, «căci, zice el, între a face rău cuiva și a-i face
nedreptate, nu este nici o deosebire, iar nedreptatea este în orice Caz
un rău și o rușine. A face nedreptate, înseamnă a face cele rele, iar a
nu face nedreptate, înseamnă a face cele bune».
Gândind aproape în același fel, Plat o n (428—348 î.d.Hr.), defi-
nește dreptul ca virtutea cea mai cuprinzătoare care se numește drep-
tate (ătxcctoauvTj) și care ar fi reflexul cel mai deplin în imanență a reali-
tății supreme și absolute «xo ov». Dreptatea se găsește în fruntea celor-
lalte trei virtuți fără de care viața omenească ar fi lipsită de consistența
și anume a virtuților : sofia cppovijai? = înțelepciunea), andria
(avăpsta = bărbăția) și sofrosini (ootppoouvTj = cumpătarea), virtuți care
nici nu pot exista fără de dreptate (Siv.aioauvTj).
La cunoștința dreptului sau la înțelegerea dreptății omul ajunge
prin dreapta judecată, care îi descoperă că dreptul este conformitatea cu
adevărul și, reprezintă reflexul binelui în viața omenească. El nu se
cuprinde în mod esențial în legi sau în alte lucruri, ci în natură și din
natură se manifestă prin dreapta judecată.
A r i s t o t e 1 (384 — 322 î.d.Hr.) definește dreptul ca virtutea su-
premă su/b chipul dreptății despre care zice : «dreptatea este virtutea
prin care toți primesc ale lor, precum cere legea, iar dreptatea este cea
mai bună dintre virtuți, cea mai desăvîrșită, în care se cuprind toate
celelalte virtuți sau întreaga virtute». Ca atare ea reprezintă «binele cel
mai înalt» a cărei aplicare în viața omenească este tot una cu aplicarea
legii prin care se dă fiecăruia ce este al său. Ca atare dreptul reprezintă
ceea ce este egal și echitabil. Binele este prezent în drept prin echi-
tate, iar echitatea este mai mult decît legalitate, pentru că legile po-
zitive nu sînt întotdeauna echitabile, și astfel «echitatea este un drept
chiar contra celui legal».
Dreptul echitabil aplicat la viața omenească apare ca virtutea socială
a dreptății prin care se exprimă binele și adevărul în relațiile dintre
oameni.
Filozoful Zenon (336 — 264 î.d.Hr.), întemeietorul stoicismului,
definește dreptul ca o formă a onestului și un chip al binelui. Cunos-
cînd dreptul în acest chip, care se lămurește numai în cugetarea
dreaptă a omului, el trăiește în conformitate cu natura sa, după vir-
tute, adică fără contrazicere cu sine însuși.
Stoicul Epictet (50 — 138, d.Hr.) definește dreptul cu raportare
la adevăr, spunînd că «legile cele mai adevărate sînt cele mai drepte».
Cît despre adevărul suprem, pe acesta Epictet îl âdentifică cu di-
vinitatea.
Dintre filozofii romani sau dintre gînditorii romani, cei care ne-au
lăsat rostiri sau definiții mai grăitoare a noțiunii de drept, sînt : Cicero

INTRODUCERE 6k3
{106 — 43 î.d.Hr.), Seneca (4 — 65 d.Hr.) și Marc Aureliu (121 —
180 d.Hr.).
Cicero definește dreptul, în forma cea mai generală, ca «rațiune
care purcede din natura lucrurilor și care ne împinge la săvîrșirea lucru-
lui drept și ne reține de la delict». în același fel general el definește
dreptul și ca «rațiunea supremă, sădită în natură, care poruncește cele
ce trebuie făcute și oprește cele contrarii». Această poruncă este gene-
rală, ea se aduce la expresie prin rațiunea omenească și derivă în cele
din urmă din rațiunea divină.
Seneca definește dreptul ca justiție sau dreptate și arată că ea
rezidă în rațiune și se impune ca bine și onest sau prin bine și onest.
Marc Aureliu socotește că binele cel mai înalt îl repre-
zintă justiția și deci ea se definește cu raportare la bine.
b) Definițiile juriștilor antici. în afară de definițiile lui Cicero, care
a fost nu nitmai filozof, ci și un mare jurist, ne-a mai rămas o sumă de
rostiri deosebit de grăitoare asupra dreptului de la numeroși juriști
romani.
în fruntea acestora amintim pe Cel sus (f 129) care definește
dreptul ca «știința binelui și a echității» (jus est ars boni et aequi),
adică meșteșugul sau arta de a distinge ceea ce este bine și echitabil și
de a proceda potrivit acestei distincții la stabilirea lui jus, adică a
dreptului și la aplicarea lui în viața omenească.
Jurisconsultul Ulpianus (170—228) este cunoscut ca unul din
cei mai mari maeștri ai definițiilor juridice lapidare și cuprinzătoare,
în același timp. Dintre definițiile sale, reținem mai întîi una analitică,
în care arată că dreptul ar consta în trei precepte, adică în trei povă-
țuiri sau porunci, ispuniînd : «guris praecepta sunt haee : honeste vivere,
alterum non laedere, suum cuique tribuere», (preceptele dreptului sînt
acestea : a trăi onest, a nu vătăma pe altul și a da fiecăruia ceea ce
este al său).
După această definiție, conținutul dreptului ar consta în cîteva pre-
cepte sau povățuiri de natură morală, fără observarea cărora nu ar fi
posibilă conviețuirea între oameni. Cu alte cuvinte definiția relevă ca-
racterul moral al noțiunii dreptului.
In continuarea firului gîndirii sale, Ulpianus înfățișează dreptul și
sub aspectul său final de justiție, punînd accentul pe ultima poruncă din
prima sa definiție și precizînd că, justiția este voința constantă și per-
petuă de a da fiecăruia dreptul său': «justitia est constans et perpetua
voluntas, jus suum cuique tribuendi».
Prin această definiție Ulpianus relevă rostul practic al dreptului,
arătînd ca în cele din urmă ființa lui constă în săvîrșirea dreptății prin-
tr-o poruncă cu aplicare socială, prin excelență: «jus suum cuique tri-
buendi» (a da fiecăruia dreptul său).

24 DREPT CANONIC ORT
In modul cel mai complet și mai în acord cu concepția de v
romanilor, Ulpianus mai definește dreptul și ca jurisprudență, înțe!
prin acest cuvînt cea mai înaltă formă de înțelegere a dreptulu:
această definiție : «jurisprudentia est divinarum atque humanarum
notitia, justi atque injusti scientia» (știința în sensul de înțelepci
dreptului, constă în cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și omen
în priceperea a ceea ce este just și a ceea ce este nejust).
Prin această definiție Ulpianus ne arată dreptul ca pe o re
care nu poate fi înțeleasă decît raportînd-o la o realitate religio<
care o reprezintă lucrurile dumnezeiești și la o realitate omenea:
care o reprezintă lucrurile omenești, supuse aprecierii prin ceea c
just și nejust.
4. Definițiile Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești
Nu mai puțin decît filozofii și juriștii antici s-au ocupat —• d
blema dreptului — Sfinții Părinți și alți vechi scriitori bisericești
sind toate elementele pe care le-au găsit în această privință în te
culturii clasice greco-romane și încercînd să ie pună în acord
vățătura creștină sau să le situeze în cadrul concepției creștine de
Dintre cei mai vechi Justin Filozoful și Mar
(f 165), definește dreptul ca : «tot ceea ce totdeauna și pretutindi
socotit a fi just, și tot ceea ce s-a prezentat întregului neam or
ca dreptate». Definiția lui amintește pe aceea pe care o dă mai
Sf. Tradiții, Vincențiu de Le rin (î 425) și anume, în fond, că fort
stabilește conținutul noțiunii dreptului este conștiința comună a on
Clement Alexandrinul (f 215) se orientează in de
dreptului după stoici, arătînd că dreptul este tot o aspirație c
care poruncește cele ce trebuiesc să se facă și oprește sau interzi'
ce nu trebuiesc să se facă. Dar porunca aceasta care se impur
rațiune trebuie să fie conformă cu binele și cu adevărul, iar în c
urmă cu revelația lui Dumnezeu, care cuprinde tot adevărul, tot
și prin urmare și tot dreptul.
Origen (185 — 253) acceptă vechea definiție a dreptăți
virtute prin care i se dă fiecăruia ceea ce este al său, sau mai preci
zice el, ceea ce i se cuvine, dar adaugă în plus că această drep
poate fi bine înțeleasă decît raportînd-o la injustiție sau la i
tate, în contrast cu care dreptatea apare «ca din contrariul ei». Da:
tatea în sine sau substanța dreptății subzistă numai în adevăr și
din urmă în Logos și numai din acesta derivă dreptul sau drepta
viața omenească.
Sf. Atanasie cel Mare (295 — 373) definește drepta
dreptul adevărat ca fiind virtutea care dă fiecăruia ce este al s
cărei măsură superioară este adevărul. Un al doilea fel de drepte
acela care consistă în păstrarea egalității sub controlul rațiunii

INTRODUCERE 6k3
Sf. Vasile cel M a r e (329—379) definește dreptatea ca vir-
tutea prin care se dă după vrednicie fiecăruia ce este al său, din care
consistă .împărțirea după egalitate. Dreptatea și prin urmare drepftul este
contrar răului, conform adevărului, iar în forma sa cea adevărată, este
însuși Hristos.
Sf. Grigorie de-Nazianz (329 — 390) socotește dreptul și
dreptatea ca rezidind în egalitatea și în distribuirea echitabilă a bunu-
rilor.
Sf. Grigore de Nyssa (ț 394) socotește că rostul dreptății
este să împărțească în mod egal și după vrednicie ceea ce se cuvine fie-
căruia, dar această lucrare omenească o socotește subordonată adevă-
rului și dreptății divine.
Sf. Ioan Gură de Aur (354 — 407) face distincție între drep-
tatea oamenilor sau cea din legile omenești, care se reduce la cugetul
omenesc, și dreptatea divină. In facerea dreptății dacă nu s-ar aplica și
iubirea de oameni, ci numai dreptul, toate ar pieri. Cu alte cuvinte, Sf.
Ioan Gură de Aur definește dreptul cu raportare la cugetul omenesc, la
voința divină și la virtutea dragostei.
:Sf. Ciril al Alexandriei ("f 444) definește dreptul ca o
putere morală a cărei menire este păzirea egalității, în dependență de
bine și de voința lui Dumnezeu.
Teodor din Cir (396 — 458) definește dreptatea ca simetrie
a pasiunilor sau afectelor realizate prin stăpînirea dreaptă sau prin cum-
păna dreaptă a sufletului.
Dionisie Areopagitul (sec. VI ?) definește dreptatea ca
putere care în conformitate cu dreptatea divină dă fiecăruia ale sale
după %rrednicia fiecăruia.
Sf. Maxim Mărturisitorul (580 — 662), definește drep-
tatea ca virtute dependentă de adevăr prin care se dă fiecăruia ceea ce
este al său, după vrednicie și în mod egal, relevînd în același timp și
caracterul social al dreptului sau al dreptății, pe care o numește vir-
tutea care tinde la binele comun sau la folosul comunității.
Dintre răsăriteni mai amintim pe Sf. Ioan Damaschinul
(675—750) care aduce un element cu totul nou în definiția dreptății, spu-
nînd că dreptul sau dreptatea consistă în împărțirea celor egale în mod
nepărtinitor, în așa fel încît să se dea fiecăruia după munca sa.
El concepe în același timp dreptul ca fiind dependent de bine și de
sfințenie, adică de elementul divin.
Dintre scriitorii apuseni amintim mai întîi peTertulian (160—220),
care încercînd a defini dreptul, spune, că legea de drept și dreptatea
rezidă în echitate sau cu alte cuvinte că substanța dreptului o formează
echitatea.
Lactanțiu (f prima jum. a sec. IV) își însușește definiția lui
Platon și a celorlalți filozofi antici, potrivit căreia dreptatea este virtu-

26 DREPT CANONIC ORTODOX .
tea cea mai înaltă care cuprinde toate virtuțile, însă acelea prin care ea
se manifestă în mod deosebit sînt: pietatea și echitatea.
Ilarie de Pictavium (315—367) definește dreptatea ca
lucrare a rațiunii divine și a celei umane care este temelia păcii. Ea tinde
spre înfăptuirea binelui.
Sf. Ambrosie al Milanului (339 — 397), definește drep-
tul cu raportare la adevăr și la voința lui Dumnezeu ,relevînd rostul
social al dreptății care constă în realizarea unui echilibru prin echitate,
adică prin «suum cuique». El mai raportează dreptatea și ia bine, spu-
nînd că dreptatea este bunătatea aplicată.
R u f i n (345 — 410) definește justiția ca o virtute care constă în
rectitudinea voinței, avînd ca îndrumător principal preceptul: «ceea ce
ție nu-ți place, altuia nu face» (Tobit 4, 15). Poruncile dreptății sînt
acestea două: a nu face rău și a face bine, căutînd pacea.
Fer. August in (354 — 430). Pentru a defini dreptul, Fer. Au-
gustin îl raportează la bine, la adevăr și la Dumnezeu, arătînd că numai
în felul acesta trebuie înțeles conținutul și rostul dreptului și al drep-
tății care constă în a da fiecăruia ce este al său. Astfel lucrînd, dreptul
sau dreptatea săvîrșesc binele, iar binele statornicește pacea, potrivit
dreptății celei adevărate, care este adevăratul Dumnezeu.
Isidor de Sevilla (560 — 636) definește dreptul și dreptatea
ca virtute care privește toate raporturile posibile ale omului cu Dum-
nezeu și cu semenii săi, atît cele juridice, cît și cele morale.
Din cele arătate pe scurt, în legătură cu elementele din care se pot
trage concluzii asupra noțiunii de drept, rezultă că în afară de cele trei
aspecte comune ale sale, care sînt: dreptul — ca instrument de care se
servesc oamenii spre a stabili o anumită stare de ordine în viața lor
socială, dreptatea — ca stare realizată prin aplicarea dreptului — și
legea — ca expresie pozitivă a dreptului și a dreptății —, gînditorii din
antichitate au relevat și alte aspecte, a căror cunoaștere aruncă o lu-
mină mai clară asupra noțiunii de drept.
Aceste aspecte noi sînt: cele care rezultă din raportarea dreptului
la o sumă de alte idei sau noțiuni și cele care rezultă din raportarea lui
la realitățile vieții omenești.
Raportînd dreptul la idei sau noțiuni superioare, care se mai nu-
mesc și valori, în sensul că ele sînt socotite ca niște sinteze de puteri
diriguitoare ale1 vieții omenești și cu raportare la care se apreciază
însăși valoarea dreptului și a manifestărilor lui, s-a constatat că dreptul
este socotit ca o valoare dependentă de bine, de adevăr, de sfințenie, de
pietate, sau cu alte cuvinte, de valorile superioare religioase pe care le
însumează în cele din urmă divinul, ideea divină sau realitatea divină,
adică Dumnezeu.
Raportînd dreptul la anumite realități și nevoi ale vieții sociale
s-a constatat ca dreptul este socotit ca avînd în primul rînd un rost

INTRODUCERE 27
social sau ca reglementând relații sociale, potrivit unor reguli care fac
posibilă conviețuirea socială și-i asigură dăinuirea. Aceste reguli sînt
cuprinse în ceea ce se numește echitate, care nu constă într-o egalitate
mecanică sau absolută, ci într-o egalitate determinată de ceea ce se
cuvine fiecăruia, în mod egal, adică după vrednicia fiecăruia sau și mai
precis după munca fiecăruia.
Infăptuindu-se această echitate, prin ea se înfăptuiește binele și
prin bine se fundamentează și se garantează pacea, evitîndu-se răul și
consecințele lui, care sînt neînțelegerile, iar pînă la urmă, războiul.
In lumina acestora, dreptul apare sub orice înfățișare ni l-am închipui
sau l-am avea în vedere, ca un instrument pe care 1-a făurit mintea ome-
nească sau dreapta judecată, pentru a crea o stare de echilibru sau de
ordine în viața omenească. Dar, în făurirea acestui instrument, mintea
omenească a folosit, atît elemente de natură religioasă și morală, cît și
elemente de natură socială, care toate intră în conținutul sau în sub-
stanța dreptului, fiecare cu contribuția sa. Este cert însă că folosind ele-
mentele de care s-a servit, mintea omenească a creat din ele ceva nou,
adică ceva ce nu mai este identic, nici cu ideile socotite superioare
dreptului, nici cu realitățile sau cu țelurile vieții omenești. Și tocmai
acest ceva nou, acest lucru nou este dreptul.
în ce constă oare natura sau specificul lui ?
Pentru a răspunde la această inevitabilă întrebare, va trebui să
mai facem o incursiune în cercetările întreprinse pînă acum pentru a
lămuri originea dreptului, căci abia ajunși și în posesia cunoștințelor
pe care le vom reține din aceste cercetări, vom putea înțelege în mod
suficient de clar și de întemeiat însăși natura dreptului, rotunjind prin
ea în chip deplin noțiunea dreptului sau adevărata idee despre drept.

II
DREPTUL IN VIAȚA BISERICII
A. FACTORII CARE AU DETERMINAT
FORMAREA DREPTULUI BISERICESC
Problema elementului juridic, a dreptului, a normei juridice sau
legii de drept, ca un al treilea liant de cea mai mare eficiență, al corpu-
lui Bisericii, alături de normele credinței religioase creștine și de nor-
mele ei etice, la închegarea, conducerea și organizarea primelor comu-
nități creștine, și prin ele, a Bisericii întregi, constituie una din cele
mai delicate și controversate probleme.
Ceea ce trebuie precizat de la început este faptul că elementului
juridic i s-au dat numiri felurite, folosite în accepțiuni tot atît de felu-
rite, niciodată identice, atribuindu-i-se cînd un rost exagerat, cînd mini-
malizîndu-1 sau declarîndu-] inconciliabil cu natura Bisericii, numă-
rîndu-1 chiar între elementele revelate, care țin de natura dumneze-
iască a Bisericii.
Astfel, elementul sau factorul juridic, operant în viața bisericească,
a fost numit: Lege divină, Lege eternă, Drept divin, Lege naturală, Drept
natural, sau simplu, Lege, în sensul de Lege Veche, sau de Lege Nouă,
adică a Vechiului și Noului Testament, apoi i s-a mai zis poruncă, rîn-
duială, canon, lege bisericească, așezămînt, învățătură etc.
Toate aceste numiri au fost și continuă să fie folosite în înțelesuri
deosebite, neacoperind nici pe unul, nici pe celălalt, și relevînd fiecare,
după epoci, limbaj, stare socială, stare culturală, după influențe, după
teorii, concepții, sau după simple puncte de vedere, numai unele aspecte
care au sau pot avea, fie legături reale, fie simple tangențe cu dreptul.
Nu trebuie să vedem nimic surprinzător în acest fapt. Din contra
surprinzător ar fi tocmai faptul contrariu, adică faptul că respectivele
cuvinte sau expresii ar fi avut și ar fi păstrat pînă azi unul și același
înțeles. Evoluția cuvintelor și a înțelesurilor lor este un fenomen firesc,
inevitabilel se constată și în terminologia juridică profană, și nu lip-
sește nici din aceea a Dreptului bisericesc, după cum nu lipsește nici
din cea strict teologică.
Noțiunea de Drept divin era o noțiune curentă a epocii în care s-a
întemeiat Biserica în chipul ei văzut. O aveau evreii, și alte popoare
orientale, precum și grecii și românii, sub numele de «Jus sacrurn» sau
«Jus divinum». In ea s-a văzut în mod firesc o trăsătură comună a teo-
crației iudaice și a celei romane, atît de diferite totuși una de alta. Era
de altfel în firea lucrurilor, ca Biserica, apărută în aria culturii iudaice

INTRODUCERE 6k3
și a celei greco-romane, și care continua în multe privințe religia mo-
zaică, să-și însușească, «tale quale» noțiunea de Drept divin.
Această noțiune însă nu avea și nu are un sens strict juridic, ci
unul mult mai larg, incluzînd, pe lîngă elementul juridic, încă și ele-
mente religioase și morale, și tocmai acestea îi dădeau cuprinsului său
caracteristica esențială. Cu acest înțeles se păstrează și se folosește
pînă astăzi noțiunea de «Jus divinum» pe cînd în sens juridic propriu
— mai precis în accepțiunea științifică a noțiunii de drept —, noțiunea
•de «Drept divin» a încetat să mai facă parte din terminologia juridică.
Ea nu se mai folosește în științele juridice, ci numai în teologie și în
dreptul religios, sau în Dreptul sacru de orice fel.
La fel stau lucrurile și cu Dreptul natural. Nici noțiunea lui n-a
avut și nu poate avea un conținut strict juridic, ci unul mai larg, în care
intră, în ultimă analiză, — fie direct, fie indirect —, concepte religioase
și moral-religioase, de tipul celor care formează miezul Dreptului divin.
Și această noțiune a încetat să mai fie folosită în științele juridice pro-
priu-zise, în același chip și pentru aceleași motive pentru care a încetat
sa mai facă parte din terminologia juridică și noțiunea de Drept divki.
D® fapt, în relația juridică, așa cum este ea concepută în sens strict ști-
ințific, — la nivelul culturii din ultimul veac —, nici elementul divin,
nici cel reprezentat de «Dreptul natural» nu mai intră, nici ca sursă a
regulei de drept nici ca subiect de drept, dreptul fiind socotit destinat
să reglementeze exclusiv raporturile dintre oameni, după norme sta-
bilite prin voința acestora, pe diferite trepte ale dezvoltării societății.
S-ar putea continua analiza tuturor celorlalte cuvinte și expresii
care au fost și mai sînt folosite în viața Bisericii sau în diverse ramuri
de cercetare a instituțiilor ei, pentru a exprima noțiunea de drept într-un
fel sau altul. O astfel de analizare ar releva în fond același lucru, și
anume că, în Biserică, noțiunea de drept, indiferent cum a fost expri-
mată a avut și continuă să aibă un conținut care depășește sfera juridi-
cului, ancorînd mereu în religios și etic, și axîndu-se pe aceste elemente
în mod prevalent. De altfel, este ușor de înțeles că Biserica și nici o altă
formație religioasă nu se pot lipsi de specificul lor religios, care se aduce
la expresie pînă și în terminologia juridică proprie fiecăreia. Căci, într-a-
devăr, dacă ele s-ar lipsi de elementul lor esențial, prin ce și-ar mai legi-
tima existența, în raport cu alte forme de viețuire ?
Aceasta nu înseamnă însă că din noțiunile complexe pe care le folo-
sește orice formație religioasă — deci inclusiv Biserica — pentru a
exprima prin ele factorul juridic care intră în alcătuirea lor, ar lipsi cu
desăvîrșire elementul juridic propriu, și nici că ele s-ar putea dispensa
de acesta în desfășurarea lucrării lor.
Istoria ne atestă prezența dreptului propriu-zis, a normelor de con-
ținut juridic specific, în viața fiecărei religii organizate în chip social,
deopotrivă și în viața bisericească.
Făcînd o asemenea constatare, pentru conștiința teologică se pun
inevitabil o serie de întrebări. Dintre acestea, două par esențiale, și
cu implicații care au dat naștere la multe discuții și controverse în legă-
tură cu bazele și cu cauzele inițiale ale organizării juridice, ale tuturor

30 DREPT CANONIC ORTODOX .
formațiilor religioase, inclusiv a organizării Bisericii și pe baze juridice,
prin norme sau legi de drept.
Cu privire la Biserică prima întrebare care se pune este: De ce a
recurs Biserica și la serviciile dreptului, adică la folosirea normelor
juridice alături de cele religioase și etice specifice ei ? Iar a doua
întrebare este: Cum și de cînd și-a creat Biserica norme juridice?
sau : De unde și le-a luat ?
1. Motivarea folosirii normelor de drept de către Biserică
Răspunzînd la prima întrebare, în esență, arătăm astfel cum s-a
ajuns la folosirea normelor de drept de către Biserică :
a) Biserica este destinată să lucreze sub categoria timp, iar timpul
este inegal, el cuprinzînd epoci și rînduieli de viață, care reclamă în
mod inexorabil și elementul Drept. Necesitatea lui pentru Biserică de-
curge din vreme, adică din condițiile vieții omenești, care au făcut să
apară dreptul și care îi legitimează încă folosirea, el continuînd sa fie
un element constitutiv al oricărei rînduieli de viață, din epoca în care a
apărut Biserica, pînă azi. In acest interval de timp, oamenii nu s-au lip-
sit și încă nu se pot lipsi de drept în nici o formă de viață organizată,
deci nici în Biserică.
b) Dar se va zice : Biserica a fost înzestrată de Mîntuitorul cu toate
elementele necesare pentru a-și îndeplini misiunea sa, iar dintre aceste
elemente lipsește Dreptul, și atunci, nu cumva folosirea lui este de
prisos, sau nu constituie cumva chiar o alterare a naturii și lucrării
Bisericii, o cădere din har? Nu este el în dezacord cu natura Bisericii?
Credința și harul nu exclud în nici un fel dreptul ?
S-au pus astfel de întrebări, ridicîndu-se prin ele obiecțiuni, care
ignorau natura și rostul Bisericii.
Este adevărat că Mîntuitorul n-a înzestrat Biserica cu norme de
drept, cu un «cod de legi juridice», ci numai cu har, cu adevăruri de cre-
dință și cu norme religioase și morale. Și nici Apostolii și Evangheliștii
n-au dat caracter juridic normelor pe care le-au fixat în scris, sau pe
care le-au transmis oral. Revelația Noului Testament nu cuprinde norme
juridice ; Dreptul nu intră în conținutul revelației noutestamentare. Nu-
mai folosirea tradițională a noțiunilor, sau confuzia lor, i-a făcut pe
mulți să dea înțeles de norme juridice unor învățături sau îndrumări ale
Mîntuitorului sau ale sfinților Săi ucenici.
c) Cum însă Biserica era destinată să lucreze «în toată vremea» și
«pînă la sfîrșit» (Matei XXVIII, 20) tot în condițiile vremii, adică ale
vieții omenești pămîntene, iar nu doar pentru, și în viața de apoi, se
înțelege că ei i s-a încredințat puterea, și deci calitatea de a se folosi
de condițiile vieții din «veacul acesta», în acord eu scopul său. între
aceste condiții se găsește și Dreptul, afirmîndu-și prezența în mod fra-
pant ca element hotărîtor și de neocolit. El ni se înfățișează ca instru-
ment creat de inegalitatea socială, ca factor ce-și va afirma mereu pre-
zența și utilitatea.

INTRODUCERE 6k3
Faptul că Biserica a folosit și folosește elementul juridic, dovedește
că el intră, în anumite condiții ale vremii, în iconomia mîntuirii, căci în
caz contrariu, ea însăși, ca purtătoare fără greș a misiunii sale mântui-
toare, nu și l-ar fi însușit, sau dacă se infiltra totuși în viața ei, l-ar fi
eliminat.
lată în esență elementele din categoria timp, care au determinat
și care legitimează folosirea normelor de drept de către Biserică. Ele
servesc ca auxiliare ale mijloacelor specifice religioase și morale ale
Bisericii, dar se împletesc cu acestea și, împreună cu ele, servesc scopul
soteriologic al Bisericii.
Folosindu-le, Biserica s-a făcut interpreta fidelă a voinței Mîntui-
torului, care a rînduit ca principala ei lucrare mîntuitoare să se desfă-
șoare în condițiile vremii din «veacul acesta», așa cum sînt ele, nu împo-
triva lor și nici deasupra lor, sau cu nesocotirea lor. Cît despre latura
lucrării mîntuitoare a Bisericii, care se desfășoară cu prelungire în viața
de apoi, în împărăția cerurilor, pentru aceasta Biserica nu folosește mij-
loace juridice, ci numai mijloace religioase, cum sînt legarea sau dezle-
garea de păcat (Matei X, 19), rugăciunile pentru cei morți etc.
2. Momentul și modalitatea creerii normelor juridice
pentru Biserică
La a doua întrebare, adică la aceea de a se ști cum și cînd și-a
creat Biserica norme juridice, sau de unde și le-a luat, răspunsul este
ceva mai anevoios și implică lămurirea unor premise.
Să vedem întîi pe cele din latura omenească sau a vieții umane :
a) După cum se știe, o bună parte dintre primii creștini, proveniți
dintre evrei, au ținut cu tărie la rînduielile Legii vechi, și printre aces-
tea și la cele cu caracter juridic ale Vechiului Testament. Prin atitudinea
lor, creștinii.din această categorie apar ca cei dintîi exponenți ai ideii de
drept în Biserică. Atitudinea lor este explicabilă. Ei trăiseră sub impe-
riul Legii vechi și-și însușiseră o practică și o mentalitate prevalent
legalistă în sens juridic, în detrimentul concepției religios-morale. Ei
veniseră în Biserică pînă și cu idealul unui nou stat teocratic, deci și cu
ideea de drept și cu cea de stat, ca unele ce erau gemene și adînc înră-
dăcinate în mentalitatea lor.
Dar, nici Mîntuitorul, nici sfinții Săi ucenici, nu i-au dat Bisericii
caracterul unui stat și, ca atare, nici n-au înzestrat-o cu legi de drept.
Ba mai mult, au refuzat să-și însușească și legile juridice ale Vechiului
Testament, împreună cu alte rînduieli de aceeași sorginte. Mîntuitorul
declară că n-a venit să strice Legea, ci s-o plinească (Matei V, 17), ca
prin această plinire s-o depășească și s-o abroge (Rom. X, 4), iar sfinții
Săi ucenici au respins în mod categoric pretenția iudaizanților de a pune
peste «grumazul» creștinilor «jug pe care nici părinții noștrii, nici
noi n-am putut să-1 purtăm» (Fapte XV, 10). «Hristos este sfîrșitul Legii»
(Rom. X, 4), care a trecut ca umbra (Col. II, 17 ; Ev. VIII, 5 ; X, 1), iar
în locul ei, Mîntuitorul ne-a adus harul și adevărul (Ioan I, 17).

32 DREPT CANONIC ORTODOX .
Cu toate că penetrația normelor juridice vechitestamentare în Bise-
rică a fost stăvilită, constatăm că evreii creștini, pentru stăruința lor de
a se primi legile juridice ale Vechiului Testament în Biserică, găsiseră
un temei valabil în faptul că multe din acestea aveau un cuprins revelat,
deși ulterior suferiseră alterări. Și, într-adevăr, pe eîtă vreme revelații
noutestamentară n-are cuprins juridic, cea vechitestamentară are un
bogat cuprins de această natură. Cum se explică deosebirea, sub acest
raport, dintre Vechiul și Noul Testament ? Mai întîi ea trebuie expli-
cată prin osebitele trepte pe care s-a găsit și pe care le-a parcurs ome-
nirea, de la căderea în păcat pînă la venirea Mîntuitorului. înainte de
căderea în păcat, nici religia, nici morala, nici dreptul n-aveau rațiune ;
ele erau fără obiect, și nu erau necesare omului aflat în starea de perfec-
țiune edenică, în care vedea pe Dumnezeu față către față, și nu cunoștea
binele și răul, cîrmuit fiind numai de legătura desăvîrșirii care este
dragostea. Abia starea în care a ajuns după căderea în păcat, legiti-
mează necesitatea religiei și a moralei, ca mijloace de ridicare din nou
a omului căzut. Dar stricăciunea provocată de păcat n-a putut fi vinde-
cată prin mijloacele pe care i le oferea inițial religia și morala. Ea 1-a
împins la fărădelegi, care l-au prăbușit într-o nouă cădere, care, prin
urmările sale, a impus necesitatea înzestrării lui, pe cale de revelație,
și cu legi juridice, pentru că cele religioase și morale de pînă atunci nu
mai erau suficiente pentru a-i stăpîm dezlănțuirea patimilor pe povîr-
nișul deschis de noul păcat. Cînd s-a produs această prăbușire și în ce
anume va fi constat, nu putem preciza în mod cert. Cu toată probabili-
tatea însă, ea se va fi produs înainte de cea dintîi lege juridică revelată,
și va fi constat în păcatul care a generat împărțirea societății în stăpîni
și stăpîniți, pentru că, înainte de a se despica printr-un astfel de păcat
unitatea neamului omenesc, dreptul n-avea rațiune, n-avea rost, n-avea
obiect.
Antidot temporal al păcatului celui nou, întins omului ca o mină
de ajutor pentru redresare, pentru condițiile în care a trăit poporul lui
Israil pînă la venirea Mîntuitorului, dreptul revelat își pierde orice
putere după ridicarea păcatului lumii prin Iisus Hristos.
Prin actul mîntuirii obiective i se da posibilitatea oricărui credin-
cios al Domnului să renască la o viață nouă, sa viețuiască m har și să
se apere, cu puterea lui, de păcat.
Pentru o astfel de viețuire, lui îi sînt de ajuns normele religioase și
morale, desprinse din adevărul pe care 1-a întrupat și propovăduit Dom-
nul, fără a avea nevoie și de normele juridice.
Proba acestei posibilități reale au făcut-© primii creștini, care,
du cînd o viață sîîntă prin lepădare de sine și prin așezarea dragostei de
Dumnezeu și de aproapele, la temelia obștilor pe care le-au format, s-au
putut lipsi de orice norme juridice în organizarea și cîrmuirea vieții lor
cu totul noi. Acestea în relațiile lor din cadrul Bisericii, adică din cadrul
primelor comunități creștine.

INTRODUCERE 6k3
b) Nu tot astfel s-au petrecut însă lucrurile în ce privește relațiile
lor cu lumea din afară Bisericii, cu semenii lor necreștini și cu imensul
aparat de stat al imperiului roman, înveșmîntat în toate încheieturile
sale, de o tot atît de imensă rețea de legi juridice. Aceasta se înfățișa
aidoma unei uriașe pînze de păianjen, pe care n-o putea evita nimeni,
nu numai în viață fiind, ci chiar și înainte de a se naște, și după moarte.
Încătușați pînă la sufocare în chingile legilor romane, .ei trebuiau să
țină seama de ele, ea de un «fatum», pe care nu-1 puteau evita decît
fugind din lume. Și, dacă o bună bucată de vreme s-au lipsit de legi
juridice în familia cea mare creștină, apoi folosirea lor în relațiile din
afară, apoi chiar și în relațiile dintre ei, în chestiuni privind căsătoria,
tutela, moștenirile, testamentele, legatele, contractele de tot felul etc.,
a dus la inevitabila altoire a dreptului și pe făptura Bisericii, la adop-
tarea unor norme de conduită și de conviețuire internă bisericească, al
căror cuprins și caracter se deosebea de acela al normelor strict reli-
gioase și morale. Modelul normelor de acest fel îl găseau în Dreptul
Roman și în Dreptul Mozaic, repudiat inițial de Biserică.
c) Dar elementul care a determinat în chipul cel mai hotărîtor ela-
borarea și adoptarea unor norme juridice în viața Bisericii 1-a repre-
zentat, ca și în orice societate, lipsa de omogenitate socială a membrilor
Bisericii, mai precis, faptul că și ei erau împărțiți în clase și categorii
sociale deosebite, avîndu-și fiecare din. acestea nu numai o identitate
socială, ci și o corespunzătoare identitate civilă și politică, stabilită prin
statutul juridic al fiecăruia, după regulile Dreptului Roman, impusă de
realitățile sociale ale vremii.
Cu o asemenea structură socială au era cu putință să nu apară
divergențe între creștini, oricît s-au străduit ei să-și sudeze unitatea, în
numele Domnului și să se mențină în aria dragostei difitîi. Conflictele
de interese, și deopotrivă dorința de a le evita în sînul obștilor creștine,
i-au făcut pe membrii lor, obișnuiți cu normele juridice din relațiile
comune, să toarcă din acestea firele celor dintîi norme juridice ale Bise-
ricii, în măsura în care ele puteau fi puse de acord cu adevărul de cre-
dință și cu normele lui de viețuire religioasă și morală.
d) Care putea fi conținutul acestor norme juridice bisericești ? Fără
îndoială că la aprecierea acestui lucru nou trebuie să ținem seama de
întregul complex de cauze care converg în a-și da contribuția la naș-
terea unui nou compartiment juridic, acela al Dreptului bisericesc.
Astfel, pe lîngă cele arătate deja, mai relevăm din latura realită-
ților date, existente ca determinante omenești în viața creștină, orga-
nizarea ce^ nouă a comunităților sau bisericilor locale, raporturile din-
tre acestea, ca unități social-religioase distincte, raporturile lor cu marea
obște a tuturor creștinilor, numită Biserică, raporturile acesteia și a fie-
cărei Biserici locale cu lumea din afară, cu indivizi, cu asociații laice
sau religioase, cu instituții, cu aparatul de stat și cu legile privitoare la
asociații, la bunurile acestora, — pe scurt, cu întreaga orînduire socială
și de stat a vremii de atunci.
3 — Drept canonic ortodox

34 DREPT CANONIC ORTODOX .
Cum se prezentau și cum se comportau obștile cieștine în fața
tuturor acestor realități ?
Datele ce ni s-au păstrat asupra modului în care s-au constituit ca
unități sociale primele grupări de creștini arată că acestea au avut liber-
tatea de a se organiza în formele pe care și le alegeau, după puterile,
priceperea și interesele membrilor lor. Astfel sînt atestate unități orga-
nizate după modelul sinagogilor, altele după modelul familiilor, obser-
vînd formal rînduielile familiei gentilice ,• altele ca grupări constituite
după limbă sau neam, altele în chip de asociații cu scop religios, cultic
sau chiar de ajutor reciproc și, în fine, altele organizate ținînd seama
în special de nevoile materiale ale membrilor lor, ca asociații ale
săracilor.
Nu a existat o normă sau o rînduială juridică pentru organizarea,
într-un fel sau altul, a comunităților creștine, sau pentru organizarea lor
într-un singur fel. Dar modelul care s-a impus ca fiind mai corespunzător
cuvîntului Evangheliei și nevoilor credincioșilor a fost acela al familiei.
După rînduielile normale ale organizării unei familii, și aplicînd în
relațiile dintre membrii ei principiile Evangheliei, comunitățile astfel
alcătuite aveau în fruntea lor cîrmuitori și slujitori cărora li s-a zis
Părinți — nume care s-a perpetuat pînă azi —, iar cei care îndeplineau
sarcini în legătură cu conducerea părintească a comunităților se numeau
bătrîni, chiar dacă vîrstă nu-i indica pentru un asemenea nume. Mem-
brii comunităților, descătușați de rigiditatea legilor romane, erau egali
între ei și se numeau frați, iar față de părinții din fruntea familiei se
numeau fii, fii întru. Domnul sau fii duhovnicești, nume care iarăși s-a
perpetuat pînă azi. Îndatoririle lor, stabilite după norme religioase și
morale creștine erau acelea de a-și purta în toate privințele sarcinile
unii, altora (Gal. VI, 2), în duhul lepădării de sine și al dragostei frățești,
iar bunurile lor erau de obște, pentru îndestularea tuturor, după cum
fiecare avea trebuință. Legați trup și suflet în felul acesta, credincioșii
nu aveau interese divergente ; de aceea, în cîrmuirea treburilor ori-
cărei comunități erau angajați cu toții, fiecare contribuind cu ceea ce
putea, ca într-o familie adevărată. Drepturile și îndatoririle lor erau
determinate de norme religioase și morale. Necesitatea normelor juri-
dice nu apăruse. Acestea erau de prisos în niște obștii familiale, a căror
lege supremă era dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Membrii lor
se străduiau din răsputeri să înfăptuiască în viața lor starea de perfec-
țiune edenică, viețuirea în comuniune cu Dumnezeu, deși vederea Lui
nu mai putea fi decît «ca în oglindă și în ghicitură» (I Cor. XIII, 12), iar
nu una «față către față» (I Cor. XIII, 12), ca în fericita viețuire din Eden.
Această evanghelică rînduială de organizare a Bisericilor sau a comuni-
tăților creștine locale s-a afirmat ca cea mai puternică formă de orga-
nizare creștină, și ea s-a extins și asupra Bisericii în mare, determinînd
închegarea ei într-o unitate superioară, în chipul unei atotcuprinzătoare
familii creștine.

INTRODUCERE 6k3
e) Dar ideala stare de organizare a Bisericii numai pe bază de norme
religioase și morale, fără norme juridice, n-a durat multă vreme și nici
nu putea să dureze, pentru că lepădarea de sine și practicarea dragostei
creștine, în forma desăvîrșită pe care o cerea o asemenea stare, s-au
lovit de cea mai dură realitate a vremii de atunci, inegalitatea socială
a membrilor Bisericii, în rînd cu ceilalți membri ai societății, împărțită
în clase și stări, delimitate în mod rigid. Peste bariere ca acestea nu
se putea trece, pentru că se lovea într-un interes vital al statului roman,
se lovea în orînduirfea lui socială și în corespunzătoarea lui ordine juri-
dică, impusă și apărată cu strășnicie de paznicii «rei romanae».
Partea cea mai numeroasă a credincioșilor Bisericii era formată din
clasele sărace, din sclavi, din liberți și peregrini. Puțini la număr erau
printre ei cetățeni romani, împărțiți și aceștia în mai multe categorii.
Lor li :se mai adăugau și alte categorii de locuitori ai imperiului. Inega-
litatea de stare socială și de drepturi dintre aceștia nu le permitea, după
legile romane, să se constituie împreună, să formeze împreună asociații
de nici un fel, care să fie recunoscute și să beneficieze de libertățile și
drepturile diferitelor asociații licite.
Așadar, comunitățile creștine, în cadrul cărora intrau credincioșii
din toate clasele și categoriile sociale, n-au putut avea statut legal,
chiar dacă s-au constituit și au funcționat de fapt. Privite inițial ca aso-
ciații ale unei secte iudaice, ele au fost tolerate. Curînd însă se iau cele
dintîi măsuri împotriva lor de către împăratul Claudiu, la anul 51 sau
52, expulzîndu-i din Roma, apoi se declanșează de către Nero, la anul
64, cea dintîi acțiune de reprimare sîngeroasă, ca asemenea măsuri să
continue sub urmașii lui, pînă în anul 313. Este adevărat că nu toate
acțiunile represive au fost generale, și, după cum se știe, n-au avut efec-
tul dorit. Prin ele s-a urmărit lichidarea asociațiilor creștine, deci a Bise-
ricilor locale, și prin ele, a Bisericii în totalitatea ei. Cu toate acestea,
cele mai multe Biserici nu numai că au supraviețuit, ci s-au constituit în
unități .teritoriale din ce în ce mai mari și mai bine organizate.
f) Cum a fost posibil, oare, ca în condiții ca acelea, în care lozinca
puterii romane era i«non liicet esse vos» (sciliter ohristianoisi), să .supra-
viețuiască totuși, și chiar să se organizeze mai bine unitățile bisericești ?
întîi, prin toleranța unor împărați și a autorităților romane din cetăți
și provincii, apoi prin adoptarea de către creștini a unor forme de orga-
nizare licite, adică permise în mod legal, cum au fost «collegia funera-
lia», «collegia tenuiorum» și altele.
în primul caz, comunitățile creștine funcționau ca asociații neîngă-
duite de lege —• collegia illicita —, din rîndul cărora făceau parte și
alte asociații, în măsura în care nu se poticnea de ele autoritatea de stat.
Toate acestea existau de fapt, și puterea romană n-a procedat decît la
dizolvarea lor temporală, iar nu la interzicerea lor cu desăvîrșire și pen-
tru totdeauna. Așa încît a existat continuu posibilitatea constituirii și
funcționării comunităților creștine,, sub forma de «collegia illicita»,
aproape pretutindeni în imperiu.

36 DREPT CANONIC ORTODOX .
Unde li se răpea această posibilitate, creștinii au recurs, după apre-
cierea lor, la orice formă de organizare, compatibilă cu credința lor și
potrivită spre a-și putea duce viața după rînduielile religioase și morale
ale Bisericii. Dar și într-un caz și în altul, ei au fost obligați de condi-
țiile obiective să adopte și norme juridice, pe lîngă cele religioase și
morale, conformîndu-se exigențelor impuse de aceste condiții, atît în
ce privește relațiile interne ale membrilor lor, cît și în ce privește rela-
țiile din afară, fie cu statul și legile lui, fie cu unitățile bisericești si-
milare sau superioare.
g) Datorită pestriței lor compoziții sociale, comunitățile creștine
s-au văzut în situația de a apela — în cazurile care impuneau să fie re-
prezentate de persoane care aveau un statut juridic mai sigur și un mai
larg exercițiu al drepturilor civile și politice —, în primul rînd, la creș-
tinii cetățeni și apoi la creștinii din rîndurile peregrinilor. Și mai ales,
datorită numărului considerabil de peregrini, membrii ai Bisericii, și a
folosirii acestora, creștinii s-au numit adeseori, cu tîlc, «străini și călători
pe acest pămînt» (iEvr. XI, 13). De asemenea, datorită rînduielii privi-
toare la proprietatea obștească a comunităților și a practicării ei răs-
pîndite, creștinii s-au numit și «săraci», ca unii ce nu aveau bunuri per-
sonale, iar bunurile comunităților s-au numit avere a «săracilor», aceste
numiri neexprimînd decît în parte realitatea că, mai tîrziu — din veacu-
rile II—III înainte — Biserica se ocupa în mod organizat de ajutorarea
săracilor.
Adaptîndu-se parțial și încetul cu încetul condițiilor în care puteau
să-și desfășoare activitatea, comunitățile creștine și-au însușit din Drep-
tul Rcxman norme juridice, fie punîndu-le de acord cu credința și cu
normele lor morale, fie folosindu-le ca auxiliare ale acestora. Și, în felul
acesta, pe cale practică și impus de necesitățile vieții, dreptul s-a încetă-
țenit în Biserică încă din veacul I, cîștigînd apoi, cu vremea, din ce în
ce mai mult teren. însușirea și dezvoltarea normelor juridice elaborate
și adoptate de Biserică, adică însușirea principială sau textuală a lor din
legile de stat a fost favorizată în mare măsură de relațiile patrimoniale
ale comunităților, căci nici un alt fel de lucruri n-a făcut obiectul legi-
lor de drept, în măsura în care l-au făcut și continuă să-1 facă și azi
bunurile materiale și relațiile determinate de ele, cum sînt diferitele
moduri de achiziție sub diverse titluri, de posesiune sau de proprietate,
prin donații, cumpărare, moștenire, apoi, relațiile de schimb, de folo-
sință, de înstrăinare și de administrare.
Indiferent de faptul că Bisericile locale și chiar unele unități teri-
toriale de mai tîrziu au avut sau nu o calitate legală, deci indiferent de
caracterul lor licit sau ilicit, ele au deținut — ca posesoare sau ca pro-
prietare — diferite feluri de bunuri': case, locașuri de cult și cimitire.
In cazurile cînd li s-au aplicat măsurile de dizolvare, în calitate de
colegii ilicite, bunurile lor au fost, fie împărțite între membrii lor, în
conformitate cu legea comună, dacă respectivii aveau calitatea legală
spre a le putea deține, fie confiscate pe baza măsurilor excepționale, pre-
văzute în edictele cu caracter represiv, iar cînd se revenea asupra aces-

INTRODUCERE 6k3
tor masuri, bunurile care le fuseseră luate erau redate Bisericilor, fie
că acestea erau colegii licite, fie că erau ilicite.
Acestea au fost principalele premise din latura lumească sau a
vieții profane, care au determinat atît însușirea de către Biserică a nor-
melor juridice, cît și conținutul acestora. Datorită lor, vrînd-nevrînd,
Biserica a intrat în circuitul juridic al vieții obștești ca un nou subiect
de drept, cînd contestat, cînd admite, dar mereu prezent în fapt, ori
într-un chip, ori într-altul, și îmbrăcînd diferite forme de organizare
locală sau teritorială.
3. Specificul normelor de drept create pentru Biserică
în afară 'de premisele din categoria amintită, au mai fost date și
altele, care au contribuit In latura religioasă și morală la însușirea și
elaborarea de către Biserică a normelor de drept, dîndu-le specificul care
le face proprii spre a fi folosite în scopul misiunii sale. Care au fost
acestea ?
a) în primul rînd, conștiința de sine u i.isericii. Mai precis, con-
știința că ea continuă lucrarea mîntuitoare a întemeietorului său ; con-
știința misiunii sale divine printre credincioșii aflați "sub uffSărîIe păca-
tului originar și supuși mereu căderii in păcat. în Biserica veche stăpînea
convingerea întemeiată că nu credincioșii sînt ai Bisericii, ci Biserica
este a credincioșilor. Ga atare, ea este destinată pentru ei, indiferent
în ce' stare"s-ar găsi pe scara dezvoltării vieții omenești și indiferent de
starea lor morală, mai vîrtos fiind chemată să-și desfășoare lucrarea în
rîndurile celor păcătoși, căci «cei, bolnavi au nevoie de doctor, nu cei
sănătoși», (Luca V, 31) iar păstorul cel bun, sufletul își pune pentru oaia
cea rătăcită (Matei XVIII, 12; Ioan X, 11). De aceea, Biserica nu se
putea poticni de faptul că starea morală a credincioșilor impunea folosi-
rea dreptului ca mijloc de neocolitL pentru organizarea și cîrmuirea lor,
pentru călăuzirea lor spre Hristos. Ca urmare, ea a acceptat acest mijloc,
și 1-a însușit, 1-a modelat și 1-a transformat într-un auxiliar al lucrării
sale mîntuitoare, pe care o înfăptuiește în mod principal, prin mijloace
proprii și specifice, religioase și ,moral-religioase.
b) Biserica s-a lovit de realitatea pe care o reprezenta dreptul în
lumea veche, ca de un mijloc pe care lumea de atunci îl folosea alături
de alte mijloace create de om, cum sînt cele tehnice și câle culturale în
genere. Pe nici unele din acestea ea nu le putea ignora și nu putea să
se abțină de la folosirea lor, în interesul misiunii sale. De aceea, așa cum
a folosit mijloacele tehnice, cum și-a însușit valorile culturii profane,
folosindu-le din plin, tot la fel și-a însușit și a folosit și dreptul sau
normele juridice.
c) Dar, cum dreptul vremii de atunci cuprindea felurite principii și
norme, care se găseau în contrazicere cu principiile și normele proprii
ale Bisericii, ea a procedat în chip deosebit față de acestea, respectîndu-le
și aplicîndu-le în viața și lucrarea sa, dar ca legi de stat, și din respectul
datorat statului, dar nu și le-a însușit și nu le-a transformat în norme
proprii, nu le-a îmbisericit. Acest lucru 1-a făcut numai cu acele prin-

38 DREPT CANONIC ORTODOX .
cipii și norme juridice care erau pasibile de împropriere, fără a-i atinge
natura și misiunea sa. Făcînd această distincție, Biserica a folosit, totuși,
orice norme juridice în activitatea sa, pe cele dintîi ea lucruri străine,
ca mijloace externe, iar pe cele din a doua categorie ca mijloace pro-
prii interne.
Deci, Biserica nu a creat Dreptul, ci 1-a găsit confecționat în viața de
stat, din care 1-a luat și 1-a folosit. Iar o parte a lui, în măsura în care
era posibil sa fie pus de acord cu normele sale religioase și morale, a
încadrat-o în sistemul acestora, și numai în acest sens se poate spune
că Biserica și-a creat dreptul său propriu, prin asimilarea unor principii
și norme juridice care permiteau acest lucru.
Trebuie să relevăm faptul că procedînd în felul arătat, Biserica a
cîntărit mereu valoarea principiilor și normelor sale juridice, raportîn-
du-le atît la adevărul cuprins în Revelația supranaturală și exprimată
prin învățături și norme religioase și moral-religioase, cît și la cuprinsul
revelației naturale, exprimat prin îndreptățirile sau postulatele sociale
și juridice ale naturii omenești.
Așadar, urmînd calea arătată, Biserica a aplicat în viața, sa pînă și
normele drepțului de sic.it referitoare ia. condiția Juridică a sclavilor, deși
unul din principiile sale de bază constă tocmai în afirmarea egalității
tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu ca frați ai aceluiași Părinte și
ca membri ai marii familii creștine.
Cît privește principiile și normele juridice pe care le-a asimilat,
adaptîndu-le la învățătura sa, menționăm monogamia, căsătoria legală,
piedicile la căsătorie, dreptul la moștenire etc., apoi unele principii de
justiție, ca «non bis in idem», și altele^privitoare la felurite acte și relații
juridice. Cu vremea, numărul acestora a crescut și s-a prpdus și pro-
cesul invers de însușire din partea dreptului de stat a unor principii sau
norme din Dreptul Bisericesc.
d) Din obișnuința cu Dreptul și din trebuința de a-1 adaptaJa speci-
ficii'! vieții sale, .Biserica a tors apoi mai departe firul legii juridice,. întoc-
mindu:și singură norme juridice corespunzătoare dezvoltării sale, la pas
cu dezvoltarea societății-
Din categoria acestora este destul să amintim cele privitoare la
membrii ierarhiei și la taine, ca elemente de.instituire divină, apoi, mai
tîrziu, cele privitoare lă Ierarhia de instituire bisericească — cum sînt,
de exemplu, borepiscopii, arhiepiscopii, mitropoliții, exarhii, patriarhii
—, la sinoade, la disciplina bisericească etc.
e) ojmportanță deosebită pentru încetățenirea tot mai temeinică a
dreptului în Biserică a avut atitudinea și scrisul renumitului jurist roman
și scriitor bisericesc Tertulian (t 220), din Africa de Nord, apoi operele
altor doi mari juriști contemporani cu el, ca Ulpianus (t 238) și Modes-
tinus ("j" 244), în preceptele cărora își găsesc expresie principii și norme
de drept, comune și Bisericii.
Cu epoca acestor juriști coincide un eveniment care a dat un pu-
ternic impuls afirmării și dezvoltării dreptului în viața Bisericii. Acest
eveniment cu adevărat îl constituie publicarea edictului din anul 212, al
împăratului Caracalla, edict prin care se acordă cetățenia romană
tuturor oamenilor liberi locuitori ai imperiului, afară de acea categorie

INTRODUCERE 6k3
de străini care erau loviți de nedemnitate, din cauză că se supuseseră
de bună voie romanilor, neopunînd nici o rezistență. O mulțime imensă
de'oameni liberi, formată din sclavi și eliberați (liberți, latini juniani),
apoi din «latini coloniarii» și din peregrini, beneficiază de edictul lui
Caracalla. Un mare număr dintre aceștia erau creștini, și se poate ușor
imagina ce a însemnat, atît pentru ei individual cît și pentru comunită-
țile creștine, schimbarea survenită în statutul juridic al unei atari mul-
țimi de credincioși.
In fine, tocmai la o sută de ani după edictul lui Caracalla i se des-
chide drum liber creșterii volumului și cuprinsului juridic al normelor
bisericești, prin edictul de la Milan, din anul 313, al lui Constantin
cel Mare.
De aci înainte, Biserica își dezvoltă dreptul său în condiții din ce
în ce mai favorabile, elaborîndu-și, deopotrivă, norme juridice proprii
și însușindu-și principii și norme juridice din Dreptul roman, iar mai
tîrziu din Dreptul bizantin.
Dar întreg procesul acesta, de familiarizare a Bisericii cu Dreptul,
de folosire a lui, de însușire și asimilare a unor principii și norme juri-
dice ea și acela de elaborare a normelor sale juridice proprii, nu s-a
desfășurat în chip neted, ci de multe ori s-a lovit de împotriviri foarte
aprige, nu numai în vremea de pînă la anul 313 — ceea ce ar părea de
înțeles —, ci și după acest an, și încă într-o formă care a luat, de la
anul 315, caracterul unei mișcări de: mase, unei adevărate răzmerițe
care nu s-a potolit timp de multe veacuri.
în vremea mai veche, dinainte de anul 313, împotrivirile cele mai
dîrze le-au stîrnit gnosticii, montaniștii și diverși rigoriști, iar după
anul 313 ele sînt opera donatiștilor, schismatici și anarhiști din Africa
de Nord. Pentru potolirea celor din urmă, Biserica a trebuit să ducă
adevărate lupte. Din vremea lor a rămas memorabilă atitudinea episco-
pului african Optat din Mileve (Numidia), care chemîndu-i la ordine,
a justificat folosirea și chiar însușirea dreptului de către Biserică, pre-
cizînd pe înțelesul tuturor creștinilor, de atunci și pînă azi, că «nu este
Statul în Biserică, ci Biserica în Stat» («Non enim Republica est in Eccle-
sia, sed Ecclesia in Republica»).
Formula lui Optat de Mileve i-a servit ca un memento Bisericii pen-
tru toată vremea de atunci încoace, călăuzinsîu-se de adevărul pe care-I
exprimă, în legislația sa, aplicînd legile de stat în activitatea pe care a
desfășurat-o, și chemîndu-i pe toți membrii săi la observarea aceleiași
atitudini, devenită tradițională și comună întregii Ortodoxii.
Spre deosebire însă de Biserica veche și de Ortodoxie, Biserica Apu-
seană a mers atît de departe în însușirea și elaborarea de norme juri-
dice, încît a ajuns de timpuriu să depășească prin volumul legislației
sale, legislațiile de stat. Și, exagerînd valoarea elementului juridic în
viața Bisericii, a căzut în ispita de a se transforma într-un stat teocratic
de tip roman sau vetero-testamentar. De pe această poziție, caracteri-
zată prin copleșirea elementului religios și a celui moral din viața sa
de către cel juridic, ea nu contenește totuși să ridice pretenții și sa dea
îndrumări în numele «dreptului divin» și al «dreptului natural». De
aceea și dreptul său poate fi considerat de fapt, mai mult un «jus poli-
ticus» și mai puțin un «jus ecclesiasticum».

40 DREPT CANONIC ORTODOX .
Păstrînd măsura lucrurilor, Biserica creștină ortodoxă răsăriteană a
folosit și folosește dreptul și 1-a însușit, și și-a făurit din el un auxiliar
prețios al lucrării mîntuitoare, iar îmbinînd normele juridice cu cele
religioase și moral-religioase și-a constituit un drept al său propriu,
dreptul canonic sau dreptul Bisericii Ortodoxe •—• jus ecclesiasticum •—
în sens propriu, a cărui individualitate și utilitate pentru misiunea sa
au fost verificate și confirmate mai presus de orice îndoială.
în concluzie reținem că Biserica, sub forma ei de societate reli-
gioasă, pentru a lua ființă, a se închega, a se constitui, a se menține și
a-și putea asigura interesele, a socotit că este necesar ca viața ei să se
reazeme nu numai pe anumite precepte și norme religioase și morale,
ci și pe norme de drept, nefiind suficiente primele două. Normele juri-
dice sau canonice i-au fost necesare pentru reglementarea faptelor și
relațiilor externe cu caracter social, dintre membrii săi, și pentru a crea
starea de ordine necesară în condițiile concrete social-economice și
chiar politice ale societății în care se organizează.
Dacă Biserica nu s-ar fi lovit de condițiile unei societăți organi-
zate pe bază de norme de drept și dacă ar fi putut face abstracție de
acest lucru, n-ar fi avut nevoie pentru organizarea și funcționarea ei
de norme de drept. Era însă inevitabilă adoptarea și crearea normelor
de drept pentru o societate religioasă care prindea consistență într-o
lume sau societate organizată pe norme juridice. Biserica nu s-a putut
sustrage acestei determinări, care i-a adus dreptul ca auxiliar al vieții
și misiunii sale.
Faptele și relațiile din viața Bisericii care cad sub sancțiunea drep-
tului sînt nenumărate. Acestea nu numai că au trebuit să fie reglemen-
tate prin norme de drept, ci efectiv au și suferit intervenția acestora, ere-
îndu-se prin mijlocirea lor o stare de ordine legală în Biserică, cunoscută
sub numele de ordine sau organizare canonică, organizare numită astfel
pentru că legile bisericești se mai numesc și canoane.
Dacă Biserica nu s-ar fi organizat și dacă nu s-ar fi condus efectiv
după reguli de dr_ept, după legi cu caracter juridic, ea de la început nu
ar fi putut lua ființă ca societate religioasă, sau după ce s-ar fi făcut
începutul acesteia, dacă ar fi jenunțat la legile de drept, ea s-ar fi lichi-
dat, s-ar fi destrămat și ar fi dispărut. Același lucru s-ar petrece și astăzi
într-o ipoteză asemănătoare, căci Biserica existînd în societatea orga-
nizată-pe bază de norme de drept, nu poate ea să desființeze ordinea
juridică astfel stabilită, ca astfel să se poată lipsi și de drept. Deci, nor-
mele de drept constituie un pilon și un auxiliar indispensabil al socie-
tății religioase creștine care se cheamă Biserică. Prin aceste norme
s-a statornicit alcătuirea generală a societății bisericești, elementele
din care se compune organismul social al Bisericii, raporturile dintre
acestea, ca și funcțiunile pe care ele le îndeplinesc. Astfel, s-au regle-
mentat relațiile dintre cele trei stări în sînul Bisericii, care sînt starea
clericală, cea laică și cea monahală.
Tot în legi juridice s-au reflectat, și prin aceste legi s-au regle-
mentat apoi, diferențierile survenite în cadrul fiecăreia dintre cele trei
stări, apoi drepturile și obligațiile grupurilor și persoanelor4care intră

INTRODUCERE 6k3
în alcătuirea Bisericii și care iau parte la conducerea Bisericii etc.
S-au mai reglementat, de asemenea, organizarea și exercitarea puterii
bisericești, apoi relațiile privind administrarea sfintelor taine, cele pri-
vind bunurile bisericești și administrarea lor etc. De asemenea s-au rîn-
duit relațiile societății bisericești, ca societate civilă, și cu alte societăți
religioase sau nereligioase.
Cum Biserica, sub aspectul ei de societate religioasă, a existat din-
tru început în Stat, a apărut în Stat, organizația ,ei a trebuit să intre în
mod inevitabil în anumite raporturi precise cu organizația Statului.
Aceste raporturi au făcut ca și Biserica să-i rezerve Statului un capitol
în dreptul său, dar și ca Statul, în dreptul său, să-i consacre Bisericii un
capitol. Biserica, pornind de la deosebirea de origine, de natură, de scop
și de mijloace în raport cu Statul, și-a delimitat dintru început domeniul
său față de al Statului, situîndu-se deopotrivă și pe poziția de autono-
mie față de Stat, dar și pe aceea de respect, loialitate, sprijin și chiar
colaborare cu Statul. Dar Statul, de-a lungul istoriei nu a făcut același
lucru, la început a prigonit-o, apoi a încadrat-o în ordinea sa legală,
tratînd-o ca pe o instituție publică, uneori situată în fruntea celorlalte
instituții de stat, iar alteori situînd-o în rînd cu acestea, sau punînd-o
în afara instituțiilor de stat. în vremea în care, în cadrul imperiului
bizantin, Biserica a fost socotită ca instituție publică, superioară celor-
lalte de acest fel, în vremea în care ea se găsea în fruntea instituțiilor
de stat, normele după care ea s-a condus aveau același caracter public
pe care-1 aveau legile de organizare și de conducere a Statului. Dreptul
religios sau Dreptul bisericesc făcea atunci parte din dreptul public
al Statului respectiv. Această situație a existat timp îndelungat în impe-
riul bizantin, deși doctrina Bisericii a încercat să-i creeze acesteia o
situație deosebită în raport cu instituțiile publice, o situație prin care
Biserica să se bucure de privilegiile celei dintîi institutii de stat, de liber-
tățile pe care ea le socotea necesare pentru a-și putea desfășura acti-
vitatea ei specifică, Astfel, s-a ajuns ca Biserica să fie înzestrată cu o
mulțime de privilegii și să fie de fapt tratată, în același timp, și ca
instituție de stat și ca instituție avînd o natură deosebită de acelea
ale Statului.
Imperiul bizantin, moștenitor al tradițiilor romane, nu a putut de
fapt să creeze Bisericii la început o altă situație decît aceea pe care o
avusese cultul religios politeist în cadrul vieții publice a imperiului
roman, și nici Dreptului canonic sau bisericesc nu i-a reecunoscut de la
început o altă situație decît aceea pe care o avusese vechiul drept sacru
în cadrul dreptului public roman, astfel încît, Biserica era considerată
ca o instituție publică de stat, iar dreptul canonic, adică dreptul Bise-
ricii," ca o parte a dreptului public bizantin. Firește că relațiile dintre
Biserică și Stat au evoluat, au suferit o mulțime de transformări, care au
determinat ca atîtJBiserica, cît și dreptul ei să-și schimbe mereu poziția
lor în sistemul dreptului public.
Suveranitatea Statului a încadrat în mod variat Biserica în viața
Statului, și aceasta a influențat asupra poziției dreptului bisericesc în
raport cu dreptul public. Biserica a fost tratată de către Stat fie ca o
instituție de' stat — o instituție publică —, fie ca o instituție de utilitate

42 DREPT CANONIC ORTODOX .
publică, asimilată ca drepturi cu instituțiile publice, fie ca instituție
aparte, fie ca simplă instituție particulară. Statele moderne tratează
Biserica ca un cult, noțiunea de cult în limbaj bisericesc fiind identică
cu aceea de Biserică.
S-a ajuns la această situație ca instituția religios-morală, Biserica,
să fie considerată cult, ținîndu-se seama de realitatea că religia, cre-
dința religioasă, faptul de a avea o credință religioasă sau nu, este o
chestiune particulară, o chestiune de conștiință pentru fiecare om. Dar
dacă credința religioasă există în conștiința oamenilor, ea constituie o
realitate pentru toți cei ce o au, precum și pentru toți cei ce au relații
cu ei, o realitate de care trebuie să țină seama oricine are de-a face cu
aceștia.
Cum însă credința religioasă trece de la domeniul conștiinței și în
domeniul extern al vieții, manifestîndu-se concret prin anumite practici
și atitudini de natură a crea o solidaritate între toți cei ce sînt de
aceeași credință, ea încetează de a mai fi o chestiune particulară și de-
vine în chip firesc o chestiune socială, și ca atare, o realitate a vieții
sociale. Religia fiind deopotrivă și o realitate individuală și o realitate
socială, ea a fost tratată și privită în viața de stat, atît ca o chestiune
particulară cît și ca o chestiune socială.
Indiferent de felul în care își explică apariția fenomenului reli-
gios, indiferent de rosturile pe care le atribuie sau nu vieții religioase,
practic, fiecare Stat ține seama de faptul că viața religioasă există în
mod real, că este o realitate ce prin simplul fapt al existenței sale se
impune Statului ca o problemă de interes pentru viața indivi-
duală, iar prin aceasta și pentru viața socială â cetățenilor săi. Pe de
altă parte, în cadrul unei societăți umane organizate, credința religioasă
nu se poate sustrage procesului de instituționalizare. Ea nu poate rămîne
la starea difuză, la starea de conștiință, ci în mod fatal se concretizează
prin manifestările ei externe în instituții proprii social-religioase. Aceste
instituții au fost suficente în vremea societății fără stat, însă în vremea
societății cu organizație statală, procesul de instituționalizare a religiei
se accentuează și, de la faza de simplă instituție social-religioasă, religia
trece la faza instituționalizării ei juridice, îmbrăcînd forma instituției
juridice religioase. Cercetarea științifică și realitatea istorică ne arată
că și religia a trecut în dezvoltarea vieții ei, prin aceleași faze prin care
a trecut viața seculară a societății.
Societatea fără stat ctinoaște instituțiile social religioase, paralel cu
propriile sale instituții social-seculare. Societatea și organizația statală
cunoaște instituțiile juridice-religioase, fie în rînd cu instituțiile sale
juridice-seculare, fie în rînd cu instituțiile politice, — ca instituții totuși
aparte —, fie ca instituții juridice și politice de stat, ca instituții publice,
ca instituții ale statului, de pe vremea în care statul a avut și preocupări
religioase, creînd și dirijînd instituțiile religioase ca pe oricare alte insti-
tuții publice ale sale. Statul totuși nu a creat religia deși adeseori a
organizat-o instituțional-juridic și politic, a dirijat-o și s-a servit de ea,
ca de un fenomen existent, deoarece religia a apărut înainte de a exista
statul.

INTRODUCERE 6k3
Unele religii nu s-au oprit la faza de instituționalizare juridica, spe-
cific religioasă, ci au trecut, în contrazicere cu natura lor, la faza de
instituționalizare politică, transformîndu-se din instituții religioase în
instituții politico-religioase, în state religioase (catolicii, lamaiștii, mu-
sulmanii etc.).
Pe cale de instituționalizare s-a ajuns la organizarea religiei în
diverse forme, corespunzătoare conținutului lor doctrinar.
Astfel a apărut dreptul în viața Bisericii și acesta este rostul lui în
organizarea și funcționarea și pe baze juridice nu numai religios-morale
a Bisericii ca instituție socială religios-morală.
B. DESPRE NORMELE CANONICE
Credincioșii, membrii ai Bisericii, trăind în comunitatea religioasă
organizată ca Biserică, reglementează relațiile bisericești dintre ei după
anumite rînduieli, reguli sau norme de viață religios-morale. Biserica,
ca orice comunitate de altfel, nu poate fi concepută fără de astfel de re-
guli sau norme. Normele canonice sînt deci regulile prin care autoritatea
bisericească stabilește cum trebuie să acționeze sau să se comporte
membrii Bisericii în anumite condiții determinate, pentru ca acțiunea
lor să fie eficientă și apreciată pozitiv în raport cu credința religioasă
sau normele religioase și normele eticei rezultate din ea ; ele prefigu-
rează un comportament viitor : sînt prospective și -teleologice, adică
conturează modul de desfășurare.a unei acțiuni viitoare și au la bază o
anumită concepție sau doctrină despre reușita unei acțiuni, un anumit
scop bine definit care nu poate fi altul decît scopul Bisericii, mîntuirea
credincioșilor.
De-a lungul istoriei în Biserică s-au constituit diferite rînduieli, obi-
ceiuri, tradiții, norme religioase, norme morale, norme canonice, toate
elaborate de diferitele organisme bisericești numite sinoade.
Normele canonice elaborate de sinoadele ecumenice și locale urmă-
resc să stabilească comportamentul credinciosului în cadrul vieții so-
ciale religios-morale bisericești a Bisericii, să clasifice problemele fun-
damentale ale existenței credincioșilor și ale raporturilor dintre aceștia.
'La rîndul lor relațiile dintre membrii Bisericii privind anumite valori
materiale sau spirituale au stat permanent în atenția Bisericii. Prin ela-
borarea de norme canonice Biserica urmărește ocrotirea și promovarea
•acestor valori. Valorile desemnează ceea ce dorim, căutăm, prețuim,
iubim (fericirea, sfințenia, binele, frumosul, cinstea, onoarea, dreptatea,
echitatea, etc.).
Valorile pot fi de mai multe categorii, ele pot fi valori ideale și
valori-bunuri, valorile lucrurilor și valorile persoanelor .valori funda-
mentale și valori derivate. Criteriile de valorizare depind de optica
valorică a membrilor societății bisericești, de conștiința lor religios
morală și canonică, de învățătura Bisericii.
Legiuitorul -bisericesc protejează relațiile sociale bisericești pe care
le consideră valori și îngrădește prin norme canonice acele fapte ex-
terne cu caracter social ale membrilor Bisericii pe care le consideră
non-valori.

44 DREPT CANONIC ORTODOX .
Intre valorile ocrotite prin norme canonice și valorile ocrotite prin
normele religioase și morale există o strînsă legătură. Prin norme cano-
nice se reglementează numai valorile care au caracter social, vizînd
comportamentul credincioșilor în cadrul societății religioase bisericești.
Celelalte valori superioare sînt ocrotite prin norme etice și norme
religioase.
Valorile religios-morale din cadrul Bisericii reprezintă scopuri
bisericești și acțiuni preferențiale, cum sînt : adevărul, sfințenia, binele,
responsabilitatea, echitatea, dreptatea, libertatea, etc. Ele exprimă
, cerințele fundamentale ale comportamentului credinciosului în cadrul
comunităților religioase bisericești. Toate celelalte valori, în cadrul
Bisericii se raportează la cele religios-morale care constituie limita
aspirațiilor credincioșilor, suportul forței acestora; reprezintă fun'da-
mentul trăirilor și satisfacțiilor superioare bisericești. Ierarhia valorilor
cît și relațiile stabilite între ele, în Biserică, se prezintă astfel : în frunte
stă adevărul, care se identifică în final cu divinitatea, cu Dumnezeu,
după care urmează sfințenia, binele și dreptul. Ele se găsesc însă în
strînsă concordanță, dar în raport de subordonare.
Valorile canonice reprezintă aspirațiile credinciosului spre reali-
zarea idealului religios-moral în Biserică, către care se tinde prin inter-
mediul normelor canonice ; ele au un conținut obiectiv ; suportul lor
îl constituie relațiile bisericești cu caracter social, care există inde-
pendent de viața credinciosului și pe care acesta încearcă să le asimi-
leze continuu, valorizîndu-le. Ele se constituie în vederea indicării sta-
bilirii comportamentului credinciosului în cadrul Bisericii ; au un carac-
ter normativ și au drept scop să realizeze unitatea dintre prevederile
învățăturii despre mîntuirea în Biserică și interesele religios-morale ale
credincioșilor spre realizarea mîntuirii proprii în cadrul Bisericii.
Normele canonice prezintă unele caracteristici în raport cu princi-
piile sau normele religioase și cu normele etice rezultate din acestea.
Norma canonică, principiul sau regula de drept canonic are un rol
deosebit în ansamblul normelor religioase și morale, rol ce decurge din
poziția pe care o are dreptul canonic în Biserică și de forța de intere-
sare pe care o exercită asupra conduitei credincioșilor.
Norma canonică are, în principiu, ca și orice normă juridică în gene-
ral, un caracter imperativ, general și abstract ,• are o aplicabilitate repe-
tată sau chiar continuă și stabilește o conduită tipică sau conduită eta-
lon, după care credincioșii, fie ca persoane fizice, fie ca instituții, orga-
nizații, unități organizatorice, se guvernează, se conduc în activitatea
lor religios-morală în cadrul Bisericii.
Caracterul imperativ al normelor canonice rezultă din.-faptul că ea.
stabilește o comportare obligatorie, de la care nu admite nici o aba-
tere. Ea arată cum trebuie să se comporte credinciosul în relațiile sale
cu caracter social, indică un model de conduită obligatoriu în cadrul.
Bisericii.
Caracterul general al normei canonice se manifestă în faptul că
regula sau principiul vizează totalitatea împrejurărilor particulare ce
cad sub incidența formulei sale generale. în același timp, norma cano-
nică este formulată la modul impersonal, adresîndu-se nu individului

INTRODUCERE 6k3
ci unei cafegorii de persoane sau tuturor credincioșilor, neluați în indi-
vidualitatea lor.
Norma canonică are aplicare repetată sau chiar continuă în sensul
că atîta timp cît este în vigoare, ea acționează, se aplică continuu,
este repetabilă și nelimitată.
Stabilind o conduită tipică sau o conduită etalon, norma canonică
este un nivel de conduită, o măsură unică de apreciere a comporta-
mentului credinciosului, un model obligatoriu.
Norma canonică fiind un etalon, un model de comportare cu carac-
ter general impersonal, are o aplicabilitate repetată, pentru că ar fi im-
posibil ca Biserica, sau orice alt organism bisericesc, să stabilească
norme sau reguli de comportare pentru fiecare credincios în parte.
Ținînd seama de caracteristicile normei canonice ea poate fi defi-
nită în felul următor : norma canonică este deci, un principiu sau o
regulă de conduită cu caracter general și impersonal, instituită sau sanc-
ționată de Biserică, a cărei respectare este obligatorie și garantată de
organele puterii bisericești și de opinia obștii credincioșilor din cadrul
comunității religioase.
Norma canonică are ca obiect de reglementare conduita credincio-
șilor în "relațiile lor religios-morale cu caracter social. Ea se adre-
sează totdeauna credincioșilor, membrilor Bisericii, voinței și conștiin-
ței lor, fiind o normă bisericească cu caracter social, religios-moral. Ea
presupune totdeauna pe credincios ca persoană, un om cu o voință și
conștiință, care să înțeleagă și să respecte prevederile sale, să o aplice
în mod conștient. Ea nu se poate aplica la acțiuni care sînt indepen-
dente de voința și conștiința credincioșilor. De aceea normele dreptului
canonic, ca de altfel orice norme de drept, nu se adresează persoanelor
declarate incapabile.
Norma canonică ca normă juridică bisericească, ca orice normă
juridică, are o anumită structură, și anume : o structură internă sau
logico-juridică, precum și o structură externă sau tehnico-legislativă.
Structura internă sau logico-juridică a normei canonice are trei
elemente : ipoteza, care stabilește împrejurările în care se aplică norma;
dispoziția, care cuprinde regula de conduită propriu-zisă, indicînd com-
portamentul precis în împrejurările stabilite de ipoteză; și sancțiunea
care constă în măsurile ce urmează a fi aplicate pentru încălcarea
normei.
Structura externă sau tehnică-legislativă este organizarea și for-
mularea normei juridice în articole, paragrafe, aliniate, capete, glave,
zaciale etc. Ea se referă la forma de exprimare a normei canonice.
In formularea exterioară a canoanelor, normele canonice nu sînt,
de regulă, exprimate ca atare cu toate elementele lor structurale.
Pentru aplicarea corectă a normelor canonice se cere însă a cu-
noaște toate aceste elemente structurale : ipoteza, dispoziția și sanc-
țiunea. Ele, d'acă nu se găsesc în același canon, se pot găsi în canoa-
nele elaborate de același organ (sinod) sau în alte canoane la care se
face referire sau care pot fi subînțelese.
Uneori, în canoane, pe lîngă normele canonice alcătuite din cele
trei elemente, întîlnim și o serie de principii, reguli sau norme ce
aparțin altor domenii, celui religios-moral, cultic etc., și o serie de

46 DREPT CANONIC ORTODOX .
definiții dogmatice, care toate au o valoare canonică, dar care nu sînt
în ele însele norme de drept canonic. Ele contribuie însă la clarificarea
înțelesului anumitor principii, reguli sau norme canonice.
Normele canonice, ca de altfel și normele juridice, în general, pot
fi clasificate după diferite criterii : după obiectul reglementării, forța
canonică, caracterul conduitei prescrise, gradul de detaliere sau de
generalizare, sau după anumite trăsături structurale (ipoteza, sanc-
țiunea, etc.).
După obiectul lor de reglementare, adică după domeniul de relații '
bisericești cu caracter social asupra căruia este îndreptată norma res-
pectivă, se cunosc norme aparținînd diferitelor domenii de activitate a
Bisericii, cum sînt: norme privind organizarea Bisericii, conducerea
Bisericii, administrația, relațiile externe, membrii Bisericii, instituțiile
bisericești, etc.
După forța canonică, în funcție de poziția canonului, în care sînt
cuprinse, în cadrul sistemului de izvoare ale dreptului, se disting norme
canonice cuprinse în canoane ale Sinoadelor ecumenice, ale sinoadelor
locale, recunoscute ca avînd valoare generală de un sinod ecumenic,
a sinoadelor locale ale Bisericilor autocefale, etc. Importanța acestei
clasificări rezidă în regimul aplicării normelor respective, și natura
reglementărilor ce le cuprind ; unele au aplicare generală, altele apli-
care locală, unele au fond dogmatic-juridic, iar altele au numai fond
simplu juridic. '
După caracterul conduitei prescrise, normele canonice se împart
în : norme imperative, permisive, dispozitive ,și de recomandare.
Normele imperative impun sau interzic o acțiune. Cînd impun o
acțiune se numesc norme onerative (obligaționale) ,• cînd interzic o
acțiune se numesc norme prohibitive.
Normele permisive autorizează să se facă anumite acțiuni.
Normele dispozitive, conferă dreptul de a determina, în mod voit,
conduita pe care trebuie să o desfășoare.
Normele de recomandare în cadrul Bisericii sînt acele norme prin
care o unitate bisericească autocefală reglementează anumite aspecte
ale activității unei unități autonome din cadrul ei, sau normele prin care
conducătorul sau căpetenia Bisericii autocefale reglementează anumite
aspecte ale activității unităților din cadrul Bisericii. Astfel de norme
devin însă obligatorii în momentul în care unitatea, instituția sau comu- .
nitatea respectivă și-a însușit recomandarea.
După sfera de aplicare și gradul de generalitate ale normelor cano-
nice distingem : norme generale, norme speciale, norme de excepție.
Normele generale definesc instituții de drept canonic, iar cele spe-
ciale se referă la anumite fapte antireligioase și" antimorale cu caracter
social. Relația dintre ele este ca și aceea de la general la special. Nor-
mele de excepție instituie un regim derogatoriu, vizînd în special
protecția anumitor categorii de credincioși, membrii ai Bisericii din cele
trei stări bisericești.
Importanța acestei clasificări rezidă în aceea că normele speciale
derogă de la normele generale, deci în ipoteza unor reglementări con-
tradictorii se aplică norma specială; ca și în aceea că normele de excep-

INTRODUCERE 6k3
ție sînt întotdeauna de strictă interpretare, neputînd fi aplicate decît
în limitele expres prevăzute de canon. Distincția între normele gene-
rale, speciale și de excepție este însă relativă.
După trăsăturile elementelor structurale, normele canonice, ca de
altfel și normele juridice, se clasifică în : norme determinante, a căror
structură se găsește integral în cuprinsul unui canon; în norme de tri-
mitere, a căror structură se întregește făcînd apel și la-prevederile altor
canoane în vigoare ; și norme în alb, care în momentul elaborării, nu
cuprind toate elementele structurale, acestea urmînd a fi completate
prin canoane ulterioare.
Normele canonice, ca și normele juridice în general, acționează
sau își găsesc aplicare în timp, în spațiu și asupra persoanelor.
în timp, normele canonice produc efecte și se aplică numai la fapte
care se petrec în perioada în care sînt în vigoare. In principiu, normele
canonice intră în vigoare din momentul elaborării lor. De regulă însă
nu se stabilește durata aplicării lor, nu se indică momentul final al
încetării acțiunii lor. Doctrina canonică nu cunoaște actele abrogării
(desființarea sau scoaterea completă din vigoare), derogării (desfiin-
țarea temporară și parțială), subrogării (adăugarea unei părți noi la o
lege existentă), obrogării (scoaterea unei părți și înlocuirea parțială cu
alte norme), sau prorogării (prelungirea valabilității unei legi, dată nu-
mai pentru o anumită perioadă), prin care încetează sancțiunea unei legi
profane sau de stat. De obicei acțiunea unei norme canonice încetează
prin desuetudine, neaplicare, nemaiexistînd mobilul -care a dus la
formularea ei.
în spațiu norma canonică se aplică nunai în cadrul Bisericii și nu
în afară de ea ; — iar cu privire la persoane se aplică tuturor membri-
lor Bisericii, indiferent de starea în care se află. Există însă norme cano-
nice speciale care se aplică unei categorii de membri, după starea bise-
ricească, privind clerul și privind monahii.
* *
* *
Traducerea în viață a prescripțiilor normelor canonice se realizează
în două moduri sau pe două căi și anume : — prin abținerea de la încăl-
carea normelor prohibitive (interdicții) ; — prin săvîrșirea unor acțiuni
conforme cu prevederile legii (recomandări). Ca urmare unor aseme-
nea acțiuni se nasc, se modifică sau se schimbă anumite raporturi juri-
dice (relații sociale reglementate prin legi).
Activitatea menită să traducă în viață normele canonice sau legile
de Drept bisericesc, a canoanelor, se numește activitate de aplicare a
dreptului canonic.
în sens strict juridic aplicarea dreptului canonic se realizează prin
activitatea practică, în cursul căreia organele bisericești jurisdicțio-
nale competente, specializate, instanțele formale sau instanțele jude-
cătorești înfăptuiesc prevederile canonice activînd ca titulari ai auto-
rității bisericești.
Activitatea de aplicare a dreptului canonic se materializează prin
elaborarea din partea organelor bisericești competente a unor acte juri-
dice individuale denumite acte de aplicare a dreptului canonic.

48 DREPT CANONIC ORTODOX .
Aplicarea dreptului canonic la situațiile (cazurile) concrete impune
organelor bisericești, chemate sa facă această operațiune, anumite sar-
cini caracteristice pentru toate organele de aplicare.
Organele bisericești chemate să soluționeze un litigiu concret sînt
obligate : — să verifice împrejurările în care s-a petrecut fapta, — să
cunoască materialul legislativ în vigoare caare ar putea fi aplicat în acest
caz, — să interpreteze corect, și să găsească soluția canonică cea mai
potrivită pentru cazul dat.
Astfel, procesul de aplicare a' dreptului canonic la cazuri indivi-
duale trebuie să treacă prin următoarele faze principale : — stabilirea
stării de fapt; — stabilirea elementelor canonice (în cadrul cărora un
rol deosebit de important îl are interpretarea) ; •—• și rezolvarea con-
cretă a problemelor potrivit constatării stării de fapt și a prevederii
canonice. Aceste faze nu se succed în mod obligatoriu, cu exactitate în
ordinea de mai sus. Elementele faptei cu elementele juridice se îmbină
strîns în tot cursul procesului aplicării dreptului canonic pînă la elabo-
rarea definitivă a soluției.
— Stabilirea stării de fapt constă în culegerea tuturor informațiilor
necesare pentru descoperirea adevărului în speța dată. Se cere ca starea
de fapt stabilită să concorde cu realitatea obiectivă. Concordanța dintre
constatarea făcută de organele bisericești competente, respectiv fap-
tele acceptate ca adevăr și realitatea concret istorică, reprezintă ade-
vărul obiectiv; pe cînd concordanța dintre constatările făcute de orga-
nele competente cu condițiile normei legii (canoanelor) — formă cerută
de lege —- reprezintă adevărul formal. Instanța de judecată ca organ
de decizie este obligată să cerceteze nemijlocit toate elementele care
interesează dezlegarea pricinii și să ia cunoștință nemijlocit de reali-
tățile de fapt, stabilind adevărul material.
— Stabilirea elementelor canonice consta în selecționarea sau ale-
gerea normelor canonice ce urmează a fi aplicate situației de fapt.
Această etapă implică : — identificarea acelei reguli de drept ca-
nonic, în a cărei ipoteză se găsesc împrejurările de fapt, rezultate din
informațiile culese; — verificarea autenticității normei (este în. vi-
goare) ,• — verificarea legalității normei, în sensul conformității ei cu
normele canonice generale, în primul rînd. cu hotărîrile Sinoadelor ecu-
menice ; — și interpretarea normei canonice.
în caz că împrejurarea de fapt nu este prevăzută în nici un canon
se recurge la așa numita «analogie a legii», aplicîndu-se o normă cano-
nică asemănătoare care se referă la un caz analog. Cînd nu este nici o
normă canonică asemănătoare se recurge la procedeul «analogiei drep-
tului», făcînd apel la principiile generale ale dreptului canonic. Aceasta
admite forului de judecată să creeze el regula de conduită.
Interpretarea normei canonice ca parte integrantă a procesului de
aplicare a dreptului canonic, este o operație logică-rațională, care se
face după anumite reguli și cu anumite metode specifice dreptului în
general, ea constituind un moment necesar al aplicării ei.
Necesitatea interpretării se impune pentru următoarele motive :
— norma canonică fiind formulată de o manieră general-abstraotă, apli-

INTRODUCERE 49
carea la un caz concret a normei canonice, reclamă un proces logic-
rațional de cunoaștere și înțelegere a conținutului ei, de coborîre de la
general la particular, în cadrul căreia, prin utilizarea metodelor și pro-
cedeelor tehnice de interpretare a dreptului în general, este lămurit
sensul exact și complet al dispozițiilor- normative respective. Necesi-
tatea interpretării este determinată și de faptul că norma canonică,
aparținînd unui sistem unitar și armonios, nu acționează izolat, ci ținînd
seama și de,influența altor norme care acționează asupra cazului supus
spre soluționare. Interpretarea se impune și pentru faptul că legiuitorul
nu poate să prevadă, în formularea normelor, toate situațiile ; — nu
poate să exprime, într-o formă care impune anumite lămuriri, anumite
temeiuri al căror sens diferă de cel obișnuit sau, în perioada cînd norma
este în vigoare, pot apărea fapte noi neprevăzute în mod direct și
concret.
Toate aceste împrejurări impun o acțiune logică-rațională care să-
permită lămurirea conținutului cazului în speță.
Obiectul interpretării normelor canonice îl constituie cple trei ele-
mente ale ei: ipoteza, dispoziția și sancțiunea." Ipoteza normelor juri-
dice este necesar a fi interpretată pentru a cunoaște care sînt condițiile
în prezența cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma
canonică poate fi aplicată la cazul concret; dispoziția este necesar să
fie interpretată pentru a se preciza drepturile și obligațiile ce revin
subiectului (persoana juridică sau persoana fizică) stabilite în cadrul
dispozițieiiar sancțiunea e necesar a se interpreta pentru a se preciza
existența unei atari măsuri, caracterul acesteia, modul de executare, în-
tinderea ei, etc.
Interpretarea se face în baza unor norme exprese de reglemen-
tare și în conformitate cu principiile corespunzătoare reglementării.
în funcție de importanța și forța juridică a soluțiilor la care se
ajunge se disting două forme de interpretare a dreptului canonic : inter-
pretarea oficială și interpretarea neoficială.
Interpretarea oficială este de regulă opera unui organ bisericesc
competent. Cînd interpretarea are drept obiect o normă canonică gene-
rală ea devine general obligatorie. Astfel de interpretare o poate face
numai organui competent, cu autoritate bisericească supremă, în cazul
Bisericii Ortodoxe Române numai Sfîntul Sinod plenar. Cînd interpre-
tarea oficială intervine cu prilejul soluționării unor cazuri concrete se
numește interpretare cazuală și are valoare (putere) juridică numai pfen-
tru speța respectivă. Ea se'face de obicei de organul de jurisdicție, forul
de judecată, înainte de admiterea actului de aplicare ce se include în
acel act.
Interpretarea cazuală dă naștere unei practici a aplicării drep-
tului canonic, Practică judiciară de interpretare cazuală a dreptului. ca-
nonic nu creează noi norme de drept canonic, nu constituie un izvor de
drept canonic în sens propriu-zis, dar, are un rol de transmitere către
autoritatea bisericească legislativ-deliberativă, a unor semnale izvorîte
din viața bisericească practică, social-religioasă, care s'e realizează ade-
seori prin preconizarea unor soluții de perfecționare ale legislației bise-
4 — Drept canonic ortodox

50 DREPT CANONIC ORTODOX .
ricești. Activitatea de aplicare a dreptului constituie un izvor de inspi-
rație, ca material de lucru, de care organul deliberativ-legislativ bise-
ricesc este chemat să-1 prelucreze, să-1 definitiveze. Aceasta poate con-
stitui un izvor de drept întregitor al dreptului canonic.
Interpretarea neoficială (facultativă, neobligatorie), denumită și
«doctrinară», este dată de opiniile unor- persoane neoficiale, în primul
rînd, al specialiștilor, a canoniștilor, dar și a credincioșilor, membrii ai
Bisericii. Această formă de interpretare este importantă fiindcă oferă
organelor bisericești competente argumentele științifice pentru opțiu-
nea care sint chemate să o facă în rezolvarea unui caz sau altul. Inter-
pretarea făcută de credincioși, membrii Bisericii, constă în stabilirea
înțelesului unor norme canonice de către persoanele interesate sau
implicate în procesul aplicării lor, aceasta nefiind însă unul și același
lucru cu o părere oarecare a unei persoane despre normele de drept
canonic în vigoare.
Interpretarea normei canonice se face după anumite metode de
interpretare a normelor^ de drept-în general, după anumite procedee de
tehnică juridică.
Prin metode de interpretare înțelegem totalitatea procedeelor teh-
nice-juridice folosite pentru descoperirea conținutului prevederilor
normelor canonice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.
In ce privește metodele de interpretare a dreptului în genetral s-au
emis mai multe păreri: unii autori consideră că sînt trei metode : siste-
rnatico-juridică, istorică și gramaticală ,• alții consideră că sînt cinci:
literală (gramaticală), rațională sau logică, istorică-juridică, sistematică
și prin analogie ; și — în sfîrșit — alții, a căror opinie o împărtășim și
noi, care consideră că sînt numai patru metode și anume : gramaticală-,
sistemică sau sistematică, istorică și logică.
Prin metoda gramaticală se analizează textul legii sau canonului
pornind de la înțelesul cuvintelor folosite, de la legăturile dintre ele.
de la structura frazei etc. (înțelesuri specifice deosebite de cele
uzuale) ;
Prin metoda sistematică se face corelația normei interpretate cu
alte prevederi, avînd același obiect de reglementare ; <
Prin metoda istorică, norma canonică este analizată atît prin prisma
lucrărilor pregătitoare ce au dus la aplicarea ei, cît și a reglementărilor
anterioare pe care le-a înlocuit;
Metoda logică face apel la procedeele și legile logicii formale pen-
tru stabilirea sensului exact al normei analizate.
Rezultatul interpretării poate fi diferit. în cazul cînd conținutul nor-
melor canonice coincide cu textul formulat, se vorbește de o interpre-
tare literală sau declarativă, care nu trebuie confundată cu interpre-
tarea gramaticală. Ea nu constituie un procedeu, ci un principiu de
interpretare potrivit căruia organul de aplicare a canonului trebuie sa
privească conținutul ce rezultă din litera normei canonice, iar nu conți-
nutul ei real care poate fi diferit uneori de conținutul aparent. Cînd con-
ținutul normei este mai larg decît formularea ei textuală, ne găsim în
prezența interpretării extensive. La aceasta se ajunge atunci cînd se
face o cercetare mai aprofundată a normei canonice. Cînd se constată

INTRODUCERE 6k3
că formularea textului este mai largă decît conținutul ei real ne găsim
în prezența unei interpretări restrictive. Sensul restrictiv al canonului
poate fi scos în evidență pe baza cercetării condițiilor existente la edic-
tarea canonului, cît și în decursul dezvoltării istorice, cînd se constată
că legea bisericească sau canonul nu se referă și la noile relații apărute,
deși ăr fi trebuit să se refere.
— Soluția, rezolvarea definitivă a cauzei sau elaborarea actului de
aplicare, ca ultimă etapă a procesului de aplicare a dreptului, în care
sînt declanșate efectele canonice urmărite, implică mai multe aspecte.
In primul rînd se pune problema individualizării dispozițiilor de
aplicare. în al doilea rînd este necesară elaborarea dispoziției de apli-
care de către organul bisericesp competent care să determine persoana
căreia i se adresează dispozițiile de aplicare, să se conformeze aces-
tora, să execute prevederile generale ale normelor canonice la care se
referă dispoziția de aplicare.
Actul complet de aplicare sau decizia forului de judecată, e necesar
să invoce și canonul ale cărei prevederi trebuie traduse în viață de cel
căruia i se adresează actul de aplicare.
Dispozițiile de aplicare, după obiectul lor, sînt de două feluri : dis-
poziții în care se indică în mod concret, nominal, unei persoane acțiu-
nea licită pe care trebuie să o facă ; și dispoziții prin care se indică
sancțiunea pe care trebuie să o sufere, o altă persoană, ca rezultat a
unei acțiuni săvîrșite.
Actul de aplicâre a dreptului canonic este un act juridic individual,
emis în baza prevederilor canonice, potrivit unei proceduri specifice de
către u-n organ competent bisericesc, în limita competenței sale și în
exercitarea autorității bisericești. •
Actul de aplicare a dreptului canonic, ca de altfel și a dreptului în
general, se caracterizează prin o Serie de trăsături comune, definitorii
și unele trăsături particulare.
Trăsăturile comune definitorii permit delimitarea acestora de ac-
tele normati-ve bisericești, de canoane, astfel: — actele de aplicare a
dreptului bisericesc, ca acte juridice individuale, reprezintă manifestări
de voință a organelor bisericești de jurisdicție competente, îndreptate
spre nașterea, edificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete;
— finalitatea, actelor de aplicare a dreptului canonic, constă în rezol-
varea unor anumite situații concrete; — pregătirea, elaborarea și adop-
tarea actelor de aplicare a dreptului canonic, ca și modalitățile de con-
trol, sînt supuse unor'reguli sau formalități specifice; — actele de
aplicare a dreptului canonic se deosebesc de actele normative, canoane,
și după premizele care stau la baza căilor de atac împotriva lor ; căile
de atac urmărind tocmai îndreptarea unor eventuale greșeli care s-au
putut'strecura cu ocazia aplicării individuale a. dreptului canonic.
Această activitate a controlului canonicității reprezintă și ea o trăsă-
tură specifică a actelor individuale de aplicare a dreptului canonic, a
deciziilor jmrisdicționale.
Trăsăturile particulare sînt în funcție de domeniul relațiilor bise-
ricești cu caracter social vizate, ca și de poziția și rolul organului com-
petent jurisdicțional. în ierarhia organelor bisericești. Actul de aplicare

52 DREPT CANONIC ORTODOX .
poartă denumiri diferite după poziția organului de jurisdicție în ierar-
hia treptelor organelor de jurisdicție (hotărîri, decizii1 etc.) și trebuie să
îndeplinească o serie de condiții de formă și de fond din cele mai
variate : să arate organul care emite aotul, starea de fapt în speța dată
spre rezolvare, probele administrate în vederea descoperirii adevărului
material ; încadrarea canonică și indicarea normei canonice date, în
speță, soluția adoptată, sancțiunea aplicată, modul de executare și or-
ganul îndreptățit a duce la îndeplinire hotărîrea luata. Actul de apli-
care, hotărîrea sau decizia forului de jurisdicție, formal are două părți :
în.partea întîi se descrie pe larg modul în care s-a desfășurat procesul,
iar în partea a doua, dispozitivul, se indică soluția, baza legală și .modul
ducerii la îndeplinire a hotărîrii. .
Cînd normele canonice iau forma scrisă a deciziei, sau hotărîrii
sinoadelor generale ale Bisericii, numite Sinoade ecumenice, se numesc
legi bisericești sau canoane (îndreptare), legi ale Bisericii.
Întrucît canoanele, uneori, cuprind și alte elemente decît cele pur
juridice, de reglementare a comportamentului credincioșilor în cadrul
vieții religioase cu caracter social, se împart după conținut în urmă-
toarele categorii :. canoane cu cuprins juridic, canoane cu conținut
moral sau etic, cu conținut doctrinar sau dogmatic, ceremonial-liturgic
și cu cuprins mixt.
Cu privire la autoritatea canoanelor se consideră că acestea, ca
legi bisericești, sfat în genere tot atît de neschimbătoare sau de intan-.
gibile ca și norivjie de morală sau adevărurile de credință. Trebuie însă
să precizăm că nu toate canoanele au acest caracter, întrucît cuprinsul
lor diferă și nu se reduce, în totalitate, la un fond dogmatic sau moral.
Cele de cuprins dogmatic său moral evident că nu sînt și nu pot fi supuse
schimbărilor. Cele cu fond sau cuprins juridic propriu-zis, adică cele ale
căror cuprins a fost determinat de condițiile obiective ale vieții sociale,
sau ale celei sociale-bisericești în special, sînt supuse schimbării în
același fel1 în care se schimbă condițiile care le-au determinat.
De aceea, în cazul canoanelor, prin ceea ce ele reprezintă ca ele-
ment juridic propriu-zis, sînt supuse schimbării, pe cînd în ceea ce repre-
zintă elementul religios, dogmatic, sînt neschimbabile, în ce privește
canoanele de cuprins ceremonial-liturgic, valoarea lor este determinată
de conformitatea sau neconformitatea acestui cuprins cu adevărurile
de credință sau morală,adică în măsura în care ele sînt sau nu expresii
ale acestor adevăruri.
în afară de canoane, Biserica se folosește și de alte tipuri de legi
sau de măsuri legale după trebuință, impuse de dezvoltarea con-
tinuă a organizației bisericești. Astfel s-a ajuns ca legiferarea
bisericească și mijloacele de care se servește Biserica să devină
tot mai numeroase. Ele sînt menite să reglementeze și în Biserică rela-
țiile externe cu caracter social, adică acea categorie de relații comune
pe care o reglementează legile de drept în societatea laică, în stat,
în ce privește scopul normelor canonice, a canoanelor sau nor-
melor de drept în Biserică, acesta se deosebește în mod esențial de
scopul legilor de drept din stat, pentru că, pe lingă scopul lor comun,
de a stabili o stare de ordine în relațiile dintre credincioși, legile biseri-
cești trebuie să urmărească în mod principal sprijinirea scopului gene-

INTRODUCERE 6k3
rar al-Bisericii, al scopului ei religios suprem, care este mîntuirea cre-
dincioșilor-
Ca legi de drept, canoanele sau legile-bisericești trebuie să înde-
plinească, ca orice lege de altfel, o serie de.condiții care sînt: să ser-
vească viața omenească în general și scopul Bisericii în special ; să fie
în conformitate cu legile morale și cu normele de credință a Bisericii;
să: fie conforme cu doctrina canonică sau concepția despre drept a Bise-
ricii ; să fie date de autoritatea bisericească competentă și. numai în
limitele competenței ei ; să se încadreze în sistemul de drept canonic
existent; să fie clare, fără echivocuri ; să fie aplicabile etc.
Cu privire la numărul și felul canoanelor, ca legi bisericești, aces-
tea se împart în două mari categorii : în canoane, legi sau măsuri legale
interne, cu valabilitate în interiorul fiecărei Biserici locale sau particu-
lare,; șt în canoane, legi sau. măsuri externe, prin care se reglemen-
tează relațiile interbisericești, său în genere relațiile externe ale
Bisericii.
Din prima categorie fac parte : vechile canoane ale unor sinoade
particulare care n-au intrat în colecția fundamentală de canoane ale
Bisericii, obiceiurile bisericilor particulare sau locale, adică obiceiurile
din cuprinsul unei Biserici autonome sau autocefale, ca și unele obi-
ceiuri din cuprinsul eparhiilor sau chiar din cuprinsul unor unități mai
mici, parohii ; hotărîrile sinoadelor particulare ; hotărîrile sinoadelor
mitropolitane; statutele ; canonismele ; deciziile sau decretele ierar-
hilor ; circularele ; ordinele, etc. ; felurite legi de stat, decizii, decrete
sau alte hotărîri cu caracter normativ pe care le ia autoritatea de stat
cu privire la chestiunile bisericești.
Din a doua categorie fac parte : canoanele cuprinse în codul ge-
neral de legi al Bisericii și anume: canoanele apostolice, canoanele
Sinoadelor ecumenice, canoanele unor sinoade particulare și canoanele
unor Sfinți Părinți recunoscute prin hotărîrea unor Sinoade ecumenice
ca .avînd valabilitate generală în Biserică (can. 2 Sin. VI ec.), obiceiurile
de drept general valabile în Biserică ; hotărîrile luate de sinoadele pan-
ortodoxe ; hotărîri adoptate prin consimțămîntul unanim al Bisericilor
sau prin acel «consensus ecclesiae dispersae» ; înțelegerile sau acordu-
rile dintre două sau mai multe biserici; înțelegerile sau acordurile cu
statele ; înțelegerile sau acordurile cu alte biserici sau confesiuni, etc.,
și în fine o seamă de legi cu cuprins bisericesc, care interesează Bise-
rica, emanate de la autoritatea de stat bizantină, care au intrat în prac-
tica Bisericii ecumenice în urma acceptării lor de către autoritatea
bisericească.
i $
O problemă cu totul deosebită, care se pune în legătură cu normele
canonice — canoanele sau legile bisericești •— este aceea a sancțiunii
acestora. Problema care se pune este, dacă acestea au sau nu sancțiuni
externe.
Dacă trebuie să înțelegem prin sancțiuni numai mijloacele de con-
strîngere externă pe care le folosește practica judiciară în scopul impu-
nerii respectului legilor și a pedepsirii celor care le încalcă, atunci vom

54 DREPT CANONIC ORTODOX .
spune că legile bisericești nu au astfel de sancțiuni. Din această pricină
unii au contestat caracterul juridic prop.riu-zis al legilor bisericești,
văzînd în lipsa sancțiunilor externe, (fizice), lipsa unui element esen-
țial al legii de drept. Totuși, lucrurile nu stau chiar așa, deoarece nici
legilor bisericești nu le lipsesc sancțiunile. Acestea sînt, și nu pot fi
altfel, decît numai de natură religioasă și morală. Ele exercită o pre-
siune și o constrîngere numai prin conștiință. Aceasta nu însemnează
însă că ele nu ar produce efectele unor constrîngeri reale. Aceasta1 pen-
tru că, constrîngerea morală, influențează și asupra vieții externe ma-
teriale a credincioșilor, așa încît se poate spune pe drept cuvînt că
aceasta exercită, măcar indirect, o presiune, iar uneori determină chiar
o adevărată constrîngere externă. Și totuși, nici în mod direct, hici în
mod indirect sancțiunea sau constrîngerea externă nu constituie un
element esențial al legii de drept, în general. Dovada că acest lucru e
adevărat o oferă, în mod continuu, două categorii importante de legi de
drept, cărora le lipsesc sancțiunile externe, dar care din pricina lipsei
acestor sancțiuni nu sînt mai puțin considerate legi de drept decît toate
celelalte. Acestea sînt legile dreptului internațional și legile bisericești.
Dacă în cazul legilor bisericești s-au ridicat avalanșele unor critici și
obiecții, căutînd a li se contesta caracterul juridic împotriva tuturor
evidențelor, apoi în cazul dreptului internațional, criticile s-au dovedit
chișr de prisos, întrucît nimeni nu poate pune la îndoială caracterul
juridic al celui mai important dintre toate ramurile dreptului secular
care este dreptul internațional, deși se știe că nici acesta, întocmai ca
și dreptul bisericesc nu dispune de sancțiuni externe. . • ,
Este adevărat că în anumite împrejurări, sub influența unui spirit
străin de Biserică, s-a făcut uz și de sancțiuni externe în legătură cu
aplicarea canoanelor sau legilor bisericești. în asemenea cazuri s-a ape-
lat însă la forța publică a statului și arareori s-au organizat mijloace
proprii de constrîngere.
Sancțiunile bisericești se numesc în limbaj comun " pedepse, sau
în limbaj specific bisericesc ,unele pedepse mai mici se numesc canoane
sau epitimii. Pedepsele bisericești au întotdeauna în vedere scopul
general al normei canonice și, indiferent de gravitatea lor, ele nu urmă-
resc «moartea păcătosului», ci «îndreptarea lui».

III
DISCIPLINA SAU STUDIUL DREPTULUI CANONIC
1. Definiția Dreptului canonic
In chipul cel mai general prin Drept canonic se înțelege dreptul
religios creștin sau dreptul Bisericii creștine, adică suma principiilor, și
normelor de.drept după care se organizează și conduce întreaga Biserică
creștină, adică toate confesiunile creștine.
Dreptul canonic ortodox, ca ramură a dreptului religios creștin se
ocupă cu principiile și normele de drept după care se organizează și
se conduce Biserica Ortodoxă, sub aspectul ei văzut de societate reli-
gioasă cre'ștină. El se ocupă de acele manifestări și relații din cadrul
Bisericii Ortodoxe care sînt legate de aspectul ei de societate religioasă
creștină și nu de aceea de Biserică sub aspectul nevăzut.
Dreptul canonic poate fi numit fie disciplină canonică, fie studiul
de drept canonic, fie știința dreptului canonic.
Ca disciplină sau studiu, dreptul canonic ortodox face posibilă învă-
țarea sau însușirea intelectuală a unor anumite adevăruri, rînduieli,
principii, norme sau legi după care se organizează sau se conduce Bise-
rica Ortod©xă. Ca știință juridică, dreptul canonic ortodox se ocupă cu
cercetarea, studierea și analizarea metodică și cu expunerea sistematică,
adică cu închegarea într-un sistem logic a rînduielilor, principiilor și
normelor de drept după care se conduce Biserica Ortodoxă.
Dreptul canonic, în cadrul Institutelor Teologice Universitare inte-
resează atît sub aspectul de disciplină sau studiu de învățămînt, cît și
sub acel de știință juridică, fiindcă scopul tratării materiei dreptului ca-
nonic în cadrul Institutelor de învățămînt teologic este acela de a face
pe studenți să cunoască legile de drept canonic și instituțiile de drept
ortodox, dar și acela de a-i obișnui cu cercetarea științifică a acestora
în scopul adîncirii problemelor dreptului canonic ortodox și a progresu-
lui acestora.
Mai trebuie să observăm că pe lingă aspectul juridic și cel religios
dreptul canonic în preocupările noastre mai are și un aspect teologic
ortodox, întrucît pe lîngă principiile și normele juridice, pe lîngă cele
general religioase, el ține seama și de cele teologice specific ortodoxe.
în lumina celor arătate dreptul canonic ortodox poate fi definit ca
disciplină teologică-juridică, în cadrul.căreia se expun principiile și nor-
mele de drept după care se organizează și se conduce Biserica Ortodoxă,
sub aspectul ei văzut de societate religioasă creștină; sau ca știință teo-
logică-juridică, studiind metodic și expunînd sistematic principiile

56 DREPT CANONIC ORTODOX
și normele de drept după care se organizează și se conduce Biserica
Ortodoxă sub aspectul ei văzut de societate creștină. *
Specificul dreptului canonic ortodox constă în faptul că principiile
sau rînduielile care constituie temeiuri doctrinare ale legilor bisericești,
ca aplicări concrete ale acestora, derivă axiomatic din învățătura dog-
matică a Bisericii'Ortodoxe.
Denumirea dreptului Bisericii Ortodoxe de drept canonic vine de la
faptul că legilor bisericești li se spun canoane, îndrumare, și nu simplu
legi (nomii), termen rezervat pentru legile statului.
Dreptului canonic i se mai zice și Drept bisericesc întrucît canoa-
nele sînt legi ale Bisericii, legi bisericești stabilite de către un Sinod
Ecumenic sau cel puțin acceptate ca atare de către un Sinod Ecumenic,
ele fiind formulate de alte sinoade sau chiar de unii Sfinți Apostoli și
unii Sfinți Părinți ai Bisericii, din care își extrage materialul dreptul
Bisericii creștine ortodoxe răsăritene.
Unii cercetători rezervînd, pe cale de obișnuință, denumirea de
canoane numai pe seama legilor bisericești cuprinse în colecția funda-
mentală de canoane, — alcătuită la anul 883 și deplin încheiată la anul
920 —, fac distincție între dreptul canonic și cel bisericesc, în sensul
că dreptul canonic ar exprima numai o parte a dreptului bisericesc, acea
parte de principii și de legi juridice bisericești, care sînt cuprinse doar
în colecția fundamentală de canoane ; pe cînd dreptul bisericesc ar
cuprinde, pe lîngă normele juridice care se află în canoane, adică legile
scrise bisericești, încă și obiceiul de drept și toate celelalte , principii
și legi, după care se conduce Biserica. Intre toate acestea care au existat
anterior schimbării lor raționale în canoane, păstrate de tradiția biseri-
cească, sau care s-au impus paralel cu legislația canonică ori au fost
elaborate după închegarea colecției de canoane și nu sînt cuprinse în
aceasta, se află și mulțimea de legi cu caracter politic bisericesc, legi
mai vechi emise de împărații romani și bizantini, ca și legi mai noi
emise de statele în care există Biserică ortodoxă, care toate trebuie
avute în vedere, trebuie cercetate și bine cunoscute,,pentru a cunoaște
bine organizarea și funcționarea Bisericii.
Avînd în vedere faptul că atît simplele canoane, hotărîrile Sinoa-
delor Ecumenice, cît și obiceiurile de drept, părți ale tradiției bisericești,
cuprind principii și norme, care toate își au izvorul în doctrina canonică,
parte integrantă a doctrinei dogmatice a Bisericii Ortodoxe, și că legilor
Bisericii Ortodoxe, care sînt aplicări concrete ale principiilor, li s-au
spus în general canoane, considerăm că dreptului Bisericii Ortodoxe i se
poate spune Drept canonic, în sens mult cuprinzător și larg, înțelegînd
că el își extrage materia nu numai din textul canoanelor, ci deopotrivă
din obiceiurile de drept bisericesc și ține seama atît de legile de stat cu
aplicare în Biserică, aceasta pentru că Bisericile Ortodoxe autocefale și
autonome se organizează în cadrul statelor naționale, și nu pot face
abstracție de această realitate.
• Materia care cuprinde obiectul disciplinei sau studiului dreptului
canonic ortodox, privit în acest sens larg de drept al Bisericii Ortodoxe,
o vom expune în următoarele mari capitole :

INTRODUCERE 6k3
— Introducere în studiul Dreptului canonic
— Izvoarele sau formele de exprimare a Dreptului canonic
— Constituirea și organizarea Bisericii
— Conducerea sau administrarea Bisericii
— Relațiile externe ale Bisericii.
In anexă vom prezenta: bibliografia generală , pe părți și capitole,
vocabular sau îndrumător canonic juridic.
2.Studiul Dreptului canonic și necesitatea Iui
Studiul dreptului canonic sau bisericesc se ocupă cu principiile și
normele de drept conforme adevărurilor religioase creștine după care
se organizează și se conduce Biserica.
Unii teologi și juriști susțin neîntemeiat că Biserica nu are nimic
comun cu dreptul care este o creație a statului, de care Biserica nu nu-
mai că se poate dispensa, ca de un lucru străin de natura ei, dar care
o și încurcă și-i deservește scopurile. .
Privite lucrurile la suprafață s-ar putea crede că Bisericii nu-i sînt
proprii normele de drept, și că acestea prezente în Biserică, i-ar putea
chiar altera caracterul ei de așezămînt religios pentru mîntuirea sufle-
telor. Aceasta deoarece este greu să se vadă și să se înțeleagă, în ce
chip pe lîngă har, ar mai fi totuși necesare și legile de drept pentru mîn-
tuirea cuiva, și mai ales, să se arate modul în care colaborează legea cu
harul, locul și felul în care se înădesc cele două lucrări una de alta atît
de străine prin natura lor, pentru ca totuși împreuna lor lucrare să
asigure mîntuirea celor ce năzuiesc spre ea. •
în lămurirea acestei probleme e necesar a se porni de la elucidarea
sensului unor noțiuni elementare teologice.
Biserica noastră învață că pentru dobîndirea mîntuirii, pe lîngă har
și credință, mai sînt necesare în mod absolut și faptele bune. Aceasta
înseamnă că numai prin har și credință, nimeni nu se mîntuiește, și că,
pentru ca lucrarea duhului să rodească, trebuie trudă, osteneală, bună
lucrare, fapte alese, fapte bune.
Etalonul prin care apreciem valoarea faptelor noastre îl constituie
adevărul de credință, adevărul dogmatic și adevărul etic religios, cu-
prins implicit în1 cel dintîi, turnat în principii și norme sau legi morale,
legi de comportare individuală și socială, obligatorii pentru credincioși,
Orientîndu-se după aceste adevăruri, și săvîrșind fapte în confor-
mitate cu imperativele lor, credinciosul are conștiința că a săvîrșit fapte
vrednice de mîntuife.
Situația în care unii dintre credincioși, din slăbiciune, ispite sau
orice alte cauze, nu se conformează normelor ettce-religioase, se abat
de la ele și se poartă cu «neorînduială», după cuvîntul Sfîntului Apostol
Pavel (II Tes. 3, 11), ca și alunecarea sau pierderea prin neorînduială a
unuia dintre fiii Bisericii nu poate fi irfdiferentă cîrmuitorilor bisericești.
(Păstorul cel bun își lasă turma și aleargă după oaia cea pierdută). Pen-
tru a-1 aduce de pe calea pierzării pe cel pierdut, ca și pentru a-i feri de
cădere pe alții, Biserica folosește toate mijloacele de îndreptare duhov-

58 DREPT CANONIC ORTODOX .
nicească și de bună cârmuire, și anume, Sfintele Taine, rugăciuni și
slujbe felurite, apoi rînduieli cu conținut moral care normează activi-
tatea și îndrumează pașii fiecăruia.
Prin toate acestea se urmărește ajutorarea credinciosului pentru
săvîrșirea de fapte bune, de trăire în har^ în scopul dobîndirii mîntuirii.
Cînd toate aceste mijloace care țin de natura religioasă a Bisericii nu
sînt suficiente, atît pentru păstrarea bunei rînduieli în Biserică cît și
pentru îndreptarea ei, datorită căderii unora, în asemenea cazuri, Bise-
rica, fără a renunța la folosirea mijloacelor strict religioase, fără a le
abandona, mai adaugă acestora ca auxiliare, și mijloacele care țin de
natura socială, iar nu religioasă a ei, și între acestea se numără în primul
rînd legile de drept.
Legile de drept propriu-zise, elaborate de autoritatea laică de stat,
prin care se realizează ordinea juridică în cadrul statului, pot deveni
astfel ajutătoare (auxiliare) mijloacelor religioase precum și mijloacelor
morale bisericești, deoarece ele servesc de fapt la îndreptarea cetățea-
nului —• credincios al Bisericii — prin obișnuirea lui cu rînduieli, de-
prinderea lui cu săvîrșirea de fapte bune (legale) și folositoare, atît pen-
tru el cît și pentru semenii săi, fapte care îi asigură mîntuirea.
Aceste legi pot îndeplini și îndeplinesc de fapt rolul și rostul unor
opreliști sau încătușări fizice pentru cei ce nu-și pot da seama singuri
de primejdiile la care se expun ei sau la care expun pe alții, dacă trec
dincolo de acestea, dacă nu le respectă. Ele sînt limite ale vieții, sînt
bărci de salvare pentru naufrâgiați, nu corăbii pentru navigatori. Sînt
uneori amare doctorii, pentru cei care vor să-și recapete sănătatea. Nu
sînt mijloace curente, comune și direct legate de acțiunea harului, ci
mijloace extraordinare, care se folosesc la nevoi grave, în lipsa celor
prin care acționează Harul, ca mijloace indirecte ale acestuia, sau în
mod obișnuit de granițe sau tipare pentru desfășurarea mai ușoară și mai
eficace a lucrării pentru mîntuire. .
Și totuși, chiar astfel stînd lucrurile, legile de drept și Dreptul în
genere este inevitabil legat de natura Bisericii și de misiunea ei, fiindcă
la apariția Bisericii, natura însăși a omului, după căderea lui în păcat, nu
mai putea oferi acțiunii Bisericii un material căruia să-i fie suficiente
pentru mîntuire, mijloacele directe ale Harului.
Lucrul acesta simplu se trece cu vederea adeseori, nu se ia în seamă
cînd se tratează despre natura Bisericii și despre lucrarea sa pentru
mîntuirea sufletelor.
într-adevăr, definițiile din catehisme, ca și cele din diverse ma-
nuale răsăritene sau apusene, nu leagă de obicei natura Bisericii de
natura omului, ci ori îi dau o interpretare extremă dusă pînă la misti-
ficare, ori o secularizează în așa măsură, că dispare complet sau se
copleșește prin cele ale veacului acestuia, tot ce ține de natura divină
a Bisericii.
Se ignoră faptul că Biserica este alcătuită din obștea oamenilor cre-
dincioși nu din îngeri sau alte eventuale duhuri neîntrupate, și că ea
servește credincioșilor pentru trecerea prin «saeculum».
Creatorul ar fi disprețuit creatura și ar fi condamnat-o la osîndă
veșnică, dacă Biserica ar fi fost întemeiată în așa fel, ca să nu fie acce-

INTRODUCERE 6k3
sibilă oamenilor. Acest lucru ar fi fost posibil, dacă la urzire^ Bisericii
nu s-ar fi ținut seama de întocmirea sau alcătuirea omului, de natura
lui, adică atît de latura materială cît și de cea imaterială a ființei umane.
A se formula și a se încerca să se prezinte ca învățătură creștină
teza potrivit căreia ființa Bisericii ar rezida numai în elementul haric
și în trăirea internă nevăzută a adevărurilor de credință, că ea ar fi nu-
mai comuniunea sacră și nevăzută a sfinților, echivalează cu a o declara
inexistentă pentru credincioși, contrară naturii umane a acestora și
inaptă pentru îndeplinirea misiunii ei printre credincioși. Deci, Biserica,
nu numai că nu ar putea fi cunoscută, dar nici nu ne-ar interesa.
Desigur însă că, în teologie, nimeni n-ar putea susține că Biserica
n-ar avea o latură sau un conținut nevăzut, o putere sau un element
divin, care constituie suportul și izvorul celui văzut. Acest lucru nimeni
nu-1 contestă și gîndirea teologică în general este de acord să considere
că Biserica are o natură divino-umană, și că ea are o destinație seculară –
pentru credincioși. Se face totuși în teologia apuseană o confuzie gravă
și intenționată cu privire la destinația ei seculară pentru oameni, pe
care o identifică cu așa zisa destinație seculară a Bisericii, ceea ce
este cu totul altceva. Prin destinația seculară a Bisericii, după modul
de gîndire apusean, se înțelege nu ceea ce se leagă de tangența ei cu
«saeculum», ci ceea ce reprezintă țelurile nereligioase și pur secundare
ale unei pretinse activități bisericești, prin care se tinde la o supremație
a Bisericii ca așezămînt divino-uman, față de formulele de viețuire pur
umană, inclusiv statele, socotite inferioare prin natura lor și deci sub-
ordonate Bisericii. _
în justă interpretare, destinația seculară a Bisericii trebuie privită
numai ca raportare la condițiile viețuirii pămîntești de care trebuie să
țină seama în misiunea ei, iar nicidecum punînd-o în rînd cu celelalte
forme laice de viețuire socială.
într-adevăr categorica precizare : «împărăția Mea nu este din lumea
aceasta» (Ioan 18, 36), arată că Biserica nu poate avea scopuri asemă-
nătoare, sau identice cu acelea ale «împărățiilor» lumii acesteia, adică
cu statele. Cu toate acestea, ea a apărut cu chipul «ecclesiei», a gru-
pării organizate unitar, a societății religioase, a unei credințe turnate în
formele firești ale vieții omenești, forma care constituie învelișul mate-
rial al fondului spiritual al Bisericii. Acest înveliș nu numai că nu putea
să lipsească, decurgînd din însăși întruparea Mîntuitorului, ci era practic
atît de necesar, încît fără de el nu s-ar putea imagina eficacitatea lucrării
mîntuirii. Fără atributele existenței materiale, n-ar fi putut să fie sesi-
zată de către oameni nici măcar chemarea la mîntuire de către Domnul,
permanentizată prin Biserică.
Fără a fi fost utilizate mijloacele adecvate, proprii naturii omenești,
deci posibilităților de cunoaștere și de folosire din partea oamenilor,
mîntuirea nu i-ar fi interesat; n-ar fi aflat nimic despre ea și nu i-ar
putea interesa nici astăzi. Biserica, prin urmare ca entitate harică sau
comuniune în duh, oricît de real ar fi existat deasupra zonei terestre
a viețuirii umane, orice dimensiuni și rosturi ar fi avut, fără a se întrupa,
fără a prinde consistență materială, ar fi rămas pentru noi ca și cînd
n-ar fi existat.

60 DREPT CANONIC ORTODOX .
Cum, însă înțelepciunea Creatorului a înzestrat-o cu acest chip ma-
terial, condiționînd de el nu numai comunicarea, primirea și păstrarea
Revelației, ci .și existența-și eficacitatea Sfintelor Taine, este evident
că el constituie un element tot atît de esențial pentru natura Bisericii,
ca și pentru natura omului, un element fără de care Biserica n-ar putea
să existe. El nu poate fi deci ignorat, dar nici situat în rînd cu celelalte
chipuri materiale ale vieții omenești, în privința naturii și rostului său,
pentru că este generat sau reclamat de o putere sau cauză deosebită a
acelora, de credință și de puterea harului divin. Aceasta nu înseamnă
însă, că sub aspect material Biserica s-ar putea sustrage legilor comune
ale viețuirii sociale, că n-ar fi supusă acestora, nici celor naturale, nici
celor făurite de către oameni pentru conviețuirea lor.
Cîrmuindu-se în mod principal după legile ei proprii, ea trebuie să
țină seama și de legile care guvernează viața socială sub toate aspectele
ei, să respecte aceste legi, pentru a nu călca porunca de a da lui Dum-
nezeu numai cele ale lui Dumnezeu, nu și cele «ale Cezarului» (Matei
XXII, 21 ; Luca XX, 25). Nesocotirea .rinduielilor seculare aile vieții ar
însemna nesocotirea naturii ei proprii și nesocotirea poruncii exprese
a Mîntuitorului, .care n-a cerut și nu cere credincioșilor și Bisericii decît
cele ale lui Dumnezeu. Fără această lămurire precisă se ajunge a-i da
lui Dumnezeu și cele ale «Cezarului», sau invers, «Cezarului», cele ale
lui Dumnezeu.
De aici rezultă că Biserica, după natura ei este supusă unor rîndu-
ieli care țin inevitabil de aspectul său material și care în totalitatea lor
formează un. ghid practic, un îndrumător cu putere de lege voită de înte-
meietorul ei, cu putere de lege divină care se răsfrînge în mii de reguli
asupra întregii manifestări și trăiri externe, materiale, a credinței și a
lucrării harului. '
Nici o manifestare sau activitate legată de aspectul material al
vieții bisericești nu se poate sustrage normelor ce rezultă din voința
divină, din adevărurile ce ni s-au arătat sau revelat prin această voință,
din legea divină.
Totul trebuie să se desfășoare în rînduială, iar nu în neorînduială.
Dar această rînduială nu se întemeiază numai pe reguli sau legi derivate
din voința expresă a lui Dumnezeu, ci și pe reguli sau legi statornicite
de oameni prin derivare indirectă din voința lui Dumnezeu sau chiar
din relațiile comune, laice, ale vieții omenești.
O parte determinată a acestor norme sau reguli, — indiferent că
prezintă principii sau că sînt simple legi sau canoane —:, dobîndesc o
calificare juridică pe care o împrumută din condițiile obiective ale vie-
țuirii sociale, condiții care au născut dreptul propriu-zis sau legile de
drept ca, pe o pîrghie necesară, indispensabilă, a viețuirii în societate,
deși imperfectă și inferioară în raport cu normele morale și cu cele
religioase.
Totalitatea legilor sau canoanelor Bisericii, ca norme de observat
în organizarea și în cîrmuirea ei, au pentru viața practică a Bisericii,
pentru învelișul ei material, puterea obligatorie pe care o au normele
morale și cele strict religioase pentru conștiință.' Ele nu sînt simple
recomandări sau sfaturi, lăsate Ia aprecierea conducerii și credincioșilor

INTRODUCERE 6k3
Bisericii, ci constituie porunci,- norme tot atît de imperative, ca și cele
morale și religioase.
Prin urmare, este cu totul greșit să se spună și să se încerce a se
acredita 'teza după .care, normele de drept spiritual-juridice și ordinea
juridică ar fi străine de Biserică, străine de natura ei și fără de rost
în viața bisericească.
Cel ce a întemeiat Biserica, Domnul nostru lisus Hristos Mîntuitorul,
ținînd seama de natura omului și înzestrînd-o cu mijloace adecvate aces-
teia, a știut mai bine decît putem noi aprecia, că în_ starea de după
căderea în păcat, nicidecum nu-i sînt suficiente omului mijloacele reli-
gioase și cele morale pentru dobîndirea mîntuirii, ci că la acestea tre-
buie să se adauge în mod necesar și mijloacele auxiliare juridice.
In felul acesta, elementul juridic, legea de drept sau Dreptul, con-
stituie un factor necesar în iconomia mîntuirii și în natura Bisericii.
De alttfel, Hristos nu ne-a chemat la o libertate nelimitată, ci la
libertatea de fii, la libertatea circumscrisă de această poziție și de urmă-
rile păcatului originar. Iar această libertate nu se poate asigura, din' pri-
cina insuficienței normelor morale și religioase pentru starea de după
căderea în păcat, decît organizînd-o și prin legi de drept.
De aici nu rezultă însă că pîrghia juridică ar putea fi folosită în
Biserică, în așa măsură încît să excludă pe celelalte, să le ia locul, sau
să și le subordoneze, așa cum s-a ajuns teoretic și practic în Biserica
Apuseană, unde prin jurisdicție primează normele de drept față de cele
religoase și morale. Deși subordonate acestora din urmă, folosirea legi-
lor de drept trebuie să fie coordonată, aplicîridu-se acolo unde le este
locul, în strictă conformitate cu adevărurile de credință și cu morala,
iar nu altfel.
Toate mijloacele și formele materiale ale Bisericii sau cele născute
din necesitatea conviețuirii sociale în Biserică și din necesitatea potri-
virii celor divine cu cele seculare, sînt elemente constitutive ale ei, țin
de natura ei, dar nu ca țeluri, ci ca mijloace conforme veacului și apte
să-i asigure durarea în el, către ținta cea de dincolo.
Prin toate acestea se "spune, că Biserica însăși creează Dreptul,
legile de drept. Ea a apărut într-o vreme în care Dreptul nu numai că
lăsase o lungă istorie în urma lui, ci ajunsese chiar la o perfecțiune care
cu greu a mai fost depășită, în unele privințe tehnice, — formale,
mai ales.
în fața necesității de a recurge și la norme de drept, ca pîrghii ale
celor morale și religioase, Biserica n-a ezitat să-și însușească, să ia din
tezaurul normelor de drept existente pe- acelea care erau sau puteau fi
puse de acord cu principiile sale eticș și religioase. Aceasta a fost prima,
și fireasca operație, pe care o începe chiar Mîntuitorul prin cuvintele :
«Dați Cezarului cele ce sînt ale Cezarului, și lui Dumnezeu cele ce sînt
ale lui Dumnezeu» (Matei 20, 21 ? Luca 20, 25).
Este evident că prin îndemnarea imperativă pe care o dă lisus Hris-
tos ucenicilor Săi prin formula citată, nu numai că se lămurește în prin-
cipiu raportul de loialitate al creștinilor față de Stat, ci se arată că și
legile de Stat, obligațiile care rezultă din ele și deci faptele acestor
legi, sînt fapte care contribuie la îndreptarea creștinilor, la mîntuirea

62 DREPT CANONIC ORTODOX
. lor, fiind datori să le săvârșească și să le socotească ca atare in cate-
goria faptelor bune.
Sf. Apostol Pavel nu spune oare destul de lămurit: «că dregătorii
nu sînt frică faptelor celor bune, ci celor rele» (Rom. 13, 3), «căci ei sînt
slujitori ai lui Dumnezeu spre bine» (Rom. 13, 4), iar slujirea lor se înte-
meiază pe drept și se face după legile statului, legile de drept, totali-
tatea lor formînd Dreptul însuși, dreptul viu, normativ pentru con-
duita oamenilor în faptele și relațiile lor care depășesc domeniul strict
al conștiniței ? Desigur!.
Toate aceste legi trebuie respectate ca legi externe, ca legi ale
societății civile, ale cadrului social secular în care a apărut, s-a dez-
voltat și lucrează Biserica. Din ele, s-au ales însă acelea care se potri-
veau și cu normele credinței creștine și au fost înveșmîntate cu verb și
mireasmă, religioasă, devenind și norme interne bisericești, pentru regle-
mentarea faptelor și relațiilor religioase creștine, care scăpau din raza
eficienței normelor etice și religioase propriu-zise ale Bisericii.
Curînd apoi, aplicîndu-și propriile sale principii la categoria fap-
telor și relațiilor care depășesc domeniul strict al conștiinței, Biserica
uzînd de tehnica juridică învățată de la Stat, și-a construit ea însăși
legi de drept din elementele date în condițiile obiective ale vieții din
veacurile ei de început.
De asemenea pentru săvîrșirea a numeroase acte religioase, Biserica
și-a fixat nu numai rînduieli de tipic, ci și norme de drept, care în totali-
tatea lor pot fi privite ca veșminte juridice ale respectivelor acte. Apoi
tot prin legi de drept, a reglementat și unele dintre efectele acestor acte,
creîndu-și mereu noi norme juridice.
învățat acest meșteșug, văzîndu-i-se foloasele de netăgăduit și ținînd
pas cu vremea, Biserica și-a elaborat continuu legile de drept corespun-
zătoare vremii și nevoilor sale.
S-a întîmplat însă ca Biserica însușindu-și o seamă de norme de
drept din tezaurul' de Drept al Statului, fie și ca norme externe, ca
norme ale Statului, obligatorii și pentru membrii Bisericii, să le treacă
cu ușurință sau pe nesimțite din categoria aceasta, -în categoria a doua,
a normelor interne, chiar cînd cuprinsul lor nu numai că nu se potrivea
cu normele credinței creștine, ci era chiar în contradicție cu acestea.
Așa s-a întîmplat cu normele care se referă Ta sclavie, la proprietatea
particulară nelimitată, la unele relații de familie, etc.
Pe de altă parte, co-existența Bisericii cu diverse tipuri de state în
diverse orînduiri sociale, a făcut, ca pe cale de educație, prin interme-
diul valorilor culturale, prin infiltrație lentă sau prin mijloace politice,
să se strecoare (pe încetul) sau să>se introducă de-a dreptul, o serie de
principii de proveniență și conținut creștin, în legislația de Stat, în
dreptul secular. S-a ajuns astfel, ca Dreptul roman, Dreptul bizantin,
Dreptul slav, Dreptul vechi românesc, Dreptul diverselor State feudale
și popoare să sufere o puternică influență din partea normelor etice și
religioase creștine, așa încît atît în primul sens, al influenței suferite de
Biserică și de normele ei din partea Statului și a legilor de drept ale
acestuia, cît și în al doilea sens, în sensul invers, influența dintre Stat
și Biserică, dintre Drept și Etică creștină sau dintre Drept și Creștinism

INTRODUCERE 6k3
în genere, s-a produs inevitabil, și asupra ei stă mărturie întreaga legis-
lație de stat, și cea bisericească din toate epocile erei noastre pînă la
vremea cînd s-a stabilit regimul separației dintre Biserică și Stat.
Astfel stînd lucrurile, se înțelege de la sine, că multe legi biseri-
cești nu pot fi înțelese dacă nu se cunosc și cele de Stat, și în genere,
Dreptul bisericesc nu poate fi studiat fără cunoștințe de Drept secular
după cum și invers, — măcar o parte a Dreptului secular, — cel bizan-
tin și feudal în special •—, nu poate fi studiată fără cunoștințe de Drept
Bisericesc.
De aci nevoia pentru slujitorii Bisericii, și pentru teologi în genere,
de a cunoaște elementele de bază ale legislației bisericești ca și a celei
de Stat, de a studia principiile sau teoria Dreptului bisericesc ca și a
celui de Stat, precum și istoria acestuia, sau dezvoltarea istorică, a prin-
cipiilor și normelor de drept după care s-a organizat și se conduce și
Biserica și Statul.
• La toate acestea se mai adaugă și necesitatea care derivă din consi-
derarea dreptului ca unul dintre principalele instrumente de care se folo-
sește Statul pentru înfăptuirea țelurilor sale, caracter pe care Dreptul
îl împrumută parțial și vieții Bisericii. Zicem parțial, pentru că în Bise-
rică așa după cum s-a arătat, Dreptul constituie numai un element auxi-
liar iar nu unul de temelie și de aceeași importanță cum este el pen-
tru Stat.
în fine, pentru a se putea dobîndi o justă orientare asupra rela-
țiilor dintre Biserică și Stat și pentru a se putea da o îndrumare cores-
punzătoare credincioșilor și slujitorilor pe baza acestor relații, ' este
absolut necesară cunoașterea legislației bisericești și a celei de Stat,
care —i de fapt — oglindesc raporturile lor.
Din cele arătate se impune și mai mult constatarea, că studierea
Dreptului bisericesc, care este atît de legat de dezvoltarea Dreptului în
general, și atît de împletit cu dreptul secular sau al societății civile, pre-
supune și impune în mod firesc cunoașterea unui însemnat număr de
elemente de drept secular, cunoașterea noțiunilor de bază ale științei
Dreptului, așa cum ele sînt înfățișate în Teoria generală a Dreptului și
a Statului, de asemenea și cunoștințe de Istoria Dreptului pentru a se
putea înțelege sensul mai vechi al unor termeni juridici și dezvoltarea
instituțiilor juridice.
Fără îndoială însă, că în cadrul studiului Dreptului bisericesc, «orice
problemă de drept, trebuie să fie analizată și interpretată prin prisma
învățăturii de credință a Bisericii, deci trebuie să fie privită prin optica
concepției creștine de viață, lămurindu-șe poziția și rostul dreptului
în cadrul acesteia.
Deci, în materia Dreptului biserciesc, intră în mod necesar o seamă
de cunoștințe absolut necesare, din domeniul Dreptului secular, ceea ce
ne obligă ca în partea introductivă a acestui studiu să ne ocupăm și de.
noțiunile elementare ale dreptului în genere, fapt care-i dă Dreptului
bisericesc caracterul de studiu teologic și juridic în același timp.
Așa se prezintă în linii mari problema Dreptului bisericesc, originea
și cuprinsul său, precum și necesitatea lui ca instrument util vieții bise-
ricești, ca studiu cu fond teologic și juridic. !

64 DREPT CANONIC ORTODOX .
Biserica n-a existat ca organizație socială altfel, decît sprijinită de
legi de drept, de care nu s-a putut lipsi nici o clipă pînă azi. Legislația și
ordinea juridică a Statului i-au servit drept cadru și izvor sau cel puțin
ca ghid pentru propria sa legislație.,
Documentele legislației bisericești și de stat ca și întreaga istorie
a erei noastre constituie dovezi materiale a prezenței dreptului în viața
Bisericii și izvoare bogate ale studiului dreptului canonic.
în concluzie reținem că dreptul împlinește un. rost important în
viața Bisericii, care poate fi arătat atît din natura și rostul Bisericii în-
săși, cit și din raportul faptelor legii cu faptele bune, din însuși cuvîntul
Domnului care a cerut credincioșilor să dea «Cezarului cele ce sînt ale
lui», din felul în care Biserica a prins inițial consistență organizatorică
însușindu-și normele de drept ale epocii și creîndu-și norme proprii.
Astfel prezența Dreptului în viața Bisericii și rostul lui în lucrarea
mîntuirii, relevă aspecte ale Bisericii, de care nu se ocupă alte materii
din sistemul studiilor teologice și care formează obiectul propriu sau
materia Dreptului bisericesc sau canonic, iar cunoașterea lor, justifică
tocmai, necesitatea studiului teologic și juridic cunoscut sub numele de
Drept canonic sau Drept bisericesc.
3. Dreptul canonic
și disciplinele înrudite
Feluritele ramuri sau discipline ale teologiei pot fi ierarhizate, din
punctul de vedere al importanței lor, astfel încît unele se situează mai
sus, iar altele mai jos pe scara acestei importanțe. Cu privire la stu-
diul sau disciplina Dreptului canonic și la locul lui în teologie trebuie
să spunem și să recunoaștem că sub raportul importanței, pe această
scară, se află după teologia biblică și teologia dogmatică, pentru mo-
tivul că se ocupă de analizarea și interpretarea unui fenomen care nu
are caracterul necesității pentru Biserică și mîntuire, așa cum . îl are
credința, ci de unul care a apărut în viața Bisericii și a luat astfel con-
tact cu teologia, ca un element oarecum străin, ba putem spune chiar
ca un fiu adoptiv, iar nu ca unul născut în sînul Bisericii.
într-adevăr, Dreptul nu este necesar în iconomia mîntuirii oame-
nilor, decît în măsura în care nu ajung celelalte mijloace specific reli-
gioase, specific bisericești, în măsura în care adevărurile de credință
și normele morale derivate din acestea, nu pot asigura singure mîntuirea
credincioșilor.
Cum acestea s-au dovedit a fi insuficiente omului în starea sa de
după căderea în păcat, așa cum s-a arătat mai înainte, a apărut și s-a
impus necesitatea normelor de drept în Biserică.
Normele de drept avînd, în primul rînd, cum am văzut, un caracter
comun omenesc, fiind după natura lor, determinate de starea de imper-
fecțiune a 'oamenilor, au intrat în viața Bisericii, cu acest caracter, la
care s-a mai adăugat și caracterul religios, încît- ele au dobîndit în
Biserică, de fapt, un caracter umano-divin.
Caracterul lor religios este determinat de subordonarea lor adevă-
rurilor de credință și țelurilor spre care se îndreaptă această viață creș-

INTRODUCERE 64 6k3
tină, ca și de subordonarea lor legilor morale ale Bisericii. Dar legile de
drept pentru a se încetățeni în Biserică și pentru a îndeplini un rost în
iconomia mîntuirii, din momentul în care au devenit necesare, au suferit
transformări sub imperiul credinței și a normelor morale. Față de aces-
tea, care au caracterul necesității în Biserică, ele nu apar decît ca niște
auxiliare. Astfel fiind, se înțelege că și disciplina, care se ocupă cu stu-
diul legilor de drept ale Biserici, adică cu studiul Dreptului canonic,
apare în mod inevitabil și ea numai ca un auxiliar al disciplinelor teo-
logice de bază. Cu alte cuvinte studiul Dreptului canonic în studiul teo-
logiei este determinat de locul și de rostul pe care îl are obiectul său în
iconomia mîntuiriii. Acest loc își acest rost situează studiul Dreptului bise-
ricesc între disciplinele auxiliare ale teologiei, iar nu între cele fun-
damentale.
în ce privește locul Dreptului canonic in cadrul științelor juridice
s-ar părea că lucrurile sînt mai lămurite datorită faptului că Dreptul
canonic este de origine seculară. Cu toate acestea însă se ridică nume-
roase obiecții atît împotriva includerii Dreptului canonic în sistemul
științelor juridice cît și în. ce privește locul lui în sistemul acestor științe,
în cazul în care este admis în rîndul lor.
Se spune astfel că Dreptul canonic fiind un drept religios și ocu-
pîndu-se de legi care nu au sancțiune fizică, nu ar fi un drept propriu-zis,
ci un fel de prelungire sau coborîre a teologiei din sferele ei înalte la
realitățile mai concrete ale vieții omenești, sau că ar fi rezultatul unei
secularizări a teologiei.
La aceste obiecții răspundem că, deși legile de Drept bisericesc
au și un cuprins religios, lor nu le lipsește nici cuprinsul juridic, și că
astfel fiind nu li se poate contesta nici lor caracterul de legi de drept,
și nici Dreptului canonic, caracterul de știință juridică. Cît privește fap-
tul că legile bisericești nu au sancțiuni externe, aceasta iarăși nu le lip-
sește de caracterul juridic, după cum absența sancțiunilor externe nu
lipsește de caracter juridic de exemplu, nici legile de drept interna-
țional.
Prin urmare Dreptul canonic este o ramură a științelor juridice, prdn
faptul că se ocupă de legile de drept, care servesc la guvernarea unei
organizații religioase, numită Biserică. Astfel stînd lucrurile se înțelege
că Dreptul canonic poate și este necesar să fie inclus în sistemul ști-
ințelor juridice.
-. Să vedem acum și locul pe care îl are Dreptul canonic în sistemul
studiilor teologice.
După cum se știe studiul teologiei se împarte în patru secții și
anume : teologia biblică, istorică, sistematică și practică. Rostul acestei
împărțiri este acela de a arăta cum se aplică, sau cum se folosesc, în mod
practic, și închegate într-un sistem,'cunoștințele teologice necesare pen-
tru orientarea în lucrarea Bisericii, și formarea slujitorilor ei.
Ramura teologiei practice din care face parte Dreptul canonic se
ocupă de cunoașterea și aplicarea în practică a mijloacelor cu care a
înzestrat Mîntuitorul Biserica Sa spre a putea împlini misiunea mîntui-
toare în lume, adică mijloacele care intră în alcătuirea puterii bisericești
o — Drept canonic ortodox

66 DREPT CANONIC ORTODOX .
sub cele trei aspecte : de putere învățătorească, sacramentală sau sfin-
țitoare și conducătoare, pastorală sau jurisdicțională.
Ținînd seama de această împărțire, teologia practică arată cum se
aplică în cele trei ramuri ale sale mijloacele care se folosesc în lucrarea
Bisericii, care formează împreună puterea Bisericii; de aceea ramura
teologiei practice se împarte în trei grupe de materii de studii sau de
discipline teologice și anume :
— Grupa formată din studiile sau disciplinele care arată ce trebuie
să se știe și ce trebuie să se facă pentru exercitarea puterii învățătorești
în Biserică, cum trebuie să fie aplicată. Studiile corespunzătoare acestui
scop sînt: omiletica, catehetica și pedagogia.
— Grupa formată din studiile sau disciplinele care arată ce trebuie
să se știe și cum trebuie să se lucreze pentru exercitarea puterii sfinți-
toare în Biserică. Studiile corespunzătoare acestui scop sînt: liturgica,
ritualul bisericesc și cîntarea bisericească.
— Grupa formată din studiile sau disciplinele care arată ce trebuie
să se știe și cum trebuie să se procedeze pentru exercitarea puterii cîr-
muitoare, conducătoare, pastorală sau jurisdicțională în Biserică. Stu-
diile corespunzătoare acestui scop sînt: pastorala, și Dreptul canonic.
Ca- parte a teologiei practice, Dreptul canonic se ocupă de poziția și
rostul dreptului în Biserică, de modul în care el se prezintă în viața
Bisericii și de modul în care sînt folosite legile de drept privind organi-
zarea și conducerea Bisericii, mijloacele juridice 'ailături de mijloacele
religioase și cele morale, de natură și cu rosturi diferite.
De aici se vede că Dreptul canonic se ocupă în mod special de a
treia categorie de mijloace pe care le folosește Biserica în exercitarea
puterii pastorale sau cîrmuitoare a Bisericii; pe cînd de aplicarea mij-
loacelor religioase și morale se ocupă studiul pastoralei, de aplicarea
miijloacelor juridice se ocupă Dreptul canonic.
Repartizarea respectivelor mijloace, adică a celor trei categorii de
mijloace amintite, pe două discipline aparte ale teologiei practice s-a
impus datorită insuficienței mijloacelor religioase și morale, pentru
restaurarea omului căzut în păcat, impunînd astfel necesitatea impe-
rioasă a legilor de drept în Biserică ca mijloace auxiliare a celor reli-
gioase și morale.
Datorită acestui fapt și studiul Dreptului canonic, ca disciplină teo-
logică, devine necesar și are o poziție bine definită în cadrul discipli-
nelor teologice în,general, împărțite în patru grupe, dar care se găsesc în
strînsă legătură în raporturi de interdependență.
în cadrul 'teologiei .practice, Dreptul canonic se află în astfel de
relații de interdependență, îndeosebi cu studiul pastoralei.
Astfel, pastorala se ocupă în mod.special de îndrumarea credincio-
șilor pe caleța mîntuirii cu folosirea mijloacelor religioase și a celor
morale. Concentrarea atenției și a lucrării slujitorilor Bisericii asupra
mijloacelor religioase propriu-zise, nu trebuie înțeleasă însă în sensul
ca prin aceasta se exclude îndreptarea atenției cuvenite a lor spre alte

INTRODUCERE 67
mijloace și ignorarea acestora, in speță, ignorarea mijloacelor pe care
le reprezintă Dreptul canonic. Ci înseamnă numai că accentul principal
se pune] în disciplina pastoralei pe folosirea mijloacelor religioase și
morale și cu deosebire pe modul în care trebuie să se procedeze cu
ocazia folosirii acestora. Aceasta nu înseamnă o izolare sau o delimitare
între ele, în așa fel încît să se separe cu totul materia unui grup sau
chiar a unei discipline de restul teologiei sau de disciplinele celelalte
ale grupei respective de discipline teologice.
• Tot astfel nici Dreptuil canonic nu ignoră celelalte discipline din
cuprinsul studiului teologiei, adică disciplinele biblice, istorice și siste-
matice, ci păstrează cu ele legătura firească ce se impune mai întîi prin
necesitatea cunoștințelor biblice, istorice, sistematice și practice, în
lipsa cărora nu pot fi înțelese principiile și normele pe care le folosește
Dreptul canonic pentru a arăta sau pentru a contribui la buna (întocmire
a mijloacelor care trebuiesc folosite în exercitarea puterii cîrmuitoure,
pastorale sau jurisdicționale în Biserică.
. Ca atare Dreptul canonic va fi în mod necesar, în primul rînd, un
studiu sau o disciplină teologică, și apoi, în al doilea rînd un studiu
sau o disciplină juridică, situîndu-se prin cele două aspecte sau prin
cele două părți ale conținutului său, deopotrivă în sistemul studiilor
juridice, ca și în sistemul studiilor teologice.
Dreptul canonic ca studiu juridic are un specific aparte, și se deose-
bește de Dreptul secular, atît prin. ideologia sau concepția despre drept,
cît și prin obiectul, conținutul, scopul și mijloacele pe care le între-
buințează în vederea realizării rostului său.
Cu privire la ideologie sau concepția despre drept, există nume-
roase și variate deosebiri între Dreptul canonic și cel secular.
învățătura sau concepția creștină despre drept, parte firească a con-
cepției creștine despre viață, nu poate ignora însă cauzele sociale obiec-
tive,' care au determinat apariția dreptului, în viața socială, în general și
în viața Bisericii, ca societate religioasă, în special. Acestora însă le dă
o interpretare religioasă, le privește prin optica religioasă și le explică
în mod specific religios.
în cadrul învățăturii sau concepției creștine despre drept, poziția
ideologică a Bisericii Ortodoxe sau învățătura ei despre drept se deose-
bește în multe privințe de aceea a altor confesiuni creștine. Așa, de
exemplu putem spune că învățătura Bisericii Ortodoxe despre drept se
deosebește de aceea a Bisericii Apusene romano-catolice, în special prin
felul în care privește originea dreptului în legătură cu consecințele păca-
tului originar și cu condițiile sociale obiective care determină apariția
lui, și apoi prin felul încaire situează valoarea însăși a dreptului :în raport
cu celelalte valori diriguitoare a vieții.
Astfel, în Biserica Ortodoxă, deși dreptul este considerat ca o apa-
riție posterioară căderii în păcat, totuși prin aceasta nu se susține că
dreptului trebuie să i se găsească numai decît o cauzalitate directă în
păcat și că ar" putea fi socotit ca fiind o formă a păcatului, cum susțin
numeroși teologi romano-catolici, ci doar că dreptul constituie o nece-

68 DREPT CANONIC ORTODOX .
siiate a stării de după căderea in păcat, un mijloc pe care, in noile con-
diții care au apărut la un anumit moment istoric, și l-au creat oamenii
pentru a le servi ca pîighie pentru dezvoltarea lor.
De asemenea, spre deosebire de teologia romano-catolieă, care în
mod practic situează dreptul în fruntea valorilor sau cel puțin deasupra
binelui prin însușirea principiului latin «fiat justitia pereat mundus»,
teologia ortodoxă nu subordonează dreptului nici una din valorile pe
care le acceptă în sistemul său de gîndire.
Cu privire 1a obiect, —• care în Dreptul canonic constă în ordinea
canonică sau starea de echilibru realizată prin norme canonice, pe baza
credinței religioase creștine, între relațiile care se stabilesc între cre-
dincioși, membri ai Bisericii, în cadrul acesteia, — Dreptul canonic se
deosebește de Dreptul secular prin faptul că acesta, deși are în principal
în vedere numai relațiile stabilite pe baza credinței religioase, nu ignoră
nici interesele nereligioase, care determină aceste relații, considerîn-
du-ie că "stînid pe ai doilea plan, pe cînd Dreptul secular se ocupă numai
tangențial de relațiile de natură juridică determinate de credințele'reli-
gioase ale oamenilor,, și anume în capitolele restrînse ale acestuia, în
care se tratează despre raporturile dintre societatea"civilă și dintre socie-
tățile religioase sau culte ; obiectul principal al Dreptului secular consti-
tuindu-1 relațiile juridice fără caracter religios dintre oameni, deci acelea
de tot felul, care izvorăsc din relațiile economice și din diverse alte
relații ca cele familiale, naționale, etnice, etc.
Cu privire la conținutul lor, deosebirea dintre Dreptul canonic și
cel secular este aceea impusă de obiectul propriu al fiecăruia.
Conținutul Dreptului canonio nu este numai juridic, ci și teologic,
și anume în mod preponderent teologic, pe cînd 'conținutul Dreptului
secular este lipsit de elemente religioase.
Cu privire la mijloacele pe care le întrebuințează, Dreptul cano-
nic se deosebește de cel secular, prin faptul că Dreptul canonic, ca
drept religios, nu întrebuințează mijloace coercitive, fizice și nici mij-
loace privative de libertate, adică nimic" din ceea ce se poate socoti ca
intervenție a forței fizice în scopul aplicării unei legi sau a executării
unei pedepse pe seama celor care se abat de la norma de drept; ci. folo-
sește numai mijloace de natură religioasă și morală. Faptul că uneori se
face uz în Biserică și de mijloace materiale, cînd pe cale de epitimie
se impun anumite jertfe materiale sau contribuții sau renunțări, aces-
tea nu schimbă caracterul moral și religios al. mijloacelor, de care se.
folosește Biserica, fiindcă elementul material intervine și urmărește
numai constrîngerea morală, iar nu constrîngerea fizică — prin forță —
a credincioșilor, pentru ca aceștia să respecte unele prevederi canonice
sau să se abțină de la anumite fărădelegi.
Cu privire ia scopul deosebit pe caro-i urmărește Dreptul secu-
lar pe de o parte își Dreptul canonic pe de. alta, Dreptul .secular are ca
scop circumscris la condițiile imanente ale vieții, servind .ca un mijloc
pentru asigurarea unei cît mai bune stări pe seama oamenilor și. a unui

INTRODUCERE 69
cât mai mare progres, pe cînd Dreptul canonic are un scop subordonat
scopului general ai Bisericii, adică scopului mîntuirii, și astfel Dreptul
canonic servește ca un instrument sau ca unul din mijloacele de care
Biserica se servește în scopul facilitării și asigurării mîntuirii credincio-
șilor. Bineînțeles că acest scop principal nu este contrar scopului
maturai al vieții omenești, căci Dreptul canonic nu poate șă ignore scopul
științei în general. Dimpotrivă Dreptul canonic fiind între disciplinele
teologice mijlocul cel mai legat de realitățile comune ale vieții, el tre-
buie să urmărească, pe lîngă scopul său principal, și scopul de a ajuta
pe credincioși să-și creeze și să-și asigure cele mai bune condiții pentru
existența pământească, fără de care nu este nici într-un chip posibilă
dobîndirea mîntuirii în viața veșnică.
Din expunerile introductive de pînă aici, în care au fost prezentate
elementele generale de cultură juridică, care trebuie însușite pentru a
se putea studia legislația și instituțiile juridice ale oricărei societăți, și
în special ale societății religioase ortodoxe, care se cheamă Biserică,
se desprinde concluzia, că prin Dreptul bisericesc, mai mult decît prin
alte discipline ale sale, atît teologia, cît și Biserică în general, se situ-
ează cel mai mult în cele pămîntești, în cadrul vieții sociale, pe baza
materială a vieții omenești și, că pe calea acestei discipline se poate
lămuri mai bine poziția Bisericii în viața socială. De asemenea, prin
mijlocirea acestei discipline se poate face cea mai realistă și — în ace-
lași timp — cea mai utilă comunicare- între zona spiritual-religioasă a
existenței noastre, pe care o organizează și o cîrmuiește Biserica, și între
zona materială a acestei existențe, pe care o organizează și o cîrmuiește
Statul. De aici se< poate vedea îndeajuns de bine importanța pe care
studiul Dreptului bisericesc o poate avea pentru formarea realistă a
preoților și a slujitorilor Bisericii noastre, adică pentru formarea aces-
tora cît mai corespunzător scopului și misiunii Bisericii în general și
scopul și misiunea Bisericii Ortodoxe Române în sînul poporului român
și ai statului său național, in special.

IV.
IZVOARELE DREPTULUI CANONIC
în sens comnn, obișnuit, expresia de izvor al dreptului desemnează
factorii de determinare a dreptului, condițiile obiectiv-materiale, social-
economice și ideologice, specifice ale societății în cadrul căreia se des-
fășoară activitatea comunității umane, organizată pe bazele normei juri-
dice și societatea astfel organizată, de unde și denumirea «de izvor
material» dat acestor factori determinanți ai dreptului.
în limbaj strict juridic, expresia de izvor al dreptului este folosită
într-un sens specific, de «formă de exprimare a dreptului» de unde și
denumirea de izvor formal, dat — într-un sens abstract — modalităților
de exprimare a dreptului.
1. Izvoarele materiale sau factorii de determinare
a Dreptului canonic
Factorii de determinare a Dreptului canonic, sau izvoarele lui mate-
riale se consideră a fi următoarele :
a) Condițiile obiective specifice ale societății omenești organizate,
sub formă de Stat, în cadrul căreia se desfășoară activitatea (Bisericii ,• și
' b) Biserica însăși sau viața bisericească.
Pentru a nu se crea dubii este necesar să lămurim, de la început, de
ce condițiile obiective specifice ale societății omenești organizate pe
bază de norme juridice, sub formă de Stat, în cadrul căreia Biserica își
desfășoară activitatea, constituie primul izvor de Drept canonic, și ce
trebuie să se înțeleagă prin noțiunea de condiții obiective ale societății
umane, ca izvor al dreptului Bisericii.
în al doilea rînd trebuie să vedem ce se înțelege prin Biserica în-
săși, sau viața bisericească, ca factor determinant sau izvor material al
Dreptului canionic.
în genere, condițiile obiective ale societății umane constituie primul
izvor material al Dreptului canonic prin faptul că Biserica s-a constituit
sub forma ei de instituție religioasă, în condițiile existenței societății
umane organizate pe bază de norme juridice, sub formă de Stat. Astfel
Biserica n-a fost nevoită să creeze dreptul, ci și 1-a însușit ca pe un
simplu instrument pe care societatea civilă organizată sub formă de
Stat și-I făurise deja., cu mult lînainte de apariția ei.

INTRODUCERE 71
Biserica s-a organizat și și-a desfășurat de la început acțiunea ei de
instituție religioasă, în condițiile societății organizate sub formă de Stat,
pe bază de norme de drept.
Organizarea ierarhiei bisericești, structura Bisericii, raporturile din-
tre diferite stări sociale, din sînul Bisericii, poziția de părinți, a cîrmui-
torilor religioși și aceea de fii, a credincioșilor simpli, principiile de
bază ale comunității creștine, întreaga doctrină, toate arată într-adevăr
că societatea creștină a Bisericii s-a organizat inițial numai pe baze
religios-morale. De altfel, nimic din ceea ce reprezintă creștinismul au-
tentic nu arată că Biserica și-ar fi organizat viața sa" comuni tară altfel
decît numai pe baze și cu mijloace religios-morale.
Biserica și-a însușit dreptul numai din necesitate, inițial determi-
^ nată de faptul că relațiile comune dintre membrii ei, ca membrii și ai
unei societăți (laice-civile) organizată în forma de Stat, erau și au rămas
pînă azi cele determinate de condițiile vieții de stat, reglementate de
legi de drept. Apoi, datorită faptului că prin legile de stat, prin care
se reglementează relațiile și activitățile ce se desfășoară în cadrul Sta-
tului, se fixează sau se creează un cadru legal și pentru activitatea reli-
gioasă de orice fel, dacă aceasta este admisă. în acest chip, Startul creează
un cadru legal și pentru activitatea Bisericii, în baza suveranității sale
— recunoscută ca legitimă și din partea Bisericii —, fiind îndreptățit să
* creeze regimuri legale pntru orice activități care se desfășoară public
pe teritoriul său. Astfel, Statul și legile Statului' constituie un izvor
material al Dreptului canonic, ca factori determinanți ai acestuia.
Cum însă dreptul în general și orice lege este expresia unor relații
dintre oameni, posibile în cadrul anumitor condiții sociale-economice,
este limpede că în noțiunea de condiții obiective a societății seculare, ca
izvor material al Dreptului canonic, intră și orînduirea socială specifică
vremii, ca și Statul și legislația de stat determinată de respectiva orân-
duire socială.
Cum însă orînduirea socială creează o anumită mentalitate, un anu-
mit fel de a vedea și de a înțelege lucrurile și în special, un anumit fel
de a înțelege relațiile sociale, o serie de manifestări sau acte cu care
ajunge în contact viața bisericească, sau cu care se împletesc relațiile
social-religioase ale membrilor Bisericii, aceasta, adică mentalitatea
sau concepția de viață a societății respective, a vremii sau epocii, con-
stituire de fapt și ea o condiție obiectivă importantă de care Biserica
ține seamă, însușihdu-și chiar unele rînduieli sociale cărora le dă ex-
presie prin legi proprii. Urmează deci, că printre condițiile obiective ale
societății socularo, pe lîngă orînduirea socială,pe lingă (Stat și legislația,
acestuia, trebuie să se adauge și mentalitatea respectivei orînduiri
sociale.
Legile Statului, constituie izvoare materiale pentru Dreptul canonic
și pentru faptul că ele au fosit emise de Stat, fire la cererea Bisericii, fie
pentru că reglementau chestiuni bisericești, în care Biserica, în baza
strînsei colaborări cu Statui, i-a Ke^unoscut acestuia competența, pentru
că reglementau — în strictă conformitate cu spiritul doctrinei cano-
nice — relații sociale noi, ce nu constituiau obiectul legiferării din par-
tea Bisericii.

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
Printre factorii de determinare ai Dreptului canonic, sau ca izvor
material al acestuia, trebuie privită și Biserica însăși, sau condițiile
obiective ale vieții bisericești.
Intre condițiile sau factorii bisericești care determină apariția și dez-
voltarea Dreptului canonic, este în primul rând învățătura de credință,
sau altfel spus, concepția despre lume și viață a Bisericii, cuprinsă în
Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, ca depozitare a Revelației divine. In al doilea
rînd, ca factor determinant, trebuie privită Biserica însăși, organizată în
chipul ei de instituție religios-morală, a cărei structură și activitate,
întemeiată pe principii sau norme religioase și morale, desprinse din
Revelația supranaturală, (și pe ceea ce se cheamă legile naturale obiec-
tive sau firești de conviețuire a oamenilor și de dezvoltare a societății,
desprinse din Revelația naturală) fac să apară și să dispară diversele prin-
cipii, legi și instituții juridice bisericești, la pas cu viața omenească,
mereu în -continuă devenire, transformare și dezvoltare și cu necesită-
țile pe care ea le scoate la iveală.
2. Izvoarele formale sau formele
de exprimare a Dreptului canonic
Formele sau modalitățile de exprimare a Dreptului canonic sau iz-
voarele lui formale sînt foarte variate. Unele sînt generale, recunoscute
ca avînd valoare în întreaga Biserică Ortodoxă, iar altele sînt specifice
diferitelor Biserici Ortodoxe autocefale sau autonome, particulare sau
locale. • . •
a. Izvoarele formale generale ale întregii Biserici.
Dintre izvoarele generale unele sînt considerate izvoare fundamen-
tale sau principale, iar altele izvoare întregitoare.
a) Izvoare fundamentale sau principale. Ele se numesc astfel pen-
tru că prin temelia sau baza Dreptului canonic, îi dau acestuia un con-
ținut, propriu, specific. Izvoarele fundamentale se mai numesc și izvoare
principale în sensul că de ele nu se poate dispensa Dreptul canonic fără
a-i păgubi substanța, fără a-i altera natura juridică.
Izvoarele fundamentale ale Dreptului canonic sînt : 1. Adevărurile
revelate de credință și normele morale desprinse, din acestea, așa cum,
sînt cuprinse în Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, ea depozitare a Reve-
lației divine ; 2. Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecția
fundamentală de canoane ; 3. Obiceiul de Drept bisericesc și normele
canonice stabilite prin consensul unanim al Bisericilor (consensus Eccle-
siae dispersae) și 4. Legile fundamentale ale statelor.
Dintre acestea unele derivă din voința divină, sînt creații ale aces-
teia pe cînd altele sînt creații ale voinței omenești. Materia pe care ele
o cuprind poate fi deci materie sau substanță de origine divină sau
de origine umană.
Materia sau substanța de origine divină este cuprinsă în adevă-
rurile de credință revelate și în normele morale derivate din acestea,
cuprinse în Sfînta Scriptură și în Sfînta Tradiție. O parte mai mică se
întîlnește și în conținutul canoanelor de cuprins dogmatic sau religios-

INTRODUCERE 73
moral, precum și în conținutul acelor elemente ale obiceiului de Drept
bisericesc, ca și a normelor canonice stabilite în consensul unanim al
Bisericilor, care dau expresie în mod direct vreunui adevăr de credință,
sau vreunei norme religios-morale.
La rîndul său, materia de origine omenească, se cuprinde numai în
conținutul canoanelor, al obiceiului de drept bisericesc și a normelor de
drept stabilite prin consensul unanim al Bisericilor, într-o măsură pre-
ponderentă față de elementul de origine divină, și apoi, integral în legiu-
irile fundamentale ale statelor.
Cu aceste lămuriri cu caracter general să trecem la analizarea fie-
cărei categorii în parte.
1) Adevărurile de credință revelate și normele morale derivate din
acestea cuprinse îp Sfinta Scriptură și Sfînta Tradiție, ca depozitare ale
Revelației divine. Sfinta Scriptură și Sfînta Tradiție, ca depozitare a
Revelației divine, conțin o sumă de adevăruri de credință revelate și de
norme religios-morale, derivate din acestea, care privesc direct con-
duita credincioșilor, norme derivate direct din adevărurile de credință
revelate și formînd cu acelea un corp unitar.
Toate aceste adevăruri de credință și norme de conduită consti-
tuie- un îndreptar principal pentru conduita credincioșilor. Ele nu se
înfățișează sub chipul legilor juridice propriu-zise, ci sub chipul legilor
religioase și morale.
Aici trebuie să facem o distincție între Vechiul și Noul Testament,
în sensul că Vechiul Testament cuprinde "și norme juridice, adică legi
de drept, din cauza neputinței omului de a-și alcătui el singur norme
juridice. Noul Testament nu cuprinde însă norme juridice, norme de
drept propriu-zise, deși unele dintre normele sau dintre îndrumările pe
care le conține pentru viața creștină sînt uneori prezentate ca norme
juridice sau ca legi de drept.
Din Vechiul Testament nu s-a păstrat însă, adică nu s-a reținut prin
revelația neotestamentară nici o lege cu caracter juridic, ci din contră
toate acestea au fost abolite, căci așa cum spune Sfînta Scriptură : «a
trecut umbra legii și harul a venit» (Evr. 10, 1 •; Col. 2, 77).
îndrumările cuprinse în Noul Testament privind viața creștină,
inclusiv cele privitoare la organizarea și conducerea Bisericii au carac-
ter religios și moral, nu însă și caracter juridic,, dar acest lucru nu numai
că nu le lipsește de vigoare pentru viața Bisericii, ci din contră, le con-
feră o putere și mai mare, ele servind ca jaloane, ca limite în cadrul
cărora pot să apară și să se dezvolte și să fie folosite legile de drept.
Să vedem spre exemplificare cîteva din normele sau din îndrumă-
rile pe care le cuprinde revelația neotestamentară cu privire la viața
creștină precum și la organizarea și conducerea Bisericii.
Cu privire la viaț,a creștină, adică la comportarea creștinilor și la
măsurile care trebuiesc luate în scopul îndreptării celor care se abat de
la normele de conviețuire creștină, sînt cunoscute îndrumările pe care
le dă în primul rînd Mîntuitorul și apoi acelea pe care le-au dat Sfinții
Apostoli (Matei 19, 16—2; Marcu 10, 17—22; Luca 18, 18).

74 DREPT CANONIC ORTODOX
-e
Dintre îndrumările Mîntuitorului, cele mai grăitoare sînt cele pri-
vitoare la- îndatorirea creștinilor de a aplica, în raporturile dintre ei,
precum și în raporturile cu toți oamenii, legea dragostei creștine, lege pe
care Mîntuitorul o amintește în mod expres de mai multe ori, numind-o
«legea nouă» și zicînd: «Lege nouă vă dau vouă să vă iubiți unii pe
alții precum și Eu v-am iubit pe voi…» (loan 13, 3"4). Sau în altă parte :
«Aceasta este cea dintîi și cea mai mare dintre poruncile legii celei noi:
să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din tot cugetul tău, din toată inima
ta și cu tot sufletul tău».,. «Iar a doua, la fel ca aceasta : Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți. In aceste două porunci se cuprind toată
legea și profeții» (Matei, 22, 37—40).
Pentru comportarea creștinilor față de autoritatea de stat, Mîntui^
torul a dat legea cunoscută din formularea devenită clasică : «Dați
Cezarului cele ce sînt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui
Dumnezeu» (Matei 22, 21 ,• Luca 20, 25).
în mod special, pentru organizarea vieții bisericești prin lucrarea
Sfinților Apostoli, Mîntuitorul, stabilind diferite norme, s-a exprimat
astfel zicînd : «Vedeți pe cîrmuitorii neamurilor cum le stăpînesc pe
ele. Dar între voi nu va fi așa, ci. cel ce vrea să fie întîiul să fie tuturor
slugă» (Matei 10, 42—43).
Altă îndrumare cu putere de lege, dată de Mîntuitorul este aceea
cuprinsă în cuvintele : «De-ți va greși ție fratele tău, cheamă-1 și îl
mustră între tine și el, iar de nu va asculta…» (Matei 18, 15 ; Luca 17,
3). Apoi aceea din cuvintele cu care îi trimite pe Sfinții Apostoli în mi-
siune, poruncindu-ie : «Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evan-
ghelia la toată făptura» (Matei 28, 19). Sau «Mer-gînd, învățați toate nea-
murile…» (Matei 28, 19). Și în fine, altele privitoare la comportarea
Sfinților Apostoli în misiune : «…să nu luați nici traistă nici toiag…»
(Luca 9, 3).
La acestea se adaugă povățuirile sau îndrumările date de Sfinții
Apostoli, cu deosebire acelea din epistolele pastorale ale Sfîntului
Apostol Pavel și din alte epistole, care se referă deopotrivă la compor-
tarea religios-morală a credincioșilor, arătînd în ce chip trebuie să se
procedeze la întrajutorarea creștinilor, precum și la sprijinirea lucrării
misionare (Fapte 11, 29 ,• Filip. 4, 3), apoi la selecționarea și instituirea
slujitorilor bisericești (la conducerea obștilor de credincioși) și în fine
chiar la conducerea întregii Biserici (Fapte 15 1—29 — sinodul de la
Ierusalim).
Toate aceste îndrumări sau porunci sau legi au caracter religios și
moral, nu au însă caracter juridic și datorită acestui fapt Noul Tes-
tament nu apare nicidecum ca avînd caracterul unui cod de drept.
Nici Sfînta Tradiție nu păstrează în conținutul ei legi cu caracter
juridic, ci numai legi religioase și morale, așa încît întreaga Revelație
supranaturală neotestamentară nu a descoperit oamenilor legi de drept,
ci făurirea acestora a fost lăsată la latitudinea oamenilor, care dacă
sînt membri ai Bisericii, au îndatorirea de a ține la elaborarea legilor
de drept ale Bisericii, ca acestea să nu fie contrare legilor religios-
morale ale Bisericii și să fie de acord cu ele.
Dar în afară de Revelația supranaturală, mai există și o Revelație
naturală, care constă în legile sădite în natură, legi după care se guver-

INTRODUCERE 75
nează în mod neschimbat, atît lumea neînsuflețită, cît și lumea însu-
flețită.
Nici această revelație nu cuprinde însă legi de drept, ci cuprinde
numai îndreptățiri care purced din natura lucrurilor și care impun ca
legiuirile de drept ale oamenilor inclusiv celle de Drept canonic să le
respecte și să le dea satisfacția maximă posibilă.
Astfel stând lucrurile, este evident că atlît Revelația supranaturală,
cît și Revelația naturală, constituie fiecare în felul ei izvoare fundamen-
tale ale Dreptului bisericesc prin adevărurile de credință și prin normele
religioase și morale pe care ie conține Revelația supranaturală, depozi-
tată în Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, precum și prin îndreptățirile
naturale pe care le cuprinde Revelația naturală, dar micii una dintre aces-
tea nu-conține vreo lege cu caracter juridic propriu-zis.
2) Canoanele cuprinse in colecția fundamentală de canoane. Sub
numele de canoane se înțeleg legile de drept ale Bisericii sau legile
bisericești scrise. Termenul canon a fost adoptat și este folosit în acest
înțeles specific, în viața bisericească, sau — în mod deosebit — în Drep-
^ tul bisericesc, căruia i se spune pentru aceasta Drept canonic. Cuvîntul
canon mai are însă și alte înțelesuri bisericești, și anume acela comun
de pedeapsă care se aplică penitenților precum și acela folosit în cult,
unde are înțelesul curent de «grup de cîntări organizate».
Canoanele propriu-zise adică legile de drept scrise, acelea care
intră în cuprinsul codului canonic al Bisericii, sînt expresia voinței auto-
rității supreme de conducere a Bisericii, care, fie că le-a alcătuit pe cale
de legiferare în cadrul Sinoadelor ecumenice, fie că și le-a însușit după
ce ele fuseseră alcătuite și păstrate în viața bisericească, pentru folosul
sau utilitatea lor practică, dar și această însușire s-a făcut tot prin Si-
noadele ecumenice.
După cuprinsul lor, < canoanele se pot împărți în următoarele ca-
tegorii :
a) Canoane de cuprins dogmatic.
b) Canoane de cuprins religios-moral.
c) Canoane de cuprins cultic.
d) Canoane de cuprins canonic propriu-zis sau de cuprins juridic.
e) Canoane de cuprins mixt.
Cele care prevalează și e firesc să fie așa, sînt canoanele de cuprins
juridic.
Așa cum se prezintă astăzi, codul «canonic aii Bisericii, este alcă-
tuit din patru categorii de canoane, care se găsesc grupate în ordinea
următoare :
a) Canoanele Apostolice, sau canoanele Sfinților Apostoli.
b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice.
c) Canoanele sinoadelor locale.
d) Canoanele Sfinților Părinți.
împărțirea canoanelor în patru categorii s-a făcut după două
criterii și anume : după proveniența lor și după importanța sau greuta-
tea lor.

76 DREPT CANONIC ORTODOX .
In ceea ce privește originea canoanelor din prima categorie, adică
a canoanelor apostolice, trebuie să precizăm că ele nu provin de la
Sfinții Apostoli, ci dintr-o epocă care începe cu cea apostolică, dar
durează pînă în veacul V. Ele au fost alcătuite fie de către unii din
ucenicii Sfinților Apostoli, fie de alți oameni pricepuți din epoca post-
apostolică și din veacurile următoare, autorii lor dîndu-le titlul de ca-
noane apostolice, pentru a le investi cu o autoritate mai mare, adică cu
autoritatea apostolică.
Fără îndoială că unele dintre normele pe care le cuprind canoa-
nele apostolice, provin din epoca apostolică sau măcar dau expresie
unor norme religioase și morale cunoscute de pe atunci, întrucît ele
fac parte din revelația neotestamentară, sînt cuprinse în Sfînta Scrip-
tură a Noului- Testament.'
Alcătuitorii lor au fost îndemnați să le fixeze în scris pentru a fi
de folos în rezolvarea diverselor probleme ce se puneau vieții bise-
ricești și pe măsură ce acestea se puneau în mod practic. Determinate
de nevoi sporadice și foarte variate, ele și apar așa cum le-au reclamat
aceste nevoi, în grupuri mici (circa 10—15) de către trei pînă la cinci
șase canoane, care sînt așezate unele lîngă altele fără de nici o legă-
tură. Cei ce le-au adunat ulterior într-o singură colecție sau mai multe
colecții parțiale, din care a rezultat colecția generală în 85 de canoane,
se vede că nu și-au pus problema organizării sistematice a colecției, ci
au așezat unele lîngă altele grupurile de canoane care li s-au părut a fi
de folos pentru viața Bisericii.
Biserica din Apus a avut inițial o colecție de numai 50 canoane
apostolice, datorită faptului că numai atîtea tradusese în limba latină
Dionisie Exiguul, pe la începutul secolului VI.
Mai tîrziu însă, canoanele Sinodului Trulan și ale Sinodului VI
Ecumenic reproduc și texte din canoanele apostolice de la cifra de 50
în sus, ceea ce arată că nu numai în Răsărit, ci și în Apus, era cunoscută
și folosită o colecție cu mai mult de 50 de canoanfe apostolice și foarte
probabil aceeași colecție care numără pînă astăzi 85 de canoane
apostolice.
Canoanele Sinoadelor ecumenice sînt emise de numai șase din cele
șapte Sinoade ecumenice și anume, de Sinodul I ecumenic, întrunit la
Niceea în anul 325, sinod care a dat 20 de canoane ; de Sinodul II ecu-
menic, întrunit la Constantinopol în anul 381, și care a dat 7 canoane,-
de Sinodul III ecumenic întrunit la Efes în anul 431, și care a dat 8 ca-
noane ; de Sinodul IV ecumenic întrunit la Calcedon în anul 451, și
care a dat 30 de canoane ; de Sinodul VI ecumenic, adică de sesiunea
a doua a acestui sinod, cunoscută și sub numele de Sinodul Trulan, care
s-a întrunit la anul 691—692 și care a dat 102 canoane ,- și de Sinodul VII
ecumenic, care s-a întrunit la anul 787 în Niceea și care a dat 22 de
canoane.
Sinodul V ecumenic, întrunit la Constantinopol, Ia anul 553, nu a
dat nici un canon, de asemenea nici prima sesiune a Sinodului VI ecu-
menic întrunită la 680, tot la Constantinopol și căreia i se zice de
obicei, Sinodul VI ecumenic, iarăși nu a dat nici un canon. Iar din

INTRODUCERE 77
cauză că Sinoadele V și VI ecumenice, nu au dat canoane și fiindcă se-
siunea a doua a Sniodului VI ecumenic, adică Sinodul Trulan a dat cel
mai mare număr de canoane dintre toate Sinoadele ecumenice, acestuia
i s-a zis și sinod quinisext, adică al cinci-șaselea Sinod ecumenic, mai
ales pentru socotința naivă că acesta ar fi avut sau și-ar fi luat sarcina
să completeze opera celor două sinoade anterioare printr-o legislație
canonică pe care acelea nu o socotiseră necesară sau nu avuseseră
timpul să o elaboreze. Istoria reală a sinoadelor acestea arată că nu a
fost vorba de așa ceva.
Canoanele sinoadelor locale au intrat mai tîrziu în codul canonic
al Bisericii și anume abia de la anul 692, cînd Sinodul Trulan le-a selec-
ționat și a procedat la" codificarea tuturor normelor canonice de pînă
aci, arătînd (canonul 2) care sînt canoanele care trebuie să intre în
codul canonic al Bisericii și ce alte rînduieli nu trebuie să intre în
acest cod.
După vechimea, nu însă și după importanța lor, sinoadele locale de
la care ni s-au păstrat canoane sînt următoarele :
Sinodul de la Cartagina, din anul 256, care a dat un singur canon ;.
Sinodul de la Ancira (Ankara de azi), întrunit la anul 314 care a dat 25
de canoane ; sinodul de la Neocezareea din 314 care a dat 15 canoane ;
sinodul de la Gangra din 343 care a dat 21 de canoane ; sinodul de la
Antiohia din 341 cu 25 de canoane ; sinodul de la Laodiceea din 349 cu
60 de canoane ; sinodul de la Sardica din 343 cu 21 de canoane ; sinodul
deTa Constantinopol din 394 cu 2 canoane sinodul de la Cartagina dirr
419 cu 133 de canoane. .
Ultimele două sinoade locale de la care ni s-au păstrat canoane
incluse în codul canonic al Bisericii, adică sinoadele de la Constan-
tinopol din 861 (17 canoane) și de la 879—880 (3 canoane), au fost
incluse între celelalte sinoade locale, prin «consensul Bisericii» (Nomo-
canonul lui Fotie din 883), care le-a consacrat autoritatea, căci ele s-au
ținut după ce se încheiaseră Sinoadele ecumenice și deci n-au mai făcut
obiectul vreunei hotărîri a unui Sinod ecumenic, așa cum toate celelalte
canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărîrii cuprinse în
canonul 2 al Sinodului Trulan.
Este apoi de menționat și faptul că dintre sinoadele locale ale
Bisericii din Apus, deși au fost multe și numeroase, nu a fost admis, în
rîndul sinoadelor locale, ale căror canoane au dobîndit consacrare în
întreaga Biserică, decît sinodul de la Sardica, întrunit la anul 343.
In fine, canoanele Sfinților Părinți, nu sînt canoane în înțelesul spe-
cific al acestui cuvînt, ci sînt rînduieli pe care le-au stabilit ocazional
uq. număr de Sfinți Părinți, în legătură cu diverse.probleme practice ale
vieții bisericești, fără a fi redactate în chipul obișnuit al canoanelor
propriu-zise. Unele dintre acestea sînt simple rostiri sau enunțări de
păreri ale Sfinților Părinți, pe cînd altele sînt extrase tîrzii din unele
scrieri, ba chiar din unele scrisori ale lor.
Cei 13 Sfinți Părinți a căror rînduieli bisericești, stabilite într-un fel
sau altul, au fost incluse în codul canonic al Bisericii, sînt toți Părinți
răsăriteni, al căror nume și număr de canoane sînt cele arătate de cano-
nul 2 al Sinodului VI ecumenic și anume : Dionisie al Alexandriei

78 DREPT CANONIC ORTODOX .
(ț 265) cu 4 canoane Grigorie Taumaturgul al Neocezareei (î 270)
cu 12 canoane; Petru al Alexandriei (ț 311) cu 15 canoane; Atanasie
cel Mare (f 373) cu 3 canoane ; Vasile cel Mare (ț 379) cu 92 de canoane,-
Tkaotei al Alexandirei (t 385) cu 18 canoane ; Grigorie Teologul de
Nazianz (j 389) cu 1 canon; Amfilohie din Iconiu (f 395) cu un canon ,•
Grigorie de Nyssa (| 395) cu 8 canoane ; Teofil al Alexandriei (t 412) cu
14 canoane ; Ciril cel Mare ("j" 444) cu 5 canoane ; Ghenadie al Constan-
tinopolului (f 471) cu 1 canon ; Tarasie (în scrisoarea către populația Ro-
mei) cu 1 canon (784—806).
3)Obiceiul de drept bisericesc și normele stabilite prin consensul
unanim al Bisericilor. Cele dintîi legi de drept au fost create verbal ca
porunci, a căror îndeplinire eYa exigibilă prin forță. Numai o parte din
aceste legi s-a fixat de la o vreme în scris, pe cînd restul, cea mai mare
parte a rămas nescrisă și s-a păstrat transmițîndu-se oral și prin practica
vieții. Legile nescrise, păstrate în ace.c+ "Mp și transmise din generație
în generație, se numesc obiceiuri de drept. Ele au pretutindeni puterea
legilor scrise și în genere trebuie să fie de acord cu acestea, sau să nu
fie contrare celor scrise.
Totalitatea normelor de drept păstrate pe cale tradițională sau prin
obicei, formează obiceiul juridic căruia i se mai zice și drept consuetu-
dinar sa.u drept cutumiar.
Vecheg rostire a dreptului roman, prin care se definește obiceiul
juridic, este formulată în chipul următor : «Sit consuetudo longaeva,
tenaciter servata, opinione juris sive necessitatis, non contraria legi,
nota legislatori atgue non prohibita». *
Cu alte cuvinte, pentru ca o normă juridică creată și păstrată prin
obicei să aibă cu adevărat puterea legilor scrise și să se poată aplica
întocmai ca și acelea, se cerea ca aceea să aibă întîi vechime (lon-
gaeva), să fie păstrată cu tenacitate, adică să existe un atașament pu-
ternic față de ea, să nască dintr-o părere sau dintr-un principiu juridic
Recunoscut sau admis, ori să se impună printr-o nevoie (opinione juris
sive necessitatis), să nu fie contrară legii scrise, să fie cunoscută legiui-
torului, adică puterii care are dreptul de a întocmi și de a emite legi
scrise și să nu fie oprită aplicarea ei de către autoritatea supremă în stat,
care este, fie cea care se numește putere legiuitoare, fie cea care se
numește putere executivă, ambele avînd facultatea de a lua măsuri de
neaplicare în cazul vreunui obicei, adică măsuri de prohibire sau oprire
a aplicării unei legi, în cazul concret a aplicării unui obicei.
In Dreptul bisericesc, obiceiul este socotit sau este înțeles în ace-
lași fel. El are însă trei elemente caracteristice și anume :
a) Trebuie să fie de acord cu învățătura de credință și cu normele
religios-morale ale Bisericii, iar nicidecum împotriva acestora, adică să
nu prevadă nimic contrar adevărului de credință sau normelor reli-
gios-morale de conduită a credincioșilor ;
b) Trebuie să fie admis prin consensul Bisericii întregi; și
c) Spre deosebire de obiceiul din viața de stat, obiceiul de drept
bisericesc poate să fie și contrar legii scrise, în cazul cînd nu afectează
învățătura de credință sau normele religios-morale ale Bisericii. Cu
alte cuvinte în Biserică obiceiul poate fi și în dezacord cu legea scrisă,

INTRODUCERE 79
inclusiv cu textul unor canoane. Astfel, s-a introdus inițial rînduiala,
potrivnică expres unor canoane și anume potrivnică canoanelor 5 și 51
apostolic, precum și altora, de a nu se mai permite căsătoria episcopilor,
iar după ce s-a impus acest obicei, el a fost și legiferat prin unele ca-
noane ulterioare. Un alt exemplu chiar de abrogare pe cale de obicei a
unei legi scrise în Biserică, este acela al canonului 2 al sinodului local
de la Constantinopol de la anul 879—880. Acest canon interzice ca epis-
copii să fie monahi, iar obiceiul care 1-a abrogat impune candidaților la
episcopat să devină monahi înainte de hirotonia lor în treapta arhieriei.
Cu aceste caracteristici, obiceiul de drept bisericesc, s-a practicat
întotdeauna în viața bisericească, adică a fost socotit ca avînd cel puțin
puterea legii scrise, cîteodată chiar prevalînd față de aceasta și ajungînd
să o abroge.
Firește însă că multe dintre obiceiurile de drept bisericesc au fost
fixate în scris, așa cum fac chiar numeroase canoane (6 I Ec., 90—91
Sf. Vasile cel Mare), iar ele pot să apară în orice epocă și multe
dintre obiceiurile Bisericii ecumenice sînt cuprinse în diverse colecții
vechi de legiuiri bisericești și chiar de stat, iar unele apărute mai târziu,
sînt incluse chiar în vechile noastre pravile și statute de organizare.
• Prin obiceiurile de drept bisericesc, ca și prin legile scrise ale Bise-
ricii, se dă expresie într-un mod conform cu adevărul de credință, cu
normele religios-morale ale Bisericii, și cu îndreptățirile naturale ale
oamenilor, unor rînduieli care par sau devin utile pentru viața biseri-
cească și care nu sînt cuprinse în legile ei scrise, sau care chiar dacă
s-ar afla în contrazicere cu acestea, apar mai potrivite sau mai folosi-
toare decît ele.
Pe calea obiceiului juridic, cuprinsul Dreptului bisericesc se prime-
nește mereu și face ca el să se adapteze în fiecare vreme, atît exigen-
țelor comune ale vieții bisericești, cît și acelora pe care le impun alte
împrejurări sau condiții în care Biserica este chemată sau pusă în situa-
ția de a-și desfășura activitatea sa.
Cu acest rost sau cu această funcțiune și cu caracteristicile pe care
le-am relevat, obiceiul de drept bisericesc este menționat și arătat sau
chiar fără a fi menționat, este oglindit în numeroase texte canonice și
în scrieri sau colecții de drept bisericesc de-a lungul istoriei.
Cu privire la importanța obiceiului sau uzului de drept în Biserică,
prezentăm, în cele ce urmează, cîteva mărturii din scriitorii bisericești
și apoi o serie de texte canonice, prin care unele obiceiuri de drept bise-
ricesc se confirmă iar altele se înlătură.
în primele timpuri ale Bisericii, cînd erau puține legi scrise, uzul
avea un- caracter juridic decisiv și trecea drept întărire a învățăturii
bisericești predate oral. în privința aceasta, există o mărturie clasică a
lui Tertulian, scriitor de la finele veacului II și începutul veacului III,
mărturie care e cu atît mai importantă și are o autoritate cu atît mai
mare cu cît părerile lui Tertulian, ca jurist, au fost primite în Digestele
lui Justinian.
Tertulian zice : «Dacă ceva nescris se păstrează pretutindeni, însem-
nează că acel ceva s-a întărit prin uz, bazîndu-se pe tradiție. Dacă se
obiectează că și pentru tradiție e nevoie de o tradiție scrisă, împotriva

80 DREPT CANONIC ORTODOX .
acestui lucru se pot cita multe hotărîri care, deși nu sînt scrise, totuși,
există în virtutea tradiției și a obiceiului». Pentru întărirea acestei
păreri, Tertulian aduce cîteva exemple și încheie astfel: «Dacă s-ar
căuta o lege scrisă, privitoare la aceste hotărîri și la multe altele, nu s-ar
găsi, aici avem tradiția ca temelie* uzul ca întărire și credința ca
păzitoare».
Un contemporan al lui Tertulian, episcopul Firmilian din Cezareea,
amintește de obiceiurile păstrate în diferite Biserici particulare și care
trebuiesc ținute- ca sfinte.
Tradiția bisericească, întărită prin uz și păstrată prin credință, tre-
cea în Biserica primară, alături de rînduielile scrise, drept lege, servea
ca bază a Dreptului bisericesc și avînd în vedere izvorul ei precum și
stima universală pe care o căpătase, avea tot atîta putere ca și rîndu-
ielile legiuitorului.
în cazurile de îndoială asupra valorii juridice a unui obicei neîn-
tărit de lege, autoritatea bisericească decidea, în mod independent, sau
în unire cu autoritatea civilă, dacă obiectul uzului era de natură mixtă,
adică dacă privea și domeniul autorității lumești. Pe baza hotărîrii res-
pective, uzul, fie cădea, fie devenea lege.
Primul Sinod ecumenic, bazîndu-se pe uz, ridică la rangul de legi
privilegiile celor mai înalți conducători ai Bisericii : «Să se întărească
sau să se păstreze vechiul obicei, care e în Egipt, Libia și în Pentapole,
ca adică, episcopul din Alexandria să aibă autoritate asupra tuturor
acestora (provincii), deoarece și pentru episcopul roman există același
obicei» (can. 6 I Ec.) «Deoarece e obicei și predanie veche ca episcopul
din Aelia să fie cinstit în chip deosebit, etc.» (can. 7 I Ec.). «Deoarece
unii episcopi, preoți, diaconi, treceau cu de la ei putere, dintr-o eparhie
într-alta», același sinod hotărăște ca obiceiul acesta care s-a încetățenit
în unele locuri împotriva canoanelor apostolice, să fie înlăturat (can.
15 I Ec.). Același Sinod ecumenic prin canonul 18 condamnă cu totul,
procedeul diaconilor care dau preoților Sfînta Euharistie, pe motivul că
nu este întemeiat nici pe canoane, nici pe uz și astfel egalează, din
punct de vedere al importanței, uzul cu canoanele.
Al doilea Sinod ecumenic stabilește marginile eparhiilor bisericești
care se aflau în jumătatea de răsărit a imperiului, iar cu privire la bise-
ricile celeilalte părți a imperiului prescrie ca acestea să se conducă după
obiceiul părinților, păstrat pînă"atunci (can. 2 II Ec.). Același sinod hotă-
răște, mai departe, cum să fie primiți în Biserică aceia care vin de la
erezii la ea, dispunînd ca în astfel de chestiuni să se procedeze cum
este obiceiul, sau după obicei (can. 7 II Ec.).
Al treilea Sinod ecumenic din Efes, întărind privilegiile Bisericii din
Cipru, condamna dorința episcopului din Antiohia de a hirotoni pe epis-
copii din Cipru, pe motiv că lucrul acesta e contrar vechiului obicei
(can. 8 III Ec.).
Sinodul trulan hotărăște ca episcopii Helespontului să aleagă pe
conducătorul cel mai înalt din Justianopole, în mod independent, după
vechiul obicei și în genere, ca în fiecare Biserică să se păstreze vechile,
obiceiuri (can. 39 Trulan).

INTRODUCERE 81
Sf. Vasile cel Mare, în epistola lui către episcopul Diodor din Tars,
privitoare la cel care se căsătorește cu două surori, accentuează cu
foarte multă putere importanța uzului și spune lămurit, că obiceiul pre-
dominant în privința aceasta are putere de lege (cam, 87, Sf. Vasile cel
Maare). De altfel, în numeroase alte ocazii, Sf. Vasile cel Mare relevă
importanța obiceiului, stăruind asupra necesității de a fi observat pentru
a nu se strica buna rînduiala din Biserică (can. 89, 91, 92, Sf. Vasile
cel Mare ș.a,).
în titlul I, capitolul III al Nomocanonului împărțit în 14 titluri, se *
arată lămurit «că uzul bisericesc nescris, trebuie privit ca lege», și ca
dovadă aduce canoanele privitoare la această chestiune. în explicare se
adaugă că și în dreptul civil, obiceiul întărit înaintea judecății și care
nu contrazice legea scrisă, trebuie privit ca lege nescrisă.
Asupra importanței uzului de drept în Biserică, Teodor Balsamon
se pronunță in numeroase ocazii, de asemenea și Matei Vlastare,și toți
canoniștii vechi și noi.
Trebuie remarcat faptul, că și în Biserică are valoare și întrebuin-
țare cunoscuta regulă de interpretare a legilor : «Consuetudo, optima
legum interpres» — așa încît obiceiul de drept poate fi folosit și aplicat
nu numai în cazul cînd lipsesc legile scrise sau cînd acestea cad .în
desuetudine, ci și pentru justa interpretare a acestora.
Există, în fine, obiceiuri de drept general valabile pentru întreaga
Biserică șf altele numai pentru Bisericile locale sau particulare. Și în-
tr-un caz și într-altul, obiceiul de drept constituie un izvor material
fundamental al Dreptului bisericesc.
Pe cîtă vreme în societatea civilă, uzul de drept .a dispărut aproape
cu desăvîrșire, legile pozitive luîndu-i aproape pretutindeni locul, în
Biserică, el se menține și dacă nu mai este dată posibilitatea formării
unor obiceiuri de drept cu caracter general în Biserică, ele continuă să
apară în cadrul Bisericilor locale.
4) Legiuirile fundamentale ale statelor, S-ar părea că legiuirile de
stat, oricît de importante ar fi ele, n-ar putea să cuprindă material care
să constituie izvor fundamental al Dreptului bisericesc, dată fiind natura
și rostul deosebit 4al Statului, față de natura și de scopul Bisericii. Cu
toate acestea, istoria formării și dezvoltării Dreptului bisericesc, ca și
istoria dreptului de stat, arată că elementele dreptului de stat au fost
cele dintîi de care s-a servit Biserica, fie însușindu-și-le așa- cum le-a
găsit, fie îmbisericindu-le ca redactare sau ca limbaj, fie prelucrîndu-le
sau reelaborîndu-le pentru trebuințe proprii. în felul acesta, Dreptul
bisericesc și-a tras substanța sa juridică originar din dreptul de stat,
care i-a pus la dispoziție principii și norme general valabile pentru con-
viețuirea socială, ca și pentru organizarea și conducerea oricărei socie-
tăți omenești, deci inclusiv și pentru cea bisericească.
Mai tîrziu, legile fundamentale ale Statului roman și apoi aile Sta-
tului bizantin cuprind deopotrivă enunțuri și uneori chiar și definiții, ori
expuneri ale credinței creștine, precum și norme religioase și morale
creștine, investite eu puterea legilor de stat și apoi un număr. foarte
6 — Drept canonic ortodox

82 DREPT CANONIC ORTODOX .
mare de norme speciale cu caracter juridic, destinate organizării și con-
ducerii Bisericii.
De astfel de norme juridice ca și de enunțuri și definiții dogmatice,
sînt pline vechile colecții de legi ale Statului roman și bizantin, înce-
pind cu Codex Teodosianus și cu Codex Justinianeus și sfîrșind cu Vasi-
licalele.
în afară de aceste colecții despre care va fi vorba cu de-amănuntul
la prezentarea codicilor Dreptului bisericesc, între elementele care fac
parte din legiuirile fundamentale ale statelor, constituind izvoare funda-
mentale ale Dreptului bisericesc, mai trebuie socotite legile prin care
împărații romani și bizantini au promulgat hotărîrile dogmatice și cele
canonice ale Sinoadelor ecumenice, precum și ale altor sinoade.
Pentru timpurile de mai tîrziu, dinspre sfîrșitul epocii bizantine, și
pînă în zilele noastre, legiuirile fundamentale ale diverselor state cu-
prinse în colecții aparte, oricum s-ar numi ele, inclusiv vechile noastre
pravile, apoi cele mai noi cunoscute sub numele de constituiții, legi
organice, etc., toate împreună cuprind elemente care constituie- pentru
orice Biserică din anumite teritorii izvor fundamental al dreptului ei,
uneori atît prin cuprinsul juridic propriu-zis al acelor legiuiri, iar alteori
prin neputința Bisericii de a le evita sau a le nesocoti dispozițiile din da-
toria pe care o are de a da Cezarului cele ce sînt ale Cezarului.
Reflectînd tocmai asupra acestei îndatoriri, poate înțelege cu ușu-
rință oricine modul mai precis în care legiuirile fundamentale ale sta-
telor nu numai că pot, ci chiar trebuie să constituie izvoare fundamen-
tale ale Dreptului bisericesc. Acest lucru este inevitabil.
în:fine, între legiuirile fundamentale, cele mai importante și cu ca-
racterul cel mai general obligatoriu, pe care Biserica le-a considerat și le
socotește și acum ca izvoare fundamentale ale dreptului propriu, se nu-
mără-legile internaționale, dintre care în zilele noastre o deosebită
greutate au dobîndit cele două constituții cu caracter internațional și
anume -«Pactul Națiunilor», fosta lege de bază a Ligii Națiunilor și apoi
«Charta Organizației Națiunilor Unite», legea de bază a Organizației Na-
țiunilor'Unite, din 1945.
Desigur că pentru trecut au fost considerate de către Biserică, ca
exprimînd principii și norme fundamentale ale dreptului internațional,
diversele tipuri de înțelegeri, care s-au încheiat mereu între state.
Prin toate acestea se creează un regim juridic internațional, ale cărui
principii și norme sînt obligatorii și pentru activitatea Bisericii Ecume-
nice; în cadrul internațional, întocmai precum în cadrul unui stat, este
obligatoriu regimul legal al statului respectiv pentru activitatea oricărei
Bisericii de pe teritoriul său.
b) Izvoarele generale întregitoare
După cum le,arată și numele, izvoarele din această categorie nu fac
decît să întregească, adică să completeze izvoarele fundamentale ale
Dreptului bisericesc. întregirea respectivă nu este însă de importanță
deosebită, adică nu se referă la chestiuni a căror nereglementare ar

INTRODUCERE 83
afecta sau ar primejdui existența Dreptului bisericesc. De aceea se poate
spune că izvoarele întregitoare au caracteristica, socotită în raport cu
cele fundamentale, de a putea exista sau de a putea să nu existe fără ca
inexistența lor să primejduiască Dreptul bisericesc. Cu alte cuvinte,
izvoarele întregitoare ale Dreptului bisericesc sânt acelea fără de care
Dreptul bisericesc poate să existe.
După cuprinsul și după importanța care s-a dat în elaborarea Drep-
tului bisericesc acestor izvoare, ele pot fi împărțite în următoarele
categorii : 1. Hotărîrile sinoadelor endemice, ale altor sinoade locale, ale
unor sinoade zise patriarhale, ale sinoadelor zise panortodoxe, ale co-
misiilor și conferințelor sau consfătuirilor interortodoxe sau panorto-
doxe. 2. Pravilele călugărești, adică regulile monastice. 3. Canoanele
cuprinse în oarecare scrieri ale unor Sfinți Părinți sau altor scriitori bi-
sericești, precum și tipicele sau rânduielile sfintelor slujbe și în fine așa-
zisele canonarii. 4. Părerile canoniștilor. 5. Jurisprudența bisericească,
elaborată pe bază de obicei, de hotărîri ale instanțelor bisericești supe-
rioare sau elaborată de către canoniștii a căror autoritate este recunos-
cută în Biserică șj fixată în scrierile rămase de: la aceștia.
In privința acestor cinci categorii de izvoare întregitoare ale drep-
tului bisericesc este de observat că ele nu sînt de'o valoare egală și
deci nici de aceeași importanță pentru studiul dreptului bisericesc.
i) Hotărîrile sinoadelor endemice și ale altor categorii de sinoade.
Cele care au fost pe drept cuvînt socotite ca avînd o. importanță deose-
bită în dezvoltarea Dreptului bisericesc sînt hotărîrile cîtorva sinoade
numite'endemice, apoi ale unor sinoade locale,: ale sinoadelor zise pa-
triarhale, a celor panortodoxe, precum și a conferințelor și altor forme
de înțelegere interortodoxe sau panortodoxe.
Toate acestea au reprezentat, după epoca Sinoadelor ecumenice,
niște moduri de manifestare, de expunere sau de concretizare, a acelui
«conșensus Ecclesiae dispersae», care constituie un izvor fundamental al
Dreptului bisericesc. O manifestare a aceluiași consens, chiar și în epoca
Sinoadelor ecumenice, au reprezentat-o hotărîrile sinoadelor endemice
și a altor sinoade locale, deosebite de cele endemice.
jSinoadele endemice, așa cum le spune și. numele, au fost niște
sinoade cu caracter local care s-au practicat în centrele mai importante
ale Bisericii, mai ales la Constantinopol și la Roma, dar ele n-au lipsit
nici în alte oarecari centre bisericești mai mari. Hotărîrile acestora au
dobîndit putere, fie în întreaga Biserică, fie numai în unele părți ale Bise-
ritiî, pe calea acceptărilor de către Bisericile interesate. Cele mai multe
hotărîri, care servesc ca izvoare întregitoare ale Dreptului bisericesc
ortodox, sînt cele aduse de sinoadele endemice de la Constantinopol,
care de la o vreme dobîndiseră un caracter de sinoade endemice perma-
nente. Hotărîrea lor cea mai cunoscută și mai generală aplicată în Orto-
doxie este aceea prin care s-a interzis căsătoria a IV-a printr-un sinod
întrunit' la Constantinopol în anul 920.

84 DREPT CANONIC ORTODOX .
Dintre sinoadele locale care n-au avut un caracter mai general ca
acela pe care-1 au sinoadele endemice și apoi dintre sinoadele patriar-
hale, care au adus iarăși unele hotărîri acceptate ori în întreaga Bise-
rică, ori numai în anumite părți ale ei, puține au o consacrare prin «con-
sensus Ecciesiae», cum au fost bunăoară, mai ales, hotărîri ie sinoadelor
în ordinea succesiunii patriarhilor sub care s-au dat : Nectarie I
(381—397) ; Io an Hrisostom (398—404) ; Timotei (511—518) ; loan Post-
nicul (582—595) ; Tarasie (784—806) ; Nichifor I (806—815) ; Metod ie
(843—847) ; Fotie (858—867 și 877—888) , Ignatie (868—877) ; Ștefan I
(886—893) Nicolae I (895—906 și 911—925) , Sergiu (999—1019) ; Alexie
(1025—1043); Nicolae III (1086—1111); Leon (1134—1143); Mihail II
(1143—1146); Nicolae IV (1147—1151); Constantin IV (1154—1156) ;
Luca (1156—1169) : Mihai III (1169—1177) ,• Teodosie I (1178—J183) ,•
Vasile II (1183—1187) ; Grigorie II (1192—1199); Gherman II (1222—1240);
Mihail II (1244—1255) ; loan XI (1275—1282); Atanasie I (1289—1293
și 1303—1311) ; Filotei (1354—1355 și 1364—1376) ; Simeon I (1472—1475
și 1482—1486) ; Ieremia II (1572—1579) ; (1580—1584 și 1585—1595) ; Dio-
nisie III (1660—1665); Calinic 11.(1694—1702); Gavril III (1702—1707) ,•
Ieremia III (1715—1726) ; Gavril IV (1780—1785) ; Gherasim III (1794—
1797); Grigorie V (1797—1799); Antim IV (1848—1852); Ioachim III
(1878—1884) ; Ioachim IV (1884—1887); Meletie IV (1922) ; Vasile III
(1925); Veniamin I (1937); Recunoașterea autocefaliei Bisericii Orto-
doxe din Albania (1947) ; Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe
din Polonia (1949) ; Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din
Cehoslovacia (1951).
Sinoadele panortodoxe și celelalte moduri ulterioare de asigurare
a consensului între toate Bisericile s-au ținut de-a lungul unei perioade
care începe cu Sinodul de (la Iași ditn 1642 și se continuă pînă lîn zilele
noastre. Hotărîrile conferințelor panortodoxe, întrunite de la 1961 în-
coace, în insula Rodos, au devenit expresie a consensului întregii Bise-
rici Ortodoxe.
Intre sinoadele acestea se numără din epoca mai veche, Sinodul de
la Iași din 1642, care a aprobat «Mărturisirea Ortodoxă» întocmită de
Petru Movilă, cel de ia Moscova din 1666—1667, apoi cele două de Ia
Constantinopol, de la 1672 și 1691 și Sinodul din Ierusalim din 1672, care
a aprobat «Mărturisirea de Credință» a patriarhului Dositei al Ieru-
salimului.
Importanța hotărîrilor acestor sinoade este mai mult dogmatică și
morală, cu excepția celui de la Moscova din 1666—1667, și numai indirect
pot fi socotite ca avînd și o importanță pentru Dreptul bisericesc, întru-
cît au definit și apărat credința ortodoxă oe stă la temelia principiilor
și normelor canonice ale Bisericii.
Cu totul altfel stau lucrurile în ce privește hotărîrile «Congresului
panortodox de la Constantinopol» din 1923, ale «Comisiei interortodoxe
de la Vatoped» (Grecia — Muntele AtOs) din 1930 și ale «Consfătuirii
interortodoxe de la Moscova» din 1948.

INTRODUCERE > 85
Toate acestea au luat hotărîri de cea mai mare importanță din
punctul de vedere al Dreptului bisericesc, ocupîndu-se de numeroase
chestiuni controversate și contribuind la lămurirea lor.
Dintre acestea, Consfătuirea de la Moscova s-a ocupat de problema
validității hirotoniilor anglicane și de aceea a calendarului.
2) Pravilele călugărești. Deși folosite mereu ca izvoare întregitoare
ale Dreptului bisericesc, pravilele monastice nu siînt totuși trecute între
izvoarele'acestui drept, ci numai între izvoarele speciale ale unui capitol
care so referă Ia viața monastică.
De fapt, normele privitoare la viața monahală, care au caracter de
izvoare fundamentale ale Dreptului bisericesc, sînt cuprinse în codul
canonic al Bisericii, pe cînd cele ce nu au acest caracter, sînt cuprinse
in cunoscutele reguli ale vieții monastice, în fruntea cărora se găsesc,
cu autoritate, Pravilele sau regulile monastice ale Sfîntului Vasile cel
Mare.
Iată o schiță sumară a acestor pravile :
a) Regulile Si. Pahomie cel Mare, datînd de pe la anul 225, în nu-
măr de 194, dintre care 142 sînt reguli în sens propriu sau pravile monas-
tice, iar restul de 52 sînt completări și tîlcuiri ale regulilor. Sînt cele
mai vechi reguli ale vieții de obște.
b) Regulile Si. Vasile cel Mare., datînd de pe la anul 362, se pre-
zintă în două redactări sau ediții: prima cuprinzînd 50 de Pravile mairi,
se cheamă Regulile sau rînduielile mari ale Sfîntului Vasile, iar a doua,
cuprinzînd 313 Pravile mai scurte, se cheamă Regulile sau pravilele mici
ale Sfîntului Vasile.
c) Regulile Sf. Ioan Casian (t 435), lin număr de 83.
cl) Regulile lui Benedict de N urs ia (ț 543), în număr de 73.
e) Regulile Si. Sava Sfințitul din Ierusalim, întocmite la anul 561.
Acestea au fost completate și modificate ulterior, ajungîndu-se la redac-
tarea în mai multe ediții a regulilor monahale cuprinse în «Statutul
Frăției Sfîntului Mormînt». •
t) Regulile Si. Teodor Studitul, sau ale mănăstirii Studion din Con-
stantinopol, întocmite de Teodor Studitul la anul 789.
g) Regulile Si. Atanasie Atoni tul, întocmite la anul 970 sau 971 de
către Sf. At-anasie. Acestea au fost mereu completate și modificate ulte-
rior, ajungîndu-se la alcătuirea regulilor monahale cuprinse în «Statutul
de organizare a Siîntului Munte».
h) Regulile lui Teodosie Pecerski, sau ale mănăstirii Pecerska din
Kiev, întocmite de Teodosie în veacul XI.
i) Regulile lui Sava de la Hilandar —^ sau ale mănăstirii sîrbești
Hilandar — de la Atos, întocmite de arhiepiscopul sîrb Sava, la începutul
veacului XIII.
La cele arătate se mai adaugă și regulile speciale a unor obștii mo-
nahale mai mari, cunoscute mai ales sub numele de «Tipica».

86 DREPT CANONIC ORTODOX .
3J Canoanele întregitoare și tipicul. în diverse colecții de canoane
se găsesc, pe lîngă canoanele care formează codul canonic al Bisericii,
încă și o altă seamă de canoane, sub numele de canoane întregitoare. Ca-
noanelor întregitoare propriu-zise li se mai adaugă o serie de rostiri
ale Sfinților Părinți netrecute în rîndurile nici unei categorii de canoane,
dar care au și ele importanța unor materiale întregitoare ale izvoarelor
fundamentale ale Dreptului bisericesc.
în cele din urmă, din această categorie mai fac parte și diversele
rînduieli privitoare la modul și timpul oficierii slujbelor religioase și
care se numesc «tipice» sau «tipicuri» (Tipicul Sf. Sava).
4) Părerile canoniștilor. Datorită varietății și mulțimii normelor de
drept de care s-a servit Biserica în decursul timpului, precum și datorită
faptului ca aceste norme au apărut sau au fost emise într-o perioadă
foarte îndelungată de vreme, a apărut de timpuriu, chiar de prin veacul
al III-lea, necesitatea tîlcuirii sau interpretării mai precise a unora dintre
canoane, a unora dintre legile de stat privitoare la Biserică, precum și
a unor obiceiuri. De aceea, cunoscătorii cei mai buni ai legilor biseri-
cești au procedat la o seamă de tîlcuiri ale acestora încă din veacul al
III-lea, adică încă din vremea cînd nu apăruseră prea multe legi și
obiceiuri juridice bisericești și cînd încă împărații romani nu legiferau
în treburi bisericești.
Tîlcuitorii aceștia sînt numiți «canoniști».
Cărturarii Bisericii s-au ocupat întotdeauna de studierea izvoarelor
fundamentale ale organizației bisericești și în genere de toate izvoarele
Dreptului bisericesc. Ei au analizat cu pricepere, cu stăruință, cu răb-
dare pînă în cele mai mici amănunte, textele legislației bisericești1 și de
stat în materie bisericească, sfintele canoane și legile politico-bisericești
din timpurile cele mai vechi pînă în zilele noastre.
Ierarhi, clerici sau simpli .laici, ei au studiat principalele probleme
pe care le punea organizației și vieții bisericești, atît învățătura ei de
credință cît și înnoirea continuă a vremurilor, a condițiilor obiective
în care Biserica își desfășoară activitatea.
Pe temeiuri doctrinare și pe necesități practice din tezaurul cre-
dinței și din legile firii, ei au tors firul unei învățături în lumina căreia
se tîlcuiesc just și se aplică cu folos legile bisericești, și această învă-
țătură care se desprinde din operele lor, ca fruct al ostenelilor lor, se
cheamă «doctrină canonică». Ea rezumă părerile canoniștilor, părerile lor
comune și potrivite cu învățătura de credință și cu regulile morale ale
Bisericii. .
Aceste păreri sînt exprimate în felurite chipuri, prin scrieri dintre
cele mai deosebite ca formă și cuprins. Astfel, acestea se află în
scrisori personale, in cuvmtâri, în răspunsuri polemice sau 'in răspunsuri
îa întrebări puse de alții, în dialoguri, în observații sau scurte note asu-
pra textelor de canoane sau legi, numite «scholii», m comentarii ocazio-
nale sau sistematice, la unele părți ale legislației bisericești, isau-la.-toftfe

INTRODUCERE 87
Canoanele și la cele mai multe legi politico-bisericești, în consultații
date asupra unor chestiuni canonice, în povățuiri. canonice, în hotărîri
canonice, în dispoziții sau rînduieli canonice ale ierarhilor, jn scrisori
enciclice de îndrumare sau de mustrare, în studii sau tratate speciale,
asupra unor chestiuni controversate sau scrise în scopul de a le servi
și altora, cum sînt unele privitoare la pocăință, sau unele colecții de
canoane, de legi pojitico-bisericești, nomocanoane, sau alte feluri de
scrieri. ' .
Principalii canoniști ai veacului III sînt Sfîntul Ciprian al Carta-
ginei (t 258) și Sfîntul Dionisie cel Mare al Alexandriei (ț 265). Pe
Sfîntul Dionisie cel Mare îl numește «canonist» însuși Sfîntul Vasile
cel Mare (f 379).
. Dacă în veacul al III-lea s-a simțit nevoia tîlcuirii unor legi biseri-
cești, apoi cu atît mai mult s-a simțit această ne^ie din veacul al iV-lea
înainte, cînd legile bisericești sporesc considerabil printr-o bogată legi-
ferare sinodală ca și prin legiferarea de stat, și cînd obiceiurile caută
să fie puse de acord cu legislația în vigoare, sau să se afirme uneori
chiar împotriva prevederilor exprese ale legilor pozitive.
Datorită trebuințelor născute din asemenea împrejurări, însemnați
cărturari ai Bisericii din veacul al IV-lea și numeroși Sfinți Părinți în
frunte cu Sfîntul Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur își iau osteneala
de a interpreta o £eamă de legi bisericești și chiar unele legi de stat pri-
vitoare la viața bisericească.
Obiectul acestor tîlcuiri îl. fac unele canoane ale Sinodului I și II
ecumenic, altele ale sinodului de la Sardica și chiar unele obiceiuri de
care se ocupă în special și Sf. Vasile cel Mare.
Mai tîrziu, din veacul al V-lea înainte, paralel cu nevoia tot mai
accentuată de codificare sau adunare în colecție a legiuirilor după care
se conduce Biserica, s-a accentuat și nevoia interpretării acestor legiuiri,
așa încît primii alcătuitori de colecții canonice și apoi nomocanonice
apar și ca tîlcuitori ai legilor bisericești sau canoniști.
Dintre cei mai însemnați. tîlcuitori de acest fel amintim pe, Ioan
Scolasticul, sec. VI în răsărit și pe Dionisie Exiguul, sec. VI în apus.
Mai- tîrziu, apar doi însemnați canoniști și anume Sfîntul Teodor
Studitul (759—826) și cu deosebire patriarhul Fotie, sec. IX, alcătuitorul
în forma sa definitivă a codului nomocanonic oficial al Bisericii, pus în
aplicare sub numele de Nomocanonul în 14 titluri, Ia anul 883.
– Dar cei care s-au ocupat în mod aproape profesional de iîlcuirea
unor canoane, obiceiuri sau legi de stat privitoare la Biserică, sînt marii
canoniști din veacul al Xî-Iea și al XH-lea și anume :
Alexie Aristen (f 1159—60)r care a deținut înalte demnități de stat la
Constantinopol, devenind între altele și nomofilax, adică rector al școlii
superioare de drept din Constantinopol, iar între anii 1118—1143, pro-
babil în 1130, a alcătuit din porunca împăraitului Ioan Comnen un comen-
fear la toate canoanele, folosind în acest scop un text prescurtat al lor.
Același lucru I-a făcut într-o formă mai completă un alt mare cano-
nist bizantin contemporan cu el și anume Ioan Zonara, care este cunos-

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
cut și ca cronograf. El și-a alcătuit comentariul la canoane în timpul dom-
niei împăratului Manuel Comnen (1143—1180).
Al treilea mare canonist bizantin este Teodor Balsamon, sec. XII; și
acesta a fost nomofilax al școlii superioare juridice din Constantinopol
și a întreprins în timpul împăratului Isac Anghel (1185—1195) o tîlcuire
foarte amănunțită, mai amănunțită decît Aristen și decît Zonara și de
către oricare alt canonist ulterior, la toate canoanele incluse în Nomo-
canonul în 14 titluri apărut la anul 883, precum și a legilor de stat incluse
în acest nomocanon. El a cunoscut și a folosit comentariile lui Aristen
și ale lui Zonara, dar a adăugat o mulțime de elemente noi de interes,
deopotrivă pentru Dreptul bisericesc și pentru cel bizantin, ca și pentru
istoria și cultura bizantină în genere.
Tot în veacul al XH-lea a trăit și canonistul bizantin Nil Doxapa-
triul, care și-a scris în anul 1142—1143, Comentariile sale privitoare la
instituția patriarhatului și la cele cinci patriarhii istorice.
Din veacul al XlII-Iea sînt de menționat canoniștii : Dimitrie Homa- .
tenul și'Arsenie Antorian, iar din veacul al XlV-lea, Matei Vlastare și
Constantin Armenopulos. Toți aceștia au lăsat importante scrieri, dintre
care unele conțin tîlcuiri la canoane, ori la alte legiuiri folosite de
Biserică.
5) Jurisprudența sau practica judiciară sau precedentul judiciar,
adică soluțiile concrete care se dădeau în diferitele cauze de către in-
stanțele de judecată ce deveneau obligatorii pentru viitor în rezolvarea
unor cauze asemănătoare. în acest sens precedentul judiciar poate fi
considerat ca un izvor de drept.
*
înșirînd pînă aci izvoarele generale, fundamentale și cele întregi-»
toare ale Dreptului canonic nu excludem din rîndul izvoarelor întregi-
gitoare sau auxiliare, în cel mai general sens, și toate celelalte izvoare
în care se cuprinde material istoric pentru studiul dreptului în genere,
ca și pentru științele sociale în genere. Se înțelege apoi că între izvoa-
rele Dreptului canonic — cu o contribuție specială — intră și toate
disciplinele teologice, precum și scrierile istorice care oferă un imens
material documentar.
B. Izvoarele particulare, privind Bisericile locale.
Pe lîngă izvoarele generale, în care se cuprind elementele de bază
și cele întregitoare pentru dreptul întregii Biserici, mai există izvoare
particulare, aparte, și pentru dreptul fiecărei Biserici locale. Și aceste
izvoare pot fi împărțite în izvoare fundamentale și în izvoare întregi-
toare, diferind fiecare prin conținutul lor ca și prin numărul lor de la
biserică la biserică.
Să vedem mai de aproape cum apar și cum se înfățișează aceste
izvoare ale Dreptului canonic specific bisericilor locale.
In mod firesc, în cadrul vieții fiecărei Biserici apar felurite parii cu- •
larități determinate de evenimente sau împrejurări istorice, de influen-

INTRODUCERE 89
țele pe care le exercită condiția geografică a teritoriului pe care se află
Biserica, de starea culturală, politică, economică a populației, de apar-
tenența etnică sau națională și de tradițiile specifice fiecărei etnii, fie-
cărui popor sau națiuni și de alte condiții obiective cu care se împle-
tește dezvoltarea istorică a oricărei forme de viață, deci și a Bisericii.
Țesute în structura, vieții bisericești, toate condițiile naturale sau
sociale ale vieții credincioșilor, fac să apară în cadrul diferitelor Bise-
rici, norme, instituții, sau chiar principii juridice noi, care dau fie-
cărei Biserici o individualitate aparte.
Păstrînd fondul comun de norme, instituții și principii canonice și
de acord cu acesta, se dezvoltă particularitățile canonice din ce în ce
mai deosebite și care nu fac decît să amplifice și să dea expresie mai
pregnantă «unității în varietate» a Ortodoxiei; firește însă, că numai
în cazul în care se păstrează neatins fondul comun prin care se asigură
unitatea canonică a Bisericilor Ortodoxe.
In caz contrar, dezvoltîndu-se particularitățile, în independență de
fondul comun și depășind aria acestuia, se ajunge la schisme și apoi la
erezii, cum s-a întîmplat de atîtea ori în viața Bisericii și în mod mai
grav de la anul 1054 încoace.
Pe măsură ce apar și se dezvoltă particularitățile canonice ale unei
Biserici, ea își afirmă tot mai mult individualitatea, a cărei expresie,
restrînsă sau mai deplină, se cheamă autonomie sau autocefalie.
Bisericile autonome sau autocefale, și-au extras normele, instituțiile
sau principiile noi juridice, pe care le-a reclamat dezvoltarea individua-
lității fiecăreia, din condițiile obiective noi ale societății și din izvoarele
generale ale Dreptului bisericesc.
Potrivit importanței și sursei din care se trag aceste izvoare, ele
se pot împărți în : izvoare fundamentale și izvoare întregitoare.
1) — Izvoare fundamentale :
a) Legislația bisericească proprie.
b) Uzul particular de Drept bisericesc.
c) Legislația de Stat.
d) Acordurile dintre Biserică și Stat.
2) — Izvoare întregitoare :
a) Hotărîri (decrete, decizii, etc.), regulamente, pastorale, circu-
lare, instrucțiuni, sau orice alte acte normative ale sinoadelor particu-
lare, arhierești și mixte.
b) Hotărîri sau decizii, circulare etc., ale ierarhilor.
c) Jurisprudența.
d) Părerile canoniștilor Bisericii în chestiuni locale.
*
— Cu privire la izvoarele fundamentale avem de relevat următoarele:
a) Legislația proprie a fiecărei, Biserici autonome sau autocefale,
cunoaște felurite forme de legiferare : Pravilele, Canonismele, Normele

90 DREPT CANONIC ORTODOX .
generale, Statutele, sau unora li se zice chiar Constituții bisericești
Legi bisericești, Regulamente bisericești, etc.
b) Uzul particular de Drept bisericesc se . formează în legătură cu
obiceiurile religioase ceremoniale sau cu anumite practici religioase, cu
obiceiurile juridice sau naționale și în general cu stările sociale în care
trăiesc credincioșii. t
c) Cît privește legislația de Stat, precizăm, că tipurile de legi din
cadrul acestuia, care îi servesc Dreptului bisericesc particular ca izvoare
fundamentale, sînt în mod obișnuit următoarele :
Constituțiile, Legile speciale ale Cultelor sau pentru chestiunile
religioase, Legile date pentru chestiuni strict bisericești sau chiar pentru
organizarea cîte unei Biserici, Codurile civile, Codurile Penale, Codu-
rile familiei, Legi privitoare la regimul persoanelor juridice, Legi privi-
toare la regimul proprietății, Legi privitoare la regimul monumentelor
istorice, Legi privitoare la regimul sănătății publice, Legi privitoare la
constituirea și funcționarea organelor puterii de Stat, Legi privitoare
la chestiuni mixte ca de exemplu : căsătoria, cimitirele, etc., și în ge-
nere, la orice sector al vieții publice, cu care are tangențe și viața
bisericească.
:. — Cu privire la izvoarele întregitoare, relevăm următoarele :
a) între hotărîrile juridice normative ale sinoadelor arhierești, ale
Bisericilor particulare, trebuie socotite atît cele ale sinoadelor plenare,
numite Sfinte Sinoade, cît și acelea ale Sinoadelor zise permanente și ale
sinoadelor mitropolitane, iar între hotărîrile sinoadelor mixte/sau corpo-
rațiilor, sau organelor colegiale mixte de conducere a Bisericilor particu-
lare, trebuie socotite acelea ale Congreselor generale, Congreselor sau
Adunărilor Naționale, sau ale Soboarelor mari, ale Soboarelor generale
sau Naționale bisericești.
b) între hotărîrile canonice normative ale episcopilor eparhioți,
trebuie socotite cele pe care aceștia le iau fie personal, fie pe baza
celor statornicite de organele colegiale de conducere a eparhiilor.
c) Jurisprudența, pe care o stabilesc scaunele de judecată ale Bise-
ricilor -particulare, cuprinde în primul rînd jurisprudența Sinoadelor
arhierești constituite în foruri de judecată și apoi a celorlalte instanțe
ordinare, inferioare.
d) Părerile canoniștilor fiecărei- Biserici particulare sînt cuprinse
în comentariile pe care aceștia le fac colecțiilor de canoane, de legi bise-
ricești, și în manuale, tratate sau studii de Drept bisericesc.

V.
CODICII SAU COLECȚIILE
DE LEGI BISERICEȘTI
A. CODICII ȘI COLECȚIILE BISERICII ECUMENICE
Cuvîntul cod se folosește în studiul dreptului în sensul de colecție
de legi scrise. în alte ramuri de activitate se folosește și în sensul de
registru în care se cuprind semne, litere sau expresii cu un înțeles as-
cuns sau bine determinat. Cuvântul cod vine în fond de la verbul cori-
de,re = a întemeia, de aceea în înțelesul său original, prin cuvîntul cod
se înțelege o colecție de legi scrise care stau la baza unui stat sau care
reprezintă temelia juridică a statului respectiv.
în același înțeles în care se folosește cuvîntul cod în studiul drep-
tului, se folosește adeseori și cuvîntul colecție sau expresia colecție de
legi sau colecție de drept. Cu toate acestea, în noțiunea de colecție intră
ceva mai mult decît în aceea de cod și de fapt în cuprinsul colecțiilor
juridice nu se găsesc numai legi de bază sau de temelie, ci se găsesc și
legi mai puțin importante, precum și alte materiale care au legătură cu
legile dar care nu pot face obiectul unui cod propriu-zis, în sensul că
nu-și găsesc locul într-un cod. Deci colecția juridică sau colecția de legi
are un înțeles mai larg și nu se acoperă cu acela specific de cod.
Codurile și colecțiile se mai numesc cîteodată și codici în sensul
că formal sînt alcătuite ca niște coduri în care s-au adunat tot felul de
materiale, indiferent dacă sînt toate de cuprins juridic sau dacă sînt. și
de alt cuprins și cîteodată, chiar neavînd nimic de-a face cu dreptul sau
cu legile de drept.'în acest sens se numesc, folosindu-se de obicei ori
cuvîntul latinesc codex, ori simplul cuvînt românesc codice, diverse
colecții de scrieri istorice sau literare sau chiar biblice. Astfel e cunos-
cută expresia Codex SinaiticUs sau Codex Argenteus, pentru niște co-
lecții de texte neotestamentare, sau expresia Codicele Voronețean, pen-
tru o colecție de scrieri literare și alte asemenea expresii,
în orice caz, atunci cînd se vorbește de cod sau de codice, se înțe-
lege că avem de-a face cu o colecție, adică cu un material privitor la
un anume sector sau domeniu de activitate cărturărească, juridică sau
nejuridică, care a fost adunat și organizat într-o anumită formă.
Datorită faptului că și elementele sau materialele din' care sînt alcă-
tuite izvoarele fundamentale sau cele întregitoare ale dreptului în ge-
nere, la fel și ale Dreptului bisericesc, se găsesc adunate și depozitate
cum s-ar zice în această formă tipică de colecție care se numește cod
sau codice Sau simplă colecție în sens mai cuprinzător, toate colecțiile
respective sînt numite izvoare formale ale dreptului.

92 DREPT CANONIC ORTODOX .
Dreptul bisericesc își are și el izvoarele sale formale, care constau
clintr-o serie de codici și de colecții în care izvoarele fundamentale și
cele întregitoare ale dreptuluf se găsesc uneori grupate separat, alteori
de-a valma, amestecate, puse laolaltă fără vreo legătură între ele sau
prea puțin organizate sistematic ori cronologic.
Numărul acestor colecții este variat și el nu poate fi socotit ca sta-
bilit definitiv, întrucît din vechiul tezaur al culturii omenești mai apar
la răstimpuri, de multe ori — chiar cu totul întîmplator —, iar nu numai
ca rezultat al cercetării științifice, materiale sau colecții vechi necunos-
cute. Astfel a fost cazul cu unii codici apostolici, în frunte cu Didahia,
care s-au descoperit destul de tîrziu și este posibil ca astfel de codici să
se mai descopere, pentru că unii dintre ei sînt chiar amintiți în oare-
care scrieri, fără a li se fi dat însă de urmă pînă acum. Mai sînt apoi. și
unele colecții a căror existență se presupune, sau despre care se poate
spune că nu e cu putință să nu fi existat. Intre acestea pot fi indicate :
o colecție canonică a Sfîntului Dionisie cel Mare din Alexandria, din
care nu ni s-a păstrat decît prea puțin, sau în orice caz un material care
îi justifică reputația de «canonist» pe care i-o atestă scrieri a căror
seriozitate nu poate fi pusă la îndoială ; o colecție sau mai multe colecții
de canoane de prin veacUl al patrulea, o colecție despre care, ori se face
amintire într-o Biserică sau alta (în Roma, Cartagina, etc.), ori existența
lor este presupusă în mod întemeiat, căc-i nu era cu putință ca în veacul
IV, cînd s-au întrunit atîtea sinoade în Răsărit și Apus,' canoanele aces-
tora dobîndind, dacă nu toate, măcar unele dintre ele, puterea legilor de
stat, — să nu fi fost adunate într-o colecție sau chiar în mai multe, atît
în Răsărit cît și în Apus, deși din acea vreme, ca și de la începutul vea-
cului V, nu se amintește decît de o colecție numită «Acolutia», o serie
de nomocanoane, adică de colecții mixte, cuprinzînd canoane și legi de
stat în chestiuni bisericești, colecții care iarăși nu *e cu putință să nu
se fi întocmit chiar din veacul IV, în care apăruseră doar atîtea legi de
stat 'privitoare la viața Bisericii, ce nu puteau să rămînă neadunate
împreună cu canoanele într-o epocă în care s-a frămîntat și s-a așezat,
în cadre organizatorice bine închegate și durabile, viața bisericească.
Adică, vrem să arătăm că este cu neputință ca astfâl de colecții să nu
fi apărut în veacul IV și în veacul V, deși ele nu se amintesc sau cel
puțin nu ni s-au păstrat sau nu au fost descoperite decît din veacul VI,
adică provenind din veacul VI.
Posibilitățile de a se descoperi sau de a apare chiar întîmplator noi
codici sau colecții de drept canonic nu pot fi puse la îndoială și ca ur-
mare nu se poate spune că se cunosc toate izvoarele formale ale drep-
tului canonic.
Cele care se cunosc sînt următoarele : 1) Codicii Apostolici sau co-
lecțiile de canoane Apostolice ; — 2) Colecții bisericești de documente
străvechi ; — 3) Codicii canonici sau colecțiile de canoane ; — 4) Nomo-
canoanele sau colecțiile de canoane și legi de stat privind Biserica ; — 5)
Codicii legilor de stat bizantin eare cuprind norme privitoare la treburile
bisericești,• — 6) Extrase de legi de stat din codicii legilor de stat bizan-
tin care au aplicare în viața Bisericii; — 7) Codictii sau colecțiile tipă-
rite în Apus ,• — 8) Colecțiile canonice și nomocanonice tîrzii; — 9) Co-
lecțiile de .drept romano-bizantin ,• — 10) Opera marilor canoniști.

INTRODUCERE 93
In afară de aceste colecții de canoane, nomocanoane și legi, privind
viața Bisericii Ecumenice, mai există o -altă categorie, mult diversifi-
cată de codici și colecții de legi mai noi, referitoare la viața Bisericilor
locale, atît a celor din Apus, cît mai ales a celor din Răsărit. Pe toate
acestea le vom prezenta, mai în detaliu, în partea a doua a acestui
capitol. Dar să.le vedem, pe rînd, începînd cu cele anunțate mai întîi.
a. Codicii Apostolici sau Colecțiile de canoane apostolice. Sub
numele Sfinților Apostoli s-au păstrat numeroase colecții de canoane,
fără ca ele sa fie opera Sfinților Apostoli sau să poată fi considerate ca
proveniiid într-un fel sau altul direct de Ia Sfinții Apostoli, Din numărul
destul de mare al acestora, cele care prezintă interes pentru Dreptul ca-
nonic și care constituie izvoare formale ale acestuia sînt 12 la număr.
în fruntea lor se găsește un singur codice apostolic autentic și
anume :
1) Capitolul XV din Faptele Apostolilor. în capitolul XV, 1—30 din
Faptele Apostolilor se relatează despre Sinodul Apostolic de la Ierusalim,
întrunit la anul 50 sau 51 și care a adus patru hotărîri de natură reli-
gioasă și morală dar a căror respectare s-a impus și ca îndatorire de
comportament și chiar ca o îndatorire legală.
Singura hotărîre de importanță canonică sau juridică a acestui
sinod este aceea de abolire a legilor juridice ale Vechiului Testament,
hotărîre crucială și deosebit de grăitoare pentru viața creștină în genere
și pentru organizarea și conducerea Bisericii în special.
2) Didahia celor 12 Apostoli (Didahi ton dodeka Apostolon).
Aceasta este o colecție care datează de la finele secolului I, deci din
epoca apostolică sau de la începutul epocii post-apostolice. Cuprinsul
ei este împărțit în 16 capitole. în capitolele 7—15 se găsesc și rînduieli
privitoare la organizarea Bisericii între care și unele privitoare la ale-
gerea episcopilor și diaconilor.
Colecția a fost descoperită în anul 1875 de către mitropolitul Nico-
midiei, Filotei Vrieniu, într-o bibliotecă din Constantinopol. El a și pu-
blicat-o tot la Constantinopol în anul 1883.
3) Canoanele lui Hipolit, zise și Canoanele Bisericii din Alexandria
(sau Tradiția Apostolică = Apostoliki Parâdosis). Această colecție este
atribuită lui Hipolit de Portus Romanus, numit astfel ca episcop rival al
episcopului Romei Calist, între anii 217 și 235. Hipolit era originar din
Alexandria, unde se născuse la anul 175 și apoi a trăit la Roma, fiind
alas chiar episcop al capitalei, dar neputînd să funcționeze decît ca
episcop lîngă Roma, căci partida adversă, care-1 susținea pe Calist, era
mai puternică. Datorită faptului că Hipolit era din Alexandria, precum
și datorită asemănării dintre cuprinsul acestei colecții și al unei colecții
alcătuită la Alexandria și cunoscută sub numele de «Constitutiones Ec-
clesiae Aegypticae», ei i s-a mai zis și «Canoanele Bisericii din Ale-
xandria».
Cuprinsul colecției este împărțit în 38 de capitole si ea ni s-a păstrat
atît în text grec și latin, cît și în versiune arabă și etiopiană.

94 DREPT CANONIC ORTODOX .
4) Epitome Constitutionum Apostolorum. Cuprinsul acestei colecții
este împărțit în cinci părți sau capitole mari și este înrudit cu acela al
canoanelor lui Hipolit.
Colecția datează din secolele II—III și a servit ca izvor al cărții a
opta al colecției mai tîrzii, cunoscută sub numele de Constituțiile Apos-
tolice.
5) Constitutiones Ecclesiae 1 Aegypticae (Rînduielile Bisericii
Egiptene).
Cuprinsul acestei colecții este împărțit în 32 capitole, în care se
găsește mult material comun cu colecția numită Canoanele lui Hipolit.
Ea provine din Egipt și a fost alcătuită probabil în secolele II—III în
Alexandria.
6) Rînduielile sau poruncile Sfinților Apostoli prin Clement. Cu-
prinsul acestei colecții este împărțit în 28—30 capitole, înfățișate ca ros-
tiri directe sau personale ale cîte unuia din Sfinții Apostoli. Ea datează
din secolul al II-lea și a servit ca izvor al primelor șase cărți din Consti-
tuțiile Apostolice.
7) Canones Apostolorum Ecclesiastici. Colecția are un cuprins ase-
mănător cu al colecției anterioare de sub numărul 6 și este împărțit în
32—34 capitole. Ea este atribuită tot lui Clement Romanul, dar a fost
alcătuită în veacul III, în preajma anului 230. Și această colecție a servit
ca izvor al Constituțiilor Apostolice.
8) Constituțiile Apostolice (Diatâgai ton kanon Apostolon). Aceasta
este o colecție foarte cuprinzătoare și importantă, materialul ei fiind
împărțit în 8 cărți. Deși cuprinsul ei provine și din veacul II, ea nu a
fost alcătuită de fapt decît în veacul III sau chiar la începutul vea-
cului IV în forma în care ni s-a păstrat. Cele mai multe elemente de
"drept bisericesc le cuprinde cartea a opta.
9) Didascalia. Cuprinsul colecției este împărțit în 26—39 capitole.
Ea datează din secolele II—III și s-a păstrat atît în text grec și latin,
cît și în versiuni orientale : siriacă, arabă, etiopiană. Ca și colecțiile
de sub numerele 3 și 5, este probabil să fi fost alcătuită și aceasta în
Egipt și de acolo să se fi difuzat printre etiopieni, arabi și sirieni, pre-
cum este probabil cazul și cu colecția următoare, și cu toate cele care
au avut răspîndire între creștinii de alte limbi din Orientul Apropiat,
adică printre creștinii care nu vorbeau limba greacă sau latină.
10) Optateuchos sau rînduieli ale Sfinților Apostoli.
Cuprinsul colecției este împărțit în opt cărți și din el face parte o
scriere deosebită numită «Testamentum Domini», adică Testamentul
Domnului nostru Iisus Hristos.
Ea datează din secolele III—IV și în afară de textul grec s-a păs-
trat și în alte versiuni orientale : coptă, siriacă și arabă.
11) Statutele și canoanele Sfinților Apostoli prin Clement numite
și simplu «Canones Ecclesiastici». Această colecție are 6—7 versiuni
care cuprind 30—57—61—78—81 sau 85 capitole. Ea a fost alcătuită în

INTRODUCERE 95
secolele IV—V, folosindu-se în mod principal colecțiile înșirate mai
înainte sub numerele 6 și 7, precum și material din celelalte colecții
enumerate de la 2—6. și de la 7—8.
12) Canoanele Apostolice sau Canoanele Sfinților Apostoli. Colec-
ția canoanelor apostolice, deși cea mai importantă prin cuprinsul ei
dintre toate cele atribuite Sfinților Apostoli, nu provine nici ea de la
Sfinții Apostoli, ci reprezintă o compilație foarte tîrzie din rînduieli
bisericești cu caracter diferit, dogmatic, moral, cultic și canonic, dintre
care unele pot fi reduse la epoca apostolică sau post-apostolică, dar cele
mai multe sînt de prin veacul IV, iar unele chiar de la începutul veacu-
lui V. în Biserica Ortodoxă se păstrează 85 canoane apostolice, așa cum
prevede canonul 2 al Sinodului VI ecumenic, pe cînd în Biserica din
Apus s-a difuzat inițial de către Dionisie Exiguul (veacul VI) o colecție
care cuprinde numai primele 50 din cele 85 de canoane apostolice, de
aceea mai tîrziu s-a făcut rezervă la Roma față de restul de 35 de ca-
noane apostolice, deși ele sînt acceptate implicit prin canonul 2 al Sino-
dului VI ecumenic și prin canonul 1 al Sinodului VII ecumenic.
Diverse alte scrieri, sau numeroși alți codici, păstrați sub numele
Sfinților Apostoli, scriși original în limba greacă și siriacă și traduși
apoi în limba latină, etiopiană, coptă și arabă, și avîncf un cuprins ase-
mănător între ei, întemeiați fie pe Canoanele Apostolice, fie pe Consti-
tuțiile Apostolice și pe Didascalia, reprezintă toate mărturii dintre cele
mai importante pentru organizarea și disciplina Bisericii.
b. Colecții bisericești străvechi. în epoca apostolică și post-aposto-
lică,'precum și,dintr-o perioadă care se întinde pînă în veacul V, ni s-au
păstrat două categorii de colecții bisericești străvechi, deosebit de im-
portante prin materialul pe caro! cuprind pentiru studiul Dreptului bise-
ricesc. Acestea sînt: . . .
1) Actele martirilor, în care se cuprind numeroase date privitoare
la. organizarea și conducerea comunităților creștine locale precum și a
unităților bisericești mai mari, așa cum acestea au fost consemnate pe
baza. declarațiilor sfinților martiri și mărturisitori ai credinței în timpul
anchetelor sau cercetărilor la care au fost supuși'ori în timpul proce-
selor în care au fost tîrîți.
Ele datează din veacul I pînă în veacul III, inclusiv începutul vea-
cului IV. •
2) Listele scaunelor și ale episcopilor, întocmite nu numai pentru a
avea evidența scaunelor episcopale ale Bisericii dintr-o parte sau alta
a Imperiului roman, ci și pentru a se dovedi în mod .special faptul că în
scaunele respective s-a păstrat preoția apostolică prin succesiunea neîn-
treruptă a hirotoniilor în treapta episcopală de la Sfinții Apostoli pînă
în vremea în care s-au întocmit aceste liste, cataloage sau tabele ale
episcopilor. în ele se cuprind numeroase date în» legătură cu organizarea
episcopiilor și a altor centre bisericești mai importante, precum și cu
unele rînduieli privitoare la raporturile jurisdicționale și la diverse
acte de organizare și conducere a Bisericii.

96 DREPT CANONIC ORTODOX .
c, Codicil canonici. Colecțiile de canoane care s-au alcătuit fără
îndoială încă de prin veacul al III-lea și al IV-lea nu ni s-au păstrat. Ni
s-au păstrat numai niște colecții mai tîrzii și anume :
1) Acolutia (Akoluthia ton Kanonon). Este o colecție cronologică de
canoane, care își trage numele de la faptul că în ea sînt înșirate ca-
noanele așa cum au urmat unele după altele în decursul timpului. Men-
ționată în veacul IV și V, ea nu ni s-a păstrat nici măcar fragmentar,
deși mențiunile asupra ei ne permit să cunoaștem că în cuprinsul ei
intrau cele mai multe canoane ale sinoadelor locale și ale celor ecume-
nice, pînă la Sinodul III ecumenic de la Efes (431), inclusiv.
2) Siriopsa lui Ștefan Efeseanul (Sinopsis sau Epitome). Ea datează
din veacul V și. probabil a fost continuată și în veacurile următoare.
Sinopsa, adică prescurtarea textului canoanelor prin rezumarea lor,
făcută de Ștefan Efeseanul în veacul V, este tot o colecție cronologică
de canoane, care cuprinde textul pe scurt al canoanelor sinoadelor
locale și ecumenice de pînă la anul 451, inclusiv, adică inclusiv canoa-
nele Sinodului IV ecumenic.
Ea fiind o prescurtare foarte reușită, s-a bucurat de prețuire și de
circulație In Biserică pînă tîrziu de tot.
3) Colecția de canoane în 60 de capitole, nu este o colecție cro-
nologică, adică nu a fost alcătuită după criteriul cronologic. Textul ei nu
ni s-a păstrat, ci numai o mențiune despre existența ei în prefața unei
colecții din secolul VI de care va fi vorba în cele ce urmează, adică de
colecția de canoane în 50 de capitole. Cînd s-a alcătuit, nu se știe pre-
cis, foarte probabil că în veacul V, cînd se ajunsese la definitivarea
organizației bisericești, cînd se încheiase procesul de dezvoltare a dem-
nităților bisericești, cît și a unităților teritoriale ale Bisericii. Și tocmai
atunci a apărut desigur și nevoia unei colecții sistematice de canoane
așa cum a fost aceasta.
4) Colecția de canoane în 50 de capitole al cărui text ni s-a păs-
trat, este singura colecție veche de canoane cu materia organizată siste-
matic și care a ajuns pînă la noi. Ea este atribuită canonistului Ioan
Scolasticul (Patriarh de Constantinopol între anii 565—577) care foarte
probabil a alcătuit-o pe la anul 550.
d. Nomocanoanele. Nomoeanoanele sînt colecții mixte de legi bise-
ricești care se numesc canoane, și de legi de stat care se numesc nomi
(vofi-»}) firește însă numai de acele legi de stat care se referă la tre-
buri bisericești și care au fost aplicate la viața bisericească. Deși după
numele colecțiilor de acest fel, ele ar trebui să cuprindă mai întîi legile
de stat respective și apoi legile bisericești, adică mai întîi nomi și apoi
canones, totuși modul de" înșirare a acestor legi este invers, adică mai
întîi sînt puse sau arătate canoanele sau legile bisericești care se referă
la o materie, și apoi sînt arătate sau chiar puse cu textul complet legile
de stat privitoare la aceeași materie sau la una înrudită.
Colecțiile nomocanonice au devenit necesare desigur chiar din
veacul IV și ele n-au putut lipsi din a doua jumătate a veacului al V-lea,
cînd se încheiase procesul de dezvoltare al organizației bisericești și

INTRODUCERE 97
se ajunsese ca legile de Stat privitoare la Biserică să devină aproape mai
numeroase decît însăși canoanele. Se înțelege că în asemenea condiții,
atît nevoile practice ale vieții bisericești și ale celei de stat, cît și tre-
buința de a se marca sau mai bine zis de a concretiza și în corespunză-
toare colecții de legi colaborarea strînsă dintre Biserică și Stat au impuâ
alcătuirea de Nomocanoane. Cu toate acestea, cel mai vechi nomocanon
care ni s-a păstrat datează din veacul al Vl-lea, ceea ce nu exclude
posibilitatea să mai iasă la iveală și vreunele din cele pierdute, aparți-
nătoare veacurilor anterioare.
Să vedem principalele nomocanoane vechi și apoi pe unele mai
tîrzii. •
1) Nomocanonul în 50 de titluri sau Nomocanonul lui loan Scolas-
ticul. Acest nomocanon este alcătuit de același canonist căruia i se atri-
buie și colecția de canoane în 50 de titluri, alcătuită" pe Ia anul 550 ; și
este mai mult decît probabil că loan Scolasticul, care a' alcătuit Nomo-
canonul în 50 de titluri după anul 565, cînd a devenit patriarh al Con-,
stantinopolului (566—577) și care a folosit ca bază a acestui nomocanon
chiar colecția de canoane cea în 50 de titluri, n-a făcut decît să-și con-
tinue și să-și completeze opera pe care o începuse prin întocmirea la
anul 550 a colecției de canoane în 50 de titluri.
Atît viața cît și opera lui loan Scolasticul coincide în bună parte cu
epoca în oare Dreptul roman și Dreptu/l bizantin atinseseră o culme înaltă
în timpul domniei împăratului Justinian I (527—565). Și cum în
epoca respectivă nuiifărul legilor de stat emise chiar de justinian pri-
vitoare la treburi bisericești ajunsese să fie de 2—3 ori mai mare și ade-
seori mai important decît textul canoanelor, s-a impus ca o necesitate cu
totul evidentă alcătuirea unui nomocanon sistematic și cuprinzător al
întregii legislații bisericești și a celei de stat referitoare la Biserică. Așa
a apărut Nomocanonul în 50 de titluri, care a fost apoi completat cu
legi de stat emise pînă pe la începutul secolului VII.
2) Nomocanonul în 14 titluri. In timpul domniei împăratului Heracliu
(610—641), care a emis și el un număr foarte mare de legi de stat pri-
vitoare la treburi bisericești, și probabil prin stăruința ori chiar prin
osteneala directă a patriarhului Serghie de atunci de la Constantinopol
(610—638), s-a alcătuit un nomocanon mai cuprinzător decît al lui loan
Scolasticul, și e împărțit în 14 capitole mari, numite titluri, de unde își
trage și denumirea de Nomocanonul în 14 titluri. »
Față de Nomocanonul lui loan Scolasticul, al cărui material a fost
folosit, noul Nomocanon nu aducea decît legile de stlat privitoare la tre-
buri bisericești, emise sub domnia lui Heracliu, precum și unele mai
dinainte.
Textul acestui Nomocanon nu ni s-a păstrat, dar el este menționat
și a servit ca bază pentru nomocanonul ulterior alcătuit cu aproape 250
de ani mai tîrziu de către patriarhul Fotie și cunoscut sub numele de Sin-
tagma lui Fotie sau Nomocanonul lui Fotie.
3) Nomocanonul lui Fotie din anul 883. Marele patriarh Fotiș (858—
869,- 878), cel mai cult și mai talentat om al Bisericii din veacul*al
IX-lea, pe lîngă îndeletnicirea cu treburile de conducere ale Bisericii,
7 — Drept canonic ortodox

98 DREPT CANONIC ORTODOX .
cu misiunile pentru încreștinarea popoarelor slave, cu treburile obștești
și in genere cu un foarte mare și variat număr de probleme de cultură
profană și religioasă, s-a ocupat intens și de legiferarea bisericească ca
și de înzestrarea Bisericii cu un cod sau cu o colecție de legi cît mai
bine închegată. La întocmirea acestui cod el a folosit toate colecțiile
de canoane ca și nomocanoanele care apăruseră pînă atunci. Iar ca mo-
del a luat vechiul Nomocanon în 14 titluri,
împărțind materia în 14 capitole mari, cu subcapitolele respective,
el a indicat în cuprinsul acestei lucrări toate legile bisericești sau toate
canoanele care apăruseră pînă la acea dată, adică pînă la anul 883, pre-
cum și toate legile de stat privitoare la treburile bisericești, apărute tot
pînă atunci, și a făcut și o seamă de observații dintre .cele mai folosf-
toare pentru înțelegerea canoanelor și a unora dintre legile de stat
respective. Acestui nomocanon i se mai zice și Sintagma lui Fotie.
Cunoscător temeinic al legislației bisericești ca și a celei de stat,
căci a fost chiar și coautor al Colecției de legi de stat cunoscută sub
numele de «Epanagogâ» (884—886), care reprezintă cea mai reușită lege
fundamentală a Imperiului bizantin, lege de tipul constituțiilor mo-
derne, Fotie a izbutit să dea cea mai reușită formă codului oficial de
legi a Bisericii din epoca respectivă. Acest cod cuprinzînd și legiuirile
bisericești și cele de stat corespunzătoare, reprezintă pînă astăzi colec-
ția oficială de legiuiri a Bisericii Ortodoxe, căci ea a fost acceptată și
consacrată ca atare printr-un sinod endemic întrunit la Constantinopol
în anul 920, sinod ale cărui hotărîri au. fost însușite apoi de întreaga
Biserică de Răsărit, nu însă și de cea de Apus.
Încheiată și pusă în circulație la anul 883, oficializată prin hotărîrea
sinodului de la 920 și apoi tîlcuită de către marele canonist Teodor Bal-
samon, în secolul XII, Sintagma lui Fotie se situează pînă astăzi în
fruntea colecțiilor oficiale de legiuiri ale Bisericii Ortodoxe.
Este adevărat că partea acestei Sintagme, care constă din legile de
stat privitoare la Biserică a devenit caducă în decursul veacurilor care
au urmat după căderea Imperiului bizartin (1453), dar cu toate acestea
prin cealaltă parte a sa, ea a rămas în vigoare pînă azi.
4) Nomocanoanele mai noi. în decursul timpului au mai fost întoc-
mite numeroase alte nomocanoane, fără însă ca vreunul dintre ele să
mai fi dobîndit caracterul oficial al Sintagmei lui Fotie. Cele mai multe
dintre ele sîpt compilații sau redactări originale la întocmirea cărora
s-a procedat pentru» a face față la diverse trebuințe bisericești. în pri-
mul rînd pentru a pune la dispoziția oamenilor Bisericii cîte un îndru-
mător practic necesar în activitatea care se desfășura la centrele biseri-
cești mai mari, patriarhale sau arhiepiscopale, mitropolitane și eparhiale.
In al doilea rînd, pentru a servi .ca manuale de legiuiri bisericești, ori
chiar ca manuale și mai cuprinzătoare de învățătură și de rînduială bise-
ricească pentru formarea slujitorilor Bisericii, fie pe lîngă unii cărturari
mai vestiți, fie în cadrul unor. școli organizate în acest seop pe la cen-
trele bisericești mai mari sau prin unele mănăstiri. în fine, în al treilea
rînd, nomocanoanele de mai tîrziu au fost alcătuite și din inițiativa unor
cmugări învățați sau a unor conducători de mănăstiri care au văzut în
această treabă o lucrare folositoare pentru viața Bisericii, precum și o

INTRODUCERE 99
ascultare mîntiiitoare pentru cei care o puteau face dintre viețuitorii
unor așezăminte monahale, mulți dintre aceștia ocupîndu-se mai tîrziu
numai cu copierea sau multiplicarea manuscrisă a nomocanoanelor.
Alcătuite la început în limba greacă și apoi traduse fragmentar sau
parțial' în limba slavă, numărul lor a crescut foarte mult, ajungînd ca
numărul celor traduse în limba slavă să rivalizeze cu numărul celor
scrise și difuzate în limba greacă. Mai tîrziu, astfel de nomocanoane
au fost traduse chiar și în limba română și vom vedea că unele dintre
ele au fost și tipărite. Dintre nomocanoanele din această categorie care
uneori sînt foarte bogate și bine întocmite, amintim ca reprezentînd
interes mai deosebit următoarele :
, :— Nomocanonul Iui Grigorie Doxapatriul din secolul al Xlî-lea.
— Nomocanonul lui Arsenie Antorian, călugăr de la Atos și apoi pa-
triarh ecumenic (din 1255). Acesta a alcătuit un bogat nomocanon în
141 capitole, bazat pe legislația lui Justinian.
. — Nomocanonul lui Matei Vlăstare, ele la anul 1335, cunoscut și
sub numele de Sintagma Alfabetică, fiindcă este alcătuit în 28 de capi-
tole'mari după numărul literelor alfabetului grecesc, fiecare împărțit în
subcapitole, care ajung la numărul de 303. Acest nomocanon a avut o
largă circulație în lumea slavă și în Biserica Română.
— Nomocanonul duhovnicesc, alcătuit inițial in limba greacă prin
veacul al XlV-lea sau al XV-lea și tradus apoi în limba slavă și difuzat
într-un număr foarte mare de exemplare spre a servi ca îndrumător pen-
tru duhovnici. Materia lui este împărțită într-un număr de capitole care
variază de la 220—228. Și acest nomocanon a fost cunoscut mai ales în
textul său slavon, tipărit din veacul al XVII-lea înainte în mai multe
ediții, și în Biserica Română, o parte a lui intrînd chiar în conținutul
molitfelnicelor, îndrumările pentru duhovnici fiind extrase din acest
nomocanon.
— Nomocanonul lui Cotelerius, numit astfel de la editorul său
lohănries Baptista Cotelerius, care 1-a publicat în vo'iuml I al operei sale
Ecclesiae Greciae monumenta … trei volume, Paris, 1667 și 1686.
Acest nomocanon este împărțit în 147 capitole și a fost alcătuit tot
prin veacul XV, poate chiar mai tîrziu, iar una din formele sale a servit
ca izvor al Pravilei celei Mici de la Govora, tipărită în anii 1640—1641.
— Nomocanonul lui Mamil Malaxos (f 1581). Alcătuit pe la 1561
de către un cărturar al vremii, fost secretar al Episgopiei (mitropoliei)
din Teba. Este cel mai cuprinzător nomocanon avînd 541 capitole și
el a servit ca bază a Pravilei de la Tîrgoviște sau a Pravilei celei Mari,
tipărită Ia anul 1652. De asemenea a servit ca izvor principal și al Pra-
vilei românești rămasă netipărită, alcătuită la 1632, de către cărturarul
moldovean Eustatie Logofătul.
— Cîrja arhiereilor (Vactiria), unul din cele mai cuprinzătoare no-
mocanoane, scris de un călugăr, Iacob din Ianina, din ordinul patriar-
hului Partenie II al Constantinopolului (1644—1648) și în vremea păs-
toririi acestuia, la 1645, sau în anii următori pînă la 1648.
Este împărțit în 1624 capitole și are un amănunțit indice alfabetic.

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
— Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, cărturar grec și das-
căl ai Școlii domnești din București —scris de acesta la 1730.
— Cartea foarte folositoare de suflet — un nomocanon grecesc ele
mare circulație, datînd de la finea veacului XVIII (1790—1794). Se înte-
meiază pe nomocanoanele improprii, apoi pe Balsamon, Matei Vlastare,
Sf. S'imeon Tesaloniceanul, etc., și cu deosebire pe Sfîntul Vasile cel Mare
și pe Canoniconul lui Ioan Postnicul, care formează partea centrală a
acestui nomocanon.
e. Codicil legilor de stat, care au aplicare în viața Bisericii. Aceș-
tia se mai numesc și codici politico-bisericești și sînt de fapt principalii
codici ai legislației romano-bizantine începînd din veacul al IV-lea. –
înainte de a fi apărut primul codice de acest fel care ni s-a păstrat
sub numele de Codex Teodosianus, mai existaseră doi codici din care
nu ni s-a păstrat decît numele și anume : Codex Gregorianus și Codex
Hermogenianus.
1) Codex Teodosianus (438). Din porunca împăratului Teodosie al
II-Jea (408—450) care întemeiase în anul 425 cea dintîi Universitate creș-
tină la ConstantinopoTși care întrunise la 431 Sinodul III ecumenic {Efes),
iar la 449 a întrunit tot la Efes și sinodul convocat ca la IV-lea ecume-
nic, dar neizbutit (sinodul zis tîlhăresc), un grup de cărturari format din
principalii profesori. de la secția juridică a Universității de la Constanti-
nopol au alcătuit cea mai cuprinzătoare colecție de legi de stat, căreia
i s-a zis după numele împăratului Codex Teodosianus. Colecția a fost
publicată și pusă în aplicare în anul 438. La alcătuirea ei au fost folosite
cele două coduri anterioare, Codex Gregorianus și Codex Hermogenia-
nus, ale căror texte nu ni n-<au păstrat*.
Codul acesta este împărțit în 16 cărți, cartea din urmă, deci a 16-a,
cuprinzînd principalele legi de stat privitoare la treburi bisericești, emise
pînă atunci de împărații romani. Bineînțeles că în acest cod, precum si
în alte colecții sau fragmente de colecții care s-au păstrat, nu figurează
și legile potrivnice Bisericii emise pînă la anul 313, de împărații romani
în timpul persecuțiilor.
2) Corpus juris civilis. Sub acest nume care i s-a dat abia din veacul
al XVI-lea și anume spre a se deosebi de o altă colecție de legiuiri bise-
ricești apusene, căreia i s-a zis Corpus juris canonici (1587), se înțelege
colecția juridică cea mai importantă a legislației și a științei Dreptului'
roman, alcătuită din patru opere deosebite, apărute în timpul domniei
împăratului Justinian I (527—565). Iată aceste patru opere juridice :
— Codex este colecția care cuprinde toate legile de stat, emise de
împărații romani, de la anul 117, din timpul împăratului Adrian. (117—
138), pînă la anul 533 inclusiv. Colecția aceasta s-a mai numit și Codex
Justinianeus, spre a se deosebi de Codex Teodosianus, pe care de, fapt
îl cuprinde aproape în întregime, completîndu-1, așa precum s-a găsit
necesar de către comisia de juriști care 1-a alcătuit din ordinul împă-
ratului Justinian.
Codex Justinianeus a avut o primă ediție la anul 529 și o a doua
la-anul 533. Materia Iui este împărțită în 12 cărți, în cuprinsul cărora
se găsesc foarte numeroase legiuiri privitoare Ia Biserică, precum și

INTRODUCERE 101
anume, enunțări introductive la unele legi, .in care se exprimă poziția
Statului sau* a împăraților personal față de Biserică și față de unele ele-
mente ale credinței creștine.
— Novelele, numite și Novellae constitutiones, reprezintă colecția
a doua de legiuiri de stat și bisericești in care sînt cuprinse toate legile
emise de împăratul Justinian, începînd de la anul 534 și pînă la anul 565,
legi pe care le-a numit Novellae, adică legi noi, legi eu care începe o
legislație nouă, după cea încheiată cu ediția a doua a lui Codex Justi-
nianeus, care se sfîrșește cu anul 533, reprezentînd vechea legislație a
Imperiului roman.
Legile cele noi, adică Novelele ilui Justinian, inaugurează atît un
nou tip sau o nouă formă de legiferare sau de legiuiri, cît și o eră nouă
sau o etapă nouă în dezvoltarea Dreptului roman. Forma cea nouă constă
In faptul că Novelele sau legile cele noi sînt redactate sub forma unor
legi organice care se referă la cîte un sector sau la cîte o ramură impor-
tantă a relațiilor juridice la a căror reglementare procedează după un
pian cît mai bine închegat, cît mai logic, cît mâi sistematic. Iar etapa
nouă a legislației romane, pe care o inaugurează Novelele, constă în
faptul că prin ele se face trecerea de la vechiul Drept roman la Dreptul
bizantin propriu-zis, majoritatea lor fiind redactate în limba greacă sau
numai în .limba, greacă și puține în limba latină. •
Colecția cuprinde un număr de 153 novele și reprezintă pentru Bise-
rică cea mai completă și mai importantă legiferare de stat în chestiuni
bisericești.
Ea a apărut după moartea lui Justinian, dar a fost pregătită spre sfîr-
șitul vieții acestuia.
Alături de Codex și de Novele, în timpul împăratului Justinian și
din ordinul lui au mai fost alcătuite două opere juridice însemnate care
nu cuprind însă legi propriu-zise și în care nu se" găsește material pri-
vitor la treburile bisericești aproape deloc. Aceste două opere sînt: Insti-
tutiones și Digeste.
— Institutiones, operă apărută în anul 534 și care nu este altceva
decît un manual de introducere în studiul dreptului, reprezentînd ceea
ce astăzi se numește fie enciclopedia juridică, fie filozofia juridică, fie
teoria dreptului și a statului. (De altfel și titlul său : Institutiones = în-
vățături, îi arată caracterul de manual). Materia lui este împărțită în
4 cărți și constituie pînă astăzi nu numai auxiliarul, ci și îndrumătorul
cel mai de preț pentru lămurirea noțiunilor juridice fundamentale, pre-
cum și pentru înțelegea dezvoltării istorice a dreptului în general, adică
nu numai a legislației, ci și al modului de a înțelege noțiunea dreptului,
originea si natura lui. Toate aceste elemente, inclusiv cele care se
referă la Dreptul sacru și Ia Dreptul profan, sînt indispensabile pentru
înțelegerea multor lucruri din cuprinsul Dreptului bisericesc propriu-zis,
chiar din textul canoanelor și cu deosebire din cuprinsul legiuirilor de
stat privitoare la Biserică ; ;
—• Digeste, operă apărută cu un an mai înainte decît Institutiones,
adică în anul 533, reprezintă sinteza gîndirii juridice romane, expusă sis-
tematic sub formă de rostiri ale juriștilor romani, care s-au pronunțat
atît asupra unor principii de drept, asupra noțiunilor celor mai generale,

102 DREPT CANONIC ORTODOX
cît și asupra unor chestiuni practice sau chiar de amănunt, stabilind prin
rostirile lor niște moduri clasice de prezentare a chestiunilor sau a pro-
blemelor care se numesc jurisprudențe, adică rostiri înțelepte ale juriș-
tilor. Acesta este înțelesul originar al cuvîntului jurisprudență, care
ulterior s-a folosit și se folosește pînă astăzi și în sensul de normă
judiciară stabilită prin hotărîrile unei instanțe judecătorești, de obicei,,
prin hotărîrile instanțelor mai înalte.
Prin urmare, Digestele, de la «digero, digeri, digestum», reprezintă
modul foarte complex și cuprinzător în care au fost prelucrate, dezbătute
și soluționate toate problemele teoretice și practice ale dreptului de
către juriștii romani de pînă la acea dată. Cu ailtie cuvinte, Digestele sânt
rezultatul felului în care a elaborat gîndirea romană principii și norme
generale de drept, definiții și rostiri dintre cele mai lapidare și mai
precise dintre care unele au dobîndit caracter de axiome și s-au impus
prin puterea pe care le-a conferit-o valoarea lor internă, nu numai ca
niște legi nescrise sau ca niște norme adoptate prin obicei, ci ca niște
adevărate legi scrise, unele dintre ele prevalînd chiar asupra legilor
pozitive.
Materialul bogat pe care-1 cuprind cele 50 de cărți ale Digestelor a
fost folosit la alcătuirea operei numită Institutiones și el reprezintă pen-
tru înțelegerea Dreptului bisericesc, a celui roman și a celui bizantin, un
auxiliar indispensabil, întocmai ca și Institutiones, pentru că fără de cu-
noașterea elementelor specifice ale gîndirii juridice romane și bizan-
tine, nu se pot înțelege nici legiuirile bisericești sau canoanele și nici
legiuirile de stat privitoare la Biserică, din epoca romano-bizantină, ca și
din cea post-bizantină.
Adunate laolaltă, cele două colecții de legi ale împăratului Justi-
nian și celelalte două opere juridice importante pe care le-am amintit,
formează colecția unitară și completă, cea- mai reprezentativă a Drep-
tului roman și a începuturilor Dreptului bizantin cunoscută sub numele
de Corpus Juris Civilis. Despre această colecție este important să se
rețină faptul că pînă la începutul veacului nostru ea a reprezentat pen-
tru cultura europeană cea mai răspîndită carte după Biblie.,
După epoca lui Justinian, aproape toți împărații mai de seamă aii
emis legiuiri de tipul Novelelor, al căror cuprins a intrat parțial sau in-
tegral în colecțiile Dreptului bizantin de mai tîrziu. Dintre acestea
unele sînt mai scurte, rezumative, altele mai dezvoltate și prezintă
interes mai mare sau mai mic pentru Dreptul bisericesc.
Lăsînd la o parte unele dintre aceste colecții apărute din vremea lui
Justinian I (527—565) pînă în epoca iconoclasmului, parte dintre ele
pierdute sau doar menționate ori păstrate fragmentar, iar parte fără un
cuprins care interesează Dreptul bisericesc, vom continua enumerarea
colecțiilor care cuprind legi de stat referitoare la treburi bisericești
de la împărații Isauri înainte.
3) Ecloga. Sub acest nume se cunoaște un cod al legilor de stat pu-
blicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716—740) (care declanșase
printr-un edict din anul 725 prigoana împotriva icoanelor). In scopul
de a reduce influența Bisericii prin limitarea drepturilor sale și de a sim-
plifica întreaga legislație de stat, acest împărat a dispus să se întoc-

INTRODUCERE 103
mească colecția amintită numai din părți alese a legislației romano-
bizantine de pînă atunci. De aci și numele acestei colecții de Ecloga =
alegere. Ea a fost publicată între anii 738—741.
4) Prohiron. Colecția aceasta'este mai'cuprinzătoare decît Ecloga și
reprezintă prima încercare a dinastiei macedonene de a restaura acele
păr.ți ale Dreptului romano-bizantin, pe care le mutilase sau le înlăturase
Ecloga apărută cu 130 de ani mai înainte. Celecția numită Prohiron
apare la anul 870 din porunca împăratului Vasile I Macedoneanul și ea
cuprinde numeroase legi vechi de stat privitoare la treburile bisericești.
în urma Prohironului, tot Vasile I Macedoneanul (867—886) a dis-
pus să fie verificată și epurată întreaga legislație introdusă de împărații
iconoclaști, iar fructul acestei opere a fost colecția numită Anacatarsa
(Anakâtharsis ton nomon) = curățirea legilor vechi.
5) Epanagoga. După epurarea legilor pe care le introduseseră în
viața de stat iconoclaștii, Vasile I Macedoneanul a dispus ca în locul
lor să fie repuse în vigoare sau restaurate unele rînduieli ce fuseseră
omise, nu însă și abrogate de către iconoclaști. Această operă s-a făcut
prin colecția numită Epanagoga, care însemnează «readucere» sau «rein-
troducere», adică repunere în vigoare a legilor nesocotite pînă atunci. Ea
a apărut sub Leon și Alexandru, fiii lui Vasile I Macedoneanul, între anii
884—886 și după modul în care este redactată, precum și după alte
indicii, se vede că între autorii ei, adică între alcătuitorii ei a fost și
patriarhul Fotie. Această colecție este cea mai reprezentativă dintre
colecțiile de Drept bizantin, pentru forma care se statornicise în relațiile
dintre Biserică și. Stat, din epoca împăratului Justinian.
Opera legiuitoare a dinastiei macedonene nu s-a rezumat însă nu-
mai la aceste trei colecții sau coduri noi, ci în conținutul ei intră și nu-
meroasele novele pe care le-au emis împărații din această' dinastie,
începînd cu Vasile I Macedoneanul, novele care au fost adunate în di-
verse colecții ulterioare.
Mai trebuie să observăm că din colecția Prohiron și din Epanagoga,
s-au publicat numeroase ediții cu modificări, completări sau îndreptări
ulterioare, așa cum se procedase de altfel și cu Ecloga, care pe lîngă fap-
tul că a fost revizuit, a mai fost și completat cu unele norme cuprinse
în Prohiron și în alte legiuiri mai tîrzii.
6) Vasilicalele. Sub numele de Vasilicale ni s-a-păstrat cea mai mo-
numentală colecție de legi romano-bizantine, întocmită într-un răstimp
îndelungat din porunca împăraților Vasile L Macedoneanul și a fiului
său Leon al Vl-lea Filozoful (886—912). Ea s-a încheiat în preajma anu-
lui 910—911, cînd a și fost publicată, devenind codul oficial și cel mai
cuprinzător al împărăției bizantine. Materia ei este împărțită în 60 de
cărți.
Devenită codul oficial al imperiului, dar fiind totuși prea volumi-
noasă, această colecție a început a fi simplificată și redusă la proporții
mai mici, așa încît au apărut o mulțime «de ediții prescurtate ale ei încă
din veacul al X-lea. Numărul acestor ediții oficiale a crescut prin
altele făcute de particulari.. Și unele și altele s-au răspîndit și în afara
Imperiului bizantin, servind ca îndrumătoare sau chiar ca colecții dfi-

104 DREPT CANONIC ORTODOX .
ciale în diverse părți ale lumii creștine, inclusiv în Biserica Română și
în vechile noastre așezări statale.
7} Novelele lui Leon al Vl-lea Filozoful. Acestea au fost adunate
într-o colecție la puțină vreme după ce au apărut Vasilicalele și ele
cuprind un foarte important material juridic, cu aplicare la viața bise-
ricească.
Novelele împăraților bizantini ulteriori au fost adunate în colecție,
fără a mai face însă obiectul unei codificări de tipul celor amintite pînă
aci. Normele cuprinse în ele, privitor la treburile bisericești, sînt destul
de numeroase și aplicarea lor a durat pînă la sfîrșiful Imperiului bizan-
tin, fiind numai parțial însușite de Bisericile sau statele în afara grani-
țelor Imperiului bizantin.
8) Hexabiblos. Sub acest nume care'însemnează o colecție în șase
cărți, ni s-a păstrat o prescurtare din toate codurile bizantine, operă în
care autorul a urmat împărțirea materiei din Vasilicale, așa încît cele
șase cărți ale Hexabiblosului apar ca un rezultalt al celor 60 de cărți ale
Vasilicalelor.
Această prescurtare, făcută cu multă pricepere, reprezintă un cod
complet al Dreptului de stet, adică ale tuturor ramurilor acestuia și poate
fi socotit ca prototip al codurilor legislației ulterioare medievale și mo-
derne. El a apărut la anul 1345 și este opera unui vestit jurisconsult Con-
stantin Harmenopulos, ele la care ne-a rămas- și o culegere de canoane
și comentarii.
Este de reținut faptul că acest cod s-a aplicat în chip oficial în
Principatele Române pînă în epoca lui Cuza Vodă și chiar mai tîrziu
în unele părți, pînă la începutul veacului XX. De asemenea el a servit
drept cod oficial și aii Statului grec, după ce acesta și-a dobîndiit inde-
pendența, rămînînd în vigoare pînă aproape de zilele noastre.
f. Extrase de legi de stat privitoare Ia Biserică, din codurile dreptului
de stat romano-bizantin. Spre a satisface anumite trebuințe practice ale
vieții bisericești la fel cum s-a simțit nevoia alcătuirii no'mocanoanelor,
s-a simțit de timpuriu și nevoia de a-și alcătui unele colecții care să
cuprindă toate legile de stat, privitoare la treburile bisericești. Care vor
Fi fost cele dintâi colecții de acest fel, nu se știe, după cum nu se știe nici
care vor fi fost cele dintîi nomocanoane, ba nici chiar cele dintîi colecții
de canoane.
# Dintre extrasele de legi de stat privitoare la. treburi bisericești, ni
s-au păstrat numai trei. Acestea sînt : o colecție în 25 de titluri și alta
în 87 de titluri sau capitole, ambele din veacul VI și o a treia colecție
împărțită în trei mari părți, aceasta din veacul VII.
1) Colecția în 25 de capitole. Aceasta cuprinde toate leglie privi-
toare la treburile bisericești, care se află în colecția lui Justinian, numită
Codex Justinianeus, precum șiB Novelele 120, 133 și 137 ale lui Justi-
nian, iar Novelele 123 numai două capitole. Faptul că eavcuprinde puțin
material din Novele arată că este alcătuită înainte de adunarea tuturor
novelelor lui Justinian într-o colecție.

INTRODUCERE 105
2) Colecția în 87 de capitole. Această colecție conține extrase și re-
zumate din Novelele, lui Justinian precum și textul întreg al cîtorva din
aceste novele. Se înțelege că nu cuprinde decît texte care se referă la
treburi bisericești.
Colecția este alcătuită de către loan Scolasticul, devenit patriarh al
Constantinopolului (565—577), cel care alcătuise atît Colecția canonică
în 50 de titluri cît și Nomocanonul în 50 de titluri, colecții despre care a
fost vorba mai înainte. Este evident că el a alcătuit Colecția în 87 de
capitole -în vederea folosirii materialului din aceasta la alcătuirea Nomo-
canonului în 50 de titluri. ,
3) Colecția tripartită. Numită Collectio tripartita sau numai Para-
titla ; această colecție își trage numele din faptul că materia ei este îm-
părțită în trei părți mari, iar Paratitla i s-a zis fiindcă indică și locurile
paralele la unele legi, iar acestea, adică locurile paralele," se cheamă
în grecește paratitla.
Ea a fost alcătuită în prima jumătate a veacului al VH-lea și ma-
terialul ei a .servit la. întocmirea primei forme a Nomocanonului în 14
titluri din vremea împăratului Heracliu (610—641) și a patriarhului Ser-
ghie (610—638).
Cuprinsul celor trei părți ale ei este următorul :
Partea I cuprinde extrase din colecția lui Justinian numită Codex ;
Partea a Il-a cuprinde extrase din colecțiile lui Justinian numite
Institutiones și Digeste.
Partea a IlI-a cuprinde 34 de novele ale lui Justinian, care se referă
la treburi bisericești și la alte treburi religioase.
g.. Colecțiile de canoane ale Bisericii Orientale tipărite în Apus.
1) Canones Apostolorum, veterum conciliorum constitutiones de-
creta pontiiicum antiquora, Mainz, 1525. O colecție prescurtată și numai
în text latin a Canoanelor Apostolice și a celorlalte Sinoade ecumenice
și locale, inclusiv pînă la cele ale Sinodului IV ecumenic. Ediția a doua
din 1609 are titlul: «Codex canonum vetus Ecclesiae Romanae».
Prima ediție este publicată de către Iohann Wendelstein, care se
mai numea și Iohann Dobreck și Cochlaens — nume sub care e cunos-
cut ca adversar al lui Luther.
2) Sanctorum Apostolorum et sanctorum conciliarum canones, Paris
1540 — cuprinde Canoanele Apostolice și 13 canoane ale Sinoadelor
ecumenice și locale numai în text grec. Este publicată de Jan de Tillet.
3) Canones sanctorum apostolorum, conciliorum generalium et par-
ticularium, Sanctorum Patrum… Paris, 1561, ediția a doua 1620. Cuprinde
traducerea în latină a textului colecției lui Jean de Tillet, plus textul
numai în limba latină a Nomocanonului în 14 titluri, comentariile lui
Balșamon la toate canoanele Sinoadelor ecumenice și locale și o seamă
de canoane ale Sfinților Părinți, cu comentariile lui Balsamon. Colecția
este alcătuită și publicată de Gentianus Helvetus.
4) Juris orîentalis libri tres, Paris, 1573. Cuprinde în volumul I legi
ale împăraților greco-romani, în volumul II hotărîri ale sinodului pa-

106 DREPT CANONIC ORTODOX .
triarhal din Constantinopol și în volumul III enciclici ale patriarhilor
Constantinopolului. Este alcătuită de Kninundus Bonifidius.
5) Juris greco-romani tam canonici quam civilis tomi duo, Frank-
furt, 1596. O colecție publicată de lohannis Leonclavius. Cuprinde în
volumul I codici orientali ca Sinopsa sau prescurtarea canoanelor de
Constantin Harmenopulos, novele ale % împăraților bizantini în
chestiuni bisericești, răspunsuri canonice ale mai multor Sfinți Părinți,
din opera lui Balsamon, a lui Matei Vlastare ; volumul II cuprinde
legiuiri civile.
6) Canones sanctorurh apostolorum et sanctorum conciliorum cum
comentariis lohannis Zonarae… grece et latine, Milano, 1613, ediția a
doua, Paris, 1618. Publicată de lohannes Quintus-Heduus. Cuprinde
toate canoanele cu comentariile lui Ioan Zonara.
• 7) Apostolorum et sanctorum conciliorum decreta, Wittenberg, 1614
— ediție greco-latină a tuturor canoanelor cu comentarii protestante.
Publicată de Elias Ehinger.
8) Biblioteca juris canonici veteris in duos tomos distribut, Paris,
1661. Publicată de Wilhelm Voell și Henrik Justell. Este una din cele
mai corespunzătoare colecții avînd aproape întreg materialul canonic
oriental și o însemnată parte din cel apusean.
9) Ecclesiae Grece Monumenta; trei volume, Paris, 1677—1686;
volumul IV, Paris, 1692 sub titlul Analecta greca. Primele trei publicate
de lohannes Baptista Cotelerius. în volumul I (p. 68—158) — publică
prin tipar pentru prima oară în grecește un text al Nomocanonului care
stă la baza Pravilei de la Govora din 1640 și care se cheamă al lui Cote-
lerius, din pricină că acesta 1-a editat pentru prima dată.
10) Synodikon sive Pandecte canonum, două tomuri — Oxford, 1672.
Colecție publicată de William Beveridge sau Beveregius — cuprinde
tOate canoanele cu comentariile lui Aristen, Zonara și Balsamon, în text
grec și latin paralel.
Este cea mai bună colecție canonică orientală-, publicată în Apus și,
pînă la Sintagma Ateniană (1852—1859), a fost cea mai bună colecție
pe care a avut-o și Orientul.
11) Synopsis canonum sanctorum apostolorum, etc. — Londra, două
Volume, 1708, 1710. Colecția e publicată de Lawrence Howell, volumul I
cuprinde o prescurtare a canoanelor cu extrase din comentariile lui
Aristen, Zonară și Balsamon, plus observații ale editorului.
12) Patrologie cursus completus — Paris — series graeca (1857—
1866), în special, dar și series latina (1844—1855), publicată de J. P.
Migne — cuprinde foarte mult material canonic oriental.
13) Juris ecclesiastici graecorum historia et monumenta — două
volume, Roma, 1864—1868 și Juris ecclesiastici graecorum paralipome-
na —• un volum, Paris, 1891. Colecții publicate de cardinalul J. B. Pitra.
în special primele două-volume cuprind țexte canonice'și chiar codici
orientali pînă în veacul VI (voi. I) și apoi pînă în veacul IX (voi. II).

INTRODUCERE 107
14) Acta et diplomata giaeca medii aevi sacra et profana — șase
volume, 1860—1890. Publicate de Franz Miklosich și Iosef MiXller. Cu-
prinde un exîtrem de bogat și variat material canonic din documente
imperiale și bisericești bizantine.
15) Regestele imperiale — bizantine — publicate de Fr. Dolger, trei
volume, Miinchen, 1924, 1925 și 1932.
16) Regestele patriarhale bizantine — publicate de V. Grumel, trei
volume, Paris, 1932, 4936 și 1947.
Aceste două lucrări cuprind indicații dintre cele mai prețioase asu-
pra cuprinsului și edițiilor a o mulțime de hotărîri imperiale și patriar-
hale bizantine în chestiuni bisericești.
. 17. Fonti, Codificazione canonica orientale, XII volume, Roma,
Vatican, 1930—1933.
»
h. Marile colecții tîrzii. In afară de colecțiile arătate, sînt tot atît de
importante, prin publicarea codicilor canonici orientali, în cuprinsul lor,
și următoarele colecții, fie ale Bisericii Apusene, fie aprobate de
Biserica Apuseană :
1) Concilia generalia Graecorum et Latinorum… două volume, Paris,
1524. Publicată de Iacobus Merlinus (Jacgue Merlin) — cuprinde ca-
noane ale Sinoadelor ecumenice și particulare din Răsărit și Apus pînă
în veacul XV. Ediții: a doua 1530; a treia 1535, Paris.
2) Concilia omnia, tam generalia, quam particularia, două volume,
Koln, 1538, ediția a doua, trei volume, Koln, 1551 — publicate de Petrus
Crabus (Carabeus).
3) Conciliorum omnium, tam generaliumr tam provincialium atque
particularium, patru volume, publicate de Laurentius Surius, la Koln,
1567. '
4) Constitutiones apostolice et canonis… Anvers, 1578, publicate de
R. Turrianus.
5) Conciliorum omnium tam generalium, quam provincialium … cinci
volume, Veneția, 1687 — publicate de Dominic •Nicolini și Dominic
Bollani.
6) Concilia generalia et provincialia … cinci volume, Koln, 1606,
publicate de Severinus Binius — ediția a doua, Koln, 1618, 9 volume ;
ediția a treia, Paris, 1636, 11 volume.
7) Concilia generalia Ecclesiae Catholicae, în patru volume, Roma,
1608—1612, publicate de Pius V ajutat de J. Sirmond.
8) Colectio regia, 37 volume, Paris, 1644 — cu titlul: Conciliorum
omnium generalium et provincialium colectio regia.
9) Sacrosancta concilia, 17 volume, Pariis, 1671—1672, publicate de
Filip Labbe (Labbaeus) și Gabriel Cossar.
10) Nova colectio conciliorum, un volum de completare a colecției
anterioare, de către Ștefan Baluzius, Paris, 1683.

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
11) Acta conciliorum …, 12 volume, Paris, 1714—1725, publicate de
I. Harcluin.
12) Sacrosancta concilia …, 23 volume, Veneția, 1728—1733, publi-
cate de Nicolae Colleti.
13) Sanctorum conciliorum et decretorum collectio nova …, o com-
pletare a celei anterioare, în 6 volume, publicate de J.D. Mansi la Vene-
ția între 1748—1752,
14) Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, o colecție
nouă a lui J. D. Mansi, în 31 volume apărute la Veneția, între 1759—1798.
Colecția aceasta completată cu toate sinoadele orientale și occiden-
tale ca și cu alte documente canonice juridice s-a reeditat în facsimile,
numai în 250 exemplare — începînd din 1901 încoace — și a ajuns la
volumul 57.
15) Acta conciliorum oecumenicorum, colecție în curs de apariție
de la 1932, Berlin — Leipzig, editată de Eduard Schwartz.
i: Colecțiile de drept romano-bizantin. In sfîrșit, trebuie să mai
arătăm, pentru a încheia înșirarea codirilor orientali, sau de interes
pentru orientali, publicați de apuseni, și cele mai bune ediții ale colec-
țiilor dreptului romano-bizantin. Acestea sînt :
1) Codex Theodosianus — comentat de lacobus Gothoîredus, com-
pletat și editat de I. D. Ritter — Leipzig, 7 volume, 1736—1745 ; ediția
Gustav Henel, un volum, Leipzig, 1842 ; ediția «Th. Mommsen», 1 volum.
Berlin, 1905.
2) Corpus juris civilis — trei volume, Leipzig, 1877, ediția lui Paul
Krueger, ediția «Mommsen» Krueger Schoell — Berlin ; ediția a opta,
1906.
3) Vasilicalele — ediția lui K.W.E, Heinbach — Leipzig, 6 volume,
1833—1870.
4) Jus Graeco-Romanum — ediția lui C. E. Zachariae a Linghenthal,
în 7 volume, Leipzig, 1856—1884. Cuprinde : Ecloga, Prohironul, Novelele
împăraților de după Justinian pînă la 1453 și alte colecții- ale Drep-
tului bisericesc și canonic. Ediția în opt volume a fraților J.P. Zepos,
Atena, 1931.
j. Opera marilor comentatori bizantini. Colecțiile de canoane, ,ca și
nomocanoanele, au fost comentate de numeroși canoniști, dintre care
cei mai de seamă au adus însemnate contribuții la dezvoltarea Drep-
tului bisericesc. Aceștia sînt cei trei mari comentatori bizantini: Aristen,
Zonara și Balsamon.
1) Alexie Aristen, diacon și nomofilax al Bisericii din Constanti-
nopol. Acesta a făcut pe la 1130, un comentar la Sinopsa lui Ștefan din
Efes, completată ulterior de autori necunoscuți, sau chiar de însuși Aris-
ten, fapt pentru care i se atribuie lui această Sinopsă completată, care
a intrat și în Cormciaia și în îndreptarea Legii.
Comentariile lui Aristen sînt scurte parafrazări ale canoanelor, cu
lămuriri și precizări judicioase.

INTRODUCERE 109
2) loan Zonara (f după 1159), fost demnitar de stat, istoric și jurist,
apoi călugăr la Muntele Atos. El a studiat Nomocanonul lui Fotie și a
făcut un comentariu gramatical la partea a doua a acestui Nomocanon,
adică la textul autentic al canoanelor. Zonara însă nu înșiră canoanele
în mod cronologic cum se găseau în partea a doua a Nomocanonului, ci
după autoritatea lor. Astfel, el pune mai întîi, Canoanele apostolice,
apoi cele ale Sinoadelor Ecumenice, ale sinoadelor particulare și la urmă
ale Sfinților Părinți. Această înșirare și împărțire a rămas în Dreptul
bisericesc pînă astăzi-.
3) Teodor Balsamon (sec. XII), jurist și nomofilax al Bisericii din
Constantinopol și mai tîrziu patriarh al Antiohiei '(1192—1201), trăind
însă refugiat Ia Constantinopol, a revizuit din* ordinul împăratului
Manuil I Comnen, Nomocanonul lui Fotie, care în partea a IlI-a cuprin-
dea acele legi ce nu intraseră în Vasilicale. In acest scop Balsamon
a făcut între 1169 și 1177 un comentar la întregul Nomocanon al lui Fo-
tie, arătînd în primul rînd care legi politico-bisericești mai erau în vi-
goare și care nu. Operația aceasta a făcut-o verificînd cu textul Vasili-
caîelor, textul legilor politico-bisericești, cuprinse deja în Nomocanon
și introducînd prin completări și însemnări, schimbările necesare, Bal-
samon a mai adăugat și explicări proprii, căutînd să înlăture contrazi-
cerile dintre canoane și legile politico-bisericești, în caz de coliziune
între acestea, dădea prioritate canoanelor, pentru că acestea aveau
sancțiune dublă.
în comentarii la textul complet al canoanelor, cuprinse în Nomo-
canon, el are o parte gramaticală, în care urmează lui Zonara "și una
logică-, în care Balsamon e original și prin care și-a dobîndit renumele
de cel mai mare canonist oriental.
B. CODICII ȘI COLECȚIILE BISERICILOR LOCALE
1. Codicii și colecțiile Bisericilor locale
din Apus
Sînt numeroase Bisericile locale din Apus care și-au afirmat atît
independența sau autocefalia lor în raport cu celelalte, cît și numeroase
caracteristici proprii, inclusiv în materie de legislație bisericească. Ast-
fel, au fost în primul rînd Biserica Romei, apoi tot în Italia Biserica din
Milano, apoi Biserica din Ravena, iar din alte părți Biserica din Africa Ro-
mană, Biserica din Spania, Biserica din Galia, Biserica din Britania,
Biserica din Irlanda, Biserica din Germania, apoi și alte Biserici, ca acelea
clin Austria, din Polonia și din Ungaria. Toate aceste Biserici au avut
colecții de legi bisericești aparte, adoptate de sinoade. născute din obi-
cei și din însușirea principiilor și normelor Dreptului roman sau din
aplicare legilor de stat respective privitoare la treburile bisericești.
Cît de mult s-a folosit Dreptul roman în Biserica din Apus, se poate
constata și din expresiile mult grăitoare : «Ecclesiae semper vivit jure
romano» sau «Ecclesia Romana, romano jure utitur». Drept colecții, ale
acestor Biserici locale s-au folosit colecțiile de canoane ale fiecărei Bise-
rici, apoi colecțiile de legi de stat; inclusiv colecțiile legilor statelor

110 DREPT CANONIC ORTODOX
barbare din țările respective (Lex romana Visigothorum, Lex Alariciana
etc. — Hohenloher) și o serie de colecții devenite comune cu timpul
tuturor acestor Biserici dar totuși colecții care se deosebeau de cele ale
Bisericilor din Răsărit, chiar și înainte de marea schismă de la 1054.
Aceste din urmă colecții sînt :
1) Versio Isidoriana
Această colecție cuprinde în traducere latină diverse canoane
ale Sinoadelor ecumenice și locale, ce s-au ținut în Răsărit, inclusiv ca-
noanele Sinodului IV ecumenic. Ea se numește Isidoriana, fiindcă s-a
păstrat într-una din scrierile arhiepiscopului Isidor de Sevilla (f 636),
deși ea a fost tradusă în Italia, încă din veacul al V-lea.
2) Prisca Translați,o sau Versio Prisca
Și această colecție este o traducere a canoanelor unor Sinoade ecu-
menice și locale din Răsărit, ca și Versio Isidoriana, de care se deo-
sebește numai prin faptul că omite canoanele sinodului local de la Lao-
diceea. Ea a fost alcătuită tot în Italia și tot în veacul al V-lea.
3) Codex canonum Ecclesiae Romanae
Aceasta este Colecția oficială a -Bisericii din Roma, cunoscută ca
atare pe la, sfîrșitul veacului V. Prin cuprinsul său diferea de cele două
dintîi prin faptul că era mai bogat, avînd și canoane ale sinodului din
Cartagina, precum și unele enciclice ale papilor din veacul V și unele
legi ale Statului roman.
4) Codex canonum Ecclesiae Aîricanae
Este o colecție a canoanelor sinoadelor întrunite la Cartagina, ca-
noane a căror triere s-a făcut de către sinodul de la Cartagina din
anul 419.
5) Codex canonum Ecclesiasticorum Dionisii Exigui
Această colecție a fost alcătuită de monahul Dionisie Exiguul, ori-
ginar din Sciția (Dobrogea), care a trăit într-o mănăstire din Roma în
prima jumătate a veacului VI. în cuprinsul ei intră numeroase
canoane traduse toate din grecește, adică 50 dintre cele 85 de canoane
ale Sfinților Apostoli, apoi traducerea canoanelor primelor patru Sinqade
ecumenice și a șapte sinoade locale din Răsărit, inclusiv a canoanelor
sinoadelor apusene de la Sardica și de la Cartagina.
în timpul papei Orrnisda (514—523), colecția lui Dionisie Exiguul
a devenit colecția oficială a Bisericii din Roma.
6) Colectio decretorum pontiîicum romanorum
Și aceasta a fost alcătuită ae către Dionisip Exiguul carp a adunat
așa-zisele Decretalii, adică hotărîrile cu caracter canonic a opt papi pînă
la Anastasiu al II-lea și astfel ea devine cea dintîi colecție de Decre-
talii. Și față de ea s-a manifestat aceeași .prețuire ca și față de prima
colecție și au servit Împreună la alcătuirea unei noi colecții oficiale
a Bisericii romane și apoi a Bisericii din imperiul franc. Această nouă
colecție s-a numit:
7) Colectio Dionysio Hadriana
Numele colecției vine de la faptul că ea a fost completată cu decre-
talii ale unor papi ulteriori și a fost încheiată în timpul papei Hadrian I,

INTRODUCERE 111
care a dăruit-o în anul 774 lui Carol cel Mare, devenit împărat al impe-
riului romano-franc de^ la anul 800 și care a declarat această colecție
drept colecție oficială a imperiului său.
8) Collectio Hispana sau Collectio Isidoriana
Această colecție este atribuită lui Isidar de Sevilla, dar ea nu
aparține acestuia. A fost totuși alcătuită ,în Spania, probabil chiar în
vremea arhipăstoririi acestui ierarh.
în cuprinsul ei au intrat canoanele din colecția lui Dionisie Exiguul
plus canoanele unor sinoade locale din Galia și Spania, la care s-au
mai adăugat un număr mare de decretalii papale.
9) Collectio Pseiido-Isidoriana sau Collectio canoni Isidori Mer-
catoris.
Aceasta este o colecție falsă, care a fost alcătuită în scopul aservirii
puterii de stat de către puterea papală, în jurul anilor 847—852.
în cuprinsul ei a intrat, ce-i drept, Colectio Hispana, dar pe lîngă
aceasta au mai fost introduse diverse decretalii papale, atribuite unor
episcopi romani din primele patru veacuri.
Deși falsă, această colecție a servit drept colecție oficială timp
îndelungat în Biserica Africană, dar de multă vreme nu i se mai acordă
nici o considerație tocmai datorită cuprinsului său fals, în cea mai
mare parte.
10) Decretum Grațiani , –
Această colecție cunoscută și sub numele de «Concordantia discor-
dantium canonum» a fost alcătuită de către juristul Grațian, care fusese
profesor la Universitatea din Bologna (f 1151).
în cuprinsul acestei colecții au intrat toate canoanele și decretaliile
din colecțiile anterioare și a servit drept principal cod al Bisericii din
Apus, pînă în veacul al XVI-lea.
între timp s-au mai alcătuit numeroase colecții de decretalii papale
și apoi s-a procedat la redactarea unui cod nou și complet al întregului
drept al Bisericii Apusene, în jurul anului 1500.
11) Corpus juris canonici. Alcătuit pe la anul 1500 de către Jean
Chappins, profesor la Paris, pe baza întregului material cuprins în colec-
țiile anterioare, triat și sistematizat în, parte, acest nou cod a fost nu-
mit de la anul 1850 încoace, Corpus juris canonici.
12) Codex juris canonici
Vechiul Corpus juris canonici, completat mereu cu material juri-
dic, emis de scaunul roman, a fost înlocuit din anul 1917 cu un cod
oficial al Bisericii Catolice,- publicat sub numele de Codex juris cano-
nici, revizuit în 1983, în lumina hotărîrilor Conciliului II Vatican.
Tot din 1917 încoace s-a mai întreprins alcătuirea și publicarea —
pe rînd*— a unui cod al Bisericilor Catolice orientale sub numele de:
13) Codex juris ecclesiarum orientalium. Deși abia publicat s-a
simțit nevoia unor modificări și completări (la acest cod), iar Conciliul II
Vatican (1962—1965) îi va aduce șț acestuia, prin hotărîrile sale modi-
ficări însemnate.

112 DREPT CANONIC ORTODOX .
Pe lîngă colecțiile acestea de legi sau canoane bisericești romano-
catolice, în conținutul cărora au intrat numai tangențial și unele dis-
poziții din legile de stat privitoare la treburile bisericești, în cadrul bise-
ricilor locale protestante din Apus au mai apărut și numeroase colecții
de stat privitoare la Biserică, aduse fie de către o seamă de adunări
mixte, ținute în cadrul Bisericilor și a statelor respective, cît și de îm-
părați, regi, de către alte organe de stat sau organe mixte de stat și
bisericești etc.
Cele.mai importante dintre acestea sînt: — La anglicani: Act of Su-
premacy, emis de regele Henric VIII ; cele 6 articole de credință din
1359; cele 42 articole, emise de Eduard al Vl-lea și Toma Cramer,- Car-
tea de rugăciuni (Common Prayer Book) ; cele 39 articole de credință
emise de Matei Parker din 1571 ; — La prezbiterieni: Mărturisirea de
credință din 1567',- — La luterani : Cele două catehisme ale lui Luther
din 1529; Confessio Augustana din 1530; Articolele Schmalkaldice din
1537; Confessio Bohemica. din 1537; — La zwinglieni: Confessio Helve-
tica Prior, din 1586 ; — La calvini : Confessio Helvetica Posterior ; — La
unitarieni : Catehismul de la Racov (Polonia).
2. Codicii și colecțiile Bisericilor locale
din Răsărit
Pe lîngă Codicii și colecțiile Bisericii Ecumenice, au apărut — în de-
cursul timpului —. numeroși codici sau colecții alcătuiți în cadrul Bise-
ricilor locale, pentru uzul acestora.
Dacă ne gîndim la v/emea cea mai veche, trebuie să concepem că
cele dintîi colecții s-au alcătuit în cadrul Bisericilor locale și că prin
difuzarea acestora, în restul Bisericii, s-a ajuns ca ele să dobîndească
un caracter general, pe cale de acceptare de către cele mai multe Biserici
și de folosire a lor. S-a produs exact același proces care a avut loc și cu *
' Calendarele, cu Sinaxarele, cu~ Liturghiile și cu alte scrieri sau rînduieli
bisericești.
Neîncercînd o incursiunie în istoria celor mai vechi colecții locale
ale Dreptului bisericesc, căci acestea nu prezintă vreun interes deosebit,
în afară de cele pe care le-am amintit la capitolul în care a fost vorba de
codicii apostolicii, ne vom referi numai la codicii și colecțiile mai tîrzii
din Bisericile locale, fiindcă numai acestea au o importanță deosebită
pentru studiul Dreptului bisericesc.
a. Codicii și colecțiile legiuirilor Bisericilor Ortodoxe particulare
de limbă greacă.
1) Ton aghion Sinodon … nea… sinatroisis — Veneția, 1761, două
tomuri. Este o colecție făcută de Spiridon Melias, ierarh grec și păstor
al ortodocșilor din Veneția. Cuprinde canoanele apostolice, ale celor
șapte Sinoade ecumenice, ale sinoadelor particulare, ale sinodului de
la 879 și alt material canonic de proveniență mai tîrzie.
2) Sillogi panton ton ieron ke tion kanonon — Veneția, 1787, colec-
ție alcătuită cu cheltuiala lui Neofit "Peloponezianul, mitropolit al Naza-
retului, de către ieromonahul Agapiu (Agapios Leonardos), originar tot

INTRODUCERE 113
din Peloponez. Nu este o colecție completă. Lipsesc o seamă de ca-
noane ale Sfinților Părinți și cele ale sinoadelor din 861 și 879 — 880. Are
și unele particularități : înșirarea cronologică a canoanelor, textul mul-
tor canoane este prescurtat, la sinodul Trulan apar 103 canoane, are
un indice canonic foarte amănunțit, alcătuit de un oarecare Teodosie,
n-are comentarii, la fiecare sinod se dă cîte un scurt istoric etc.
3) Kanonicon — Constantinopol, 1798. O colecție tipărită din . 1798
pînă în ianuarie 1800, cînd s-a publicat cu cheltuiala și aprobarea pa-
triarhului Neofit al VlI-lea al Constantinopolului, de către călugărul
Hristofor,.din Sfîntul schit Prodromul de la Athos.
Este cea mai cuprinzătoare colecție de canoane tipărită pînă atunci
de greci. Înșirarea lor se face astfel: canoanele apostolice, ale Sinoa-
delor ecumenice, ale sinoadelor locale și ale Sfinților Părinți. Textul ca-
noanelor este însoțit de comentarii făcute după marii canoniști : Aristen,
Zonara, Balsamon, Vlăstare, etc., și după legile bizantine politico-bise-
ricești.
Lipsesc unele canoane ale Sfinților Părinți. La urmă are un amă-
nunțit indice canonic alfabetic, pe materii. La fiecare sinod se dă cîte
un scurt istoric, la fel și la fiecare Sfînt Părinte.
4) Pidalionul — Leipzig, 1800.
Este o colecție completă de canoane cu comentarii, făcută de iero-
monahul Agapiu care a publicat colecția din 1787 de la Veneția și de
călugărul Nicodim, cu binecuvîntarea patriarhului Neofit al VlI-lea al
Constantinopolului și cu aprobarea sinodului acestuia.
Ediția a doua s-a tipărit în 1841 la Atena, iar ediția a treia la Zante
în 1864, care e cea mai bună. Ordinea înșirării este următoarea: Ca-
noanele apostolice, ale Sinoadelor ecumenice, ale sinoadelor particulare,
ale Sfinților Părinți, ale lui loan Postnicul, Nichifor Mărturisitorul și
Nicolae din Constantinopol, luate toate din Sinodiconul lui Beveregius
(vezi mai jos). Are comentariile făcute după acelea ale lui Hristofor din
Kanonicon, dar mai dezvoltate prin folosirea lui Aristen, Zonara, Balsa-
mon și Sintagmei lui Vlastare. La sfîrșit are un tratat despre gradele
de rudenie.
.5) Sintagma Ateniană. Colecție publicată de G.A. Rallis, președin-
tele Curții de Casație, și M. Potlis, profesor la Universitatea din Atena,
în 6 volume, Atena 1852 — 1859. Volumul I cuprinde: Nomocanonul în
14 titluri al lui Fotie, însă numai partea I, adică indicele de canoane și
de legi politico-bisericești cu explicările Iui Balsamon ,• volumul II •
canoanele apostolice și ale Sinoadelor ecumenice ; volumul III: canoa-
nele sinoadelor particulare; volumul IV : canoanele Sfinților Părinți. La
toate canoanele din volumele II—IV sînt date comentariile lui Zonara,
Balsamon și Aristen; vblumul V cuprinde legile împărătești de la Justi-
nian la Andronic (1226) și deciziile sinoadelor patriarhale din Con-
stantinopol, începînd cu 911 pînă la 1835, apoi cataloagele scaunelor
mitropolitane și episcopale, două legi ale regelui Otto al Greciei (1852),
cu privire la organizația Bisericii autocefale din Grecia ; iar volumul
VI cuprinde : Sintagma Alfabetică a lui Matei Vlastare.
8 — Drept canonic ortodox

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
6) Oiinduhi canonice. Epistole, hotărîri, răspunsuri canonice, ale
patriarhilor din Constantinopol — din cele mai vechi timpuri — pînă în
a doua jumătate a veacului XIX, două volume, publicate la Constan-
tinopol, 1888, 1889 de Manuil Ghedeon.
7) Legislația Patriarhatului Ecumenic (Nomologhia Icumenicu Pa-
triarhiu), publicată de M. Teotokas în Constantinopol la 1887, cuprinde
legislația Patriarhiei din 1800 .pînă la 1886.
8) Codicii grecești. Legislația de stat în chestiuni bisericești și legis- '
lația Bisericii din Grecia, de la 1833 pînă la 1900 — publicată de G. Dio-
vuniotis la Atena, în anul 1901.
9) Documente Patriarhicești, trei volume, Constantinopol 1902, 1904,
1905, publicate de Kaîinic Delicanis;
10) Canoanele Bisericii Ortodoxe — publicate fără comentarii de
H. Alivisatos, Atena.
11) Jus greco-romanum (Dreptul greco-roman). Corp al legilor și
colecțiilor politico-bisericești și civile din epoca de după Justinian, pînă
la căderea imperiului bizantin, publicat de I. și P. Zepos, la Atena, în
1931. Are opt volume. Volumul 8 cuprinde codul civil al Moldovei, din
1817 — dat de domnul fanariot Scarlat Kalimachi și codul civil al Ungro-
vlahiei din 1818, dat de Ioan Vodă Caragea. Ambele sînt în limba
greacă.
b. Codicii și colecțiile legiuirilor Bisericilor Ortodoxe de limbi slave.
1) Codicii și colecțiile Bisericii Ortodoxe din Moravia Mare.
— Nomocanonul lui Metodie.
Sfîntul Metodie, Apostolul slavilor, episcop al moravilor, sec. IX
traduce din grecește în slavona veche Nomocanonul lui Ioan Scolasticul,
patriarhul Constantinopolului (565—578), alcătuit de acesta după 565,
selecționînd și comentînd Sfintele Canoane, avînd mereu în atenție bu-
nul mers al vieții bisericești din eparhia sa. Urmînd lucrarea Sfinților
Părinți, care adaptau hotărîrile diferitelor sinoade pe seama eparhiilor
lor, Sfîntul Metodie voia să facă din codul canonic al lui Ioan Scolasticul
un codex canonic util Bisericii morave, menit să satisfacă cerințele prac-
tice ale acesteia, lăsînd la o parte tot ceea ce a considerat nefolositor
și adăugind formule locale slave, în special în ceea ce privește judecata»
De la Sfîntul Metodie au mai rămas și alte scrisori cu conținut
juridic și canonico-juridic ca și un vocabular al termenilor slavi proveniți
din terminologia juridică clasică greco-romană.
2) Codicii și colecțiile legiuirilor Bisericii Ortodoxe Sîrbe.
— Cormciaia Sf. Sava. )
Sfîntul Sava Nemania, arhiepiscop al Bisericii Sîrbe retrăgîndu-se
la Sf. Munte Athos a alcătuit un cod de tip nomocanonic pentru uzul
Bisericii Sîrbe în limba veche slavă, folosind colecția de canoane care
i-a servit lui Alexie Aristen pentru comentariile pe care le-a făcut, pre-
cum și aceste comentarii, la care a mai adăugat în plus extrase din legile
împăraților bizantini privitoare la treburile bisericești ca și o serie d*e
alte materiale.

INTRODUCERE 115
Cormciaia Sf. Sava s-a aplicat în Biserica Sîrbă începînd din secolul
al XlII-lea și constituie pînă azi principalul cod nomocanonic al acestei
Biserici.
— Zaconicul lui Ștefan Dușan.
Zaconicul a apărut la 1349 sau la 1354, în timpul domniei țarului
Ștefan Dușan (1349—1354), la puțină vreme după ce acesta în anul 1346
proclamase arhiepiscopia de Ipek patriarhie. Zaconicul cuprinde legi
privitoare la treburile statului, dar și legi privitoare la treburile biseri-
cești, așa încît a fost multă vreme folosit și în viața Bisericii Ortodoxe
Sîrbe.
— Sintagma lui Matei Vlastare în traducere slavonă.
Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastare alcătuită în anul 1335 a
fost tradusă în limba slavă veche în anul 1348, în epoca lui Ștefan Dușan,
tot la Sfîntul Munte Athos unde se alcătuise și Cormciaia. Din veacul al
XlV-lea s-a întrebuințat în Biserica Sîrbă și a fost cunoscută și în Țările
Române.
— Zbornik Pravila.
Zbornikul este o colecție a canoanelor ce fac parte din codul oficial
al Bisericii Ortodoxe, tradusă în sîrbește și publicată' cu comentarii de
către episcopul Nicodim Milaș în anul 1884, la Zapa.
Colecția s-a tradus și în românește cu titlul: «Canoanele Bisericii
Ortodoxe» de către N. POpovici și U. Kovincici la Arad în anii 1930—
1936.
3) Codicii și colecțiile legiuirilor Bisericii Ortodoxe Bulgare.
— Cormciaia
Cormciaia Sfîntului Sava folosită în Biserica Sîrbă a trecut la bul-
gari, devenind codul oficial al Bisericii Ortodoxe Bulgare, rămas . pînă
astăzi principalul cod nomocanonic al acestei Biserici.
In Biserica Bulgară s-au aplicat inițial nomocanoanele grecești, în
vremea în care această Biserică s-a găsit sub jurisdicția Bisericii Ecu-
menice a Constantinopolului, ca și versiunile slave ale acestora, între
care sînt de amintit cele întocmite în vremea patriarhului Eftimie de Tîr-
novo și cele folosite în cuprinsul Arhiepiscopiei de Ohrida.
— Pravilata
Pravilata este alcătuită de profesorul Ștefan Țancov și publicată la
Sofia în două volume în anii 1912 și 1915. Ea cuprinde canoanele din
codul oficial al Bisericii Ortodoxe în limba greacă și traducerea lor în
limba bulgară, afară de canoanele Sfinților Părinți, la care adaugă tex-
tul prescurtat al canoanelor însoțite de comentarii din Cormciaia și Co-
mentariile canoniștilor bizantini : Aristen, Zonara și Balsamon.
4) Codicii și colecțiile legiuirilor Bisericilor Ortodoxe Ruse.
în Biserica Ortodoxă Rusă se întîlnesc traduceri în manuscris ale
nomocanoanelor bizantine încă' din veacul al X-lea.
Dintre acestea avem cunoștință despre următoarele :
— Nomocanon în limba slavă din sec. X.
Acesta nu s-a păstrat. Despre el se face mențiune într-un inventar
din 1142 al Schitului Mînăstirii Siluros din Sfîntul Munte Athos.

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
— Nomocanonul în 50 de titluri al lui Ioan Scolasticul.
Acest Nomocanon în traducere slavă se păstrează în manuscris în
biblioteca sinodală din Moscova. Traducerea din limba greacă s-a făcut
în veacul al XllI-lea, probabil de proveniență sîrbă, făcută de Sfîntul
Sava sau de vreun călugăr slav de la Sf. Munte Athos. După cuprins,
care este în cea mai mare parte prelucrare a Nomooanonului de pocă-
ință al patriarhului de Constantinopol Ioan Postnicul (582—595), iar după
caracterul lingvistic s-ar părea însă să fie o traducere făcută în Bulgaria.
— Nomocanonul în 14 titluri.
Acesta s-a tradus pe vremea lui Iaroslav, în veacul al Xl-lea.
Dintre numeroasele manuscrise slave s-au tipărit următoarele :
— Nomocanonul sau Pravila Legii
Alcătuit suib formă de manuscris la Sfîntul Munte Athos de către
călugărul de neam moldovean Pavel Berînda, și cuprinzînd cabanele
Sfinților Apostoli și al celor șapte sfinte soboare ecumenice și tipărit
apoi de autor la Kiev, la mănăstirea Lavra Pecarska, la anul 1620.
A fost apoi reeditat la anul 1624 tot la Lavra Pecerska (Kiev) de că-
tre Zaharia Kopistenschi, la anul 1629, la Kiev de către mitropolitul, os
de domn moldovean, Petru Movilă ; la anul 1646 la Liov (Lemberg) de
către episcopul Arsenie Jeliborschi.
Nomocanonul mai apare apoi în ediții speciale, ca anexă la Marele
Trebnic din anii 1639, 1651, sub îngrijirea patriarhului Iosif ; 1680, sub
patriarhul Ioachim ; seria edițiilor continuînd și în veacurile următoare.
In anul 1678 sub episcopul Eustratie al Romanului s-a făcut tradu-
cerea acestui Nomocanon, care se păstrează în manuscris la Mînăstirea
Putna.
— Cormciaia Kniga (Pidalion = Cartea Cîrmuirii).
Alcătuită de mitropolitul sîrb Sava Nemania, fost monah la Hilandar
(Sfîntul Munte Athos), pe la anul 1220. De la sîrbi, codicele a trecut la
bulgari, de unde despotul Iacob Sviatoslav îl trimite în anul 1262 mitro-
politului Kiril al Kievului. în sinodul din Vladimir (1274), acest codice
a fost declarat obligatoriu și pentru Biserica Ortodoxă din Rusia. Mai
tîrziu a fost tipărit la Moscova cu greșeli în anul 1650; apoi în anul
1653, cînd a fost publicat sub patriarhul Nicon. S-a retipărit apoi în anii
1787, 1804 și 1816.
Codicele slav cuprinde, partea I: un prolog cu două scrieri pole-
mice contra latinilor, analiza Schismei, istoricul încreștinării rușilor și
istoricul Patriarhiei Ortodoxe Ruse, apoi istoria Sinoadelor ecumenice
și particulare și partea canonică din Nomocanonul lui Fotie. Partea a
Il-a sau corpul Cormciaei cuprinde în 70 de capitole: Sinopsa comentată
de Alexie Aristen (cap. 1—14),; legile politico-bisericești și legile cu
privire la cununie, tomul unirii și răspunsuri canonice (cap. 42—70). Epi-
logul conține : pretinsul document de donație al lui Constantin cel Mare
către papa Silvestru și un tratat polemic împotriva latinilor.
— Kniga Pravil
Este un codice care cuprinde canoanele Sfinților Apostoli, ale Sinoa-
delor ecumenice și particulare și ale Sfinților Părinți, publicat la Mos-
cova în anul 1839, apoi reeditat în anii 1843 și 1862. Are textul autentic
grecesc și în paralel traducerea slavă.

INTRODUCERE 117
— Pravila Sfinților Apostoli, a Sfintelor Soboare Ecumenice și
Locale și a Sfinților Părinți, cu comentarii
Acest codice a apărut la Moscova, în șase volume (3 tomuri); Este
o colecție a tuturor canoanelor cu comentarii. A fost apoi reeditată: în-
tre anii 1887—1888 la Moscova ; între anili 1912—1915, la Moscova, și ea
cuprinde toate canoanele, în text paralel grec și slavon, cu comenta-
riile lui Zonora, Aristen și Balsamon, plus cele din Cormciaia.
c. Legiuirile mai noi ale Bisericilor Ortodoxe autonome și autocefale.
1) Patriarhia de Constantinopol
— Legi de organizare sau canonisme 1856, 1860 ;
— Legea bisericească în 14 articole dată de Adunarea Națională
Turcă, în anul 1920 ;
— Legea de organizare din 1922, modificată în anii 1923, 1937, 1940.
2) Patriarhia din Alexandria
— Legea de organizare din 1900, perfectată în 1926, cu adaosuri
în 1929, 1936 și 1938.
3) Patriarhia din Antiohia
— Legea de organizare din 1900, modificată în 1929.
4) Patriarhia din Ierusalim
•— Statutul din 1875, modificat de comisarul britanic în anul 1931,
1933 și 1938 ;
— Statutele Frăției Sfîntului Mormînt din 1882 și 1902.
5) Mitropolia din Cipru
— Statutul din 1914, cu adaosuri ulterioare.
6) Mitropolia din Grecia
— Legea organică din 1833, completată în 1852—1853; 1856—1858 ;
— Legea din 1923 (tradusă de Dragomir Demetrescu în revista
Biserica Ortodoxă Română din anul 1924).
— Legea din 1928. •
— Legea de organizare din 1931, 1932, completată în 1935 și 1938
(tradusă de G. Cronț, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 1—4,
1936).
— Legea organică de necesitate din 1940 (tradusă de D. Fecioru,
în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 1—4, 1940).
7) Patriarhia Ortodoxă Rusă
— Statutul din 1721 ;
— Statutul Patriarhiei Ortodoxe Ruise, din decembrie 1917, (tradus
de Nazarie C., în revista Biserica Ortodoxă Română, octombrie 1922
— iulie 1923) și din 1945.
8) Patriarhia Ortodoxă Sîrbă
— Legea și statutul din 1823, 1836, 1891 ;
— Legea Bisericii Iugoslave din 1926, promulgată în 1929, cu com-
pletări în 1931 ;
— Noua Lege din 1934 (în revista Biserica Ortodoxă Română, nr.
7—8, 1934).

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
3. Codicii și colecțiile legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române.
Codici și colecții în manuscris
Creștinismul românesc de rit ortodox este de origine oriental-răsă-
riteană și de limbă latină. Acest lucru arată în mod clar că Biserica ro-
mânească străveche s-a găsit originar și apoi timp foarte îndelungat, în
strînse legături ou centrele bisericești ortodoxe de limibă latină din Pe-
ninsula Balcanică, oa și eu cele grecești.
Din epoca aceea de început a Bisericii, în afară de documentul viu
al limbii române în genere și al terminologiei religioase creștine de bază
privind credința, cultul și organizarea bisericească, nu ni s-au păstrat
alte documente, deci nici izvoare ale dreptului canonic. Este totuși cu
neputință ca să fi existat o Biserică de limbă românească fără să fi folosit
minime legi de organizare, după cum, tot cu neputință este să ne imagi-
năm că n-ar fi existat, într-o asemenea Biserică minime texte liturgice
și extrase din Sfînta Scriptură care se folosesc în cadrul cultului.
Nepăstrîndu-se decît în limbă urmele acestora, desigur nu putem să
le identificăm decît în acest mod generic, în documentul viu al limbii
noastre, în care s-au păstrat atît urmele cultului latin cît și urmele Sfin-
tei Scripturi și a legilor bisericești folosite odinioară în limba latină.
Alături de limbă, al doilea document viu poate fi considerat, și el a
fost mereu considerat ca atare, obiceiul de drept, și anume un obicei
juridic mai cuprinzător, avînd elemente de drept profan precum și ele-
mente de drept canonic. Desigur însă că, în afară de puține elemente
consemnate cu timpul în documente, nici din obiceiul de drept nu ni
s-au păstrat deqît prea puține urme. S-a păstrat lîtnsă amintirea lui, așa
cum s-a păstrat în tezaurul limbii și amintirea altor realități ale vieții
noastre de odinioară l(oare au dispărut).
Sub influența grecească de mai tîrziu și apoi sub influența- slavă,
viața bisericească a românilor a luat înfățișări diverse și se prea poate
ca în epoca în care s-a desfășurat procesul care ne-a îndepărtat de legă-
turile cu centrele bisericești de limbă latină și ne-a obligat să stabilim
legături cu cele de limbă greacă și apoi cu cele de limbă slavă, unele
părți ale Bisericii noastre să fi păstrat caracteristicile legăturilor biseri-
cești originare, altele să se fi înfățișat cu cele caracteristice pentru legă-
turile cu centrele bisericești grecești, iar altele, să fi avut pe cele aduse,
determinate de legăturile cu centrele bisericești slave.
în orice caz, influența puterii bizantine în Balca-ni și la nordul Du-
nării a fost permanentă și atît de puternică, încît ea a dus și la încreș-
tinarea, prin misionari din Bizanț, a unor populații îndepărtate, ca mo-
ravii și boemii, în veacul IX, prin lucrarea misionară a Sfinților Ciril și
Metodie, după ce în același veac fuseseră încreștinați și bulgarii din veci-
nătatea noastră (866). La puțină vreme după aceea, tot prin influența
Bizanțului s-au încreștinat și alte popoare din jurul nostru, de astă dată
unul de la Apus — maghiarii —, și altul de la Răsărit — rușii.
Dar după cum se vede, teritoriul și populația țării noastre erau cu-
prinse în vremea aceea în aria de influențe a Bizanțului, și nu numai că
era cuprinsă oarecum, ci, era circumscrisă precis prin acțiuni duse de
bizantini în nord-vestul și în sudul nostru, iar pe de altă parte, în apusul
și în răsăritul nostru, așa încît țara și populația țării noastre apar într-un

INTRODUCERE 119
spațiu determinat, care formează exact inima crucii acțiunilor duse în
epoca respectivă de către Bizanț în această parte a lumii.
Faptul că din epoca respectivă nu se pomenește și despre vreo
încreștinare a românilor, nu dovedește decît că aceasta n-a mai fost
necesară, pentru că românii erau de multă vreme creștini. Dacă lucru-
rile ar fi stat altfel, atunci Bizanțul nu ne ocolea, dîndu-ne tîrcoale din
toate părțile, fără a-și fi extins acțiunea sa misionară și asupra românilor.
Pe de altă parte, dacă ne ocolea Bizanțul, nu ne-ar fi scăpat din
vedere Roma, care după cum se știe a intrat în rivalitate cu Bizanțul
pe teren misiojiar atît în îndepărtata Moravie cît și în foarte apropiata
și vecina Bulgarie, papa Formosus pretinzînd la anul 868, cînd misio-
narii săi latini i-au alungat pe misionarii bizantini din Bulgaria, că întreg
teritoriul Bulgariei face parte din ținutul care aparținuse odinioară poli-
ticește de imperiul de apus, iar bisericește de centre ierarhice subordo-
nate Romei. Ar fi fost cu neputință ca și chiar în* timpul certei pentru
misiune din Bulgaria să nu fie amintiți și românii, dacă aceștia nu ar
fi fost creștini și dacă nu-și aveau o Biserică a lor cu o identitate bine
precizată, cunoscută de cele două centre mari bisericești rivale și recu-
noscută ca avînd o poziție proprie ce nu mai putea da naștere la litigii
între Răsărit și Apus.
Cum se explică totuși faptul că pe cîtă vreme slavii încep îndată
după încreștinare a folosi în limba lor unele colecții de drept biseri-
cesc, pe care le-au primit din Bizanț, și în speță Nomocanonul în 50 de
titluri, tradus de Metodie, și răspîndite la toți slavii din jurul nostru, și
anume și la moravi și la bulgari și la sîrbi și la ruși, nu se face nici o
pomenire despre vreo astfel de colecție de legi bisericești în limba ro-
mână, sau despre una care ar fi fost folosită și de români ?
Fără îndoială numai prin faptul că Biserica Ortodoxă Română și-a
păstrat vechile ei rînduieli de organizare, fie în limba latină, fie în
limba greacă. De prin veacul al X-lea va fi început a folosi și unele no-
mocanoane sau pravile slave, alături de cele vechi latine și grecești,
căci mai ales cele grecești s-au folosit și în Bisericile slave alături
de cele slavone.
Cu timpul, urmele legiuirilor latine s-au păstrat numai în documen-
tul viu al limbii, așa precum am mai spus, iar locul lor l-au luat colecții
de legiuiri bisericești grecești și slave. Acestea au fost folosite paralel
timp îndelungat, datorită legăturilor pe care Biserica română le-a păs-
trat mereu și cu Bizanțul și cu centrele ierarhice slave, între care, la sud
de Dunăre cu Arhiepiscopia Ohridei, iar din partea de. nord și de ră-
sărit a țării noastre, cu Mitropolia Haliciului și cu aceea a Kievului.
Dar principalul centru de multiplicare și de difuzare a scrierilor bise-
ricești de tot felul, inclusiv a colecțiilor canonice și nomocanonice, cen-
tru cu care Biserica! noastră & avut isfr'înse legături, era Muntele Athos.
Acolo au trudit numeroși călugări slavi și români, alături de greci, înde-
letnicindu-se atît cu alcătuirea cît și eu multiplicarea sau copierea scrie-
rilor bisericești, inclusiv a celor de cuprins juridic.
O activitate asemănătoare s-a desfășurat și în marile centre biseri-
cești sud-slave, adică la Patriarhiile din Tîrnovo și la cea din Ipec, care
fiind vecine cu noi, au contribuit și ele la difuzarea deopotrivă în limba

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
greacă șl în cea slavă a unor colecții de legi bisericești. Cel puțin. în
veacul al XlII-lea, cînd Cormciaia a devenit codul bisericesc principal
al Bisericilor Ortodoxe Slave, este cu neputință ca ea să nu fi fost difu-
zată, adică să nu fi fost transmisă sau măcar făcută cunoscută și Bise-
ricii române.
în cadrul schițat din elementele relevate, se poate înțelege și explica
în mod suficient de clar prezența a numeroase colecții de legiuiri biseri-
cești în limba greacă și în limba slavonă pe teritoriul țării noastre. Iar
dacă unele ni s-au păstrat în textul lor complet sau măcar fragmentar,
despre altele, mai vechi decît cele cunoscute, ni s-a păstrat măcar amin-
tirea, dovadă sigură a existenței lor.
Prin influență slavă, atît legilor bisericești propriu-zise, care se nu-
mesc canoane, cît și colecțiilor de legiuiri bisericești de cuprins canonic
sau de cuprins nomocanonic, li s-a zis pravile.
Sub acest nume, ni s-au păstrat numeroase colecții de legiuiri vechi
bisericești, a căror manuscrise au fost numai în parte studiate. Dintre
ele, vom menționa vreo cîteva pravile grecești și vreo cîteva pravile
slavone mai de seamă, care au circulat sau au fost și realmente folosite
în Biserica noastră.
Cele care prezintă un deosebit interes cărturăresc și istoric-docu-
mentar sînt următoarele :
4. Codici și colecții de legi de stat și de canoane sau colecții mixte
în manuscris (nomocanoane) în limba greacă și în limba slavonă
a. Extras (excerptum) din Vasilicale sau Pravila Iui Alexandru cel
Bun (1400—1432).
Aceasta este prima colecție de legi despre care se face pomenire
că ar fi existat pe pămîntul patriei noastre.
Despre existența ei ne vorbește Dosoftei mitropolitul Moldovei și
Dimltrie Cantemir în lucrarea sa Descrierea Moldovei (Desoriptio Mol-
daviae, partea a doua, Politicai cap. XI: Despre legile provinciale — lo-
cale — ale Moldovei), unde spune că: «Stîrnit (îndemnat) de aceste ne-
ajunsuri (inexistența unor codici de legi), Alexandru Întîiul domnul Mol-
dovei, pe care, pentru strălucitele (însemnatele) lui virtuți ai noștri l-au
numit «cel Bun», cînd a primit coroana regească de la împăratul din Con-
stantinopol, a luat totodată și legile grecilor care se cuprindeau în căr-
țile Vasilicalelor ; apoi a așezat ca pravilă acest extras (excerptum) diri
volumele acelea mari ale Vasilicalelor de care se folosește și azi
Moldova
Extrasul despre care ne vorbește Dimitrie Cantemir, făcut probabil
în limba greacă, după legile bizantine, nu se știe dacă a fost utilizat în
această limbă sau s-a tradus în limba slavonă sau română și dacă el s-a
făcut pe vremea lui Alexandru cel Bun sau el a preexistat acestuia sub
fbrma unei Sinopse a Vasilicalelor (Synopsis Basilicorum), despre care
se știe că a circulat în veacurile următoare marii reforme juridice a
dinastiei bizantine a macedonenilor în toate țările din zona de influență
a Bizanțului și deci posibil să fi fost cunoscută și în Moldova.
Nepăstrîndu-se însă nici un exemplar, existența acestui codice este
mult discutată în contradictoriu de către cărturarii români și străini.

INTRODUCERE 121
Unii susțin posibilitatea existenței unui astfel de codice aducînd și
cîteva mărturii istorice și documentare, iar alții neagă aceasta.
Ce este siguir, este faptul că o țară, ea aceea a lui Alexandru nu s-a
putut organiza fără- legi, și acestea nu puteau fi decît acelea care erau
peste tot în acea vreme, legile bizantine. Obiceiul pămîntului care re-
glementa în genere proprietatea și dreptul de proprietate nu exclude și
existența unor legi scrise care privesc în special funcția cultural-edu-
cativă a statului feudal, ca și administrarea, organizarea și conducerea
Statului și Bisericii.
b. Sintagma Alfabetică a lui Matei Vlastare.
Matei Vlastare, monah din Salonic, a alcătuit în limba greacă la
anul 1335 un nomocanon sistematic, în care sînt grupate în 24 de capi-
tole designate prin cele 24 litere ale alfabetului grecesc, canoanele și
legile de stat privind diferite chestiuni de drept bisericesc.
Datorită valorii ei practice, Sintagma Alfabetică care avea carac-
terul unui compendiu practic de reguli' canonice și civile, s-a tradus în
linuba slavă încă din anii 1345, 1348 în Serbia, pe timpul domniei lui
Ștefan Dușan. Ea a circulat în versiune slavă, în toate țările de sub
influența bizantină : Bulgaria, Țările Române, Rusia, Armenia și Georgia
sub forma de copii manuscrise făcute mai ales de către călugări. De la
sîrbi, Sintagma a trecut apoi la bulgari sub țarul Ivan Alexandru (1331—
1371), de unde probabil la ruși și la georgieni. Numărul manuscriselor
grecești cunoscute azi ating cifra de 90, iar a celor slave cifra de 70.
Circulația largă a manuscriselor Sintagmei atestă popularitatea și
utilitatea acesitui cod.
La textul originar al Sintagmei, copiștii au mai adăugat și alte piese,
împrumutate din alte izvoare de drept, și au anexat, la unele exemplare
și un vocabular al termenilor juridici latin-grec, și respectiv, latin-slav.
In Țările Române, primele manuscrise cunoscute ale Sintagmei da-
tează de la mijlocul secolului al XV-lea și provin, după toate probabili-
tățile, de la Sfîntul Munte Athos, prototipurile celor slave fiind aduse
chiar de pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, fără să fie exclusă
posibilitatea cunoașterii Sintagmei chiar și de mai înainte, prin inter-
mediul bulgarilor și sîrbilor, care cunoșteau de mult acest cod.
Exemplarele care circulau pe pămîntul patriei noastre au fost apoi
^recopiate de copiștii noștri — în special călugări — și s-au difuzat pe la
centrele bisericești și pe la mănăstiri, unde funcționau și școlile pentru
pregătirea clericilor și diecilor, funcționari ai cancelariilor și copiști
domnești.
în bibliotecile românești și străine, unde au ajuns pe diferite căi,
s-au păstrat un număr apreciabil de manuscrise ale Sintagmei atît în
grecește cît și în slavonă. Unele provin din secolul al XV-lea, cele mai
multe însă din secolele XVI—XVII. Evident însă, că numărul acestora
la vremea respectivă a fost mai mare și că noi nu cunoaștem decît ceea
ce, printre vicisitudinile vremii, ni s-a păstrat. Mănăstirile și dicasteriile
de la mitropolii și episcopii aveau cu siguranță «cel puțin o copie din
această carte așa des întrebuințată».

10,8 DREPT CANONIC ORTODOX
Manuscrisele păstrate, unele scrise în limba greacă,
iar altele în limba slavă veche
Dintre exemplarele în manuscris ale Sintagmei în limba greacă
s-au păstrat și ne sînt cunoscute următoarele :
— Manuscrisul grec al Sintagmei Alfabetice din anul 1342.
Este o copie făcută la cîțiva ani după alcătuirea sa (1335), lâ anul
1342, înainte chiar de a se fi tradus'în limba slavă de către sîrbi (1345—•
1348). A circulat în Moldova și Țara Românească. A fost în Biblioteca si-
nodală sub nr. 149. Se păstrează în Biblioteca de istorie din Moscova,
Important este că acest exemplar conține și un glosar Iatin-gre-
cesc, care constituie originalul după care s-a alcătuit glosarul latin-
slav din copiile slavonești ale Sintagmei, glosar care însă nu există în
originalul lucrării lui Matei Vlăstare din 1335.
— Manuscrisele Sintagmei în limba greacă aflate în Biblioteca Aca-
demiei Republicii Socialiste România:
Manuscrisele care au intrat în Biblioteca Academiei Republicii So-
cialiste România provin de la mitropolii și episcopii unde erau folosite
fie ca instrumente juridice la centrele eparhiale, ca și de la școlile de
învățămînt teologic, în special de la Seminarul Central și Colegiul Sfîn-
tul Sava, unde erau folosite ca manuale școlare.
C. Litzioa în Catalogul manuscriselor grecești enumeră opt manu-
scrise și anume : Manuscrisul nr. 206 din secolul al XVII-lea, Manu-
scrisul 128, scris de Atanasie Halidas Sarasitul la 1 iunie 1736 ; Manu-
scrisul nr. 51, scris de ieromonahul Chirii din insula Leros, în anul
1788 ; Manuscrisul nr. 22, provenit de la Meletie din Leros, secolul al
XVIII-lea; Manuscrisul nr. 621, din secolul al XVIII-lea ,• Manuscrisul
nr. 176 ; Manuscrisul nr. 389 ; și Manuscrisul nr. 213.
I. Peretz compară textul acestor opt manuscrise cu textul Sintagmei
lui Matei Vlastare și constată că numai manuscrisul nr. 213 este identic
cu textul Sinagmei redat de Rali și Potli, care cuprinde 3030 capitole
ale Sintagmei, păstrînd aceeași ordine. Celelalte manuscrise au lipsuri.
— Patru manuscrise ale Sintagmei, în limba greacă, păstrate în bi-
bliotecile din Iași
C. Erbiceanu, care studiază fondul de manuscrise grecești din Bi-
biblioteca Mitropoliei din Iași, semnalează următoarele :
— Manuscrisul grec al Sintagmei Alfabetice, secolul XV
(1400—1450)
Exemplarul, legat în piele,, din secolul al XV-lea, a fost adus la Iași
probabil de unul din cei doi mitropoliți de origine greacă din prima
jumătate a secolului al XV-lea Damian (1436—1447) și Ioachim (1449—
1455). Manuscrisul care a aparținut Mitropoliei Moldovei, în prezent se
află la Biblioteca. Centrală Universitară «Mihai Eminescu» din Iași (sub
nr. 303 = VI.11). El poartă pe prima filă, semnătura în grecește a mitro-
politului Dosoftei, cu'data 7178 (1674), și a mitropolitului Veniamin Cos-
tachi, (mitropolit în 4803—41808 și 1812—1848), care scrie la isfîrșit, în
limba greacă, șase file, în care da indicații duhovnicilor cum să aplice
pedepsele și cum să trateze pe cei căzuți de la credință, ca și rugăciu-

INTRODUCERE 123
nile de iertare oare se află în Moilitfelnic. Se mai află și indicația «din
ale Sfîntului Moldovei Veniamin».
— Manuscrisul din Biblioteca Mitropoliei Iași de sub nr. 32, secolul
al XVI-lea, fără început și fără sfîrșit, singurul care are canoanele cu
text complet. Nu are comentarii, nioi note, decît foarte puține. Poate
fi numit «Cod de canoane». Conține pe lîngă un rezumat al Sintagmei
Alfabetice și canoanele lui loan Postnicul, canoanele sfintelor sinoade
și ale Sfinților Părinți și cîteva novele ale împăraților bizantini.
— Manuscrisul preotului Gh. Ieraclie din Zagora.
—. Manuscrisul grec al Sintagmei din 1727, aflat odinioară în Bi-
blioteca Barnovschi din Iași.
Din mulțimea de manuscrise slavo-române ale Sintagmei care au
circulat pe pămîntul patriei noastre și ne sînt cunoscute, menționăm, ur-
mătoarele :
1) Pravila de la Tirgoviște, 1451
Aceasta este prima pravilă ca vechime cunoscută ca existînd la noi,
scrisă în Țara Românească, la anul 1451, de către grămăticul Dragomir,
din porunca voievodului Vladislav al Țării Române*ști. Scrisă la Tirgo-
viște. Azi se găsește în Biblioteca publică «Saltikov Scedrin» din Lenin-
grad, și este descrisă de cercetătorii ruși.
2) Copia Sinopsei Sintagmei de la Mînăstirea Bistrița-Oltenia
A fost scrisă din porunca lui Vladislav al II-lea (1446—1456), între
anii 1449—1454, sau între anii 1449—1480. Varianta scurtă a Sintagmei
alcătuită în Mînăstirea Bistrița-Oltenia se păstrează azi la Muzeul de
istorie din Moscova, unde a ajuns din biblioteca istoricului rus N. Na-
dejdin, care și 1-a procurat la anul 1830.
Manuscrisul acesta despre care nu se știe dacă a fost copiat în
Țara Românească sau în Serbia este un Zbornic în cvart, de 210 file,
cu următorul cuprins : Cuprinsul Sintagmei scurte, Textul Sintagmei
Scurte, Pravila Sfîntului loan Postnicul, Legea împăratului Justinian și
Zbornicul lui Ștefan Dușan.
3) Pravila de la Mînăstirea Neamțu, din 1472 sau 1474
Se mai numește și Pravila Mare (Velikaia Pravi'l). S-a copiat de
ieromonahul Ghervasie de la Mînăstirea Neamț la 22 aprilie 6980 (1472)
pentru Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei. Se păstrează în Biblioteca
Academiei Republicii Socialiste România, sub nr. 131 și este descrisă
de diferiți cercetători.
Prima parte a Pravilei este traducerea literală a Sintagmei Alfabe-
tice a lui Matei Vlastare, din care s-a omis un singur capitol de la litera
«liude», «despre latini». La sfîrșitul traducerii Sintagmei sînt adăugate
traduceri slavonești după operele Sfinților Părinți, autori de canoane și
un scurt vocabular de explicare a termenilor juridici 'latinești.
4) Pravila de la Putna, 1475
Scrisă de ieromonahul Iacob. Se află în Biblioteca Universității V. I.
Lenin din Moscova.

124 DREPT CANONIC ORTODOX .
5) Copia manuscris a lui Damian, 1495
Alcătuită la anul 1495 la dorința lui Ștefan cel Mare (1456—1504)
pentru biserica Sfîntul Nicolae Domnesc din Iași, zidită de marele voie-
vod cu puțin timp înainte, în anul 1493, pentru curțile donjnești de aci.
Manuscrisul a ajuns apoi la Mînăstirea Hopovo (Serbia, regiunea
Srem), unde a fost cercetat de către B. P. Hașdeu. De aci 1-a luat un
cercetător rus pe la sfîrștuil secolului al XlX-llea, ajungînd în colecția
profesorului M. P. Pogadin, iar de aci, împreună cu alte manuscrise ale
acestuia a ajuns la Biblioteca publică «Saltîkov Scedrin» din Lenin-
grad. Manuscrisul conține 280 file hîrtie ; este scris în redacție medio-
buigară.
6) Pravilă din secolul XV—XVI în Biblioteca Universitară Cluj
Pravila se găsește la Cluj, în Biblioteca Universitară, donație a unui
particular, sub nr. D/59, de proveniență probabil din Bucovina.
7) Pravila de la Mînăstirea Bistrița-Oltenia, secolul XVI
Pravila a donat-o mînăstirii «Cneaghina Despina», doamna lui Nea-
goe Basarab (1512—1521). Copie în limba slavonă, de redacție sîrbă. Are
următorul titlu : «Adunare pe capitole a tuturor pricinilor cuprinse
în canoanele sfinte și dumnezeiești, adunate și orînduite de cel mai mic
Intre ieromonahi, Matei». De la mînăstire manuscrisul a fost trecut la
Muzeul de antichități din București, de unde în anul 1903 a trecut în
Biblioteca Academiei Române și se păstrează sub nr. 286.
Manuscrisul acesta care cuprinde Sintagma Alfabetică și anexele,
are o deosebită valoare prin însemnările învățatului boier muntean
Udriște Năsturel, care 1-a citit și adnotat în anul 1636, făcînd adnotări
marginale, excluzînd și corectînd anumiți termeni tehnici latini, pen-
tru a le reda în context adevăratul lor sens.
8) Copia manuscris a Sintagmei Altabetice a episcopului Macarie al
Romanului {1531—1550; 1551—1558).
Episcopul Macarie al Romanului este cunoscutul cronicar al lui
Petru Rareș. Spre deosebire de toate celelalte manuscrise, care păs-
trează ordinea articolelor din originalul bizantin, potrivit ordinei alfa-
betului grecesc, acest manuscris a fost copiat și aranjat de către Maca-
rie în ordinea alfabetului slav, la dorința voievodului Ioan Alexandru
Lăpușneanu și cu aprobarea mitropolitului Grigorie Roșea (1541—1565).
Manuscrisul a fost trimis de către voievodul român țarului Ivan IV cel
Groaznic a'l Rusiei (1533—1584) sub formă de dar în anul 1561, după
moartea lui Macarie (1 septembrie 1558), probabil prin ucenicul aces-
tuia Eftimie, egumenul de la Căpriana. N-a ajuns însă la destinație, ci
a rămas în mînăstirea Sfîntul Onufrie din Liov, unde a fost descoperit
și studiat. De aci trece în colecția lui E. V. Barsov și apoi ajurige la
Muzeul de istorie din Moscova unde se păstrează sub numărul 152.
Manuscrisul are 400" file hîrtie, in folio. Importanță prezintă și prin
cele trei însemnări din care una aparține lui Macarie, din anul 1556,
scrisă la fila 22b—23b, imediat după introducerea lui Matei Vlastare,
în care arată că i s-a cerut de către domnul său Alexandru și de către
mitropolitul kir Grigorie, să așeze articolele, după literele alfabetului

INTRODUCERE 125
•slav, «pentru a oferi spre citire cu ușurință toate pricinile și oricine să
judece vinile cu îndestulare de cuvinte».
în a doua însemnare, fila 400, cu semnătura domnului «loan Ale-
xandru Vodă» se spune : «am trimis această carte numită Pravila cea
Mare a sfinților părinți ecumenici pravoslavnicului cneaz și marelui țar
a toată Rusia mare, loan Vasilievici în anul 7063 (1561) luna septem-
brie, 18». Manuscrisul cuprinde printre anexe și glosarul latin-slavon.
9) Pravila moldoveană, manuscrisul nr. 116, secolul XVI, Biblioteca
Academiei Teologice din Kiev
Codicele acesta cuprinde letopisețul de la Putna, Cronicile lui Ma-
carie și Eftimie și Sintagma lui Matei Vlastare. Are 456 file. Scris în
limba, slavă în redactare medio-bulgară. A fost semnalat și cercetat de
slavistul român loan Bogdan la expoziția arheologică din Moscova din
anul 1890, organizată cu prilejul celui de-al VUI-lea Congres Arheologic
din Rusia, în sălile Muzeului de Istorie. Manuscrisul aparținea colec-
ției negustorului Silin și provenea din Pociaev (sud-vestul Ucrainei,
regiunea Tarnopol), de unde a fost dus apoi la Biblioteca Academiei
Teologice din Kiev, unde se găsește azi.
Manuscrisul are o mare valoare pentru istoria lexicografiei româ-
nești, a limbii și a culturii române din secolul al XVl-lea, prin cele
aproape 400 de glose românești aflate în caietele 11—56, prin care un
cărturar moldovean anonim, •— probabil vreun călugăr moldovean — a
căutat să explice o serie de cuvinte și expresii slavone din textul Sintag-
mei, însemnîndu-le cu o cruciuliță. ^\.cest procedeu are o deosebită im-
portanță prin faptul că el, pe de o parte, ilustrează folosirea practică a
Sintagmei, iar pe de altă parte, reprezintă un moment marcant în pro-
cesul de dezvoltare a culturii românești, de trecere de la folosirea limbii
slavone, Ia folosirea limbii vii a poporului .limba română.
Fiind anterior primelor pravile traduse în românește cunoscute nouă
astăzi, manuscrisul acesta «unic în felul său», reprezintă prima treaptă
în «românizarea» textelor juridice folosite în țara noastră, «fiind poate
mai vechi decît Pravila lui Coresi» (1563, 1570—1580) și cea a ritorului
și scolasticului Lucaci (1581).
10) Manuscrisul de Pravilă nr. 446 de ia mînăstirea Sucevița, seco-
lul al XVI-lea.
Incomplet, fără început și fără sfîrșit. Are 223 de file, cu 13 rînduri
pe pagină. Cuprinde textul complet al Sintagmei (capitolele 1—24) și o
parte din Pravila Sfîntului loan Postnicul.
11) Pravila copiată la 1 mai 7114 (1606) la mînăstirea Sucevița
Manuscrisul a fost alcătuit Ia dorința lui Ieremia Movilă și porunca
mitropolitului Teodosie Barnovschi. Se păstrează în colecția lui A. Pe-
trușevici din Liov.
12) Pravila de Ia Dragomirna, Manuscrisul Sintagmei, copiat la 1611,
prin grija mitropolitului Anastasie Crimca
Mitropolitul îl donează mînăstirii Dragomirna. Pentru frumoasele
podoabe a fost dus la Moscova la expoziția de artă veche rusească din

10,8 125 4 DREPT CANONIC ORTODOX
t
anul 1913, împreună cu Apostolul lui Ștefan cel Mare, scris la 1463 pen-
tru mînăstirea Zografu și cu Tetraevangheliarul scris în anul 1491 din
porunca fiului acestuia, Alexandru.
Date despre acest manuscris se cunosc numai din catalogul publi-
cat'cu acest prilej.
13) Pravila cea Mare sau Sintagma lui Matei Vlastare, manuscris-
slav din secolul al XVII-lea
Manuscrisul a fost păstrat la Biblioteca comunității lipovenești din
Galați pînă la anul 1905, provenind de la schitul Hangul de la poalele
Poenului. Manuscrisul a fost studiat de slavistul rus A. I. Iațimirschi.
A fost scris de logofătul Radu.
14) Sintagma lui Matei Vlastare, manuscris slav al lui Paisie VeJi-
cicovschi (1722—1794), egumen la mănăstirea Neamțu (1779—1794).
Manuscrisul în care se găsește Pravila, mai cuprinde și extrase din
scrierile lui Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, loan Gură de
Aur și arhiepiscopul Teofilact al Bulgariei, pravilele Sfinților Apostoli,
etc.
15) Sintagma lui Matei Vlastare in traducerea rusă a protoiereului
M. llinschi –
Din enumerarea exemplarelor păstrate și cunoscute, redate mai sus,
deducem cu ușurință că în țările române au circulat o mvUțime de
copii ale Sintagmei Alfabetice a lui Matei Vlastare, fie în grecește, fie
în slavonește. Mînăstirile și dicasteriile de pe lîngă mitropolii și epis-
copii erau prevăzute cu cel puțin § copie din această carte des între-
buințată.
In limba română nu s-au tradus în întregime, decît fragmente în pra-
vilele secolului al XVII-lea.
Sintagma lui Matei Vlastare s-a utilizat în instanțele de judecată
bisericești, în toate cele trei provincii românești, citîndu-se îndeosebi
după îndreptarea Legii, Pravila Mare a lui Matei Basarab.
S-a utilizat și în instanțe civile, tot după același text.
c. Nomocanoane cuprinzînd Pravila Sfinților Părinți, cu extrase din legile
de stat bizantine privitoare la Biserică, în limba slavonă și română
Astfel de nomocanoane alcătuite inițial în limba greacă s-au tradus
apoi în limba slavonă și română și au circulat în toată aria de cultură
greco-slavono-română.
Manuscrisele de acest fel s-au copiat apoi și s-au utilizat atît în jude-
cata penitențială cît și pentru alcătuirea Pravilelor românești biseri-
cești, de tipul celei de la Govora.
Dintre manuscrisele- păstrate, toate în limba slavă, și cunoscute, se
pot enumera următoarele :
1) Pravila de la Bisericani, din anul 1512.
Această pravilă, manuscris slav, a fost scrisă la dorința lui Bogdan
Vodă (1504—1527), fiul lui Ștefan cel Mare, de către un copist anonim
în mînăstirea Neamțu, pentru mînăstirea Bisericani, iar un fragment
de la sfîrșit a fost scris de către ieromonahul Nicodim, pe vremea egu-
meniei lui Partenie.

INTRODUCERE 127
Pravila, odinioară în posesia mînăstirii Neamțu, a ajuns în posesia
lui lațimirschi, care o descrie înir-o lucrare a sa. Are 151 capitole. Ma-
nuscrisul e fără început și fără sfîrșit.
în textul acestui manuscris se află și cîteva extrase cu conținut dog-
matic din Sfinții Părinți.
Manuscrisul se află păstrat în Biblioteca Academiei.de științe a
U.R.S.S. (colecția lațimirschi, sub nr. 51). Biblioteca Academiei Repu-
blicii Socialiste România posedă o fotocopie.
2) Pravila de la mînăstirea Neamțu, din 1557.
Scrisă din porunca mitropolitului Grigorie. Are titlul următor :
«Pravila Sfinților Apostoli și 'Sfintelor șapte soboare și altor Sfinți Pă-
rinți. Felurite porunci pentru toți oamenii și la orice trebuință».
Manuscrisul are 338 foi, în octav. A fost studiat de diferiți cerce-
tători și se aseamănă mult cu textul Pravilei de la Govora, al cărei pro-
totip se crede că ar fi.
3) Pravila de la mînăstirea Putna, din 7089 (1581).
Manuscrisul a fost destinat episcopiei Romanului și apoi a fost dă-
ruit mînăstirii Putna de către episcopul Eustratie. A fost alcătuit de
«mîna rithorului și scholasticului Lucaci», din care motiv se mai nu-
mește și Pravila lui Lucaci Scolasticul. Multă vreme a fost considerată
ca cea mal veche pravilă cunoscută de pe pămîntul patriei noastre, soco-
tită fiind greșit ca datînd din 1578.
Pravila cuprinde trei părți : a. text slavon, cea mai mare parte b.
text slavon, cu traducere românească interliniară (134 pagini) ; și c. ex-
clusiv text românesc (10 pagini). Cele trei părți nu sînt succesive : pri-
ma și ultima parte din manuscris conțin numai text slavon, iar în interior
găsim textul românesc (10 pagini) și cel slavon cu traducere interliniară.
Se pare că în românește s-au tradus, îndeosebi textele al căror con-
ținut interesează pe preoți, probabil mai puțin cunoscători ai limbii sla-
vone, pe cînd cele ce interesau centrul, au rămas în. limba slavonă, pu-
tînd fi ușor utilizate în această limbă, cu siguranță cunoscută și utilizată
de cărturarii aflați pe lîngă mitropolie și episcopii.
Traducerea a; putut avea și un caracter didactic, întrucît scolasticul
și ritorul Lucaci, prababil și traducătorul în românește, român originar
din satul Costești de lîngă Prut, om cu multa știință de carte, a fost pro-
fesor de retorică și de logică al școlii greco-slavo-române din puternicul
centru cultural al mînăstirii Putna, în jurul anului 1580, în timpul dom-
niei lui Petru Șchiopul.
Același scop didactic 1-a avut și traducerea interliniară a textului
slavon, adică după fiecare fragment slavon a lăsat să urmeze traducerea
românească, pentru a putea fi ușor învățat de școlari. Metoda putea
avea și un scop documentar, în sensul de a servi la justificarea versiunii
românești, pentru a arăta că ea corespunde textului originar al cuprin-
sului și nu cuprinde imixtiuni străine. Ca și un scop practic, venind în
felul acesta în ajutorul preoților care citeau în biserică slavonește, deși
puțini înțelegeau această limbă. Traducerea interliniară servea ca în-
dreptar în tălmăcirea textului al, cărui conținut trebuia să-1 împărtă-
șească credincioșilor sau să-1 aplice ca sancțiune în Taina Spovedaniei.

128 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Cel mai aproape de adevăr ni se pare a fi scopul didactic urmărit
de alcătuitor și probabil și de traducător, care era totodată și dascăl.
Conținutul este apropiat de pravilele slavone care, au circulat mai
ales prin Moldova, ca și de al celor românești, manuscrise sau tipărite
din acea vreme.
De aci se poate deduce că scolasticul Lucaci la alcătuirea manu-
scrisului său a folosit o pravilă slavonă și paralel și o traducere româ-
nească, din care a lăsat un fragment în această formă (Pravila Sfinților
Părinți), iar cea mai mare parte a fost alăturată textului slavon, căpă-
tînd o structură interliniară.
Dar Lucaci nu s-a mulțumit numai cu simpla copiere și alăturare a
unor fragmente. El a intervenit atît în textul slavon, cît și în cel ro-
mânesc.
Din analiza raportului dintre textul slavon- și cel tradus în româ-
nește, rezultă că ritorul Lucaci nu a fost un simplu copist, care să fi
reprodus «cu fidelitate» modelul pe eare-1 avea în față, ci un. copist care
și-a permis să aducă unele contribuții cu scopul de a îmbunătăți tradu-
cerea românească. De asemenea mai reiese că el era un bun cunoscător
al limbii slavone, așa cum ne dovedesc intervențiile făcute în textul
netradus.
în ce privește izvoarele după care a copiat și tradus, par a fi mai
mult ca probabil din Ardeal sau Țara Românească și nu din Moldova.
Pravila ritorului și scolasticului Lucaci are o importanță deosebită
atît pentru lingviști, filologi, cît și pentru istorici ai literaturii, juriști,
canoniști și teologi, deoarece este «cel mai vechi manuscris juridic româ-
nesc, cît și cel mai vechi text literar,moldovenesc», alcătuit cu cinci de-
cenii mai devreme decît pravila lui Eustratie logofătul și cu șase decenii
înainte de scrierile lui Varlaam. Pravila se află în Biblioteca Academiei
Republicii Socialiste România sub nr. 692.
4) Pravila de la mînăstirea Bistrița-Moldova, din 1618
A fost scrisă cu cheltuiala mitropolitului Teofan al Moldovei în
vremea lui Radu Mihnea (1616—1619), la 17 iunie 1618, după cum reiese
dintr-o notiță slavă din text. Pravila se află în Biblioteca Academiei Re-
publicii Socialiste România sub numărul 2508. Are 392 de file, în octav,
cu 151 capitole, ale căror titluri se potrivesc cu cele ale Pravilei de la
Govora și cu cele ale pravilelor slave asemănătoare (Putna, Bisericani).
d. Cormciaia slavă. Pravila nomocanon, din secolul al XVI-lea
Cunoscută și sub numele de Cormciaia de la Muzeu, păstrată în Bi-
blioteca Academiei Republicii Socialiste România sub nr. 285. Scrisă pe
hîrtie. Conține 322 file.
Din prefața traducătorului în slavonește reiese, că traducerea în sla-
vonește aparține lui «kir Sava, fiul prea cuviosului părinte Simiort, pri-
• mul cîrmuitor a toată țara Serbiei», care a făcut-o pe vremea craiului
Ștefan Uroș (Miliutin, 1282—1321), «a toată țara Serbiei și a părților
de la mare» și a fratelui său Ștefan Dragutin, (12,76—1316), «crai ungu-
resc al Zetei», din porunca mamei lor «cinstitoarea de Dumnezeu, bine-
credinciosă și de neam de sfinți, doamna crăiasa a toată țara Serbiei și
a părților de la mare, Elena». în continuare arată că «S-a scris această

INTRODUCERE 129
carte cu mîna mult păcătosului călugăr Gherman în Jupa Cerno Stena,
* în locul numit Casa mîntuirii mileșev, în anul 6805 (1295) indicționul
7, era anul soarelui 4».
Această însemnare arată că nomocanonul s-a alcătuit la 1295 și că
după o copie a acestuia s-a alcătuit și nomocanonul păstrat la noi.
e. Fragmente diferite de pravile în limba greacă și slavonă, nestu-
diate, păstrate în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România și
alte biblioteci.
In Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România și în alte
biblioteci se mai găsesc în păstrare o serie de fragmente de pravilă încă
nestudiate..
In Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România se păstrează
următoarele :
1) Manuscrisul slav nr. 340.
Un nomocanon din veacul al XVI-lea.
2) Manuscrisul slav nr. 461.
Un nomocanon provenit de la mînăstirea Bistrița, din Țara Româ-
nească, copiat de ieromonahul Efrem, la anul 1651.
3) Manuscrisul slav nr. 334
Un fragment de pravilă populară din veacul al XVIII-lea.
Manuscrise slave de pravile fragmentarii mai există și în alte bi-
blioteci și biserici din țară, ca și la alte muzee, încă neidentificate și
nestudiate.
Fragmentele în limba greacă sînt în parte semnalate sau" descrise
de C. Erbiceanu, C. Litzica și Nestor Camarian, ca și de I. Peretz.
f. Nomonaconul lui Manuil Malaxos, notarul mitropoliei din Teba
Beoției, alcătuit de acesta la anul 1562.
Pentru utilitatea sa, lucrarea lui Malaxos s-a tradus în limba slavă și
română și a circulat și în Principatele Românești.
În Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România se păstrează
15 exemplare în limba greacă, iar unul în Biblioteca Universității din Iași.
Mare parte din materialele operei lui Malaxos au intrat prin tra-
ducere în românește, în pravilele românești tipărite în secolul ai XVII-
lea, și în special în îndreptarea Legii din 1652, care cuprinde în între-
gime acest nomocanon.
Caracteristica copiilor în manuscris ale Nomocanonului lui Manuil
Malaxos —• din țară și din străinătate —• constă din marea lor varie-
tate, în conținutul variat al cuprinsului capitolelor, etc.
g. Hexabiblosul lui Armenopulos
Lucrarea aceasta a fost utilizată în Principate în textul grecesc din
edițiile tipărite, în prelucrările textului grecesc, prin mijlocirea pravi-
lelor din secolul al XVII-lea, și într-o importantă traducere românească.
h. Pidalionui
Colecția oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe Grecești a fost
utilizat în limba greacă și a fost tradus de Veniamin Costachi, Iași, 1844,
9 —• Drept canonic ortodox

130 4 DREPT CANONIC ORTODOX
și declarat de mitropolitul Andrei Șaguna în «Enchiridion» ca îndru-
mător general în cadrul Mitropoliei Ardealului.
i. Sintagma lui Iacob din Ianina Eplrului, din 1645, s-a utilizat în
manuscris grec
Lucrare^ s-a tradus în limba română la 1754, de către monahul
Cosma de la Mitropolia din lași, purtînd titlul: «Vactiria, adică Cîrja
Arhiereilor».
j. Canonarul lui Ioan Postnicul
Textul acestui canonar se găsește la sfîrșitul Sintagmei lui Matei
Vlastare, în pravilele slave și românești, manuscrise și tipărite, în care
Ioan este denumit «dumnezeiescul patriarh».
k. Legile de stat ale statelor slavone
Alături de legislația statului bizantin, la români au circulat și co-
lecții de legi ale statelor vecine, cum sînt: Legea Vinodolului din 1288
Zaconicul lui Ștefan Dușan, din 1349—1354 ,• Legea pentru judecarea
oamenilor, ca anexă a Nomocanonului lui Ioan Scolasticul, și altele.
5. Codicii și Colecțiile de legiuiri bisericești
în limba română în manuscris
Alături și concomitent cu manuscrisele slave și grecești de pravile
au existat și circulat pe pămîntul patriei noastre și manuscrise de pra-
vilă în limba română, fie în text interliniar, fie în text exclusiv românesc.
Dintre acestea din veacul al XVI-lea s-au păstrat în manuscris și
ne sînt cunoscute pînă azi următoarele :
1) Pravila ritorului și scolasticului Lucaci (Pravila de la Putna)
(1581)
Manuscrisul se păstrează în Biblioteca Academiei Republicii Socia-
liste România sub nr. 692, manuscrise slave. Manuscrisul are în total
354 foi (708 pagini) de conținut diferit. In corpul manuscrisului slav, îri
text românesc, sînt redate 10 pagini, iar în text slavo-român, interliniar,
134 pagini. Restul manuscrisului este exclusiv în limba slavă.
în românește este redată «Pravila Svenților .ați după învățătura a
marelui Vasilie», iar în text interliniar textul cu titlul : «Acestea sînt
iarăși alte porunci din cărțile de legi, despre înrudire și despre căsăto-
riile oprite și despre diferite trepte de rudenie», și textul cu titlul : «Spițe
de seminție și de nuntă cu lege».
2) Un fragment de pravilă, probabil din secolul al XVI-lea
S-a pierdut. Nu se știe unde este astăzi. în anul 1910 aparținea unui
profesor Buruțeanu.
3) Pravila popii Toader din Rîpa de Jos, 1610
Textul a fost publicat în Analele Bistriței de academicianul A. Ro-
setti.

INTRODUCERE 131
4) Pravila din Codex Neagoianus
Se mai numește și «Pravila Sfinților Părinți 318 și după învățătura
marelui Vasilie», după titlul din manuscris. A fost scrisă de popa loan
din Sîmpetru, la anii 1620—1621, în -limba română. Manuscrisul se păs-
trează în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România sub nr.
3821. Textul pravilei a fost publicat de B. P. Hașdeu și C. A. Spulber.
Cuprinsul se apropie de Pravila lui Coresi, fără să fie o' copie a
acesteia.
5) Pravila de ispravă oamenilor
Un manuscris românesc probabil de la începutul secolului al XVII-
lea. Manuscrisul a aparținut lui loan Bogdan și conține 25 de foi. De la
loan Bogdan ne-a rămas atașat la manuscris și o transcriere — în;creion
— a textului, cu litere latine. Anibele piese sînt legate împreună și se gă-
sesc în păstrare în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România
sub nr. 5211.
P. P. Panaitescu comparînd textul acestui manuscris eu acela din
Codex Neagoianus (mss. nr. 3821) și cu Pravila lui Coresi, constată că
între aceste texte există mari asemănări care merg pînă la identitate,
fapt ce face pe cercetător să tragă concluzia că : «nu poate fi vorba nu-
mai de un izvor slav comun tradus de doi traducători, ci de o singură
traducere românească, din care derivă ambele texte» — cel ardelean și
cel moldovean —, și că «lăsînd la o parte numărul mic de deosebiri,
ajungem la rezultatul destul de surprinzător, că în Ardeal, în secolul
c* XVI-lea, s-a tipărit și s-a copiat o pravilă românească, aceeași tra-
c cere pe care o întîlnim în aceeași vreme și în Moldova». A avut deci
u izvor comun care circula de o parte și de alta a Carpaților.
6) Pravila aleasă (înainte de 1632).
Această pravilă ^ fost alcătuită în Moldova, înainte de anul 1632.
Manuscrisul s-a păstrat la Blaj, purtîpd titlul : «Pravila aleasă, scoasă
și tocmită și dentru multe sănie scripturi cercată și găsită». O copie a
acestui manuscris se află și în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste
România, iar originalul de la Blaj a trecut în Biblioteca Academiei, Fi-
liala Cluj.
Autorul este biv logofătul Eustratie, cunoscut cronicar și cărturar
de seamă, care a alcătuit și Pravila lui Vasile Lupu și a scris și lucrarea
Șapte Taine.
7) Fragmente de pravile manuscrise aliate în Bibliotecă Academiei
Republicii Socialiste România
Cele semnalate'"pînă acum sînt :
— Manuscrisul nr. 1250 «Legătura Sfinților Apostoli și a Sfintelor
Sinoade», secolul al XlX-lea.
— Manuscrisul nr. 1253, «Carte Românească de învățătură» (Iași,
1646), secolul al XVIII-lea. O copie tîrzie.
— Manuscrisul nr. 1478, «Pentru giudeațele ce vor giudeca vlădicii
sau alți părinți sufletești», secolul al XVII-lea.
— Manuscrisul nr. 2471, «Pravil», secolul al XVII-lea.

132 4 DREPT CANONIC ORTODOX
8) Zaconicul lui Sava Brancovici (1656—1680)
Datează de la 1680, poate și de mai înainte. Este o carte de legi de
organizare a Mitropoliei Ardealului din care nu ni s-a păstrat decît un
fragment în manuscris. Dat fiind că deja la anul 1563 se tipărește «Pravilă»
în Ardeal și că cea de la Govora a avut o ediție și pentru Ardeal, se
poate presupune ca și Zaconicul a fost tipărit.
9) Statutul Țării Făgărașului (1508)
Alcătuit în limba latină. Cuprinde norme de drept cutumiar.
6. Codicii și colecțiile canonico-juridice.
Pravilele tipărite în limba română
Țările românești au avut mereu contacte cu multe din centrele de
cultură medievală. Datorită acestor contacte, de timpuriu apar și la noi
cărți tipărite. Printre cărțile tipărite de Macarie (1508—1512) nu avem
cunoștință să fi fost și vreo pravilă.
In orice caz, în rînd cu cărțile de cult și îndată după ele s-au făcut
de bună seamă încercări de a tipări și Pravile, cărți de legiuiri bisericești.
Pînă în prezent nu știm în mod cert care a fost și cînd s-a tipărit
prima pravilă pe pămîntul țării noastre. Sigur știm însă că nu s-a tipărit
nici una în limba slavonă, și că toate, din cele cunoscute, sînt în limba
română. De aci rezultă că Pravila era solicitată într-un text accesibil, pe
înțeles, atît de slujitorii Bisericii cît și de dregătorii Statului, chiar
într-o vreme în care cărțile de cult puteau să fie încă în limba slavonă,
socotită multă vreme ca o limbă cvasi-sfîntă.
Dacă acest fenomen este explicabil în legătură cu rugăciunile și în
general cu rînduielile de cult, el n-are corespondență în ce privește ati-
tudinea față de Pravilă, căci aceasta reprezentînd legea pozitivă, se aplică
numai dacă i se înțelege și conținutul. în felul acesta se putea lămuri
atît conținutul normei de drept celor împricinați, după care se organi-
zează și conduce Biserica, și se putea împărți dreptatea în pricinile care
se iveau între oameni.
Pravila îmbrățișează viața de fiecare zi.
Așa se explică interesul deosebit pentru tipărirea Pravilei în limba
română, fenomen care începe cu veacul al XVI-lea, la o dată încă nesta-
bilită în mod absolut sigur, dar care în stadiul cunoașterii actuale a
lucrurilor pare să fie inaugurată cu Pravila numită a lui Coresi și con-
tinuă apoi cu veacul al XVll-lea cu cunoscutele pravile românești
tipărite.
1) Pravila diaconului Coresi, Brașov, 1563, sau 1570—1580.
pînă acum, cea mai veche pravilă tipărită în limba română, este
considerată Pravila diaconului Coresi (f 1583), cărturar și vestit tipo-
graf, care printre cărțile tipărite la Brașov în a doua jumătate a seco-
lului al XVI-lea a tipărit și o Pravilă în limba română.
Forma. Din pravila tipărită, fie la 1563, fie între anii 1570—1580,
nu ni s-a păstrat decît un fragment (12'foi tipărite) descoperit de Andrei
Bîrseanu într-un codice aflat în Muzeul orașului Sighet (Maramureș),
provenit de la preotul Artemiu Anderco, din comuna leud-Maramureș.

INTRODUCERE 133
Ca dimensiuni, pravila a trebuit să fie cel puțin ca și Pravila de la
Govora (1640—1641), cu care are multe asemănări.
Titlul nu se cunoaște.
Fragmentul de pravilă se păstrează în Biblioteca Academiei Repu-
blicii Socialiste România în același codice de la leud. Pravila a fost pu-
blicată, în facsimil și apoi în litere latine și studiată comparativ cu alte
pravile din acea vreme.
Cuprinsul. Pravila lui Coresi reprezintă numai un fragment dintr-o
pravilă mai bogată, așa cum erau toate pravilele din .acea vreme. Cu-
prinsul acestei Pravile, atît cît ni s-a păstrat, este scos din Canonarul
lui loan Postnicul (f 619), o colecție numai de rînduieli penitențîale,
alcătuită pentru uzul duhovnicilor. Nu cuprinde și legi cu caracter civil.
Are exclusiv un conținut religios. Materia nu este rînduită după ordinea
Canonarului lui loan Postnicul. Canonarul lui loan Postnicul a circulat
în toate zonele de influență ale culturii bizantine și se găsește ca anexă
la multe colecții, de unde a putut fi utilizat ușor pentru alcătuirea Pra-
vilei românești.
Traducătorul. Traducătorul în românește nu se cunoaște. Din anali-
zarea fragmentului păstrat rezultă că avem de-a face cu o traducere din
limba slavă, traducere făcută după un nomocanon care avea la bază
Canonarul lui loan Postnicul, patriarh al Constantinopolului (f 619).
Locul traducerii românești. Locul traducerii românești nu s-a putut
stabili. Părerile cercetătorilor sînt împărțite. Unii cred că traducerea
primului nomocanon s-a făcut în Moldova, iar alții că acest lucru a avut
loc în Țara Românească sau în Ardeal, unde s-a tipărit pentru prima
oară și s-a și păstrat.
Izvorul. Pînă în prezent nu s-a putut identifica izvorul acestei pra-
vile românești. Studiul comparativ al textului păstrat, cu textul pravi-
lelor în manuscris, slave și românești, din acea vreme, a dus la con-
cluzia că are multe asemănări cu acestea, dar nici una nu poate fi soco-
tită ca fiind izvor al Pravilei coresiene. Se crede că în acea vreme exis-
tau mai multe traduceri românești care circulau pe pămîntul patriei
noastre, cel puțin1 două, una în Transilvania și una în Moldova, dar toate
av'îndi un izvor comun, un Canonar de tipul aceluia al lui loan
Postnicul.
Edilii.
a) Editio princeps, cu litere slave, Brașov, 1563, 1570—1580.
b) Ediția Academiei Române, în facsimil, îngrijită de loan Bianu,
sub titlul de : «Pravila Sfinților Apostoli», București, 1925.
c) Ediția cu litere latine, publicată de C. A. Spulber, la Cernăuți,
1930, sub titlul «Cea mai veche Pravilă românească».
2) Dreptătoriu de leage. Pravila Bisericească sau Pravila cea Mică
de la Govora (1640—1641). Forma. Pravila tipărită în tiparnița mînăstirii
Govora în anii 1640—1641 poartă titlul : «Pravila aceasta iaste dreptă-
toriu de leage, tocmeale a Sfinților Apostoli, tocmite de șapte soboare,
către aceasta și a preacuvioșilor părinți, învățătorilor lumii». In titlu
se arată că s-a tipărit în vremea «prea luminatului domn Io Matei Ba-

134 4 DREPT CANONIC ORTODOX
sarab Voievod a toată țâra Ungrovlahiei, în mînăstirea Govora, vă leato
7149, iară de la Nașterea lui Hristos 1640».
Ca format e un volum în cvart mic (0,10—1,53 mm), cu litere cirilice,
cuprinzînd patru foi nepaginate și 171 de foi paginate, dar cu o nume-
rotare greșită.
Pe verso foii de titlu se găsește stema Țării Românești, iar pe foaia
a doua se găsesc 12 versuri scrise în limba slavonă de către Uriil Năs-
turel de la Fierești (Oreste sau Udriște Năsturel).
Predoslovia, care se adresează «către toți nostavnicii Sfintei Bi-
serici» este semnată în unele exemplare de «Teofil, cu mila lui Dum-
nezeu arhiepiscop și mitropolit a toată Țara Românească», iar în altele
— destinate Bisericii românești din Ardeal — este isemnat de «Ghena-
diej cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop și mitropolit a toată Țara Ar-
dealului».
Din cuprinsul predosloviei se poate deduce și scopul religios-didac-
tic și cultural-educativ urmărit de alcătuitorii ei.
în prima parte a textului se află al doilea titlu : «Pravila Sfinților
Apostoli și a Sfinților de al șaptelea sobor, prea ogpdnicii și de Dum-
nezeu purtătorii părinții noștri, dp episcQpi și de preoți, și de călugări și
de mireni, și de toate învățăturile».
Textul propriu-zis se întinde pe 171' de file, împărțit în 149 glave (sau
capitole) numerotate pe marginea textului și.în 16 capitole nenumero-
tate, cu titluri diferite.
La sfîrșit se află «scara cărții» (filele 160—161), epilogul în limba
slavonă, nota lui Ștefan de Ohrida, și indicarea prețului cărții : 21 con-
stande de argint.
Cuprinsul. Materialul cuprinsului n-a fost rînduit după un plan
anume. Este nesistematizat. Capitolele sînt de cele mai multe ori dispro-
porționate ca întindere. în titlu nu întotdeauna se indică adevăratul lor
conținut. Deși scara cuprinsului arată că ar fi 159 capitole, de fapt sînt
mai multe.
Alcătuitorii. în predoslovie este indicat ca tipograf Meletie Mace-
doneanul, starețul mînăstirii Govora, iar în epilogul Pravilei este indi-
cat Ștefan de Ohrida. La tipărirea textului cu siguranță au ostenit și alți
călugări din mînăstirea Govora. Tipărirea a fost supravegheată de
Udriște Năsturel. Traducerea după un text slavon s-a făcut de către Mi-
hail Moxa (Moxalie), călugăr cărturar din Țara Românească, cunoscut
cronicar.
Timpul tipăririi. Deși în foaia de titlu este indicat anul 1640, din
indicațiile din text reiese clar că lucrarea de tipărire a început în postul
Crăciunului (1640) și s-a terminat în postul Paștelui (1641) din același
an bisericesc (7149).
Scopul. Pravila de la Govora ne apare ca un cod de legi oficial
promulgat de autoritatea de stat și de cea bisericească, ca prima co-
lecție tipărită în limba română de legi civile și legi bisericești a statu-
lui feudal român și a Bisericii sale Ortodoxe Române.
Destinația. Destinată în primul rînd celor ce se pregăteau să devină
preoți, Pravila a avut un caracter vădit didactic. Urmărind acest scop

INTRODUCERE 135
ea a fost destinată atît celor din Țara Românească cît și celor din Ar-
deal, pentru care s-au trimis exemplare cu semnătura mitropolitului
Ghenadie al Ardealului.
Izvoarele. Studii comparative au dus la constatarea că predoslovia,
cu unele completări, este o traducere a predosloviei lui Petru Movilă de
la Nomocanonul său alcătuit de Pavel Berînda la anul 1620. Textul cu-
prinsului își are originea în Pravilele bisericești existente cu care are
multe asemănări.
Cuprinsul. Materialul Pravilei este extras din canoanele și constitu-
țiile Sfinților Apostoli, din canoanele sinoadelor și ale Sfinților Părinți,
din legile civile și penale, din canoanele penitențiale, din rînduielile pri-
vind căsătoria și relațiile de familie și din rînduieli sau pravile călu-
gărești.
Necunoscîndu-se izvoarele directe, Pravila de la Govora este socotită
o compilație după izvoarele generale și nu o traducere a unei colecții
anume. Cuprinsul variat canonico-bisericesc pledează pentru această
ipoteză.
Edițiile :
a) Ediția princeps, apărută la Govora, cu litere slave, la anul 1640—•
1641, în mînăstirea Govora. Exemplarele destinate Bisericii din Ardeal,
cu semnătura mitropolitului' Ghenadie, sînt tot din ediția princeps.
b) Ediția publicată de către Academia Română, sub titlul: «Pravila
bisericească numită cea Mică, tipărită mai întîi la anul 1640 în monas-
tirea Govora», București, 1884.
c) Ediția lui Ioan M. Bujoreanu, sub titlul: «Pravila bisericească
numită cea Mică, tipărită în monastirea de la Govora la anul 1640, și
Pravila lui Matei Basarab cu canoanle Sfinților Apostoli intitulată În-
dreptarea Legii, tipărită la Tîrgoviște în anul 1652», București, 1884.
d) Ediția publicată de Ioan M, Bujoreanu, în volumul III, p. 84—133,
din lucrarea sa : «Colecțiune de legile României, vechi și cele noi»,
București, 1885.
3) Șapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă, Iași, 1644.
Forma. Pravila «Șapte Taine» este un îndrumător practic destinat preo-
ților și slujitorilor bisericești, o pravilă bisericească, prima de acest fel
tipărită în Moldova. Este în format cvart, cuprinzînd 339 pagini numero-
tate, uneori eronat, cu 17 rînduri pe fiecare pagină, cu inițiale ornate
și cîteva frontispicii. S-a tipărit la Iași în anul 1644.
Titlul complet al Pravilei este : «Șapte Taine a Bisericii».
Din foaia de titlu reiese că s-a tipărit «cu învățătura și cu chel-
tuiala Măriei Sale Ioan Vasilie Voievod în tiparul cel domnesc în tîrg la
Iași, vleato 7153 (1644), nov. 8». Pe verso foii de titlu se află stema
Țării Moldovei încadrată în cercurile care exprimă simbolul stemei. Ur-
mează prefața semnată de mitropolitul Varlaam al Moldovei (6 pagini).
Pe prima pagină numerotată se află un nou titlu: «Pravila pre scurt
aleasă den Sfintele Scripturi scoasă pre rînd și tocmită mai vîrtos pen-
tru ceale șapte taine mari ale Bisericii care-s rînduite cu toate trea-
bele ei, prin carile și pravila Sfinților Apostoli la tot lucru de instruiaște

136 4 DREPT CANONIC ORTODOX
(are putere) pre toate obiceaiele ce au lăsat purtătorii de'dumnezeire și
într-un nărav cu Apostolii, păstorii și a toată lumea învățătorii».
Textul care tratează problema Sfintelor Taine este expus pe 300 pa-
gini, redactate sub formă catehetică — socratică, de întrebări și răspun-
suri, după cum urmează : 1. Taina Botezului «care iaste cap tuturoru» ;
2. Taina Mirului; 3. Taina Liturghiei; 4. Taina Preoției ; 5. Taina Pocă-
inței ; 6. Taina Nunții 7. Taina Sfîntului Maslu.
Urmează apoi o listă cu sărbătorile anului și 14 pagini cu «tocmeala
posturilor». La pagina 317 se află un text în limba slavă cu următorul
cuprins : «mult păcătosul și de nici o treabă rob Eustratie fost logofăt, iu-
bitor de muncă». Urmează apoi tabla de materii.
Izvoarele. Unii cercetători au presupus că «ar fi o prelucrare du-
pă opera lui Gavril Severos Peloponezianul, mitropolitul Filadelfiei»,
sau chiar o traducere după o lucrare cu același titlu apărută la Lemberg
cu doi ani mai înainte. Alții însă o socotesc o compilație românească
făcută după diferite pravile existente în acea vreme în Moldova, sau un
rezumat după Pravila aleasă, operă a aceluiași biv logofăt Eustratie.
Autorul. Unii cercetători socotesc drept autor al Pravilei pe mitro-
politul Varlaam, care semnează prefața, alții pe biv logofătul Eustratie,
care ar fi scris-o la îndemnul lui Petru Movilă.
Chiar dacă a alcătuit-o Eustratie, nu trebuie neglijată nici contribuția
mitropolitului care a supravegheat de aproape tipărirea și a semnat
prefața.
Cuprinsul. Așa după cum arată titlul, Pravila tratează în primul
rînd problema Sfintelor Taine. Ea cuprinde însă și un bogat material
canonic privind diferite chestiuni bisericești.
Motivul apariției și scopul. Problema Sfintelor Taine a fost mult dis-
cutată în vremea apariției Pravilei. Sinodul de la Iași, 1642, care a apro-
bat Mărturisirea de credință a mitropolitului Petru Movilă, a discutat
și această problemă și probabil cu ac eastă ocazie să i se fi sugerat
mitropolitului Moldovei necesitatea apariției unei astfel de pravile. Pra-
vila «Șapte Taine» a corespuns prin aceasta nevoilor vremii ei. Ea a fost
un instrument în mîna preoților și credincioșilor în apărarea lor împo-
triva atacurilor date de către protestanți, care contestau în primul rînd
adevărurile de credință privind Sfintele Taine.
Ediții.
— Ediția princeps, Iași, 1644. Pravila aceasta n-a mai fost reeditată
și nici studiată critic.
Importanța. Fiind prima pravilă bisericească apărută în Moldova,
ca o pravilă destinată în primul rînd preoților duhovnici, s-a bucurat de
mare cinstire.
4) Carte românească de învățătură de la Pravilele împărătești sau
Pravila lui Vasile Lupu, Iași, 1646.
Forma. «Carte românească de învățătură de la pravilele împără-
tești și de la alte giudeațe, cu zisa și cu toată cheltuiala lui Vasilie Voie-
vodul Țării Moldovei din multe scripturi tălmăcită din limba ilenească
pe limba românească», așa cum o arată numele este o colecție de legiuiri,

INTRODUCERE 137
tipărită in tiparul domnesc, de la mînăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași,
la anul 1646.
Pravila tipărită în anul 1646, in folio, are la început trei file nenu-
merotate, 186 file numerotate, și la sfîrșit din nou 14 file nenumerotate.
Titlul este așezat într-un chenar (gravură) cu doi stîlpi laterali, dea-
supra cărora se află Sfîntul Gheorghe și Sfîntul Ioan cel Nou de Ia
Suceava. La mijloc sînt chipurile Sfinților Trei Ierarhi : Vasile, Gri-
gore și Ioan. Unele exemplare poartă și inițialele SeCz. Fiecare pagină
are 27 de rînduri. Tiparul cu frumoasă literă cirilică negru și roșu se
înfățișează foarte îngrijit, cu caractere mari și frumoase. Inițialele capi-
tolelor, frontispiciile și finalele sînt aceleași ce au servit la tipărirea
Cărții de învățătură a lui Varlaam din anul 1643. Pe verso foii de titlu
se află Pajura Țării — Stema domniei Moldovei — purtînd în jur ini-
țialele Io V (asilie) V(oevod) B(ojiu) M(ilostiu) G(ospodar) Z(emli) M(ol-
daskoi), iar sub ea stihurile omagiale, aceleași din Cazania mitropo-
litului Varlaam și chipul domnului Vasile Lupu, sub care sînt iarăși
niște stihuri. Urmează apoi o scurtă prefață, pe trei pagini, adresată
către «toți cei ce sînt creștini pravoslavnici, cine va ceti ca să înțeleagă».
Cuprinsul pravilei.se poate împărți în două părți : partea I-a, avînd 16
pricini (capitole), împărțită în 152 de paragrafe numerotate, iar partea a
doua cu 78 de glave și cu numeroase paragrafe, numerotate deosebit de
partea întîia. ț
Inițiatorul alcătuirii Pravilei. Inițatorul, ca și acela care a dispus
adunarea «tocmealelor ceale bune» pentru a fi tipărite și a suportat
toate cheltuielile, e domnul Moldovei, Vasile Vodă Lupu.
Motivul apariției: Motivul apariției a fost așa cum se mărturisește
în prefață «împuținarea izvoarelor Sfintelor Scripturi și altor învăță-
turi», și «nedreptățile și asupririle dregătorilor nedrepți», care se dato-
resc tocmai lipsei de cunoaștere a rînduielilor ; ca și dorința de a urma
pilda «celor buni și înțelepți domni», «buni creștini și sfinți împărați».
Alcătuitorul Pravilei. A fost biv logofătul Eustratie, care mărturi-
sește în prefață că «după tocmeala și nevoința măririi sale domnului» i
s-a dat învățătură și lui «unui mai mic și nici de o treabă a măririi sale
rob», de a scos aceste pravile și le-a tălmăcit «den scrisoare grecească
pre limba românească ca -să poată înțelege toți». Se crede că la munca
de selecționare a materiei Eustratie a fost ajutat și de alți cărturari,
printre care de învățatul grec, Meletie Sirigul, originar din Creta.
Izvoarele. în predoslovie se spune că s-au folosit la alcătuirea
Pravilei texte latinești și grecești și în titlu ca și în predoslovie se spune
că lucrarea s-a tălmăcit, adică s-a tradus din limba greacă în limba ro-
mână. La selecționarea textelor din limba greacă desigur că s-a avut
în vedere și pravilele existente la noi.
Primul care a încercat să arate care sînt izvoarele «Cărții româ-
nești de învățătură» a fost Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa «Descrierea
Moldovei», unde în capitolul «Despre legile Moldovei», susține că, la
porunca lui Vasile Vodă Lupu s-au strîns într-un cod «toate rînduielile»
(pravilele) — și cele scrise și cele nescrise.
După opinia lui Dimitrie Cantemir, printre izvoarele directe ale
Pravilei lui Vasile Lupu trebuie să socotim atît obiceiul, pămîntului sau

138 4 DREPT CANONIC ORTODOX
t legea țării cît și «extrasul din Vasilicale» sau Pravila lui Alexandru cel
Bun, despre care «deși există pomeniri vrednice de a fi luate în consi-
derare, totuși nu se știe nimic precis în legătură cu izvoarele și con-
ținutul ei».
în lumina celor mai recente cercetări se consideră azi că la baza
Pravilei stau două izvoare directe și anume : Legea agrară bizantină
vo[ao<; TfsopȚtxo?, un cod rural bizantin, cu largă circulație, alcătuit în
secolul VI—VIII în Bizanț, care constituie prima parte.a Pravilei (94 pa-
ragrafe), într-o traducere interpretativă, și Tratatul penalistului italian
Prosper Farinaccius : «Praxis et theoricae criminalis», Veneția 1607—
1621, care constituie, în extras, partea a doua a Pravilei Moldovei.
Legea agrară are la bază, drept izvoare, legile împăraților romani,
diferite dispoziții din Biblie, și legile împăraților bizantini. Textul aces-
tei legi circula ca anexe la colecțiile de legi și canoane cunoscute și în
Moldova (Ecloga, Hexabiblosul lui Armenopulos).
Lucrarea lui «Farinascu», cum îl numește Eustratie în cuprinsul Pra-
vilei, este tot o prelucrare după legile bizantine, dar în formă doctri-
nară, nu sub aceea de legi.
Aceasta însemnează că la baza Cărții românești de învățătură stau
izvoarele dreptului bizantin de stat și bisericesc, și în special legile lui
Justinian, fapt ce reiese și din titlul tablei de materii, formulat astfel :
«Pravile împărătești alese den svitocul împăratului Justinian, pentru
multe feluri de giudeațe, cu tot răspunsul lor, rînduite pe 252 de înce-
pături».
Cuprinsul. Din analiza cuprinsului rezultă că majoritatea rînduie-
lilor pravilelor se referă la treburi comune obștei, mirenești sau civile,
și că în comparație cu ele, un număr restrîns se ocupă de treburi bi-
sericești.
Pravila cuprinde dispoziții referitoare la toate materiile dreptului,
scris și nescris, cu precădere însă la chestiuni de drept civil agrar și de
drept penal, în ce privește cuprinsul bisericesc, menționăm că normele
de drept canonic nu le găsim grupate pe glave separate, ci împrăș-
tiate de-a lungul Pravilei. >
Pravila începe cu o culegere de reguli aplicate plugarilor — leges
colonarae — intitulate : «Pravile tocmite, alese și scoase pentru toți
lucrătorii pămîntului, anume : pentru plugari, pentru lucrătorii viilor,
pentru năinjiți și pentru păstori, arătînd împreună tuturor giudețul și
certarea ce li se va da fieșcăruia după deala sa, carii Vor îmbla cu ne-
direptate» (11 pricini). Ele conțin «dispoziții privitoare la raporturile
juridice dintre săteni sau dintre stăpînii de moșii și vecini: încălcarea
hotarelor, schimburile de pămînturi, pămînturile părăsite, etc,». După
reglementările pentru plugari urmează : «Pravilele împărătești», care
sancționează furtișagurile. Urmează apoi sub același nume de «Pravile
împărătești» un număr de 78 glave care sancționează alte infracțiuni de'
natură penală.
Importanța. Fiind o colecție de legi oficială a statului feudal al
Moldovei, ea s-a utilizat în reglementarea relațiilor sociale ale vremii.
Prin includerea ei integrală în îndreptarea Legii, Pravila lui Vasile Lupu

INTRODUCERE Î39
devine astfel codul general recunoscut și respectat în toate provinciile
românești.
Ediții:
— Ediția princeps, cu litere slave — Iași, 1646.
— Ediția inclusă în partea I-a a îndreptării Legii, Pravila lui Matei
Basarab, Tîrgoviște, 1652. *
— Ediția lui Gheorghe 1. Sion, apărută cu litere latine, cu titlul
«Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești», Boto-
șani, 1875.
— Ediția lui Ioan M. Bujoreanu, inclusă în partea I-a a Pravilei lui
Matei Basarab, în volumul publicat sub titlul : «Pravila bisericească
numită cea mică de la Govora și Pravila lui Matei Basarab», București,
1884, p. 391.
— Ediția lui Ioan M. Bujoreanu, apărută în volumul al IlI-lea,
p. 3—82 a lucrării sale : «Colecțiuni de legiuirile României Vechi și cele
Noi», București, 1885.
— Ediția critică a profesorului Ștefan G. Longinescu, publicată în
lucrarea sa «Legi vechi românești și izvoarele lor», volumul I, București,
1912. în această ediție textul Pravilei are două variante românești și o
traducere în limba franceză făcută- de A. Patrognet. Textul românesc
este redat întîi după ediția princeps și apoi după varianta inclusă în
partea I-a a Pravilei celei Mari sau de la Tîrgoviște din anul 1652.
— Ediția critică a Colectivului pentru vechiul drept românesc al
Academiei Republicii Socialiste România sub titlul : «Carte românească
de învățătură», București, 1961.
5) Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila Mare sau Pravila lui
Matei Basarab, Tîrgoviște, 1652
Forma. Pravila Mare a lui Matei Basaralb, numită așa pentru a se
deosebi de Pravila Mică de la Govora din aceiași vreme, după titlul său
oficial: «îndereptarea Legii cu Dumnezeu, care are toată judecata arhie-
rească și împărătească de toate vinele preoțești și mirenești. Pravila
Sfinților Apostoli, a ceale șapte săboare și toate ceale neameastnice.
Lîngă acestea, și ale sfinților dascăli ai lumii: Vasilie, Timothei, Ni-
chita, Nicolae ; Teologhia dumnezeeștilor bogoslovi. Scrise mai nainte și
tocmite cu porunca și, învățătura blagocestivului împărat, Chir Ioan Com-
ninul, de cuvîntătoriul deac al marii besearici lu Dumnezeu și păzitor de
pravili, chir Alexie Aristinul. Iar acum de întîi prepuse toate de pre
ellineaște pre limbă rumânească, cu nevoința și userdia și du toată chel-
tuiala a preasfîntului de Hristos chir Ștefan cu mila lu Dumnezeu mitro-
polit Tîrgoviștei, exarh Plaiului și a toată Ungrovlahia. în Tîrgoviște, în
tipografia prea luminatului mieu domn Io Mathei Voievod Basarab în
sfînta vmitropolie în casa nălțării Domnului nostru Isus Hristos. Martie
20, văleat 7160 a lui Hristos 1652, v. post velichi».
întregul titlu este îmbrăcat într-un chenar ornamental întocmit de
Theodor Tișevici
Pe verso se află scrisoarea omagială eu care traducătorul, Daniil mo-
nah Panonian, prezintă lucrarea sa mitropolitului Ștefan.

140 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Pravila — cu literă cirilică — este tipărită îngrijit, cu negru și roșu,
in folio, avînd 26 pagini nenumerotate la început, 795 pagini numerotate
și două pagini nenumerotate la sfîrșit.
Fiecare pagină are un chenar dublu spre margine; în acest spațiu
marginal se află, în roșu, numărul curent al glavelor și alte indicații.
Pagina are 36 de rînduri. Textul este- însoțit de numeroase frontispicii,
vignete, semne și imagini gravate. Titlurile glavelor sînt imprimate cu
roșu și cu literele inițiale ornamentate ale glavelor.
Alcătuitorii. Pravila aceasta n-a fost alcătuită de un singur căr-
turar, ci de un grup de oameni' învățați indicați de către mitropolitul
Ștefan al Ungrovlahiei (1648—1653, 1654—1668). Dintre cărturarii care
făceau parte din grupul acesta se cunosc trei : primul, traducătorul din
grecește al textului Pravilei adică Daniil Andrei Panoneanul, apoi doi
cărturari greci Ignat ie Petrițis și Pantelimon Ligaridis, care au asistat
la redactarea definitivă a textului grec după care s-a făcut traducerea.
Destinația. Pravila, tîrgovișteană a fost destinată pentru românii
din Țara Românească și Ardeal ca și pentru cei din Moldova, și are ca-
racterul unui cod complet de legi bisericești dar și de legi de stat.
Faptul ca ea include întregul text al Pravilei lui Vasile Lup-u, nu Iasă
nici o îndoială asupra gîndului întocmitorilor ei de a o destina și pentru
Moldova. Cît despre faptul că ea a fost destinată și românilor din Ar-
deal, aceasta rezultă mai întîi din poziția mitropolitului Ștefan al Ungro-
vlahiei care — era și «exarh al plaiului» și «a toată ungurimea» (Țara
Ardealului) lucru specificat de altfel în glava 391 a Pravilei celei Mari,
unde, citim că mitropolitul Ungrovlahiei nu numai că «se cheamă exarh
a toată ungurimea și al plaiurilor», ci «are blagoslovenie de hirotonește
el pre episcopii Țării Ardealului și în Țara Ungurească». Iar în glava
393 a aceleiași pravile se arată că mitropolitul Țării Românești este nu-
mit «Ungrovlahul, preacinstit și exarh a toată ungurimea și al plaiului».
De altfel, în glava 363, zac. 8 din Pravilă, găsim indicații precise și
cu privire la «toate cetățile cîte sînt sub ținutul Craiului unguresc», la
«toate cetățile Țării Ungurești», menționîndu-se în special «Brașovul»,
«județul sau scaunul de la Sibiu…», etc.
La acestea se mai adaugă și faptul că Pravila cea Mare nu numai
că a circulat și s-a găsit în multe exemplare prin Moldova și prin Ar-
deal, dar au rămas și dovezi despre aplicarea ei în aceste mari provincii
românești. Mai mult, ea a fost considerată în Ardeal și folosită ca un cod
oficial al Bisericii, chiar și de greco-catolici — uniții —, care la 1700
au intrat în legătură cu Biserica Romei.
Pravila a fost în vigoare pînă în epoca modernă de după Cuza Vodă,
cînd au început să apară legiuiri noi de stat. Cu toate aceștea, ea ne-
fiind abrogată în mod expres prin nici o legiuire ulterioară, a rămas
mereu în vigoare pentru Biserică datorită cuprinsului său, iar pentru
Stat numai prin unele dispoziții care se referă la obiceiul pământului,
fapt care a și determinat invocarea ei în justiție, pînă tîrziu, chiar și în-
tre cele două războaie mondiale-
Izvoarele. îndreptarea Legii este o operă de codificare legislativă
românească, complexă pentru vremea ei, ea este o îmbinare de reguli
de drept canonic și de drept laic. Predoslovia ne arată îndeajuns izvoa-

INTRODUCERE 141
rele folosite, autorul ei precizind numai că Pravila cuprinde canoanele
bisericești la care «a lipit» și pravilele împărătești. Mitropolitul Ștefan
afirmă următoarele: «Am pus toate lucrurile de fiece vină, împăr-
țite toate pre glave, pre lesne a le afla. De aceea am gîndit și pentru
pravila împărătească, că va fi și aceea de treabă aceștii oblastii și. mic-
șoare țării, de toate vinile, cu catastihirile ei deosebi, ca să poată fi și
să dea cîte ceva ajutoriu și ea canoanelor sfinților bărbați, mărturi-
sind și dînd răspuns mai tare și mai vîrtos».
îndreptarea Legii își are izvoarele sale în dreptul bizantin și
anume :
Izvoare directe : 1. Sintagma lui Matei Vlastare ; 2. Nomocanonul
lui Manuil Malaxos; 3. Comentariul lui Alexie Aristen ; 4. Răspunsu-
rile lui Anastasie al Antiohiei ; 5. Carte românească de învățătură.
Izvoare indirecte prin intermediul «Cărții românești de învățătură
de la pravilele împărătești» : Legea agrară ( Nojxo? feopȚtxo?, (Leges
colonariae) și «Praxis et theoricae criminalis», opera lui Prosper Farinac-
eius.
în ce privește izvoarele directe menționăm următoarele :
— Sintagma luii Matei Vlăstare, apărută la 1335 sub titlul de «Sin-
tagma Alfabetică a tuturor care se cuprind în sfintele și dumnezeieș-
tile canoane», din care s-a inspirat mitropolitul Ștefan la întocmirea
predosloviei pe care o semnează; Mitropolitul Ștefan ia din «proteoria»
lui Matei Vlastare paragrafe întregi. înaltului ierarh și cărturar român
îi aparțin din predoslovie doar «amănuntele asupra izvoarelor gre-
cești, precum și partea finală a predosloviei, în care se arată folosul
și însemnătatea pravilei».
Din opera lui «Mathei, prea înțeleptul ierarh», «întocmitorul de
lege și eromonah, carele au fost foarte înțelept», Îndreptarea Legii face
și numeroase împrumuturi din cuprinsul ei. Chiar prima glavă din pra-
vila românească începe cu un citat din această Sintagmă. Sintagma lui
Matei Vlastare a fost cunoscută și folosită în Țara Românească încă
din secolul al XV-lea — documentar dovedit — și contează ca cea mai
veche lucrare canonico-juridică în țările noastre.
— Al doilea izvor direct al Pravilei Mari a fost Nomocanonul
notarului mitropoliei din Teba, Manuil Malaxos din Nauplia, care la
anul 1561 sau 1563 a scris opera : «Lege alcătuită din diferite canoane
trebuitoare ale dumnezeieștilor și Sfinților Apostoli, ale sfintelor so-
boare ecumenice, ale .purtătorilor de Dumnezeu părinți și ale altor
preasfințiți arhierei; precum și din unele Novele ale împăraților bizan-
tini și din altele»
Copii după acest nomocanon au circulat de multă vreme prin ță-
rile române. De o astfel de copie s-a folosit și logofătul Eustratie la
întocmirea «Pravilei Alese».
În ce privește îndreptarea Legii, s-a susținut ca cei ce au întoc-
mit-o nu s-au folosit de aceeași copie a manuscrisului Iui Malaxos, care
a servit lui Eustratie, ci de o altă copie publicată mai tîrziu, parțial,
în anul 1854, de Leonida Sguta în revista grecească : 6ejxiî C. Erbi-
ceanu a susținut, la fel, că nu s-a folosit Nomocanonul lui Ma-
nuil Malaxos, ci un alt nomocanon — unul întocmit la 1600 de mitro-

142 DREPT CANONIC ORTODOX
politul Porfirie al Nieeii, ale cărui 261 glave sînt cuprinse în conți-
nutul «îndreptării Legii» C. A. Spulber, consideră că textul «îndrep-
tării Legii», se apropie mai mult de manuscrisul grec nr. 1400 din Bi-
blioteca Universității din Atena. Cercetînd manuscrisele aflate în țară,
C. A. Spulber constată că și manuscrisul nr. 307 din Biblioteca Acade-
miei Republicii Socialiste România are un conținut foarte apropiat cu
acela din exemplarul lui Gheorghe Caridi, folosit de traducătorul
român,
— Cel de al treilea izvor direct al îndreptării Legii îl constituie
Sinopsa canonică și «Comentariul lui Alexie Aristen», într-un exem-
plar primit tot de la Gheorghe Caridi. Acest comentar al canoanelor
a fost tradus în limba română și constituie partea a doua a Îndreptării
Legii sub titlul de: «Nomocanon cu Dumnezeu», însoțit de explicația:
«avînd adunate pre toate canoanele ale sfinților Apostoli și ale sfin-
telor șapte soboare ale lumii și ale celorlalte soboare carele seaU făcut
pre în bogate locuri, carele se cheamă nemeastnice, după aceia și a
marelui Vasilie și ale altor sfinți bărbați și părinți purtători de Dum-
nezeu. Alcătuită cu ruga și îndemnul blagocestivului împărat, chir
loan Comninul, de cuvîntătoriul diacon a marii bisearici a lui Dum-
nezeu și păzitoriul de pravilă, chir Alexie Aristinul». Explicațiile dez-
voltă și aci indicațiile din pagina de titlu a «îndreptării Legii», unde
acest nomocanon este intitulat: «Pravila a Sfinților Apostoli, a celor
șapte soboare și toate cele nemeastnice». Sumarul acestui comentariu
a fost intercalat între cele două catastihuri ale îndreptării Legii.
— Comentariul lui Aristen adaugă la canoanele sobornicești pe
lîngă învățăturile sau canoanele «marelui Vasilie» și răspunsurile ca-
nonice a altor «sfinți bărbați și părinți», ca : Timotei episcopul Ale-
xandriei, Nichita mitropolitul Heracleii, și termină cu cuvintele : «sfîr-
șenia aicea a toată pravila».
— A treia parte a Pravilei — apendicele — îl formează «Teo-
loghia dumnezeieștilor bogoslovi», după cum este indicat și în pagina
de titlu, sau «Theologul dumnezeieștilor bogoslovi», după cum arată
mitropolitul Ștefan în predoslovia sa. Această ultimă parte a Pravi-
lei, care este în același timp și cea care indică și cel de-al patrulea
izvor al său, anunțat sub titlul : «Catastih cu Dumnezeu al acestei
cărți, care are multe învățături »de treabă ale dumnezeieștilor bogo-
slovi și dascăli, și întrebări și răspunsuri a Sfîntului Anastasie, pa-
triarhul a dumnezeieștii marii cetăți Antiohiei», constă dintr-o serie de
54 de glave care cuprind tot atîtea întrebări și răspunsuri date de
Anastasie, pretins patriarh al Antiohiei între anii 559—598. Problemele
tratate sînt din domeniul exegezei, dogmaticii și moralei. Aceste răs-
punsuri ale lui Anastasie Si nai tul (540—'600), care pe nedrept este
numit patriarh ăl Antiohiei, nu figurează în opera lui Aristen. Mitro-
politul Ștefan le-a găsit tot în codicele procurat de la Gheorghe Caridi.
— Ultimul izvor direct îl constituie Pravila lui Vasile Lupu, nu-
mită în Catastihul al II-lea «Pravilele împărătești», ce sînt interca-
late între pravilele arhierești. Așezarea textelor din «Carte românească
de învățătură de la'pravilele împărătești» lîngă canoanele bisericești,

INTRODUCERE Î143
n-a fost «fără nici o socoteală» — cum afirmă unii cercetători —, ci
operația de aranjare s-a făcut după o metodă și urmărind un anumit
scop, dinainte stabilit. Traducătorul și mai ales alcătuitorul Pravilei
a căutat în mod intenționat să apropie glavele Pravilei Moldovei
(1646) respectiv ale «pravilelor împărătești» de conținutul tex-
telor canonice pe care le-a socotit conexe prin conținut. In lucrarea
lor, traducătorul și alcătuitorul au dat dovadă de o temeinică cunoaș-
tere a materialului prezentat, și trebuie să recunoaștem că «au
reușit să îndeplinească în această privință în mod mulțumitor, o sar-
cină destul de anevoioasă».
în analizarea cuprinsului Îndreptării Legii, trebuie să avem în ve-
dere faptul că această legiuire are la bază material legislativ canonic
și de stat de origine bizantină. Iar Pravila Moldovei din 1646, -care a
fost inclusă în această legiuire, are la bază tot izvoare bizantine, fără a
mai vorbi de partea canonică a Pravilei. Prin Carte românească de în-
vățătură, Îndreptarea Legii are la bază și izvoarele directe ale acesteia ;
Legea agrară și lucrarea penalistului italian «Farinascu», cum îl nu-
mește Pravila, ca izvoare indirecte.
Cuprinsul, Materia Pravilei este împărțită în două părți mari, dis-
tincte între ele, și un apendice, lucru clar ce reiese chiar din titlul
Pravilei.
Prima parte a Pravilei ,care poartă titlul de Îndreptarea Legii, este
împărțită în 417 glave, dintre care 314 sînt extrase din Nomocanonul
lui Manuil Malaxos (1561), iar restul de 103 glave cuprind în întregime
textul Pravilei lui Vasile Lupu (1646), care este intercalat între capi-
tolele sau glavele Nomocanonului lui Manuil Malaxos.
A doua parte a Pravilei nu este împărțită în glave generale, con-
tinuativ după glavele primei părți, ci numai grupuri mai mici de glave
speciale, formînd împreună capitole nenumerotate. Această parte în-
cepe astfel : «Nomocanon cu Dumnezeu» și cuprinde, cu puține ex-
cepții, «în întregimea ei, colecția canonică a lui Alexie Aristen (se-
colul XII) și comentariile acestuia la toate canoanele, dar într-un text
prescurtat, apoi canoanele cîtorva Sfinți Părinți și un fragment din
tipicul patriarhului Nichifor Mărturisitorul (805—815)».
Apendicele are 54 glave, formafe din întrebări și răspunsuri ale
lui Anastasie Sinaitul (540—600), pe nedrept numit patriarh al Antio-
hieî.
Părții întîia a Pravilei îi preced două «catastișe», două sumare
cător care se termină cu o însemnare în limba slavă cu următorul cu-
prins: «iată aceste cuvinte au luat sfîrșit; însă în mintea celor iubitori,
cuvintele cele hrănitoare de suflet nu vor lua sfîrșit, decît atunci cînd
se vor sătura de cele bune. Dani ii monah, al prea sfinției voastre ne-
vrednic Panonian».
Părții întîia a Pravilei îi preced două «catastișe», două sumare
generale, în care materia este așezată nu după succesiunea ei din text
— cum ar fi fost normal — ci după natura cuprinsului ei, alegîndu-se
dreptul canonic de cel laic. Primul «catastiș», intitulat «capetele cărții
acesteia de pravilă» indică titlurile a 314 glave cu caracter eclesiastic
din totalul de 417 glave cît însumează această parte. Acestea sînt gia-

144 4 DREPT CANONIC ORTODOX
vele care alcătuiesc «Pravila arhierească de întîi». Cel de-al doilea
«catastiș» cuprinde restul de 103 glave ale aceleiași părți a Pravilei,
alcătuind «Pravila împărătească». Această prezentare a materiei apar-
ține numai celor două «catastișe» și nu conținutului Pravilei, și-și gă-
sește justificarea în ceea ce privește «judecățile», în înlesnirea ce se
face celui care «va căuta la. grabă să poată afla care în ce loc și foaie
* se află». Intre cele două catastihuri a fost intercalat sumarul «Nomo-
canonului cu Dumnezeu». Această separare a avut drept scop sepa-
rarea celor două categorii de dispoziții amestecate în text, dar deose-
bite în catastihuri, după natura lor.
în afară de acest sumar general al Nomocanonului, fiecare capi-
tol are sumarul său în care se indică glavele respective.
îndreptarea Legii fiind în primul rînd un cod de legi bisericești, e
firesc a se ocupa mai mult de canoane și legi de stat privind Biserica.
Fiind un cod nomocanonic,. Pravila cuprinde numeroase dispoziții
cu conținut dogmatic și cultic, ea fiind socotită și «un îndreptar de cre-
dință», în scopul de a servi ca mijloc de apărare împotriva atacurilor
venite din partea calvinilor și romano-catolicilor (glava 391, 378, 328).
în Pravilă sînt în acest scop incluse unele texte biblice și formule
liturgice.
îndreptarea Legii fiind nu numai un cod bisericesc ci și unul po-
litic, de legi de stat, care s-a și aplicat în Principatele Române, pînă
tîrziu în veacul al XlX-lea, ea cuprinde și numeroase dispoziții le-
gale de drept civil, în special de drept agrar și matrimonial, cu scop
instructiv și educativ, și dispoziții de drept penal, mai ales în prirna
parte a ei.
Cu privire la cuprinsul Pravilei, mai observăm că pe lîngă ca-
noane și legi politico-bisericești, care ocupă cea mai mare parte a
corpului ei, tratînd în special despre drepturile și îndatoririle clerului,
a călugărilor, despre familie și căsătorie, judecata bisericească, și pe
lîngă chestiunile de doctrină teologică, de practică liturgică și alte
chestiuni speciale, în textul ei se mai găsesc o serie de dispoziții
prin care se confirmă unele obiceiuri de drept bisericesc și de drept
de stat (glava 6, 7, 123, zac 1 ; glavele 174, 198, 361, zac. 2 ; etc.) ca și
unele obiceiuri autohtone sau obiceiuri ale pământului (glava 174).
Remarcăm îndeosebi felul în care se ocupă Pravila de explicarea
noțiunilor de «lege» ca și de «îndreptarea ei», precum și definirea no-
țiunilor de «dreptate», traducînd și completînd unele texte din Nomo-
canonul lui Manuil'Malaxos, în așa fel, încît le dă acestora o interpre-
tare potrivită cu gîndirea poporului și a cărturarilor noștri de atunci.
Astfel, de exemplu, legea este numită în pravilă : «Poruncă de obște
și socotință… cetăților… și dumnezeească, adică aflare sîntă» (glava
3). Iar dreptatea este definită într-o formă cît se poate de clasică, după
cum urmează: «Dreptatea este un lucru mai adevărat de toate, care dă
fieșcui dreptate» (glava 2).
Ca chestiuni speciale de care se ocupă Pravila, putem să mențio-
năm următoarele : atestarea existenței sinoadelor mixte în Biserica Or-
todoxă Română (glava 31; corespunzător glavei 76 Govora) și a rându-
ielii că anumite demnități bisericești pot fi ocupate de «bărbații mireni»

INTRODUCERE Î145
(glava 394); atestarea rînduielii aparte că și protopopii an dreptul să
elibereze anumite cărți canonice (glava 85), că dreptul ctitorului nu
este supus prescripției (glava 117) și permiterea clericilor divorțați să
devină arhierei, dacă sînt destoinici pentru aceasta (glava 219).
O chestiune cu totul de importanță deosebită de care se ocupă
îndreptarea Legii, este aceea a poziției canonice a mitropoliilor Țării
Românești și a Țării Moldovei, față de celelalte Biserici Ortodoxe. Am-
bele mitropolii sînt considerate și declarate autocefale (glava 391).
Importanța. Ca cel mai cuprinzător și mai bine alcătuit din vechile
coduri ale Bisericii și ale Statului nostru, Îndreptarea Legii sau Pravila
cea Mare reprezintă «oglinda cea mai fidelă a vieții bisericești și de stat
din vremea alcătuirii ei» și «cel mai important document istoric și de
veche legislație a poporului nostru».
Ca importanță și cuprins depășește multe din pravilele asemănă-
toare, uneori chiar mai voluminoase .existente la alte Biserici Orto-
doxe, în alte state feudale din acea vreme.
Aplicarea. Îndreptarea Legii s-a aplicat de la data apariției ei,
atît în viața bisericesacă, cît și în cea de stat, în toate trei provinciile
românești pînă tîrziu în veacul al XlX-lea, pe vremea lui Alexandru
Vodă Cuza, cînd a fost înlocuită cu legile moderne ale României (Con-
stituția, Codurile diferite, legile speciale etc.), iar în Biserică pînă azi,
și în Biserica fostă greco-catolică tot timpul cît a existat aceasta.
Ediții :
— Editio princeps, apărută cu litere cirilice la Tîrgoviște, în anul
1652. (Cele următoare sînt cu litere latine).
•—• Ediția lui Ioan M. Bujoreanu, apărută sub titlul: «Pravila bise-
ricească, numită cea Mică, tipărită în monastirea de la Govora, la
anul 1640 și Pravila lui Matei Basarab, cu canoanele Sfinților Apostoli,
intitulată «Îndreptarea Legii», tipărită la Tîrgoviște în anul 1652», Bucu-
rești, 1885.
— Ediția lui Ioan M. Bujoreanu, cuprinsă în volumul III al lucrării
sale : «Colecțiune de legiuirile României, vechi și cele noui», Bucu-
rești 1885.
— O ediție necompletă cuprinzînd numai partea primă a Pravilei,
a fost publicată de N. Blaramberg și Gh. Missail, sub titlul ei din edi-
ția princeps «îndreptarea Legii cu Dumnezeu, care are toată judecata
arhierească și împărătească a toate vinele preoțești și mirenești…»,
București, 1871.
— O ediție prescurtată, a părții strict bisericești din Pravila cea
Mare, a publicat protopopul Timișoarei Meletiu Drăghiciu, sub titlul:
«Legile bisericești», Timișoara, 1873.
— Sub titlul «Manual de pravilă bisericească», mitropolitul Nifon
al Ungrovlahiei a publicat în două-ediții, la București, 1853 și 1854,
extrase din partea bisericească a Pravilei celei Mari.
— O prescurtare din partea întîi a Pravilei celei Mari, se cuprinde
în manualul de drept bisericesc al lui Iosif Papp-Szilagy, apărut în
limba latină, sub titlul: «Enchiridion juris Ecclesiae Orientalis cato-
10 —• Drept canonic ortodox

146 4 DREPT CANONIC ORTODOX
licae», în ediția I, Oradea, 1862, de la pagina 70—112; iar în ediția a
doua, Oradea, 1880, de la pagina 38—63.
— Un extras mai extins din partea I-a a Pravilei celei Mari se
cuprinde în manualul de drept bisericesc al lui loan Rațiu, apărut sub
titlul: «Instituțiunile Dreptului Bisericesc!», Blaj, 1877, de la pagina
5—107.
— Fragmente din Pravila cea Mare se găsesc în diverse alte
scrieri, tratate, colecții, precum și în scrierea lui Șt. C. Longinescu :
«Vechi legiuiri românești și izvoarele lor», volumul I, București, 1912.
— Ediția critică a Colectivului de Drept vechi românesc din ca-
drul Academiei Republicii Socialiste România în Colecția «Adunarea
izvoarelor vechiului drept românesc scris», VI, București, 1962, sub
titlul îndreptarea Legii.
— Amintim, în fine, că Pravila cea Mare are și o versiune latină
netipărită, datînd din anul 1722. Ea este o traducere din limba română,
făcută de Pătru Dobra, un român ardelean, fost înalt funcționar aus-
triac în timpul ocupației Olteniei de către austrieci (1716—1739). Titlul
acestei versiuni este următorul: «Regula legis voluntate divinae ac-
comodata continens jurae canonica et imperatoris pro causis status
tam ecclesiastici quam saecularis.. ex graeco idiomate in Valachum…
cum industria et sumptibus Domini Stephani Dei gratia mitropolitae
tergovistensis et exarhii confiniorum Hungaro — Valahiae translata».
6) Rînduieli sau pravile duhovnicești și de obște prin care s-a în-
cercat să se completeze Pravilele secolului XVII
In veacurile XVIII—XIX au apărut un număr însemnat de astfel de
îndrumări sau pravile duhovnicești și de obște, pentru preoți.
Dintre acestea se pot menționa ca mai însemnate următoarele :
— Învățătura bisericească, București, 1710, a mitropolitului Antim
Ivireanul; — Capete de poruncă, București, 1714, a mitropolitului An-
tim Ivireanul, reeditată la București în anul 1775; —Adunare a celor
Șapte Taine, Iași, 1751 ; — Adunare de multe învățături a mitropolitu-
lui lacob, Iași, 1757; — Prăvilioară de Taina Ispovedaniei, București,
1781 ; — Prăvilioară, Iași, 1784 ; — Scurtă învățătură a părinților bise-
ricești, Viena, 1787; — Pravilă de obște, Viena, 1788 ; — Datoria și stă-
pînirea Blagocinilor și protopopilor, Iași, 1791, reeditat în anul 1808 ; —
Pravilă pentru judecata canonică, f.a., a mitropolitului Veniamin Cos-
tachi j — Carte de pravilă, Cernăuți 1807; — Tîlcuirea celor Șapte
Taine, Iași 1807; — învățătură despre Ispovedanie, Rîmnic, 1813; și
altele ;
7) Carte foarte folositoare de suflet, tradusă din grecește de călu-
gării Gherontie și Grigorie. A apărut în mai multe ediții: ediția I-a,
București, 1799 ; ediția a Il-a, Iași, 1800 ; ediția a IlI-a, Iași, 1819 ; ediția
a IV-a, București, 1827; ediția a V-a București, 1895; ediția a Vl-a
București, 1929 și Ierusalim, 1980.
8) Pidalionul
A fost tradus din grecește după ediția I-a (1800) de către mitropo-
litul Veniamin Costachi și tipărit la anul 1844 la mănăstirea Neamțu cu
îndreptările făcute de Neofit Scriban.

INTRODUCERE Î147
9) Enchiridion, sau carte manual de canoane.
Este o colecție a tuturor canoanelor cu comentarii, alcătuită și
tipărită la Sibiu în 1871, de către mitropolitul Andrei Șaguna.
înșirarea canoanelor se face după autoritatea lor. Colecția are la
început un indice alfabetic al canoanelor și un studiu introductiv.
10) Sintagma alfabetică a canoanelor
Este cuprinsă în volumul I al tratatului publicat de D. Boroianu,
la Iași, în 1899, sub titlul «Dreptul Bisericesc».
11) Dreptul canonic oriental, publicat de Marin Theodorian-Ca-
rada, la București, în 3 volume 1905—1907. Cuprinde numai canoanele
cu comentarii făcute în spirit catolicizant.
12) Colecțiunea de legi, regulamente, canoane, etc.
Publicată de Chiru G. Costescu, în București, volumul I, 1916 ; vo-
lumul II, 1925 ; volumul III, 1931. Canoane uzuale se cuprind numai în
volumul III al Colecției.
13) Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii
Ediția lui Nicodim Milaș, tradusă de Nicolae Popovici și Uroș Ko-
vincici, Arad, în două volume ; în patru părți : 1930, 1931, 1934, 1936.
Este cea mai cuprinzătoare și mai valoroasă colecție de canoane în
Ortodoxie.
14) Canoanele
Editate de C. Dron în două volume, (trebuia să apară și al treilea)
text și comentarii: volmul I, București, 1932; volumul II, București,
1935.
15) Pidaîionul
Ediție publicată de Haralambie Popescu și Zosima Tărîlă într-o or-
dine proprie, București, 1933.
16) Legiuiri bisericești vechi
— Statutul Organic al Mitropolitului Andrei Șaguna, Sibiu, 1868.
17) Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Statutul și Regulamen-
tele Bisericii Ortodoxe Române, sub Patriarhul Justinian (1948—1953),
București, 1953. In continuare noile regulamente ca și modificările dife-
ritelor legiuiri se găsesc publicate în revista Biserica Ortodoxă Ro-
mână.
18) Legea și Statutele Cultelor din Republica Populară Română,
București, 1954.
19) Hotărîrile Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Se publică în revista Biserica Ortodoxă Română. Unele s-au strîns
în Colecția Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, 1953.
Dintre acestea de interes deosebit sînt: hotărîrile privind pensio-
narea preoților, binația și normele privitoare la pictura bisericească.
20) Deciziile patriarhale
Se publică în revista Biserica Ortodoxă Română. Unele s-au strîns
în colecția Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, 1953.

148 4 DREPT CANONIC ORTODOX
21) Instrucțiunile episcopale și ale organelor colegiale
(Circularele). Se publică în revistele mitropolitane sau se difuzează
pe cale ierarhică.
7. Legile de stat ale Statului român
privind Biserica
a) Hrisoave domnești privind Biserica
Hrisoavele domnilor feudali priveau fie legislația Bisericii stabilind
norme generale pe linia administrativă și de organizare teritorială, fie
relațiile sociale feudale, fie obligațiile și imunitățile față de stat.
Ele au avut valabilitate în epoca respectivă și nu mai prezintă azi
decît o valoare pur documentară. Dintre acestea ni s-au păstrat mai
ales cele privitoare la dreptul de proprietate.
b) Legiuiri de drept de stat bizantine utilizate in Principatele Române
Legiuirile de drept de stat bizantine, civile și penale au fost in-
troduse în uz în Principate, mai ales în epoca fanariotă.
Dintre acestea se pot menționa : Hexabiblosul lui Armenopulos din
1345 ,• Sinopsis Nomike ; Nomos Gheorghicos sau Codul r-urai bizan-
tin din veacul VII—VIII; și Vasilicalele.
cj Operele juridice alcătuite în Principatele Române în limba
greacă modernă, după porunca domnitorilor fanarioți sau din proprie
inițiativă de către cărturarii cunoscători de legi.
Dintre acestea unele au un caracter pur laic, altele cuprind și drept
canonic, iar altele au un caracter pur bisericesc.
Intre acestea se pot menționa :
— Manualul de legi al lui Mihail Fotino, alcătuit din trei părți,
care a folosit ca izvor principal Vasilicalele ,•
— Arta judecătorească a lui Dumitru Panaiotache, mare clucer,
din 1779 ;
— Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, tradus de acesta din
porunca lui Nicolae Mavrocordat.
— Pandectele lui Toma Carra, 1806;
Un manual juridic, în stilul Instituțiunilor după modelul Parafrazei
lui Teofil, în limba greacă modernă. Izvorul principal au fost Vasili-
calele. (Lucrarea este incompletă).
— Nomocanonul lui Teofil;
— Indemănoasa adunare, 1804, este traducerea manualului lui
Constantin Armenopulos, făcută de Toma Carra, din porunca lui Mo-
ruzi Voievod, 1804.
d) Legi românești alcătuite din material bizantin și obicei
Dintre acestea unele au caracter civil, iar altele un pronunțat ca-
racter penal.
Legiuiri civile sînt:
— Hotărîri ale Sfatului de obște al Moldovei, 1785.
Conține două hotărîri cu putere de pravilă privind interzicerea de
a se mai face vînzări deghizate prin acte de donație, precum și cele pri-

INTRODUCERE Î149
vind familiile de robi (țigani), luate pe vremea lui Alexandru Mavro-
cordat.
Izvoarele acestei hotărîri sînt obiceiul pămîntului și plîngerile și
judecățile dese pe aceste teme. Ediția critică : București, 1958.
— Pravilnicească Condică, 1780, a Iui Ipsilanti. .
Redactată în limba greacă și limba română. Izvoare : Vasilicalele și
obiceiul pămîntului. S-a aplicat în Țara Românească din 1780, pînă la
1 septembrie 1318 cînd a fost abrogată de Codul Caragea. Ediția cri-
tică : București, 1957.
— Manualul lui Donici, 1814.
Cu titlul exact: «Scurt manual de legi» al lui Andronache Donici,
manualul său este un rezumat din Vasilicale, cu unele elemente din
obiceiul pămîntului. A fost aplicat în Moldova între 1814—1817 și chiar
pînă la 1823 cînd a fost abrogat de Codul Calimachi.
Ediția critică : București, 1959.
— Legiuirea lui Caragea (1818—1865).
La suirea pe tronul țării a lui Caragea, în Muntenia se aplicau trei
feluri de legiuiri : canoanele, obiceiurile (nescrise și nedeslușite), pra-
vilele împărătești (jus greco-romanum) și Condica lui Ipsilanti. Lu-
crarea are drept izvoare : Vasilicalele, obiceiul pămîntului și Pravil-
niceasca Condică a lui Ipsilanti. Se resimte influența și din Codul Civil
al lui Napoleon.
A fost în vigoare de la 1 septembrie 1818 pînă la 1865, fiindcă Re-
gulamentele Organice se rezemau tot pe Legiuirea lui Caragea. Are
șase părți: despre obraze (persoane), lucruri mișcătoare și nemișcă-
toare, tocmeli, daruri, vini și prigoniri.
Ediția critică : București, 1951.
— Codul Calimachi.
«Condică țivilă sau politicească a Prințipatului Moldovei», a fost
promulgată în 1817, și pusă în aplicare la 1 septembrie 1817. Scrisă în
grecește, tradusă tîrziu, pe la sfîrșitul anului 1831 și tipărită în româneș-
te abia la 1833. Codul se compune dintr-o introducere, «pentru legile
sau pravilele politicești și de obște» și din trei părți: dritul persoane-
lor, dritul lucrurilor, nemărginirile ce privesc către dritul persoanelor și
al lucrurilor.
Izvoarele : Dreptul bizantin și Codul lui Napoleon și Codul austriac
(apărut la 1811 și tradus în românește la 1812). Influența «codicelor mai
noi europenești» se vede în așezarea materiei, care este la fel cu aceea
a Codului civiil austriac.
Legiuiri penale sînt:
— Condica penală a lui Șuțu-Sturza din Moldova (1820—1826).
— Codul penal al lui Ghica-Știrbei, din Muntenia (1841—1851).
e) Alte legiuiri de stat:
— Codul comercial francez, 1840, tradus de Simion Marcovici, pen-
tru Muntenia și de Emanuel Drăghici în 595 articole pentru Moldova.

150 4 DREPT CANONIC ORTODOX
— Procedura Civilă pentru Valahia și Moldova din 1859 și 1861.
— Manual Administrativ al Principatului Moldovei din 1855—1856.
f) Legile Principatelor Unite :
— Constituții :
Proiectul de Constituție al lui Cuza Vodă, 1863
Constituția din 1866
— Codurile :
Codicele Civil, 1864.
Codicele Penal, 1864.
Codul Comercial, 1864.
Codul de Procedură: civilă, 1865; penală, 1864; comercială; 1864.
— Legi ordinare:
— Legea rurală, 1864 ;
— Legea privind centralizarea tezaurului statului cu casa cen-
trală de la Ministerul Cultelor, 1861;
— Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, 1863;
— Legea pentru secularizarea averilor mînăstirești, 1863;
— Legea pentru înmormîntări
— Legea sinodală din 1864 ;
— Regulamentul interior al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii
publice
— Decretul organic pentru înîinițarea unei autorități sinodale cen-
trale, 1864•
— Decretul pentru regularea schimei monahale, 1864 ;
— Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți din
România din 1865 ?
— Legea sinodală din 1872 ;
— Regulamentele de aplicare a legii sinodale din 1873 ;
— Legea privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, 1885 ;
— Legea clerului mirean și a Seminariilor, 1895;
— Legea organizării Ministerului Cultelor și a Instrucțiunilor pu-
blice, 1906 ;
— Regulamentul privind învățămîntul teologic (internat 1906; Se-
minarii 1911 ; și Facultatea de Teologie 1915) ;
g) Legile României: 1918—1944
— Constituția din 1923 (art. 22), Constituția din 1938.
— Codurile reeditate și completate
— Legi privind viața religioasă:
— Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, 24 mar-
tie, 1925
— Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române, 1925
— Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopesc și mitropoli-
tan al Ungrovlahiei la rangul de scaun patriarhal, din 23 februarie 1925.

PARTEA A DOUA
CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA
BISERICII
I
BISERICA,
INSTITUȚIE RELIGIOASĂ CREȘTINĂ
A. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE BISERICII
CA INSTITUȚIE RELIGIOASĂ
Biserica este definită ca «așezămînt sfînt întemeiat de Domnul
nostru Iisus Hristos pentru mîntuirea credincioșilor». Ea s-a întemeiat
pe cruce de Mîntuitorul (Fapte 20, 28) și s-a organizat iîn chip de comu-
nitate religioasă la Cincizecime sau Rusalii, cînd a luat ființă prima
obște de credincioși creștini, comunitatea creștină din Ierusalim (Fapte
], 8; 2, 49). Capul Bisericii este Hristos Mîntuitorul, Biserica este trupul
Lui (Ef. 5, 25; Col. 1, 18—20), iar credincioșii sînt mădulare ale Bise-
ricii (Rom. 12, 5 ; I Cor. 12, 27).
Sub chipul organizatoric Biserica se înfățișează ca o instituție obș-
tească creștină, formată din credincioși și organizată după rînduielile
religioase și morale specifice credinței creștine.
Organizarea Bisericii ca instituție religioasă ise prezintă sub o în-
fățișare complexă, formată dintr-o sumă de elemente care intră în alcă-
tuirea oricărui corp comunitar organizat.
Pe lîngă chipul văzut de instituție religioasă creștină al Bisericii
mai există și un chip nevăzut al ei, adică o latură nevăzută a Bisericii.
Biserica în întregimea ei este formată din ambele aceste chipuri ale
sale, dar numai chipul ei văzut face obiectul Dreptului bisericesc.
Cu toate acestea, chipul văzut al Bisericii în alcătuirea și în lu-
crarea sa, nu poate fi înțeles decît privindu-1 în strînsă legătură cu
latura sau cu chipul său cel nevăzut. De aceea este necesar ca în
expunerea și analizarea elementelor care intră în alcătuirea chipului
văzujt al ei, să se țină seama și de elementele chipului său nevăzut.

152 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Sub aspect de societate religioasă, Biserica se înfățișează ca un corp
comunitar organizat, format din mai multe categorii de membri, con-
stituiți în unități organizatorice de mai multe feluri, avînd organe spe-
ciale de conducere și folosind numeroase mijloace pentru ducerea la
îndeplinire a lucrării sale religioase. Aceste mijloace sînt în primul rînd
cele religioase, apoi cele morale și tocmai la urmă cele juridice. Lor
li se mai adaugă apoi o sumă de organisme constituite după rînduieli
aparte, ca instituții, așezăminte, etc.
Pentru a înțelege mai bine felul cum ni se prezintă Biserica sub
chipul ei văzut de comunitate religioasă să vedem mai întîi ce se în-
țelege în general prin societate, apoi ce se înțelege prin comunitate
religioasă, ce este credința religioasă care stă la baza ei și care sînt
elementele ce intră în alcătuirea ei ?
îndeobște, prin societate se înțelege un grup de oameni legați
printr-un interes constant și organizați în scopul asigurării respectivu-
lui interes. Acest fapt reclamă contribuția fiecărui membru al socie-
tății, o renunțare la o anumită parte din ceea ce are și reprezintă fie-
care dintre membrii societății. La rîndul ei comunitatea religioasă este
tot un grup de oameni, legați numai prin credința religioasă și organi-
zați în scopul asigurării liberului exercițiu al acestei credințe ,• adică
o comunitate închegată pe temeiuri de credință religioasă și de interese
ce rezultă din aceasta.
Prin credință religioasă, în genere, se înțelege un atașament lăun-
tric față de o realitate, la a cărei cunoaștere pozitivă-științifică, nu se
poate ajunge. Dar faptul în sine al credinței constituie nu numai un fe-
nomen de conștiință, unul care s-ar produce și ar rămîne în interiorul
conștiinței oamenilor, ci el este unul care se și manifestă în anumite
forme și se transformă în mijlocul de legătură între credincioși, și în
acest Chip, el devine un factor de coeziune care determină gruparea
creștinilor într-o acțiune cu obiective determinate de însăși credința re-
ligioasă respectivă. Ea leagă mai ales în mod afectiv atît de puternic pe
credincioși, încît coeziunea grupului întemeiat pe credință este foarte
strînsă.
După diferitele credințe religioase care apar în viața omenească se
cunosc diferite tipuri de instituții religioase. Astfel, dintre cele mai cu-
noscute tipuri de instituții religioase amintim: cea păgînă, cea a reli-
giei politeiste ; cea mozaică și apoi cea creștină. La rîndul lor, fiecare
din aceste instituții religioase se împart și se subîmpart după confesiuni,
adică după anumite diferențieri care apar în sinul aceleeași credințe.
Instituția religioasă creștină este numită îndeobște Biserică, dar și
diferitele ei confesiuni se numesc fiecare în parte cu numele acesta,
încît, pe lîngă noțiunea generică de Biserică — înțelegînd prin aceasta
organizarea religioasă creștină în totalitatea ei, — noțiunea de Biserică
se mai întrebuințează și în sens confesional, astfel încît apar numirile:
Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Protestantă, ș.a.
In fiecare comunitate religioasă, oamenii se simt legați unii de al-
ții nu numai printr-un afect, ci și prin acele interese majore pentru
fiecare credincios, de a vedea asigurată libertatea de mărturisire, ca în
acest fel să poată dobîndj un bun deosebit, care i șe pare că nu poate

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 153
fi dobîndit prin mijloace comune sau prin alte mijloace decît prin cre-
dință, atît în viața aceasta, cît și într-o viață viitoare, bun care se
cheamă pentru viața pămîntească fericire, iar pentru viața de apoi, mîn-
tuire.
In cadrul fiecărei instituții religioase, deci și în acela al Bisericii
creștine, apar diverse manifestări determinate de inevitabila exteriori-
zare a credinței în forme diferite. Aceste deosebiri formale dau naștere
unor diferențieri între membrii comunității religioase și fac să se cre-
eze încă o categorie de interese deosebite, chiar între membrii comu-
nității religioase, pe lîngă interesul general comun.
In fine, pe lîngă interesele spirituale, izvorîte din credință și legate
direct de ea, se mai nasc în cadrul fiecărei comunități religioase și inte-
rese dependente de baza materială sau de pirghiile materiale pe care le
presupune credința, pe care se reazimă credința și pe care ea le reclamă
în mod imperios. Astfel, se definesc unele interese determinate de vie-
țuirea în comun a oamenilor, de viețuirea lor naturală într-un anumit
fel care se îmbină cu respectarea anumitor precepte ale credinței, cu
acceptarea obligatorie a unor acte rituale, apoi cu obligațiile materiale
care decurg din respectarea prescripțiilor credinței cu privire la alimen-
tație, la ofrande, la acte de caritate, la întreținerea ceremonialului cul-
tic, la asigurarea existenței slujitorilor altarului, ș.a.
Toate aceste elemente, mai mult de natură materială, influențează
comunitatea religioasă, ele nu numai că sînt determinate de interesele
spirituale și de elementul spiritual care îi leagă pe credincioși, ci la
rîndul lor ele însele determină anumite schimbări, influențează relațiile
de natură spirituală și în anumite împrejurări pot să schimbe interesele
de această natură. Relațiile religioase mai sînt apoi, în mod obișnuit și
inevitabil, dublate de cele economice și de cele general-sociale, relații
care nu pot fi ignorate între credincioșii aceleași religii; aceasta pentru
că nu există act religios care să nu se producă în anumite condiții mate-
riale economice bine definite, și în anumite condiții sociale.
încît este limpede, că la fiecare pas interesele de natură spirituală
ale credinței se împletesc și se leagă atît de organic, în mod inevitabil,
cu cele de natură materială economică, socială și de multe ori chiar
politică, încît interdependența dintre ele ne obligă să conchidem asu-
pra interinfluenței în care se găsesc în permanență. Astfel se ajunge ca
miezul spiritual al credinței să-și arate și învelișul său material, fără
de care nu poate exista, să se constate și să se evidențieze nu numai
legătura lor internă, ci și raportul de interdependență în care se găsesc
și să se explice astfel schimbările care survin într-unui sau într-altul
dintre aceste două elemente, pe calea interacțiunii dintre ele.
Așa se petrec lucrurile și în Biserică. De altfel, nici nu este de con-
ceput în lumina învățăturii creștine, ca Biserica să se fi întemeiat numai
în chip spiritual, nevăzut, de vreme ce ea a fost destinată oamenilor
pentru mîntuirea lor, adică, pentru mîntuirea unor făpturi înzestrate și
cu chip material. Căci, într-adevăr fără de chip material Biserica nu ar
fi fost accesibilă mijloacelor cu care sînt înzestrați oamenii, nici măcar
pentru a lua act de existența ei. Fără acest chip (tangibil) al Bisericii,
sau fără de înfățișarea ei generală care să corespundă naturii omenești,

154 4 DREPT CANONIC ORTODOX
adică și naturii lui materiale, nu numai aceleia spirituale, oamenii nu
ar fi putut să cunoască nici adevărurile ei de credință și cu atît mai
puțin să poată face uz de mijloacele pe care ea le pune la dispoziția
fiecăruia, pentru câștigarea mîntuirii subiective.
Biserica, probabil că fără de înfățișarea materială ar fi putut să
existe tot așa de bine, dar fără ca oamenii să ia act de existența ei, fără
ca să aibă vreo importanță pentru viața lor. De altfel, însuși Fiul lui
Dumnezeu s-a arătat în trup, în persoana lui lisus Hristos, și a creat
prima comunitate; religioasă, prima Biserică văzută, primul grup de
oameni legați prin credința în El, dar deopotrivă și prin interesele care
decurgeau din această credință. Se știe că, încă din epoca apostolică,
întreaga orînduire născută din învățătura Lui, s-a prezentat, de la în-
ceput, cu înfățișare socială, în chip de obște religioasă.
Din toate acestea, vom spune, în concluzie, că Biserica, sub aspec-
tul ei de comunitate religioasă, se prezintă ca alcătuită din următoarele
elemente :
— un grup de oameni; — o credință care îi unește ,• — diverse in-
terese spirituale și materiale care îi leagă în plus, pe lîngă credința res-
pectivă.
Pentru asigurarea acestor interese se recurge, în primul rînd, la un
cult religios sau la o sumă de acte rituale, forme și ceremonii religioase,
și, în al doilea rînd, la o anumită organizare întemeiată pe norme de
cuprins religios-moral și apoi pe norme de cuprins juridic, care toate —
în cele din urmă — izvorăsc, pe de o parte din credință și, pe de altă
parte, din realitățile materiale sau concrete ale vieții.
Toate aceste elemente se găsesc în organismul Bisericii articulate
în așa fel, încît să asigure lucrarea specific religioasă, al cărei țel su-
prem este mîntuirea. Dar începutul acestei lucrări, o parte din mijloa-
cele care se folosesc în săvîrșirea ei, cît și scopul sau țelul ultim al
lucrării Bisericii, nu sînt lucruri ce pot fi așezate în organismul văzut al
Bisericii, în rînd cu celelalte, deși ele sînt mereu prezente, nelipsite de
lîngă și din elementele chipului văzut al Bisericii, condiționînd nu
numai eficacitatea lucrării acestora, ci însăși existența lor. Ca atare, ele
trebuie considerate totuși prezente în organismul bisericesc.
După această schiță generală a profilului Bisericii, sub aspectul ei
văzut și cu menționarea celui nevăzut, se poate înțelege că Biserica
formează o unitate, are o existență unitară, care nu poate fi despărțită
în mod real, în două sau mai multe părți ori aspecte și că privirea unuia
sau altuia dintre aspectele vieții bisericești, nu înseamnă separarea lor,
ci numai examinarea și analizarea lor aparte, spre a fi mai bine înțelese
părțile și apoi întregul.
In legătură cu modul cum distingem aspectul văzut de aspectul ne-
văzut al Bisericii, putem să asemănăm aspectul văzut cu chipul ma-
terial al Bisericii, iar aspectul ei nevăzut, cu chipul moral, religios sau
imaterial al aceleeași realități. Cu alte cuvinte, noi aplicăm felul nostru
de a vedea și de a deosebi lucrurile, modul nostru firesc, ce rezultă din
considerarea omului însuși ca fiind alcătuit dintr-un element material
sau văzut și dintr-un element imaterial sau nevăzut.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 155
Cu raportare la aspectul său nevăzut, chipul văzut al Bisericii
poate fi numit învelișul material al credinței și al harului, iar invers,
chipul nevăzut al Bisericii, cu raportare la aspectul său văzut, poate fi
numit învelișul ei imaterial, veșmîntul său haric sau eonul său divin.
Pentru a înțelege în mod adecvat natura și rostul elementelor care
intră în alcătuirea chipului văzut al Bisericii și pentru a nu scăpa din
vedere niciodată legătura în care acestea se găsesc cu elementele chi-
pului nevăzut al său, să încercăm o scurtă înfățișare a acestora din
urmă.
Care sînt așadar, elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bise-
ricii ?
a. Credința. Cel dintîi element nevăzut al Bisericii este credința,
care constă într-o stare sufletească de aderare intuitiv-afectivă la un
adevăr religios. Această aderare se face în chipul pe care ni-1 arată
Sfîntul Apostol Pavel în epistola către Evrei, spunînd : «Credința este
adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute»
(Evr. XI, 1).
Cu alte cuvinte, credința este o anticipare cu deplină certitudine a
unui adevăr încă nedemonstrat după rînduielile comune, dar care do-
bîndește o prezență, un chip sau un contur determinat în sufletul cre-
dinciosului.
în cazul credincioșilor creștini, adevărul acesta, care stă în centrul
vieții lor religioase și este prezent în sufletul lor, nu este altul decît
Hristos.
Prezența adevărului religios în sufletul credinciosului stabilește în
primul rînd o legătură, sau creează o legătură nevăzută, dar pe care cre-
dinciosul o simte foarte reală, între el și Dumnezeu.
Aceiași stare sufletească pe care o determină credința și care face
să se stabilească legătura dintre credincios și Dumnezeu, subiectul cre-
dinței sale, se fixează ca o strînsă legătură între toți cei care împărtă-
șesc aceeași credință. Ca atare, credința constituie un liant, un factor
de strîngere a coeziunii comunitare, a cărui eficacitate se afirmă cu o
putere deosebită.
De aci se vede că elementul credinței determină manifestări exte-
rioare ale credincioșilor care se concretizează prin coeziunea lor și-i
face să se apropie și să se constituie în grupuri organizate, în cadrul
cărora își manifestă, prin felurite ale mijloace, credința proprie: mărtu-
risire verbală a credinței, discuție, cîntare, gesturi, simboluri și altele.
b. Harul. Al doilea element al chipului nevăzut al Bisericii este
harul divin. Harul este o putere sau energie nevăzută a lui Dumnezeu
care se manifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii
morale creată de credință, precum și lucrării mîntuitoare pe care o în-
treprinde credința.
Harul se dobîndește prin rugăciune, prin Sfintele Taine și prin
ierurgii.
Credința și harul sînt într-o strânsă legătură, care se evidențiază
prin faptul că însăși credința este un dar și că ea singură nu poate asi-
gura mîntuirea, ci numai în strînsă colaborare cu harul. Primul fruct

156 4 DREPT CANONIC ORTODOX
văzut sau prima manifestare vizibilă a acestei colaborări este întărirea
coeziunii dintre cei care au aceeași credință, precum și a legăturii aces-
tora cu adevărul suprem al credinței lor, cu Dumnezeu. întărirea pe
care o adaugă harul lucrării ce se săvîrșește prin credință se exteriori-
zează prin numeroase fapte ale credinței, care sînt în același timp și
fapte ale harului. Și astfel credința, harul și faptele se găsesc într-o
strînsă și nedespărțită legătură în lucrarea mîntuirii. în mod obișnuit,
prezența uneia constituie o mărturie a prezenței celorlalte.
Cît despre fapte, adică despre faptele bune, acestea deși sînt rod
al credinței și al harului, se răsfrîng asupra credinței în mod pozitiv,
întărind-o acolo unde este sau chiar stîrnind-o acolo unde ea nu este.
Ele au însă o importanță cu totul deosebită în privința chipului văzut
al Bisericii, întrucît constituie elementul permanent și pretutindenea
prezent, prin care comunică în mod vizibil chipul nevăzut al Bisericii cu
chipul văzut al acesteia, a cărei primă înfățișare o reprezintă chiar fap-
tele bune. Căci într-adevăr, credința adevărată împreună cu harul gene-
rează numai fapte bune și toată înfățișarea pe care o dau aceste fapte
comunității credincioșilor reprezintă primul chip sau prima formă de
manifestare văzută a Bisericii, de concretizare în proporții corespun-
zătoare chipului văzut al acesteia.
Faptele bune reprezintă materializarea cea mai autentică a credin-
ței și a harului. Ele constituie substanța viețuirii creștine și mijlocul si-
gur prin care se înaintează pe calea mîntuirii. S-ar putea spune, pri-
vindu-le în ansamblul lor, că ele dau cel dintîi conțniut comunității
eclesiale, adică a chipului văzut al Bisericii, începînd cu forma cea mai
mică a comunității locale și progresînd pînă la Biserică în totalitatea
chipul ei văzut.
Astfel trebuie înțeleasă importanța deosebită a faptelor bune, ca
element care contribuie, în cel mai înalt grad, la determinarea feluri-
telor forme de organizare a Bisericii, începînd cu unitățile cele mai mici,
cu modul de organizare a activității acestora sau a lucrării mîntuirii în
cadrul lor, prin toate mijloacele indicate și progresînd apoi de la aceste
unități spre cele mai înalte, pînă la dimensiunile sau proporțiile pe
care le poate lua în chip văzut Biserica Ecumenică. Tot ce se țese și se
plămădește în diverse unități ale Bisericii, în lucrarea internă a aces-
tora, în raporturile dintre membrii Bisericii, precum și dintre unitățile
ei, în modul de constituire și de funcționare a organelor de conducere,
în însuși procesul de statornicire sau elaborare a normelor juridice pe
care Ie folosește viața bisericească, în toate este și se simte, prezentă și
activă, fapta bună, ca generatoare a tuturor acestor forme și ca garant
al mîntuirii.
c. Legătura credinței. Al treilea element important al chipu-
lui nevăzut al Bisericii este legătura credinței, adică legătura pe care
o stabilește credința în chip nevăzut, între toți cei care cred, precum
și a acestora cu Dumnezeu. Am atins deja acest element, însă numai
tangențial, neputînd evita amintirea lui atunci cînd am vorbit despre
credință. Văzută mai de aproape și anume mai întîi sub aspectul de legă-
tură între toți cei ce cred, aceasta ni se prezintă pe cele trei planuri tem-
porale, astfel:

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 157
ca legătură cu toți care au murit în credința și cu nădejdea mîn-
tuirii în Hristos ;
ca legătură cu toți cei ce trăiesc în aceeași credință și cu aceeași
nădejde, indiferent de locul unde se află în întreaga lume, și
ca legătură cu toți cei ce vor veni, în succesiunea nesfîrșită a
generațiilor pînă la sfîrșitul veacurilor, mărturisind aceeași credință și
nutrind aceeași nădejde a mîntuirii prin Iisus Hristos.
Legătura aceasta depășește raza de acțiune a celorlalte legături na-
turale sau de interese ale oamenilor și stabilește o comuniune nemăr-
ginită de timp și de spațiu între toți cei care au primit credința în
Hristos.
In mic, local și teritorial, — între anumite granițe — credința deter-
mină gruparea și constituirea în comunități sau în unități comunitare
a credincioșilor. Ea este primul factor activ care determină aceste forme
de organizare comunitară a credincioșilor pînă la cea mai înaltă formă
posibilă în condițiile vieții pămîntești. Ea este însă în același timp și
primul factor care face ca comuniunea dintre credincioși să se întindă
peste orice fel de granițe ale unităților bisericești, inclusiv ale celei mai
întinse posibile, depășind formele văzute ale Bisericii, granițele geo-
grafice și istorice ale statelor, precum și pe acelea ale spațiului și tim-
pului. Cu alte cuvinte, ea, credința, determină atît comuniunea pămîn-
tească, cît și comuniunea cerească a credincioșilor.
în cadrul comuniunii cerești a credincioșilor se realizează așa nu-
mita comuniune a sfinților, adică comuniunea cu toți cei ce s-au în-
vrednicit a fi proslăviți de Dumnezeu ca sfinți și apoi cu toți cei mîn-
tuiți. Datorită acestei comuniuni și ca un reflex al ei, apar o sumă de
forme în chipul văzut al Bisericii, care dau expresie cultului sfinților și
cultului morților.
Legătura cea mai cuprinzătoare pe care o creează credința, cuprinde
toată suflarea într-o «ecclesiae» (adunare) asemenea unei nave a mîn-
tuirii, a cărei traiectorie se arcuiește peste tot ce a fost creat și peste
tot ce este sau există sub cîrmuirea Providenței, a lui Dumnezeu.
în acest înțeles, istoria nu reprezintă decît un fragment sau o sec-
țiune din marea împărăție a lui Dumnezeu. Acesta este de altfel și înțe-
lesul adevărat all ecumenioității de împărăția lui Dumnezeu.
în cuprinsul împărăției lui Dumnezeu intră și Biserica văzută și cea
nevăzută și în acest înțeles atotcuprinzător Biserica se numește cu ade-
vărat ecumenică, adică Biserica din care face parte întreaga suflare care
poate încăpea, peste timp și peste spațiu, în împărăția lui Dumnezeu.
Reflexul împărăției lui Dumnezeu în chipul văzut al Bisericii este
înfățișat de Biserica Ecumenică așa cum se prezintă ea, ca unitate cu-
prinzătoare, peste orice granițe geografice a tuturor celor ce cred cu
adevărat în Hristos și sînt stăpîniți de nădejdea mântuirii prin El.
După cum se vede, adevărata ecumenicitate a Bisericii nu este una
și aceeași cu ecumenicitatea despre care se vorbește în sensul modern
al cuvîntului. Este adevărat însă că și ecumenicitatea despre care se
vorbește atît de mult în zilele noastre încearcă să se profileze după
chipul celei adevărate sau mai bine zis caută acel chip și stăruie să se

158 4 DREPT CANONIC ORTODOX
ajungă la o astfel de trăire a raporturilor dintre creștini, ca și cînd Dom-
nul ar fi mereu prezent în sufletele lor, împreună cu ei, în faptele și în
gîndurile lor.
Mai trebuie observat că puterea credinței, care creează această le-
gătură între toți cei ce fac parte din împărăția lui Dumnezeu, ca și ha-
rul care lucrează prin credință și întărește lucrarea credinței, reprezin-
tă și ele elemente active pe măsura împărăției lui Dumnezeu, nu sînt
nici ele mărginite, ci sînt de necuprins.
Dar legătura credinței stabilește și o comuniune permanentă a cre-
dincioșilor cu Dumnezeu, cu Mîntuitorul și spre a mărturisi această
comuniune, se folosesc multe expresii unele mai grăitoare decît altele.
Astfel, dînd expresie nu numai bucuriei învierii, ci și constatării omni-
prezenței lui Dumnezeu, se folosește salutul creștinesc : Hristos a înviat.
O altă formulă este aceea iarăși bine cunoscută : Hristos în mijlocul
nostru.
Legătura credinței adaugă parcă în cercuri concentrice, la comu-
niunea cu toți credincioșii din această viață, comuniunea cu sfinții, cu
toți cei adormiți în dreapta credință din veac și pînă în veac și apoi co-
muniunea cu însuși Dumnezeu.
Conștiința trăirii în aceste legături de comuniune dă credincioșilor
un reazim puternic pentru viața și lucrarea pe care o desfășoară avînd ca
obiectiv mîntuirea, și ea se exteriorizează pentru un număr foarte mare
și variabil de forme în care prinde consistență — în chipul văzut al Bi-
sericii — legătura cea nevăzută a credinței, ca element al chipului ne-
văzut al Bisericii.
In afară de formele organizatorice, legătura aceasta este exprimată
și prin numeroase forme de cult, sau mai bine zis prin toate actele
de cult.
Fără a cunoaște această legătură și puterea ei de acțiune, nu se
poate înțelege pe deplin rostul și importanța corespunzătoarelor ei forme
în chipul văzut al Bisericii.
d. Legătura dragostei. Al patrulea element al chipului ne-
văzut al Bisericii și care le covîrșește pe celelalte, este legătura dra-
gostei. Această legătură îi cuprinde pe toți oamenii, pe creștini și pe
necreștini, pe credincioși și pe necredincioși. Ea se naște din dragostea
desăvîrșită adusă de lisus Hristos? este dragostea lui Dumnezeu revăr-
sată asupra oamenilor și apoi dragostea cuprinsă de creștini în sufle-
tele lor din necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu și răsfrîntă apoi din
sufletele credincioșilor asupra tuturor oamenilor.
Legătura pe care o creează dragostea între oameni depășește grani-
țele legăturii credinței, depășește granițele comunităților pe care le
creează legătura credinței, depășește granițele împărăției lui Dumnezeu
înțeleasă ca împărăția celor ce s-au mîntuit sau se vor mîntui, trecînd
din împărăția mîntuirii în împărăția îndurării, a milostivirii lui Dum-
nezeu care-i cuprinde și pe cei nemîntuiți. în acest înțeles ea face să
fie depășite granițele ecumenicității Bisericii, împingîndu-le pe acestea
pînă la granițele ecumenicității umane.
Cu alte cuvinte, dragostea depășește atît granițele Bisericii văzute,
limitate la credincioșii creștini, cît și granițele Bisericii nevăzute cuprin-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 159
zătoare a împărăției celor mîntuiți și a celor ce se mîntuiesc și trece la
cei de alte religii, înălțîndu-se pînă la cuprinderea și a celor necredin-
cioși, a întregului neam omenesc.
Aceasta este raza de acțiune a dragostei lui Hristos, a dragostei
creștine și a legăturii pe care ea o creează între toți oamenii.
Vie, prezentă și dogoritoare în lucrarea ei în Biserică, dragostea
creștină și legătura acesteia face ca Biserica să aducă o contribuție
unică la înțelegerea și la apropierea între toți oamenii pentru consti-
tuirea lor în organisme tot mai largi și mai binefăcătoare pentru toți.
Ea aduce o contribuție pe care n-o pot aduce nici un fel de alte legă-
turi, pentru înțelegerea și pacea dintre toți oamenii.
Dar, în înțelesul ei adevărat creștin, dragostea și legătura sa sînt
puse prin lucrarea lor în slujba aceleiași mîntuiri, în slujba căreia este
pusă și credința și nădejdea și harul și legătura credinței și — în cele
din urmă —• și faptele bune. Ca atare, ele urmăresc sau vizează — în-
tr-un cadru mai larg — tot ceea ce urmăresc și vizează și celelalte, cu
deosebire că legătura dragostei, care este numită legătura desăvîrșirii,
precum și dragostea însăși, vor dura în veci și după ce se va fi încheiat
întreaga lucrare a mîntuirii.
După modul în care acest element al chipului nevăzut al Bisericii ac-
ționează asupra vieții creștinilor, el determină împlinirea multor forme
și desăvîrșirea comuniunii dintre creștini, ca și a mijloacelor pe care
aceștia le folosesc în viața și lucrarea mîntuitoare a Bisericii. Legătura
dragostei atenuează severitatea judecății și a actelor pe care le săvîr-
șește autoritatea. Ea aruncă o punte de împăcare între autoritate și liber-
tate și îi obligă pe toți să ridice principiul vieții comunitare la un nivel
de trăire cu adevărat mîntuitoare. Pe dragostea și pe legătura ei se rea-
zimă întreaga viețuire și lucrare sobornicească a Bisericii. Expresia lor
este și pogorămîntul sau lucrarea după iconomie a Bisericii și tot ceea
ce ține de îndurarea lui Dumnezeu în viața bisericească și în rapor-
turile dintre membrii Bisericii.
Toate chipurile în care se lucrează în forme ca expresii a legă-
turii dragostei, sau a căror eficiență se sporește prin legătura dragostei,
sînt îndrumate prin această legătură să-și descopere intrarea, nu numai
după normele comune de activitate, și nu numai după normele de drept,
ci și după normele pe care le impune legătura dragostei, față de care,
dacă s-ar aplica numai legea, toate ar pieri, cum zice Sfîntul Ioan Gură
de Aur, și însăși .lucrarea mîntuirii s-ar zădărnici.
Prin baza pe care o oferă legătura dragostei pentru cuprinderea tu-
turor într-un tot și prin lucrarea ei mîntuitoare care-i vizează pe toți oa-
menii, se creează posibilitatea ca toți, ce și sînt de fapt chipuri ale lui
Dumnezeu să fie egali chemați la mîntuire și părtași în mod obiectiv
la mîntuirea pregătită de Iisus Hristos.
în felul acesta se prezintă, prin elementele sale principale, chipul
nevăzut al Bisericii, care este mereu prezent prin lucrarea elementelor
respective în chipul văzut a'l Bisericii.
Biserica formează un tot, e singura navă a mîntuirii, care străbate
valurile vremii și înalță creatura spre Creator.

160 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Din acest tot, Biserica văzută reprezintă locul în care oamenii sînt
chemați prin mijloacele adecvate naturii lor și ajutați cu toate mijloa-
cele pe care le-a lăsat lisus Hristos, să-și agonisească, să-și dobîndească
mîntuirea.
Pe lîngă chipul ei nevăzut, pe lîngă aspectul ei de comuniune a
sfinților, pe lîngă aspectul de trup tainic al lui Hristos, Biserica are și
un chip văzut, chip de instituție religioasă, creștină. Chipul acesta al
Bisericii se deosebește însă de acela comun al altor instituții, printr-un
specific al său, care constă tocmai în elementul religios.
B. FORMA DE ORGANIZASE PRIMARA
A BISERICII CA INSTITUȚIE RELIGIOASA CREȘTINA
Interesul pe care 1-a stîrnit vestirea Evangheliei a cuprins oameni
care aparțineau uneia sau alteia din religiile existente în Imperiul ro-
man, stat de tip sclavagist, în care structura socială, juridică și reli-
gioasă a societății era bine definită.
Locuitorii statului roman erau împărțiți în două mari clase, sclavii
și stăpînii de sclavi. Sub raportul drepturilor și îndatoririlor unii erau
cetățeni, alții nu aveau cetățenie. Cetățenii la rîndul lor erau și ei îm-
părțiți după starea lor materială, după proveniența gentilică, după
funcții, după regiuni, ținuturi, țări și localități, după cultură și profesie,
etc. De asemenea, și necetățenii erau împărțiți în diferite categorii, fie-
care cu statutul său juridic: peregrinii, socii, adică asociații, liberții etc.
La aceste deosebiri se adăugau și cele reprezentate de proveniența et-
nică, de apartenența religioasă, de limba pe care o vorbeau.
In Imperiul roman se vorbeau diferite limbi și dialecte și se prac-
ticau diferite culte religioase, unele recunoscute ca oficiale, altele to-
lerate, între care se numără și cel mozaic, în cadrul căruia s-a vestit
cuvîntul Evangheliei. Ce sa mai zicem apoi de acele deosebiri care pro-
veneau din starea familială sau în genere, din starea civilă a locuito-
rilor, unii trăind în familie, alții fiind fără apartenență familială ; unii
căsătoriți, alții necăsătoriți, cu identități diverse, ca : părinți, fii, homi-
nes sui juris, emancipați, apoi minori, majori, divorțați, repudiați, înfiați
sau adoptați etc.
a. Cultele sau grupările religioase organizate. în statul roman
exista un număr mic de oameni care nu aparțineau nici unui cult
religios sau nu practicau nici o religie. Majoritatea locuitorilor însă
aveau cîte o identitate religioasă, aparținînd diverselor culte oficiale
sau tolerate. Dintre ei, cei mai numeroși aparțineau cultului public ofi-
cial politeist al statului, care se înfățișa ca o simbioză a politeismului
greco-roman. El era organizat atît în chip de cult public, cu rînduieli
aparte pentru cultul împăraților, al zeilor, al semizeilor și al altor ființe
considerate supraomenești, inclusiv cu jertfele care se aduceau acestora
de către slujitorii cultului și de către particulari, — cît și în chip de cult

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 161
domestic, cu rînduieli proprii, deosebite pentru larii și penații familiilor
și ai caselor, precum și pentru felurite spirite și genii bune sau rele,
cuprinzînd chiar și unele reguli de observat în raport cu o seamă de
ființe necuvîntătoare, de semne, de întîmplări prevestitoare etc.
Deși cultul public politeist se oficia în temple sau la simple altare
din afara templelor, ori la anumite locuri sfinte și la timpuri determi-
nate, avînd în serviciul său numeroși slujitori organizați ierarhic, totuș»
acest cult nu a cunoscut forma de organizare a credincioșilor săi în co-
munități locale, de tipul einoriilor sau parohiilor, ci numai aceea de
adunări religioase spontane, în jurul templelor, al altarelor sau al locu-
rilor sfinte. De asemenea, acest cult nu pretindea că se întemeiază pe
vreo revelație, și, în afară de cărțile sibiline, nu avea nici o Scripturi
Sfînta, în care să fi fost cuprinsă revelația, iar pe lîngă zei care se bu-
curau de cinstire obștească, el asimilase și numeroși alți zei naționali
sau locali, precum și diverse zeități mai mici care aveau același
caracter.
Cu același mod de organizare se înfățișează și celelalte culte poli-
teiste, libere sau tolerate, care nu se identificau cu acela oficial >al Sta-
tului, dar nici nu-1 subminau sau concurau.
Cu totul altfel se prezenta însă situația cultului mozaic. Acesta avea
o organizare aparte, la temelia căruia stătea revelația cuprinsă în Ve-
chiul Testament.
Caracteristic pentru organizarea socială a acestui cult, este faptul
că el avea rînduieli precise pentru practicarea lui în familie, în sina-
gogi și într-un templu central, iar pentru deservirea lui, avea o ierarhie
preoțească, în frunte cu un arhiereu, urmat de preoți, de leviți și de alți
slujitori mai mărunți.
Cu excepția templului și a arhiereului, care se găseau în centrul
întregului cult mozaic, acest cult determinase constituirea credincioșilor
și slujitorilor din treptele inferioare în comunități locale numite sinagogi,
și care aveau în centrul lor cîte un locaș de cult numit și el sinagogă.
Comunitățile sinagogale reprezentau ceea ce au devenit și au rămas
pentru creștini, enoriile sau parohiile. Intrucît noua credință religioasă
creștină s-a vestit mai întîi printre credincioșii de religie mozaică și
prin lăcașurile lor de cult, începînd cu templul din Ierusalim în care
a propovăduit însuși Mîntuitorul, în mod firesc, și cei dintîi aderenți
ai ei au fost din rînduriie credincioșilor mozaici, iar acest lucru a avut
o importanță hotărîtoare atît pentru răspîndirea ulterioară a creștinis-
mului, cît și pentru organizarea lui, care s-a orientat după rînduielile
vechiului cult mozaic.
De obicei, peste legătura aceasta strînsă dintre religia mozaică și
cea creștina, se trece cu ușurință. Ba uneori se încearcă a se arăta că
n-ar fi existat și, ca urmare, nici n-ar exista vreo legătură genetică și
organică între acestea, recurgîndu-se la tot felul de teoretizări și de arti-
ficii, care merg pînă la punerea în contrast atît a celor două culte cît și
a Vechiului Testament cu Noul Testament.
Cu toate acestea, nu se poate trece cu vederea faptul că dintre toate
religiile precreștine, aceea care a avut mai mult de dat creștinismului
și aceea de la care a și luat mai mult creștinismul, a fost religia mozaică.
11 — Drept canonic ortodox

162 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Se înțelege însă că în afară de elementele pe care le-a împrumutat
creștinismul de la religia mozaică, avîhdu-le și păstrîndu-le dintru în-
ceput pe unele chiar ca elemente comune, iar pe altele numai încrești-
nîndu-le, creștinismul a mai împrumutat numeroase elemente și de la
alte religii vechi, pe unele încreștînîndu-le iar pe altele păstrîndu-le în
tezaurul său de datini, fără vreo schimbare. Acest fapt este atestat de
numeroase rămășițe și chiar datini, care au pătruns în viața creștină din
diverse religii și care se păstrează și în prezent. Inclusiv în viața Bise-
ricii noastre se întîlnesc încă numeroase rămășițe ale unor datini reli-
gioase necreștine, pe care și le-au însușit creștinii sau pe care le-au
păstrat ca o zestre ancestrală, datini moștenite din religiile sau cultele
pe care le-au profesat înainte de încreștinare.
b. Mozaismul și Biserica. Legătura dintre religia mozaică și cea
creștină se întemeiază pe cîteva elemente fundamentale comune și pe o
seamă de rînduieli și de forme de cult pe care creștinismul și le-a însușit
din viața religioasă a poporului Israel.
Elementele fundamentale comune ale religiei mozaice și ale celei
creștine sînt reprezentate de Sfînta Scriptură a Vechiului Testament, pe
de o parte din tradiția mozaică, în frunte cu cinstirea sfinților Vechiului
Testament (patriarhi, prooroci, etc.), precum și din cîteva manifestări
comune ale pietății, care constau din rînduieli privitoare la post, la rugă-
ciuni etc. Cu alte cuvinte, religia mozaică și cea creștină au o temelie
comună în Revelația veterotestamentară, precum și forme comune de
manifestare a pietății.
La începutul propovăduirii Evangheliei de către Mîntuitorul și de
către Sfinții Apostoli, noua Revelație în care subzista miezul propovă-
duirii Evangheliei, a stîrnit mare interes, dar și mare împotrivire, atît în
rîndurile mozaicilor, — și în mod firesc mai mult în rîndurile aces-
tora —, cît și în rîndurile credincioșilor și slujitorilor altor religii, pen-
tru că, pe de o parte, toți erau preocupați de adevărurile religioase și de
manifestarea acestora, iar pe de altă parte, pentru că toți erau atașați
religiilor cărora le aparțineau.
Cum însă propovăduirea Evangheliei s-a adresat în primul rînd
către oile cele pierdute ale poporului Israel (Matei X, 6), precizîndu-se
în același timp chiar de către Domnul, că n-a venit să strice Legea (Ma-
tei V, 17), adică Revelația Vechiului Testament, atenția întregului po-
por Israel s-a îndreptat atît către Mîntuitorul cît și către Sfinții Săi
Apostoli și către ceilalți ucenici ai Săi, cu dorința de a vedea dacă în-
tr-adevăr legea veche rămîne cum a fost sau se strică prin legea cea
nouă, adică credința cea veche prin credința cea nouă.
Cu toate acestea, numărul evreilor care au primit credința creștină
creștea mereu, iar înșiși Sfinții Apostoli și alți ucenici ai Domnului au
menajat susceptibilitățile religioase ale lor, adresîndu-se mai întîi
acestora și apoi nemozaicilor, pentru a-i chema la Hristos. Astfel, se
știe, de exemplu, că atît Sfinții Apostoli Petru și loan (Fapte III, 1 f V,
20—21), cît și Sfîntul Apostol Pavel (Fapte XXI, 26—27), au frecventat
templul din Ierusalim și la fel au procedat și ceilalți sfinți apostoli
și ucenici ai Domnului, atunci cînd se găseau în Sfînta Cetate. De ase-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 163
menea, se știe că toți aceștia, cînd se aflau în misiune, au frecventat
sinagogile și au propovăduit mai întîi în sinagogi, și că toți au prac-
ticat rînduielile Legii mozaice. Este destul să amintim în această pri-
vință, că Pavel și Varnava au propovăduit în sinagoga din Salamina
Ciprului (Fapte XIII, 5), în sinagoga din Antiohia Pisidiei (Fapte XIII,
14—15, 42) și în cea din Iconiu (Fapte XIV, 1), apoi Sfîntul Apostol Pavel
și ucenicul său Sila au propovăduit în sinagoga din Tesaionic (Fapte
XVII, 1—2), și în cea din Bereea (Fapte XVII, 10). De asemenea, Sfîntul
Apostol Pavel a propovăduit în sinagoga din Atena (Fapte XVII, 16—17)
și în cea din Corint (Fapte XVIII, 1, 4), și apoi, atît singur cît și împreună
cu alți ucenici, a propovăduit multă vreme în sinagogile din Antiohia
Siriei, unde a petrecut timp de un an (Fapte XI, 26) șii în cele din
Efes, unde a petrecut timp de 3 ani (Fapte XX, 31). Acolo însă nu i
s-a îngăduit să propovăduiască prin sinagogi decît vreo cîteva luni, res-
tul timpului, mai bine de doi ani, propovăduind la Efes, într-o școală
(Fapte XIX, 8, 10).
Pentru a duce la îndeplinire porunca Domnului de a vesti Evan-
ghelia mai întîi poporului Israel, precum și pentru menajarea sensibili-
tății religioase a evreilor, Sfinții Apostoli Petru și Pavel au observat
riguros rînduielile Legii mozaice privitoare la rugăciuni, la ceasurile la
care trebuiau făcute rugăciunile, cele privitoare la curățiri și la raportu-
rile cu cei de alte neamuri (Fapte X, 9 ; XVIII, 18 ? XXI, 26), apoi cele
privitoare la sărbători și în special la ziua sîmbetei (Fapte XIII, 14—15;
42 ; XVII, 1—2). Ba uneori, de teama de a nu-i supăra pe evrei, atît
Sfîntul Petru cît și Sfîntul Pavel s-au supus rânduielilor mozaice mai
mult decît ar fi voit ei înșiși. Astfel, despre Sf. Petru mărturisește însuși
Sf. Pavel că se temea de cei care practicau tăierea-împrejur, și din
această pricină îi supunea pe creștinii proveniți dintre pagini obliga-
țiilor Legii mozaice, fapt pentru care Sf. Pavel «i-a stat împotrivă pe
față», atunci cînd Sf. Petru venise la Antiohia (Cal. II, 11—14). Dar și
Sf. Pavel 1-a tăiat împrejur pe ucenicul său Timotei, fiul unei femei din
neamul lui Israel, tot pentru a-i menaja pe credincioșii mozaici, după
cum citim la Fapte XVI, 3, «pentru iudeii ce erau în locurile acelea».
Deși la început, în lucrarea lor misionară, toți Sfinții Apostoli și uce-
nicii lor au vestit Evanghelia în primul rînd fiilor lui Israel (Fapte
III, 26 ; XXI, 20—21 ș.a.), totuși ei nu au neglijat a-i chema la Hristos și
pe păgîni, atît, cînd aceștia se întîmplau să fie de față împreună cu evreii,
cît și la cererea celor de alte neamuri, iar mai pe urmă chiar din pricina
răzvrătirii evreilor împotriva lor și a suferințelor pe care le-au pro-
vocat propovăduitorilor Evangheliei (Fapte X, 28, 45 ? XI 1—3, 18, 20 ;
XIII, 46—48; XIV, 27 ; XV, 3, 6, 12 ; XVIII, 6 , XX, 21; XXL, 19; XXVI,
17—20 f XXVIII, 1, 28). Cum însă evreii au pretins ca Evanghelia să le
fie vestită numai lor (Fapte XI, 19), sau cel puțin creștinii dintre păgîni
să fie obligați a observa practicile legii mozaice — în primul rînd tă-
ierea-împrejur (Fapte XI, 1, 5, 24), — s-au stîrnit asemenea nemulțumiri
și tulburări printre creștini, încît pe tema obligativității Legii mozaice
a trebuit să fie întrunit cunoscutul Sinod Apostolic de la Ierusalim
(Fapte XV), care a luat hotărîrea de a nu-i supune pe creștinii dintre
păgîni îndatoririlor Legii mozaice și de a-i dezlega de aceste îndatoriri

164 4 DREPT CANONIC ORTODOX
chiar și pe evreii creștini (Fapte XV, 1—29). Cu toate acestea însă, hotă-
rîrea Sinodului Apostolic, nereferindu-se în mod special la evreii creș-
tini, ci la cei proveniți dintre păgîni, a lăsat loc la interpretarea că
evreii creștini au latitudinea de a alege între practicarea și nepracti-
carea rînduielilor Legii mozaice, — în primul rînd a tăierii-împrejur
(Fapte XI, 1, 5, 24). Urmarea a fost, că în rîndul creștinilor au apărut
două categorii de credincioși: Unii care practicau Legea mozaică și
alții care nu o practicau.
Datorită acestei situații, în decursul dezvoltării ulterioare a vieții
creștine, s-au constituit mai întîi două și apoi patru categorii de comu-
nități locale creștine, și anume :
— Comunități formate numai din evrei creștini,
— Comunități formate numai din creștini proveniți din păgîni,
— Comunități mixte, formate din creștini proveniți atît dintre evrei
cît și din păgîni.
— Lor li s-a adăugat o a patra categorie de comunități, care au prins
consistență în cadrul sinagogilor, fără a se desprinde însă formal din
acestea.
Cu un asemenea profil și în condițiile pe care abia le-am schițat,
se înțelege că felul de organizare al celor dintîi comunități creștine a
fost determinat în chip esențial de modul de organizare al sinagogilor,
așa încît se poate spune în mod cu totul întemeiat, că cele dintîi comu-
nități sau obști creștine, adică cele dintîi enorii sau parohii în sensul de
astăzi, au avut un caracter de sinagogi creștine.
De fapt folosirea cuvîntului sinagogă în înțelesul de adunare de
cult sau de comunitate religioasă creștină n-a întîmpinat nici o difi-
cultate, mai întîi pentru motivul că fiind un cuvînt grecesc de circulație
curentă, prin el se designa orice fel de adunare (auvaȚoi^^) tot la fel pre-
cum și prin cuvîntul ecelesia = exxXTjaîa se putea designa în acea vre-
me atît o adunare religioasă cît și una cu alt caracter. In al doilea rînd
folosirea cuvîntului sinagogă în înțelesul de adunare creștină de cult,
sau în acela de comunitate religioasă creștină, era cel mai la îndemînă
din practica iudaică și s-a putut adopta cu atît mai ușor, cu cît un nu-
măr însemnat de creștini proveneau dintre evrei și țineau cu strășnicie
la rînduielile Legii mozaice, inclusiv la terminologia uzitată în cadrul
cultului mozaic.
De aceea, cuvîntul sinagogă este folosit în înțeles de biserică, atît
în Sfînta Scriptură, unde îl găsim în epistola Sfîntului Iacob (II, 2), cît
și în alte scrieri din epoca apostolică și din cea postapostolică. Astfel,
în epistola Sfîntului Ignațiu către Policarp al Smirnei (4, 2) și apoi la
Hernia (Porunca II, 9, 13, 14). Ce-i drept însă, mult mai frecvent, comu-
nitățile creștine s-au numit biserici, chiar din epoca apostolică (Fapte
V, 11 ; IX, 31 , XI, 22, 26 ; XII, 1 ; XIII, 1 XIV, 23, 27 ; XV, 3, 4, 23, 41 ,
XVI, 5 ; XVIII, 22 ; XX, 17 ș.a.). Dar atît rînduielile lor de organizare
socială și religioasă, cît și practicile de cult s-au orientat după modelul
sinagogilor și al cultului mozaic, așa încît cu foarte puține excepții,
creștinismul primar a purtat o amprentă net iudeo-creștină. Fenomenul
nici nu este greu de explicat, dacă ținem seama, pe de o parte, de ata-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 165
șamentul evreilor față de vechea lor religie, chiar dacă deveneau creș-
tini, iar pe de altă parte, de faptul că tăria adevărului revelat cuprins
în Vechiul Testament avea o iradiere ce depășea cu mult pe aceea a
altor religii, exercitînd o influență atît asupra credincioșilor mozaici
și creștini, cît și asupra credincioșilor altor religii.
Dar să vedem mai de aproape, cum se explică totuși, păstrarea în
așa măsură a rînduielilor mozaice de către evreii care s-au încreștinat,
încît ei au format o categorie distinctă de creștini, care s-au numit iuda-
izanți, atrăgînd și creștini de altă proveniență decît cea evreiască la ob-
servarea acelorași rînduieli, precum și persistența iudaizanților timp
foarte îndelungat în viața Bisericii.
După cum am văzut deja, temelia și justificarea comunităților creș-
tine iudaizante, a constituit-o faptul că și creștinii au acceptat revelația
(veterotestamentară,) cuprinsă în Biblie sau în Sfînta Scriptură a Ve-
chiului Testament și în unele elemente ale Sfintei Tradiții mozaice.
La acest temei, pentru chemarea la Hristos a mozaicilor, și pentru
încurajarea celor ce se încreștinaseră deja, s-au mai adăugat o mulțime
de factori de care s-au folosit iudaizanții pentru a da creștinismului profil
mozaic sau măcar pentru a-și apăra propriile lor poziții. între aceștia se
numără, în primul rînd, folosirea limbii ebraice de către unii Sfinți Apos-
toli și de către alți propovăduitori ai Evangheliei, fapt care a avut pen-
tru iudaizanții mozaici și nemozaici semnificația de a se continua ves-
tirea cuvîntului lui Dumnezeu în vechea limbă a Sfintei Scripturi, și de
a se considera vestirea cea nouă ca o simplă continuare a celei vechi.
Același înțeles și aceeași semnificație s-a dat și faptului că cei pu-
țin una dintre Evanghelii (cea de la Matei) a fost scrisă în limba ebraică.
Tot în limba ebraică au mai fost scrise și unele evanghelii apocrife,
precum și alte texte religioase de mare circulație în epoca creștinis-
mului primar. Este adevărat că se pune la îndoială existența unei Evan-
ghelii în limba ebraică, dar considerațiile care se fac pentru justifi-
carea unei asemenea atitudini, nu numai că sînt cu totul improvizate,
ci par de-a dreptul ridicole prin lipsa de orice optică istorică și reli-
gioasă pentru înțelegerea epocii de care se vorbește, iar altele sînt de
inspirație pur fariseică sau de-a dreptul antiiudaică.
în afară de Evanghelia ebraică și de alte scrieri din aceeași vreme
sau din epoca postapostolică, și Epistola Sfîntului Apostol Pavel către
evrei, — cu tot conținutul său contrar orientării iudaizante, — a fost
socotită de către iudaizanți ca o recunoaștere și oficializare a poziției
majore, chiar principiale, pe care și-o revendicau ei între creștini. Ace-
eași semnificație i-au dat aceștia și dialecticii rabinice pe care a folo-
sit-o Sfîntul Apostol Pavel, atît în scrierile sale, cît și — cu mare efect —
în lucrarea sa misionară.
La toate cele arătate, se mai adaugă și o influență trecută cu ve-
derea în mod sistematic, dar prezentă și vie pînă în zilele noastre în
lucrarea pastorală a Bisericii, și anume influența rînduielilor de pasto-
rație, practicate în sinagoga iudaică și păstrate în anumite părți din Tal-
mud. Cunoașterea acestora și compararea lor cu diferite scrieri vechi
creștine de conținut pastoral, arată nu numai o izbitoare asemănare pe
alocuri, ci chiar o influență directă și evidentă a Talmudului asupra

166 4 DREPT CANONIC ORTODOX
scrierilor respective. Toate cauzele relevate au favorizat păstrarea și
transmiterea în așa măsură a rînduielilor mozaice în viața creștină de
către iudaizanți, încît atît practicile de cult, cît și cele de organizare
socială a comunităților creștine și-au însușit un profil mozaic," ale cărui
elemente caracteristice se păstrează pînă azi. Ce-i drept, unele dintre
ele au dispărut cu timpul, dar există totuși o Biserică veche cu foarte
bună întocmire, care și-a însușit de la început numeroase rînduieli mo-
zaice și le păstrează pînă astăzi cu sfințenie, dîndu-le exact semnifi-
cația veterotestamentară. Aceasta este Biserica din Etiopia, veche Bise-
rică ortodoxă, în care, spre exemplu, se mai păstrează în cult dansurile
sacre, tobele, precum și tăierea-împrejur.
Dintre practicile de cult ale iudaizanților, cea mai caracteristică
ce s-a păstrat pînă astăzi în întreaga creștinătate, este aceea a «mielului
pascal», care are o origine net iudaică. A doua practică legată de cea
dintîi, și chiar mult mai caracteristică decît ea, este aceea care se re-
feră la data serbării Paștelor, de către creștini, unii dintre ei mai ținînd
și azi să le serbeze odată cu iudeii, întemeiați pe textul: «Să fie bles-
temat cei ce nu sărbătorește Paștele în ziua de 14 Nisan» (II Moisi).
Acest blestem biblic este socotit, sau cel puțin a fost socotit multă
vreme, ca operant și pentru creștini, fie că aceștia proveneau dintre
mozaici, fie că aveau altă proveniență.
Pe tema datei serbării Paștelor, așa cum o practicau și cum o pre-
conizau iudaizanții, Biserica a luat felurite măsuri, stabilind prin Si-
nodul I Ecumenic și prin unele canoane întemeiate pe hotărîrea acestui
sinod, ca Sfintele Paști să fie serbate în prima duminică cu lună plină
după echinocțiul de primăvară, iar nicidecum și niciodată împreună cu
iudeii (can. 7, 70 Apost., 1 Antiohia).
Dar, sărbătoarea curentă care se găsea în centrul cultului mozaic,
era; aceea a zilei de sîmbătă. La această sărbătoare iudaizanții n-au
renunțat nicidecum, ci din contră, au căutat să o impună ca obligatorie
și pentru creștini. Mai tîrziu, ei au conces că trebuie să serbeze și du-
minica, dar în primul rînd sîmbăta. Ei au mai păstrat totodată și alte
sărbători mozaice, iar împreună cu ele diverse rînduieli privitoare la
curățiri, la post, la rostirea anumitor rugăciuni și în special a psalmilor,
la folosirea azimei etc.
Numeroși creștini dintre cei de alte neamuri, au practicat și ei, îm-
preună cu iudaizanții, toate aceste rînduieli ale legii mozaice. Cu de-
osebire serbarea sîmbetei și cîntarea psalmilor au fost îmbrățișate pe
scară atît de mare, încît psalmii au pătruns și s-au înrădăcinat în cultul
creștin în așa măsură, încît și astăzi constituie o parte însemnată a lui,
iar sîmbăta a fost serbată uneori alături de duminică, iar alteori în exclu-
sivitate de unele desidențe sau secte creștine. Ceea ce însă, — prin ca-
racterul său aparte, legat de anumite reguli de igienă, — a constituit
chiar o piatră de grea încercare și de sminteală pentru creștinii iudai-
zanți neproveniți dintre mozaici, a fost tăierea-împrejur, a cărei practi-
care iudaizanții au continuat s-o observe timp îndelungat, și au încercat
să o impună tuturor creștinilor ca semn al legămîntului. fără de care
socoteau că nu există mîntuire. Firește că ei practicau și botezul creș-
tin, dar în prealabil îndeplineau ritualul tăierii-împrejur, și se socoteau,

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 167
în felul acesta, arvuniți pentru mîntuire, atît după rînduielile Legii vechi,
cît și după rînduielile Legii noi.
Se poate spune că ei practicau în realitate un îndoit botez, așa după
cum practicau și un post îndoit, unul după Legea veche și altul după
Legea nouă, precum și un ritual îndoit de curățire, prin spălări și voturi
după rînduielile Legii vechi, și apoi prin pocăință după rînduielile
Legii noi.
Dar, după cum s-a mai spus, o influență deosebită a avut sinagoga
iudaică și rînduielile ei de organizare, asupra comunităților locale creș-
tine, adică asupra sinagogilor creștine sau asupra bisericilor în sens
restrîns, adică asupra enoriilor, care s-au organizat după modelul sina-
gogilor iudaice. Precum se știe, fiecare sinagogă avea un întîistătător,
care se numea învățător de lege și care îndeplinea o funcție asemănă-
toare cu aceea a episcopilor și apoi a preoților din fruntea enoriilor sau
a parohiilor. Sînt caracteristice în această privință, rînduielile și povă-
țuirile date de Sfîntul Apostol Pavel pentru episcopi și pentru preoți,
rînduieli și povățuiri care amintesc pe cele după care trebuia să vie-
țuiască și să lucreze întîistătătorii sinagogilor.
Și precum la templul din Ierusalim exista un sinedriu format din
bătfîni cu experiență, tot la fel existau și în cadrul sinagogilor sinedrii
mai mici, adică mici consilii de bătrîni, după modelul cărora s-au orga-
nizat și consiliile creștine asemănătoare, numite fie presbiterii — pen-
tru unitățile locale sau mai mici, — fie sinoade — pentru unitățile
mai mari.
în afară de cultul practicat în cadrul sinagogilor, activitatea cea
mai caracteristică pe care o desfășurau acestea, a fost aceea de asistență
socială, activitate preluată și amplificată apoi de către comunitățile lo-
cale creștine, începînd cu cea din Ierusalim încă de pe vremea Sfinților
Apostoli (Fapte II, 45—46; IV, 32—35; VI, 1—2). După cum se știe, Sfîn-
tul Apostol Pavel este cel care în lucrarea sa misionară a organizat și
a stimulat lucrarea de asistență socială atît în cadrul comunităților sau
bisericilor locale, cît si pe scara mai largă provincială sau chiar ecume-
nică (Fapte XI, 29 ; Rom. XV, 26—27 ; I Cor. XVI, 1—3).
Cu un asemenea profil inițial, cultic și organizatoric, inspirat și in-
fluențat de rînduielile sinagogilor iudaice, atît comunitățile iudaizante
cît și cele neiudaizante au continuat tradiția mozaică ducînd-o și să-
dind-o în așa fel în viața creștină, încît ea s-a înrădăcinat și prezența
ei nu mai poate fi identificată și astăzi în unele manifestări și rînduieli
despre care de obicei nici nu se mai știe că sînt de proveniență mozaică.
c. Măsuri luate de Biserică împotriva iudaizanților. Cu toată larga
toleranță arătată iudaizanților atît de către Sfinții Apostoli cît și de
către ceilalți propovăduitori din epoca apostolică și postapos-
tolică și cu toată interdicția din partea Sinodului Apostolic de la Ieru-
salim de a se practica rînduielile legii mozaice de către creștini, la
acestea nu numai că nu s-a renunțat, ci din contră, interpretîndu-se tole-
ranța cîrmuitorilor apostolici și postapostolici ai Bisericii, ca atitudine
dâ favorizare a iudaizanților, iar hotărîrea Sinodului Apostolic ca nere-
ferindu-se decît la creștinii proveniți dintre păgîni, nu și la cei proveniți
dintre evrei, s-a stăruit în practicarea rînduielilor mozaice de către

168 4 DREPT CANONIC ORTODOX
creștinii evrei, ca și de către cei ce au făcut cauză comună cu ei sub
numele de iudaizanți.
Față de această atitudine, care era împreunată și cu un exclusivism
sau separatism de tip sinagogal iudaic, atitudine care prejudicia în mod
grav lucrarea misionară de răspîndire a creștinismului în lume, unii
cîrmuitori ai Bisericii din epoca postapostolică, iar mai tîrziu diverse
sinoade, au trebuit să ia măsuri pentru îngrădirea practicilor iudaizante
și pentru afirmarea caracterului universal al creștinismului.
Aceste măsuri s-au impus cu atît mai mult, cu cît chiar din epoca
apostolică, religia creștină a fost calificată, de unii dregători ai statului
roman ca și de către unii oameni de cultură, drept o sectă iudaică, pro-
vocatoare de gîlcevi și de tulburare în viața religioasă a imperiului. Din
această cauză chiar și unul dintre împărați, Claudiu (41—54) a dispus
îndepărtarea din Roma a tuturor evreilor. Cele mai grăitoare îndrumări
date creștinilor pentru a renunța la practicile iudaizante, și care sînt în
același timp și dovezi ale îndărătniciei cu care se păstrau acestea, se
cuprind în epistola Sfîntului Ignațiu al Antiohiei către Magnezieni. El
îi înfierează pe iudaizanți (8, 1—2; 10, 3) și recomandă să nu se mai ser-
beze sîmbăta de către creștini (9, 1).
Cum însă și iudaizanții și neiudaizanții continuau să serbeze sîm-
băta pe lîngă duminică, apoi să frecventeze sinagogile iudaice aprinzînd
luminări în ele și practicînd comuniunea de rugăciune cu mozaicii, ob-
servînd posturile după rînduielile Legii vechi și prăznumd chiar îm-
preună cu iudeii anumite sărbători sau participînd la slujbele ocazio-
nate de acestea și schimbînd în mod frecvent daruri de sărbători cu
mozaicii, de la care primeau și foloseau, după rînduielile Legii vechi,
chiar și azime, iar mai presus de toate prăznuiau sfintele Paști creștine
la aceeași dată cu evreii, observînd și rînduielile Paștilor mozaice,
numeroase canoane — unele provenite din epoca de dinaintea Sinodului
I Ecumenic, iar altele de după acest sinod — interzic sub sancțiuni toate
aceste practici.
Astfel Canonul 70 apostolic dispune că «dacă un episcop, un pres-
biter sau un diacon, sau oricare dintre slujitorii Bisericii, ar posti îm-
preună cu iudeii sau ar ține sărbătorile cu aceștia, sau și în cazul că iar
primi de la ei daruri de sărbători, cum ar fi azima sau ceva de acest fel,
să fie supus pedepsei caterisirii». Iar în privința credincioșilor simpli,
dispune ca, pentru aceleași fapte, să fie supuși excomunicării.
Relativ la credincioși, Canonul 71 apostolic dispune că dacă aceștia
ar intra în sinagoga iudeilor în zilele de sărbători ale acestora,, sau ar
aprinde luminări, să fie supuși aceleiași pedepse a excomunicării. Ace-
leași pedepse ca și canonul 70 și 71 apostolic, le prevede și canonul 74
apostolic, atît pentru clerici cît și pentru laici, în cazul cînd vreunul din-
tre ei ar intra în sinagoga iudeilor pentru a se ruga împreună cu aceștia.
Canoanele ceva mai tîrzii ale sinodului de la Laodiceea interzic
creștinilor să fie iudaizanți și în special să serbeze sîmbăta și să neso-
cotească duminica, aruncînd anatema asupra tuturor iudaizanților (ca-
nonul 29). De asemenea, îi opresc pe creștini, fie clerici, fie laici să pri-
mească darurile de sărbători de la iudei și în special azima, precum și să
țină sărbătorile împreună cu aceștia (canoanele 37—38).

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 169
Măsuri speciale s-au luat de către Sinodul I Ecumenic împotriva
iudaizanților, stabilind rînduiala deja menționată, cu privire la data
serbării Paștilor. în temeiul hotărârii respective a acestui sinod, și refe-
rindu-se în mod evident la ea, unul din canoanele numite apostolice,
dar de fapt de proveniență foarte tîrzie, dispune, că «dacă vreun episcop,
sau presbiter, sau diacon, va sărbători sfînta zi a Paștelui împreună cu
iudeii înainte de echinocțiul de primăvară, să se caterisească» (canonul
74, apostolic).
Referindu-se în mod direct la hotărârea Sinodului I Ecumenic și men-
ționînd-o pentru prima dată în mod expres într-un canon, sinodul local
de la Antiohia (an 341), după ce constată că mai există clerici care neso-
cotesc «hotărîrea sfîntului și marelui sinod de la Niceea… despre sfînta
sărbătoare a mîntuitoarelor Paști… și că unii ca aceștia serbează Pas-
tele împreună cu iudeii, dispune că cei ce vor mai. îndrăzni să facă acest
lucru de. aici înainte — pentru stricarea credincioșilor și tulburarea
Bisericilor —, să fie supuși caterisirii, iar cei ce vor rămîne în comu-
niune cu ei, să fie excomunicați».
Tot împotriva practicei iudaizante, privitoare la data serbării Sfin-
telor Paști, cuprinde o dispoziție și canonul 7 al Sinodului II Ecumenic.
Din prevederile canoanelor menționate, se vede că iudaizanții con-
tinuau cu îndărătnicie nu numai să practice rînduielile Legii mozaice,
mai ales cele privitoare la data serbării Sfintelor Paști, ci fă-
ceau și prozeliți chiar și în veacul IV. Se știe de altfel, că ei au continuat
să existe și în veacurile de mai tîrziu fapt pentru care s-au luat mă-
suri împotriva lor, inclusiv prin unele legi ale Statului roman și apoi
ale celui bizantin, ca în cele din urmă și Sinodul VI Ecumenic (692), tot
pentru rațiuni religioase, să ia — prin canonul 11 — măsuri de izolare
față de evrei.
Din faptul că în unele canoane apostolice (64 și 71) se vorbește în
mod expres de «sinagoga iudeilor», iar nu simplu de «sinagogă» ca
locaș de cult al mozaicilor, rezultă clar, că precizarea care se face prin
expresia «sinagoga iudeilor», era trebuitoare în epoca respectivă pentru
a nu se confunda cu «sinagoga creștină», nume care încă se mai între-
buința.
Făcînd abstracție de paralelismul care se poate stabili, pe de o
parte, între slujitorii Bisericii creștine la începuturile sale și între sluji-
torii sinagogii iudaice, precum și între modul de organizare al locașu-
rilor de cult mozaice și al celor creștine, mai trebuie să menționăm, că
dintre rînduielile de organizare a lucrării religioase din cadrul Bisericii,
cele privitoare la catehumeni și la penitenți, — cu categoriile respec-
tive ale fiecăreia dintre aceste două grupe, — își aveau prototipul sau
modelul în rînduielile privitoare la prozeliți și la penitenții mozaici.
După cum s-a putut vedea, iudaizanții prin care s-a extins și s-a
impus în mod hotărîtor influența legii mozaice asupra creștinismului,
au pus cea mai mare greutate pe rînduielile mozaice de cult. Acest fapt
a dus inevitabil atît Ia modelarea cultului creștin după cel din sinagoga
iudaică, așa cum se prezenta acesta în veacurile primare ale creștinis-
mului, cît și la modelarea, pa baza rânduielilor de cult și ca răsfrângere

170 4 DREPT CANONIC ORTODOX
a acestora în afară, a organizării sociale a sinagogilor creștine, adică a
primelor comunități de credincioși creștini. Atît un aspect cît și celă-
lalt al organizării vieții creștine sub influența rînduielilor legii vechi,
sînt importante, pentru buna întocmire inițială și pentru desfășurarea
ulterioară a întregii lucrări creștine.
Ca să înțelegem mai ușor și în mod corespunzător, adică în mod cît
mai real, însemnătatea acestui lucru, este necesar să recurgem la o con-
siderație foarte simplă în fond, întemeiată pe constatarea paralelismului
dintre rînduielile Legii vechi și rînduielile Legii noi, cu alte cuvinte ale
sinagogii iudaice și ale sinagogii creștine. în ce constă miezul acestei
constatări ? în faptul că, în cadrul cultului mozaic și al modului de or-
ganizare a sinagogii iudaice, s-a păstrat revelația veterotestamentară și
întreg ansamblul de pietate, care pe de o parte a asigurat păstrarea re-
velației, iar, pe de altă parte, a reprezentat iradierea acesteia asupra vie-
țuirii credincioșilor mozaici.
Același lucru s-a petrecut și cu Biserica sau cu sinagoga creștină.
Numai în cadrul cultului, și numai prin corespunzătoarea întocmire
socială a comunităților creștine după rînduieli iradiate din cele stator-
nicite în cult, s-a păstrat și revelația neotestamentară, ca și toate for-
mele de pietate și atmosfera pe care o degajă acestea, ca expresii ale
adevărului revelat și deopotrivă ca ambianță religios-morală, care a
facilitat și asigură păstrarea revelației.
Se înțelege, însă, că — așa precum odinioară la Sinodul Apostolic
întreaga Biserică a avut conștiința că lucrarea ei se săvîrșește sub oblă-
duirea Sfîntului Duh, și a dat expresie acestei conștiințe prin formula
«Părutu-i-s-a Duhului Sfînt și nouă» (Fapte XV, 28), și așa precum
citim în unele locuri din cartea Faptelor Apostolilor, că Duhul Sfînt i-a
îndrumat, i-a trimis și i-a călăuzit pe Sfinții Apostoli în diverse părți
ale lumii pentru propovăduire (Fapte I, 8; XVI, 6—7), iar uneori i-a
oprit de a se duce în direcțiile în care doreau ei sau ucenicii lor (Fapte
XVI,i 6—7) — nu încape nici o îndoială, că întreaga întocmire și lucare
a Bisericii s-a făcut și s-a desfășurat sub călăuzirea Sfîntului Duh. Ca
urmare și adoptarea sau închegarea sub o influență sau alta a forme-
lor de cult ale Bisericii, ca și a rînduielilor sale de organizare socială,
trebuie înțelese și tîlcuite numai în această lumină și în perspectiva pe
care ne-o deschide ea. Căci, cu toată filiația care se poate stabili între
formele vieții creștine și acelea veterotestamentare după care s-au mo-
delat ele, fără prezența și lucrarea Duhului Sfînt în Biserică, aceste
forme ar fi fost fără însemnătate și fără eficiență mîntuitoare.
Cu toate acestea, și formele despre care este vorba nu pot fi privite
în sine ca fără semnificație prin ele însele și prin originea lor, pentru că,
dacă le situăm în cea mai largă perspectivă soteriologică, ele trebuie
socotite ca reprezentînd, în primul rînd, mijlocul prin care se îngemă-
nează în chip vizibil, material, adică într-un mod potrivit firii noastre,
revelația veterotestamentară cu revelația neotestamentară, iar în al
doilea rînd, ca reprezentînd, în aria de lucrare temporală sau istorică a
mîntuirii neamului omenesc, a doua și singura desăvîrșită treaptă pe
scara acestei lucrări mîntuitoare.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 171
Ținînd seama de orizontul general religios, privit în perspectiva so-
teriologică, pe care ni-1 deschide și ni-1 lămurește măcar în contururi
generale dar suficiente, înfățișarea legăturii dintre rînduielile cultice și
organizatorice ale Legii vechi și dintre acelea ale Legii celei noi, ne
putem da seama că această legătură servește, și astăzi și oricînd, o
cauză ce poate fi situată atît în ecumenismul creștin, cît și în acela al
oricăror contradicții din viața religioasă a lumii.
C. DEZVOLTAREA ORGANIZAȚIEI BISERICII,
CA INSTITUȚIE RELIGIOASA CREȘTINA,
COMUNITĂȚILE LOCALE ȘI UNITĂȚILE TERITORIALE
Pentru rațiuni firești și elementare, grupurile de credincioși, care
făceau parte din aceeași localitate, s-au constituit în unități religioase,
organizate după modelul existent în vremea de început a creștinismu-
lui. Cum însă creștinismul s-a propagat cu mare iuțeală în întreg impe-
riul roman și răspîndirea lui rapidă a dus la constituirea de comuni-
tăți religioase tot mai mari, inclusiv în cetăți, a apărut necesitatea ca
aceste comunități să țină legături între ele și să se grupeze în unități
teritoriale tot mai mari constituite în jurul unor localități sau centre
spre care gravitau mai mult și interesele de altă natură decît cele reli-
gioase ale credincioșilor, adică interesele economice, culturale și poli-
tice ale acestora. Ba uneori și interesele lor naționale.
în mare, procesul de constituire a comunităților bisericești locale
și teritoriale se prezintă în acest chip, dar pînă să se ajungă la consti-
tuirea lor în forme care au rămas statornice în viața Bisericii, modul
lor de organizare a trecut prin mai multe faze sau etape determinate
de condițiile în care s-a desfășurat lucrarea Bisericii, precum și de
însăși dezvoltarea pe care a luat-o în decursul timpului ierarhia biseri-
cească, care din cele trei trepte ale preoției de instituire divină a ajuns
să numere o mulțime de alte trepte de instituire bisericească.
Condițiile și modul în care s-au putut organiza comunitățile creș-
tine locale nu au fost aceleași în întreg imperiul roman și nu au rămas
aceleași de-a lungul timpului.
Datele ce ni s-au păstrat asupra modului în care s-au constituit
ca unități sociale primele grupări de creștini arată că acestea au avut
libertatea de a se organiza în formele pe care și le alegeau, după pu-
terile, priceperea și interesele membrilor lor.
Astfel sînt atestate unități organizate după modelul sinagogilor,
altele după modelul familiilor, observînd formal rînduielile familiei
gentilice, altele ca grupări constituite după limbă sau neam, altele în
chip de asociații cu scop religios, cultic sau chiar de ajutor reciproc și,
în fine, altele organizate ținînd seama în special de nevoile materiale

172 4 DREPT CANONIC ORTODOX
ale membrilor lor, ca asociații ale săracilor. Nu a existat o normă sau
o rînduială juridică pentru organizarea, într-un fel sau altul, a comu-
nităților creștine, sau pentru organizarea lor într-un singur fel. Dar
modelul care s-a impus ca fiind mai corespunzător cuvîntului Evanghe-
liei și nevoilor credincioșilor, a fost acela al familiei.
După rînduielile normale ale organizării unei familii și aplicării
în relațiile dintre membrii ei a principiilor Evangheliei, comunitățile ast-
fel alcătuite aveau în fruntea lor cîrmuitori și slujitori cărora li s-a zis
Părinți — nume care s-a perpetuat pînă azi —iar cei care îndeplineau
sarcini în legătură cu conducerea părintească a comunităților se nu-
meau bătrîni, chiar dacă vîrstă nu-i indica pentru un asemenea nume.
Membrii comunităților, descătușați de rigiditatea legilor romane, erau
egali între ei și se numeau frați, iar față de părinții din fruntea familiei
se numeau fii, fii întru Domnul sau fii duhovnicești, nume care iarăși
s-au perpetuat pînă azi. îndatoririle lor, stabilite după norme religioase
și morale creștine erau acelea de a-și purta în toate privințele sarci-
nile unul altuia (Gal. 6, 2), în duhul lepădării de sine și al dragostei
frățești, iar bunurile lor erau de obște, pentru îndestularea tuturor, după
cum fiecare avea trebuință.
Legați trup și suflet în felul acesta, credincioșii nu aveau interese
divergente ; de aceea, în cîrmuirea treburilor oricărei comunități erau
angajați cu toții, fiecare contribuind cu ceea ce putea, ca într-o familie
adevărată. Drepturile și îndatoririle lor erau determinate de norme
religioase și morale. Necesitatea normelor juridice nu apăruse. Aces-
tea erau de prisos în niște obștii familiale, a căror lege supremă era dra-
gostea de Dumnezeu și de aproapele. Membrii lor se străduiau din răs-
puteri să înfăptuiască în viața lor starea de perfecțiune edenică, vie-
țuirea în comuniune cu Dumnezeu, deși vederea Lui nu mai putea fi
decît «ca în oglindă și în ghicitură» (I Cor. 13, 12), iar nu una «față către
față» (J Cor. 13, 12), ca în fericita viețuire din Eden.
Această evanghelică rînduială de organizare a Bisericilor sau co-
munităților creștine locale s-a afirmat ca cea mai puternică formă de
organizare creștină, și ea s-a extins și asupra Bisericii în mare, deter-
minînd închegarea ei într-o unitate superioară, în chipul unei atotcu-
prinzătoare familii creștine.
Dar ideala stare de organizare a Bisericii numai pe bază de norme
religioase și morale, fără norme juridice, n-a durat multă vreme și nici
nu putea să dureze, pentru că lepădarea de sine și practicarea dragostei
creștine, în forma desăvârșită pe care o cerea o asemenea stare, s-au
lovit de cea mai dură realitate a vremii de atunci, inegalitatea socială
a membrilor Bisericii, în rînd cu ceilalți membri ai societății, împărțită
în clase și stări, delimitate în mod rigid. Peste barierele dintre acestea
nu se putea trece, pentru că se lovea de orînduirea socială a Statului
roman și de corespunzătoarea lui ordine juridică, impuisă și apărată cu
strășnicie de paznicii «rei romanae».
Partea cea mai numeroasă a credincioșilor Bisericii era formată din
clasele sărace, din sclavi, din liberți și peregrini. Puțini la număr erau
printre ei cetățeni romani, împărțiți și aceștia în mai multe categorii.
Lor li se mai adăugau și alte categorii de locuitori ai imperiului. Inega-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 173
litatea socială de drepturi dintre toți aceștia nu le permitea, după
legile romane, să se constituie împreună, să formeze împreună aso-
ciații de orice fel, care să fie recunoscute și să beneficieze de liber-
tățile și drepturile diferitelor asociații licite.
Așadar, comunitățile creștine, în cadrul cărora intrau credincioșii
din toate clasele și categoriile sociale, n-au putut obține poziție legală,
chiar dacă s-au constituit și au funcționat de fapt.
Privite inițial ca asociații ale unei secte iudaice, ele au fost tole-
rate. Curînd însă se iau cele dintîi măsuri împotriva lor de către împă-
ratul Claudiu, la anul 51 sau 52, expulzîndu-i din Roma, apoi se declan-
șează de către Nero, la anul 64, cea dintîi acțiune de reprimare sînge-
roasă, ca asemenea măsuri să se continue sub urmașii lui, pînă la anul
313. Este adevărat că nu toate acțiunile represive au fost generale, și,
după cum se știe, n-au avut efectul dorit. Prin ele s-a urmărit lichidarea
asociațiilor creștine, deci a Bisericilor locale, și chiar a Bisericii
în totalitatea ei. Cu toate acestea, cele mai multe Biserici nu numai că
au supraviețuit, ci s-au constituit în unități teritoriale din ce în ce mai
mari și mai bine organizate.
Cum a fost posibil, oare, ca în condiții ca acelea, în care lozinca
puterii romane era «non licet esse vos» (sciliter christianos), să supravie-
țuiască totuși, și chiar să se organizeze mai bine unitățile bisericești ?
întîi, prin toleranța unor împărați și a autorităților romane din ce-
tăți și provincii, apoi prin adoptarea de către creștini a unor forme de
organizare licite, adică permise în mod legal, cum au fost «collegia fu-
neraticia», «collegia tenuiorum» ș.a.
în primul caz, comunitățile creștine funcționau ca asociații neîn-
găduite de lege — collegia illicita —, din rîndul cărora făceau parte
și alte asociații, în măsura în care nu se poticnea de ele autoritatea de
stat. Toate acestea existau de fapt, și puterea romană n-a procedat de-
cît la dizolvarea lor temporară, iar nu la interzicerea lor cu desăvîrșire
și pentru totdeauna. Așa încît a existat continuu posibilitatea consti-
tuirii și funcționării comunităților creștine, sub forma de «collegia
illicita», aproape pretutindeni în imperiu.
Unde li se răpea această posibilitate, creștinii au recurs, după
aprecierea lor, la orice altă formă de organizare, compatibilă cu cre-
dința lor și potrivită spre a-și putea duce viața după rînduielile reli-
gioase și morale ale Bisericii.
Dar indiferent în care mod s-au constituit în decursul timpului co-
munitățile locale ale creștinilor, ele au reprezentat unitățile de bază
ale întregii organizații a Bisericii. Dacă unele dintre ele aveau o alcă-
tuire omogenă în sensul că erau formate dintr-un grup de creștini, care
nu erau constituiți din mai multe asociații sau colegii îngăduite de lege,
sau dacă altele erau formate din numeroase asemenea asociații sau
colegii, această structură internă a lor nu afecta alcătuirea generală a
tuturor comunităților din clerici și laici, adică din slujitori bisericești
și din creștini simpli.
La început, în fruntea comunităților locale mai mari, se găsea cîte
un episcop și aceasta nu numai în comunitățile din cetăți, cum s-a
crezut uneori, ci și în comunități rurale sau intermediare mai mari, hotă-

174 4 DREPT CANONIC ORTODOX
rîtor fiind pentru prezența unui episcop într-o localitate mai întîi nu-
mărul credincioșilor și apoi poziția localității respective, care determina
ca interesele religioase, și deopotrivă și cele de natură economică, so-
cială, culturală și politică să graviteze într-o anumită măsură spre
localitățile respective.
Desigur că dintru început, episcopii n-au fost singurii păstori și slu-
jitori ai unor asemenea localități, ci ei au fost ajutați de preoți și dia-
coni. Aceștia împreună și cu alți slujitori bisericești mai mici și cu o
seamă de credincioși formau așa-numitul presbiteriu al episcopilor,
adică un consiliu de conducere sau mai bine zis de îndrumare a acti-
vității bisericești din localitatea în care rezida episcopul și din cele
care țineau de același episcop.
Cînd s-au instituit cei dintîi presbiteri în comunitățile mai mici în
care nu era trebuință de prezența unui episcop, nu se poate preciza în
mod sigur. în orice caz, pare firesc și verosimil ca acest fapt să se fi
produs încă din epoca apostolică, pentru că nicăieri nu se arată în do-
cumentele vremii că ar fi existat un număr atît de mare de episcopi pe
cît de mare era numărul comunităților creștine.
Fără a purta un nume deosebit, specific, comunitățile creștine se în-
fățișează sub aspectul conducerii lor, atît ca obștii episcopale sau co-
munități locale conduse de episcopi, cît și ca obștii presbiterale, sau
comunități locale conduse de presbiteri. Cele dintîi erau fie de proporții
reduse la o localitate, fie — în cazul cînd episcopul rezida în vreo ce-
tate — ele cuprindeau pe lîngă cetate și un număr oarecare de sate și
de alte localități ce constituiau teritoriul supus cetății. Cele din a doua
categorie erau formate numai din credincioșii unei localități. în cazul
însă cînd într-o cetate se constituiau mai multe comunități, acestea
aveau în fruntea lor cîte un presbiter dependent de episcopul cetății.
N-au lipsit însă și destule cazuri în care într-o cetate funcționau mai
mulți episcopi în fruntea unor comunități diferite.
Aceasta era înfățișarea comunităților locale sau a unităților orga-
nizatorice locale ale Bisericii, în vremea în care acestea nu se numeau
încă parohii.
De prin veacul al II-lea apare și numele de parohie, pentru a de-
signa comunitatea locală complexă, adică formată dintr-o cetate și din
mai multe alte localități.
Termenul parohie ( irapoixia ) odată intrat în uz se menține aproape
de-a lungul întregului mileniu dintîi al erei creștine cu același înțeles.
De prin veacul III, apare și termenul enorie pentru a-i designa
unitățile bisericești locale, care aveau în fruntea lor doar cîte un pres-
biter. De aci înainte termenul se folosește pentru designarea comunită-
ților de acest fel. Dar și enoriile se împart cam din aceeași vreme în
două categorii, enorii de la oraș sau enorii urbane și enorii de la țară
sau enorii rurale. în orice caz, la începutul secolului IV această distinc-
ție este consemnată inclusiv în canoane (can. 13 Neocezareea). Firește
că — după tipul de enorii — erau numiți și preoții sau presbiterii, fie
presbiteri orășenești sau de cetate, fie presbiteri rurali sau rustici,
de la țară.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 175
Dar distincția aceasta începe a se face în veacul al II-lea și între
episcopi, aparînd alături de episcopii din cetate și episcopii rurali sau
de țară, numiți horepiscopi. Aceștia, precum s-a văzut, erau episcopi
ajutători ai episcopilor din cetate, dar ei nu rezidau în cetate, ci în loca-
lități mai importante de pe teritoriul care aparținea cetății, și puteau fi
2—3 și chiar mai mulți într-o episcopie sau într-o parohie episcopală,
după cum era aceasta de întinsă sau după cum cereau trebuințele. Prin
oțganizarea cea nouă, rezultată din împărțirea parohiei episcopale în mai
muye grupuri de enorii în frunte cu cîte un horepiscop, apar în Biserică
noi unități organizatorice, adică cele conduse de horepiscop, care sînt
precursoarele unităților teritoriale de mai tîrziu, numite protopopiate.
Avem deci chiar din veacul al II-lea, pe lîngă unitățile bisericești
numite : parohie ca unitate condusă de un episcop și enorie, ca unitate
condusă de un presbiter, încă și o a treia unitate bisericească, cea con-
dusă de un horepiscop, căreia încă nu i s-a dat un nume aparte, dar care
reprezenta forma inițială a unității teritoriale numită mai tîrziu pro-
topopiat.
In fruntea unităților acestora, conduse de horepiscopi, au func-
ționat cîteodată și presbiteri, iar în Apus chiar și arhidiaconi, iar cînd
s-a socotit că nu e bine să fie conduse în mod statornic de un horepis-
cop care-și avea un sediu permanent la țară, în locul horepiscopilor au
fost numiți și așa-zișii periodevți sau vizitatori.
Inițial toate parohiile episcopale erau complet independente unele
de altele și nu cunoșteau nici o autoritate din afară superioară presbi-
teriului propriu-zis. Cu timpul însă, mai multe unități de acest fel s-au
constituit în organizații superioare și anume în unități teritoriale con-
cluse de mai mulți episcopi, în frunte cu un protos, adică un primat sau
un întîistătător. Aceste unități apar de prin veacul II și se mențin timp
îndelungat (Can. 34 ap.).
De la sfîrșitul veacului III și începutul veacului IV, alături de uni-
tățile teritoriale de acest fel, apar altele constituite în limitele terito-
riale ale provinciilor Imperiului roman, numite grecește eparhii. Noile
unități teritoriale bisericești, constituite în cadrul provinciilor sau
eparhiilor, se numesc în trei chipuri și anume • provincii bisericești,
eparhii și mitropolii, întîistătătorul acestora fiind numit el însuși mi-
tropolit.
O astfel de unitate teritorială mai mare era constituită dintr-un nu-
măr de cetăți.
Avem așadar în prima jumătate a veacului IV, adică după Sinodul I
ecumenic (an. 325), care a consacrat organizația mitropolitană, patru
tipuri de unități bisericești, dintre care trei sînt constituite strict în
cadrul sau în limitele unităților locale sau teritoriale ale Statului, și
anume : 1. parohia episcopală, constituită fie în cadrul unei unități lo-
cale a organizației de stat, fie în cadrul și în limitele precise ale uni-
tății teritoriale numită cetate, care după cum am spus, nu se reducea
numai la cîte o cetate propriu-zisă, ci cuprindea și un teritoriu destul
de extins în jurul cetății; 2. alături de parohia episcopală apare enoria,
ca unitate bisericească locală, constituită în cadrul unei localități ce
alcătuia o unitate locală a organizației de stat, sau cînd enoria se

176 4 DREPT CANONIC ORTODOX
organiza într-o cetate alături de alte enorii, ea ținea seama, în delimi-
tarea ei, de circumscripțiile cetății; 3. unitatea teritorială în frunte cu
un horepiscop sau ceea ce s-a numit mai tîrziu un protopopiat, singura
cu privire la care nu avem date certe că s-ar fi constituit în cadrul unei
unități teritoriale determinate a Statului, unitate teritorială formată din
mai multe parohii episcopale, fără a fi însă constituită în limitele unei
anumite unități teritoriale a Statului, aceasta avînd în frunte un episcop
protos ; 4. și în fine unitatea eparhială sau mitropolitană, alcătuită »în
limitele unei provincii de stat, adică în limitele unei unități teritoriale
ale Statului, formată din mai multe cetăți.
Acestor patru unități bisericești li s-a adăugat chiar din prima ju-
mătate a veacului IV și unitățile superioare mitropoliilor, numite die-
ceze sau exarhate. Acestea erau unități teritoriale bisericești constituie
în cadrul unităților teritoriale de stat, numite dieceze sau exarhate. Ele
aveau în frunte un ierarh mai înalt cu titlul de exarh, sau acela de
arhiepiscop uneori. Deși existența acestor unități rezultă din canonul 6
al Sinodului I ecumenic, apoi din canonul 6 Sardica și din canonul 2 și
6 al Sinodului II ecumenic, totuși în acestea nu se arată în mod expres
organizarea lor, pe care o atestă însă alte numeroase canoane ale Si-
noadelor ecumenice și ale sinoadelor locale (can. 9 sin. IV ec.; 17 sin.
IV ec.).
O a șasea unitate teritorială importantă și după proporțiile sale
concepută a fi cea mai mare unitate teritorială bisericească, este pa-
triarhia. Această unitate a luat ființă, fie ca o unitate teritorială superior
organizată în cadrul unei dieceze, (ex. Alexandria), fie cuprinzînd teri-
toriul mai multor dieceze. Gîndul inițial a fost însă ca patriarhiile să se
organizeze ca unități teritoriale bisericești în cadrul prefecturilor Im-
periului roman și în limitele teritoriale ale acestora, ceea ce nu au per-
mis însă împrejurările și evenimentele, așa încît ele nu au mai putut fi
organizate în limitele teritoriale precis determinate, cum fuseseră orga-
nizate enoriile, parohiile episcopale, mitropoliile și diecezele sau exar-
hatele.
Ca unități teritoriale aparte, mai amintim episcopiile exemple, adică
scoase de sub autoritatea sinodului mitropoliei, pe al cărei teritoriu se
afla, și supuse direct exarhului diecezei sau patriarhului. Acestea n-au
vreo importanță deosebită decît ca unități teritoriale care și-au păstrat
sau au dobîndit o independență de tip autonom și mai tîrziu de tip auto-
cefal față de alte unități teritoriale și din care s-au născut așa-zisele
arhiepiscopii autocefale, care nu erau decît niște eparhii complet inde-
pendente, adică niște episcopii cărora li s-a acordat privilegiul de a nu
se încadra în celelalte unități teritoriale mai mari, ci de a fi indepen-
dente de acestea și cel mult supuse unei jurisdicții spirituale a pa-
triarhiilor.
In fine, ca unități teritoriale de un fel deosebit în viața Bisericii,
unități care astăzi sînt cele mai mari și mai caracteristice, amintim uni-
tățile numite Biserici autocefale și Biserici autonome.
Intre acestea există unele deosebiri de care ne vom ocupa cu alt
prilej. Ele sînt însă organizate teritorial, în cadrul unităților teritoriale
numite state și numai arareori altfel, neținîndu-se seama de acestea.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 177
După cum se știe, în prezent există 14 unități teritoriale autocefale
și 3 unități teritoriale autonome în cadrul întregii ortodoxii." Ce-i drept,
mai există și unele unități teritoriale autonome mai mici, ca episcopii și
parohii, însă acestea sînt dependente de unitățile autocefale.
în mod practic, prin organizarea unităților sale principale în cadrul
unităților locale și teritoriale ale organizației de stat, Biserica și-a creat
o normă sau un obicei căruia i s-a dat apoi expresie formală, prin le-
gile sale proprii, adică prin canoane și a fost ridicat la rangul unui prin-
cipiu canonic de bază, pentru organizarea Bisericii. Acesta este princi-
piul teritorial, căruia i se dă expresia* cea mai clară în canoanele 17 Sin.
IV ecumenic și 38 Sin. VI ecumenic, al căror cuprins este următorul :
«Parohiile de la țară, sau cele de prin sate din fiecare eparhie să
Tămînă nestrămutate la episcopii, care le dețin, și mai ales dacă le-au
administrat ținîndu-le fără opoziție timp de 30 de ani. Iar dacă în cu-
prinsul celor 30 de ani s-a născut sau s-ar naște Vreo controversă pentru
acestea, se permite celor ce zic ca au fost nedreptățiți să se adreseze la
sinodul eparhiei, Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de mitropolitul său să
se judece la exarhul diecezei sau la scaunul Constantinopolului, precum
s-a zis mai înainte. Iar dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împără-
tească sau se va înnoi în viitor, apoi și împărțirea parohiilor bisericești
să urmeze alcătuirilor civile și de Stat».
«Păstrăm și noi canonul cel așezat de Părinții noștri, care hotărăște
astfel : dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau s-ar
,înnoi în viitor, împărțirii politice și de stat să-i urmeze și rînduiala afa-
cerilor bisericești». *
Cum s-a aplicat acest principiu mai departe în organizarea unită-
ților locale și teritoriale ale Bisericii, ne arată diversele mărturii isto-
rice și legiuiri bisericești și de stat, pînă în zilele noastre.
Biserica în organizarea ei în părți constitutive și unități adminis-
trative a ținut seama de împărțirea teritorială a Imperiului roman, pe
care și-a însușit-o și a îmbisericit-o aproape în întregime.,
Pentru a înțelege însă mai bine această împărțire trebuie să cu-
noaștem împărțirea politică a imperiului greco-roman, introdusă de Dio-
clețian (285—305) și desăvîrșită de Constantin cel Mare și după care s-a
făcut și organizarea unităților administrative bisericești.
întreg imperiul a fost împărțit în patru prefecturi : Orientul, Iliricul,
Italia și Galia. Fiecare prefectură se împărțea m dieceze, fiecare dieceză
în provincii și acestea în unități mai mici numite parikii. sau circum-
scripții rtirale.
Prefectura Orientului se împărțea în cinci dieceze și anume: !. Die-
ceza Orientului, cu capitala la Antiohia și 15 provincii ; 2. a Egiptului,
cu capitala la Alexandria, avînd 6 provincii ; 3. a Asiei, cu capitala
Ia Efees, avînd 10 provincii; 4. a Pontului, cu capitala la Cezareea, îm-
părțită în 11 provincii, și 5. Dieceza Traciei, cu capitala în Constantino-
pol cu 6 provincii.
Prefectura Iliricului, cuprindea 2 dieceze : 1. a Macedoniei, cu ca-
pitala în Tesalonic, avînd 8 provincii, și 2. Dieceza Daciei, cu capitala
în Sardica, avînd 4 provincii.
12 — Drept canonic ortodox

178 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Prefectura Italiei și Africei avea trei dieceze : 1. a Italiei de nord,
cu capitala la Mediolan (Milano), 2. a Italiei de mijloc, cu capitala la
Roma, și 3. Dieceza Africei, ou capitala la Cartagina, iar mai tîrziu și
Dieceza Iliricului apusean cu capitala la Sirmium.
Prefectura Galiei avea di'ecezele: Galiei și Spaniei, cu 14 provincii,
a Britaniei cu 5 provincii.
împărțirea ținuturilor bisericești, corespundea întocmai cu această
împărțire politică.
In ceea ce privește crearea și organizarea diferitelor unități este
de observat că puterea bisericească a procedat totdeauna în unire cu
puterea civilă. Colaborarea cu puterea civilă, în această privință, își
are temeiul în hotărîrea sinoadelor, ca la stabilirea limitelor ținuturilor
bisericești, să decidă împărțirea politică a statului (can. * 17 Calcedon ;
28 Sin. Trulan). De asemenea, există o sumă de interese reciproce între
Stat și Biserică, pentru a se căuta totdeauna acordul cuvenit la treburi
ca acestea.
Determinarea unei unități bisericești, mărimea unei unități sau uni-
rea a două unități, o are în prima linie autoritatea sinodală a Bisericii
particulare respective. Astfel, canoanele recunosc sinoadelor dreptul de
a fixa granițele unei eparhii, de a o ridica la rangul de mitropolie, sau
de a ridica mitropolia la o treaptă mai înaltă, și în general de a face
orice schimbare în alcătuirea teritorială a Bisericii, și în starea demni-
tarilor bisericești (can. : 6, 7 Sin. I ec. ; 2, 3 Sin. II ec. ; 28 Sin. IV ec. ; 36
Trulan; 98 Cartagina).
în legătură cu dreptul acesta al sinoadelor, se consacră și puterii
civile un drept coordonat cu al sinoadelor. Procedarea în mod unilateral,
fie din partea autorității bisericești, fie din partea autorității civile, în
privința aceasta e privită de canoane ca ilegală și Sinodul IV ecumenic
(can. 12) respinge încercarea făcută de cîțiva episcopi, pe baza unei mă-
suri luate de autoritatea civilă, de a se sustrage de sub autoritatea
mitropolitului legal și de a se face singuri mitropoliți.
Ceea ce am spus cu privire la unitățile, bisericești mai mari, se
aplică și la parohiile din cuprinsul eparhiilor. Practica aceasta cano-
nică există și azi în Biserica ortodoxă.
Dar, în afară de părțile constitutive și de unitățile .administrative
clasice ale Bisericii, dezvoltarea vieții omenești, transformările care se
produc continuu în organizarea diverselor unități sociale și în genere
în viața omenească, în raporturile dintre oameni, pot crea condiții pen-
tru apariția unor noi forme de organizare a vieții bisericești care să
devină părți constitutive și unități administrative într-o nouă etapă a is-
toriei Bisericii. Aceasta, pentru că nici istoria nici forța lăuntrică de
dezvoltare și de întrupare a Cuvîntului lui Dumnezeu prin Biserică nu
și-au spus ultimul cuvînt în perspectivele veacului acestuia, pînă la al
cărui sfîrșit fața lumii se va schimba mereu.
Modul în care se prezintă unitățile locale și teritoriale ale Bisericii
Ortodoxe Române, este arătat în legiuirile sale în vigoare și anume în
Statutul din 1949 și în regulamentele ulterioare.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 179
1 Astfel, Statutul prevede în articolul 5 :
Biserica Ortodoxă Română, organizată ca Patriarhie, cu titulatura
«Patriarhia Română», sub raportul orînduirii canonice și administrative,
cuprinde :
„Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile :
1) Arhiepiscopia Bucureștilor, cu reședința în orașul București.
2) Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos, cu reședința în orașul
Galați.
3) Episcopia Buzăului, cu reședința în orașul Buzău.
Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu eparhiile :
4) Arhiepiscopia Iașilor, cu reședința în orașul Iași
5) Episcopia Romanului și Hușilor, cu reședința în orașul Roman.
Mitropolia Ardealului, cu eparhiile:
6) Arhiepiscopia Sibiului, cu reședința în orașul Sibiu
7) Arhiepiscopia Vadului, Poleacului și Clujului cu reședința în ora-
șul Cluj-Napoca
8) Episcopia Albei Iulii, cu reședința în orașul Alba lulia
9) Episcopia Oradiei cu reședința în orașul Oradea
Mitropolia Olteniei, cu eparhiile :
10) Arhiepiscopia Craiovei, cu reședința în orașul Craiova
11) Episcopia Rimnicului și Argeșului, cu reședința în orașul Rîm-
nicu-Vîlcea
Mitropolia Banatului, cu [eparhiile :
12) Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului, cu reședința în
orașul Timișoara
13) Episcopia Aradului, lenopolei și Hălmagiului, cu reședința în
orașul Arad.
Iar articolul 39 prevede :
«Părțile componente ale Bisericii Ortodoxe Române sînt :
a. Parohia ; b. Protopopia ; c. Mănăstirea ,• d. Eparhia ; e. Mitro-
polia».
Pentru a fixa mai precis noțiunile unităților locale și a celor terito-
riale mai importante ale Bisericii, ele pot fi cuprinse în cîteva definiții,
după cum urmează :
Parohia, este comunitatea credincioșilor, clerici și mireni de
religie ortodoxă — cea mai mică unitate administrativă bisericească lo-
cală — așezați pe un anume teritoriu, sub conducerea organelor locale
ale puterii bisericești, în frunte cu un preot paroh.
Protopopiatul, este unitatea administrativă bisericească a unei
unități teritoriale de circumscripție, din cuprinsul unei eparhii, for-
mată dintr-un număr de parohii, sub conducerea unui protopop.

180 DREPT CANONIC ORTODOX
Eparhia, este unitatea administrativă bisericească a unei uni-
tăți teritoriale regionale (multijudețene din cuprinsul Mitropoliei for-
mată dintr-un număr de parohii, protopopiate și mănăstiri), sub condu-
cerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericești, în frunte cu
un episcop. '
Mitropolia, este unitatea administrativă bisericeasă a unei
unități teritoriale provinciale din cuprinsul Patriarhiei, formată dintr-un
număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale
puterii bisericești, în frunte cu un mitropolit.
Mînăstirlle, aceste forme de obște sau grupări bisericești sînt
simple părți componente ale Bisericii, acolo unde ele există. Ele nu sînt
însă părți componente necesare organice ale Bisericii. Istoria lor și
istoria Bisericii nu lasă nici o îndoială asupra acestui adevăr, fiindcă
monahismul este un voluntariat.
D. ÎNSUȘIRILE SAU ATRIBUTELE BISERICII
Atributele sau însușirile fundamentale ale Bisericii sînt enunțate de
articolul nouă din Simbolul Credinței și anume : unitatea, sfințenia, so-
bornicitatea și apostol ici tatea ; Biserica fiind considerată «una, sfîntă,
sobornicească și apostolică». Toate aceste însușiri pot fi prezentate fie
sub aspectul lor dogmatic — teoretic, fie sub un aspect practic sau
juridic. în prezentarea lor, în mod obișnuit se urmează ordinea din
Simbolul Credinței, totuși se pare că e mai firesc să fie sfințenia în
fruntea lor, nu unitatea. Motivele care impun această ordine se vor
evidenția în prezentarea ce urmează.
Sfințenia stă în fruntea însușirilor fiindcă Biserica ori e sfîntă și
atunci unitatea ei ne poate interesa avînd o mare însemnătate și un
rost sfînt ,• ori nu e sfîntă, și atunci unitatea ei nu ne poate interesa, ea
neavînd nici un rost legat de sfințenie și de mîntuire.
Sfințenia este premiza tuturor celorlalte însușiri ale Bisericii,
fiindcă ea îi indică natura deosebită de orice altă formă de conviețuire
umană. Biserica ne oferă singura posibilitate de viețuire sacră. Toate
celelalte sînt profane, seculare, laice, pentru că le lipsește ambianța
harului și mijloacele sfinții oare. Sfîntul Duh nu este prezent în ele; nici
țelurile și nici mijloacele lor nu pot asigura sfințirea vieții, purificarea
și transformarea prin prezența vie și activă a puterii dumnezeiești, în
scopul mîntuirii.
în ordinea religioasă, nici o însușire mai înaltă decît sfințenia nu
există. Nici în Dumnezeu însuși nu pot fi concepute însușirile decît
numai .în aria sfințeniei.
Iată suficiente motive, pentru care sfințenia trebuie considerată a-
tributul prim și esențial al Bisericii.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 181
1. Sfințenia Bisericii. Dup,ă învățătura creștină, Biserica e sfînta
pentru că este casa Domnului, în care sălășluiește Duhul Sfînt, a cărui
putere sfințitoare se împărtășește din Sfintele Taine. Biserica e sfîntă
pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului, și dintre formele de
viețuire omenească, ea singură, ea una și unică e sfîntă, prin faptul că
ea este singurul Trup tainic al Domnului și ea singură are puterea sfin-
țitoare care pulsează ca vehicul al vieții acestui Trup, puterea Sfîntului
Duh.
Biserica mai e sfîntă pentru că în ea se continuă lucrarea sfințitoare
și mîntuitoare a Domnului. Ea singură este alcătuită din «sfinți» în
sensul cel mai general, adică din oameni trăitori sub har, prin împărtă-
șirea lui din Sfintele Taine, și numai în ea se poate ridica cineva la
desăvîrșirea morală a sfințeniei, a stării superioare de har, echivalentă
aproape cu mîntuirea. Numai în Biserică, și nu în afara ei, se dobîn-
dește cununa sfințeniei, iar cei ce au bineplăcut Domnului prin rîvna
casei Lui, sînt cinstiți de Biserică în mod deosebit prin canonizare, ca
unii care devin solitori ai mîntuirii noastre, în jurul scaunului ceresc,
ca .și în viforul vieții acesteia.
Deși gradele sfințeniei, sînt multe, totuși nu poate fi vorba de mai
multe sfințenii, ci numai de una. De aceea, este o singură Sfîntă
Biserică și nu mai multe, de aceea Sfințenia este și temelie a unității
Bisericii.
Dar desăvîrșirea sfințeniei, ca superlativ etic înfăptuit prin har, pre-
supune în așa măsură prezența și lucrarea continuă a harului, încît
greșala sau abaterea care ar primejdui mîntuirea, devin cu neputință,
M sensul că sînt înlăturate condițiile în care acestea s-ar putea produce.
Și tocmai pe această stare de desăvârșire, tocmai pe sfințenia Bisericii,
se întemeiază și din ea purcede și însușirea ei numită — infailibilitate
— adică acea putere prin care se păstrează nealterate, fără de greșeală,
adevărurile de credință, ca piloni ai mîntuirii.
Ar fi cu totul de neînțeles ea sfînta și infailibila Biserică să nu fie
una sfîntă, cii să fie adică mai multe Biserici sfinte și infailibile, ceea
ce ar însemna, că nici una n-ar fi nici sfîntă și nici infailibilă, nefiind po-
sibil să existe mai mulți depozitari ai sfințeniei depline și ai infailibili-
tății.
2. Biserica cea «Undi Sfîntă». Așa cum se desprinde înțelesul unității
din însăși viața Bisericii, ea se prezintă sub îndoit aspect,, și anume : a)
ca unitate dată, existentă, și b) ca unitate în devenire, ca deziderat și
ca țel de împlinit.
Să vedem pe rînd aceste aspecte și care anume dintre ele consti-
tuie un atribut esențial al Bisericii :
a) Unitatea existentă, dată ca fapt real, ca însușire a Bisericii, se
constată și se exprimă prin următoarele :
—• Ca Trup tainic al lui Hristos, care este doar Unul, și Biserica
este una și unitaxă în alcătuirea și lucrarea ei.
— Biserica mărturisește «un Domn, o credință, un Botez» (Efes.
5, 5).

182 4 DREPT CANONIC ORTODOX
— «Un Domn», adică un singur Cap al Bisericii există și acesta e
Hristos Domnul, care cîrmuiește o singură Biserică, căci una singură a
întemeiat.
— «O credință», adică un singur adevăr la temelia ei și la temelia
Bisericii, căci adevărul desăvîrșit în materie de credință numai unul
poate fi, iar nu mai multe.
— «Un Botez», adică un singur izvor al harului sfințitor, care asi-
gură Bisericii unitatea sacramentală, sfințenia cea una după natura ei
divină, în unitatea duhului (Efes. 4, 3).
-— «O preoție», ca singură mijlocitoare a harului sfințitor care-i
asigură Bisericii unitatea organizatorică și disciplinară, îri centrul
căreia se găsește episcopatul, formînd și el o unitate indivizibilă, după
celebra formulă a lui Ciprian : «Episcopatus unus est, cujus a singulis,
in solidum, pars tenetur».
Unitatea Bisericii se mai reazimă și pe sfințenia Trupului tainic al
lui Hristos și ea reflectă într-un fel și unitatea perihoretică a Sfintei
Treimi.
Ea se mai întemeiază și pe unitatea neamului omenesc, derivată
din învățătura despre crearea omului. Ea nu cunoaște deosebiri esen-
țiale între diferitele rase, națiuni, popoare, căci înaintea lui Dumnezeu
nu există nici alb, nici negru, nici iudeu, nici elin (Gal. 3, 28). Firește,
însă, că alături de fondul comun oare face ca neamul omenesc să fie
unitar, există și o seamă de deosebiri care nu-i desființează unitatea.
Aceste deosebiri există în genere în însăși natura lucrurilor, nu numai
în neamul omenesc. Ele nu prejudiciază unitatea, ci tocmai îi dau un
conținut și o legitimare, pentru că fără deosebiri, fără varietate, uni-
tatea nici n-ar avea noimă, nu s-ar pune problema ei și nu ar interesa.
Există în acest isenis și în Biserică o mulțime de deosebiri care se
întemeiază pe specificul local, individual, național, cultural etc., deo-
sebiri determinate de legile naturii. Aceste deosebiri nu destramă însă
unitatea Bisericii, ci ca tot ce există din natura lucrurilor, îi sporesc
frumusețea unității în varietate.
Ceea ce prejudiciază unitatea Bisericii, fără a o putea desființa însă,
sînt deosebirile nefirești, cele eretice și schismatice, care pot mSeina
în parte și numai temporal, unitatea Bisericii,. întocmai cum și deose-
birile create artificial și alimentate mereu în sînul neamului omenesc,
îi pot zdruncina unitatea acestuia.
Din cele arătate se vede că în substanța ei religioasă, unitatea
Bisericii se reazimă și se aduce la expresie, prin unitatea ei doctrinară,
prin cea sacramentală sau cultică, jbrin cea organizatorică numită în
mod obișnuit canonică și disciplinară, și prin unitatea dintre toate
acestea.
închegată în felul acesta, unitatea Bisericii se exprimă cît se poate
de concret prin cuvîntul — kv/Arpia. — care însemnează adunare che-
mată; convocată, iar nu simplă îngrămădire de oameni. Dar orice
adunare care nu-i o simplă îngrămădire, formează ceva unitar, se leagă
prin ceva comun, în cazul Bisericii, prin «unitatea Duhului în legătura
dragostei» (Efes. 4, 3).

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 183
însuși cuvîntul adunare, de altfel, însemnează nu o simplă îngră-
mădire, ci unire, aducere la unitate, întrunire, adică facere a unității.
b. Cît privește unitatea în devenire a Bisericii, unitatea ei ca țel al
strădaniilor spre apropiere, aceasta nu constituie un atribut al ei, ci
doar o năzuință și o binecuvîntată activitate care tinde spre înlăturarea
schismelor sau sciziunilor de orice fel, care s-au produs în viața Bise-
ricii, sfărîmîndu-i unitatea originară.
Este greșit să se creadă însă că s-ar putea sfărâma unitatea
Bisericii, întrucît ea constituie o însușire esențială a ei, căci aceasta
ar însemna că i s-ar putea surpa temeliile Bisericii, ceea ce este exclus,
după cuvintele Mîntuitorului, care ne asigură că «nici porțile iadului
nu o vor birui» ipe ea. (Matei 16", 18).
Avem de-a face numai cu o prejudiciere sau încercare temporală și
parțială, la care este supusă unitatea Bisericii prin schisme și erezii, în
sensul că prin ele se încearcă zdruncinarea temeliilor Bisericii, dar nu
se obține decît o fărâmițare a chipului ei văzut, extern, iar nu a cuprin-
sului sau fondului unității ei.
Deci prin schisme și erezii s-au rupt unele părți din unitatea origi-
nară externă a Bisericii, totuși cea adevărată rămînînd neatinsă în uni-
tatea ei.de Biserică Sfîntă care deține ;îh întregime adevărul cel unic al
credinței. Față de această unitate, situația fracțiunilor ce s-au desprins
din ea, se prezintă ca participînd la ea, în măsura în' care și-au păstrat
elementele ei, unele mai mult, altele mai puțin.
3. Biserica sobornicească. (Ecumenicitate, universalitate, catolicita-
te, sobornicitate). Psevalîndu-se de faptul că numai ea poartă numele
de «catolică», Biserica Apuseană a întreprins nenumărate campanii îm-
potriva eeumenieității ortodoxe mai de mult, iar mai nou împotriva
sobornicității. Teologia acestei Biserici a încercat să demonstreze, fie
că termenul «catolic» din Simbolul Credinței nu se acoperă cu termenul
«ecumenic» și «sobornicesc», fie că unitatea- ecumenică a Bisericii a
fost înlocuită în Ortodoxie cu pluralitatea Bisericilor autonome și auto-
cefale, la care S-au ajuns prin constituirea Bisericilor particulare sau
naționale.
Să vedem întîi înțelesul termenilor care se folosesc, pentru a expri-
ma însușirea Bisericii de a fi «sobornică».
Lăsând la o parte sensul pe care îl avea într-un fel cuvîntul ecu-
menic, pentru a defini Biserica din Imperiul Bizantin, care se mai
numea și oîxoupievTj, și care nu prezintă în cadrul preocupărilor noastre
decît interes istoric, trebuie să arătăm de la început că adeseori s-a
făcut confuzie între ecumenigitatea aceasta și adevărata ecumenicitate
a Bisericii.
Ce se înțelege prin cea de a doua ? Ce ne spune cuvîntul «otxoo-
țievtxTj» ? Primul sens pe care îl trezește, sau pe care ni-1 sugerează, este
un sens spațial, geografic, cantitativ. Biserica Ecumenică ar fi deci
Biserica răspîndită în întreaga lume, Biserica lumii cu alte cuvinte,
Biserica ce ar fi cuprins toți oamenii, întreaga lume. Dar în acest sens,
Biserica nu este ecumenică, pentru că ea, deși s-a răspîndit in întreaga
lume, pînă la marginile pămîntului, totuși este departe de a fi realizat

184 4 DREPT CANONIC ORTODOX
ecumenicitatea în înțelesul că ar fi încorporat întreaga făptură umană
în sine. Deci este evident că, în acest înțeles, Biserica n-are însușirea
sau atributul ecumenicității.
Și totuși Biserica este ecumenică, dar în ce chip oare ?
Biserica este ecumenică în .înțelesul că ea reprezintă mîntuirea
a toată lumea, că ea este depozitara acestei mîntuiri obiective a lumii
întregi, pe care a înfăptuit-o Domnul prin jertfa Sa și pe care a încre-
dințat-o Bisericii întemeiată tocmai în scopul continuării operei de
mîntuire. în acest scop Biserica este înzestrată cu toate mijloacele ne-
cesare și misiunea ei răni.ine aceea încredințată prin cuvintele Mîntui-
torului : «Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată
făptura» (Marcu 16, 15), și «Merglnd învățați toate neamurile…»
(Matei 28, 19).
Dacă în primul înțeles Biserica nu-i ecumenică, apoi în acest de al
doilea înțeles, Biserica este ecumenică cu adevărat, căci ea prin faptul
că este depozitara mîntuirii obiective, cuprinde în mod anticipat în-
treaga lume. Cuprinderea aceasta este însă numai tainică, iar înfăptui-
rea ei reală, materiala, constituie doar un țel, un sacru deziderat al
strădaniilor sale mîntuitoare.
Ca depozitară a mîntuirii obiective, ca păstrătoare prin har a a-
cestei comori și puteri dumnezeiești, ca acea care împărtășește credin-
cioșii cu mijloacele care constituie pentru aceștia arvuna mîntuirii,
Biserica ni se înfățișează ca formînd o comunitate harică a tuturor
celor ce-L primesc pe Domnul, o comuniune de viață în Hristos a în-
tregii lumi creștine, un fluid de viață care umple unitatea ei, închegînd
pe baza unității, ecumenicitatea deplină a Bisericii, unitatea ei ecume-
nică, trăită prin participarea tainică la Trupul tainic al lui Hristos și prin
arătarea și lucrarea ei în viața cea văzută a Bisericii.
Ecumenicitatea în acest sens reprezintă trăirea internă și cea din
afară, în forme externe corespunzătoare, a unității de credință, a uni-
tății însăși a Bisericii, cu" care se împletește organic și de care nu poate
fi despărțită.
Unitatea ecumenică sau ecumenicitatea Bisericii este reprezentată
în forma ei de organizare prin sinodalitate, care se confundă uneori cu
sobornicitatea.
Ecumenicitatea ca legătură vie în cadrul unității Bisericii, cuprinde
o bogăție și o varietate de viață cu atîtea minunate aspecte, încît ea
poate fi considerată ca un caleidoscop singular al vieții Bisericii, ca o
recapitulare a acesteia, în care orice varietate nu îndeplinește decît
rostul de a spori frumusețea unității ecumenice a Bisericii, iar nicidecum
de a o știrbi sau de a o surpa. . \
De aci se vede clar, în ce sens trebuie înțeleasă organizarea
ortodoxiei ecumenice în Biserici particulare, și cum prin aceasta, ecu-
.menicitatea Bisericii se reliefează într-o formă superioară, aceea-a uni-
tății în varietate, iar nu aceea a uniformității mecanice, care lipsește de
sens și de frumusețe orice unitate.
Grefată pe aceeași unitate a Bisericii ca și ecumenicitatea, univer-
salitatea ca însușire a Bisericii, exprimă în limba latină și după posibi-
litățile acesteia, unul și același lucru ca și ecumenicitatea. Și cuvintele

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 185
universalis, universitas, universalitas, au același sens originar, de
lume, de totalitate, de univers in acepțiune cantitativ-geografică.
Biserica universală deci, ar fi ceea ce este și Biserica ecumenică în sens
spațial, iar universalitatea ar exprima unul și același lucru ca și ecu-
menicitatea, adică o însușire în devenire externă, întemeiată pe faptul
că Biserica este depozitara mîntuirii obiective a lumii întregi, hi in-
tuire destinată să fie împărtășită întregii făpturi. (
Derivînd din cuvintele : unus și vertere, și închegat pentru a ex-
prima starea sau lucrarea pe care o arată formulele : în unum vertere,
in unum versare, care însemnează a converti sau a întoarce o plurali-
tate în unitate, a forma o unitate din părți, a forma un tot din mai multe
lucruri, sau din forme : in unor versari, care însemnează a trăi îm-
preună, laolaltă, într-o unitate, —• cuvîntul universalitate,. ca atribut al
Bisericii, relevă și aspectul de acțiune unificatoare sau de stare unifi-
cată a întregii lumi creștine, stare de unitate creată tot dintr-o
pluralitate, dintr-o împreună trăire a celor ce viețuiesc în Domnul, atît
într-o unitate internă a duhului,-cît și în unitatea universală sau ecu-
menică a chipului extern, văzut, al Bisericii.
Dar, ce cuprins și ce înțeles are catolicitatea Bisericii ?
De 'ce i se zice zice Bisericii «-/.adoXix-q» — catolică ?
In grecește, catolic însemnează universal, general. Cuvîntul grecesc
este format din prepoziția *axi = după, și din adjectivul oloi — întreg,
tot. Prepoziția xatct cu genetivul oâoC, ne dă cuvîntul xaSoX'oo, adverb cu
însemnarea : după întreg, după totalitate, în totalitate, în general, în
universal. In, forma sa adjectivală, xaOoXoo adică în forma xadoXtxrj
sensuț cuvîntului devine mai precis. KaSoXixTj, — însemnează totalitar,
format după tot, după întregul său, iar Biserica numindu-se catolică,
este Biserica totalitară, generală, întreagă, universală, in afara căreia
nu mai râmîne nimic. Catolicitatea Bisericii va avea deci înțelesul că
ea cuprinde totul, iar totul realizat formează o unitate. Această unitate
totalitară sau atotcuprinzătoare a Bisericii, o exprimă catolicitatea sau
însușirea ei de a fi catolică. Cum însă cuprinsul vieții bisericești nu se
rezumă la organizarea, la extensiunea sau forma spațială a Bisericii, ci
cuprinde și înfățișarea ei lăuntrică în același fel complet ca și pe cea
din afară, urmează că și în cazul catolieității avem de a face cu înțe-
lesul pe care l-am lămurit ca propriu ecumenicității, însemnînd în fond
și exprimând toate aceste trei cuvinte, unul și același lucru, una și a-
ceeași însușire a Bisericii, de a fi Biserică a toată lumea, ca depozitară
a mîntuirii obiective a acesteia, de a fi atotcuprinzătoare, în afara ei ne-
mairămînînd nimic din tot ceea ce privește lucrarea mîntuirii tuturor.
Cuvîntul xaSoXix-rj din Simbolul Credinței, a fost tradus de către
slavi prin «sobornaia» («sobornaia țerkov»), cuvânt care derivă din
verbul «soibirati» (a aduna Ia un loc, a reuni, a forma o unitate), iar
acesta din radicalul «sobor» (adunare, grupare la un loc).
Sobor însemnează adunare, dar adunare însemnează aducere la
• unitate, grupare într-o unitate sau unificare.
I După înțelesul cuvintelor deci, «sobornaia țerkov» însemnează
Biserica ce adună într-o unitate, ce unește într-un tot, ce tinde să a-

186 4 DREPT CANONIC ORTODOX
dune toată lumea într-o unitate bisericească, în afara căreia să nu mai
rămînă nimic. Va să zică sobornieitatea, ca însușire a Bisericii, se în-
temeiază tot pe unitatea ei, reprezentînd atît o stare, cît și o lucrare a
Bisericii cu privire la întregul ei cuprins și la caracterul ei atotcuprin-
zător,
A trăi în Biserica sobornicească însemnează a trăi în sobomici-
' ta.te, adică in unitate internă de credință și în unitate externă de fapte
și manifestări, a trăi după rînduiala întregului care Înlătură izolarea și
răminerea în afara acestui întreg. Pentru a exprima trăirea în sobor-
nicitate slavii au cuvîntul «sobornosti» care arată tocmai împărtă-
șirea din sobornicitate.
Din aceste lămuriri se vede că sobornieitatea exprimă în tîlcuire
slavă cuprinsul catolicitătii, tot așa după cum în tîlcuire latină îl ex-
primă universalitatea, iar într-o formă și mai explicită grecească,
ecumenicitatea.
Trebuie totuși să mai adăugăm că sobornieitatea, atît după sensul ei
în limbile slave, cît și după acela în care a fost adoptat în limba
română, exprimă ceva în plus față de oatolicitate, și anume, faptul că
în Biserică viața se desfășoară sub toate aspectele, călăuzindu-se după
rînduiala înțelegerii, a sfatului tuturor, a chibzuirii în comun ; că
însăși organizarea și Cîrmuirea externă, trebuie să se țină de rînduiala
trăirii credinței în comun, în adunare, în unitate, în soboare, în
sobornicitate.
Biserică sobornică însemnează deci, Biserica organizată și con-
dusă în mod sinodal, Biserica înțelegerii, a concilierii autorității și
libertății, prin dragoste.
Așadar, atunci cînd rostim Simbolul Credinței, prin cuvintele : «Și
într-una, sfîntă, sobornicească.. . Biserică», noi mărturisim credința
într-o Biserică ecumenică, universală sau catolică în ființa ei, precum
și într-o Biserică a soboarelor ecumenice și locale, a tuturor soboarelor
trecute și viitoare..,
4. Biserica apostolică, stîlp și întărire a adevărului. Infailibilitatea,
După cum Biserica este stîlpul și întărirea adevărului (I Tim. 3, 15), tot
la fel și adevărul revelat este și stîlpul și întărirea Bisericii. Biserica
deține și păstrează adevărul, iar adevărul păstrează Biserica. Rătăcirea
Bisericii de la adevăr nu-i posibilă, deși în Biserică multe rătăciri de la
adevăr au apărut. Se naște întrebarea : De ce oare n-a fost posibil ca
rătăcirile să întunece complet adevărul și cine este garantul că nu se
va îaitîmpla acest lucru în viitor ?
Prin voința întemeietorului ei, Biserica va dăinui în veac și «nici
porțile iadului nu o vor birui »(Matei 16 ,18) și chiar dacă «cerul și
pămîntul vor trece, cuvintele Domnului nu vor trece» (Marcu 13, 31).
Evident că, prin puterea lui Dumnezeu, Biserica va dura fără de
sfîrșit, și temelia ei, care este adevărul, va dura și ea în același fel, tot
prin voința lui Dumnezeu.
Aceste lucruri odată lămurite par a face inutilă orice preocupare
cu privire la infailibilitatea Bisericii.
Totuși, âr fi greșit să credem, că Biserica a fost în,așa fel întocnf ta
încît în viața ei să se petreacă totul în mod automat*' fără participarea
membrilor ei și chiar fără știrea lor. Natura și destinația Bisericii im-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 187
pune în toate actele ei, acțiunea_directă și conștientă a credincioșilor,
laici și clerici.
Păstrarea adevărului în Biserică este un act de primă importanță,
el fiind temelia credinței.
Cine și cum păstrează adevărul •de ^credință în cadrul Bisericii con-
stituite, organizate ?
In primul rînd îl păstrează credincioșii care îl primesc, și-1 însușesc,
îl mărturisesc și-1 apără pe cît pot de orice vătămare.
în al d-oilea_xîod J.Lp^tîfiază-P1®0^3» cinul preoțesc, în calitate de
cîrmuitor văzut al credincioșilor, care are misiunea dumnezeiască de a
învăța și de a sfinți viața celor ce vin la Hristos.
Dar și credincioșii și cinul preoțesc în toate gradele lui, pot greși,
pot rătăci de la adevăr./beși în genere; din neștiință credincioșii pot
rătăci mai ușor, totuși nici clericii de orice grad nu sînt la adăpost de
' posibilitatea de a greși în materie de credință, pentru că starea lor
harică superioară, "fie că ar fi diaconi, presbiteri sau arhierei, nu le
conferă nici o putere care i-ar face imuni față de greșeli în chestiuni
de credință. Nici fiecare în parte și nici toți laolaltă, membrii cinului
preoțesc, și nici măcar episcopii, nu dețin nici harul, nici harisma in-
failibilității în nici un grad.
Cu toate acestea, prin Sinoadele ecumenice, episcopii s-au pro-
nunțat în mod infailibil în materie de credință. Ei au condamnat ereziile
și au făcut să strălucească adevărul, dreapta credință ; au ales adevărul
de minciună și l-au definit în formule fără de greș.
Cum se explică acest lucru ? Pare de neînțeles ca episcopii care
n-au nici individual, nici în colectiv, puterea sau calitatea de a nu
greși în chestiuni de credință, totuși să fi arătat această putere în
Sinoadele, ecumenice.
După chibzuință și părerea celor mai de seamă teologi, faptul s-ar
putea explica în modul cel mai logic astfel:
în Sinoadele ecumenice episcopii reprezintă credința Bisericilor pe
care Ie cîrmuiesc și ca urmare, ei fac auzit la acestea, glasul întregii
Bisericii. Și -cum Biserica în totalitatea e!r; nu (poate, greși, prin urmare,
pronunțarea ei prin glasul episcopilor este infailibilă, iar episcopii sînt
numai organul acestei infailibilități, nu deținătorii infailibilMțiL.însăși.
în afară de logică și de alte temeiuri deja invocate, pentru această
teză mai pledează următoarele considerații:
-— Infailibilitatea presupune în mod necesar sfințenia, care este un
, atribut numai âTBisericii, nu și al oierului sau al corpului episcopal.
—• Sjinienia_ determină unitatea și ecumenicitatea sau sobornicita-
tea Bisericii,..jailibujîe fără de care nu se poate presupune posibilitatea
infailibilității, dar care sînt iarăși numai_ ale Bisericii.
—• Ca Trup tainic al lui Hristos, Biserica nu poate să nu fie infaili-
bilă, și anume în întregimea ei, pentru că după nici o logică nu se poate
concepe, că nu acest Trup în întregimea lui, ci doar o parte ar fi sfînt
și asistat de Duhul Sfînt și deci infailibil, — fie acea parte chiar și
episcopatul — pe cînd restul nu ar fi sfînt, căci i-ar lipsi asistența
Duhului Sfînt.

188 4 DREPT CANONIC ORTODOX
— Nici practic, nici teoretic, corpul episcopal nu este prezent in
viața Bisericii ca deținător al infailibilității, ci doar ca organ al aces-
teia, fie că este întrunit în Sinod ecumenic, fie că se găsește în diaspora.
Ca organ* al infailibilității, episcopatul""Împlinește cea mai înaltă funcție
învățătorească în Biserică, însă nu «jure proprio», ci doar ca singur
chemat să poată fi un organ, cînd i se va părea Duhului Sfînt că ar
putea fi cu adevărat. In Biserică nu există un alt organ calificat al
infailibilității.
— Prin succesiunea apostolică, corpul episcopal n-a moștenit în
nici o formă infailibilitatea sau măcar vreo fărîmă din ea. Nu s-a păstrat
nici o urmă despre așa ceva.
— Despre Biserică în întregimea ei, învață credința ortodoxă că
este păstrătoarea infailibilă a adevărului revelat. Iar dacă Biserica este
infailibilă, nu mai poâte fi infailibil și episcopatul, pentru că două in-
failibilități se exclud, exact ca și două adevăruri absolute în una și *
aceeași cauză. De asemenea, cu atît mai puțin poate fi vorba de a treia
infailibilitate și de al treilea deținător al ei, care ar fi, după unii, Sinodul
ecumenic însuși. De fapt aceasta o poate susține numai cine nu are
nici o ideie despre faptul că și în Sinoadele ecumenice, tot episcopatul
este socotit ca purtător al harismei infailibilității.
— Cîteva dintre sinoadele care au fost convocate ca ecumenice și
care au întrunit un număr de episcopi mai mare decît unele sinoade re-
cunoscute ca ecumenice, întrunind formal toate condițiile unui Sinod
ecumenic, n-au rămas totuși în această cinste, fiindcă Biserica, în mod
spontan și în timp, a refuzat să accepte hotărîrile lor în materie de cre-
dință, hotărîri eretice luate de episcopii participanți la ele. Deci, se
pune întrebarea : Sinoadele ecumenice învață Biserica, sau Biserica în-
vață Sinoadele ecumenice ? Care este criteriul esențial al sinoadelor,
după care ele sînt recunoscute ca ecumenice, sau în lipsa căruia nu li
se conferă această cinste ?
Fără îndoială, că istoria Bisericii nu ne dă la această întrebare alt
răspuns, decît că în rîndul sinoadelor cărora li s-a recunoscut caracterul
de ecumenice, deci infailibile în rostirile lor dogmatice, n-au rămas decît
acelea prin care s-a, exprimat credința pe care o păstra întreg Trupul
tainic al. Domnului, credință pe care însuși acest Trup a recunoscut-o
ca aparținîndu-i atunci cînd a fost formulată, și ca urmare a acceptat
formulele respective ca fiind conforme cu credința sa.
•— Acele hotărîri și formule de credință care n-au fost primite de
Biserică, oricît de măiestre vor fi fost și orieît de grandios sinodul care
le-a emis, n-au dobîndit consacrarea ca infailibile și în loc să fi rămas
ca dogme, au rămas ca erezii, iar sinoadele respective în loc să fi fost
trecute în rîndul celor ecumenice, au trecut în rîndul celor eretice sau
tîlhărești (sinoadele din 449, 754, ș.a.). Lămurită această chestiune este
limpede că Sinodul ecumenic nu dă Bisericii, ci Biserica îi dă sinodului
elementele, pe baza cărora, — prin infailibilitatea Bisericii — se pronunță
și el în mod infailibil. Fără de acestea nu există sinod infailibil. Dar
fără sinod infailibil, există Biserică infailibilă.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 189
Se naște acum întrebarea : oum se produce oare acceptarea sau
respingerea de către Biserică a hotărîrilor dogmatice pe care le iau
sinoadele întrunite în acest scop ?
Nu există nici un indiciu care să ne îndreptățească a spune altceva,
decît că în nici un caz nu este vorba de un plebiscit, ci doar de un act
spontan care se produce imediat sau în timp.
O altă problemă care se pune în legătură cu cea pe care o dis-
cutăm, este aceea de a se ști dacă Sinoadele ecumenice au sau nu, carac-
terul necesității în Biserică ?
Răspunsul nu poate fi altul, decît că ele n-au acest caracter, fiindcă
Biserica și-a păstrat și își păstrează în mod infailibil adevărul de cre-
dință și fără Sinoadele ecumenice, așa cum s-a întîmplat înainte de
primul Sinod ecumenic, între Sinoadele ecumenice și după ultimul Sinod
ecumenic. Deci, exercițiul infailibilității nu reclamă ca organ necesar
Sinodul ecumenic.
Cu privire la hotărîrile Sinoadelor ecumenice — adică a sinoa-
delor rămase ca atare prin acceptarea hotărîrilor lor dogmatice de către
Biserică — mai observăm că ele au fost de două feluri : canonice și
dogmatice, și că în genere, respingîndu-se cele dogmatice, au căzut și
cele canonice. Cu toate acestea, apare paradoxul următor : sinoadele
oare emit canoane, adică norme cu caracter juridic fără implicații dog-
matice, își impun hotărîrile lor de această natură în mod. autoritar, fără
a mai fi nevoie de vreo recepție a lor din partea Bisericii, care din
contră, este obligată să țină seama de ele, ca de niște norme emise în
baza puterii episcopale de a cîrmui Biserica prin legi, pe cînd sinoadele
care emit hotărîri dogmatice, care sînt mult mai importante decît cele
strict canonice, nu-și pot impune respectul din partea Bisericii acest
fel de hotărîri, ci trebuie din contră să le consacre Biserica însăși pentru
a deveni Valabile și obligatorii.
Astfel stînd lucrurile, se pune -întrebarea : cum ieșim din acest
paradox ? Oare nu însemnează că episcopatul e minimalizat și că în
Biserică nu există o autoritate constituită pentru a hotărî în chestiuni de
credință ?
Răspunsul poate fi următorul: paradoxul relevat dovedește chiar
în modul cel mai clar, că nici sinodul, nici episcopatul în genere, nu-i
infailibil, ci că numai Biserica în întregimea ei este infailibilă. Cît des-
pre poziția și autoritatea episcopatului în materie de credință, ea este
cea mai înaltă dintre cele constituite și ea își exercită cu deplin drept,
individual și în mod sobornicesc puterea învățătoareaseă supremă în
Biserică, însă numai pînă la limitele infailibilității pe care n-o deține
și nu și-o poate însuși episcopatul, ea fiind a Bisericii întregi, dar pe
care o poate reprezenta în condițiile în care poate deveni un organ al
acestei infailibilități, fie în chip sinodal, cum a fost cazul Sinoadelor
ecumenice, — fie în chip diasporal sau dispers, prin formula : «con-
sensus ecclesiae dispersae». După cum se vede, este vorba și în această
formulă de «consensus ecclesiae», nu de «consensus episcoporum»,
deosebire ce trebuie reținută ca reală și ca atestînd și ea infailibilita-
tea Bisericii, iar nu a episcopatului. Legătura intimă dintre iepiscopat
și Biserică, după formula : «episcopus în ecelesia et ecclesia in episcopo»,

190 4 DREPT CANONIC ORTODOX
care exprimă caracterul ecumenic al raporturilor dintre Biserică și
episcopat — coexistența lor în ecumenicitate—nu este prejudiciată,
pentru că episcopatul reprezintă doar o parte din Biserică și oricît de
importantă ar fi această parte, ea nu se poate substitui întregului Corp
tainic al lui Hristos, Bisericii în întregimea ei, și nu-și poate însuși a-
tributele acesteia, între care se găsește și infailibilitatea.
Prin urmare este cît se poate de limpede că nici Sinoadele ecume-
nice, nici episcopatul în genere, nu dețin puterea infailibilității, și că a-
tunci cînd totuși se rostesc în mod infailibil, o fac nu din puterea
proprie, ci din puterea Bisericii : «ex consensu ecclesiae», ca organe
calificate ale Bisericii. Calitatea aceasta o au — fie sinoadele, fie episco-
patul diasporat, ceea ce în fond e unul și același lucru, căci și într-un
caz și în" altul, tot episcopatul are calitatea de organ calificat al infaili-
bilității Bisericii.
Calitatea aceasta se întemeiază' pe poziția cîrmuitoare și de su-
prem învățător al episcopatului în Biserică, și ea devine operantă numai
prin asistența Sfîntului Duh care sălășluiește în Biserică, _și asistînd
Biserica asistă și episcopatul cînd acesta exprimă învățătura de credință
a cărei păstrătoare infailibilă este numai Biserica în întregimea ei. Acest
lucru ni-1 spune și enciclica Patriarhilor orientali din 1848, prin cuvintele :
«La noi nici patriarhii, nici sinoadele nu au putut niciodată să introducă
învățături noi, pentru că apărătorul dreptei credințe este însuși corpu]
Bisericii», (rev. B.O.R. 1935, p. 642—676).
Este cu totul neîntemeiată și de domeniul fanteziei, teza după care
Duhul Sfînt ar asista numai Sinodul ecumenic, alte sinoade în genere,
episcopatul în permanență, sau orice adunare de 2—3 episcopi, și care
socotește că formula : «Părutu-I-s-a Duhului Sfînt și nouă» pe care o în-
trebuințează episcopii la aducerea hotărîrilor prin unele Sinoade ecume-
nice, este dovadă că episcopatul ar avea infailibilitate «ex sese» sau cel
mult «ex peculiari assistentia Sancti Spiriti», iar nu «ex consensu
ecclesiae».
Este adevărat că de asistența Duhului Sfînt ca ajutor, luminător,
călăuzitor, îndreptător, se poate bucura orice om care se găsește în
starea de har dobîndită prin botez. Dar asistența aceasta e una și cea care
conferă infailibilitate e alta. Deosebirea dintre ele nu poate surprinde, și
temeinicia acestei deosebiri este limpede. Infailibilitatea nu se conferă
oricui, fiecăruia, tuturor, prin asistența comună a Duhului Sfînt, ci nu-
mai celor ce au calitatea de a se pronunța în chestiuni de credință cu
hotărîrea de a exprima învățătura Bisericii. Cît privește formula tradițio-
nală luată după Faptele Apostolilor 15, 38 : «Păruitu-I-s-a Duhului Sfînt și
nouă», ea exprimă numai conștiința că cel care conferă Bisericii întregi
(căci nu e vorba numai de Apostoli, ici și de presbiteri și credincioși)
infailibilitatea, este Sfîntul Duh, care asistă sau nu asistă pe cei ce vor
să hotărască în materie de credință.
Despre actul prin care într-un Sinod ecumenic se definește un ade-
văr de credință, s-a zis de către unii că ar fi avînd caracter declarativ,
în sensul că printr-un asemenea act se constată numai conformitatea
unei învățături de credință sau neeonformitatea ei cu adevărul relevat și
că infailibilitatea s-ar reduce doar la atît, la constatarea pozitivă sau

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 191
negativă, și la arătarea sau declararea ei. Felul acesta de a vedea lucru-
rile, ignoră faptul că cel ce poate, cel ce are calitatea de a face
constatarea de care este vorba, la acela se presupune facultatea de a
judeca lucrurile și de a le măsura cu un etalon absolut, ca o măsură
a adevărului religios. Iar o astfel de facultate este însăși infailibilitatea,
care nu se aduce la expresie printr-un simplu act declarativ, ci printr-o
definire precisă a adevărului ca și a rătăcirii căreia i se opune. Deși
actul definirii nu este un act constitutiv, în sensul că nu creează sau nu
revelează un adevăr nou necuprins în 'Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție,
ci doar un act prin oare se formulează uneori pentru prima dată într-o
formă precisă, sau chiar din nou, adevărul respectiv, el este totuși mai
mult un act constitutiv prin participare la lucrare, la puterea Sfîntului
Duh și prin împreună-lucrarea cu aceasta, în stabilirea adevărului. Un
astfel de act are caracter declarativ numai cu raportare la Sfîntul Duh
și ca lucrare ă Sfîntului Duh, pe cînd cu raportare la organul infailibili-
tății, el are un caracter constitutiv.
Cu privire la felul cum înțeleg apusenii infailibilitatea, discuția este
aproape de prisos, întrucît ei au substituit infailibilității Bisericii, infai-
libilitatea unei persoane, așezînd-o în demnitatea înaltă pe care numai
Biserica în întregimea ei o are. De asemenea ei învață, că infailibilitatea
căpeteniei Bisericii lor are caracter constitutiv, în sensul că prin ea se
creează învățături dogmatice noi, adică se completează revelația, ceea
ce constituie una din marile blasfemii ale teologilor apuseni. Mai
învățînd apoi, că în Biserică ar exista trei infailibilități și anume : una
generală, a Bisericii, una extraordinară, a Sinodului ecumenic, și alta
specială, dar nu excepțională, ci ordinară și de bază, a episcopului
Romei, este evident că se anulează orice infailibilitate, aceasta" nepu-tînd
ti decît una sau niciuna. Trei infailibilități (Catechismus Oatholicus, ed.
X, Roma 1933, p. 45—46, Q.52. 54), presupun trei posibilități de adevă-
rată definire a unui singur adevăr, care totuși nu poate fi definit decît
într-un singur fel.
După cele arătate, se pare că nu rămîne îndoială, asupra faptului, că
numai «Biserica cea una, sfîntă, sobornicească și apostolică», în întregi-
mea ei este «Stîlpul și întărirea adevărului», că ea singură are însușirea
infailibilității, și că nimeni, nici o parte a ei, nu deține această putere,
al cărei unic și sigur organ calificat de exprimare este episcopatul
dispers sau întrunit în sinoade.
E. PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE
DE ORGANIZARE A BISERICII
Principiu (lat. principium = început) în știința dreptului bisericesc
însemnează punct de plecare, bază, temei, concept, teză fundamentală,
idee călăuzitoare, rînduială, nomă generală, lege de bază pe temeiul
căreia se formulează și se elaborează normele sau legile juridice con-

192 4 DREPT CANONIC ORTODOX
crete, numite canoane sau legi bisericești, după care se organizează și
funcționează Biserica, ca societate religioasă.
Principiile ca idei călăuzitoare constituie sursa materială, izvorul
din care se desprinde conținjitul, substanța sau miezul normelor juri-
dice concrete, a canoanelor, a legilor bisericești scrise și nescrise.
Principiile se găsesc în cuprinsul Revelației și derivă din ea, deo-
potrivă din Revelația supranaturală ca și din cea naturală, adică atît din
adevărurile de credință cuprinse în Sfînta Scriptură și în Sfînta Tradiție,
cît și din condițiile obiective ale vieții materiale a societății, din care se
desprind adevărurile revelației naturale, ce se tălmăcesc de Biserică
în lumina celei supranaturale.
Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învățătura de cre-
dință a Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau moralei creștine,
întemeiată și ea tot pe aceleași adevăruri de credință.
Normele generale sau principiile canonice fundamentale pe care
se întemeiază și cărora le dau expresie legile actuale ale Bisericilor
Ortodoxe particulare, între care se numără și Biserica Ortodoxă Română
sînt principiile de bază ale întregii Ortodoxii, ele constituind unul din
elementele esențiale ale unității ecumenice a Ortodoxiei, care se a-
firmă într-un chip întreit: ca unitate dogmatică, cultică și canonică.
Aceste principii sînt numeroase. Dintre ele însă unele-se ridică deasu-
pra celorlalte, atît prin cuprinsul lor bogat, cît și prin faptul că au o în-
semnătate de prim ordin în organizarea și conducerea Bisericii, în
sensul că fără de ele Biserica ar fi lipsită de reazemul său canonic
fu'ndamental.
Formele de organizare a vieții bisericești și legiuirile pr vitoare la
acestea, împreună cu formele de cult și cu rînduielile acestora, consti-
tuie elementele care dau caracter instituțional credinței creștine. Cu a-
ceste moduri exterioare de manifestare, adică de organizare și de
lucrare a credinței religioase creștine, conținutul credinței însăși prinde
consistență materială în forme ce se conturează într-un anumit chip,
dobîndește statornicie și valoare de element complementar al faptului
psihic de bază al credinței. Pe calea aceasta se ajunge ca formele res-
pective să fie socotite o parte esențială a faptului religios însuși, un
component necesar al fenomenului religios în genere. De altfel, feno-
menul religios nici nu poate fi conceput numai că un simplu fapt psihic
sau ca o stare de conștiință ci ca un fapt firesc, ca o manifestare exte-
rioară a credinței și o materializare a acesteia în forme cultice și
juridice.
Toate principiile canonice în genere, trebuie și sînt în acord cu
învățătura de credință a Bisericii, dar nu toate sînt expresii directe ale
unor adevăruri de credință, ci unele s-au născut din .interesele sau ne®
voile practice ale Bisericii. De aceea ele pot fi împărțite în două cate-
gorii și anume : în principii cu fond dogmatic și juridic și în principii
numai cu fond juridic.-
De asemenea unele au fost consacrate prin textele canoanelor, altele
numai prin obiceiul de drept,' care are însă și el puterea legii scrise.

CONSTITUIREA. ȘI ORGANIZAREA BISERICII 193
Deși toate principiile canonice fundamentale au intrat în tradiția
Bisericii, cu o valoare practică și cu o cinstire egală, totuși înșiruirea
lor trebuie făcută într-o ordine logică ce se impune prin natura lucru-
rilor. Ținînd seama așadar de deosebirea de natură dintre ele, le vom
împărți în două categorii sau grupuri principale : principii care au deo-
potrivă fond dogmatic și juridic și principii care au numai fond juridic.
1. Principii canonice cu fond dogmatic
și juridic
Cele mai importante principii canonice din această categorie sînt
următoarele :
— Principiul ecleziologic instituțional — Principiul organic, zis și
constituțional-bisericesc, sau al participării întregului corp eclezial la
lucrarea Bisericii ; — Principiul ierarhic ; — Principiul sinodal sau sobor-
nicesc ; — Principiul iconomiei sau al pogorămîntului ; — Principiul
autonomiei externe, adică al relației cu orice altă organizare a vieții
omenești, inclusiv față de tat: —• Principiul localității față de Stat, ssu
principiul respectării și cinstirii suveranității Statului.
a. Principiul ecleziologic instituțional. Exprimat în întreaga învă-
țătură de credință a Bisericii, și constant în viața și lucrarea ei, princi-
piul acesta precizează caracterul Bisericii de instituție sau de așeză-
mînt văzut și organizat "după norme religioase dar și după norme co-
mune omenești de conviețuire socială.
Forma în care se aduce în modul cel mai concret la expresie în
Biserică acest principiu, este cultul, însă forma în care se aduce la ex-
presie în modul cel mai complet acest principiu este tocmai legislația
ei canonică, fiindcă prin ea se dă consistență organizatorică, conținu-
tului religios specific al vieții și lucrării Bisericii, după rînduieli comune
omenești, care situează în rîndul formelor istorice, o realitate care de-
pășește istoria. .întreaga legislație acum în vigoare a Bisericii noastre,
dă expresie acestui principiu canonic cu fond dogmatic, prin care se a-
firmă prezența Bisericii în istorie în chip de instituție, adică de societate
religioasă organizată pe temeiuri de drept.
Această învățătură dogmatică și rînduială canonică, Biserica o
opune părerilor greșite despre' natura și lucrarea Bisericii, potrivit
cărora, ea ar fi 'doar o comunitate nevăzută a celor ce mărturisesc pe
Iisus Hristos și care și-ar pierde atît natura, cît și eficiența harică-sote-
riologică, în momentul instituționalizării ei cultice sau juridico-
canonice.
Principiul ecleziologic-instituțional, este «alfa» principiilor cano-
nice și din el derivă toate celelalte principii canonice de organizare și
de conducere a Bisericii care nici nu ar avea rațiune fără de acesta.
b. Principiul organic. Acesta se mai numește și principiul alcătuirii
și lucrării organice a Bisericii, precum și principiul constituțional-
bisericesc.
I se zice principiu organic, sau principiu al alcătuirii și lucrării
organice a Bisericii, întrucît pe de o parte, el reflectă alcătuirea orga-
13 — Drept canonic ortodox

194 4 DREPT CANONIC ORTODOX
nică a Bisericii, adică alcătuirea ei asemănătoare cu un organism, iar
pe de altă parte, întrucît el reflectă totodată și faptul că toate părțile
acestui organism contribuie efectiv la săvîrșirea oricărei lucrări
bisericești.
I se zice principiu constituțional-bisericesc, în sensul că el exprimă
rînduiala canonică specifică, potrivit căreia, unitățile bisericești și orga-
nele de conducere a Bisericii, se constituie sau se alcătuiesc prin ex-
primarea voinței tuturor membrilor Bisericii, iar nu numai prin voința
unei căpetenii sau a unei singure categorii de membri. Și, precum or-
ganele de conducere ale Bisericii se constituie prin voința tuturor mem-
brilor ei, tot la fel și lucrarea acestor organe se săvîrșește prin colabo-
rarea efectivă a tuturor categoriilor de membri ai Bisericii.
Dar oricum i s-ar zice, principiul organic constă în esență, din rîn-
duiala canonică creată pe cale de practică îndelungată și constantă,
adică pe calea obiceiului de drept, potrivit căreia întreaga lucrare a
Bisericii se săvîrșește prin acțiunea comună a tuturor membrilor săi. El
este un principiu din care derivă dogmatic învățătura despre Biserică.
Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin învățătura despre
natura Bisericii ca așezămînt de mîntuire alcătuit iîn mod necesar din
mai multe mădulare sau categorii de membri, care toate sînt necesare
ființării și lucrării Bisericii, adică îndeplinirii misiunii ei t(I Cor., XII,
12—13).
întrucît, în aplicarea principiului organic 'sau constituțional-biseri-
cesc, elementul mirean apare angajat mai masiv, și mai activ în lucrări
importante pentru viața Bisericii, acestuia i se zice și principiu al parti-
cipării mirenilor la lucrarea Biseribii, la exercitarea puterii bisericești
sau la conducerea Bisericii.
în acord cu adevărata învățătură despre Biserică și cu întreaga
practică tradițională a Bisericii, principiul organic sau constituțional-
bisericesc este adus la expresie, în mod evident, în toate vechile noastre
legiuiri bisericești, ca și în cele acum în vigoare, în legătură cu exerci-
tarea întregii puteri bisericești, cu cele trei ramuri ale ei și în special cu
ramura jurisdiscțională. în conformitate cu aceste legiuiri, constituirea
unităților bisericești, de orice fel, alegerea, constituirea și funcționarea
tuturor organelor de conducere ale Bisericii, se face atît prin lucrarea
stării preoțești, cît și prin lucrarea directă sau indirectă, pe cale repre-
zentativă, de la parohie pînă la Adunarea Națională Bisericească, a ele-
mentului mirean precum și a celui monahal.
Privită în perspectivă istorică, și mereu în perspectiva pe care o
oferă un punct de intersecție între trecut și viitor, împreună-lucrarea
întregului corp al membrilor Bisericii, apare ca o lucrare cu adevărat
dumnezeiască ce se încadrează eficient în lucrarea mîntuirii, iar lipsa ei
apare ca o păgubitoare abatere de tip clericalist de la însăși misiunea
sacră a Bisericii. Ou deosebire trebuie să fie relevată însă importanța
colaborării largi și permanente a credincioșilor laici cu clerul, colabo-
rare pe care o oglindește fiecare pagină din cadrul legiuirilor acum în
vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române. De altfel, nici o lucrare biseri-
cească care să aibă un rost încadrat în scopul ei soteriologic, nu s-ar
putea imagina, fără concursul, fără colaborarea directă a credincioșilor,

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 195
pentru că întregul edificiu al lucrării și al organizației bisericești se rea-
zimă pe aderarea liberă ia credință și pe sprijinul concret, material, al
credincioșilor laici. Ce ar putea fi clerul fără de sprijinul laicilor ? Ce
ar putea fi mijloacele materiale sau bunurile de care se servește Bise-
rica, fără contribuția consimțită a credincioșilor ?
Biserica este a tuturor credincioșilor, iar conducătorii și slujitorii
ei nu pot să aibă un drum și o lucrare străină de credincioși, străină de
aspirațiile lor.
c. Principiul ierarhic. Acesta constă în organizarea, lucrarea și con-
ducerea Bisericii după rînduiaJa pe care o imprimă întregii vieți biseri-
cești ierarhia clerului de instituire divină.
Această ierarhie este formată din trei trepte, care se deosebesc
unele de altele prin starea lor harică, și anume, din treapta diaconiei, a
presbiteratului și a episcopatului. De fapt, cuvîntul ierarhie are tocmai
înțelesul de scară a treptelor pe care se află și a funcțiunilor pe care
le îndeplinesc slujitorii care formează împreună preoția.
Principiul ierarhic nu se aplică numai la raporturile dintre slujitorii
de instituire divină a Bisericii, ci la raporturile dintre toți slujitorii ei,
apoi la raporturile dintre toate organele de conducere bisericească, la
raporturile dintre funcțiile de orice fel care se îndeplinesc în Biserică,
precum și la raporturile dintre unitățile bisericești. El derivă din învă-
țătura Bisericii despre preoție ca element instituțional al ei, și se înte-
meiază pe aceasta.
Fondul sau aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prin
următoarele elemente :
— prin instituirea divină a preoției neotestamentare în cele trei
trepte ale ei ;
— prin faptul că preoția în cele trei trepte ale ei, este purtătoarea
principală a succesiunii apostolice ; , .
— prin faptul că iîn aceste două calități, preoția este mijlocitorul
principal al harului sfințitor și lucrătorul principal al mîntuirii
— prin faptul că, în virtutea celor trei elemente arătate deja,
preoția, în cele trei trepte ale ei, este un element constitutiv esențial al
Bisericii, în sensul că Biserica nu poate exista fără preoția de instituire
divină în cele trei trepte.
La rîndul său, fondul sau aspectul canonic al principiului ierarhic se
relevă prin următoarele elemente :
— prin poziția pe care o are ierarhia preoțească, de element ce
formează osatura organizatorică a Bisericii;
— prin faptul că ierarhia preoțească deține și exercită în mod in-
dividual și în chip sinodal, puterea bisericească, adică mijloacele de
conducere a Bisericii;
— prin faptul că ierarhia preoțească constituie factorul care asigură
ordinea și disciplina în Biserică ;
— prin faptul că poziția și lucrarea ierarhiei preoțești este obiectul
celei mai amănunțite legislații canonice, fiind așezată în centrul acestei
legislații.

196 DREPT CANO MIC ORTODOX
In organizarea și conducerea Bisericii noastre, principiului ierarhic
i se dă o expresie cît se poate de adecvată și riguros canonică, prin nor-
mele cuprinse în legiuirile bisericești cu privire la treptele clerului de
mir și a celui monahal, cu ,privire la unitățile bisericești locale și teri-
toriale, cu privire la organizarea și competența instanțelor disciplinare
și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, la conducerea epar-
hiilor, la atribuțiile organelor centrale eparhiale, la constituirea Sino-
dului Permanent, a Sinodului Mitropolitan și a Sfîntului Sinod, ca și a
celorlalte organe centrale ale Bisericii Ortodoxe Române., ,
Cu deosebire, i se dă expresie canonică principiului ierarhic prin
ascultarea canonică, care înseamnă subordonarea sau supunerea trep-
telor inferioare față de treptele superioare din ierarhia preoțească,
apoi supunerea sau ascultarea credincioșilor, față de ierarhie, precum
și a tuturor ierarhiilor față de sinoade. De fapt, ascultarea canonică
este ea însăși un principiu canonic, dar el constituie un corolar firesc
al principiului ierarhic, în sensul că după natura sa nu este altceva
decît aplicarea principiului ierarhic la relațiile dintre slujitorii Bisericii,
ca și la restul relațiilor din viața bisericească. «Cine vă ascultă pe voi
pe Mine Mă ascultă» (Luca X, 16). Prevăzută în canoane (Can. 39, 55
apostolic ; Can. 8, 23, Sin. IV Ecum ; Can. 57 Sin. de la Laodiceea ; Can.
31 Sin. de la Cartagina, etc), ascultarea canonică secondează la fie-
care pas principiul ierarhic, în iîntreaga legislație acum în vigoare a ,
Bisericii noastre, care impune deopotrivă ascultarea cuvenită în rapor-
turile dintre treptele preoției, ca și în toate celelalte raporturi din viața
Bisericii (art. 15—16 sq. 25 ș.a. din Regulamentul de disciplină).
In acord cu principiul ierahic, cu practica tradițională a vieții
bisericești și cu prevederile exprese ale can. 11 al Sin. VII . Ecum,
Statutul Bisericii Ortodoxe Române înscrie in textul său, și 'dreptul de
devoluțiune, în vederea aplicării întocmai a acestui principiu (art. 30
lit. c.). Prin acest drept se înțelege în genere, dreptul oricărui organ
superior de conducere din cadrul unei administrații, de a impune or-
ganelor inferioare aplicarea legii, în caz că acestea nu o aplică, sau a-
plicarea ei întocmai, în caz că acestea o aplică greșit în cadrul func-
țiunii lor. I se zice drept de devoluțiune, vrînd să arate că prin exer-
citarea lui, organul superior se coboară din cadrul competenței sale,
într-un alt cadru sau nivel și care- este inferior cadrului său de com-
petență. Coborîndu-se în acest cadru, el nu exercită un drept obișnuit
competenței proprii, ci un drept neobișnuit, în cadrul competenței altui
organ ; el nu face uz de un drept obișnuit al său, ci de un drept extra-
ordinar, pentru a cărui exercitare trebuie să fie date toate condițiile
speciale extraordinare, care-1 îndreptățesc să facă uz de un asemenea
drept extraordinar. Aceste condiții sînt: neaplioarea legii de către un
organ inferior, sau aplicarea ei greșită în cadrul funcțiunii lui.
Dreptul de devoluțiune servește ca un corectiv pentru cazuri ex-
cepționale și el decurge din dreptul de control și de dispoziție al or-
ganelor superioare ale unei administrații, față de organele inferioare.
In Biserică el și-a dovedit totdeauna utilitatea sa deosebită și a fost
recunoscut pe seama mitropoliților, exarhilor și a patriarhilor.

CONSTITUIREA. ȘI ORGANIZAREA BISERICII 197
d. Principiul sinodal sau principiul sobornlciîății. Acesta constă în
rînduiala potrivit căreia, organele superioare de conducere a Bisericii
nu sînt cele individuale, reprezentate de cîte o persoană, ci cele consti-
tuite sub formă de sinoade, adică sub formă de ojgane colegiale sau
colective.
Fondul sau aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă prin
următoarele elemente :
— prin numeroase porunci și învățături ale Mîntuitorului, dar mai
ales prin modul în care EI însuși i-a înzestrat pe (Sfinții Apostoli în chip
egal cu puterile necesare pentru cîrmuirea Bisericii, apoi prin modul
în care Le-a poruncit să nu se certe pentru întîietate, ci să lucreze toți
împreună slujind Biserica în chip sobornicesc, zicîndu-Ie : «Știți că
oc'îrmudtorii neamurilor… le stăpânesc… iar între voi nu va fi așa, oi
care din voi va vrea să-fie mai mare, să ' fie vouă slujitor» (Matei
XX," 25—26Marcu X, 41—45; Luca XXII, 24—29). Prin această
poruncă Mîntuitorul le-a arătat că nu instituie nici o autoritate su-
premă individuală în Biserică, refuzînd sistemul autocrat al lumii de
atunci și dispunînd ca toți Apostolii să slujească și să conducă îm-
preună Biserica ;
— prin modul în care Sfinții Apostoli au dat urmare acestei po-
runci, lucrînd ân chip sinodal (Fapte I, 15—26 ; VI, 1—6 ; XV, 6—28) ;
— prin modul în care Sfînta Tradiție a precizat învățătura că auto-
ritatea superioară în Biserică o dețin sinoadele la diverse niveluri, iar
nu vreo căpetenie ierarhică în mod individual;
— prin acordul dintre întreagă învățătură despre Biserică și des-
pre ierarhie și dintre învățătura despre sinoade.
După principiul ierarhic, principiului sinodal i se dă în canoane
cea mai largă expresie prin norme observate constant In viața Bisericii
(Can. 34, 37 a post. ; Can. 4, 5, 6 Sin. I Ecum ; Can. 6 Sin. II Ecum. etc.),
prin practica Sinoadelor Ecumenice în primul rînd ca și a celorlalte
tipuri de sinoade.
Acestui principiu canonic fundamental i se dă o larga expresie și
în legiuirile actuale ale Bisericii noastre, prin modul de constituire și de
funcționare a tuturor organelor colective de conducere bisericească,
începînd de la cea mai mică unitate administrativă, care este parohia
și sfîrșind cu cea mai mare, care este patriarhia. In toate aceste unități
conducerea clericală-ierarhică este încadrată în sobornicitate după cea
mai autentică rînduială canonică și tradiție ortodoxă. Potrivit acestei
rînduieli, puterea bisericească se deține și se exercită, în forme deter-
minate, pe principiul dragostei creștine, care îmbină autoritatea cu liber-
tatea, și pe principiul responsabiliății generale a tuturor membrilor
Bisericii pentru buna ei chivernisire. Aceste forme sînt colegiile, adu-
nările, congresele, consiliile, comitetele, sinoadele arhierești ca și si-
noadele mixte și orice alte forme care fac posibilă conducerea treburi-
lor fiecărei unități bisericești, prin colaborarea în spiritul dragostei și
cu conștiința răspunderii solidare pentru Biserică, a tuturor membrilor
Bisericii, în frunte cu clerul sau ierarhia.

198 DREPT CANO MIC ORTODOX
e. Principiul iconomiei sau al pogorămîntului. Acesta constă în rîn-
duiala, potrivit căreia, autoritatea bisericească, în calitate de dețină-
toare a mijloacelor de lucrare a Bisericii, adică a puterii bisericești,
poate să chivernisească această putere, folosind mijloacele ei așa cum
apreciază ea că este în interesul Bisericii, adică în interesul mîntuirii.
Iconomia sau chivernisirea mijloacelor prin care se săvîrșește lu-
crarea Bisericii, este de două feluri: una de chivernisire a harului
sfințitor, deci a puterii sfințitoare a Bisericii, și alta de chivernisire a
celorlalte mijloace comune ale puterii bisericești.
Aplicarea iconomiei la lucrările ce se săvîrșesc prin harul sfin-
țitor, are ca scop validarea sau împlinirea lucrărilor nedepline de a-
ceastă natură, cum este cazul cu tainele eterodocșilor care pot fi vali-
date pe cale de icoiiiomie. Ea se mai apliică apoi și la orice alte lucrări
în legătură cu Sfintele Taine și ierurgii. Aplicarea iconomiei Ia lucrările
ce se săvîrșesc prin folosirea mijloacelor puterii învățătorești și a ce-
lei jurisdicționale, are ca scop deschiderea ușii mîntuirii celor ce măr-
turisesc adevărata credință, ca și ajutorarea prin îndrumarea și în-
dreptarea celor care vor să viețuiască după rînduiala Bisericii. Astfel,
în cazul celor care au încălcat legile bisericești și a celor care au nevoie
de dispensă de la legile bisericești, se aplică acest principiu.
Cînd iconomia se aplică mai sever, se spune că se urmează calea
acriviei, sau exigenței, iar cînd se aplică cu îngăduință, se spune că se
urmează calea pogorămîntului. De aceea iconomiei i se zice în acest
înțeles și pogorămînt.
Fondul dogmatic al principiului iconomiei poate fi relevat prin ur-
mătoarele elemente :
— prin faptul că slujitorii Bisericii slînt numiți «Iconomi ai taine-
lor lui Dumnezeu» (I Cor. IV. 1 f I Petru IV, 10);
— prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor ușile
mîntuirii, și ca urmare, este oprită să le închidă, adică ea nu poate
lipsi pe nimeni de mîntuire (Fapte XIV, 27 ; I Tim. II, 4) ,•
— prin faptul că Sfînta Tradiție a consacrat ea -învățătură de cre-
dință, învățătura despre iconomie în privința lucrărilor ce se săvîrșesc
prin harul sfințitor.
Fondul canonic al principiului iconomiei poate fi relevat prin ur-
mătoarele elemente :
— prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expres posi-
bilitatea iconomiei) și rînduiesc modul de aplicare >al ei (Can. 8 Sin. I
ecum.; 1 Sin. II ecum. ,• 5 Sin. VI ecum. etc.).
— prin faptul oă o foarte variată dar constantă aplicare a icono-
miei este atestată de practica vieții bisericești și consacrată astfel prin
obiceiul de drept al Bisericii.
La baza legiuirilor acum în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române
stă și principiul iconomiei, atît în aplicarea lui după acrivie, cît și în
chip de pogarămiînt i(!Statu;t, art. 90 ; Regulamentul de disciplină …,
art. 47 etc.)

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 199
f. Principiul autonomiei externe. Prin acest principiu se înțelege
rînduiala canonică, potrivit căreia Biserica este autonomă, adică inde-
pendentă, sau de sine stătătoare în treburile sale religioase,. față de
orice altă organizație din afara ei. Aceasta înseamnă mai concret, că
ea se conduce de sine în treburile sale religioase, în mod independent
de orice autoritate din afara ei, fiind supusă totuși 'supravegherii și con-
trolului din partea Statului, privind respectarea statutului său legal. "
Independența sau -autonomia de acest fel a Bisericii are fond dog-
matic și ea poate fi înfățișată ca întemeindu-se pe următoarele elemente:
— pe natura religioasă proprie a Bisericii care derivă din originea
ei ca așezământ de mântuire, 'calitate prin care se deosebește de orice
altă formă de organizare religioasă sau nereligioasă a vieții omenești;
— pe folosirea unor mijloace proprii, specific religios creștine,
de care nu dispune nici o altă organizație de nici un fel;
—• pe urmărirea unui scop specific religios, care este mîntuirea prin
Iisus Hristos;
— pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învățătura dogma-
tică despre Biserică.
Legiuirile în vigoare ale Bisericii noastre, exprimă într-un fel cît
se poate de clar principiul acestei autonomii, în sensul în care el de-
finește poziția Bisericii în raport cu Statul (ant. 3 Statut).
Ceea ce constituie însă în această privință elementul nou și în de-
plină concordanță cu canoanele (can. : 30, 34, 37 apost.; 5 Sin. I Ecum. ;
can. : 12, 19 Sin. IV Ecum.; 3 Sin. VII Ecum. etc.), nu este faptul că Bi-
serica se definește ca organizație autonomă în raport cu Statul, raport
precizat și prin alte legiuiri anterioare, ci faptul că întreaga iconomie a
Statutului și a Regulamentelor bisericești actuale, exprimă această auto-
nomie ca o stare de fapt indiscutabilă. Dovada cea mai vie și cea mai
apropiată de preocupările noastre, a acestei autonomii, o avem în
faptul că Biserica și-a elaborat și adoptat singură, prin organe proprii,
legile sale. După aceste legi, adică după toate legiuirile sale acum în
vigoare, ea se organizează și se conduce de sine, fără amestec din
partea Statului.
Art. 3 al Statutului exprimă principiul autonomiei ân termeni clari și
preciși, după cum urmează : «Biserica Ortodoxă Română… se admi-
nistrează în mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese din
cler și popor, prin votul credincioșilor», iar art. 4 al Statutului arată că
lucrarea autonomă a Bisericii e supusă controlului Statului, care se
exercită prin Departamentul Cultelor.
g. Principiul loialității față de Stat. Prin loialitate se înțelege lega-
litatea, în sensul de purtare după legile probității sau corectitudinii în
raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni.
Cu aplicare la raporturile inevitabile ale Bisericii cu Statul, loiali-
tatea exprimă atitudinea de corectitudine a Bisericii față de Stat, atitu-
dine care a fost stabilită de Mîntuitorul prin cuvintele : «Dați cezarului
cele ce sînt, ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu»
(Matei XXII, 21).

200 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Dar loialitatea Bisericii față de Stat nu înseamnă numai enunțarea
formală a acesteia, ci în concret înseamnă respectarea suveranității Sta-
tului și cinstirea lui după cuviință. în sensul acesta se dispune prin
numeroase alte rostiri biblice, dintre care mai cunoscute sînt următoa-
rele : *
«împărăția Mea nu este din lumea aceasta» (Ioan XVIII, 36).
«Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte, căci nu este stă-
pînire decît de la Dumnezeu, și stăpînirile care sînt, de la Dumnezeu
sînt rânduite» (Rom. XII, 1—8; Tit. III, 1 ; I Petru II, 13—17).
«înainte de toate vă rog deci pe toți să faceți cereri și rugăciuni. ..
pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți cei care sînt în dre-
gătorii» (Tim. II, 1—2). •
Cum a aplicat și cum aplică Biserica aceste porunci, care dau con-
ținut dogmatic principiul canoninc al loialității față de Stat ?
Prin socotirea Statului ca o formă de stăpînire pe care a rînduit-o
Dumnezeu ; prin neamestecul Bisericii în treburile Statului, ea fiind de
altă natură decît Statul, avînd alt rost, alt domeniu de activitate ; prin
supunerea Bisericii față de legile Statului ca expresii ale suveranității
acestuia, și implicit, supravegherii și controlului din partea' autorității
de stat, precum și prin acordarea unei considerații și unei cinstiri deose-
bite Statului, inclusiv prin rugăciuni pentru conducătorii lui.
Acestea sînt principalele acte prin care se caracterizează loialita-
tea Bisericii față de Stat. Lor li se adaugă numeroase altele dintre care
mai amintim : Luarea de măsuri din partea Bisericii, pentru pedepsirea
acelor membri ai săi care săvârșesc acte potrivnice Statului (Can. 84
apost; Can. : 18 Sin. IV Ecum ; 34 Sin. VI Ecum. ș.a.) ; îndrumarea con-
stantă a credincioșilor să sprijine acțiunile Statului și să-și îndepli-
nească toate îndatoririle cetățenești (Can : 4 Sin. IV Ecum ; 9 Sin. I—II
Constant, ș.a.).
Ținînd această bună rînduială prin care se traduce în fapte cores-
punzătoare loialitatea Bisericii în raport cu statul, legiuirile actuale ale
Bisericii Ortodoxe Române cuprind de la un capăt la altul foarte multe
norme amintite mai sus, prin care se dă expresie tuturor îndatoririlor
Bisericii și credincioșilor față de Stat.
'Astfel, numai în Statutul Bisericii noastre, găsim peste 20 de arti-
cole de acest cuprins (art. 4, 6, 7, 13, 23, 49, 71, 72, 90, 91, 99, 121, 131,
132, 134, 158, 184, 189, 190, 191, 192, 194, 205, 206), iar în Regulamentul
de disciplină un număr tot atît de mare (art. 22) și în alte regulamente
(art. 306 Regulamentul învățământului teologic : art. 3, 24, 25, 26, 27,
63, Regulamentul adm. averilor bisericești, ș.a.).
2. Principiile canonice cu fond simplu juridic
Cele mai importante principii canonice din această categorie sînt.
Principiul autocefaliei; — Principiul autonomiei interne, adică în re-
lațiile dintre unitățile interne ale Bisericii ; — Principiul nomocanonic
sau pravilnic ; — Principiul teritorial.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 201
a. Principiul autocefaliei. Prin acest principiu se înțelege rînduiala
canonică potrivit căreia, o unitate bisericească, ierarhic, sinodal și teri-
torial determinată, se conduce în mod complet independent de alte
unități de același fel, cu care păstrează totuși, în mod obligatoriu uni-
tatea dogmatică, cultică și canonică. Deși acest principiu n-are un fond
dogmatic ca cele de care ne-am ocupat pînă aci, totuși el s-a conturat
și se afirmă pe baza a două dintre principiile canonice ou fond dogma-
tic, și anume, pe baza principiului ierarhic și pe a celui sinodal.
Prin autocefalie se determină în mod principal poziția de indepen-
dență deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe. In
acord cu acestea, primul element care definește poziția canonică a
Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Ortodoxiei Ecumenice, este auto-
cefalia. Ea este precizată în art. 2 al Statutului. Ceea ce se adaugă însă
ca determinant nou și în concordanță deplină cu tradiția și cu rînduiala
canonică a Ortodoxiei, este afirmarea și extinderea drepturilor de
autocefalie și asupra diasporei proprii a Bisericii noastre. Acest lucru se
face prin art. 6 al Statutului, care precizează că «Asistența religioasă,
organizarea bisericească, precum și trimiterea de conducători pentru
românii ortodocși de peste hotare, se reglementează de Patriarhia'
Română, cu aprobarea Guvernului».
Acest drept al oricărei Biserici de. a exercita, în limitele posibile,
jurisdicția sa asupra diasporei proprii, este un drept inerent autocefa-
liei, ține de esența ei și este garantat de întreaga tradiție a Bisercii și de
acele caoane care opresc în mod expres amestecul străin în treburile
Bisericilor autocefale (Can.: 2, Sind. II Ecum.; 8 Sin. III Ecum.; 39 Sin.
VI Ecum. etc.) și care le asigură în același chip expres, • jurisdicția
acestora asupra diasporei (can- 28, Sin. IV Ecum.).
b. Principiul autonomiei interne. Prin acest principiu se înțelege
rînduiala canonică, potrivit căreia, anumite unități ale Bisericii se con-
duc de sine, prin organe proprii, fiind totuși supuse supravegherii, con-
trolului și îndrumării din partea autorităților bisericești superioare.
In cadrul dezvoltării istorice a organizării Bisericii, principiul auto-
nomiei interne și-a găsit aplicarea în două feluri, și anume : — în rapor-
tul dintre unitățile teritoriale mai mari sau situate la mari distanțe unele
de altele, și — în raportul dintre unitățile și chiar dintre așezămintele
sau instituțiile unei Biserici locale.
In primul caz avem de a face eu unitățile numite Biserici autonome
(mitropolii sau numai eparhii autonome), care se bucură de o indepen-
dență mai restrînsă în raport cu cea a Bisericilor autocefale, în sensul
că sînt într-o anumită măsură subordonate Bisericilor autocefale. în a-
ceastă situație se află de ex. Biserica Ortodoxă a Finlandei, care este
subordonată Patriarhiei Ecumenice. în aceeași subordonare se găsesc
față de Bisericile autocefale și mtropolile autonome, iar în una și mai
mare, episcopiile autonome, cum este cazul Episcopiilor ortodoxe româ-
ne din Europa Centrală și din America.
în cazul al doilea, avem de a face cu mitropoliile, arhiepiscopiile,
protopopiatele, parohiile, mînăstirile și orice alte așezăminte din cuprin-
sul unei Biserici locale autocefale sau autonome. De autonomia unităților

202 4 DREPT CANONIC ORTODOX
bisericești în raporturile dintre ele, autonomie prevăzută de canoane
(34, 35, 37 apost.; 2 Sin. II Ecum.8 Sin. III Ecum.; 20 Sin. VI Ecum.;
22 Sin. de la Antiohia etc.) și modelată în decursul istoriei, au ținut
seama toate legiuirile noastre bisericești din trecut, iar cele acum în vi-
goare au înscris-o în numeroase articole din Statut și Regulamente, pe
seama mitropoliilor, eparhiilor, protopopiatelor, parohiilor, mînăstirilor
și a altor așezăminte. (Statut art. 41—70, 74—86, 87—110, 111 ș.u. 186
ș.a.)
c. Principiul nomocanonic sau pravilnic. Acesta constă în rînduiala
canonică, consacrată prin practica constantă a vieții bisericești, adică pe
calea obiceiului de drept al Bisericii, rînduială potrivit căreia, Biserica
șe conduce, atît după legi proprii, cît șî după legi de stat.
Acestui principiu i s-a dat expresie încă din veacul al IV-lea, prin
practica Sinoadelor Ecumenice, și prin aplicarea în viața Bisericii a unor
legi fundamentale ale Statului, și el s-a impus definitiv din veacul al
V-lea, cînd se pare că au fost alcătuite primele nomocanoane.
Nomocanoanele erau colecții oficiale pentru uzul Bisericii, oare
cuprindeau într-o ordine sistematică, în primul rînd legile bisericești
numite canoane, și, paralel cu ele, legile de. stat, legile emise de îm-
părații romani și bizantini în materie bisericească. De aici și numele
nomocanoanelor : nomos = lege de stat, și canon = lege bisericească,
deci colecție mixtă de legi bisericești și de stat.
Cel mai important nomocanon este cunoscut sub numele de Nomo-
canonul lui Fotie sau Nomocanonul în XIV titluri, dat la iveală în anul
883, și acceptat prin Sinodul endemic de la Constantinopol din anul 920
drept Cod oficial al întregii Biserici, pe atunci încă nedespărțită. Biserica
din Apus, aflată deja în litigiu cu cea din Răsărit, nu a acceptat acest
cod dar nici nu 1-a respins. In 1054 s^a produs însă marea schismă și el a
rămas de atunci cod oficial al Ortodoxiei pînă azi. In forma în care a
fost alcătuit de Fotie și în care a fost apoi definitivat, acest cod cuprinde
toate canoanele (apostolice, ale Sinoadelor Ecumenice, ale sinoadelor
locale și ale Sfinților Părinți) și toate textele din legile împăraților ro-
mano-bizantini pînă la anul 883 care se referă la treburi bisericești.
Astfel s-a format și așa s-a impus în Biserică rînduiala ei tradi-
țională, numită rînduială nomocanonică sau tradiție nomocanonică, tra-
diție pravilnieă sau principiu nomocanonic sau pravilnic.
Din Bizanț tradiția aceasta a trecut și s-a continuat în statele din Ră-
săritul Europei, luînd înfățișări specifice fiecărei Biserici locale. Astfel,
în Bisericile slave, a apărut în veacul al XH-lea, un mare nomocanon,
cunoscut sub numele de «Kormciaia Kniga» (Cartea cîrmuitoare), tipărită
abia la 1653—'1654 la Moscova.
In România au apărut felurite nomocanoane numite pravile. Dintre
cele cîteva zeci de pravile în text slav, grec și român, s-au tipărit cinci,
mai multe decît în oricare altă Biserică Ortodoxă, și anume : Pravila lui
Coresi, Brașov, 1561—1580; Pravila iMică sau Pravila de la Govora,
Govora, 1640 ; Pravila bisericească de la Iași, 1644; Pravila lui Vasile
Lupu sau Pravilele împărătești, Iași, 1646, și în fine, Pravila Mare "esau
îndreptarea Legii, sau Pravila lui Matei Basarab, Tîrgoviște, 1652.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 203
Pravila Mare a rămas în vigoare pînă în epoca lui Cuza Vodă, și a-
cest fapt arată cît era de vie tradiția nomocanonică în Biserica noastră.
Cît de vie și cît de puternică era această tradiție în conștiința credincio-
șilor și clerului Bisericii Ortodoxe Române din epoca lui Cuza Vodă, se
poate vedea și din textele unui proiect de lege pentru organizarea cle-
rului român, întocmit de către oamenii Bisericii, și publicat sub titlul:
«Proiect de lege pentru organizarea clerului român», dat cu raportul nr.
1623 din 24 mai 1860 (București, 1860 ; Tipografia Heliade și Asociații).
Iată două articole ale acestui proiect care exprimă tradiția pravil-
nică a Bisericii :
Art. 137 : «Preoții, sînt datori fiecare în cercul enoriei sale, ori al
comunității unde se află, să ție armonia și fraternitatea între creștini, să
le dea consiliu de morală și luminarea minții și să-i îndemne la paza și
îndeplinirea datoriilor cetățenești».
Art. 138 : «Preoții din orice loc, sînt cu toți cetățeni, datori, la che-
marea patriei, să împlinească bucuros și conștiincios sarcinile ce li- se
vor da, sau alte misiuni circumstanțiale».
Citind aceste texte, cine ar putea spune că firul tradiției pravilnice a
Bisericii s-ar fi întrerupt, sau că ar fi fost alterat de vreo inovație sau
rătăcire, adusă sau impusa de vreo stăpînire din afara Bisericii, chiar
în epoca prefacerilor din vremea lui Cuza Vodă?
. Dar și de, la Cuza Vodă pînă azi, Biserica Ortodoxă Română și-a
păstrat și continuat această tradiție, respectând și aplicînd în con-
ducerea sa, deopotrivă și legile proprii sau canonice, și legile de stat,
începînd cu Constituția de la 1866 și cu legile care i-au urmat în privința
vieții religioase, și sfîrșind cu Constituțiile din 1948, 1952 și 1965, precum
și cu legile de resort care le-au secondat pe acestea în frunte cu Legea
Cultelor din 1948.
Iată deci că Biserica noastră, ținînd tradiția pravilnică sau nomoca-
nonică, continuă să se conducă și după legi, proprii și după legi de stat,
așa încît nu poate fi vorba de rînduieli potrivnice tradiției ortodoxe, im-
puse cumva prin vreun amestec din afară în treburile bisericești, ci a-
vem de a face cu păstrarea și respectarea unei tradiții vechi a Ortodo-
xiei, atît din partea factorului bisericesc, oît și din partea celui de stat,
prin înțelegerea și colaborarea acestora. Prin această atitudine prin-
cipială a sa, Biserica ancorează mereu, în fiecare vreme, din tradiție în
actualitate, și își potrivește rînduielile sale canonice cu normele pe
care le cuprinde cadrul legal creat de Stat pentru activitatea religioasă.
Ea nu privește la acest cadru ca la un cadru străin, ci ca la o formă ce
completează și plinește cadrul natural al vieții omenești, pe măsura
dezvoltării acestei vieți și implicit pe măsurQ dezvoltării societății.
Dar înseși legile obiective ale dezvoltării societății, sînt aduse la
expresie juridică printr-un factor creat de aceleași legi obiective, și a-
cest factor este voința poporului, iar Biserica nu poate socoti în nici
un chip că legile dezvoltării societății, ca' și creația lor, legile juri-
dice, își încetează eficiența în cuprinsul său, sau că se anulează la gra-
nițele sale. Privind lucrurile în această perspectivă, Biserica se men-
ține pe poziția sa proprie, religioasă, și nu se abate de la perspectiva sa

204 DREPT CANO MIC ORTODOX
soteriologică, în care își situează și tradiția sa pravilnică, adică aceea
potrivit căreia, ea își însușește și folosește în scopul său suprem, și
legile de stat, pe lîngă legile sale proprii.
Ridicată la rangul unui principiu religios-bisericesc, păstrarea tra-
diției pravilnice și întărirea ei prin continua primenire, constituie, nu
numai o îndatorire legală, ci întîi de toate o îndatorire de conștiință,
atît pentru conducerea, cît și pentru slujitorii Bisericii. Conducerea de
azi a Bisericii Ortodoxe Române a onorat după cuviință această dublă
îndatorire a sa, atît prin legiuirile bisericești, care sînt în vigoare (art. 4,
18, 206 Statut; 122 Regulamentul disciplinar ș.a. vezi și Principiul loia-
lității), cît și prin îndrumările pe care le dă în permanență slujitorilor
aflați în subordinea ei. Ea își toarce firul lucrării sale religioase și din
bunele rînduieli ale tradiției pravilnice a Ortodoxiei, prin aplicarea
cărora este ferită de alunecări sau de rătăciri.
d. Principiul teritorial. Acesta este un principiu canonic de bază
căruia i se dă expresie în legiuirile actuale ale Bisericii Ortodoxe
Române (art. 1, 5—6, 41, 87 Statut).
Prin acest principiu se înțelege acomodarea sau potrivirea forme-
lor organizației bisericești teritoriale, după tiparele organizației teri-
toriale a unităților de stat. De fapt, ea nici nil putea evita folosirea for-
melor în care erau grupați oamenii după rînduielile organizației de stat.
Aceste forme constituiau doar un cadru dat, pe care nu-1 putea schimba
și nici nu putea face abstracție de el. De aceea, chiar de la început, uni-
tățile bisericești s-au constituit în granițele celor de stat. Mai întîi, fi-
rește, în felul acesta s-au constituit unitățile locale care s-au numit
enorii sau parohii, •— cuvânt grecesc paioikia, însemnând originar chiar
organizație locală. Curînd alături de parohiile din cetăți care luaseră
ființă mai întîi, și care inițial aveau în frunte un episcop, au apărut
parohiile din suburbii și prin așezările de la țară, conduse de preoți și
denumite parohii sătești, spre deosebire de cele orășenești sau din
cetăți. Ele făceau însă parte din parohia episcopului, care dobîndește în
mod firesc o întindere mai mare decît aceea a cetății propriu-zise, cu-
prinzînd și teritoriul care era supus cetății sub raport politic și admini-
strativ. Așa au luat naștere episcopiile sau eparhiile, cum se numesc ele
astăzi.
Gruparea episcopiilor s-a făcut la început mai mult în cadrul etnic
sau geografic, căci marile unități teritoriale din imperiul roman, erau
constituite fie în cadru etnic, fie în cadru geografic. Acestea se numeau
provincii (în latinește) sau eparhii (în grecește) și erau formate din mai
multe cetăți sau parohii episcopale și din mai multe parohii rurale sau
sătești. Unitatea bisericească teritorială corespunzătoare acestor unități
etnice sau geografice, a devenit prototipul mitropoliilor, deși atît orga-
nizația mitropolitană cât și numele de mitropolie și de mitropolit apare
mai tîrziu, în primele decenii ale veacului al IV-lea și exprimă noțiunea
de unitate bisericească teritorială constituită în cadrul unei provincii
romane, formată din mai multe cetăți, fără a se ține seama de caracterul
lor etnic. .

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 205
Dar încă din veacul al IV-lea s-au constituit și diecezele sau exar-
hatele, ca unități bisericești corespunzătoare diecezelor de stat, care
erau unități teritoriale formate din mai multe provincii (can. 6 Sin. î
Ecum).
întregul proces de constituire a unităților bisericești amintite, s-a
desfășurat pe baza practicii sau a uzului bisericesc, și abia mai trîziu a
dobîndit consacrare prin legi bisericești pozitive, adică prin canoane
(can. : 34 apost. ; 35—37 apost. ; 4—5—6, 8, Sin, I Ecum, ș.a.), iar în cele
din urmă a devenit principiu canonic exprimat în mod cît se poate de
clar prin can. 17 Sin. IV Ecum. și prin can. 38 Sin. VI Ecum. în termenii
următori: «Împărțirea parohiilor bisericești să urmeze alcătuirilor ci-
vile și de stat» (can. 17 Sin. IV Ecum.) •, apoi «împărțirii politice și de
stat să-i urmeze și rînduirea treburilor bisericești» (can. 38 Sin. VI
Ecum.).
în deplin acord cu acest principiu, Statutul Bisericii Ortodoxe
Române dispune că '«întinderea teritorială. .. se determină ținînd sea-
ma de întinderea teritorială a unităților administrative ale Statului» (art.
71). Cît de fidel s-a aplicat și se aplica- acest principiu în viața Bise-
ricii noastre, se poate vedea ușor din potrivirea teritorială a unităților
locale bisericești cu unitățile locale de stat, precum și a unităților bise-
ricești teritoriale mai mari, ca mitropoliile, care își păstrează nu numai
titlurile lor istorice, ci și granițele marilor provincii sau țări românești
de altă dată, de aceea se și numesc : Mitropolia Ungrovlahiei, Mitro-
polia Moldovei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei și Mitropolia
Banatului.
în afară de principiile canonice de bază și de unele măsuri luate
în acord cu ele, în legiuirile noastre bisericești, mai sînt și alte .pre-
vederi exprese, canonice, care sporesc și rotunjesc cuprinsul canonic
al acestora. Constatarea este valabilă și pentru legiuirile actuale ale
tuturor Bisericilor ortodoxe particulare.
In concluzie, privite în perspectivă istorică, toate trăsăturile co-
mune tuturor legiuirilor Bisericilor ortodoxe particulare, ca și cele ca-
racteristice organizării și conducerii Bisericii noastre pot fi identifi-
cate cu ușurință în vechile noastre pravile tipărite și netipărite, care
atît ca număr, cît și ca alcătuire ori cuprins, depășesc în importanță
vechile colecții de legiuiri ale altor Biserici ortodoxe. Deși traduse după
texte grecești și slavone, plasticitatea limbii pravilelor în forme speci-
fice limbii și gîndirii noastre limpezi, a făcut ca normele să pătrundă
cu ușurință în limba poporului, în vorbirea cea de toate zilele a drept-
credineioșilor Bisericii noastre. Din textul acestor pravile se desprind
formule tot atît de clare și de sentențioase ca cele ale vechiului drept
roman și bizantin care relevă conținutul clar al principiilor și al nor-
melor concrete după care se organizează și se conduce Biserica.
Din aceleași vechi pravile ale Bisericii noastre, se desprinde cu
aceeași claritate strînsă legătură care s-a statornicit și s-a păstrat pînă
astăzi între credincioși și între slujitorii Bisericii.
Cu privire la modul în care reflectă vechile pravile românești, ca-
racteristicele esențiale ale organizării și conducerii Bisericii noastre, se
potrivesc pentru întreaga legislație de mai tîrziu pînă astăzi.

206 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Oricum, străbătînd o îndelungată istorie dintre cele mai zbuciu-
mate, Biserica noastră a păstrat în zestrea ei canonică toi ce s-a do-
vedit mai autentic și mai folositor în decursul timpului. Această zestre
al cărui conținut îl formează principiile și normele canonice de bază ale
Ortodoxiei, a fost preluată, adaptată și depozitată de către conducerea
Bisericii Ortodoxe Române în legiuirile ei în vigoare.
întreaga legislație actuală a Bisericii Ortodoxe Române exprimă
o orientare deplin canonică și în concordanță desăvîrșită cu cea irjai
autentică tradiție ortodoxă. Atît prin acele principii canonice de bază
pe care le-am relevat, cît și prin rînduielile canonice care decurg din
ele, ca și prin particularitățile menționate, Biserica noastră și slujitorii
ei evită spiritul autocrat și cleriealist străin de Ortodoxie, și își orien-
tează întreaga lucrare spre slujirea evanghelică a 'dreptcreddncioșilor
săi fii, iar prin aceasta a întregului nostru popor.
F. AUTORITATEA SAU PUTEREA BISERICEASCA
ȘI TRANSMITEREA ACESTEIA
1. Noțiunea, originea și natura puterii bisericești
Prin noțiunea de putere se înțelege un mijloc în stare să săvîr-
șească o acțiune, adică un mijloc apt pentru o anumită lucrare. în acest
înțeles se vorbește mai întîi de puterea materială sau fizică, atunci cînd
este vorba ca un element să intervină pentru a imprima altuia o mișcare
sau pentru a-1 deplasa. în acest sens se vorbește și de puterea fizică
organizată ca de exemplu de puterea unei mașini sau de puterea unui
aparat ori a unui dispozitiv prin care se execută anumite lucrări, fie în
mod automat, fie prin intervenția constantă a minții și capacității omu-
lui de a dirija un mecanism. în același înțeles se vorbește și de puterea
de stat sau de puterea aparatului de stat sau de cîte o parte din această
putere cum ar fi de exemplu puterea militară, puterea legiuitoare, pu-
terea judecătorească, puterea economică, ș.a.
Deși în toate cazurile cînd se vorbește de puterea de stat se pre-
supune că ea constă în mod principal din niște mijloace materiale,
totuși ea nu este formată numai din aceste elemente materiale, ci lor
li se mai adaugă și o anumită putere morală, adică o putere care nu
rezidă numai în mijloace materiale și nu se manifestă într-un chip ma-
terial comun, ci într-un chip deosebit moral, strîns legat însă de materie
sau de puterea fizică. în totalitatea ei puterea Statului, alcătuită din
mijloace materiale și morale, se numește putere politică.
Dar după cum s-a văzut în cadrul vieții de stat se mai folosesc
și alte expresii -care au, fie un conținut mai pronunțat material, fie un
conținut mai pronunțat moral. Astfel cînd se vorbește de puterea mi-
litară atunci se exprimă mai mult faptul că avem de-a face cu o sumă
de mijloacș materiale, cu toate acestea ele presupun în mod necesar și

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 207
o forjă morală care constă în voința care le concentrează și le diri-
jează. Atunci cînd se vorbește de puterea economică, se înțelege de
asemenea că avem de-a face cu o putere materială, nu însă fără a fi
acționată de o putere morală.
Pe de altă parte însă atunci cînd vorbim de puterea legislativă sau
de cea judecătorească, înțelegem că avem în primul rînd de-a face cu o
sumă de mijloace morale care sînt numai secondate sau dublate de mij-
loacele imateriale sau care au la bază anumite mijloace de natură ma-
terială.
Expresia cea mai înaltă a puterii unui stat este suveranitatea,
cuvînt care exprimă o noțiune fără de cuprins material sau în orice caz
una de cuprins prevalent moral, dar de fapt de cel mai înalt și mai
dens cuprins politic.
în sens moral cuvîntul putere se mai folosește și cu raportare la
anumite idei sau la anumite ideologii, sau chiar concepții despre lume
și viață, despre care se spune că iau sau nu au o anumită putere mo-
rală, că au sau nu au o anumită forță, în sensul că ele pot sau nu pot
să determine anumite acțiuni, să se răspândească sau să cuprindă un
număr cît mai mare de oameni ori să influențeze grupuri sau mase de
oameni.
Dar pentru a exprima noțiunea de putere se mai folosește și cu-
vîntul forță, care este echivalent cu cel de putere dar nu întru totul
egală, pentru că, în modul comun de vorbire, lui i se atribuie mai mult
un sens material, deși nu lipsesc împrejurările în care este folosit și
în sens moral ca atunci de exemplu cînd se vorbește chiar de forța
morală.
în materia Dreptului, deci și în cazul Dreptului Bisericesc, cuvîntul
care se folosește pentru a exprima natura elementului sau elementelor
prin care se săvârșesc actele de organizare și de conducere a societății,
este cuvîntul, «putere», iar cuvîntul forță se folosește numai în rare ca-
zuri spre a exprima, de exemplu, noțiunea de putere publică, căreia i
se zice și forța publică.
In genere, în științele juridice prin noțiunea de putere se înțe-
lege un mijloc sau o sumă de mijloace care au însușirea de a efectua
o acțiune sau o lucrare în vederea unui scop, strîns legat de acela al
societății organizate ca Stat.
în acest înțeles cuvîntul putere își are aplicarea și în Dreptul
Bisericesc, unde el exprimă existența unui număr determinat de mij-
loace care au însușirea de a putea efectua anumite acte în legătură cu
organizarea și conducerea Bisericii, acte subordonate scopului specific
al Bisericii oare este mîntuirea.
Dar atît în viața de stat cît și în cea bisericească, și în genere, în
studiul Dreptului ca și în alte științe sociale, în locul cuvântului putere
se întrebuințează adeseori și aproape în mod curent uneori, și cuvîntul
autoritate. Astfel se vorbește mereu de autoritatea de stat după cum se
vorbește în Biserică de autoritatea bisericească.
Ce trebuie înțeles prin cuvîntul autoritate în raport cu acela
comun de putere ?

208 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Cel dintîi răspuns la această întrebare s-ar părea că nu poate fi
altul decît că între aceste două cuvinte există sau trebuie să existe o
deosebire, pentru că altfel nu s-ar legitima existența și folosirea amîn-
durora.
" Și este evident adevărat că o deosebire între putere și autoritate
există și aceasta constă în faptul că prin cuvîntul autoritate se ex-
primă mai mult chipul sau înfățișarea sau profilul moral al puterii. Cu
alte cuvinte autoritatea poate fi definită mai precis ca fiind tocmai ex-
presia morală a puterii.
Așadar puterea care constă dintr-o sumă de mijloace materiale și
morale apte să efectueze o anumită lucrare, își găsește o expresie su-
perioară sau mai concentrată și mad detașată de baza ei, mai conturată
verbal în cuvîntul autoritate. Căci dacă stăm să analizăm mai precis și
mai cu de-amănuntul conținutul noțiunii de autoritate, vom constata
că deși acest cuvînt are diferite întrebuințări care nu sînt legate neapărat
nici de puterea de stat, nici de puterea bisericească și nici de
puterea fizică sau de puterea materială, ele exprimă totuși faptul că
la baza lui există o putere care îl generează. Astfel de exemplu cum
este vorba de autoritatea morală, de autoritatea științifică, de autori-
tatea artistică sau de simplul fapt cînd se vorbește sau se spune despre
un om că are autoritate fără ca el să reprezinte vreuna din puterile
constituite în societate, cuvîntul autoritate exprimă totuși existența unei
puteri care-i determină înțelesul și folosirea, deși puterea respectivă
nu este de natură materială și nici nu exprimă în mod direct chipul
moral al unei astfel de puteri. Căci atunci cînd se spune'despre un om
că are autoritate, se înțelege că omul respectiv are o anumită putere
în stare să efectueze o anumită lucrare prin oare a dobîndit sau dobîn-
dește un ascendent asupra semenilor săi, determinîndu-i să-1 urmeze sau
să aibă o comportare plină de respect față de el. Și invers despre o per-
soană care nu ar avea însușirea sau puterea respectivă, ori nu se spune
că are autoritate, ori prin comparație cu alții, ori cu raportare la însăși
comportarea lui se spune că este lipsit de autoritate.
La fel stau lucrurile cînd se vorbește de autoritatea morală a unei
persoane cu o conduită care vădește existența unei puteri morale deose-
bite în ființa ei sau cînd se spune despre cineva că are autoritate știin-
țifică, artistică, ș.a.
Din toate acestea se vede că de fapt există o deosebire între cuvîn-
tul putere și cuvîntul autoritate, dar că fără a fi egale, ele se folosesc
pentru a exprima fiecare în felul său existența unor mijloace prin
care se săvîrșește o anumită lucrare sau care cuprind în sine potențele
necesare săvîrșirii unei lucrări. Și după cum lucrarea respectivă se re-
feră 1-a un sector sau altul de activitate, puterii sau autorității care o
săvîrșește i se zice într-un fel sau altul: putere de stat, putere biseri-
cească, autoritate de stat, autoritate bisericească, autorliitate morală,
autoritate cărturărească, autoritate religioasă, ș.a.
Noțiunea de putere trebuie definită ca suma mijloacelor materiale,
morale sau religioase care au însușirea ca prin ele 'să se săvîrșească o
lucrare în vederea realizării scopului societății pentru care sînt desti-
nate, pe cînd noțiunea de autoritate trebuie definită ca expresia morală

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 209
cea mai înaltă a puterii constituite într-o anumită societate, sau simpla
expresie a unor însușiri sau aptitudini personale ale unor oameni în-
zestrați în mod deosebit, sau mai precis a activității pe care o prestează
acestea.
Cu raportare și cu aplicare la viața bisericească, ce trebuie să
înțelegem oare prin puterea bisericească, și ce anume prin autoritate bi-
sericească ?
Prin puterea bisericească 'înțelegem suma mijloacelor religioase,
morale și materiale de care se servește Biserica pentru săvîrșirea lucră-
rii sale mântuitoare.
Caracteristica esențială a mijloacelor de care se servește Biserica
constă în faptul că ele sînt de natură religioasă, dar mai trebuie sub-
liniat și faptul că ele sînt duibiate de elemente morale și sprijinite de
elemente materiale în conformitate cu natura Bisericii însăși și deopo-
trivă ou natura oamenilor.
Elementele religioase ale puterii bisericești provin din însăși lu-
crarea pe care a săvîrșit-o Mîntuitorul, întemeind Biserica. Elementele
morale și cele materiale care intră în alcătuirea puterii bisericești ca
suport sau ca auxiliar celor specific religioase, provin din voința și
lucrarea oamenilor, mai precis a credincioșilor sau a membrilor Bisericii.
Mijloacele de natură religioasă cu care a înzestrat-o însuși Mîn-
tuitorul, pentru ca în ea să se poată continua lucrarea mîntuirii pînă
la sfîrșitul veacurilor sînt acelea care continuă cele trei lucrări pe care
Ie-a săvîrșit Mîntuitorul făptuind mîntuirea obiectivă a întregului neam
omenesc, adică mijloacele folosite în lucrarea Sa învățătorească sau
propovăduitoare, în lucrarea Sa preoțească sau sfințitoare care se nu-
mește și arhierească, și în lucrarea Sa cîrmuitoare sau pastorală căreia
i se mai zice împărătească. Acestor trei lucrări li se mai zice în unele
scrieri teologice și în alt chip și anume, lucrare profetică, lucrare arhie-
rească și lucrare împărătească, fără a se arăta însă că Mântuitorul nu
este și nu a fost un profet, ci Dumnezeu adevărat care a săvîrșit nu-
mai o lucrare asemănătoare cu cea profetică, că nu este și nu a fost
arhiereu ci a săvîrșit numai o. lucrare asemănătoare cu a celei mai înalte
preoții și că nu este și nu a fost împărat, lepădîndu-Se mereu de ase-
menea comparații sau confuzii și săvârșind o lucrare dumnezeiască de
păstorire sau de cîrmuire a credincioșilor care fac parte din împărăția
cerurilor nu din vreo împărăție pămîntească, adică a credincioșilor care
intră atît în alcătuirea chipului văzut cît și în alcătuirea chipului ne-
văzut al Bisericii.
De asemenea este necesar să precizăm aici că nu se relevă înde-
ajuns în scrierile de specialitate faptul că această întreită lucrare prin
care s-a săvîrșit mîntuirea noastră, n-a încetat și nu încetează nici o
clipă, pentru că Mîntuitorul este propovăduitorul permanent al creș-
tinilor, el este sfințitorul permanent al vieții creștine, ceea ce se spune
de altfel în mod clar într-o rugăciune de la Sfînta Liturghie prin cuvin-
tele : «Tu ești cel ce aduci și Cel ce Te aduci», ci pentru că El rămîne
nu numai un cap nevăzut, și impasibil, ci și un cap activ, cîrmuitorul ei
cel mai înalt pînă la sfîrșitul veacurilor.
14 — Drept canonic ortodox

210 DREPT CANO MIC ORTODOX
De aci rezultă că lucrarea Mîntuitorului cea întreită deși se continuă
în Biserică, ea nu se mai repetă, ea s-a săvîrșit odată pentru totdeauna
și că mijloacele pe care Mîntuitorul le-a lăsat Sfinților Apostoli și prin
ei Bisericii însăși ca să continue cele trei lucrări pe care le-a săvîrșit
Mîntuitorul, trebuiesc înțs!'se ca mijloacele dumnezeiești care au fost
puse la dispoziția oamenilo. ^i pe care aceștia le pot folosi în limitele
condițiilor umane iar nu ca niște dumnezei.
Totalitatea acestor mijloace formează puterea bisericească spefcifieă,
adică puterea religioasă a Bisericii care este în fond una și nedespărțită
după cum a fost și lucrarea Mîntuitorului și după cum este și Biserica
însăși. Totuși, ținînd seama de modul deosebit în care s-a folosit această
putere de, însuși Mîntuitorul, vizînd trei categorii de lucrări esențiale
pentru viața religioasă și pentru mîntuire, ea se împarte, cu raportare
la aceste trei categorii de lucrări strâns legate de natura omenească, iar
nu de cea divină, în trei părți și anume, în : putere învățătorească sau
propovăduitoare, putere sîințitoare, preoțească sau sacramentală și în
putere pastorală, cîrmuitoare, conducătoare sau jurisdicțională cum i se
mai zice, folosindu-se un cuvînt împrumutat din limbajul juridic comun.
După cum s-a mai spus în alcătuirea, puterii bisericești, pe lîngă
mijloacele religioase specifice care sînt reprezentate de elementul divin
sau de factorul divin, mai intră și elemente sau mijloace de natură
morală și altele chiar de natură materială. Faptul acesta îl atestă rîn-
duielile bisericești din epoca apostolică și post apostolică și întreaga
tradiție a Bisericii.
Elementul moral sau mijloacele morale care intră în alcătuirea pu-
terii bisericești, constau în primul rînd în actele de voință pe care le
săvîrșesc în aplicarea sau în folosirea mijloacelor religioase însăși, per-
soanele sau instituțiile ori organele 'colegiale care dețin și exercită pu-
terea bisericească. Acestea sînt în mod firesc puse în situația de a
chibzui și de a lua hotărîri, ținînd seama de toate condițiile în care
trebuie să aplice mijloacele religioase ale puterii bisericești și ca atare
ele trebuie să stabilească o serie de norme cu caracter moral și altele
cu caracter juridic pentru organizarea și conducerea vieții bisericești.
Aceasta cu atît mai mult cu cît în moștenirea sau în succesiunea apo-
stolică nu există norme cu caracter juridic și există numai norme cu
caracter religios și moral ca parte a tradiției apostolice iar nu ea ele-
mente care intră în succesiunea apostolică, luată în sens restrîns.
Ca elemente sau mijloace ale puterii bisericești create printr-un
efort moral de către autoritatea bisericească trebuie privite toate nor-
mele morale și juridice stabilite de această autoritate întacord cu nor-
mele religioase pentru organizarea și conducerea Bisericii. Firește însă
că cel dintîi element moral ce intră în alcătuirea puterii bisericești este,
precum s-a amintit, însuși efortul de voință pe care-1 face autoritatea
bisericească prin toate actele de organizare și conducere a Bisericii.
Avem așadar două elemente sau două feluri de mijloace noi care
nu provin direct din voința divină și care nu fac parte din conținutul
succesiunii apostolice — în sensul specific al acesteia — și anume :
— întregul efort de voință pe care-1 săvîrșește autoritatea biseri-
cească în săvîrșirea actelor de organizare și de conducere a Bisericii

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 211
prin aplicarea elementelor religioase ale puterii bisericești, apoi prin
aplicarea normelor morale și a celor juridice ;
— totalitatea normelor morale și juridice elaborate de autoritatea
bisericească spre a servi ca mijloace adecvate și eficiente in exerci-
tarea sau în aplicarea puterii bisericești la toate condițiile obiective pe
care le aduce cu sine sau le creează devenirea istorică, adică prefacerile
continui ale vieții omenești.
Atît efortul pentru aplicarea tuturor mijloacelor de care se servește
autoritatea bisericească cît și acela special pentru întocmirea sau elabo-
rarea continuă de norme noi, precum și pentru adaptarea acestora la
nevoile și condițiile obiective ale vieții care se succed vertiginos, repre-
zintă un prim factor omenesc de mare importanță care intră în alcă-
tuirea conținutului puterii bisericești.
Un al doilea factor de aceeași natură, adică un al doilea factor
omenesc care intră activ în acțiune și dă un anumit conținut nou pu-
terii bisericești, este factorul reprezentat de voința credincioșilor care
este sau trebuie să fie în colaborare permanentă cu voința autorității
bisericești:, pentru că mijloacele pe care le aplică aceasta, ca mijloace
religioase create direct prin voința divină să fie deplin suficiente și
pentru ca toate celelalte mijloace pe care le creează în mod principal
autoritatea bisericească să fie expresia voinței întregului Corp al Bise-
ricii, să corespundă deplin naturii „și rostului Bisericii, precum și să
poată fi sau deveni deplin eficiente și ele.
în această privință mai apar necesare o serie de precizări sau ară-
tări mai concrete ale modului în care intră activ al doilea factor ome-
nesc în conținutul puterii bisericești prin contribuția pe care o aduce
la aplicarea puterii bisericești și la elaborarea de noi mijloace ale
acesteia.
— Cel mai obișnuit mod în Care voința credincioșilor intră ea fac-
tor activ și ca element constitutiv în crearea unui important element
al puterii bisericești, este acela de participare prin expresia voinței lor
la alegerea persoanelor destinate să fie subiecte personale ale puterii
bisericești sau ale celor destinate să constituie împreună subiecte cole-
giale sau persoane morale și în această calitate tot subiecte ale puterii
bisericești. Odată designate acestea, prin voința credincioșilor, ele re-
prezintă sinteza de putere omenească pe care o poate exprima voința
celor care îi aleg și astfel să creeze elementul uman de bază al puterii
bisericești, căruia i se adaugă prin hirotonie și prin celelalte acte auxi-
liare elementul divin al aceleiași puteri, așa încît puterea bisericească
apare constituită' atît printr-un act al voinței lui Dumnezeu cît și prin-
tr-un act al voinței credincioșilor, adică prin intervenția activă a fac-
torului divin și a factorului uman, factorul divin reprezentînd fără în-
doiala elementul principal.
— Un alt mod, în care voința credincioșilor contribuie în chip tot
atît de esențial la crearea altor elemente ale puterii bisericești, este
acela în care ei colaborează cu autoritatea bisericească la exercitarea
întregii puteri bisericești începînd cu actele puterii sfințitoare a căror
eficacitate o condiționează starea morală și voința credincioșilor, tje-
cînd apoi la actele puterii învățătorești și la acelea ale puterii cîr-

212 DREPT CANO MIC ORTODOX
muitoare, în legătură cu care voința credincioșilor îndeplinește un rol
tot atît de important nu numai prin acceptarea pasivă prin acte de voință
a adevărurilor de credință, a normelor sau legilor și altor rînduieli bi-
sericești, ci prin participarea activă la păstrarea adevărurilor de cre-
dință la răspîndirea și ia apărarea lor, precum și la adoptrea hotărîrilor
prin care se statornicesc noi norme religioase, morale și juridice pen-
tru viața Bisericii, de către adunări reprezentative ale întregii Biserici
numite sinoade sau soboare.
Un alt factor de natură morală care intră în conținutul puterii bi-
sericești, este acela pe care-1 constituie chipul moral al acestei puteri,
adică forța care iradiază din ea influențînd conștiința oamenilor și de-
terminînd-o să accepte mijloacele de care uzează autoritatea biseri-
cească în exercițiul funcțiunii sale.
Elementul material sau mijloacele de natură materială care intră
ca un al treilea factor deosebit prin natura lui de cel religios sau divin
ca și de cel moral, în alcătuirea puterii bisericești este reprezentat
de toate mijloacele materiale de care se servește autoritatea biseri-
cească în întreaga sa lucrare. Ele nu constau firește în mijloace de
represiune, în mijloace de constrîngere fizică ca acelea care intră în
alcătuirea forței fizice a societății civile, ci constau în alte mijloace
materiale care pot fi înfățișate astfel : — mijloacele materiale de păstrare
și difuzare a adevărului revelat; — mijloacele materiale care se folo-
sesc în exercitarea sau în aplicarea puterii sfințitoare ; — mijloacele
materiale care se folosesc pentru fixarea, difuzarea și aplicarea nor-
melor religioase morale și juridice de care se servește Biserica ,• — mij-
loacele de sancționare sau pedepsire a credincioșilor și a clericilor îm-
preunate cu măsuri de îndepărtare temporară sau de durată mai înde-
lungată din obștea Bisericii sau din funcțiuni în cazul clericilor, pre-
cum și acelea care impun anumite jertfe sau contribuții materiale,•
— mijloacele economice pe care le folosește Biserica în mod inevitabil,
deci toate bunurile de această natură ale Bisericii, și în fine ; — cel
mai important mijloc care este și de natură materială dar care de obi-
cei nu este trecut între cele de această natură, este însuși omul ca
purtător al puterii bisericești sau ea subiect al acesteia, ca răspunzător
de întrebuințarea ei sau ca simplu membru al marei obști a Bisericii.
Constituită din cele trei categorii de elemente sau de mijloace care
intră în alcătuirea ei și adică din cele de natură religioasă divină apoi
din cele de natură morală și din cele materiale de natură umană, pu-
terea bisericească în toată alcătuirea ei este menită sau destinată să
fie folosită, așa cum s-a conturat ea din elementele arătate, numai în
cadrul chipului văzut al Bisericii, nefiind destinate și pentru chipul
ei cel nevăzut.
Se înțelege de la sine că elementul reprezentat de mijloacele reli-
gioase divine este elementul esențial, fără de care celelalte elemente
de natură morală și materială nu s-ar fi putut constitui și n-ar avea nici
un rost. Cu toate acestea puterea bisericească numai astfel constituită
este adecvată naturii și vieții omenești, adică este corespunzătoare
rostului care i s-a dat de către însuși Mîntuitorul de a fi folosită în

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 213
forme potrivite vieții omenești, accesibile cunoașterii și acceptării lor
din partea oamenilor și prin aceasta eficiente în lucrarea lor.
în ce privește elementul religios cu raportare la cel moral, mai
sînt de făcut o seamă de precizări pentru a nu rămîne vreo îndoială
în ceea ce privește caracterul sau Calitatea de component al puterii
bisericești.
Prin elementul religios înțelegem, în cadrul concret, elementul divin
care intră în conținutul specific al succesiunii apostolice. Acest ele-
ment constă după cum s-a arătat din dreapta credință și din harul
sfințitor. Se înțelege însă că aceste elemente impun anumite norme
religioase și altele de natură religios-morală derivate din ele, care
trebuiesc observate în viața Bisericii și care se folosesc de autoritatea
bisericească în lucrarea ei.
De asemenea, trebuie să se înțeleagă că însăși. autoritatea biseri-
cească, prin condiții determinate, poate să stabilească . noi norme cu
caracter religios și moral, al căror conținut trebuie să fi6 de acord cu
adevărul revelat, dar a căror utilitate nu apare decît în anumite epoci
ale istoriei. Normele din această categorie intră după natura lor fie
între mijloacele religioase propriu-zise, fie între mijloacele morale ale
puterii bisericești.
Cu raportare la acestea, dintre normele pe care le folosește autori-
tatea bisericească în lucrarea sa, numai singure normele juridice nu
sînt expresii directe ale adevărului revelat! și au. specificul de a fi
norme tipice create de voința omenească în acord ou adevărul revelat,
beci, ca atare, ele intră în elementele care constituie împreună ceea
ce în general se numește elementul moral al puterii bisericești fiindcă
sînt creații proprii ale voinței oamenilor iar nu numai aplicări la
relațiile religioase și morale ale unor adevăruri revelate, cum este ca-
zul cu normele religioase și morale de care se servește, autoritatea bise-
ricească.
2. împărțirea puterii bisericești
S-a arătat ca orice putere rezidă într-o sumă de mijloace care
cuprind în ele însușiri sau virtuți apte sau în stare să îndeplinească
prin ele- o lucrare. Puterea bisericească, prin urmare, trebuie să fie și
ea o sumă de mijloace care au în sine însușirea de a putea să îndepli-
nească o lucrare. Aceste mijloace însă trebuiesc să fie puse în mișcare
sau folosite sau aplicate la realitățile vieții tot de către om, căci de la
sine nici unul dintre ele nu îndeplinește lucrări, decît în mod auto-
mat, mișcîndu-se în cadrul mare al legilor imuabile ale naturii. Dar,
firește, nu este vorba de acele mijloace oare servesc țelurile naturii,
indiferent de voința omului, ci este vorba de acele mijloace care ser-
vesc țeluri fixate de om, urmărite de acesta și pentru care el se stră-
duiește, fie singur sau ajutat de semenii săi — cum este cazul în so-
cietăți civile —yfie împreună cu Dumnezeu ajutat de El, cum este cazul
în societatea religioasă sau în Biserică.
Va să zisă, revenind la puterea bisericească, prin ea trebuie să
înțelegem, așa cum s-a arătat, suma sau totalitatea mijloacelor pe care

214 DREPT CANO MIC ORTODOX
ie deține și le întrebuințează autoritatea bisericească, pentru a îndeplini
misiunea sau scopul Bisericii.
Fără îndoială, că, folosite aceste mijloace de către cei care le de-
țin, prin ele se înfăptuiesc o mulțime de scopuri sau lucrări mărunte
privind pe individ sau grupurile mai mici de creștini. Toate însă țintesc
la îndeplinirea scopului general al Bisericii, care este mîntuirea.
Nu este greu să ne dăm seama, deci, că orice lucrare care se face
în cadrul Bisericii, reprezintă un act al puterii bisericești, o întrebuin-
țare a mijloacelor din care este alcătuită această putere, fapt pentru
care orice astfel de act se și numește aplicare a puterii sau exercițiu,
sau exercitare a puterii bisericești.
Diseuțînd cuprinsul puterii și văzînd că el este alcătuit din mai
multe mijloace, putem să ne dăm mai bine seama că unele dintre
acestea, au caracter divin, cele mai importante, iar altele, cele mai
puțin importante, au caracter omenesc. Și folosirea unora și folosirea
celorlalte este deopotrivă -de necesară și nu se poate face abstracție
de una, cînd se folosește cealaltă, decît în foarte rare cazuri și, de
fapt, în mod comun sau obișnuit ele se folosesc concomitent, așa încît
nici nu se poate sesiza deosebirea dintre ele.
Puterea bisericească avînd caracter divino-uman, corespunzător
naturii divino-umane a Bisericii, este și ni se prezintă totuși ea
putere unitară, după cum Biserica însăși ni se înfățișează ca o uni-
tate ce reprezintă una dintre însușirile ei esențiale, definită chiar prin
Simbolul credinței, în care ni se spune că Biserica este una, sfîntă, so-
bornicească și apostolică. După cum natura divino-umană a Bisericii
nu-i prejudiciază unității tot așa nici natura divino umană a puterii bi-
sericești, nu-i prejudiciază imitații acesteia.
Prin urmare, despre puterea bisericească trebuie să spunem că este
unitară, că ea nu este împărțită, după cum Biserica însăși nu poate
fi împărțită; nu se poate detașa vreo parte din ea sau mai precis nu se
poate renunța la nici o parte din ea.
Cu toate acestea, întrebuințarea sau aplicarea puterii bisericești se
face potrivit celei mai bune împărțiri metodice, corespunzătoare na-
turii omenești, pe care însuși Domnul nostru lisus Hristos a observat-o
în lucrarea Sa mîntuitoare, săvîrșind prin acte deosebite, întîi lucrarea
învățătorească, apoi pe cea mîntuitoare sau sfințitoare și apoi pe cea
de cîrmuitor. Potrivit acestor trei serviri sau lucrări deosebite ale Mîn-
tuitorului, toți cei care în cadrul Bisericii dețin puterea cu care El a
înzestrat Biserica întreagă, iar nu o singură categorie de membri ai
ei, o exercită în acest chip întreit: învățînd, sfințind și cîrmuind.
Prin toate aceste trei lucrări, de învățare, de sfințire și de cîr-
muire, Biserica continuă opera Mîntuitoraluî.
Realizîndu-le continuu,' s-a adoptat următoarea împărțire a mijloa-
celor prin care se săvîrșește fiecare lucrare în parte : mijloacele prin
care se săvîrșește lucrarea învățătorească, cele prin care se săvîrșește
lucrarea sfințitoare și cele prin care se săvîrșește lucrarea de condu-
cere și care au fost numite putere jurisdicțională.
Ce trebuie să se înțeleagă mai precis prin fiecare din aceste trei –
ramuri ale puterii unice a Bisericii ?

CONSTITUIREA. ȘI ORGANIZAREA BISERICII 215
Prîn puterea învățătorească se înțelege totalitatea mijloacelor de
care dispune și pe care le folosește Biserica în scopul propovăduirii
neîntrerupte a adevărului revelat, adică a învățăturii de credință, așa
cum a propovăduit-o Mîntuitorul și cum i-au transmis-o Bisericii ucenicii
și Sfinții Săi Apostoli. Această putere a fost dată Sfinților Apostoli și
urmașilor lor și clerului în genere de către Mîntuitorul, atunci cînd i-a
trimis în lume, spunîndu-Ie : «Drept aceea, mergînd învățați toate nea-
murile» (Mt. 28, 19) ; sau : «Mergeți în toată lumea și propovăduiți
Evanghelia la toată făptura» {Mc. 16, 15).
Investiți cu această putere, Apostolii au transmis-o urmașilor lor,
episcopii, preoții și diaconii, care o dețin pînă astăzi și o exercită îm-
preună, dar în grade diferite.
In exercițiul continuu al acestei puteri, adaptînd-o la nevoile Bi-
sericii, ea a luat mai multe Înfățișări și anume : în primul rînd una po-
zitivă, aceea care cuprinde păstrarea adevărului credinței (cateheza, pre-
dica și misiunea) și apoi înfățișarea pe care o putem numi negativă și
care cuprinde combaterea rătăcirilor sau ereziilor și apărarea credinței.
Exercitîndu-și puterea învățătorească sub aspectul ei pozitiv, Bi-
serica a organizat școli religioase de diverse tipuri și misiuni interne
și externe.
Cum adevărul de credință care trebuie propovăduit și apărat repre-'
zintă un adevăr mîn'tuitor de la care cine se abate nu mai poate nă-
dăjdui mîntuire, păstrarea și transmiterea acestui adevăr nu putea fi
încredințată numai puterilor omenești sau nu poate fi lăsată numai în
nădejdea acestora, de aceea Mântuitorul a înzestrat Biserica sa în în-
tregimea ei cu o putere sau cu o însușire specială, pe care se reazemă
întreaga putere învățătorească a Bisericii și anume cu însușirea cu-
noscută sub numele cfe infailibilitate, adică eu puterea de a nu greși
în chestiuni de credință.
Aici trebuie să facem distincția cuvenită între această însușire pe
care o are Biserica în totalitatea ei și între faptul că episcopii și preoții
dețin și exercită puterea învățătorească în mod obișnuit, în Biserică,
activitatea de propovăduire și de apărare a adevărului de credință, Ea
reprezintă o funcțiune oarecum specializată și organizată după rînduielile
comune ale activității omenești, *pe cînd păstrarea nealterată, fără de
greș a adevărurilor de credință, nu reprezintă o astfel de funcțiune,
ci o lucrare care condiționează în mod esențial și principal mîntuirea.
Iar această lucrare nu o poate îndeplini decît Biserica în totalitatea ei,
căreia în această totalitate i s-a dat însușirea infailibilității sau harisma
infailibilității, pe care nu o are nici un episcop sau membru al ierar-
hiei, nici personal, nici în colectiv.
In ceea ce privește puterea sacramentală sau sfințitoare, trebuie
să spunem că aceas'ta reprezintă totalitatea mijloacelor prin care se poate
sfinți viața credincioșilor, administrîndu-li-se harul sfințitor.
Mijloacele care constituie puterea sfințitoare, le dețin și le între-
buințează în exercițiul funcțiunii lor membrii clerului în frunte cu
episcopii.
Această putere a fost dată în mod special Apostolilor de către
Mîntuitorul,' atunci cînd trimițîndu-i în misiune le-a spus nu numai să

216 DREPT CANO MIC ORTODOX
învețe toate neamurile, ci și să-i boteze : «Botezîndu-i pe ei în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh» (Mt. 28, 19) ; sau: «Cel Care
crede și se va boteza se va mîntui» (Mc. 16, 16) ; sau : «Luați -Duh
Sfînt, cărora le veți ierta păcatele…» (In. 20, 21—23) ; sau : «Cîte veți
lega pe pămînt…» (Mt. 18, 18).
Dar și puterea sfințitoare trebuie înțeleasă ea o putere a Bisericii,
pe care însă o dețin din mandatul ei, și o exercită ca pe o funcțiune,
organele speciale instituite în acest scop, adică membrii clerului sa-
cramental sau de instituire divină a 'Clerului instituit prin hirotonie.
întreaga putere sacramentală sau sfințitoare a Bisericii o dețin
episcopii, căci lor le-a fost transmisă de către Sfinții Apostoli, iar par-
țial, deși în cea mai mare parte, o dețin preoții sau presbiteri!, și numai
într-o foarte mică măsură o dețin diaconii.
Cuprinsul ei rezidă în calitatea harieă de a săvîrși cele șapte Taine
ale Bisericii și ierurgiile care sînt și ele de mai multe feluri, adică,
sfinte slujbe, binecuvîntări, care nu implică comunicarea harului sfinți-
tor prin mijlocirea unei taine-
De puterea sacramentală, înțeleasă în acest sens, se deosebește
așa-numita putere harismatică ; aceasta constă în însușirea sau cali-
tatea pe care o primește cineva în mod excepțional, pe căi neobișnuite
sau cunoscute numai lui Dumnezeu, de a săvîrși fapte minunate sau
chiar minuni. Se știe că această putere au avut-o Sfinții Apostoli, dar
ei n-au transmis-o împreună cu cea sacramentală propriu-zisă urmașilor
lor, pentru că darurile care constituie puterea harismatică au fost și au
rămas întotdeauna personale, chiar și în cazul Sfinților Apostoli.
Puterea aceasta harismatică o are Biserica din sînul căreia nu au
lipsit niciodată, prin prezența și lucrarea în ea, a sfinților. în primele
veacuri ale Bisericii această putere harismatică sau darurile numite
harisme le-au avut atît unii credincioși simpli, cît și unii membrii ai
clerului, folosindu-le în lucrarea pe care au desfășurat-o în sînul Bisericii.
A treia ramură a puterii bisericești cunoscută sub numele de pu-
tere jurisdicțională, este puterea de conducere a Bisericii, care constă
din totalitatea mijloacelor pe care le dețin și le folosește sau le între-
buințează autoritatea bisericească pentru*, cîrmuirea sau ducerea spre
mîntuire a credincioșilor. Prin aceasta se înțelege mai precis lucrarea
de organizare, de conducere a vieții sociale bisericești, lucrare în în-
deplinirea căreia autoritatea bisericească folosește și mijloacele comu-
ne de organizare și' conducere a societății omenești. Și această pu-
tere este o putere cu care Hristos a înzestrat pe Apostoli și prin ei
Biserica Sa, în măsura în care ea era necesară pentru lucrarea mîn-
tuitoare, atunci cînd după învierea Sa le-a grăit Sfinților Apostoli
zicînd : «Datu-Mi-s-a Mie toată puterea în cer și pe pămînt. Drept
aceea, mergînd învățați toate neamurile… iînvățîndu-le să păzească toate
cîte am poruncit vouă și iată Eu cu voi sînt în toate zilele pînă la sfîrși-
tul veacului» (Mt. 28, 18—20).
Se înțelege însă, că Mîntuitorul rămîne cîrmuitor sau conducător
suprem, nevăzut, al Bisericii și că Sfinții Apostoli și urmașii lor sînt
cîrmuitorii văzuți ai Bisericii. Puterea de cîrmuire pe care ei au primit-o

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 217
și o exercită in Biserică nu o dețin în totalitatea ei nici unul dintre
Apostoli, sau dintre urmașii lor. Ea este o putere cu care Hristos a
înzestrat Biserica și pe oare în mod văzut o dețin și o exercită în nu-
mele Bisericii episcopii și ceilalți membri ai clerului, fiecare în pro-
porție corespunzătoare stării lui harice și funcției pe care o îndeplinește
în Biserică, iar pentru întreaga Biserică o deține episcopatul în totali-
tatea lui.
Această putere se exercită :în mod individual de către fiecare mem-
bru al clerului și în mod colectiv, colegial sau sinodal, de către episcopii
întruniți împreună cu ceilalți clerici, fie în sinod particular, fie în sinod
ecumenic. La rîndul ei, puterea jurisdicțională a fost împărțită în trei
ramuri, după principalele activități sau funcțiuni pe care le îndepli-
nește și anume : a) în puterea sau funcțiunea legislativă ; b) în puterea
sau funcțiunea judecătorească ,• c) în puterea sau funcțiunea executivă.
Firește că această împărțire nu cuprinde întreaga activitate de con-
ducere, ci doar lucrările ei principale, după cum s-a remarcat. Și încă
nici pe acestea pe toate, căci, așa după cum rezultă din însuși exercițiul
puterii jurisdicționale în Biserica, ea cuprinde ca acte foarte importante
încă următoarele : alegerea și investirea cu putere jurisdicțională a
membrilor clerului, apoi convocarea sinoadelor, luarea hotărîrilor sino-
dale, aprobarea acestora, etc.
împărțirea tripartită a puterii jurisdicționale este și mai nouă și nu
este întru totul corespunzătoare, deși din punct de vedere metodic o alta
mai corespunzătoare încă nu s-a găsit. De aceea rămînem la ea, deși în
alte domenii ale dreptului ea a fost abandonată.
în fine, în sensul cel mai larg, puterea jurisdicțională cuprinde și
exprimă dreptul de a deține și exercita întreaga putere bisericească sub
toate cele trei aspecte ale ei, pentru că lucrarea pastorală presupune
deținerea și folosirea deopotrivă și a puterii învățătorești și a celei'-,
sacramentale și a celei jurisdicționale propriu-zise.
După cum s-a spus încă de la început, puterea bisericească con-
stituie miezul sau baza autorității bisericești, așa*că autoritatea biseri-
cească concretizată în organe de conducere constituite în mod legal
sau pe temeiuri de drept, nu este așa zicînd, decît expresia legală a
puterii, și în acest sens ea nu trebuie confundată cu noțiunea de
autoritate înțeleasă ca simplă expresie morală a puterii. Despre o astfel
de autoritate, ca expresie morală a puterii, este vorba atunci cînd se
spune despre o instituție, despre o societate sau despre un individ că
are autoritate sau că se bucură de autoritate.
Puterea bisericească unitară, ca și sub cele trei aspecte, s-a arătat
că pentru a putea fi aplicată realităților bisericești, este deținută și
exercitată de diverse persoane, cărora li se încredințează cîte o por-
țiune din aceasta sub formă de drepturi și obligațiuni.. Totalitatea
drepturilor și obligațiunilor care definesc funcțiunea unei persoane
purtătoare a puterii bisericești se cheamă în limbaj juridic oficiu bi-
sericesc. *

218 DREPT CANO MIC ORTODOX
Sub aspectul acesta de oficii, puterea bisericească poate fi îm-
părțită în felurite chipuri, după gradele funcțiunilor, după natura func-
țiunilor, după specificul unora din funcțiuni.
3. Transmiterea puterii bisericești.
Succesiunea apostolică. Deosebiri confesionale
Mîntuitorul însuși a încredințat întreagă această putere, în măsura
in care este posibilă dețnedrea și folosirea ei de către oameni, Sfinților
Săi Apostoli, iar Sfinții Apostoli au încredințat-o Bisericii.
în chestiunea transmiterii puterii acesteia de către Sfinții Apostoli
Bisericii însăși sau urmașilor Sfinților Apostoli designați de ei înșiși
într-un anumit fel, există unele deosebiri în modul în care este pre-
zentat fie însuși actul prin care ei au transmis întreaga putere sfintei
Biserici, fie în ce privește înțelesul care i se dă expresiei: «succesiune
apostolică» și deci însuși conținutu/lui acesteia.
Astfel se pare că există o teză potrivit căreia Sfinții Apostoli ar
fi transmis puterea bisericească numai stării preoțești sau numai
episcopilor și abia prin aceștia Bisericii însăși; după cum pe de altă
parte se pare că există și teza contrară, că Sfinții Apostoli ar fi trans-
mis puterea bisericească Bisericii în întregimea ei și nu numai stării
preoțești căreia i-au transmis o pairte din puterea bisericească numai în
calitate de Slujitori sfințiți ai acesteia.
Mai există de asemenea teza potrivit căreia Sfinții Apostoli ar fi
transmis numita succesiune apostolică, numai episcopilor și anume doar
prin hirotonirea sau sfințirea acestora, a cărei continuare neîntreruptă
pe firul actelor de hirotonire episcopală sau arhierească, ar constitui
esența succesiunii apostolice.
în fine s-ar părea că mai există o deosebire și în ceea ce privește
însuși cuprinsul succesiunii apostolice, care ar fi redus la o succesiune
fizică și harică sau sacramentală fără a fi legată această succesiune
de aceea în credință.
Dar deosebirile arătate și despre care am spus că se pare că ar
exista sub forme de teze aparte, dar în fond ar fi inconciliabile între
ele, provin numai din faptul că problema succesiunii apostolice nu a
fost privită în ansamblul ei, Ci numai din cîte un punct de vedere, adică
numai cîte un aspect, sau și pentru faptul că chiar atunci ea a fost
privită aproape în ansamblul său, s-a omis cîte un aspect, sau cel
puțin un aspect care este de o importanță deosebită, și nu numai atît,
ci mai mult, acel aspect ar putea fi chiar alfa succesiunii apostolice.
De noțiunea de succesiune apostolică și mai precis de existența reală
a acestei succesiuni este legată și condiționată întreaga eficacitate a lu-
crării Bisericii, ba mai mult însuși faptul existenței reale a Bisericii
deoarece fără de succesiune apostolică, adică fără de totalitatea mij-
loacelor pe care le-au transmis Sfinții Apostoli Bisericii, nu ar exista
sau nu ar putea exista nici Biserică și se înțelege, cu atît mai puțin,
nici lucrarea mîntuitoare a acesteia.
Ce se înțelege însă în modul cel mai precis și mai deplin prin suc-
cesiune apostolică ? •

CONSTITUIREA. ȘI ORGANIZAREA BISERICII 219
Prin această succesiune nu se înțelege o simplă consecuție sau o
simplă înșirare ori continuare a unui fir al preoției sau al harului sfin-
țitor de la Sfinții Apostoli pînă astăzi sau pînă într-o anumită epocă din
viața Bisericii în care s-ar analiza existența sau inexistența succesiunii
apostolice. Nu însemnează acest lucru, ci însemnează ceea ce spune
mai complet cuvîntul succesiune, însemnează moștenirea rămasă de la
Sfinții Apostoli, adică întreaga lor moștenire nu numai aceea a haru-
lui sfințitor pe firul unei succesiuni neîntrerupte.
Dar în ce constă această întreagă moștenire a Sfinților Apostoli ?
In totalitatea mijloacelor cu care ei au avut datoria, din .porunca
Mîntuitorului însuși, să înzestreze Biserica, adică din totalitatea ele-
mentelor de putere religioasă divină pe care ei au avut porunca să
le lase ca zestre sau ca moștenire Bisericii pentru ea aceasta în po-
sesia lor să poată să continue lucrarea Sa mîntuitoare.
Dar să vedem care au fost mijloacele sau puterile cu care au fost
înzestrați Sfinții Apostoli și dacă toate aceste mijloace au fost sau nu
transmise sfintei Biserici ?
In puterea apostolică, ca mijloace care formau conținutul acestei
puteri, intraseră următoarele elemente :
a) — calitatea de apostol, calitatea unică de slujitori ai Bisericii
aleși direct de Mîntuatoruil și înzestrați de Bl cu toată puiterea ne-
cesară pentru conducerea Bisericii pînă la sfîrșitul veacurilor. Această
înzestrare s-a făcut atunci cînd Mîntuitorul le-a grăit Sfinților Apostoli
în felul următor : «Datu-Mi-s-a Mie toată puterea în cer și pe pămînt,
Drept aceea mergînd, învățați toate neamurile botezîndu-i pe ei (în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, învățîndu-i pre dînșii
să păstreze toate dîte am poruncit vouă; și iată Eu cu voi sînt în toate
zilele pînă la sfîrșitul veacurilor» (Matei 28, 18—20).
b) — Harismele ca daruri personale.
Calitatea de apostol cuprindea următoarele însușiri : — Preoția
deplină sau preoția apostolică ; — Deplina putere de a învăța adică
de a propovădui cuvîntul adevărului în plenitudinea lui și pretutindeni
și anume fără de greșală, apostolii fiind organe ale Duhului Sfînt, ale
Revelației, care avînd să propovăduiască adevărul revelat prin viu grai
sau în scris, aveau și însușirea de a nu putea greși și în chestiunile
de credință; — Deplina putere cîrmuitoare sau conducătoare, fiecare
avînd cum se spune jurisdicție universală, nelimitată teritorial de juris-
dicția celuilalt, pămîntul nefiind împărțit în 12 circumscripții apostolice
și nici avînd vreunul dintre ei jurisdicția universală cum se pretinde în
mod greșit.
Harismele cuprindeau următoarele însușiri: —• Darul profe-
ției ; — Darul taumaturgiei, adică darul de a face minuni; — Ha-
risma sfințeniei, adică însușirea de a fi sfințit înainte de orice even-
tuală canonizare sau așezare în rîndul sfinților de către vreo altă auto-
ritate decît aceea a Mîntuitorului. — In fine darul sau însușirea de a
grăi și de a scrie în mod infailibil, ea organe ale revelației, așa pre-
cum s-a mai menționat în legătură cu deplina lor putere de a pro-
povădui adevărul revelat.

220 DREPT CANO MIC ORTODOX
Din totalitatea acestor mijloace care, ca daruri sau însușiri, au făcut
parte din puterea Sfinților Apostoli, ei au lăsat ca moștenire- isau au
transmis ca moștenire 'Bisericii, ca succesiune apostolică numai pe une-
le, căci nu le-âu transmis și nicsi nu le-au'putut transmite pe toate!
Astfel ei nu au transmis și nici n-au putut transmite următoarele în-
sușiri : —' Apostolatul, adică însușirea sau calitatea de apostoli pe care
a conferit-o numai Mîntuitorul, nelăsîndu-le puterea de a conferi și ei
în continuare căci altfel s-ar fi rînduit de a se alege apostoli pînă la
sfîrșitul veacurilor, ceea ce nu s-a făcut, ci după cum se știe, după
alegerea în condiții excepționale a lui Matia și a Sfîntului Apostol
Pavel prin lucrarea directă a Domnului, calitatea de apostol nu a mai
fost transmisă nimănui; — Preoția apostolică, adică -puterea și privi-
legiul divin de a fi începătorii preoției Bisericii, aceasta fiind iarăși
o însușire și un privilegiu rînduite numai pentru ei prin voința directă
a Mîntuitorului; — Jurisdicția universală, adică nelimitată teritorial
care a constituit iarăși o însușire și un privilegiu cu care i-a înzestrat
numai pe ei Mîntuitorul în mod direct,• — Toate harismele care au
fost daruri personale și în special «Charisma veritaiis» adică harisma
care le conferea infailibilitatea personală -ca organe ale revelației, căci
celelalte harisme ca de exemplu harisma sfințeniei și a taumațurgiei s-a
mai repetat și pot să apară oricînd în Biserică, pe cînd aceea a infailibi-
lității persoanei n-a mai apărut de la Sfinții Apostoli.
Se înțelege că atît harismele care mai apar în viața Bisericii și
care n-au lipsit după epoca apostolică, nu fac și nu pot face parte din
succesiunea apostolică și deci nici ele ca și celelalte însușiri pe care
le-am amintit ca fiind strict legate de persoana Sfinților Apostoli,
n-au putut fi transmise de aceștia sau n-au putut fi lăsate de ei moște-
nire Bisericii.
Care este atunci conținutul moștenirii sau succesiunii apostolice ?
în chipul cel mai general la această întrebare se poate răspunde
că Sfinții Apostoli au lăsat drept moștenire Bisericii întreaga putere
necesară pentru continuarea lucrării Bisericii și că această putere ei
n-au putut-o încredința decît Bisericii în totalitatea ei, ca Trup tainic
al lui Hristos, căci numai Biserica în totalitatea ei este infailibilă și
ca atare numai ea prezintă garanția că poate păstra nealterată revelația,
adică adevărul de credință fără de care toate celelalte mijloace sau pu-
teri prin care se lucrează mîntuirea în Biserică rămîn fără de bază și
neeficiente. '
Aceasta -însemnează că Sfinții Apostoli netransmițînd și neputînd
transmite însușirea infailibilității nimănui în mod personal, au lăsat
această însușire ca moștenire numai Bisericii în totalitatea alcă-
tuirii ei.
Dar modul în care se arată în Sfînta Scriptură că au procedat Sfinții
Aposoli la transmiterea puterii bisericești reiese că în cadrul Bisericii
ei s-au oprit asupra unor persoane pe care le-au înzestrat ou harul
preoției în cele trei trepte : a arhieriei sau episcopatului, a presbitera-
tului și a diaconiei. De asemenea se arată că ei au înzestrat întreaga
preoție pe care au creat-o în trei trepte și cu mijloacele sau cu pu-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 221
terea de a păstra și de a propovădui adevărul revelat, însă nu în mod
infailibil, ci numai cu o putere ce ține de puterea lor harică adică de
starea preoției, putere care este mai mare decît a celorlalți membri ai
Bisericii, dar care nu le conferă infailibilitatea.
Se mai arată apoi că Sfinții Apostoli i-au înzestrat pe cei părtași
la preoție și cu mijloacele sau eu puterea de a-i conduce sau de a-i
cîrmui pe credincioși în viața și strădania lor pentru dobîndirea mîn-
tuirii.
Cu alte cuvinte Sfinții Apostoli au transmis în mod special preoției
atît mijloacele necesare de a săvîrși lucrarea propovăduitoare, cea sfinți-
toare și cea cîirmuitoare, cît și misiunea de a săvîrși toate aceste trei
lucrări, ca vase alese ale_ Duhului, deosebite de ceilalți membri ai
Bisericii.
In această calitate toate cele trei trepte ale preoției de instituire
divină sînt părtașe la moștenirea apostolică pe care o dețin în mod
solidar fiecare într-o anumită măsură, și de aceea se poate spune cu
drept cuvînt că succesiunea apostolică este deținută de către preoție
sau de către întreaga stare preoțească, ei încredințîndu-i-se în mod spe-
cial în Biserică misiunea de a propovădui, de a sfinți și de a cîrmui
viața credincioșilor.
Intrucît însă din cele trei trepte ale preoției, treapta arhieriei sau
a episcopatului reprezintă sinteza preoției, ea deținînd starea harică de-
plină a preoției, s-a obișnuit să se spună că această treaptă este deți-
nătoarea succesiunii postolice și în acest înțeles li se spune episcopiilor
urmași ai apostolilor.
De asemenea, întrucît fără de starea arhierească adică fără de
treapta episcopatului, preoția nu s-a putut transmite și încetînd preoția
ar înceta să existe și Biserica, s-a pus cu bună dreptate accentul cel
mai greu în lămurirea noțiunii de succesiune apostolică, pe treapta epis-
copală și pe neîntrerupta succesiune de la Sfinții Apostoli pînă astăzi
a acestei trepte. De aceea și grija deosebită pe care a manifestat-o atît
autoritatea bisericească cît și obștea credincioșilor pentru asigurarea
alegerii și instituirii episeopilor :în strictă conformitate cu rînduielile tra-
diționale moștenite de la Sfinții Apostoli.
îî*
Din toate cele arătate în legătură cu deținătorii succesiunii apos-
tolice rezultă că, în sensul specificat, nu se greșește nici cînd se spune
că Biserica este cea care a primit și păstrează moștenirea apostolică,
și nici cînd se spune că preoția este cea care a primit și asigură păstrarea
în continuare a succesiunii apostolice și nici cînd se spune că arhieria
sau episcopatul este factorul care asigură păstrarea succesiunii aposto-
lice în Biserică.
în mod special trebuie arătat că accentul care se pune mereu pe
episcopat ca păstrător al succesiunii apostolice se mai întemeiază și pe
faptul că miezul sau sîmburele puterii bisericești, pe care se întemeiază,
din care derivă și fără de oare nu există putere bisericească de nici un
fel este însăși starea harică pe care o conferă preoția și cu cît această
stare harică este mai înaltă cu atît puterea bisericească se deține

222 DREPT CANO MIC ORTODOX
în chîp mai deplin, așa încît în cazul concret al episcopatului, starea
haricăă acestei trepte constituie reazemul și izvorul celei mai înalte
puteri sau autorități individuale în Biserică. Precizăm, autoritate indivi-
duală, întrucît în afară de aceasta mai există ca putere sau ca autori-
tate superioară în Biserică sinodul sau sinoadele cele de multe feluri.
Revenind acum la ceea ce s-a spus mai înainte că Biserica este prima
și cea mai deplină deținătoare, păstrătoare a succesiunii apostolice, mai
trebuie să facem următoarele precizări și anume că :
Biserica în totalitatea ei are însușirea de a păstra nealterat te-
zaurul adevărului revelat căci .numai ea în întregime se bucură de asis-
tența Duhului Sfînt care îi conferă infailibilitatea; — înșiși Sfinții
Apostoli n-au fost creați în mod independent de Biserică și n-au fost
așezați în afara Bisericii și deasupra Bisericii, ci au fost chemați la
existență în Biserică și pentru Biserică și încadrați în întreaga lucrare
a Bisericii căci toată lucrarea lor, făcînd abstracție de modul în care
îi privim noi ca persoane și ca săvîrșitori în această calitate a întregii
lucrări apostolice, lucrarea lor nu avea rațiune și nu are altă rațiune
decît ca" lucrare a Bisericii ; — Nici preoția în totalitatea sa și nici
episcopatul socotit aparte nu a fost și nu sînt elemente sau vase alese
ale lucrării Mîntuitorului, a Sfinților Apostoli sau a Duhului Sfînt, în
afara Bisericii sau deasupra Bisericii, ci numai în cadrul Bisericii și pen-
tru Biserică, în fruntea căreia au fost puși ca organe ale ei, cu misiune
specială de a păstra moștenirea apostolică și ca părtașe .la răspundere
pentru păstrarea ei.
Aceste precizări pun și mai bine în lumină problema moștenirii
apostolice și modul în care aceasta este păstrată în Biserică.
Cît privește cuprinsul succesiunii sau moștenirii apostolice, s-a vă-
zut că el se reduce la acele mijloace sau puteri pe care Sfinții Apostoli
au avut și mandatul și posibilitatea de a le transmite sau de a le lăsa
moștenire Bisericii. Ele sînt înfățișate în mod obișnuit ca putere învăță-
torească, putere sfințitoare și putere cîrmuitoare sau pastorală. în fond
însă toate acestea se întemeiază — de fapt — pe puterea sfințitoare și
derivă din aceasta, așa încît întreaga putere bisericească se poate numi
putere preoțească sau putere sfmțitoare sau putere sacramentală, căci
fără de cea sfințitoare rtoate celelalte nu au rațiune, întlrucît fără împăr-
tășirea harului sfinților, nici numai prin credință și nici numai prin fapte
bune nu se poate asligura mîntuirea în condițiile în ,care s-a rînduit ca
ea să fie dobândită prin lucrarea Bisericii. "
Așadar, ține de esența învățăturii creștine ca puterea bisericească
să fie socotită întemeiată pe starea pe care o conferă harul preoției și
pe care acest har o mijlocește pentru viața creștină și deopotrivă ca
izvorîtă din această stare sau din această putere. Prin urmare este cu
totul greșit să se vorbească despre vreo putere învățătorească sau des-
pre vreo putere jurisdicțională sau una cîrmuitoare în mod independent
de puterea sfințitoare, în sensul că aceasta ar putea să existe în mod
independent de cea dintîi sau ar putea să fie transmisă prin acte fără
de nici o legătură cu puterea sau cu starea harică a preoției ori de
vreo natură specială cu totul deosebită de aceasta. Nici vorbă nu poate
fi deci de vreo conferire a puterii învățătorești sau a puterii jurisdic-

CONSTITUIREA. ȘI ORGANIZAREA BISERICII 223
ționale unor persoane care nu sînt părtașe prin starea lor harică la pu-
terea sfințitoare adică unor persoane care nu fac parte din starea preo-
țească. Aceasta mai înseamnă apoi că nici acestor persoane nu li se
pot conferi -cele două puteri, cea învățătorească și cea cîrmuitoare sau
jurisdicțională, decît în mod corespunzător și la nivelul treptei pe oare
o dețin sau pe care se găsesc în preoție.
Din toate acestea, cu privire la împărțirea puterii bisericești, re-
zultă că împărțirea tripartită, atît de obișnuită și legată de omeneasca
împărțire, în trei părți a însăș.i lucrării mîntuitoare a Domnului nostru
Iisus Hristos •— arhiereu, dascăl și împărat — și derivată din această
împărțire este o simplă îrftpărțire metodică care nu afectează caracterul
unitar al puterii bisericești, dar care servește la sistematizarea pe care
o pretinde mintea omenească pentru a înțelege, în mod adecvat naturii
omenești, adevărurile și lucrurile divine din Biserică, precum și pentru a
asigura o mai bună organizare și efectuare a lucrării Bisericii.
Rămîne însă nerezolvată o problemă: aceea care se pare că impune,
ori adăugarea unei noi părți adică a uneia a patra părți la împărțirea
tripartită a puterii bisericești, ori reducerea împărțirii tripartite la o îm-
părțire bipartită adică la o împărțire numai în două părți a puterii
bisericești.
Problema aceasta adaugă o lucrare a puterii bisericești care se pare
că ține de puterea învățătorească, de care de fapt este legată dar nu
în plenitudinea sa. Este vorba de puterea de a păstra nealterat adevărul
revelat. Această putere nu o are preoția dar nici vreun alt element
sau vreo altă parte care intră în alcătuirea Bisericii, ci o are numai
Biserica în întregimea ei, adică în întreaga ei alcătuire, așa cum se
prezintă ea formată din toate elementele ei constitutive : cler și credin-
cioși, adică preoție și stare laică. Deci această putere nu intră integral
în puterea învățătorească a preoției, căci o depășește întrucît preoția
singură nu se bucură de infailibilitate căci este numai o parte a Bi-
sericii. Dar preoția cuprinde și ea în cea mai mare măsură și în chip.
determinat de rînduielile tradiționale ale Bisericii, păstrarea adevă-
rului revelat deși nu în mod infailibil. Deci lucrarea ei în această pri-
vință nu acoperă și nu cuprinde întreaga lucrare și putere a Bisericii
de a păstra nealterat adevărul revelat.
Nu se poate spune însă că această putere, în plenitudinea ei, nu este
o putere care face pare din succesiunea sau din moștenirea apostolică.
Și atunci, este evident că preoția singură nu este păstrătoarea întregii
succesiuni apostolice, oi numai împreună cu Biserica sau întrucât este un
organ al Bisericii și că pe de altă parte puterea de păstrare nealterata
a adevărului de credință constituie o putere aparte-rezervată numai Bi-
sericii și lucrării ei ca totalitate. Avem de a face prin urmare cu o a
patra parte a puterii bisericești, dacă o raportăm pe aceasta la cele trei
a căror purtătoare este preoția. Iar dacă reducem pe cele trei a căror
moștenire și transmitere o asigură preoția la una singură la puterea
sfințitoare sau la puterea preoțească pentru rațiunile pentru care am
văzut că se poate face această reducere, atunci ne găsim sau ajungem
în fața unei împărțiri bipartite a puterii bisericești și adică : în puterea

224 4 DREPT CANONIC ORTODOX
Bisericii de a păstra nealterat adevărul revelat sau in puterea infai-
libilității Bisericii și în puterea sfințitoare a preoției.
Ținînd seama de modul în care a evoluat cugetarea teologică prin
dezbaterea problemelor de eclesiologie, precum și de perspectiva în
care apare alcătuirea și lucrarea Bisericii Soi lumina unei eelesiologii
descătușată de schematismul scolastic, pare a fi mai indicată aceasta din
urmă împărțire în două a puterii bisericești, întrucît prin ea se pune mai
bine în lumină atît învățătura despre natura Bisericii cît și întreaga
rînduială privitoare la rostul și lucrarea ei în lume.
O altă problemă care trebuie lămurită, ținînd seama de felul cum s-a
observat pînă acum în legătură cu conținutul Succesiunii apostolice, este
aceea a elementelor care intră în mod esențial în cuprinsul moștenirii
lăsată Bisericii de Sfinții Apostoli și fără de care nu se poate vorbi de
o adevărată succesiune apostolică.
Problema aceasta are o deosebită importanță doctrinară și practică,
pentru că de lămurirea ei depinde stabilirea unui etalon prin care să se
poată aprecia dacă într-o comunitate, într-o confesiune sau într-o Bi-
serică s-a păstrat sau nu s-a păstrat succesiunea apostolică. Stabilirea
acestui lucru este de natură să arunce luminile necesare asupra altor
aspecte curente ale raporturilor intercreștine sau interconfesionale ca de
exemplu asupra validității sau nevalidității unor taine, asupra posibili-
tății de a se intra în comuniune cultică cu anumite organizații ecle-
siale precum și în cele din urmă a posibilității de unire între diverse
comunități eclesiale și în ce condiții.
Drept premiză, pentru a se putea răspunde într-un mod corespunză-
tor și deplin lămuritor la această întrebare, poate servi chiar împăr-
țirea conținutului succesiunii apostolice în două părți, și adică, în pu-
terea de păstrare nealterată a adevărului revelat și în puterea sfinți-
toare. Cea dintîi asigură credința în adevărul său ea fapt original și
fundamental al vieții Bisericii și al întregii sale lucrări mîntuitoare, iar
• cea de a doua asigură mijlocul de comunicare a harului sfințitor, fără
de care credința singură nu poate asigura întreaga lucrare a mîntuirii.
Cu alte cuvinte aceste două elemente reprezină în fond alfa și omega
succesiunii apostolice, care trebuie privită ca fiind constituită : din
dreapta credință și din harul sfințitor, iar toate celelalte elemente prin
care se manifestă sau în care se concretizează puterea bisericească tre-
buie privite numai ca elemente derivate din acestea două care le pun
și pe acelea în adevărata lor lumină ca elemente auxiliare în raport cu
acestea.
Să vedem acum mai precis ce temeiuri pot fi invocate în sprijinirea
••acestui mod de a vedea lucrurile.
Pentru a nu lăsa nici o îndoială asupra raportului stabilit între
succesiunea apostolică în credință și între cea sacramentală, se vor pu-
tea cita și unele rostiri ale Sfinților Părinți și altor scriitori bisericești
asupra succesiunii apostolice. Iată textele mai importante care se referă
la problema de care ne ocupăm :
Hegesip (sec. II) spune că a verificat succesiunea apostolică a epis-
copilor Bisericii din Corint și a celei din Roma, și conchide, că în căzu-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 225
rile tuturor succesiunilor episcopale și în fiecare cetate se păstrează și
dreapta credință.
Irineu (sec. II), arătînd pe unde au predicat unii dintre Apostoli
ca : Matei, Petru, Pavel, apoi ucenicii lor Mar cu și Luca, adaugă, că
prin tradiția apostolică s-a păstrat credința cea adevărată în fiecare
Biserică și că se poate demonstra pe firul succesiunii apostolice, de la
episcopii așezați de către Apostoli, pînă în vremea sa (sec. II), că nimeni
n-a învățat și n-a cunoscut învățăturile ereticilor. Continuă apoi cu
enumerarea unor succesiuni apostolice, după ce spune că nu-i este cu
putință să le enumere pe toate.
Tertulian, răfuindu-se tot cu ereticii, ca și Irineu, folosește aceeași
manieră, pentru a demonstra că învățăturile ereticilor sînt scorniri tîrzii
de după epoca apostolică, despre care nici urmă nu se găsește nici în
învățătura Apostolilor și nici în cea a urmașilor acestora, episcopii apos-
tolici, ca Policarp al Smirnei și Clement Romanul, adică episcopii așe-
zați direct de Apostoli. Căci precum Apostolii n-au învățat lucruri prin
care să se deosebească între ei, ci unul și același adevăr, tot așa și
urmașii lor au ținut aceeași credință.
Cu toate că ereticii își confecționează firme zise apostolice și liste
de episcopi, prin care vor să-și dovedească succesiunea apostolică, în-
cercările lor rămîn zadarnice, pentru că nu pot dovedi și prin credință
această succesiune.
Scriitorii bisericești preocupați deci de combaterea ereziilor, folo-
seau metoda de a opune uneltirilor și falsurilor acestora, dovezi clare
asupra faptului că, succesiunea apostolică, succesiunea în timp a ur-
mașilor acestora — episcopii — există numai în Biserică, iar nu și în
«bisericuțele» eretice și arătau că prin această succesiune fizică s-a
transmis, și se păstrează mereu pe cale de tradiție, adevărata învățătură
creștină.
Cel care s-a ocupat mai pe larg de această problemă este scriitorul
Eusebiu al Cezareii. Am putea spune că în primele șapte cărți ale Isto-
riei sale, Eusebiu urmărește în mod principal să arate toate succesiunile
apostolice — despre care i-a fost posibil să găsească dovezi. De altfel
chiar cuvintele cu care își începe Istoria sa, par să indice preocuparea
lui deosebită pentru succesiunea apostolică.
In continuare el mărturisește că intenționează să arate și să sal-
veze prin fixarea lor în scris, dacă nu toate succesiunile apostolice așa
cum s-au întrupat ele istoricește, apoi măcar ale celor mai vestiți Apos-
toli ai Domnului după cum se păstrează ele și astăzi în cele mai însem-
nate Biserici.
De-a lungul celor șapte cărți ale Istoriei sale, Eusebiu'vorbește ne-
încetat de succesiunea apostolică, pe care o opune, ca armă a adevăru-
lui, tuturor ereticilor, care nici unul nu poate invoca o astfel de suc-
cesiune.
Astfel el arată, în lista cît se poate de completă,numele episcopi-
lor care au păstorit în succesiune apostolică Bisericile din Ierusalim,
Roma, Antiohia și Alexandria de asemenea, prin mențiuni sporadice,
15 — Drept canonic ortodox

226 DREPT CANO MIC ORTODOX
arată existența aceleiași succesiuni in Bisericile din Efes, Creta, Atena,
Smirna, etc., și constată că este imposibil să se numere nominal toți aceia
care cei dintîi au dobîndit succesiunea apostolică în întreaga Biserică
sau în Biserica ecumenică.
Din toate cele arătate putem conchide, că pe bună dreptate Biserica
veche, ca și cea din vremea noastră, arată un interes deosebit succesiunii
apostolice sub aspectul ei fizic, așa zicînd, sau ca succesiune materială,
condiționînd de ea păstrarea credinței adevărate și deținerea reală a
puterii bisericești ide către urmașii Sfinților Apostoli, mai ales de către
episcop, dar și de ceilalți membri ai clerului părtași la preoție, precum
și continuarea lucrării mîntuitoare și deci garanția că se asigură mân-
tuirea prin lucrarea preoțească în cadrul Bisericii. Cît de mare impor-
tanță are aceasta pentru conștiința credincioșilor și pentru conștiința
clerului, își poate da oricine seama, pentru că ea îi oferă o certitudine
care temeluiește nădejdea mîntuirii și zidirii continue a Bisericii. Lipsa
ei ar însemna deznădejde și destrămare morală, și o destrămare a
vieții bisericești în general.
După cum am văzut din felul în care înțeleg chiar și succesiunea
apostolică externă-fizică a episcopilor, Irineu, Tertulian, și Eusebiu al
Cezareei, aceasta constitue pentru ei doar o dovadă, un semn sau un
criteriu ai păstrării credinței celei adevărate. Încît nu se poate concepe
una fără de cealaltă, pentru că, pe de o parte, credința lucrează prin
harul sfinților, iar pe de altă parte, harul sfințitor este condiționat în
eficacitatea lui de credință.
La fel gîndesc și alții. Irineu, vorbind despre Policarp al Smirnei,
arată că el a fost nu numai instituit de către Apostoli ca succesor al lor
în Smirna, ci a și ținut și învățat totdeauna cele pe care el însuși le
învățase de la Apostoli, pe care le-a și predat Bisericii și care singure
sînt adevărate.
Tertulian vorbind de adevărata Evanghelie declară că numai aceea
este adevărată care a fost transmisă de la Apostoli prin episcopi, al căror
început stă în Sfinții Apostoli.
Pe aceeași linie se înscriu și prevederile canoanelor 46, 47, 68 apos-
tolice, 7 Sin. II ecum., 95 Trulan.
Vorbind despre succesiunea apostolică trebuie să avem în vedere
faptul că aceasta nu este numai o succesiune sacramentală, independentă
de succesiunea în credință, ci că în mod principial, succesiunea în cre-
dință primează, ea constituind temeiul transmiterii întregii puteri biseri-
cești. Cu raportare la ea, transmiterea efectivă a puterii sacramentale
pe cale de succesiune apostolică reprezintă doar o confirmare, un semn
al existenței sigure a credinței adevărate. în cuprinsul succesiunii apos-
tolice intră de fapt transmiterea întregii puteri bisericești iar nu numai
o parte a acesteia.
4. Autoritatea bisericească
Autoritatea bisericească este expresia legală a puterii bisericești.
Desigur însă, că natura acestei autorități, ca și modalitatea de consti-
tuire și de transmitere a ei diferă de natura autorității profane sau ci-

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 227
vile, de modalitatea de constituire și transmitere a aceleia, și, în fine,
chiar și în ce privește funcțiile precise pe care le îndeplinește.
Astfel, cu privire Ia autoritatea bisericească";- trebuie să spunem că
ea nu este o autoritate pur omenească sau constituită numai prin voința
omului, după modul în care se constitue autoritatea civilă, ci ea este
în mod esențial o autoritate de natură divină, în sensul că miezul ei,
adică factorul putere pe care se reazimă și din care se dezvoltă, nu este
derivat din voința oamenilor sau constituit, creat de aceștia, ci este un
element cu care a înzestrat însuși Mîntuitorul Biserica Sa. Acest ele-
ment este cunoscut sub numele de putere bisericească. Aceasta, deși este
unitară, ni se înfățișează totuși sub trei aspecte după lucrările princi-
pale pentru care este destinată și pe care le îndeplinește și anume : sub
aspect de putere învățătorească, sub acela de putere sacramentală și sub
acela de putere jurisdicțională.
Acesta fiind cuprinsul puterii bisericești, care reprezintă miezul și
izvorul autorității bisericești, este evident că prin el se deosebește ra-
dical autoritatea bisericească de orice altă autoritate profană. Dar,, auto-
ritatea bisericească, dacă rezidă în mod principal după natura sa în acest
element de putere dumnezeiască sau divină, ea nu este constituită în
mod exclusiv din acesta, ei elementului divin i se. mai adaugă unul
omenesc, constituit în mod natural prin voința membrilor societății bi-
sericești, sau prin voința credincioșilor, căci nici una dintre persoanele
sau instituțiile care dețin puterea bisericească, deci nici una dintre
autoritățile bisericești, nu se instituie în mod automat, printr-o inter-
venție directă a puterii divine, și nici nu există în Biserică o castă în
care să se transmită oarecum ereditar sau în chip cu totul mistic puterea
bisericească. Ci, oricare persoană sau instituție care este destinată să
dețină și să exercite puterea bisericească, se designează, se alege și se
instituie în funcția respectivă, pentru care urmează să primească puterea
dumnezeiască, prin acte de pronunțare a dorinței membrilor Bisericii,
prin hotărîri pe care le iau credincioșii și clericii, fie întruniți în adu-
nare specială în acest scop, pe unități locale sau pe unități mai mari
administrațiv-biseriicești, spunîndu-și cuvîntul direct, sau prin reprezen-
tanții lor aleși. Așa încît este limpede că drept bază a puterii dum-
nezeiești cu care se investesc conducătorii Bisericii, lor li se creează sau
li se decerne o relativă și corespunzătoare putere omenească mai bine
zis, li se dă o oarecare putere, care emană din voința oamenilor, deci
și o putere ce se creează în mod natural, în mod obișnuit, așa cum se
creează puterea pe care o deține autoritatea în societățile profane.
Acest fel de putere omenească cu care sînt investiți cei care ur-
^mează să primească și puterea dumnezeiască pentru a deveni astfel
cîrmuitori bisericești, reprezintă elementul natural al puterii bisericești,
iar puterea dumnezeiască de care a fost vorba, reprezintă partea supra-
naturală sau elementul supranatural al aceleiași puteri bisericești.
Din acestea, se vede clar că autoritatea bisericească, cu privire la
natura ei, se deosebește esențial de autoritatea civilă sau de orice auto-
ritate profană.

228 DREPT CANO MIC ORTODOX
De asemenea, s-a putut vedea în parte că ea se deosebește și după
felul de constituire al ei, prin aceea că nu se constituie numai prin
voința oamenilor, ci prin comunicarea unei puteri supranaturale sau di-
vine, comunicare care se face prin acte cu totul deosebite, necunoscute,
neuzitate in procedeele de constituire a autorității comune, omenești sau
civile.
Acestea sînt în primul rînd, actul numit hirotonie, prin care se trans-
mite partea sacramentală a puterii bisericești, adică aceea prin care
se săvîrșesc Sfintele Taine. Alături de hirotonie mai există ca un mijloc
asemănător, dar esențial deosebit, actul hirotesiei, prin care se acordă
doar binecuvîntări, împuternicindu-se cineva ea să îndeplinească o
anumită funcțiune sacramentală sau administrativă în Biserică.
Un alt act specific bisericesc, care se folosește în transmiterea pu-
terii învățătorești, ca și a aceleia jurisdicționale sau de conducere în
Biserică, este așa-zisul act de trimitere canonică, act prin care autori-
tatea deja constituită a Bisericii, autorizează și investește cu puterea
dreptului, adică îndreptățește pe acela care a primit deja partea sacra-
mentală a puterii bisericești, și numai în cazul cînd există la bază această
putere, să o exercite atît pe aceasta, cât și restul puterilor bisericești,
adică după cum am spus, pe cea învățătorească și pe cea jurisdicțională.
Actul de trimitere canonică reprezintă o continuare, într-o formă
deosebită, a actelor prin care Mîntuitorul a trimis pe Apostolii Săi în
toată lumea ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura (Mc. 16,
15 ; Mt. 28, 19—20). Această asemănare este atît de mare, încît chiar
și actele scrise care se redactează în scopul arătat, sînt alcătuite ținîn-
du-se seama în genere de felul în care le vorbește Mîntuitorul Aposto-
lilor atunci cînd îi trimite la propovăduire, mod relatat în capitolul 10
al Evangheliei lui Matei și în alte locuri.
S-a văzut din cele arătate, că și transmiterea puterii bisericești se
face prin acte deosebite de acelea prin care se transmite puterea sau
autoritatea în societatea profană. Mai adăugăm, că în Biserică pentru
transmiterea acestei puteri li se recunoaște în mod legal calitatea res-
pectivă numai episcopilor și sinoadelor.
O deosebire firească ușor de înțeles după cele arătate, constatăm
și între felul în care se exercită puterea bisericească, sau între felul
în care își îndeplinește autoritatea bisericească funcțiunile și între acela
în care și le îndeplinește cea profană. Deosebirea aceasta rezultă din
natura și cuprinsul aparte al puterii bisericești față de cea profană. Așa
încît, ea este prea evidentă pentru a mai insista asupra ei. Căci, în-
tr-adevăr, unde s-ar mai putea oare vorbi de puterea sacramentală în
legătură cu autoritatea civilă ?
5. Oficiile bisericești
Puterea bisericească, pentru a se aplica, se împarte în unități mai
mici sau mai mari, care se încredințează fie unor persoane individuale,
fie unor grupuri de persoane sau colegii. Aceste unități de putere, după

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 229
natura lor, sînt constituite dintr-o seamă de drepturi și obligații apte
să asigure îndeplinirea lucrărilor necesare vieții bisericești. Ele nu se
constituie decît atunci cînd le reclamă necesitățile vitale ale societății
religioase, ale organizării și conducerii Bisericii. Fiecare unitate de pu-
tere bisericească însumează un cuantum din această putere, adică o can-
titate absolut necesară pentru a se conduce o unitate bisericească sau
pentru a se săvîrși o anumită lucrarea bisericească.
O astfel de unitate de putere bisericească se numește în limbajul
juridic oficiu, adică puterea lucrătoare activă care este pusă efectiv în
s'ujba unei colectivități, pentru a satisface o necesitate vitală a aces-
teia. Cuvîntul oficiu nici nu înseamnă altceva decît lucrare, slujire,
jservire sau oficiere.
Astfel fiind va trebui să definim oficiul bisericesc ca o unitate
de putere, însumînd o seamă de drepturi și obligații, prin exercițiul
cărora se satisface o necesitate importantă, sau o necesitate vitală a unei
unități bisericești.
Drepturile și obligațiile care definesc un oficiu, sau pe care le
cuprinde un oficiu bisericesc, sînt atribuite sau conferite, fie unei per-
soane, fie unui colegiu, care exercitîndu-le, îndeplinește ceea ce se
cheamă funcțiuni, adică lucrări corespunzătoare fiecărui oficiu. Lăsînd
la o parte deocamdată organele cărora li se conferă oficiile bisericești,
să vedem de cîte feluri sînt oficiile, cine le înființează sau Ie transformă
și cum se ocupă oficiile..
După o împărțire generală admisă a dreptului canonic, oficiile bi-
sericești se împart an: — oficii pastorale, didactice și oficii admi-
nistrative. Primele fiind cele prin care se cîrmuiesc credincioșii, în
scopul de a-i ajuta să-și dobîndească mîntuirea, cele didactice fiind cele
din învățămîntul teologic, iar cele din a treia categorie sînt cele care
asigură buna funcționare a aparatului administrativ bisericesc. — Ofi-
cii fundamentale și auxiliare. Fundamentale sînt oficiile pastorale și
didactice, iar cele auxiliare sînt cele administrative ; — oficii ale cle-
rului de mir și oficii ale clerului monahal; — oficii compatibile și oficii
incompatibile, adică oficii care pot să fie deținute de aceeași persoană,
socotindu-se a nu fi nepotrivire sau sminteală din această pricină și
oficii care nu pot fi deținute în același timp de aceeași persoană, pentru
că, faptul ar fi socotit producător de sminteală, sau cu totul nepotrivit,
în fond, noțiunea de compatibilitate și incompatibilitate exprimă potri-
vire sau nepotrivire din punct de vedere moral-religios sau juridic ; —
oficii movibile și inamovibile, adică unele în care nu există stabi-
litate și altele în care este asigurată această stabilitate pînă la o vîrstă
sau pe toată viața.
înființarea și transformarea în diverse chipuri a oficiilor bisericești,
adică înființarea de putere bisericească, potrivit necesităților vieții bi-
sericești, și transformarea acestora pe măsura schimbărilor care survin

230 DREPT CANO MIC ORTODOX
în nevoile Bisericii, transformare prin care uneori oficiilor li se dă am-
ploare, alteori — restrângere, unora li se schimbă caracterul, altele se
unesc sau se contopesc etc., toate aceste acte sînt de atributul unității
bisericești competente. Ele nu se pot înființa și nici transforma de vreo
altă putere din afara Bisericii.
In ce privește ocuparea oficiilor bisericești este de observat că nici
aceasta nu se poate face decît prin acte ale autorității bisericești, care
a stabilit în această privință norme generale și speciale.
Prima condiție pentru ocuparea unui oficiu este ca acesta să fie
vacant. Trebuie să relevăm însă faptul că există și oficii care nu pot
fi niciodată vacante și anume acelea pe care le dețin unele grupuri sau
colegii de persoane. Astfel sînt oficiile sinoadelor care nu încetează
niciodată, chiar dacă anume împrejurări le-ar pune în imposibilitate de
a funcționa.
Ocuparea oficiilor vacante se face prin : — numire, alegere, consa-
crare sau hirotonie și prin instituirea formală sau prin introducerea
în atribuțiunile oficiilor.
Aceste procedee sînt reglementate printr-o seamă de dispoziții ca-
nonice sau legale, care în general fac o deosebire care trebuie reținută,
între designarea cuiva prin alegere sau numire sau hirotonie pentru un
anumit oficiu și ocuparea efectivă a acelui oficiu prin instituirea for-
mală, înscăunare, instalare, intronizare sau oricum s-ar numi. Actele din
prima categorie odată săvîrșite, dau persoanelor în cauză îndreptățire
la oficiul în vederea căruia au fost numite, alese sau hirotonite, dar
conferirea însăși a oficiului, deci a drepturilor* și obligațiilor în care
rezidă acesta, nu se face decît prin instituirea formală în respectivul
oficiu. Instituirea formală se săvîrșește de obicei cu o anumită solem-
nitate, înzestrând pe cel instituit în oficiu cu un act deosebit al autori-
tății bisericești, prin care se arată atît oficiul, cît și drepturile și obli-
gațiile care-1 definesc. Actul respectiv se cheamă singhelie pentru preoți
și diaconi și gramată pentru ierarhi (episcopi, mitropoliți, etc.). Pentru
unele din oficii mai este necesar și un act asemănător, emis de puterea
de stat, sub numele de : autorizație de funcționare, decizie, decret, etc.
Un alt act care este legat de ceremonia instituirii formale în oficiu
a gradelor bisericești mai înalte, episcop, arhiepiscop etc., este așa-zisa
investire sau învestitură, prin care se înțelege înveșmîntarea cu putere
din partea autorității bisericești și a celei de stat, a ierarhiilor, cărora li
se oferă în mod simbolic cîrja pastorală sau și alte insigne.
Introducerea în oficiu sau instituirea formală se numește pentru
preoți instalare, iar în cazul episcopilor, arhiepiscopilor etc., înscăunare
sau intronizare.
Abia după ce cineva a fost instituit formal în oficiu, poate să-și
exercite drepturile în mod legal. Exercitarea acestora înainte de ocu-
parea formală a oficiului nu produce efecte juridice și toate actele pe
care cineva le-ar face înainte de a-și ocupa oficiul pentru care a fost
designat, sînt lovite de nulitate, ca ilegale.

CONSTITUIREA ȘI ORGANIZAREA BISERICII 231
G. BISERICA, INSTITUȚIE RELIGIOASA,
SUBIECT AL DREPTULUI
Realitatea in caxe există și în care se aplică puterea bisericească
este Biserica însăși cu tdate elementele care intră în structura sa. Este
însă vorba nuriiai de Biserică sub aspectul său de comunitate religioasă
creștină, adică de chipul văzut al Bisericii. Puterea bisericească de care
a fost vorba în cele anterioare constituie mijlocul cu care Mîntuitorul
a înzestrat, prin Sfinții săi Apostoli, Biserica sub înfățișarea ei de co-
munitate religioasă. Numai sub această înfățișare Biserica constituie
obiect al studiului Dreptului și numai sub această înfățișare ea are și
calitatea de subiect de drept,
Pentru determinarea mai precisă a noțiunii de Biserică în calitate
de subiect de drept menționăm că ea trebuie privită numai ca reali-
tatea la care se pot aplica regulile de drept. Aceasta nu însemnează însă
că la aceeași realitate nu se pot aplica regulile religioase și morale și
nici ca le ignorăm pe acestea, ci numai că punem în relief acea înfăți-
șare a Bisericii care întrunește condițiile pe'ntru a i se putea- aplica,
prin organizarea și conducerea ei, normele cu caracter juridic.
Astfel, ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comuni-
tatea religioasă creștină al cărei țel este înfăptuirea mîntuirii membrilor
săi prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii bisericești.
Să vedem acum felul în care se prezintă structura Bisericii.
In general în structura Bisericii se constată mai întîi existența unui
grup mare sau a unei mase mari de oameni care sînt legați între ei prin
aceeași credință, prin aceeași nădejde a mîntuirii și prin aceeași legă-
tură a desăvîrșirii care este dragostea creștină. Dar membrii Bisericii
sînt împărțiți în trei categorii și anume în membrii simpli care se numesc
laici sau mireni și cărora li se mai zice în mod comun credincioși, în
clerici și în monahi.
Aceste trei categorii se deosebesc în mod evident una de cealaltă
prin mai multe elemente.
în primul rînd cele două dintîi se deosebesc prin starea lor harică
în care și constă deosebirea esențială, dintre . ele. Datorită faptului că
ele se deosebesc prin starea lor. harică, au fost și sînt numite pînă
astăzi stări bisericești iar nu altfel, adică nu li se zice nici pături, nici
clase sociale ci simplu stări ale Bisericii, sau stări bisericești.
Tot stare bisericească i se zice și celei de a treia categorii de mem-
bri ai Bisericii pe care o formează monahii sau călugării și căreia i se
zice în mod curent starea monahală.
Prin urmare în structura Bisericii avem trei categorii de membri,
categorii care se numesc stări și acestea sînt: starea laică sau starea
mirenească, starea clericală sau starea preoțească și starea monahală
sau starea călugărească.

232 4 DREPT CANONIC ORTODOX
In privința stării a treia, adică în privința stării monahale, este de
observat că ea nu se deosebește de cele două dintîi prin vreo stare
harică intermediară sau superioară ori inferioară acelora, ei ea se deose-
bește esențial printr-o stare morală aparte de a celorlalte două stări
și poate fi socotită superioară stării morale comune a credincioșilor prin
faptul că ea își impune să viețuiască la- un nivel mai înalt, prin obser-
varea celor trei principale sfaturi evanghelice : al ascultării, al sără-
ciei și al castității. "
De asemenea, mai este de precizat că sub raport haric, membrii
acestei stări pot face parte fie din starea laică, fie din starea clericală,
clupă cum unii dintre monahi se găsesc exact în starea harică în care
se găsesc creștinii laici, întrucît n-au primit decît taina Sfîntului Botez
și. a ungerii cu Sf. Mir, ori alte taine care le creează o anumită stare
harică, nu însă și pe aceea a cununiei și a preoției, sau după cum alții
au primit Sfînta Taină a Preoției, în vreuna din cele trei trepte ale sale.
Monahii ca o categorie aparte a Bisericii n-au existat însă dintru
început și nu constituie sau nu reprezintă un element constitutiv esen-
țial al structurii Bisericii cum sînt credincioșii laici și clerici, ci consti-
tuie un element auxiliar care a apărut prin diferențierea în timp a masei
de credincioși din rîndurile căreia s-au ridicat prin alegerea unei vieți
mai austere, monahii. De aci rezultă că ei nu au în Biserică caracterul
și importanța pe care o are elementul laic și cel clerical fără de care
Biserica nu poate să existe. Fără de elementul monahal ea a putut să
existe timp îndelungat și ar putea să dăinuiască și de acum înainte.
După cele trei stări care intra în structura Bisericii, urmează să ve-
dem ca un alt element important al acestei structuri, unitățile organi-
zatorice locale și teritoriale ale Bisericii.
Acestea sînt obștiile sau comunitățile mai mari sau mai mici în care
s-au constituit după rînduieli aparte de organizare și de conducere cre-
dincioșii laici și clericii, nu însă și monahii care, după cum vom vedea,
s-au constituit în obști independente de unitățile organizatorice ale
Bisericii.
Cele dintîi unități bisericești locale s-au numit cu termenul simplu
de Biserică (ecclesda) ori și-au zis comunități sau obști, ba uneori chiar
și familii. După ce s-au creat unități teritoriale mai mari acestora, li
s-au zis parohii (Tiapoixta,). Parohiile erau formate din mai multe bise-
rici locale, obști, comunități sau enorii, iar mai tîrziu pe cale de dez-
voltare a organizației bisericești s-a ajuns la constituirea unor unități
tertoriale mai mari care s-au numit fie după numele unor popoare, fie
după numele unor ținuturi, a unor insule sau a unor teritorii administra-
tive, ca apoi să se constituie organizația, unitatea teritorială numită
eparhie, provincie sau mitropolie, apoi altele numite dieceze sau exar-
hate, patriarhate, iar alături de ele au apărut și s-au păstrat, între unită-
țile organizatorice pînă astăzi, unitățile numite Biserici autonome și al-
tele numite autocefale.
Este de menționat că parohiile vechi s-au numit episcopii sau cetăți
și că mai tîrziu între unitățile teritoriale au apărut și protopopiatele.

CONSTITUIREA. ȘI ORGANIZAREA BISERICII 233
Al cincilea element care intră în alcătuirea sau în structura socială
a Bisericii este acela pe care-1 formează organele de conducere ale Bi-
sericii. Acestea se mai numesc și autorități bisericești și se împart în
două mari categorii și anume : în organe individuale și în organe cole-
giale sau sinodale.
Cele dintîi, organele individuale, sînt reprezentate de toate treptele
clerului, adică din cele trei trepte de instituire divină și din celelalte
trepte de instituire bisericească, precum și din slujitorii auxiliari și din
cei harismatici care au existat în Biserica veche.
. Numărul și poziția organelor individuale a Bisericii a crescut sau a
scăzut în decursul istoriei după trebuințele vieții bisericești și după
posibilitățile acesteia,, păstrîndu-se astăzi în genere un număr aproape
egal de trepte ale clerului sau ale slujitorilor bisericești în toate bi-
sericile locale, deși cu felurite deosebiri, fie în ierarhizarea acestora, fie
în numele pe care-1 poartă unele dintre ele. în orice caz se poate spune
ca adevăratele organe individuale de conducere ale Bisericii încep eu
diaconul și sfîrșesc cu patriarhul.
Al șaselea element important care intră în structura Bisericii, deși
nu pretutindeni în același fel, l-au format sau îl formează încă comuni-
tățile religioase.
Dintre acestea există astăzi și s-au menținut pretutindeni numai ob-
ștea religioasă a monahismului, pe cînd celelalte care existaseră în vre-
murile mai vechi au dispărut cu timpul. Astfel a dispărut obștea parabo-
1 anilor, a diaconițelor caire au durat totuși timp foarte îndelungat, apoi
a presbiterelor, a văduvelor, a fecioarelor, ș.a.
Alături de obștea monastică și în locul vechilor societăți religioase
de bărbați sau de femei au mai apărut în diverse biserici alte tipuri noi
de comunități corespunzătoare nevoilor vieții bisericești și condițiilor în
care se afla o biserică sau alta. între acestea sînt de amintit în primul
rînd așa zisele frății creștine, apoi frății ortodoxe, unele asociații mi-
sionare, apoi altele avînd destinația de a înviora misiunea internă, ori
de a combate anumite rătăciri și numite fiecare după specificul țelului
urmărit sau ținindu-se seama de alte considerente. Astfel au existat
și mai există încă în unele Biserici obști de tipul diaconițelor, apoi comu-
nități pentru misiunea externă sau altele pentru misiunea internă.
Al șaptelea element important care intră în alcătuirea sau în structu-
ra Bisericii îl formează unitățile sau așezămintele bisericești, la care se
adaugă, ca o categorie aparte, dar înrudită, și fundațiile dănora de ase-
menea li se zice și așezăminte.
în Biserica veche au existat numeroase instituții sau așezăminte de
asistență socială, dintre care •— de altfel —- cca. șapte au repre-
zentat modul concret organizat și statornic de aplicare a dragostei
creștine. Aceste instituții după categoria de ființe umane cărora le ve-
neau în ajutor sau cărora le ofereau o asistență organizată și de durată
purtau următoarele denumiri: vrefocomii, adică case pentru adăpostirea
copiilor nevîrstnici sau abandonați ; orfanottrofil, adică orfelinate în
care erau întreținuți cu adăpost și cu hrană copiii orfani,• partenocomii,
case de adăpost pentru fete orfane sau rămase fără îngrijire din partea

234 DREPT CANO MIC ORTODOX
familiei; gherontocomii, case de adăpost pentru bătrîni adica azile de
bătrîni; hirocomii, case de adăpost pentru văduve rămase fără de nici
un sprijin ; nosocomii, adică spitale, cum ,se numesc pînă astăzi sau
vechile bolnițe ; și în fine xenodohii,-case primitoare de străini sau ho-
teluri primitive.
Alături de aceste instituții sau așezăminte au mai apărut în decursul
vremii, încă din primele veacuri, felurite instituții de cultură cum au fost
școlile cele mai vechi de cultură creștină cunoscute sub numele de
școli catehetice, apoi școlile de formare a clerului al căror număr și mod
de organizare s-a schimbat mereu după cum au cerut nevoile vieții
bisericești.
Cît despre fundații care sînt numite și ele pe drept cuvînt așeză-
minte, natura și numărul lor a variat iarăși după posibilitățile fonda-
torilor și după nevoile Bisericii. Ele au constat și constau și astăzi din
mase de bunuri care au fost puse la dispoziția Bisericii fie pentru a în-
treține instituții de asistență socială sau alte instituții bisericești, fie
pentru a satisface felurite alte trebuințe ale vieții bisericești, fie pentru
a construi sau a întreține din veniturile lor, biserici, mînăstiri, școli, ș.a.
în fine între elementele care intră în structura Bisericii, deși într-un
fel deosebit decît cele arătate pînă aici, se număra și legile și instituțiile
juridice ale Bisericii, precum și întreaga ordine juridică a Bisericii care
leagă toate celelalte elemente, înzestrîndu-le cu un veșmînt aparte care
se numește veșmîntul juridic ce constituie în același timp o pîrghie,
prin care autoritatea bisericească acționează asupra tuturor realităților
care intră în structura sau alcătuirea Bisericii.
Prin natura sa, acest din urmă element este țesut în întreaga struc-
tură a Bisericii și din cunoașterea lui se lămurește și mai bine caracterul
de subiect de drept al Bisericii în genere, precum și calitatea de subiect
de drept, fie ca persoane fizice, fie ca persoane juridice a tuturor ele-
mentelor care intră în structura sau în alcătuirea Bisericii.
Toate elementele amintite !în enumerarea pe care am adoptat-o,
dau contur și conținut organizației Bisericii, care, privită prin prisma
lor, este destul de complexă, dar închegată și unitară, în același timp.
Pentru înțelegerea poziției și rostului tuturor elementelor enumerate
în viața bisericească este necesar să stăruim pe rînd asupra fiecăruia din-
tre elementele pe care le-am enumerat, în parte.

II.
MEMBRII BISERICII..
STĂRILE BISERICEȘTI
A. CLERUL, STAREA CLERICALA SAU PREOȚIA, LOCUL
ȘI IMPORTANȚA EI ÎN BISERICA
1. Noțiunea de cler, ierarhie, preoție
și expresiile derivate din ele
Sub numele de cler, se înțelege totalitatea slujitorilor bisericești
care sînt instituiți prin hirotonie.
înțelesul acestui cuvînt nu a fost de la început însă acela pe care-1
are astăzi.
Prin cler s-a înțeles inițial totalitatea slujitorilor Bisericii, indife-
rent de starea harică în care se găseau, adică —• în acest înțeles — din
cler făceau parte atît slujitorii bisericești de instituire divină: episcopii,
presbiterii și diaconii — aceștia în primul rînd —, cît și toți ceilalți
slujitori creați de către conducerea bisericească, după trebuință, adică
ipodiaconii, exorciștii, lectorii etc., cu alte cuvinte toate gradele zise
inferioare.
In vremea veche, în care cuvîntul cler avea acest înțeles, se alcătuiau atît
Pe la centrele bisericești, cît și la bisericile locale niște liste sau cataloage ale clerului,
în care erau înscriși numeric și nominal toți slujitorii Bisericii. Rostul acestor cata-
loage era inițial nu numai acela de a se păstra prin ele evidența slujitorior bisericești,
ci și de a se putea legitima prin înscrierea în ele, calitatea de cleric activ al Bisericii,
iar cei ce erau pedepsiți într-o formă oarecare, sau chiar cu excluderea din clei,
erau șterși din cataloagele clerului.
Mai tîrziu, aceste cataloage au servit, de la Constantin cel Mare încoace și
pentru a se asigura slujitorilor Bisericii, prin înscrierea în ele, privilegiile sau drep-
turile deosebite care au început a fi conferite clerului. Cei ce erau înscriși în cata-
loagele clerului, beneficiau de aceste drepturi sau privilegii, iar cei ce erau șterși
din ele, și le pierdeau.
Mai tîrziu s-au introdus și numirile : clerul superior și clerul inferior; cea dintîi
numire se folosea pentru indicarea membrilor clerului sacramental, adică a celui ins-
tituit prin hirotonie, iar cea de a doua pentru a indica clerul nesacramental sau de in-
stituire bisericească, de Ia treapta de diacon în jos.
Tîrziu de tot, denumirea «clerul superior» a început a se folosi numai pentru
acei membri ai clerului care aveau hirotonia în arhiereu sau în treapta episcopală.
Tuturor acestora Ii s-a zis și li se zice pînă astăzi că formează clerul înalt. Cu același
înțeles s-a introdus — în cele din urmă — și cuvîntul chiriarhie, precum și denumirea
^e «înalta ierarhie» sau și numai simplu «ierarhie».

236 DREPT CANO MIC ORTODOX
Cu aceasta am atins un alt aspect al terminologiei folosită în Biserică pentru
desigilarea clerului și a treptelor sale, aspect pe care îl exprimă cuvîntul «ierarhie».
în vorbirea curentă bisericească, ca și în cea cărturărească, cuvîntul ierarhie
se folosește uneori exact în același înțeles în care se folosește și cuvîntul cler, iar
alteori, cu alte înțelesuri, și anume, în acela devenit tipic, exprimînd noțiunea de
episcopat, și apoi în acela de înșirare logică pe scară ascendentă sau descendentă a
tuturor treptelor de slujitori bisericești, adică atît a celor care fac parte din slujitorii
sacramentali, cît și a celor nesacramentali.
in fine, cuvîntul cler, ca și cuvîntul ierarhie, sînt folosite cîteodată
în înțeles egal cu iacei a de preoție sau de pr eoțime.
Spre a înțelege în mod corespunzător stările pe care le exprimă
aceste cuvinte, este necesar să lămurim mai concret cele trei cuvinte
de bază : clerul, ierarhia și preoția, care se folosesc în atîtea înțelesuri
care le apropie sau Ie depărtează.
Cuvîntul cler ( o v.A^po<;, oo } are înțelesul originar de soartă. El mai
are însă și înțelesul de ales prin soartă sau de soartă și acesta este
sensul lui și mai vechi, legat de radicalul din care derivă și anume de
verbul (xXTjpoto ) care însemnează a chema. Din ele a derivat cuvîntu]
acesta, care are înțelesul de chemat. Ca atare, cuvîntul xX-^po? are în-
țelesul de chemat prin soartă, de unde și înțelesul devenit curent de
ales de soartă sau prin tragere Ia sorți, cum s-a făcut precum spune
Sfînta Scriptură, alegerea lui Matia în locul de apostol din care a de-
căzut Iuda.
Deci prin cuvîntul cler trebuie să înțelegem alegerea sau chemarea,
ori mai bine zis chemarea sau alegerea prin soartă, și tocmai în acest
înțeles s-a adoptat cuvîntul cler pentru a designa totalitatea celor care
sînt chemați sau aleși de soartă pentru slujirea preoțească. Ou alte
cuvinte, Clericii sînt cei chemați la soarta slujirii preoțești, adică Ia
aceea de slujitori ai Bisericii.
Cuvîntul ierarhie este format din două cuvinte tspo?, a ov, și to ap^e-
Tov, cel dintîi însemnînd sfîntă, iar cel de al doilea însemmînd căpe-
tenie sau conducere. Deci cuvîntul ierarhie are înțelesul originar de
conducere s.fîntă sau de căpetenie sfîntă. în acest înțeles el s-a potrivit
spre a fi folosit în Biserică, pentru a exprima noțiunea de cler sau pe
aceea de preoție. Cu același înțeles, se folosește și atunci cînd vrea
să exprime pe lîngă noțiunea de cler și pe aceea de totalitate a trepte-
lor clerului sau ale preoției.
Cuvîntul preoție are înțelesul de stare harică superioară stării co-
mune a oamenilor simpli, laici sau profani, care se creează prin confe-
rirea harului sfințitor. Acesta este înțelesul specific creștin pe care -!.
exprimă sau pe care-1 are cuvîntul preoție,
Cuvîntul însuși vine. de la cuvîntul grecesc o •spsoSu'cspo? care are
înțelesul de bătrîn, de căpetenie sau de conducător. Cu acest înțeles
de căpetenie sau de conducător religios s-a folosit și în Biserică cuvîntul
preot. Iar de aci cuvîntul preoție a dobîndit însemnarea de stare repre-
zentată de către conducătorii religioși și anume de totalitatea acestor
conducători din toate treptele instituite prin hirotonie și adică treapta
arhieriei, a presbiteratului și a diaconiei. Deci cuvîntul preoție însem-
nează totalitatea slujitorilor bisericești, cărora îi s-a conferit o stare
harică deosebită prin hirotonie.

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 237
Privită în totalitatea ei, preoția constituie și o stare aparte între
membrii Bisericii, care se numește și starea clericală sau starea preo-
țească, ori cinul preoțesc.
Din această stare, fac parte numai trei trepte de instituire divină și
care se creează prin hirotonie și anume, treapta arhieriei sau a epis-
copatului, treapta presbiteratului sau a preoției propriu-zise și treapta
diaconiei sau a diaeonatului. Toate celelalte trepte care au la bază hiro-
tonia în vreuna din acestea trei, sînt derivate din ele prin lucrare ome-
nească și ele se cheamă trepte de instituire bisericească.
Dar pe lîngă treptele de instituire bisericească, care au la bază
hirotonia, mai există și alte trepte de instituire bisericească, la baza
cărora nu stă actul hirotoniei în nici una dintre cele trei trepte ale
preoției de instituire divină. Acestea nu fac parte din preoție, ci numai
cele care au la bază hirotonia.
După aceste lămuriri asupra înțelesului în care se folosesc cuvin-
tele : cler, ierarhie și preoție, precum și expresiile derivate din ele, să
vedem mai de aproape ce reprezintă starea clericală sau preoția în sens
propriu, care este poziția și importanța ei în Biserică.
2. Starea clericală sau preoția în sens propriu,
poziția și importanța ei în Biserică
Mai întîi relevăm faptul că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce
se numește preoție în sens propriu și specific bisericesc, reprezintă o
categorie de membri ai Bisericii și anume aceea care e formată prin con-
ferirea harului sfințitor în una din cele trei trepte de slujitori bisericești
de instituire divină.
Ceilalți membri ai clerului, care nu sînt instituiți prin hirotonie, nu
fac parte din starea clericală propriu-zisă sau din preoție.
In al doilea rînd, trebuie să relevăm faptul că preoția constituie
prin ea însăși, adică prin starea ei harică, unul din mijloacele cu care
însuși Mîntuitorul, prin Sfinții săi Apostoli, a înzestrat Biserica, și anume
acel mijloc fără de care nu este cu putință continuarea lucrării mîntui-
toare a Bisericii.
Privită în acest fel, preoția reprezintă un element al puterii biseri-
cești, adică al însușirii pe care o are Biserica de a săvîrși prin ea o
lucrare absolut necesară pentru mîntuire. Cu toate acestea, în mod obiș-
nuit preoția nu este trecută în vreuna din categoriile puterii bisericești,
pentru că prin ea însăși se exercită în mod curent acea parte a puterii
bisericești, care este destinată continuării prin Biserică a lucrării mîn-
tuitoare pregătită de Iisus Hristos.
Am spus însă că preoția este un mijloc ca care însuși Mîntuitorul
a înzestrat Biserica. Ce trebuie înțeles prin acest lucru în mod real ?
Trebuie înțeles' în primul rînd că preoția există. Sn Biserică și nu-
mai în Biserică, nu în afară și nici deasupra Bisericii, ci în corpul Bi-
sericii, ca o parte a acestuia.
în al doilea rînd trebuie înțeles că preoția fiind mijlocul principal
prin care se lucrează mîntuirea în Biserică, ea se găsește' prin această
acțiune, la locul cel mai înalt sau cel mai avansat al vieții bisericești și

238 DREPT CANO MIC ORTODOX
că ea formează astfel elementul îndrumător șl conducător al Bisericii
prin însăși starea, lucrarea și rostul ei.
In această situație sau cu această poziție în Biserică, preoția apare
ca fiind cea dintîi chemată nu numai să lucreze mîntuirea membrilor
Bisericii, ci și să păstreze spre a le putea folosi în mod eficace, toate
mijloacele cu care, pe lîngă preoție, Mîntuitorul a înzestrat Biserica Sa.
Totalitatea acestor mijloace au fost transmise Bisericii prin Sfinții Apos-
toli și de aceea ele au fost considerate ca formînd împreună moștenirea
lăsată de la Sfinții Apostoli sau ceea ce se mai numește și succesiunea
apostolică.
Ce rezultă de aci pentru determinarea mai precisă a poziției preo-
ției și a importanței ei în viața Bisericii ?
Rezultă în mod clar că preoția în totalitatea ei, este purtătoarea suc-
cesiunii apostolice pe care trebuie să o păstreze, spre a o folosi în lu-
crarea sa mîntuitoare, pentru că fără mijloacele care intră în alcătuirea
acestei succesiuni, lucrarea mîntuitoare nu poate fi săvîrșită.
Pe de altă parte, nu trebuie confundată preoția cu Biserica, atunci
cînd este vorbă de succesiunea apostolică sau de moștenirea lăsată de
Sfinții Apostoli Bisericii. Trebuie avut mereu în vedere faptul că în-
tr-adevăr această succesiune sau moștenire a fost lăsată Bisericii, căreia
i-a fost lăsată ca parte a acestei succesiuni și preoția. Astfel, fiind
păstrătoarea principală a succesiunii apostolice este Biserica în totali-
tatea ei, nu numai clerul, ci clerul împreună cu toți ceilalți credincioși
sub călăuzirea Sfîntului Duh și avînd în fruntea tuturor pe însuși lisus
Mîntuitorul.
Rezultă clar de aici că deși preoția este chemată la lucrarea de căpe-
tenie în Biserică, la slujirea preoțească și la conducerea obștei credin-
cioșilor, ea numai în unire cu to.ți ceilalți membri ai Bisericii, numai
încadrată în corpul Bisericii își poate îndeplini lucrarea și misiunea sa.
Din cuprinsul succesiunii apostolice, ea deține în mod special cele
trei ramuri ale puterii bisericești, prin care efectiv se lucrează mîntuirea,
adică ramura numită a puterii învățătorești, aceea numită a puterii sfin-
țitoare și apoi aceea a puterii cîrmuitoare sau pastorale.
Pe toate acestea le deține în baza hirotoniei și le primește prin
actul hirotoniei, adică prin încorporarea lor la starea cea mai presus de
fire a vaselor alese ale harului sfințitor. Ea nu deține însă decît ca o
îndatorire acea parte a puterii bisericești, care nu derivă din starea sa
harică sau pe care nro implică sau n-o cuprinde această stare, și anume,
puterea de a păstra nealterat adevărul de credință, pentru că această
putere i s-a dat numai Bisericii în totalitatea ei și numai ea în această
totalitate o poate folosi sau exercita. Deci sub acest raport, preoția apare
în mod și mai clar doar ea un mijloc al Bisericii și doar ca o parte a
succesiunii apostolice, care constă după cum se știe din două părți esen-
țiale : din credință și din har. Credința o păstrează în mod nealterat
numai Biserica în întregimea ei, iar harul îl deține preoția în totali-
tatea ei, adică toate cele trei trepte ale preoției de instituire divină și
nu numai una dintre ele.
Lămurită în acest sens, poziția preoției în Biserică trebuie să se
rețină deci că ea constituie unul din mijloacele care intră, prin starea

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 239
sa harică, în conținutul succesiunii apostolice și că prin calitatea de de-
ținătoare a harului sfințitor și de lucrătoare principală a mîntuirii cre-
dincioșilor, prin folosirea celor trei ramuri ale puterii bisericești, ea se
situează în fruntea credincioșilor și prin aceasta în fruntea Bisericii, for-
mînd în acest înțeles conducerea bisericească.
în această calitate și de pe această poziție, ca organ al Bisericii, ea
are ca principală grijă păstrarea adevărului de credință și împărtășirea
harului sfințitor pentru ca prin ele să poată fi asigurată mîntuirea cre-
dincioșilor.
La această lucrare participă întreaga preoție, adică toți membrii
clerului de instituire divină, căci preoția, deși a fost împărțită în trei
trepte, este totuși una și nedespărțită în fond, după cum Biserica este
una, după cum harul este unul, după cum credința este una și după
cum însăși lucrarea mîntuirii este una.
Astfel privită și înțeleasă preoția în toate cele trei trepte ale ei este
purtătoare a succesiunii apostolice și continuatoare a lucrărilor mîntui-
toare. Acest lucru trebuie înțeles și în sensul că preoția n-a fost con-
cepută de întemeietorul Bisericii ca rezidind într-o singură treaptă, ci ca
rezidînd în trei trepte, din care dacă lipsește una, preoția încetează să
mai existe în sensul ei adevărat. Ea nu poate fi reprezentată nici ca
stare și nici ca lucrare și misiune în lume, numai prin vreuna dintre cele
trei trepte, chiar dacă este vorba de treapta arhieriei sau a episcopatu-
lui, întrucît contrar celor ce se spun uneori cu prea multă ușurință, nu
numai episcopatul este păstrătorul succesiunii apostolice și cîrmuitorul
> Bisericii prin lucrarea mîntuitoare pe care o săvîrșește, ci întreaga
preoție, în toate cele trei trepte ale ei. ' –
3. Treptele preoției de instituire divină
în epoca apostolică
Să vedem acum care sînt și cum se prezintă, mai concret în epoca
apostolică, cele trei trepte ale preoției de instituire divină.
După cum arată întreaga istorie și viață a Bisericii, cele trei trepte
de instituire divină, adică episcopii, preoții și diaconii sau treapta epis-
copatului, treapta presbiteratului și treapta diaconatului au existat din
epoca apostolică și s-au păstrat neîntrerupt după rînduieli statornice, •
observate pînă azi.
Dar tot istoria Bisericii ne arată că în afară de aceste trei trepte
de instituire divină, înaintea lor sau paralel cu ele, au existat și alți
slujitori ai Bisericii și anume: mai întîi Sfinții Apostoli, apoi'așa nu-
miții slujitori harismatici dintre care cei mai importanți au avut urmă-
toarele numiri : apostoli — în sensul larg al cuvîntului, nu în sensul
specific în care se numeau prin acest cuvînt numai cei doisprezece —
apoi profeți, (învățătorii, evangheliști și exorciști.
Sfinții Apostoli aleși de Domnul au fost în număr de 12, dar prin
căderea lui Iuda au rămas 11. Pentru completarea numărului de 12 s-a
procedat la alegerea unui nou Apostol, folosindu-se următorul procedeu :
Obștea credincioșilor împreună cu Sfinții Apostoli au osebit, adică
au ales doi bărbați vrednici și apoi au tras la sorți, care dintre ei să fie

240 DREPT CANO MIC ORTODOX
rînduit Apostol în locui iui Iuda. Iar voia lui Dumnezeu 1-a chemat prin
sorti pe Matia la vreidnieia de Apostol. Completîndu-se numărul de 12
ai trupului sau colegiului Sfinților Apostoli, lor li s-a mai adăugat prin
chemare directă de către Domnul un al treisprezecilea Apostol, în per-
soana Sfîntului Pavel.
Deci cei dintîi și principalii slujitori ai Bisericii au fost Sfinții
Apostoli.
Ei au chemat apoi la slujirea Bisericii, prin alegere de către obștea
credincioșilor și prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie, prin in-
vocarea Duhului Sfînt, pe slujitorii din cele trei trepte ale preoției pro-
priu-zise și adică pe episcopi, pe preoți și pe diaconi. Chemarea aces-
tora la slujirea Bisericii s-a făcut de către Sfinții Apostoli din mandat
divin, adică după îndrumarea și porunca Mîntuitorului, iar nu prin
simpla hotărîre și chibzuință a Sfinților Apostoli.
Din acest motiv, cele trei trepte ale pr'eoției create de Sfinții Apos-
toli se cheamă trepte de instituire divină, nu cum greșit li se zice cîte-
odată, trepte de drept divin. Lor li se mai zice și ierarhia sacramentală
(hierarchia ordinis) și ierarhia hirotonie, căci în limba latină' ordo, or-
dins însemnează hirotonie, adică ierarhia creată printr-un sacrament,
adică printr-o taină, prin taina hirotoniei.
Cînd și cum s-a făcut hirotonia de către Sfinții Apostoli ale celor
chemați la treptele preoției de instituire divină, nu rezultă în mod clar
și precis din textul Sfintei Scripturi. Ea ne vorbește doar de modul insti-
tuirii de către Sfinții Apostoli a' celor șapte diaconi, a căror menire '
nu era însă aceea de a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii, ci sluji-
tori ai meselor, adică ai lucrării de asistență socială în viața Bisericii,
în această privință, nu lasă nici o îndoială tîlcuirea pe care o face locu-
lui de la Faptele Apostolilor cap. VI, canonul 16 al Sinodului VI ecu-
menic.
Este cert însă că înainte de instituirea celor șapte diaconi rînduiți
să slujească meselor, dar hirotoniți și ei de către Sfinții Apostoli prin
punerea mîinilor, n-au existat în Biserică alți slujitori sacramentali,
decît Sfinții Apostoli. Acest lucru îl precizează iarăși canonul 16 al
Sinodului VI ecumenic. Ulterior, au fost chemați la slujirea preoțească
și hirotoniți fiecare în cîte una din cele trei trepte ale preoției, atît
episcopii, cît și preoții, cît și diaconii sacramentali, adică cei destinați să
slujească împreună cu preoții și cu episcopii, prin calitatea lor harică și
prin chemarea lor deosebită, în întreaga lucrare specific preoțească, care
consta — și atunci ca și astăzi — din săvîrșirea celor sfinte, din propo-
văduirea adevărurilor de credință și din cîrmuirea credincioșilor, sau
din îndrumarea și conducerea lor pe calea mîntuirii.
înșiși Sfinții Apostoli le-au dat apoi îndrumări orale și scrise sluji-
torilor din cele trei trepte ale preoției create de ei prin mandat divin,
cum să-și îndeplinească slujirea lor și cum să cheme pe alții la aceeași
slujire. Cu deosebire, epistolele pastorale ale Sfîntului Apostol Pavel
sînt edificatoare în această privință.
Prin urmare, în prima fază de organizare a vieții bisericești din
epoca apostolică existau cinci categorii de slujitori ai Bisericii și anume :

I
MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 241
Sfinții Apostoli, episcopii, presbiterii, diaconii sacramentali și diaconii
destinați sa slujească trebuințelor practice ale vieții bisericești.
Paralel cu slujitorii de instituire divină, adică cu cele cinci trepte
ale acestor slujitori arătate mai sus, au apărut tot din prima fază de
organizare a vieții Bisericii sau din prima fază a epocii apostolice și slu-
jitorii harismatici, adică cei chemați la slujirea Bisericii direct de către
Dumnezeu, prin înzestrarea lor cu daruri suprafirești și prin îndemnul
puternic, prin îndemnul lăuntric — ca lucrare a harului dumnezeiesc •—,
de a se pune în slujba Bisericii prin darurile extraordinare pe care le pri-
miseră. Aceste daruri se numesc harisme, spre deosebire de celelalte
care se comunică prin hirotonie sau se mijlocesc prin aceasta și care se
numesc haruri sau daruri dumnezeiești.
Harismaticii n-au fost instituiți prin urmare de către Sfinții Apostoli,
ci au fost creați prin lucrarea directă a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfînt.
Numărul lor a variat, dar principalii slujitori harismatici sînt cei care
au fost amintiți mai sus, adică: apostolii în sens larg, profeții, învăță-
torii sau didascalii, evangheliștii, exorciștii.
Apostolii erau propovăduitori ai cuvîntului. Ei semănau pretutin-
deni sămânța credinței celei noi, cutreierînd pămîntul și neavînd nici
chemarea, nici rostul și nici dreptul de a sta mai multă vreme într-o
localitate.
In aceeași situație se găseau și profeții, care și ei erau propovădui-
tori ai credinței celei noi, însă întăreau adevărul pe care-1 propovă-
duiau prin preziceri sau profeții, a căror împlinire făcea ca noua cre-
dință să dobândească un prestigiu și o putere prin care pătrundea tot
mai adînc în sufletul oamenilor și se răspîndea pe arii tot mai întinse.
în privința apostolilor și a profeților, Didahia celor doisprezece
apostoli cuprinde dispoziția ca ei să nu fie ținuți mai mult de două sau
trei zile într-o localitate. Nu spune însă același lucru și despre a treia
treaptă a slujitorilor harismatici, adică despre învățători sau didascali.
Slujirea acestora consta într-o propovăduire cu caracter de învă-
țămînt asemănător cu cel catehetic, dar de ținută mai înaltă și menit
să adîncească adevărurile de credință pe care le semănau apostolii și
le întăreau profeții, să le lege mai strîns de inima credincioșilor, de
cunoștințele lor, de modul lor de trai, de realitățile vieții lor.
O lucrare asemănătoare cu a învățătorilor sau a didascalilor o să-
vîrșeau și evangheliștii, a căror misiune specială se pare că a fost o pro-
povăduire cu caracter omiletic, legată de păstrarea și de folosirea fidelă
a cuvintelor din Sfînta Scriptură, a unor capitole sau pericope întregi,
pe care le reproduceau, stăruind să le fixeze în mintea ascultătorilor și
să le tîlcuiască în părțile mai greu de înțeles. Ei sînt principalii creatori
ai elementelor Sfintei Tradiții prin această lucrare a lor.
Cît despre exorciști, se știe că ei îndeplineau lucrarea de liniștire
și curățire a sufletelor, prin rugăciuni și acte rituale, menite să înde-
părteze duhurile cele necurate, ca și gîndurile potrivnice care îi bîntuiau
pe unii.
înzestrați .cu daruri suprafirești, slujitorii harismatici, pe lîngă lu-
crarea lor comună, mai săvîrșeau și o serie de acte minunate, al căror
rost era să adeverească calitatea lor de slujitori ai Bisericii, trimiși de
16 — Drept caaonic ortodox

242 DREPT CANO MIC ORTODOX
Domnul și să întărească mereu adevărurile de credință pe care le pro-
povăduiau ei sau ceilalți slujitori ai Bisericii și deopotrivă toți creștinii.
Adăugîndu-i deci pe slujitorii harismatiei la slujitorii de instituire
divină ai Bisericii, găsim că în prima fază a epocii apostolice, slujitorii
Bisericii se împărțeau în zece trepte sau categorii și anume : Sfinții
Apostoli sau apostolii propriu-ziși, episcopii, presbiterii, diaconii sacra-
mentali, diaconii din asistența socială, apoi apostolii în sens larg, pro-
feții, învățătorii sau didascalii, evangheliștii și exorciștii.
In aceeași vreme mai apar și alți slujitori nesacramentali și neharis-
matici, adică nefăcînd parte nieii dintre slujitorii de instituire divină
ai Bisericii, nici din slujitorii ei harismatiei, dar îndeplinind numeroase
și importante lucrări în slujba Bisericii, ca slujitori apostolici, adică
instituiți prin simpla chemare a lor de către Sfinții Apostoli și prin rîn-
duirea lor la anumite ascultări.
Din această categorie de slujitori nesacramentali amintim mai întîi :
pe cei 70 sau 72 de ucenici ai Sfinților Apostoli, apoi diaconițele, vădu-
vele și presbiterele. Despre acești slujitori bisericești există numeroase
mărturii în Sfînta Scriptură și în alte scrieri din epocă apostolică și post
apostolică. Alături de ei, tot cu rosturi secundare în raport cu cele două
categorii principale de slujitori ai Bisericii și chiar în raport cu aceasta
a treia categorie, mai sînt pomeniți și alți slujitori mai mici care s-au
găsit în serviciul unora dintre Sfinți Apostoli, a comunităților biseri-
cești, ori ai unor membri ai clerului.
Aceasta este imaginea sau schema slujitorilor principali ai Bisericii,
existenți în epoca apostolică. Unii dintre ei au supraviețuit acestei epoci
și-i întîlnim mai tîrziu în epoca posț-apostolică, ba și în veacurile ur-
mătoare, iar alții s-au păstrat pînă astăzi.
Să'vedem și sub acest aspect ce s-a petrecut cu slujitorii de atunci
ai Bisericii. *
4. Treptele preoției în dezvoltarea lor istorică
pînă în vremea noastră
Sfidnții Apostoli au săvîrșit o lucrare unică în viata Bisericii, prin
calitatea lor de slujitori aleși de către Domnul, fie personal și direct,
cum a fost cazul primilor doisprezece apostoli, fie indirect, prin sorți,
cum a fost cazul lui Matia, fie pe cale miraculoasă, sau mai bine zis,
printr-o minune, cum a fost cazul cu chemarea la apostolat a Sfîntului
Apostol Pavel.
Pentru săvârșirea acestei lucrări unice, ei au fost înzestrați de
Domnul, în mod direct și apoi prin lucrarea Duhului Sfînt, prin lucrarea
Mîngîietorului care le-a fost trimis de către Domnul, atît cu plenitudinea
preoției, în forma sa superlativă de' apostolat, cît și cu daruri supra-
firești sau cu daruri extraordinare, numite harisme. Din întreaga lor pu-
tere sau din totalitatea însușirilor pe care le-au dobîndit prin chemarea
la apostolat și prin actele ulterioare chemării, Sfinții Apostoli nu au
transmis membrilor preoției de instituire divină, nici cu ocazia creării
celor trei trepte ale acestei preoții, nici mai tîrziu, decît o anumită parte

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 243
din puterea cu care fuseseră ei înzestrați. Să vedem ce nu au transmis
și nu au putut transmite Sfinții Apostoli preoției neotestamentare sau
preoției de instituire divină a Bisericii ?
Mai întîi, ei n-au transmis harismele și nici nu ie puteau transmite,
adică puterile lor suprafirești sau darurile extraordinare, prin care au
putut săvîrși minuni, au putut profeți etc.
în al doilea rînd, ei nu au transmis și nici nu au putut transmite
•apostolatul propriu-zis sau calitatea de organe alese direct sau indirect,
ori pe cale miraculoasă de către însuși Domnul. în privința aceasta, ei
au avut îndrumările necesare de la Mîntuitorul, în baza cărora au pro-
cedat la alegerea Iui Matia și în baza cărora au recunoscut calitatea de
Apostol a Sfîntului Apostol Pavel. Ei n-au mai instituit alți apostoli și
nici n-au avut calitatea de a chema pe nimeni la apostolat, decît în
cadrul strict al mandatului, în legătură cu Matia.
Apostolatul însuși a fost o harismă în cuprinsul căreia intrau două
însușiri extraordinare și netransmisibile și anume : însușirea de a fi
organ al revelației și aceea conexă, dar prealabilă a infailibilității.
Sfinții Apostoli au fost organe ale revelației și în această calitate
s-au bucurat de infailibilitate personală. Este evident că aceste două în-
sușiri sau daruri suprafirești legitimează considerarea apostolatului ca
harismă și fac să se înțeleagă și mai bine faptul că apostolatul nu era
transmisibil.
Tot ca însușire cu totul deosebită care intră în conținutul aposto-
latului, fără a fi însă o harismă, Sfinții Apostoli au mai avut și fiecare
personal, jurisdicție nelimitată, adică jurisdicție universală sau ecu-
menică, dreptul lor de a săvîrși lucruri apostolești nefiind limitat la o
localitate sau la un teritoriu. Nici această putere de jurisdicție univer-
sală nu a fost transmisibilă și ei nici nu au transmis-o și nici n-au în-
cercat să o transmită nimănui. Din contră, prin felul în care i-au insti-
tuit pe slujitorii Bisericii din cele trei trepte ale preoției neotestamen-
tare, ei au dovedit că nu înțeleg să transmită jurisdicția universală nici
uneia dintre aceste trepte, nici uneia dintre persoanele chemate în vre-
una dintre cele trei trepte, ci numai tuturor împreună, adică întregii
preoții de instituire divină.
Deși aveau aceeași putere, fiecare în mod personal, totuși Sfinții
Apostoli n-au înțeles să-și exercite jurisdicția universală în mod per-
sonal, decît în lucrarea misionară și în diverse alte ocazii, nu însă și
atunci cînd s-au pus probleme litigioase pentru conștiința creștinilor
sau tulburătoare pentru mersul înainte al lucrării Bisericii. în asemenea
cazuri, ei au procedat consultîndu-se reciproc și punîndu-se cu toții
de acord. Ba mai mult", au apelat și la concursul credincioșilor și a celor-
lalți slujitori ai Bisericii, cum o dovedește modul în care s-a ținut Sino-
dul apostolic sau Sinodul de Ia Ierusalim, pe la anii 50 sau 51.
Privind la acest mod de a lucra al Sfinților Apostoli și la elemen-
tele care-i legau într-o comuniune, făcîndu-i să formeze împreună acel
organ unitar, care se numește colegiul apostolic, se poate spune despre
Sfinții Apostoli și despre apostolat în genere, același lucru pe care 1-a
spus mai tîrziu Sfîntul Ciprian despre episcopat și anume : «apostolatus
unus est, cuius a singulis in solidum pars tenetur». Căci într-adevăr

9
244 DREPT CANONIC ORTODOX
apostolatul a fost unul singur, pe care l-au deținut în plenitudinea lui
fiecare dintre Sfinții Apostoli personal, precum și toți laolaltă, unitatea
lor constituind unul din elementele de bază ale unității Bisericii.
Dar dacă Sfinții Apostoli n-au putut transmite nici harismele per-
sonale, multiple, nici apostolatul sau harisma apostolatului și nici juris-
dicția universală asupra Bisericii pe care o deținea fiecare în mod per-
sonal, atunci ce au transmis ei preoției neotestamentare sau preoției de
instituire divină creată de înșiși Sfinții Apostoli ?
Ei au transmis acea zestre care se numește în mod curent suc-
cesiune apostolică și care constă în starea harică a preoției din cele
trei trepte de instituire divină și în puterea pe care o au aceste trei
trepte de a continua lucrarea Sfinților Apostoli și a Mîntuitorului,
privită sub cele trei înfățișări : de lucrare sfințitoare, de lucrare propo-
văduitoare și de lucrare cîrmuitoare sau pastorală.
Precum s-a văzut și s-a arătat lămurit în altă parte, Sfinții Apostoli
au mai lăsat sau au mai transmis ca zestre a lor și o altă putere și anume
puterea de a păstra nealterat sau în mod infailibil adevărul de credință,
adevărul revelat. Această putere ei au transmis-o din mandat divin și
potrivit cuvintelor exprese ale Mîntuitorului, Bisericii în întregimea ei,
adică întregului corp eclesial. Iar la această putere, preoția de instituire
divină este părtașe ca element constitutiv esențial al Bisericii sau ca
element căruia îi este încredințată tot din mandat divin sau prin chemare
de la Domnul, prin intermediul Sfinților Săi Apostoli însăși, continuarea
lucrării Mîntuitorului și a Sfinților Săi Apostoli, așa cum s-a rînduit atît
de către Domnul, cît și de către Sfinții Apostoli din mandatul Său, pen-
tru ca această lucrare să asigure țelul suprem și ultim al Bisericii, mîn-
tuirea credincioșilor. Rezultă din toate acestea, în mod clar și cât se poate
pe înțeles că Sfinții Apostoli n-au avut și nu au urmași în apostolat și că
preoția de instituire divină pe care au creat-o ei este în întregime ur-
mașa Sfinților Apostoli, însă numai în lucrarea legată de misiunea lor
specială de a continua prin ea lucrarea mîntuitoare a Domnului și aceea
desfășurată în același scop și cu mijloacele adecvate de către Sfinții
Apostoli.
Cele trei trepte ale preoției de instituire divină moștenind de la
Sfinții Apostoli partea transmisibilă din puterea sau înzestrarea lor, o
dețin și o exercită în viața Bisericii din mandat divin. Precum s-a mai
spus însă ei împart una din puterile care fac parte din moștenirea
apostolică cu restul membrilor Bisericii și anume pe aceea a infaili-
bilității în materie de păstrare a dreptei credințe.
Dar cu toate că preoția de instituire divină în întregimea ei, adică
în toate cele trei trepte ale sale a primit și păstrează succesiunea apos-
tolică în chipul lămurit pînă aci și cu toate că preoția nu a fost nici
concepută, nici creată într-o singură treaptă, se spune adesea că numai
episcopii sînt urmași ai Sfinților Apostoli și. că succesiunea apostolică
ar consta în transmiterea neîntreruptă pe firul dregătoriei episcopale
a harului preoției, cu care Sfinții Apostoli au înzestrat cele trei trepte
ale preoției de. instituire divină.

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 245
In lumina celor arătate pînă aci, se înțelege însă că episcopii nu sînt
singurii urmași ai Sfinților Apostoli, ci dacă sînt numiți urmași ai
Sfinților Apostoli, acest lucru trebuie să se înțeleagă în sensul că ei
dețin preoția în plenitudinea ei, și deci ca exponenți ai acesteia sînt
și pot fi numiți cu drept cuvînt urmași ai Sfinților Apostoli, nu însă în
sens exclusiv ca și cînd celelalte două trepte ale preoției neotestamen-
tare nu ar fi părtașe Ia succesiunea apostolică.
Cu aceste lămuriri se va putea înțelege mai bine locul și rostul
fiecăreia din cele trei trepte ale preoției de instituire divină ce con-
tinuă acea parte a lucrării Sfinților Apostoli pentru care au primit mij-
loacele sau puterea necesară și la săvîrșirea căreia au fost chemate toate
împreună și fiecare în parte, încît și despre preoție se poate spune
ceea ce în mod special a spus Sfîntul Ciprian despre episcopat și ceea
ce am arătat că se poate spune și despre apostolat și adică : preoția este
una, dar din ea toți membrii stării preoțești dețin împreună și în mod
solidar cîte o parte (clerus unus est, cuius a singulis in solidum pars
tenetur).
B. MIRENII SAU LAICII.
1. Starea laică, locul și importanța ei
în Biserică
a. Prezentarea de ansamblu. Al doilea element constitutiv al Bise-
ricii, adică al doilea element eseruțial care intră în alcătuirea Bisericii
și fără de care Biserica nu ar putea să existe, precum ea nu ar putea
să existe nici fără cler, este elementul laic.
Prin acest element se înțelege totalitatea credincioșilor creștini
membri ai Bisericii, care nu au starea preoțească în nici un/a din trep-
tele sale și nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiți prin
hirotesie sau în alt chip.
Membrii Bisericii din această categorie se numesc fie laici folo-
sindu-se cuvîntul grecesc ( Xai'xo? ) adică un termen luat din limba
greacă, fie mireni, folosindu-se un cuvînt luat din limba slavonă.
Cuvîntul laic însemnează în grecește om profan, neinițiat într-un anumit
meșteșug sau într-o anumită treabă, pe cînd cuvîntul slav mirean, în-
semnează om din lumea mare, din masă, adică om care nu face parte
din lumea de sus sau din lumea înaltă, ci din lumea de jos a celor
mulți și nepricepuți sau neinițiați în treburi mai deosebite.
De fapt, nici cuvîntul grecesc și nici cel slav nu exprimă în mod
real starea în care se. găsesc credincioșii simpli, adică starea laică pro-
priu- zisă, întrucît aceasta nu este o stare profană, o stare căreia i-ar
aparține cei neinițiați și nici o stare a lumii de jos sau o stare paria,
pentru următoarele motive :
— Credincioșii simpli, care nu sînt părtași la starea clericală, au o
stare harică destul de complexă care începe cu starea pe care o creează
Taina Sfîntului Botez și care se poate amplifica prin harul ce poate fi ofe-
rit prin celelalte Sfinte Taine și pe care le primește credinciosul simplu.

246 DREPT CANO MIC ORTODOX
Astfel, la starea harică primită prin Botez, i se adaugă îndată aceea pe
care i-o împărtășește Taina Mirungerii, apoi aceea pe care i-o împăr-
tășește Taina Pocăinței, a Sfintei împărtășanii, a Nunții și a Maslului,
atunci cînd este cazul. Cu o astfel de stare harică, credinciosul simplu
nu este nici un profan și nici un paria sau un om inferior din lume,
ci se află într-o stare care a putut fi numită cu adevărat «preoție sfîntă»
în Sfînta Scriptură {I Petru II, 5).
Și într-adevăr, departe de a fi un simplu profan, credinciosul laic
poate fi socotit în raport cu cei ce nu au dobîndit calitatea de membri ai
Bisericii, ca avînd starea harică a preoției generale sau a preoției
obștești.
— în virtutea stării sale de părtaș la preoția generală, credinciosul
laic poate săvîrși Taina Botezului în cazuri de necesitate.
— în virtutea aceleiași stări, la care devine păirtaș prin Taina Sfîn-
tului Botez, credinciosul simplu devine colaborator al stării preoțești
la săvîrșirea eficientă a Sfintelor Taine, întrucît fără adeziunea internă
a credinciosului, la actele de administrare a harului sfinților prin Sfin-
tele Taine, acestea nu produc în mod real efectul lor asupra credinciosu-
lui căruia i se împărtășesc, sau în cazul administrării Sfintei împărtă-
șanii unui credincios aflat în stare de nevrednicie, aceasta produce chiar
efectul negativ al osîndirii, iar nu efectul său pozitiv.
— Credinciosul simplu devine prin Taina Sfîntului Botez membru
atît al trupului tainic al Domnului și ca atare părtaș direct și activ la
întreaga lucrare mîntuitoare care se săvîrșește în Biserică, cît și subiect
al tuturor drepturilor și îndatoririlor care îi revin stării sale ca parte
constitutivă esențială ce intră în alcătuirea Bisericii.
în această îndoită calitate pe care o dobîndește credinciosul simplu
prin Taină Sfîntului Botez, el participă împreună cu clerul, la păstrarea
nealterată a adevărului revelat, al cărui păstrător este Biserica în în-
tregimea sa, adică în întreaga sa alcătuire, precum și la toate celelalte
lucrări pe care le săvîrșește clerul în exercitarea celor trei ramuri ale
puterii bisericești, și adică a puterii învățătorești, a puterii sfințitoare
și a puterii conducătoare sau jurisdicționale.
Cu o asemenea poziție în Biserică, credincioșii simpli nu pot fi so-
cotiți laici în sensul propriu și cu atît mai puțin niște mireni oarecare.
Cu toate acestea, fiindcă nu s-a creat un termen deplin corespunzător
pentru a le exprima starea corespunzătoare de membri ai Bisericii, ei
continuă să fie numiți laici sau mireni.
De fapt credincioșii simpli nici nu au fost priviți ca un element ne-
esențial al Bisericii, decîit în rare cazuri și anume de către ultraierar-
hiștii apuseni sau de către unii episcopocrați răsăriteni.
Că ei au o poziție și o importanță deosebită în Biserică, ne-o arată
mai întîi însuși Domnul, care-i numește mlădițe alfe corpului Său și
deci părtașe sau elemente constitutive ale corpului sau trupului tai-
nic al Bisericii, care este trupul Domnului. «Eu sînt vița și voi mlădițele»
(loan XV, 1—8), zice Domnul, adresîndu-se tuturor membrilor Bisericii,
tuturor celor care primesc credința cea nouă și care trebuie să o facă
să rodească așa cum rodesc mlădițele viei. El hu-i osebește pe credin-
cioșii simpli de alți membri ai Bisericii, nu face abstracție de ei, ci se

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI » 247
adresează tuturor, relevînd importanța care o au ca mlădițe sau ca
elemente constitutive ale trupului' său.
Adresîndu-se de asemenea tuturor membrilor Bisericii, Domnul le
spune «rămîneți intru Mine și Eu întru voi» (Ioan XV, 1—5), arătînd
prin aceasta că prezența și lucrarea Domnului în sufletul credincioșilor
ca și în viața Bisericii este condiționată de ceea ce spune prima parte a
acestei recomandări, adică de rămînerea credincioșilor întru Domnul,
adică în credința la care i-a chemat El.
La rîndul său Sfîntul Apostol Pavel dezvoltînd învățătura despre
Biserică sub aspectul ei cuprinzător de trup al Domnului se adresează
de asemenea tuturor membrilor Bisericii, deci neosebindu-i pe credin-
cioșii simpli de ceilalți, adică de slujitori, zieîndu-le : «Voi sînteți trupul
lui Hristos și mădulare în parte» (I Cor. XII, 27), apoi în alt loc, dar pe
firul aceleași gîndiri îi numește iarăși pe toți mădulare ale trupului
Domnului (I Cor. XII, 14—18), apoi «împreună lucrători cu Dumnezeu»
(I Cor. III, 9) spre zidirea împărăției Cerurilor, spre dobândirea mlîntui-
rii, căci ân cele din urmă, toți credincioșii, adică și laicii și clericii, fao
parte din aceeași casă a lui Dumnezeu, care este*Biserica (I Cor. III,
16—17).
De altfel, Sfîntul Apostol Pavel în toată lucrarea sa misionară nu
recurge numai la ajutorul clericilor pe care îi instituie, sau al altor sluji-
tori bisericești, inclusiv al harismaticilor, ci pretutindeni cheamă să fie'
împreună lucrători diverși credincioși simpli. Pe aceștia îi antrenează
atît în lucrarea misionară, cît și în lucrări auxiliare cum sînt colectele,
soliile, lucrarea de organizare etc. și niciodată nu lasă a se înțelege că
Biserica s-ar împărți cu adevărat în două părți și anume : în Biserica
conducătoare și Biserica ascultătoare.
împotriva unei asemenea împărțiri cu caracter discriminatoriu se
ridică Sfîntul Apostol Pavel Ia tot pasul, pornind de la faptul că nici
alte deosebiri sau împărțiri care nu țin de structura Bisericii, Domnul nu
le îngăduie, căci înaintea lui nu este nici iudeu, nici elin ,nici rob, nici
slobod și cu atît mai puțin se gîndește la vreo împărțire a membrilor
Bisericii în două categorii, dintre care cea a credincioșilor laici s-ar găsi
în ipostaza de Biserică ascultătoare, adică de grup ce intră în alcătuirea
Bisericii numai prin număr și printr-p lucrare care i-ar reduce la starea
de supuși sau de oameni lipsiți de drepturi.
împotriva stabilirii unor astfel de raporturi între membrii Bisericii,
Sfîntul Apostol Pavel le spune tuturor credincioșilor și în special laici-
lor : «Stați tari în libertatea la care v-a chemat Domnul și nu cădeți
din nou sub jugul robiei»
Cu o viziune autentică a naturii, structurii și misiunii Bisericii,
Sfîntul Apostol Pavel pretutindeni pe unde-și desfășoară lucrarea pi-
sionară, fie personal, fie prin ucenicii săi, procedează ia constituirea de
comunități sau Biserici locale, în rîndurile membrilor cărora sădește con-
știința că ei fac parte integrantă din trupul tainic al Domnului și prin
aceasta le temeluiește demnitatea cea nouă de oameni renăscuți la viața
în Hristos.
în același fel procedează și ceilalți Sfinți Apostoli și toți misionarii
din epoca apostolică și de atunci "încoace. Nici unul dintre Sfinții Apos-

248 DREPT CANO MIC ORTODOX
toii, dintre ajutătorii lor și dintre ceilalți misionari ai Bisericii nu s-au
gîndit să constituie mai întîi clerici și apoi să cîștige credincioși, ci mai
întîi au creat comunități, pentru a căror slujire au instituit clerici, căci
fiecare avea conștiința misiunii la care îi chemase pe toți Domnul, prin
pilda pe care a dat-o Sfinților Apostoli pe care nu i-a pus peste sluji-
tori, zicîndu-le : «Cel ce vrea să fie între voi întîi, acela să fie tuturor
slujitor» (Marcu X, 44-45), arătîndu-le apoi că nici însuși Mîntuitorul n-a
venit ca să I se slujească, ci ca să slujească.
Constituind comunități și așezînd slujitori în ele, Sfinții Apostoli și
ucenicii lor îi cheamă pe toți membrii comunităților la întreaga lucrare
mîntuitoare pe 'care trebuie să o desfășoare atît Biserica în totalitatea ei,
cît și fiecare Biserică locală sau comunitate în parte. în cadrul comuni-
tăților locale, întreaga viață s-a desfășurat după îndrumarea Sfinților
Apostoli, în chip sobornicesc, împreună viețuind și împreună lucrînd
ca să împlinească toate trebuințele și toate poruncile. Toți membrii aces-
tora s-au comportat ca membri conștienți de faptul că ei sînt «îm-
preună lucrători cu Dumnezeu» (I Cor. III, 9), și că toți sînt părtași ai
aceluiași trup și fii Si aceluiași Părinte.
Că în felul acesta i-au îndrumat Sfinții Apostoli și ucenicii .lor, și
că și credincioșii sau membrii comunităților au dat urmare acestor în-
drumări, rezultă mai întîi din înseși epistolele Sfîntului Apostol Pavel,
epistole pe care el nu le adresează căpeteniilor sau slujitorilor Biserici-
lor ori comunităților cărora le trimite, ci le adresează Bisericilor res-
pective sub aspectul comunității formate din credincioși, romani, gala-
teni, corinteni, etc. De aceea, toate aceste epistole au o foarte grăi-
toare formulă de adresare, și anume : către Romani, către Corinteni,
către Galateni, către Efeseni, către Filipeni, către Coloseni, către Tesalo-
niceni și către Evrei, iar pe lîngă acestea, în cuprinsul scrisorilor sale
mai amintește și alte comunități, folosind tot aceeași formă la plural,
adică cuprinzîndu-i pe toți membrii comunităților respective. El nu se
adresează niciodată vreunuia dintre ucenicii săi ca prin ei să adreseze
întregilor obști în fruntea cărora s-ar găsi aceștia, ci se adresează
obștilor înseși, în care se găsesc și slujitori și credincioși simpli, cu-
prinzîndu-i pe aceștia pe toți în formulele pe care le folosește. Iar cînd
se adresează lui Timotei și lui Tit, o face cu titlul personal, dîndu-le
acestora îndrumări pentru lucrarea lor, pentru slujirea la care erau
chemați.
La fel procedează și Sfîntul Apostol Petru, care adresează epistola
sa I-a «celor care trăiesc în Pont, Galatia, Capadochia, Asia și Bitinia»,
iar nu numai slujitorilor acestor credincioși și nici măcar în primul
rînd lor.
Ce să mai zicem apoi despre Apocalipsă ? Se știe doar că Sfîntul
loan o adresează celor șapte Biserici din Asia și anume : din Efes,
Smirna, Pergam, Tiatira, Sardlca, Filadelfia și Laodiceea.
în fine, așa cum este redactată întreaga Sfînta Scriptură, potrivit
rostului cu care a fost fixată revelația în scris, se adresează tuturor cre-
dincioșilor, clerici și mireni, pentru că numai împreună formează aceștia
Biserica și numai Biserica în întregimea ei, adică în întreaga ei alcă-

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 249
tuire este aceea căreia i s-a încredințat păstrarea nealterată a adevăru-
lui revelat.
Avînd aceeași orientare și aceeași atitudine ca și Sfinții Apostoli,
scriitorii "bisericești numiți «bărbați apostolici», de la sfîrșitul epocii
apostolice și de la începutul celei postapostolice, în scrisorile pe care
le adresează diverselor Biserici, folosesc formulele pe care le-au de-
prins de la Sfinții Apostoli, de aceea Sfîntul Clement Romanul (sec. III)
scrie Corintenilor, iar nu episcopului sau clerului din Corint, apoi Sfîn-
tul Ignatie al Antiohiei se adresează în epistolele sale «către Efeseni,
Magnezieni, Tralieni, Romani, Filadelfieni și Smirneni», iar Sfîntul Poli-
carp al Smirnei scrie către obștea sa bisericească în întregime, iar nu
numai către slujitorii ei, adresîndu-le cunoscuta scrisoare «către Smir-
neni».
în legătură cu 'acest mod de adresare al Sfinților Apostoli și al unora
dintre urmașii lor, nu trebuie să se înțeleagă doar că Sfinții autori au
folosit formulele de adresare numai spre a-i îndruma pe credincioși în
genere, ci și pentru a le da cinstea cuvenită de membrii, cu toate drep-
turile, ai comunităților sau Bisericilor locale, în cadrul cărora credin-
cioșii simpli sînt împreună lucrători permanenți cu clerul, așa cum au
fost împreună lucrători ai Sfinților Apostoli și ai ucenicilor acestora,
care toți împreună s-au socotit a fi mai întîi credincioși, în aceasta
rezidind calitatea lor de bază, și apoi slujitori cu o chemare mai înaltă
sau deosebită la lucrarea de slujire a celorlalți credincioși și a întregii
Biserici.
De fapt, Sfînta Scriptură nicăieri nu ne vorbește despre Sfinții Apos-
toli ca și cînd aceștia ar fi fost chemați la apostolat doar spre a fi
cinstiți printr-o stare harică înaltă și printr-o misiune dumnezeiască
pentru sine, adică pentru însăși această misiune, ci tocmai spre a fi
cei dintîi slujitori la fel precum au fost și cei dintîi credincioși ai Mîn-
tuitorului, căci el au fost mai întî-i simpli credincioși și apoi au fost
chemați la Apostolat.
La fel stau lucrurile și cu slujitorii pe care i-au instituit Sfinții
Apostoli în treptele de episcop, presbiter și diacon. Și aceștia au fost
mai întîi simpli 'Credincioși. Aceasta a fost |și a rămas calitatea lor
de bază fără de care nu puteau primi starea superioară de clerici, stare
pe care au primit-o nu pentru ei înșiși sau doar spre slava vreunei
lucrări dumnezeiești, ci pentru a sluji credincioșilor.
De altfel este deplin grăitor în această privință și mai mult decît
semnificativ, pentru sublinierea poziției credincioșilor simpli în Biserică,
modul în care atît Sfinții Apostoli, cît și episcopii și întreg clerul insti-
tuit de Sfinții Apostoli și de urmașii lor, s-au comportat practic în rela-
țiile-cu credincioșii simpli sau cu mirenii.
în această privință, amintim în primul rînd modul în care au colabo-
rat cu drepturi depline sau mai precis Cu vot deliberativ sau hotărîtor,
deci printr-o lucrare de bază iar nu prin îndeplinirea unei simple forme,
credincioșii simpli care au luat parte la designarea celor două persoane
dintre care s-a ales prin sorți Apostolul Matia, apoi l>a alegerea celor
șapte diaconi destinați să slujească în cadrul lucrării de asistență so-

250 DREPT CANO MIC ORTODOX
• cială a Bisericii din Ierusalim, precum și la Sinodul apostolic întrunit
la Ierusalim pe la anul 50 sau 51.
Cit de mult au prețuit Sfinții Apostoli poziția și lucrarea credincio-
șilor simpli în Biserică, lucrare pe care aceștia o săvîrșesc prin îndepli-
nirea unor îndatoriri și prin exercitarea unor drepturi precise, ca drepturi
reale, iar nu ca simple concesiuni sau miluiri din partea celorlalți mem-
bri ai Bisericii cu o stare harică superioară, ne arată îndeosebi Sfîntul
Apostol Pavel.
în epistola a Il-a către Corinteni el simte mai întîi nevoia să-și
legitimeze în fața credincioșilor din întreaga obște a Corintenilor cali-
tatea sa neîndoielnică de Apostol, pe care unii dintre credincioșii ne-
inițiați sau dintre tulburătorii Bisericii i-o puneau la îndoială. împotriva
acestora și pentru edificarea tuturor credincioșilor Sfîntul Apostol Pavel
precizează următoarele : «socotesc că nu sînt ou nimic mai prejos decît
alți Apostoli..-» (II Cor. XI, 5; XII, 11), iar Galatenilor, adresîndu-li-se
în același scop, sau lămurindu-i în aceeași chestiune, le arată că este
apostol chemat la această slujire direct de către Domnul, «Apostol prin
lisus Hristos» .(Gal. I, 1).
Pentru care motiv a ținut Sfîntul Apostol Pavel să-și legitimeze cali-
tatea adevărată de Apostol în fața unor obști de credincioși ?
Evident, pentru motivul că aceștia aveau îndreptățirea de a se pro-
nunța acceptînd sau refuzînd în slujba Bisericii pe unii sau pe alții din-
tre cei ce desfășurau lucrare misionară sau de zidire a credinței. Sfîntul
Apostol Pavel era conștient de acest drept și nu o singură dată îi
cheamă pe credincioșii cei cărora li se adresează să facă deosebire între
Apostolii adevărați și apostolii mincinoși, între propovăduitorii adevă-
rați ai dreptei credințe și între înșelătorii sau amăgitorii care se în-
fățișau ca niște lupi îmbrăcați în piele de oaie. Mai mult, același Sfînt
Apostol îi avetrizează .pe credincioși că pentru surparea lucrării biseri-
cești, adică a lucrării mîntuitoare, satana ia nu numai chip de apostol,
ci și chip de înger.
încrezător în dragostea și atașamentul credincioșilor simpli față de
adevărul revelat și tot atît de conștient de importanța pe care o au cre-
dincioșii pentru păstrarea acestuia, Sfîntul Apostol Pavel li se adre-
sează într-o formă cum nu se poate mai clară și mai grăitoare, che-
mîndu-i să ispitească sau să verifice dreapta credință ca să nu cadă de la
ea, spunîndu-le : «Cercetați-vă pe voi înșivă de sînteți în credință ;
încercați-vă pe voi înșivă» (II Cor. XIII,5).
Pe lîngă această misiune și îndatorire pe care o au credincioșii,
lucru pentru care Sfîntul Apostol Pavel arată o prețuire și o înțelegere
corespunzătoare și fără rezervă, socotindu-i pe credincioși factori esen-
țiali în păstrarea dreptei credințe, el îi mai socotește ca factori tot atît
de esențiali și pentru păstrarea bunei rînduieli sau discipline în Biserică,
chemîndu-i să ia măsuri împotriva celor care tulbură această bună
rînduială. în acest scop el nu se adresează în mod special slujitorilor
Bisericii, ci se adresează tuturor credincioșilor din Corint zicîndu-le :
« Scoateți afară dintre voi pe cei răi» (I Cor. V, 13), sau «să dați pe
unul ca acela satanei» (I Cor. V, 13).

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 251
Cu alte cuvinte Sfîntul Apostol Pavel îi socotește pe credincioși, pe
cît de îndatorați, pe atît de deplin îndreptățiți a fi împreună lucrători nu
numai cu Dumnezeu, prin rugăciune și printr-o comportare care să spo-
rească puterea de lucrare a harului ce l-au primit prin Taina Sfîntului
Botez și prin alte sfinte taine, ci și pentru a fi împreună lucrători cu
Sfinții Apostoli și cu slujitorii ceilalți ai Bisericii, atît în lucrarea de
păstrare a credinței, cît și în aceea de păstrare a disciplinei sau a bunpi
rînduieli morale, religioase și sociale în Biserică. Recunoscând nu numai
ca îndatoriri, ci și ca drepturi ale credincioșilor aceste lucrări la oare îi
cheamă și-i îndeamnă să le săvîrșească, el exprimă înalta cinstire și
importanța deosebită care li se cuvine și care li se dă credincioșilor laici
de către toți Sfinții Apostoli și de către slujitorii instituiți de ei.
în această privință este destul să amintim că însuși Sfîntul Apostol
Petru îi numește pe credincioșii laici «preoție sfîntă», zicîndu-le : «Voi
sînteți neam ales, preoție sfîntă» (I Petru, II, 5, 9), mod în care se ex-
primă și Sfîntul Ioan, în Apocallipsă (I, 6 ; V, 10).
Socotindu-i ca avînd o vrednicie cu adevărat preoțească, prin cali-
tatea lor harică, dobîndită prin Sfîntul Botez și prin alte Sfinte Taine,
credincioșii sînt cu adevărat stâlpi ai credinței și lucrării Bisericii îm-
preună cu toți slujitorii bisericești care au o stare harică superioară.
In acest înțeles, credincioșii împreună cu slujitorii Bisericii, iar nu numai
slujitorii singuri, formează ceea ce Sfântul Apolstol Pavel numește
«stâlpul și întărirea adevărului» (I Tim. III, 15).
Toți slujitorii conștienți ai Sfintei Biserici care au urmat Sfinților
Apostoli în orice treaptă a preoției din epoca apostolică pînă astăzi,
au dat credincioșilor laici nu numai cinstirea cuvenită unor purtători
vii ai credinței celei mîntuitoare și unor împreună lucrători cu clerul
sau cu preoția, pentru dobîndirea mîntuirii lor personale și a semenilor
lor, ci le-au recunoscut și poziția și importanța pe care o au în viața
Bisericii și care se aduce la expresie în mod cît se poate de concret,
prin drepturile și îndatoririle pe care le au credincioșii ca stare aparte
în viața Bisericii.
întreaga istorie a vieții bisericești și toate rânduielile de bază pen-
tru organizarea și conducerea Bisericii sînt pline de mărturii asupra mo-
dului constant în care credincioșii simpli și-au exercitat drepturile și
și-au îndeplinit îndatoririle cu conștiința că și unele și altele sînt acte
de slujire a Bisericii, acte la a căror îndeplinire au fost chemați îm-
preună cu clerul prin însuși cuvîntul Domnului, prin pilda, lucrarea și
îndrumarea Sfinților Apostoli, prin rînduielile stabilite 'de aceștia, și
păstrate apoi de urmașii lor, de-a lungul întregii istorii a Bisericii.
b. îndatoririle și drepturile mirenilor ca subiecte de drept în Biserică
De obicei cînd se vorbește, într-o anumită literatură de specialitate,
despre poziția și importanța elementului clerical în Biserică, se începe
cu arătarea drepturilor și apoi a îndatoririlor acestui element. Pe cînd
atunci cînd se vorbește despre elementul laic sau mirean, se arată mai
întîi îndatoririle și apoi drepturile lui în Biserică. Acest lucru se face
urmînd o optică tradițională care s-a format datorită unei distanțări
nejustificate dift punct de vedere religios între elementul clerical și

252 DREPT CANO MIC ORTODOX
cel laic. Căci clacă este vorba fie de drepturi, fie de îndatoriri, nici
drepturile nu pot fi înfățișate fără reversul lor de îndatoriri, și nici în-
datoririle fără reversul lor de drepturi, așa încît în cele din urmă este
indiferent dacă se începe prin arătarea drepturilor sau prin arătarea
îndatoririlor unei categorii de membri dintr-o societate. Tot astfel tre^
buiesc privite lucrurile și atunci cînd se vorbește de elementul mirean,
căutînd a i se1-, arăta în mod mai concret însemnătatea Iui în Biserică
prin analizarea situației sale juridice, adică prin arătarea drepturilor
și a îndatoririlor, al căror purtător sau subiect de drept este elementul
mirean.
Totuși, întrucît credincioșii simpli ai Bisericii nu-și manifestă în mod
zgomotos conștiința drepturilor lor și nu și le reclamă sau nu caută să
impună respectarea lor prin exercitarea de presiuni asupra celuilalt ele-
ment constitutiv esențial al Bisericii, care este clerul, ci prin mijloacele
bunei cuviințe și a smereniei caracteristice atitudinii și comportării
creștine, precum și mai ales prin îndeplinirea cu tragere de inimă a
îndatoririlor pe care ei le au față de Biserică, se obișnuiește a fi puse în
lumină mai mult îndatoririle decît drepturilelor.
Dar este de la sine înțeles că nici un'subiect de drept nu poate
fi purtător numai de îndatoriri fără. a beneficia de drepturile cores-
punzătoare îndatoririlor respective. Deci nici elementul mirean ca su-
biect de drept în viața Bisericii nu poate fi încadrat numai de îndatoriri
și socotit un simplu purtător al acestora, fără a i se asigura sau fără a
i se recunoaște și drepturile corespunzătoare.
Pe de altă parte, dacă privim lucrurile și sub aspectul statutului ju-
ridic al fiecăruia din cele două elemente constitutive esențiale ale Bi-
sericii, este cu neputință să definim acest statut în cazul elementului
mirean, numai prin îndatoriri, cu nesocotirea drepturilor sau socotind
că acest element nu este și subiect de drept, este numai subiect de în-
datoriri.
Ce-i drept, au mai existat și mai există păreri potrivit cărora ele-
mentul mirean n-ar avea nici un drept în Biserică, ci numai pe acela de
a asculta sau de a se supune. Aceste păreri nu reprezintă de fapt decît
sfidarea și nesocotirea mirenilor, iar nicidecum vreo atitudine înte>-
meiată.
Datorită însă mai ales unor astfel de păreri, destul de răspîindite
pînă mai deunăzi, în partea mai veche a creștinismului apusean, ba
reafirmate și 'tihiar etalate într-o formă neverosimilă și cu ocazia Conci-
liului II Vatican, precum și unor ecouri ale lor fini Biserica de Răsărit,
problema definirii mai precise a calității de subiect de drept pe care
o are elementul mirean în Biserică, s-a impus atenției teologilor și ca-
noniștilor din ultimul veac și mai ales din ultima jumătate de veac. S-a
născut astfel o foarte vastă literatură de specialitate, în cuprinsul căreia
se găsesc relevate și dezbătute tot felul de aspecte ale acestei probleme,
afară de miezul problemei însăși : calitatea de subiect de drept a ele-
mentului mirean în Biserică.
Esențialul ei constă în lămurirea acestei probleme.
Să vedem deci mai de aproape cum se pune sau mai bine zis cum
trebuie pusă această problemă și cum poate fi ea soluționată ?

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 253
S-ar părea că problema ridică dificultăți și creează complicații, de
fapt însă ea este foarte simplă și ușor de soluționat.
în fond este vorba despre chestiunea de a se ști dacă este sau nu
subiect de drept elementul mirean în Biserică ?
Pentru a da răspunsul pozitiv sau afirmativ la această întrebare
întîmpinăm o pretinsă difieultate, care ar rezulta din faptul că între su-
biectele de drept ale Bisericii nu i s-ar găsi locui corespunzător și ele-
mentului mirean, sau în faptul că dacă acesta ar fi considerat ca un
subiect de drept aparte, n-ax putea să fie articulat în organismul biseri-
cesc decît încălcîndu-ise toate principiile canonice de bază, care au fond
dogmatic și anume principiul ierarhic și principiul sinodal In primul
rînd, apoi așa-zisul caracter episcopal al Bisericii și inclusiv învățătura
despre succesiunea apostolică.
în aparență, s-ar părea că prezența unui subiect de drept aparte, pe
care l-ar reprezenta elementul mirean, ar putea submina aceste principii
canonice sau respectivele lor temelii dogmatice, în fond însă lucrurile
nu stau astfel, și anume pentru o sumă de considerente a căror adevăr
nu poate fi pus la îndoială sau dacă se pune, nu i se pot opune obiecțiuni
întemeiate nici din punct de vedere dogmatic, nici din punct de vedere
canonic.
Care sînt acestea ? Mai întîi acela că elementul mirean este un ele-
ment constitutiv esențial al Bisericii, fără de care Biserica nu poate să
existe . Aceasta înseamnă că nu poate exista fără de el nici principiul
ierarhic pentru sine, nici principiul sinodal pentru sine, pentru că Mîn-
tuitorul și Sfinții săi Apostoli n-au întemeiat Biserica ca un corp social
în cadrul căruia să se creeze posibilități pentru manifestarea și afir-
marea principiului ierarhic și principiului sinodal, indiferent de structura
harică a Bisericii și indiferent de restul întregului corp al ei. Pentru
ca să existe principiul ierarhic, trebuie să existe ierarhie, adică preoție
sau cler, iar pentru ca să existe preoție, trebuie să existe și credincioși
simpli, adică să existe elementul mirean, căci fără de acesta nu are
rațiune nici preoția, nici principiul derivat din ea și cunoscut sub numele
de principiul ierarhic, ca prnicipiu propriu al însăși existenței și lucrării
preoției. De asemenea, pentru ca principiul sinodal să poată exista este
necesar să existe preoție, ierarhie preoțească sau sacerdotală, fără de
care principiul sinodal este lipsit de elfementul ele bază și nu ise poate
realiza, iar pe de altă parte pentru realizarea lui prin elementul său de
bază este necesar corpul Bisericii, care nu poate fi închipuit fără ele-
mentul mirean.
De aci rezultă clar ca elementul mirean nu există ca un simplu decor
sau ca o masă amorfă în corpul Bisericii. El există ca un element care
condiționează, atît în existența, cît și în lucrarea sa elementul sacerdotal
sau clerical, precum și deopotrivă principiul ierarhic cu cel sinodal, strict
determinate în apariția și în funcțiunea lor bisericească de existența ele-
mentului clerical și de lucrarea acestuia, în strînsă legătură cu elementul
său existențial complementar, care este elementul mirean.
Se înțelege că un astfel de element nu poate să aibă o poziție vagă;
nedeterminată în viața Bisericii sau care să poată fi exprimată numai

254 DREPT CANO MIC ORTODOX
printr-o sumă de îndatoriri cu caracter religios și moral, fără de înda-
toriri cu caracter juridic și de drepturi corespunzătoare de aceeași
natură.
Pentru a vedea lucrurile altfel, nu există nici un ternei care să poată
fi luat în seamă, iar încercarea de a nu vedea în felul arătat însemnează
nesocotirea realității de bază a vieții bisericești,, a temeliilor întregii
structuri și activități a Bisericii.
Al doilea considerent care temeluiește calitatea de subiect de drept
a elementului laic în Biserică și care arată în același timp netemeinicia
pretinsei dificultăți pe care ar ridica-o în calea considerării elementului
mirean ca fiind subiect de drept în Biserică, constă în condiționarea evi-
dentă de existența elementului mirean, a caracterului episcopal al Bi-
sericii, precum și a existenței și a păstrării succesiunii apostolice în
Biserică.
în ce constă caracterul episcopal al Bisericii ?
Caracterul episcopal al Bisericii constă în faptul că principalii slu-
jitori și cîrmuitori ai Bisericii sînt episcopii. Dar oare episcopii nu fac
parte din preoție și rațiunea existenței lor nu constă în același lucru în
care constă rațiunea existenței întregii preoții sau întregului cler, adică
în existența elementului mirean ? Evident că da. Și atunci este iarăși evi-
dent că relevatul caracter episcopal al Bisericii nu este nici subminat,
nici desființat sau știrbit în vreo formă oarecare prin prezența subiec-
tului de drept aparte în viața Bisericii pe care îl reprezintă elementul
laic, ei din contră, acesta constituie o realitate care condiționează și
existența caracterului episcopal al Bisericii, căci acest caracter nu relevă
și nu se determină altfel decît cu raportare la elementul mirean a cărui
existență o presupune și fără de care nici nu s-ar putea vorbi de vreun
caracter episcopal al Bisericii.
Qrieît s-ar recunoaște și s-ar sublinia importanța corpului episcopal
în Biserică, este evident că niici aceasta nu are rațiune, decît dacă există
și credincioși laici, nu numai clerici în corpul Bisericii. De altfel corpul
Bisericii nici n-ar putea să se închege fără de credincioși laici.
Prin urmare, nici caracterul episcopal al Bisericii nu constituie o
dificultate în calea afirmării calității de subiect de drept a elementului
mirean în Biserică și nici pe bafea acestuia nu se pot formula obiecțiuni
întemeiate împotriva drepturilor pe care Ie presupune calitatea de su-
biect de drept a elementului laic.
Lucrurile stau la fel și în privința succesiunii apostolice. Nici
aceasta nu ar avea rațiune într-un corp amputat de elementul laic și
redus, adică numai la un-grup de clerici a căror existență independentă
de credincioșii laici este lipsită de rațiune, căci succesiunea apostolică
cuprinde toate mijloacele care i-au fost lăsate Bisericii în întregimea et
spre a fi folosite în continuarea lucrării mîntuitoare care se săvîrșește în
cadrul ei, iar păstrătoarea principală și anume eu caracter infailibil a
succesiunii apostolice este Biserica în întreaga ei alcătuire, adică așa
•cum este ea constituită din clerici și mireni, iar nu numai o parte a ei,
fie ea cea clericală sau cea episcopală.

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 255
D© aici se vede și mai bine că oricât s-ar încerca să se ridice difi-
cultăți și să se facă obiecții împotriva însușirii sau calității elementului
mirean de subiect de drept aparte în Biserică, aceste dificultăți și obiecții
departe de a-i putea nega elementului mirean calitatea de subiect de
drept sau măcar de a i-o pune la îndoială, fac din contră ca aceasta
să fie pusă și mai bine in lumină, prin contrastul dintre netemeinicia
lor și temeinicia considerentelor prin care se relevă nu numai îndato-
ririle, ci și drepturile mirenilor în Biserică, adică și al doilea component
al calității de subiect de drept pe care aceștia o au în Biserică.
Este neîndoios deci că prin poziția și prin rostul lor în Biserică,
laicii constituie o categorie sau un grup de membrii ai Bisericii căruia
îi revine ca stare aparte calitatea de subiect de drept, adică însușirea
de a fi purtător de drepturi și de îndatoriri, iar nu. numai situația de
quasi-sciavie, de a fi numai subiect de îndatoriri.
In această calitate de subiect de drept pe care îl au laicii în Biserică,
ei dețin și exercită drepturi după cum au și după cum îndeplinesc și
îndatoriri, cu titlu propriu, adică în chipul de drepturi și de îndatoriri
care țin de starea lor sau care sînt legate existențial de această stare
și care nu sînt prin urmare niște simple concesiuni din partea clerului
sau din partea așa-zisei Biserici conducătoare. Calitatea lor de subiect
de drept, prin însăși natura, poziția și rostul lor în Biserică nu derivă
din voința sau din milostivirea clerului. De aceea această calitate nici
nu li se conferă prin niște acte formale emise de autoritatea sacerdotală
a Bisericii și nici nu li se poate lua prin asemenea acte. Ea este și rămine
de sine stătătoare întocmai precum este și aceea a clerului. în virtutea
ei, laicii dețin și exercită drepturi și îndeplinesc îndatoriri în viața
Bisericii, întocmai cum în alt chip și la alt nivel clericii dețin și exer-
cită drepturile lor proprii și își îndeplinesc îndatoririle proprii stării lor.
O ultimă obiecție care se face de pe poziția opticii amintite, prin
care se văd numai dificultăți ce ar sta în calea recunoașterii calității
de subiect de drept pe seama elementului mirean sau numai complicații
pe care, le-ar crea o asemenea recunoaștere, este aceea că prin această
recunoaștere s-ar răsturna sau măcar s-ar perturba în mod grav întreaga
organizare și întreaga rînduială canonică de pînă acum privitoare la
conducerea Bisericii.
De fapt însă nu s-ar produce nici un fel de perturbare a rînduielilor
bisericești de organizare și eu atît mai puțin s-ar ajunge la răsturnarea
ordinii canonice de pînă acum a Bisericii prin recunoașterea calității de
subiect de drept a elementului mirean. O asemenea teamă și o asemenea
obiecție din pricina ei nu vădesc decît necunoașterea principiilor și
normelor de organizare și de conducere a Biserici din epoca apostolică
și pînă acum. Potrivit acestora, elementului mirean i s-a recunoscut în-
totdeauna calitatea de subiect de drept, numai că de la o vreme în Bi-
serica din Apus, producîndu-se o deplasare spre ultraierarhism, iar în
Biserica din Răsărit apărînd unele crize trecătoare, s-a ajuns ca snb (in-
fluența practicii din Biserica Apuseană și a unor stări precare, create
de crizele prin care a trecut Biserica din Răsărit, să nu se mai vadă
acest lucru și să se creeze un fel de optică clericală laicofobă.

256 DREPT CANO MIC ORTODOX
In sprijinul ultimei obiecții care se face de pe această poziție îm-
potriva calității de subiect de drept a elementului mirean în Biserică, se
invocă lipsa din textul canoanelor și a altor legiuiri care s-au aplicat
în viața Bisericii mai demult, precum și în unele din legiuirile biseri-
cești mai noi, a unor prevederi exprese, în texte sau chiar în capitole
aparte, privitoare la drepturile propriu-zise ale mirenilor sau la însăși
calitatea lor de subiect de drept propriu-zis, întrucît de cele mai multe
ori se face amintire n,umai de îndatoririle acestora.
Este adevărat că lucrurile stau astfel. Dar cei ce se leagă de ele și
încearcă să le transforme în temei care să justifice obiecțiunile amintite
ignoră faptul că în afară de legile scrise, după care s-a organizat și
s-a condus mereu Biserica, mai există și o sumă de legi nescrise care
nu au o importanță mai mică decît cele scrise, ba uneori în Biserică
puterea lor a fost chiar mai mare decît a celor scrise, ajungîndu-se ca
unele dintre legile nescrise sau obiceiurile de drept ale Bisericii să
abroge chiar unele legi scrise și mai precis chiar unele texte din ca-
noane, deși aceasta nu se face în mod expres, ci doar în mod practic,
adică pe calea aplicării obiceiului și a înlăturării sau a scoaterii din
vigoare pe tăcute a textului scris al legii.
Pe cale de obicei, atestat de toate documentele istorice, de toate
scrierile Sfinților Părinți privitoare la organizarea și conducerea Bise-
ricii, precum și de actele celor mai multe sinoade, inclusiv de actele
Sinoadelor ecumenice, iar mai. pe urmă de practica posterioară constantă
a Bisericii Răsăritene, i s-a recunoscut elementului mirean calitatea de
subiect de drept care i-a fost consacrată printr-o practică îndelungată,
căreia nu i se poate opune în mod valabil, nici un considerent teologic
și nici o rînduială canonică contrară, dacă ar exista vreunele ca acestea.
Astfel fiind, este evident că pentru jusificarea și observarea cali-
tății de subiect de drept a elementului mirean în Biserică, există sufi-
ciente temeiuri teoretice sau principiale, sau dogmatice, precum și tot
atîtea temeiuri canonice.
Din cele arătate pînă aici rezultă că însușirea sau calitatea de su-
biect de drept a elementului mirean este deplin canonică și că împotriva
ei nu se poate ridica în mod întemeiat obiecția de necanonicitate, pentru
faptul că ea nu este înscrisă nici expres și nici prin toate elementele
constitutive în. textul canoanelor, căci ea este înscrisă în întregime în
obiceiul juridic al Bisericii, care constituie un al doilea izvor al canoni-
cității și un al doilea criteriu al acesteia.
Cu aceste lămuriri se va înțelege mai bine și adică în modul cel mai
corespunzător și mai complet pentru ce rînduiala canonică și tradiția
autentică a Bisericii Ortodoxe, recunoaște elementului mirean calitatea
de subiect de drept și-i asigură folosirea acestei calități prin, exercitarea
drepturilor și prin îndeplinirea îndatoririlor din care se conturează con-
ținutul sau substanța acestei calități.
Pentru a exemplifica și în mod practic modul în care elementul mi-
rean a făcut și face uz de calitatea sa de subiect de drept în viața Bi-
sericii, ar fi necesar să relevăm principalele îndatoriri și drepturi ale iui.
In privința îndatoririlor, după relevarea faptului subliniat și cu alte
ocazii, că ele nu există decît ca reversuri ale drepturilor pentru orice

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 257
ființe umane libere, adică neaflate în sclavie ca o detențiune, mai facem
precizarea că îndeplinirea îndatoririlor reprezintă o condiție pentru exer-
citarea drepturilor, adică pentru a beneficia de drepturi. >.
Ca urmare, credincioșii laici, spre a putea exercita drepturile care
țin de calitatea lor de subiect de drept în Biserică, trebuie să-și înde-
plinească și îndatoririle față de Biserică. Despre acest lucru nu se poate
spune că el trebuie făcut în prealabil și că abia după ce cineva și-ar
11 îndeplinit toate îndatoririle, ar putea trece și la exercitarea drepturilor,
căci în acest caz s-ar putea să nu-i ajungă zilele vieții ca să mai apuce
și exercitarea acestora. De aceea este necesar să se arate că atît înde-
plinirea îndatoririlor cît și exercitarea drepturilor sînt acțiuni simultane
și alternative în același timp, care nu se pot separa în mod practic unele
de altele decît prin distanțe relativ foarte mici și în condiții determinate-
Daca încercăm să enumerăm' acum. prmcipaele îndatoriri ale laici-
lor, le-am putea schița ghidîndu-ne după cele mai importante lucrări
care se săvîrșesc în Biserică. Acestea sînt: lucrarea de păstrare a ade-
vărului revelat, lucrarea de propovăduire a acestuia, lucrarea de sfin-
țire a vieții credincioșilor și lucrarea de cîrmuire sau de conducere a
acestora sau a întregului corp al Bisericii.
In legătură cu toate aceste lucrări, le revin laicilor o sumă de în-
datoriri, dar și o sumă de drepturi corespunzătoare. Cum însă acestea
din urmă sînt mai trecute cu vederea sau mai contestate, ne vom ocupa
cu deosebire de ele într-o înșirare mai amănunțită și mai sistematică.
înainte de a trece însă la acest lucru, amintim pe scurt îndatoririle
speciale ale mirenilor.
Lăsînd la o parte pe cele cu caracter strict religios și moral, rele-
văm pe cele cu caracter juridic, ele fiind și mai grăitoare, pentru felul
în care contribuie credincioșii simpli la dăinuirea Bisericii, Ia dezvol-
tarea ei și la asigurarea mijloacelor sociale necesare pentru lucrarea
Bisericii.
Astfel, credincioșii laici sînt datori să se asocieze constituind obști
"sau comunități bisericești locale și teritoriale pentru ca în cadrul aces-
tora să se poată desfășura lucrarea mîntuitoare și ca prin. buna lor
organizare, prin solidaritatea și împreună lucrarea frățească a membri-
lor lor, Biserica să poată dăinui. Ei mai sînt apoi datori să contribuie
cu toate mijloacele materiale de care pot dispune, la întreținerea chipu-
lui social organizatoric al Bisericii, .adică la asigurarea cheltuielilor
pe care le necesita organizarea obștilor și lucrarea de păstrare a coeziu-
nii acestora, precum și cea de ajutorare a membrilor lipsiți de cele
trebuincioase pentru trai, apoi pentru asigurarea întreținerii clerului
și a cultului, adică a tuturor trebuințelor de cult, cum sînt: clădirile
de cult și orice casă sau așezăminte necesare pentru lucrarea Bisericii ;
ei mai sînt datori să contribuie prin destoinicia sau prin talentele lor la
buna desfășurare a lucrării bisericești, pe măsura posibilă a acestor ne-
voi. Și în fine ei trebuie să răspundă la apelurile pe care le fac slujitorii
Bisericii la concursul lor pentru orice lucrare potrivit cu misiunea Bi-
sericii și posibilă de săvîrșit spre folosul ei, dar deopotrivă și spre folosul
obștei mai mari în care există și își desfășoară Biserica lucrarea sa
mîntuitoare, adică spre folosul societății civile sau a Statului.
17 — Drept, canonic ortodox

258 DREPT CANO MIC ORTODOX
Vorbind însă de îndatorirea specială a credincioșilor, de a contribui
cu mijloace materiale pentru întreținerea cultului, a clerului și pentru
asigurarea activității pe care o desfășoară în mod curent Biserica, tre-
buie să avem în vedere că aceasta nu poate fi transformată într-o obli-
gație exigibilă după metode fiscale, ci ea trebuie să fie și să rămîoă o
obligație consimțită, adică una care se duce la îndeplinire din con-
știință, iar nu de frică, pentru că în Biserică nu se folosesc mijloace de
constrîngere necorespunzătoare naturii Bisericii.
Subliniind această latură a îndatoririlor credincioșilor, trebuie să
remarcăm totodată și faptul că de la îndeplinirea ei credincioșii nu au
lipsit și nu au ezitat niciodată, datorită faptului că aceste contribuții
se stabilesc prin organe în care sînt reprezentați în mod corespunzător
și credincioșii laici.
Mai relevăm apoi și faptul că într-o altă măsură sau într-un alt chip
îndatoririle speciale ale credincioșilor laici sînt totodată și îndatoriri
ale celorlalți membrii ai Bisericii, adică atît ale clericilor, cît și ale
monahilor.
Cu aceste precizări privitoare la îndatoririle speciale ale credin-
cioșilor simpli sau ale laicilor, să trecem acum la înfățișarea acestor
îndatoriri curente ale lor, care constituie în același timp și drepturi
prin oare ei participă în mod obligatoriu la o seamă de lucrări bisericești,
fără de care nu se poate duce la îndeplinire misiunea Bisericii. Aceste
lucrări sînt acelea care intră în conținutul puterii bisericești și anume
mai întîi lucrarea la care este chemată și pentru care este împuternicită
întreaga Biserică, și care constă în păstrarea adevărului revelat, iar apoi
în cele trei lucrări destinate în mod special clerului și pentru care în-
treaga preoție este înzestrată cu împuternicirile sau mijloacele trebui-
toare și adică la săvîrșirea lucrării învățătorești, a celei sfințitoare- și
a celei conducătoare, numită și jurisdicțională.
Cu privire la cea dintîi lucrare, amintim că ea se săvîrșește de
întreaga Biserică, adică de întregul corp al Bisericii, așa cum se pre-
zintă el format din clerici și din laici, aceștia împreună fiind stîlpul și
temelia adevărului (I Tim. III, 15).
Cele mai importante, mai hotărîtoare și în același timp mai bine
cunoscute acte prin care Biserica săvîrșește această lucrare, și la care
a fost și a rămas părtașă și starea laică, sînt următoarele : — primirea
Revelației însăși ; — păstrarea Revelației sub forma Sfintei Scripturi, al
cărei text s-a păstrat prin lucrarea întregii Biserici, deci inclusiv a
stării laice ; — păstrarea Revelației prin Sfînta Tradiție, la a cărei sta-
tornicire și păstrare a contribuit de asemenea starea laică ; — mani-
festarea tacită sau expresă a consensului întregii Biserici în problemele
ei de bază, teologice, cultice și canonice •— manifestarea aceluiași con-
sens prin Sinoadele ecumenice care sînt organe superioare de conducere
ale Bisericii și în același timp organe ale infailibilității Bisericii, adică
ale întregului corp al Bisericii— manifestarea aceluiași consens prin
recepția de către Biserică a hotărîrilor dogmatice ale Sinoadelor ecu-
menice, fără de care nici un sinod întrunit ca ecumenic nu și-a putut
legitima această calitate ; — actele de apărare a credinței prin înlătu-
rarea spontană sau organizată a rătăcirilor de la credință, din întregul
corp al Bisericii și prin conlucrarea tuturor membrilor acestuia.

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 259
Prin participarea hotărâtoare a credincioșilor laici la asemenea acte
' ei își îndeplinesc cea dintîi și cea mai importantă îndatorire fa,ță de Bi-
serică, dar își exercită în același timp, cel dintîi și cel mai important
drept care se întemeiază atît pe calitatea lor de membrii constitutivi
esențiali ai Bisericii, cît și pe cuvîntul Domnului care li se adresează
deopotrivă și clericilor și laicilor, cu asigurarea că «tot cel ce Mă va
mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îl voi mărturisi și Eu
înaintea Tatălui Meu celui din ceruri».
Cît privește participarea credincioșilor laici la celelalte lucrări la a
căror săvîrșire sînt chemați și împuterniciți în mod special membrii
stării preoțești, acestea. se prezintă sub aspecte multiple și variate,
cărora li se dă expresie prin drepturi și îndatoriri corespunzătoare.
Această participare este atestată de un număr foarte mare de do-
vezi care au făcut obiectul multor studii amănunțite și laborioase.
Cadrul concret al colaborării elementului mirean cu clerul la exerci-
tarea puterii bisericești în Biserică se definește mai concret, prin rapor-
tarea lor, — sub aspectul îndatoririlor și drepturilor religioase și social
juridice —, la îndatoririle și drepturile religioase și social-juridice ale
clerului.
După cum se știe, clerul deține și exercită în chip de îndatoriri
și drepturi religioase și sociale-juridice precis determinate, întreaga
putere bisericească, sub întreitul său aspect: putere învățătorească, pu-
tere sfințitoare și putere cîrmuitoare sau jurisdicțională.
Raportînd îndatoririle și drepturile religioase și social-juridice ale
laicilor, la cele trei ramuri ale puterii bisericești, prin al căror exercițiu
se duce la îndeplinire însăși misiunea Bisericii, vom constata că laicii
participă prin îndatoriri și drepturi, la exercițiul tuturor celor trei ramuri
ale puterii bisericești.
Arătarea acestei participări și a limitelor ei, definește în modul cel
mai concret poziția laicilor în Biserică.
2. Participarea laicilor
La exercitrea puterii bisericești
â). Participarea laicilor la exercitarea puterii învățător ești
La exercitarea puterii învățătorești laicii au participat și continuă
să participe prin drepturi afirmate și recunoscute de-a lungul istoriei
Bisericii. . .
îndatoririle de conștiință îi obligă să mărturisească dreapta cre-
dință, după cuvîntul Mîntuitorului care spune: «Tot cel ce Mă va măr-
turisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îl voi mărturisi și Eu înain-
tea Tatălui Meu celui ceresc» (Mt. X, 32—33).
Pe acest temei, laicii au fost deosebit dp activi la lucrarea misionară
a Bisericii, apoi în cea catehetică-didactică, desfășurată în cadrul vechi-
lor școli creștine, cea apologetică, în cea cărturărească, teologică și
deopotrivă în aceea de păstrare a tezaurului dreptei credințe.

260 DREPT CANONIC ORTODOX
b). Participarea laicilor la exercitarea puterii sfințitoare
In starea lor de har, laicii își lucrează mîntuirea proprie, colaborînd
cu harul, primind cu vrednicie Ta inele a căror eficacitate este con-
diționată de credința și vrednicia lor. In felul acesta ei colaborează cu
clerul, asigurând eficacitatea lucrării mîntuitoare a Bisericii.
Dar în afară de mîntuirea proprie ei sînt chemați să lucrezi și pen-
tru mîntuirea întregii obști creștine, nu numai prin răspunderea generală
pe care o au, în calitate de element constitutiv esențial al Bisericii, ci
și printr-un act pe care-1 săvîrșesc în caz de trebuință,prin puterea stării
lor harice, și acesta este legat de săvârșirea Sfîntului Botez.
Pentru a exprima într-un mod cît mai grăitor și mai frecvent parti-
ciparea laicilor la exercitarea puterii sfințitoare, s-a adoptat rînduiala
rămasă tradițională, de a nu se săvîrși sf. Liturghie decît în prezența
credincioșilor. De altfel ea nici nu ar avea rost doar pentru clerici, ea
nereprezentînd o formă de închinare individuală, sau destinată numai
acestei categorii din membrii Bisericii, ci o formă de închinare ob-
ștească, săvârșită prin prezența și conlucrarea tuturor, mai precis prin
prezența și împreună lucrarea celor două elemente constitutive esen-
țiale ale Bisericii, care sînt clerul și laicii.
Dată fiind strînsă legătură dintre viața credincioșilor și viața litur-
gică a Bisericii, ei mai participă la aceasta, pe lîngă prezență și rugă-
ciune, prin contribuția constantă și deosebit de importantă la dezvol-
tarea formelor și mijloacelor cultice, ca și la întărirea și dezvoltarea în
fond a cultului divin, prin contribuția la instituirea sărbătorilor și a cul-
tului Sfinților.
c). Participarea laicilor la exercitarea puterii cîrmuitoare sau juris-
dicționale.
Mai vizibilă, mai discutată — de și nu mai ipuțin importantă decît
participarea la exercițiul primelor două ramuri ale puterii bisericești
despre care a fost vorba pîtiă aici, este și participarea lor la exercițiul
celei de a treia ramurii a acestei puteri, adici-la exercitarea puterii cîr-
muitoare sau jurisdicționale.
Actele puterii jurisdicționale se împart în trei categorii, exprimînd
trei funcțiuni ale acestei puteri și anume : funcțiunea legislativă, func-
țiunea judecătorească și funcțiunea executivă, cărora li se mai zice în
sens impropriu, dar destul de încetățenit, și puteri, folosindu-se expre-
siile : putere legislativă, putere judecătorească și putere executivă.
La cele trei funcțiuni ale puterii cîrmuitoare bisericești, laicii au
fost și au rămas prezenți, printr-o colaborare cît se poate de activă și
în genere mai bine exprimată prin rînduieli canonico-juridice, decît
este .colaborarea lor la exercitarea celorlalte două ramuri ale puterii
bisericești.
•— Funcțiunea legislativă. La exercitarea acestei funcțiuni, laicii au.
participat prin prezența și lucrarea lor, în limite determinate, la activi-
tatea legiuitoare a sinoadelor ecumenice și a sinoadelor locale de di-
verse tipuri ca alcătuire, numite fie sinoade mixte, fie sinoade generale,
fie soboare, fie congrese, fie adunări. Contribuția lor în cadrul acestor

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 261
corpuri legiuitoare bisericești, este și rămîne dintre cele mai utile pen-
tru elaborarea și adoptarea normelor legale, potrivite în fiecare vreme
pentru viața bisericească.
— Funcțiunea judecătorească. La îndeplinirea funcțiunii acesteia,
laicii au participat în primele 4—5 veacuri chiar într-o formă care în-
semna contribuția lor nu numai la îndeplinirea unui act judecătoresc,
ci deopotrivă și Ia îndeplinirea unei lucrări sfințitoare specific preoțești,
care era administrarea Sfintei Taine a Pocăinței. După cum se știe, în
epoca aceea, mărturisirea păcatelor ca și dezlegarea de ele sau apli-
carea epitimiilor, se făcea nu numai în prezența obștii credincioșilor,
ci și cu concursul activ al acestora.
Mai tîrziu, în cadrul unor instanțe disciplinare și chiar judecăto-
rești, s-a admis prezența și colaborarea unor reprezentanți ai credincioși-
lor .atît în cazurile cînd se judecau abateri cu caracter moral sau general
social a clericilor, cît și în cazurile cînd se tratau litigii între clerici
și laici.
— Funcțiunea executivă. Aceasta, după chipul în care se înfăți-
șează în viața Bisericii, consta din executarea sau ducerea la îndepli-
nire a hotărârilor instanțelor disciplinare și judecătorești ale Bisericii
și în ducerea la îndeplinire a imperativelor care emană din legile bi-
sericești și din hotărîrile organelor de conducere ale Bisericii. în acest
înțeles, funcțiunea executivă a Bisericii mai este numită și administrație
bisericească, cîmpul ei de lucrare cuprinzînd actele comune de admi-
nistrație bisericească, actele de alegere și instituire a clerului sau de
constituire a altor organe bisericești și actele de administrare a bu-
nurilor bisericești.
Participarea laicilor la îndeplinirea funcțiunii executive în viața
Bisericii s-a afirmat dintru început cu deosebire prin colaborarea lor
la actele de alegere a clerului și a altor organe de conducere a Bi-
sericii și la actele de administrare a averii bisericești. Acestea au rămas
pînă azi actele la care participă credincioșii laici pe temeiuri tradi-
ționale și canonice, adică atît pe baza unei practici îndelungate care '3
dobîndit puterea de lege, cît și pe baza unor rînduieli canonice pozitive,
exprimate prin texte ale sf. canoane și prin legi bisericești care nu
poartă acest nume.
Cele trei categorii de acte prin care credincioșii laici participă Ia
exercitarea celor trei ramuri ale puterii bisericești, arată, în modul cel
mai concret poziția lor în viața Bisericii. Cît privește accentul mai mare
sau mai mic, pe care autoritatea bisericească îl pune —• într-o epocă
sau alta — pe colaborarea laicilor, la fiecare din cele trei ramuri ale
puterii bisericești, acesta depinde de interesele vieții bisericești și de
condițiile în care se desfășoară întreaga lucrare bisericească.
Pentru fundamentarea participării mai extinse sau mai restrin.se a .
laicilor la exercitarea puterii bisericești, s-a invocat și s-a căutat a se
amplifica învățătura despre sobornicitatea Bisericii, în lumina căreia
într-adevăr această colaborare dobândește înțelegere și strălucire. De
fapt. însă și învățătura despre sobornicitate se întemeiază pe aceea
privitoare 1a- alcătuirea Bisericii din cele două elemente constitutive

262 DREPT CANO MIC ORTODOX
ale ei care au caracterul necesității, adică din cler și din laici, și deopo-
trivă, pe misiunea lor comună, în cadrul lucrării mîntuitoare a Bisericii.
In Biserica noastră s-au păstrat și se aplică rînduielile tradiționale și
canonice ale ortodoxiei, în privința participării laicilor la exercitarea pu-
terii bisericești, asigurîndu-li-se această participare în forme și limite
care nu depășesc îndatoririle și drepturile specifice ale stării preoțești în
toate treptele sale. Atît • legiuirile din trecut și dovezile istorice despre
felul în care s-a desfășurat viața religioasă a poporului nostru și lu-
crarea de cîrmuire a Bisericii, cît și legiuirile actuale ale Bisericii, con-
stituie dovezi canonice în privința participării laicilor la exercitarea pu-
terii bisericești, participare prin care !li se definește și li se asigură
poziția corespunzătoare stării lor în viața Bisericii.
In concluzie, precizăm că elementul laic se prezintă în Biserică ală-
turi de cler, ca al doilea element constitutiv esențial ce intră în alcătuirea
Bisericii, în sensul că fără de el nu poate să existe Biserică, după cum
nu se poate să existe nici fără de cler.
Clerul, atît prin starea sa harică, superioară, prin funcțiunea și prin
drepturile ce-i sînt asigurate, constituie elementul principal al corpului
bisericesc, iar laicii elementul secundar. Dar laicii, atît prin starea lor
harică, cît și prin.poziția lor social-juridică, sînt colaboratorii perma-
nenți ai clerului în lucrarea esențial-harică sau mîntuitoare a Bisericii
cît și în lucrarea ei auxiliară.
în chip concret această colaborare a laicilor cu clerul se exprimă
prin participarea laicilor la exercițiul celor trei ramuri ale puterii bi-
sericești,. adică, a celei învățătorești, a celei sfințitoare și a celei cîrmui-
toare sau jurisdicționale.
Limitele acestei colaborări sînt determinate de rînduieli tradiționale
și canonice, care nu permit substituirea funcțiunilor stării preoțești prin
activități ale stării laice, ci exprimă constant și asigură o deosebire
justă între poziția și drepturile fiecăreia din aceste două stări.
C. MONAHII SAU CĂLUGĂRII
Starea monahală. Caracteristici.
Locul și importanța ei în Biserică
A treia stare în care se pot găsi membrii Bisericii și din oare fac
parte efectiv unii dintre aceștia, se inumește starea monahală, cmu-1
monahal, monahismul sau călugăria.
Această stare nu are în Biserică poziția și importanța celorlalte
două stări, a celei clericale și a celei laice, pentru că spre deosebire de
acelea ea nu reprezintă un element constitutiv esențial al Bisericii, adică
un astfel de element fără de care Biserica nu ar putea să existe.
Această precizare .necesită unele lămuriri spre a nu fi greșit în-
țeleasă. . .
După cum se știe, astăzi Biserica este alcătuită din 3 categorii de
membri și adică, din credincioși simpli sau laici, din clerici și din

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 263
monahi. Dar nu tot așa s-a prezentat structura Bisericii în primele
veacuri. Pe atunci nu existau monahi, așa că nu putea fi vorba de a
treia categorie de membri ai Bisericii pe care o formează starea mona-
hală. De aici rezultă că această categorie de membri ai Bisericii, apă-
rută și organizată ulterior, nu a fost indispensabilă pentru a se constitui
corpul Bisericii. Deci Biserica s-a organizat inițial numai din cele două
stări sau categorii de membri, din cea clericală și cea laică. Și de fapt
nu se face nicăieri mențiune despre monahi în primele două veacuri.
Din acestea mai rezultă că starea monahală nu a fost considerată
nici de Mântuitorul, nici de Sfinții săi Apostoli ca- indispensabilă pentru
constituirea chipului văzut al Bisericii, pentru că în acest caz contrar,
așa precum au existat dintru început cele două elemente sau cele două
stări esențiale ale Bisericii, adică ale corpului ei, cea clericală și cea
laică, ar fi existat și cea monahală, dar faptul că ea a apărut mai tîrziu
și s-a menținut pînă astăzi, dovedește că a fost utilă apariția ei și că a
corespuns și încă mai corespunde unor necesități ale vieții bisericești.
Este iarăși adevărat însă, că Biserica a putut să existe fără de starea
monahală și că poate exista fără aceasta, ea neavînd caracterul nece-
sității, în înțelesul că Biserica nu s-ar putea nici constitui în chip de
organizație comunitară și nici nu s-ar putea menține fără ea. Din contră,
istoria vieții bisericești și chiar unele situații din vremea noastră arată
că a putut și poate să existe Biserică organizată și fără de stare mona-
hală. Se știe de altfel că în Apus, monahismul s-a răspîndit destul de
tîrziu, abia de prin veacul IV și mai organizat de prin veacul V și
că el n-a devenit o instituție oficială a Bisericii, decît abia de la Sinodul
IV ecumenic, adică de la anul 451. Abia prin hotărîrea acestui sinod, în-
scrisă în can. 4 și în altele, monahismul a fost pus sub jurisdicția Bi-
sericii și a devenit o instituție oficială a Bisericii. Pînă la acea dată,
el fusese o instituție neoficială, creată din inițiativă particulară, iar nu
din inițiativa autorității bisericești, deși a avut oblăduitori și îndrumă-
tori și organizatori din rîndurile ierarhilor Bisericii, între care a stră-
lucit în această privință și Sf. Vasile cel Mare ;(t 379).
Numai dacă se cunosc aceste lucruri, se poate 'înțelege de ce starea
monahală nu reprezintă un element constitutiv esențial al Bisericii și
de ce ea nu are caracterul necesității existențiale pentru Biserică,
Cît privește începuturile vieții monahale propriu-zise, ele se situează
abia în veacul III. Cauzele care au determinat apariția monahismului nu
sînt persecuțiile pe care le-au suferit creștinii și nici alte împrejurări
de natură comună, care i-ar fi determinat pe unii creștini să pribegească
prin pustie și să se țină departe de lume. Cauzele monahismului sînt de
natură religioasă prin excelență, dar ele nu trebuie căutate numai în
dorința unora de a viețui în completa lepădare de sine, în sărăcie
și în castitate, după pilda Mîntuitorului, a Sf. Apostol Pavel și a altor
îndrumători ai vieții bisericești din vremurile de început. Cauzele reli-
gioase care au determinat apariția monahismului trebui"e_cauîăte în
, dorința unora dintre creștini de a se conforma cît mai mult în viața
lor normelor religioase și morale ale noii credințe. Se înțelege că această
dorință ei nu și-o puteau împlini decît stăruind în rugăciune și me-
ditație asupra adevărurilor de credință, căutînd a veni cît mai mult

264 DREPT CANONIC ORTODOX
posibil în ajutorul aproapelui sau practicînd dragostea creștină în chip
cît mai desăvîrșit, precum și punmdu-și toată nădejdea în cuvîntul lui
Dumnezeu, prin care li s-a făgăduit mîntuirea celor ce-L vor urma pînă
la sfîrșit.
Cu o asemenea trăire religioasă, mulți dintre creștinii din lume,
adică de prin sate și de prin orașe, unii chiar căsătoriți și avînd familie
numeroasă, au început a se deosebii de creștinii obișnuiți care trăiau o
viață mai comodă, stăruind puțin în viețuirea cea după normele reli-
gioase și morale mai riguroase ale creștinismului.
Deprinși cu un astfel de trai, unii dintre ei au început a se purta cu
gîndul îndepărtării din lume, în măsura în care le permiteau acest lucru
îndatoririlor lor familiare și sociale, iar în cazul cînd acest lucru nu Ie
venea la îndemînă, ei practicau o izolare cît mai mare chiar în sinul
societății, dedicîndu-se înfrînării și ascezei, adică încercării de a se birui
pe sine cît mai mult. în felul acesta au apărut precursorii călugărilor
sau al stării monahale care erau creștini pioși și asceți trăitori în lume,
dar cu gîndul la îndepărtarea de lume spre a putea să ducă o viață ne tul-
burată. de ispitele și de supărările vieții și să realizeze astfel o cît mai
mare lepădare de sine în scopul mîntuirii.
De la o Vreme unii dintre acești asceți, au dat urmare gîndului de
a fugi din lume și s-au retras în afara localităților în care trăiseră pînă
atunci, la distanțe însă nu prea mari, spre a putea păstra încă unele
legături cu lumea. Abia mai tîrziu, după ce s-au deprins cu singurăta-
tea, _au început a se izola complet de lume, trăind o viață a cărei as-
prime și curățenie i-a ridicat din ce în ce mai mult în fața celorlalți
creștini.
Viețuind la început izolați, asceții precursori ai monahismului s-au
văzut obligați a se asocia, f.ormînd grupuri mici sau mai mari în scopul
întrajutorării în cele ale traiului și a întăririi reciproce într-ale ascezei.
Acestea se întîmplau spre sfîrșitul veacului al III-lea și la începu-
tul veacului al IV-lea, cînd realmente încep a se forma, și a se organiza
obștile monahale prin diverse pustietăți, mai ales din Egipt și din
Palestina.
în cadrul acestor obștii, s-a frămîntat și s-a conturat din ce în ce
mai bine idealul vieții monastice în centrul căreia a fost pusă abia mai
tîrziu, trăirea cea după Hristos, prin practicarea treptată și după o anu-
mită rînduială a lepădărilor de sine și ,a lepădării de lume.
Abia acum încep a se cristaliza caracteristicile vieții monahale care
vor deveni mai tîrziu cele trei juruințe sau cele trei voturi călugărești,
adică votul ascultării sau al supunerii necondiționate, votul sărăciei și
votul castității. Acestea n-au apărut și nu s-au definit toate deodată și în
forma în care ni se înfățișează astăzi, ci au apărut pe rînd fiecare repre-
zentând sinteza mai multor altor voturi mai mărunte și mai ușor de îm-
plinit. Totuși ele reprezintă în esență principalele lepădări de sine carac-
teristice vieții monahale.
Cea mai grea dintre toate este acea lepădare de sine, prin supu-
nerea necondiționată voinței altuia.
A doua lepădare de sine în ordinea greutății și care trebuie accep-
tată, este lepădarea de bunurile materiale sau renunțarea completă la

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 265
acestea în sensul că cel care face juruința sărăciei, se lasă chiar și în
privința minimelor mijloace de trai, în voia Iui Dumnezeu. Și această
lepădare de sine este deosebit de grea, întrucît nu se dezminte cuvîntul
Domnului că «unde este comoara ta, acolo este și inima ta»
In fine a treia lepădare de sine constă în castitate, adică în renun-
țarea la viețuirea cea după legile firii dintre bărbat și femeie. Ea nu
înseamnă neapărat fecioria și nu a însemnat niciodată în mod exclusiv
sau în mod principal fecioria. Cele ce se spun exagerîndu-se în această
privință, nu se întemeiază pe vechile rînduieli și tradiții ale vieții mo-,
nastice.
La aceste caracteristici ale vieții monahale se mai adaugă și aceea
că modul de viețuire monastică s-a statornicit în două feluri și anume :
ca mod de viețuire singuratică și izolată, căreia i s-a zis viețuire idio-
ritmică sau de sine, și ca mod de viețuire în asociație sau în comun, în
obște, căruia i s-a zis viețuire chinovială sau de obște. Cel dintîi mod
de viețuire monastică a fost cel idioritmic, căruia i se mai zice și stilul
idioritmic de viață monahală, dar cel care a devenit mai caracteristic
pentru starea monahală este modul chinovia!, căruia i se mai zice și
stilul chinovial de viață monahală.
în decursul dezvoltării vieții monastice, au mai apărut și alte ca-
racteristici ale acesteia și anume cea mai remarcabilă dintre caracte-
risticile de mai tîrziu ale vieții monastice este aceea că de la dorința
de lepădare de sine în scopul mîntuirii proprii se trece la completarea
acesteia cu hotărârea de a se practica lepădarea de sine și pentru mîn-
tuirea celorlalți viețuitori din cinul monahal, precum și pentru mîn-
tuirea tuturor creștinilor și a tuturor oamenilor.
Această nouă'orientare a vieții monastice a dat monahismului o
nouă și superioară conștiință a misiunii sale, iar celorlalți credincioși,
un motiv în plus pentru a-i cinsti pe cei care trăiesc după rînduielile
vieții monastice. în acord cu această orientare, monahii poartă jugul
lepădării de sine în locul celor care nu pot să-1 poarte, după cum se și
roagă pentru cei ce nu pot sau nu izbutesc să se roage pentru ei înșiși.
O altă caracteristică apărută mai tîrziu în viața monahală este
aceea potrivit căreia juruințele sau voturile monahale se depun în două
chipuri și anume, într-un chip mai simplu și într-un chip mai solemn.
Prin depunerea voturilor în chip simplu, monahul ia asupră-și așa zisa
schimă mică, adică chipul călugăresc mai simplu, mai puțin aspru, pe
cînd prin depunerea juruințelor sau voturilor în chip solemn, care constă
în repetarea solemnă a voturilor simple, monahul ia asupra sa schima
mare, adică chipul călugăresc mai deplin sau mai aspru.
în fine, o ultimă caracteristică a monahismului pe care o mâi rele-
văm pe lîngă cele amintite pînă acum este aceea că membrii cinului
monahal reprezintă împreună o societate religioasă, singura care a supra-
viețuit din vechile societăți de acest fel, care apăruse în viața Bisericii
și care și-a creat, pentru adăpostirea membrilor săi, anumite sălașe sau
așezăminte aparte, numite mănăstiri.
Apărut în condițiile și din cauzele arătate, monahismul, prin ca-
racteristicile sale, s-a diferențiat de restul credincioșilor mireni ca și
de cler, constituindu-se într-o stare aparte, căreia i se zice starea mo-

266 DREPT CANO MIC ORTODOX
nahală sau călugărească. Prin natura sa, aceasta nu poate fi considerată
ca făoînd parte nici din stairea laică, nici din starea clericală, de prima
deosebindu-se printr-o viețuire mai înaltă în conformitate cu voturile
caracteristice pentru monahism, iar de cea de a doua, cea clericală,
prin faptul că intrarea fin monahism nu conferă celui care depune votu-
rile, calitatea de slujitor al Bisericii, ci mai întîi și prin excelență îi
conferă calitatea de slujitor al mîntuirii proprii și apoi pe aceea de
slujitor a mîntuirii tuturor oamenilor, prin rugăciunea și prin celelalte
acte de devoțiune pe care le săvîrșește.
între caracteristicile proprii sau specifice ale stării monahale nu
poate fi numărat rigorismul, întrucît acesta apare numai ea .o exage-
rare și deformare a sentimentului religios după cum poate să apară în
același chip și ca exagerare și deformare a oricărui alt sentiment, care
rezultă din asprimea- vieții monastice, din adîncirea trăirii religioase,
adică din adîncirea credinței, a dragostei și a nădejdii și din ur-
marea celor trei sfaturi evanghelice, cărora li se dă expresie prin cele
trei voturi principale ale călugăriei. Pe cîtă vreme rigorismul însem-
nează deformare sau maladie a cărei direcție și a cărui sens este ne-
gativ, chiar și atunci cînd pare altfel, el rămînînd în cel mai bun caz
o manifestare a egoismului și a mizantropiei, monahismul însemnează
creștere și dezvoltare în sens pozitiv a sentimentului religios, căruia
caută să i se dea o expresie cît mai înaltă, cît mai desăvîrșită. Prin
aceasta monahismul se situează tocmai la polul opus al egoismului și
al mizantropiei, reprezentînd încercarea completei lepădări de sine,
deci a oricărui egoism și realizarea unui altruism și a unei dragoste de
oameni cît mai autentică și mai binefăcătoare.
După cum rigorismul nu constituie o caracteristică a vieții mo-
nahale, tot așa nici misticismul propriu-zis, adică trăirea mistică exage-
rată, deformată și maladivă, nu constituie nici ea o caracteristică a
viețuirii monastice, ci cel mult o degenerare a acesteia, după cum tot
ca o degenerare poate să apară și rigorismul pe ici pe colea, în viața
stării monahale.
Fără îndoială că orice trăire religioasă are caracter mistic și în-
treaga viață a Bisericii are o latură de taină, care o obligă la anumite
practici deosebite la care participă atît credincioșii simpli cît și clerul
și este evident că și monahii sînt părtași ai acestui mod de trăire reli-
gioasă, așa încît ea nu constituie o caracteristică specifică numai stării
monahale. De asemenea ea poate fi exagerată de membrii oricăreia •
dintre cele trei stări ale Bisericii, fără însă ca din această pricină ea
să poată fi socotită drept caracteristică specifică a vreuneia dintre ele.
Prin elementele vieții monahale de care ne-am ocupat, căutînd să
arătăm poziția stării monahale în Biserică, atît față de celelalte două
stări, cît și prin caraeteristicele ei aparte, starea monahală apare ca
avînd nu numai o poziție proprie în Biserică, ci și ca prezentînd o anume
importanță pentru viața și lucrarea Bisericiii. Dar să vedem mai de
aproape, prin ce poate fi pusă în lumină tocmai această importanță a
stării monahale în Biserică.
Precum s-a relevat la locul său, starea monahală a apărut ca o stare
voluntară, născută din inițiativă particulară și dezvoltată apoi cu timpul,

MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEȘTI 267
așa încît a primit o formă bine închegată de viețuire aparte, cu ca-
racteristici proprii.
Prin însuși voluntariatul monastic, adică prin însăși hotărîrea
fermă și constantă de a viețui într-un anumit fel superior viețuirii co-
mune a creștinilor, ei au constituit mai întîi un exemplu pentru cei-
lalți creștini, iar viața lor deosebită a însemnat lansarea continuă a
unei chemări adresată întregii obști a Bisericii de a trăi într-un chip
cît mai apropiat de idealul de viețuire creștină.
Pe de altă parte, prin felul în care au purtat monahii jugul lepă-
dării de sine, ei au dovedit puteri sau virtuți care ies din comun, fă-
cînd ca și în acest fel exemplul lor să constituie o dovadă a tăriei
credinței creștine și a valorii ei în raport eu celelalte credințe reli-
gioase, cu deosebire acea lepădare de sine care constă în renunțarea
la propria personalitate a constituit atît un exemplu pentru compor-
tarea creștinilor între ei, ca și față de cei din afara Bisericii, cît și un
motiv de meditație mai adîncă asupra dezbrăcării omului de egoism și
de dorința de a-i stăpîni pe semenii săi, dorință din care nasc cele mai
multe păcate, suferințe și nenorociri ce se abat asupra vieții omenești.
Ca cineva să se poată ridica la o astfel de lepădare de sine, care constă
în subordonarea lui de bună voie voinței altuia, trebuie ca mai întîi
cel ce ia această hotărîre și o duce la îndeplinire să fi devenit deplinul
stăpîn al propriei sale ființe, căci fără de această stăpînire, nu ar fi
în stare să renunțe la sine însuși. Cu" alte cuvinte, votul supunerii de
bună voie arată chipul în care un om poate ajunge să renunțe la sine
tocmai prin stăpînirea de sine, precum și să renunțe la stăpînirea al-
tora, stăpînindu-Be pe sine însuși.
Un merit deosebit și o cinstire deosebită și-au cîștigat membrii
stării monahale prin faptul că mulți dintre ei, pe calea practicării tot
mai depline a lepădării de sjne au ajuns să fie proslăviți de Domnul prin
virtuți sau puteri deosebite, oare le-au atras nu numai faima de oameni
cuvioși, ci a sfîrșit prin a-i și așeza în rîndurile sfinților, sub numele
binecunoscut de cuvioși. Se înțelege că în felul acesta ei s-au făcut slu-
jitori ai mîntuirii tuturor în rînd cu ceilalți sfinți ai Bisericii.
Mergînd pe calea celei mai depline lepădări de sine, monahii au
adoptat dintru început rînduiala de viețuire socială despre care vor-
bește sf. evanghelist Luca în Faptele Apostolilor, ca rînduială de vie-
țuire pe baza proprietății obștești a primelor comunități creștine. Cînd
mai tîrziu acest mod de viețuire a comunităților creștine a început să
fie abandonat, l-au preluat monahii și l-au continuat în baza votului
sărăciei, care a însemnat întotdeauna renunțarea la proprietatea indi-
viduală în folosul obștei. Cît de pilduitoare a fost și această atitudine
a stării monahale o remarcă chiar într-o epocă destul de tîrzie cano-
nul 6 al sinodului întrunit la Constantinopol în anul 861, canon în care
citim următoarele : «Monahii sînt obligați să nu aibă nimic al lor pro-
priu…, căci Fericitul Luca zice despre cei ce cred în Hristos și care
închipuiesc viețuirea monahilor, că nici unul nu zicea că din averea sa
este ceva al său, ci totul era de obște».
Practicînd proprietatea de obște, membrii stării monahale nu i-au
dat acesteia întrebuințare numai pentru nevoile proprii, ci și pentru

268 DREPT CANONIC ORTODOX
ajutorarea celor lipsiți sau aflați in nevoi, angajîndu-se voluntari și ca
persoane și prin mijloacele de care dispuneau. în opera de asistență
socială a Bisericii, prin care au făcut cea mai autentică și mai utilă apli-
care a dragostei creștine. Datorită acestei lucrări, membrii stării mona-
hale au fost chemați mereu de autoritatea bisericească la sarcini în le-
gătură cu asistența socială și au fost chiar rânduiți să conducă așezămin-
tele ce se creaseră în mod special pentru ajutorarea celor ajunși în
necazuri sau loviți grav de soartă.
Dedicați unei viețuiri în mai deplină lepădare de sine, mulți dintre
membrii stării monahale, folosind liniștea mănăstirilor sau a altor așe-
zăminte în care erau chemați la ascultare, s-au îndeletnicit cu felurite
meșteșuguri, cultivînd și unele arte, dar punînd atît realizările lor meș-
teșugărești, cît și pe cele artistice la dispoziția Bisericii, adică în slujba
obștii credincioșilor.
Prin aceste îndeletniciri, ei au adus o contribuție însemnată la
dezvoltarea meșteșugurilor și a artelor, al căror obiect avea legătură
cu viața bisericească sau cu trebuințele acesteia.
O altă îndeletnicire prin care au strălucit mulți membrii ai stării
monahale a fost și a rămas cărturăria, prin care au adus de asemenea o
contribuție însemnată atît la dezvoltarea studiului teologiei cu diversele
sale ramuri, cît și la dezvoltarea culturii umane în genere, așa precum
monahii artiști și-au adus contribuția nu numai la dezvoltarea artelor
bisericești, ci și la dezvoltarea tezaurului artistic al întregii lumi.
In fine, mulți membrii ai stării monahale s-au învrednicit să devină
episcopi sau în genere ierarhi ai Bisericii, contribuind prin formația lor
deopotrivă ca și prin tragerea de inimă sau chiar jertfelnicia lor la
buna îndrumare și cîrmuire a vieții bisericești.
Prin toate manifestările • lor pilduitoare și prin toată lucrarea de
orice fel prin care s-au dovedit folositori vieții creștine și activității
Bisericii, membrii stării monahale și-au oîștigat cu timpul merite deose-
bite prin care și-au consolidat poziția în viața Bisericii alături de cele-
lalte două stări ale ei, adică alături de starea laică și cea clericală,
sporindu-li-se în același timp prestigiul și importanța de element deose-
bit de activ și de util pentru viața Bisericii.
Această latură pozitivă a stării monahale, latură atît de meritorie
prin contribuția pe care a adus-o și o aduce la desfășurarea lucrării Bi-
sericii, a fost și mai este uneori umbrită de anumite manifestări negative
care apar în viața monahală, fie din cauza unor practici rigoriste sau ob-
scurantiste pe care le difuzează și între credincioșii simpli, fie prin ali-
mentarea unor curente rătăcite, născute în afara cinului monahal, și
care prejudiciază deopotrivă viața religioasă și cea socială.
De aceea autoritatea bisericească a și procedat încă din veacul IV
la măsuri de încadrare a monahismului în disciplina vieții bisericești,
iar de atunci încoace ori de cîte ori a apărut trebuința, aceeași autori-
tate a intervenit pentru a curma manifestările negative din starea mo-
nahală și pentru a-i readuce pe monahi la rosturile lor tradiționale.

III
ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE
A BISERICII
A. ORGANELE-INDIVIDUALE DE CONDUCERE
1. Noțiunea de organ de conducere
Pentru ca să se poată efectua lucrarea de conducere a Bisericii,
trebuie să fie folosite mijloacele specifice cu care a fost înzestrată
Biserica în acest scop. După cum s-a văzut la locul său, totalitatea
acestor mijloace constituie puterea bisericească. Dar puterea biseri-
cească nu se pune de la sine în mișcare sau nu lucrează de la sine,
ci ea este pusă în acțiune de către anumite organe, cărora li se încre-
dințează părți mai mici sau mai mari din puterea bisericească, adică
mijloace — mai puține sau mai multe — din acelea care împreună for-
mează puterea bisericească.
Ca în orice comunitate și în cea bisericească, organele cărora li se
încredințează mijloacele prin care se efectuează lucrarea bisericească,
au în cuprinsul corpului Bisericii o poziție asemănătoare eu aceea pe
care o au organele în corpul omenesc, iar mijloacele care li se încredin-
țează acestora se aseamănă cu însușirile organelor corpului omenesc,
apoi lucrările pe care le săvîrșesc organele de conducere din Biserică,
se aseamănă cu fun-oțiumtle pe care le îndeplinesc diferite organe în
corpul omenesc.
In sens propriu organele care dețin și exercită puterea biseri-
cească săvîrșesc lucrări constante cu. caracter comunitar, iar acest fel
de lucrări se numesc funcții comunitare care în cadrul Bisericii pot
fi numite mai precis funcții sau activități bisericești. Ele sînt destinate
să satisfacă anumite nevoi sociale, adică ale colectivității celei ce se
cheamă Biserică din care este alcătuită comunitatea, în cazul nostru
comunitatea religioasă. Cu alte cuvinte, după natura lor, lucrările pe
care le săvîrșesc organele de conducere ale Bisericii sînt activități prin
care se satisfac trebuințe constante ale corpului Bisericii, iar astfel de
activități prin care se satisfac nevoi constante de viață ale unei comu-
nități organizate, se numesc funcțiuni.
Dar în afară de funcțiuni, mai apar și nevoi sau trebuințe tem-
porale sau de durată mai scurtă ale aceluiași corp, iar activitățile prin
care se satisfac aceste trebuințe temporale, se numesc sarcini.

270 DREPT CANONIC ORTODOX
Cum însă în -nici o comunitate organizată lucrările necesare pentru
satisfacerea nevoilor ei constante, ca și a celor temporale, nu sînt sufi-
ciente și potrivite numai un fel sau o categorie de organe sau de
instrumente create special și destinate să îndeplinească respectivele
funcțiuni și sarcini, s-a impus prin natura lucrurilor crearea mai multor
feluri de organe.
Tot la fel stau lucrurile și cu organele de conducere ale Bisericii.
După modul cum se prezintă ele și cum s-au constituit ele în viața
comunitară în genere, ca și în viața Bisericii, organele principale de
conducere sînt de două feluri : individuale și colegiale sau colective,
cărora în Biserică li se mai zice și sinodale, cu un termen propriu și
specific.
Organele individuale de conducere ale Bisericii sînt toate persoanele
care sînt angajate în slujba Bisericii pentru prestarea cîte unei munci
determinate prin drepturi și îndatoriri precise, adică toți indivizii sau
toate persoanele individuale cărora li se încredințează cîte o parte din
mijloacele ce formează puterea bisericească, în scopul ca aceste per-
soane, prin activitate individuală, să folosească mijloacele respective
pentru îndeplinirea misiunii Bisericii.
Aceste persoane au fost numite odinioară, într-un singur fel, zîcîn-
du-li-se ori în chip generic, slujitori bisericești, ori în chip special, cle-
rici. In prezent numele de clerici nu se mai dă decît acelor persoane
din slujba Bisericii care au stairea harică a uneia din cele trei trepte ale
preoției de instituire divină. Tuturor acestora laolaltă li se mai zice și
ierarhia bisericească, adică corpul de slujitori bisericești înșirați după
treptele slujirii lor, adică în chip ierarhic, de la cel mai mic pînă la cel
mai mare.
Care sînt aceste trepte sau persoanele care formează aceste trepte
ale ierarhiei bisericești, precum și care sînt în genere drepturile și în-
datoririle lor, vom vedea în altă parte. Rămîne ca aci să precizăm doar
faptul că principalele organe individuale de conducere a Bisericii sînt
acelea care dețin treptele clerului sau ale preoției de instituire divină și
acelea care pe baza acestora dețin treptele clericale sau ierarhice de
instituire bisericească. Pe cînd toate celelalte trepte de slujitori biseri-
cești, care nu sînt create prin conferirea în vreuna din treptele sale a
preoției de instituire bisericească, sînt organe individuale auxiliare de
conducere a Bisericii, indiferent ce poziție înaltă sau ce rosturi practice
deosebite ar avea ele în viața Bisericii.
în Biserică avem două categorii deosebite .de organe individuale
de conducere : a) organele individuale principale, care fac parte din
starea preoțească, avînd hirotonia în una din treptele preoției de insti-
tuire divină, și b) organele auxiliare sau ajutătoare din care fac parte
slujitorii Bisericii, ciare nu au hirotonia în vreuna din aceste trepte.
Dar indiferent din ce treaptă sau din care categorie face parte
vreunul din slujitorii individuali ai Bisericii, el are — pentru îndepli-
nirea lucrării la care este chemat •— un cerc determinat de . acțiune,
care se precizează prin drepturile ce i se conferă și prin îndatoririle
legate de acestea. Acest cerc, care circumscrie activitatea oricărei
persoane individuale, angajată în slujirea unei societăți, în cazul nostru

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 271
în slujirea Bisericii, se numește cercul de competență al respectivei per-
soane. Totalitatea drepturilor și îndatoririlor ce-i revin în baza și în
cadrul cercului său de competență, se numește oficiu în limbaj juridic,
înțelegîndu-se prin acest cuvînt slujirea sau slujba pe care trebuie și
poate să o îndeplinească deținătorii unui oficiu sau a unei slujbe. Deci
cuvîntul oficiu însemnează același lucru ca și cuvîntul slujbă, numai că
cel din urmă nu se folosește decît spre a arăta în mod concret conținutul
unui oficiu.
Deci cu raportare la cele spuse despre oficiu, putem spune că există
atîtea oficii cîte persoane individuale sînt angajate în slujba Bisericii
sau în număr tot atît de mare de oficii pe cît de mare este numărul per-
soanelor individuale care dețin și exercită o parte din puterea bise-
ricească, prin mijloacele care li se încredințează la angajarea lor în
funcțiune. Din această cauză, se folosesc adeseori expresiile : oficiul de
diacon, oficiul de preot, oficiul de episcop, în înțelesul mai concret de
slujbă de diacon, slujbă de preot, slujbă de episcop.-
Cînd însă cuvîntului. oficiu i se da o altă întrebuințare, spunîn-
du-se de exemplu oficiul parohial, oficiul protopopesc, oficiul predicato-
rial sau oficiul misionar, etc., atunci se scoate în relief nu atît cuan-
tumul de drepturi și de îndatoriri ce intră în alcătuirea unui oficiu,, cît
realitatea la care se aplică sau în cadrul căreia se exercită drepturile
și îndatoririle care intră în alcătuirea oficiului sau care formează con-
ținutul unui anume oficiu.
Un alt sens în care se mai întrebuințează cuvîntul oficiu este și
acela legat de cîte un organ social, adică de cîte o instituție sau de
către un organ colectiv ori colegial de conducere a unei societăți. în
cazul acesta noțiunea de oficiu exprimă totalitatea drepturilor și înda-
toririlor care-i revin instituției respective sau organului colegial sau
colectiv respectiv, pentru îndeplinirea funcțiunii sau sarcinii ce i s-a
încredințat.
într-un sens înrudit cu noțiunea de competență și cu aceea de ofi-
ciu, se folosește și cuvîntul atribuție, care totuși nu însemnează unul și
același lucru nici du competența și nici cu oficiul.
Ce se înțelege atunci prin noțiunea de atribuție ?
Spre a-i determina mai precis conținutul acestei noțiuni, observăm
mai întîi că ea se folosește în strînsă legătură cu noțiunea de drept,
exprimînd faptul că cineva este îndreptățit pe baza legii să exercite în
mod pozitiv niște drepturi, și că drepturile respective sînt de atribuția
unei persoane sau a unui oficiu, că ele îi revin în virtutea competenței
oficiului respectiv.
Aceasta însemnează că în noțiunea de atribuții intră numai specifi-
carea drepturilor unui oficiu sau a unei persoane care deține un oficiu,
nu și a îndatoririlor legate de respectivele drepturi. în acest sens se
folosește în mod curent expresiile : este de atribuția lui X ; este de atri-
buția preotului ,• este de atribuția episcopului; este de atribuția patriar-
hului, etc.
De aceea, atunci cînd în cadrul unei legi se arată drepturile unei
persoane Sau a unui oficiu în genere, se fac și unele specificări ale
acestor drepturi, arătîndu-se mai cu de-amănuntul și mai concret în ce

272 DREPT CANONIC ORTODOX
fel se exercită acestea pe cale de atribuțiuni sau printr-o sumă de atri-
buțiuni și îin același scop se întocmesc și așa-zisele decizii de atribu-
țiuni în cuprinsul cărora numai din întîmplare și în mod inevitabil
cîteodată sînt arătate și oarecare îndatoriri, dar în mod curent sînt spe-
cificate numai drepturile.
în lumina celor spuse despre organele individuale care dețin și
exercită puterea bisericească și care în această calitate sînt organe de
conducere a Bisericii, precum și în lumina celor spuse despre oficii și
atribuții, ca mijloace prin care se exprimă poziția diverselor organe
individuale de conducere* a Bisericii, se poate vedea și mai bine că unele
dintre acestea dețin oficii mai importante și au atribuții mai mari și
mai numeroase, iar altele dețin oficii mai mici, în virtutea cărora le și
revin atribuții mai puține.
Văzute lucrurile astfel, s-ar putea spune fie cu raportare ila pu-
terea de stat, fie cu raportare la puterea bisericească, adică la totali-
tatea mijloacelor de care dispune Biserica pentru îndeplinirea misiunii
ei, că această putere este nu numai reprezentată de oficiile existente,
în Biserică, și că ea este și deținută integral de oficiile respective. De
asemenea s-ar mai putea spune că ceea ce există In mod practic, ar fi
numai oficiile sau organele oare dețin fiecare cîte o parte din puterea
bisericească și că aceasta nici n-ar exista în alt chip, decît sub forma
oficiilor respective.
Este oare adevărat și se poate spune că puterea bisericească se
rezumă la puterea pe care o dețin oficiile respective în Biserică ?
Acest lucru ar însemna că Biserica n-ar mai putea crea oficii noi
sau noi organe de conducere și că ea ar trebui să aibă numai un număr
determinat de astfel de oficii sau de astfel de organe, ceea ce este
neconform cu realitatea și cu neputință de acceptat. Și tocmai din ab-
surditatea unei atari teze sau concluzii, apare cu mai multă evidență
adevărul contrar, că puterea bisericească nu se reduce la puterea pe
care o dețin toate organele sau oficiile ei și nu pot fi epuizate în
mod practic niciodată, pentru că ori de cîte ori apare vreo nevoie nouă
pentru Biserică, pentru puterea bisericească, pentru cea de stat, se pot
crea noi organe sau noi oficii, pentru satisfacerea acelor trebuințe.
Această constatare, pe cît de logică teoretic, este pe atît de ușor
de verificat în mod practic. Așa încît, cu privire la raportul dintre or-
ganele sau oficiile care dețin și exercită în Biserică puterea însăși, se
pot spune în mod întemeiat următoarele lucruri : a) fiecare organ de
conducere și fiecare oficiu, ca expresie juridică a drepturilor și îndato-
ririlor organului respectiv, deține numai cîte o parte din puterea su-
perioară a organismului în care s-a constituit 1 în Biserică, din puterea
bisericească f b) totalitatea sau suma puterii pe care o dețin fie orga-
nele individuale, fie cele colective, nu reprezintă și nu epuizează în
Biserică întreaga putere bisericească c) purtătorul sau subiectul întregii
puteri este Biserica în întregimea sa.
După aceste precizări, în legătură cu organele individuale de con-
ducere ale Bisericii, precizări care au prilejuit și considerații asupra po-
ziției și rostului organelor colective de conducere ale Bisericii, să tre-
cem acum mai concret la organele de conducere a Bisericii.

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 273
2. Ierarhia. Treptele ierarhice
a. Treptele ierarhiei de instituire divină :
episcopatul, presbiteratul, diaconatul
După cum am văzut, ierarhia în Biserică se împarte în : ierarhie
sacramentală sau a hirotoniei de instituire divină și ierarhie jurisdic-
țională, de instituire bisericească. împărțirea aceasta este determinată
și justificată prin însăși împărțirea puterii bisericești, putere care este
strîns legată de ierarhia bisericească, prin oare se pune în aplicare.
Canoanele menționează șase grade sau trepte ca formînd în general
ierarhia bisericească din care trei se dau în interiorul altarului, prin
invocarea harului Sfîntului Duh asupra candidatului sau prin hirotonie.
Celelalte trei grade se dobîndesc afară din altar, prin hirotesie, adică
prin binecuvîntarea episcopului. Purtătorii primelor grade se mai nu-
mesc și purtătorii gradelor superioare, iar ale celor din urmă purtătorii
gradelor inferioare. De fapt însă ierarhia sacramentală propriu-zisă, sau a
hirotoniei, este formată din treptele care se obțin prin hirotonie, iar
socotirea celor inferioare numai în număr de trei este arbitrară, întru-
cît nu reprezintă decît o parte dintre aceste grade. O menționăm oare-
cum numai tradițional.
în sensul îîin care .adoptă unii canoniști această împărțire, citată
după ei, adică enumerînd în genere între gradele preoției sacramentale
și gradele care se conferă prin hirotesie, ar trebui să adăugăm la cele
trei trepte inferioare și pe diaeonițe, pentru că instituirea lor se făcea
prin hirotesie, precum și orice alte grade conferite prin hirotesie.
Rămîne stabilit însă, și subliniem din nou, că treptele ierarhiei su-
perioare sau ierarhiei sacramentale propriu-zise sînt numai cele trei care
se instituie prin Taina Hirotoniei sau sfințirea preoțească, și anume :
episcopatul sau arhieria, prezbiteratul și diaconatul.
Dintre gradele superioare, fac parte episcopul, presbiterul și dia-
conul. Aceste trei grade formează temelia ierarhiei bisericești și ele își
au originea și temeiul în Sf. Scriptură. După învățătura Bisericii sînt de
instituire divină, aceste grade nu pot fi nici mai multe, nici mai puține,,
decît trei. Celelalte grade din Biserică sînt condiționate de aceste grade
și nu sînt dec'ît ramificări ale lor.
— Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul,
întîietatea lui își are bază în faptul că : a) puterea episcopală este
moștenită de la Apostoli ; b) în episcopat este deplinătatea puterii spi-
rituale și c) el are cea mai înaltă adminstrație în Biserică.
Primul fapt, că episcopii au dobîndit putere imediat de la Apostoli,
e dovedit de învățătura Bisericii, din cele mai vechi timpuri. Sfinții
Părinți au vorbit de drepturile episcopale și apostolice și au numit pe
episcopi Apostoli și pe Apostoli episcopi (Ciprian, Ep. 65). La fel Apos-
tolul Pavel numea pe episcopul Filipenilor Epafrodit, Apostol ifFilip.
2, 25).
Succesiunea aceasta a episcopilor după Apostoli, nu duce însă Ia
o deplină egalitate, a celor dintîi cu cei din urmă. Pe cînd Apostolii au
fost chemați" și aleși chiar de Mîntuitorul în slujba Evangheliei, epis-
18 — Drept canonic ortodox

274 DREPT CANO MIC ORTODOX
copii au fost instituiți în primele timpuri de Apostoli, iar mai tîrziu de
cei rînduiți de ei. Afară de aceasta, Apostolii erau luminați în chip ne-
mijlocit de Duhul Sfînt și erau înzestrați cu daruri extraordinare;
episcopii însă au primit binecuvîntarea prin hirotonie apostolică și
darurile date lor nu erau extraordinare, ci ei primeau numai sfințirea
de a conduce Biserica. în fine, Apostolii erau primii și cei mai înalți
conducători ai Bisericii, din care pricină erau înzestrați cu puteri extra-
ordinare, dimpotrivă, episcopii primeau puterea de la Apostoli și numai
pentru eparhia încredințată lor și o puteau exercita numai' în sensul
legilor pozitive și pendinte de hotărîrea întregii Biserici.
"Cu privire la al doilea fapt pe care se întemeiază întîietatea episco-
patului, învățătura Bisericii de asemenea este unitară. Episcopatul este
cel mai înalt grad și cuprinde toate drepturile privitoare la admini-
strarea Sfintelor lucrări; din el izvorăsc toate celelate grade ale ierar-
hiei bisericești. în privința aceasta, canoanele . despart episcopatul de
celelalte grade și îndeosebi, de presbiterat. Presbiterul și diaconul se
instituiesc de un singur episcop, pe cînd episcopul trebuie așezat
de un sinod de episcopi. Tot așa episcopului îi este rezervată darea
gradelor inferioare (can. 1—2 Apostolic și comentariile lui Balsamon
și Zonara la aceste canoane). De aceea niciodată n-a fost socotit ca
membru al ierarhiei din partea Bisericii, acela care n-a căpătat sfin-
țirea din partea episcopului. De asemenea, Biserica a luat toate dreptu-
rile ierarhice acelora care au fost sfințiți'de către acei preoți, care și-au
impropriat în chip ilegal puterea episcopală (can. 18 Sardica ; can.: 4
Calcedon.)
Pe lîngă aceste drepturi care se cuvin episcopului pe baza puterii
lui spirituale, după învățătura unanimă a Bisericii, el are, ca al treilea
drept pe care se bazează întîietatea lui, cea mai înaltă putere în ad-
ministrația bisericească, prin urmare dreptul de a exercita puterea în-
vățătorească, puterea sacramentală sau sfințitoare și puterea jurisdicțio-
nală sau de cîrmuire administrativă și judecătorească. Dacă aceste
drepturi se exercită și de alții în Biserică, se exercită în virtutea insti-
tuirii primită de la episcop, prin hirotonire și prin împuternicirea
dată de el.
Episcopatul, prin urmare, e neapărat necesar în Biserică, și unde
nu există episcopat, nu există nici Biserică. Episcopatul este organul
prin care se împart toate Tainele în Biserică. Nici o Taină nu se poate
administra după rînduială, dacă cel chemat n-a primit hirotonire de la
episcop. Dreptul exercitării puterii învățătorești îl au în prima linie
episcopii, tot astfel și misiunea pastorală pe care o. exercită preoții în
Biserică, nu poate fi legală dacă nu vine de la episcopat și nu stă în
dependență nemijlocită de el. în virtutea acestor privilegii, episcopatul
este răspunzător pentru tot ceea ce se face în Biserică.
— După episcopat urmează, la rînd presbiteratul. Presbiterii sau
preoții, în baza hirotoniei date de episcop, au anumite drepturi în Bi-
serică, deci și o putere condiționată de puterea episcopală. Drepturile
preoțești se întind pînă la anumite margini, asupra tuturor ramurilor
administrației bisericești. Originea presbiteratului q găsim din timpul
Apostolilor. Cuvintele Apostolului Pavel, adresate lui Tit și Timotei, pe

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 275
care îi instituie mai marii Bisericii din Creta și Efes, ca ei să așeze pre-
sbiteri în cetăți, explică suficient acest lucru (I Tim. 5, 22 ; Tit 2, 5).
Simion din Tesalonic și alții spun că presbiterii sînt urmașii celor 70 de
ucenici, care au fost instituiți de Mîntuitorul ca ajutoare ale Apostoli-
lor, de aceea presbiteratul este socotit, în dreptul canonic, o treaptă
ierarhică de instituire divină.
După cum ucenicii erau inferiori Apostolilor, tot așa și presbiterii
erau inferiori episcopilor, pentru că și presbiteratul a luat ființă prin
episcopat, ca ajutor al acestuia. Numele de presbiter a fost stabilit, de
către Apostoli și se obișnuia ca și episcopii să fie numiți presbiteri,
nume ce se dădea pe atunci celor mai bătrîni, cu toate că aceștia pu-
teau să fie și tineri, ceea ce dovedește că înțelesul cuvîntului pres-
biter, nu este numai acela de bătrîn, ci și acela de cîrmuitor sau de
supraveghetor al unei rînduieli în Biserică (presbitin, presbiteros), așa
cum și episcopul îndeplinea aceeași slujbă de supraveghetor peste toți
(episcopeo, episcopin, episcopos) (Fapte 20, 17 ; I Petru 5, 1, 5; I. Tim.
5, 19).
De fapt presbiterii sînt pomeniți ca slujitori, păstori sau cîrmuitori
ai Bisericii, în mod independent și chiar fără nici o legătură cu cei
70 de ucenici ai Apostolilor, așa că asemănarea lor cu aceștia, precum
și derivarea treptei presbiteratului din treapta celor 70 de ucenici, n-are
nici un temei și nu se explică decît prin încercarea de a prezenta
treptele ierarhice ale Bisericii de mai tîrziu într-o oarecare simetrie cu
treptele ierarhice ale Bisericii primare.
PreOtul sau presbiterul este și el părtaș la succesiunea apostolică,
atît prin har, cît și prin slujirea cîrmuitoare pe care o îndeplinește în
Biserică, ca o treaptă dependentă de cea episcopală, dar totodată și auto-
nomă față de aceasta, fiind învestită cu misiune pastorală proprie, cu
putere proprie și cu răspundere proprie, ca cel ce leagă și dezleagă
singur, cu aceeași putere și cu același rost ca și episcopul.
Abia la începutul secolului al II-lea s-a precizat pentru fiecare grad,
numirea sa specială de episcopi și presbiteri. Din acest motiv, protes-
tanții susțin că în timpul Apostolilor, nu poate fi vorba de două grade
ierarhice deosebite, adică de episcopi și presbiteri, pentru că aceștia for-
mau o singură treaptă ierarhică. Apostolul Pavel vorbind în I Timotei 3,
11, numai despre calitățile pe> care trebuie să le îndeplinească episcopii
și diaconii, cît și Clement Romanul, nevorbind nimic de presbiteri, pro-
testanții afirmă că, presbiteratul s-a introdus abia în secolul al II-lea,
prin abuzul episcopilor, care s-au ridicat cu de la sine putere peste
presbiteri. Pentru că, zic ei, în timpul apostolic nu erau trepte ierar-
hice, ci erau numai presbiteri — numiți și episcopi —, adică supra-
veghetori și, diaconi, care îndeplineau slujba de ajutoare la serviciile
agapelor.
Afirmația protestantă, nu este și nu poate fi documentată, pentru
că, atît Sfînta Scriptură, cît și Clement Romanul în epistola I către
Corintehi (42, 44), epistolă pe care o invocă protestanții, amintește clar
de existența presbiterilor, asemănînd pe episcopi cu arhiereii, pe pres-
biteri cu preoții, iar pe diaconi cu leviții din Vechiul Testament, deci

276 DREPT CANONIC ORTODOX
cunoscînd și el toate trei treptele ierarhice. Tot așa Ignațiu din An-
tiohia, în epistola sa către Smirneni, capitolul 8, zice : «Urmați cu toții
episcopului, precum Hristos pe Părintele Său și pe preoți ca pe Apos-
toli, dar cinstiți și pe diaconi, ca pe porunca lui-Dumnezeu». Sinodul
de la Elvira din 306, prin canonul 33 la fel distinge clar diferențierea
celor trei trepte. Tot așa, mai tîrziu, mitropolitul Epifanie din Salamdna
a condamnat .pe episcopul Aieriu din Seva sta, care a susținut că între
episcop și presbiter nu ar exista nici o deosebire. Această deosebire
este amintită de altfel în I Timotei 5, 19, unde Apostolul Pavel îndrep-
tățește-pe episcopul Timotei de a judeca pe presbiteri, zicînd : «dar
pîră asupra presbiterului să nu primești, decît numai cu doi sau trei
martori», ceea ce dovedește pe deplin existența deosebirii între episcop
și presbiteri, încă din timpul Apostolilor.
Presbiteratul, întocmai ca și episcopatul, se obține prin actul hiro-
toniei, care dă capabilitatea acestei trepte și prin actul instalării, care.
îndreptățește de a pune în practică această capabilitate. în felul acesta,
presbiterul poate predica, poate săvîrși Sfintele Taine și poate cîrmui.
în exercițiul slujbei spirituale sau bisericești, puterea preoțească^ este
întărită prin mijloacele acelea care sînt consfințite de puterea episco-
pală. Prin urmare, preoții pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară
de ceea ce e baza acestor lucrări, și anume : a) hirotonia, b) sfințirea
antimiselor, și c) sfințirea Sfîntului Mir. Numai episcopul este îndreptă-
țit la săvîrșirea acestor lucrări sfinte, căci el are puterea sfințitoare cea
mai înaltă din Biserică. Preoții au dreptul să săvîrșească slujbele bi-
sericești, însă nu pot înlocui pe cel care le dă harul pentru săvîrșirea
acestor slujbe, făcînd din el o personalitate egală cu ei; ei au dreptul
să săvîrșească Sfînta Liturghie, însă sfințirea antimiselor .neapărat ne-
cesare la Liturghie, o are numai episcopul; tot așa au dreptul să dea
oamenilor harul duhovnicesc prin Sfintele Taine, însă pregătirea mij-
locului prin care omul capătă însușirea de a primi acest dar, adică a
Sfîntului Mir, pentru Taina Mirungerii, o poate face numai episcopul,
în aceste lucrări sfinte, se cuprinde nevoia puterii preoțești superioare,
pentru îndeplinirea lor, căci numai acela poate acorda mijloacele pentru
îndeplinirea fiecărei lucrări sfinte, care are puterea arhierească în Bi-
serică ,• dimpotrivă, fiecare preot poate săvîrși Sfintele lucrări, între-
buințînd aceste mijloace.
— Al treilea grad ierarhic de instituire divină, este diaconatul. Ori-
ginea lui o găsim în Sfînta Scriptură, unde se vorbește de diaconi ca
treaptă a slujirii preoțești sacramentale pe lîngă episcopi și presbiteri
(Filip. 1,1; I Tim. 3, 8, 9, 10, 12; 5, 22), înainte de a se vorbi de dia-
coni aleși pentru a senă la agape și care formau o categorie nouă și
aparte de diaconi.
Instituiți prin hirotonie de către Apostoli, atît diaconii din prima
categorie, cît și cei din a doua categorie, căci nici aceștia nu erau
numai slujitori simpli la agape, pentru că serveau și la altar, ca și cei
din prima categorie, ba chiar și învățau, — de la început — au fost so-
cotiți ca grad ierarhic de instituire divină. Protestanții nu recunosc
acest lucru, zicînd că diaconii nu au vestit Evanghelia nici nu au luat
parte la lucrările sfinte, ci erau simpli slujitori administrativi la agape,

ORGANELE ȘI FORMA DE-CONDUCERE A BISERICII 277
lucru pe care îl putea face oricare creștin. Protestanții însă nu țin seama
de faptul că agapele erau împreunate cu Sfînta Euharistie și că diaconii
serveau și la altar. Apoi vedem că diaconii-Ștefan și Filip, predicau
Evanghelia, iar Filip chiar și boteza (Fapte, 6, 8; 8, 5, 12, 38), iar Sfîntul
Ignatie numește pe diaconi vestitorii lui lisus Hristos, zicînd că ei nu
sînt servitori pentru mîncări și băuturi, ci slujitorii Bisericii lui Dum-
nezeu. Apostolul Pavel cere diaconilor aceleași calități pe care trebuie
să le aibă și un episcop, cu toate că ei nu au nici o putere în Biserică,
fiind subordonați episcopilor și presbi terilor, amintindu-i 'totdeauna
după episcopi și presbiteri. Sfîntul Ignatie, vorbind despre diaconi, zice :
«Diaconul este subordonat episcopului, ca harul lui Dumnezeu și presbi-
terilor ca Legii lui lisus Hristos», iar canonul 18 al Sinodului I ecumenic
spune că diaconii sînt servitorii episcopului și presbi terilor le este
permis a ședea cu preoții, însă mai jos decît ei. Tot la fel canonul 20
al sinodului' din Laodiceea spune : «Nu se cuvine ca diaconul să șadă
înaintea presbiterului, ci cu porunca presbiterului să șadă». Ei nu sînt
însă simpli ajutători, slujitori sau servitori ai episcopilor și presbiteri-
lor, ci sînt ajutătorii lor sacramentali, în sensul că ei colaborează prin
har cu cei dintîi, la săvârșirea lucrărilor sfinte. Nu sînt deci simpli
asistenți sau ajutători formali, ci ajutători prin calitatea lor harică pri-
mită prin hirotonie.
Diaconii au însă și o anumită putere asupra, gradelor inferioare
(can. 20 Laodiceea), iar 'în administrație, au putut dobîndi posturi cu
mari responsabilități (canonul 7 Trulan,- mai ăles în Evul mediu cînd
găsim aproape toate posturile principale de la curtea patriarhală deți-
nute de către diaconi) sigur prin însărcinarea dată de către episcopi.
Cu deosebire trebuie arătat faptul că Ia centrele mari bisericești se
obișnuia a se institui cîte șapte diaconi, după pilda Sfinților Apostoli,
așa cum se spune în canonul 15 Neocezareea și 16 Trulan. Canonul 15
Neocezareea chiar interzice să se așeze mai mult de șapte diaconi, ori-
cît ar fi de mare vreo cetate. Cu toate acestea s-a ajuns ca unele centre
să numere cu zecile și să fie întrebuințați atît în administrația centrală
eparhială, cît și în administrația așezămintelor de ocrotire socială a
Bisericii.
Din funcțiunile diaconești de la centrele bisericești mai mari s-au
dezvoltat la Constantinopol o serie de oficii sau demnități bisericești
de prim rang, iar la Roma, numărul cel mai mare al cardinalilor de mai
tîrziu.
Alegerea și instituirea clerului
Condițiile pentru alegerea în cler. Faptul că ierarhia sau clerul
ocupă un loc distinct în Biserică, se vede după tondițiile deosebite pe
care trebuie să le îndeplinească spre deosebire de ceilalți membri ai
Bisericii, pentru a fi aleși în cler. Rolul important al clericilor în viața
bisericească estei condiționat de îndeplinirea unor obligații speciale,
care au fost formulate încă din timpul Apostolilor, pentru că Sfîntul
Apostol Pavel spune : «De dorește cineva episcopie (sau preoție), bun
lucru dorește, însă se cade episcopului să fie fără de prihană, bărbat

278 DREPT CANONIC ORTODOX
al unei femei, treaz, întreg la minte, cuvios, iubitor de străini, destoinic
a învăța pe alții ; să nu fie bețiv, bătăuș, lacom de dobîndă urîtă, ci
biînd, nesfadnic, nedubitor de .argint…» (I Tim. 3, 1—-13).
Pe lîngă aceste însușiri, canoanele și Sfinții Părinți au stabilit în
amănunțime condițiile pentru a fi cineva ales și introdus în cler,
care, pentru rațiuni de metodă, se pot împărți în condiții fundamen-
tale și în condiții speciale.
— Condițiile fundamentale. Se numesc condiții fundamentale, acelea
care trebuie neapărat respectate, pentru ca cineva să poată intra în
rîndurile membrilor ierarhiei sau clerului.
a) Prima și cea mai importantă condiție pentru a fi primit în
cler o constituie vocația. Deși ea nu este o condiție juridică, din care
pricină nu 1 se dă cuvenita atenție, în manualele sau scrierile de Drept
canonic, totuși ea trebuie amintită și încă subliniată în mod deosebit,
pentru că fără de vocație, clericul în nici un caz nu poate fi «păstor»
ci doar «năimit».
Prin vocație se înțelege ceea ce însuși numele ed o spune, adică
o chemare, o tragere de inimă, care-1 îndeamnă pe cineva spre o treabă,
spre o lucrare sau îndeletnicire. In cazul nostru, chemarea sau tragerea
de inimă trebuie să îndemne spre slujirea preoțească.
Lipsa chemării nu poate fi înlocuită sau suplinită prin nimic și ea
indică totala nevrednicie a cuiva pentru slujirea Bisericii, în calitate
de cleric. Putem spune apoi, pe drept cuvînt, că alte (însușiri, ca : pre-
gătirea intelectuală sau diverse talente fac tocmai ca cișl fără de vocație
sa strice mai mult Bisericii decît un «năimit» fără vreo însușire de-
osebită.
b) A doua condiție este botezul valid. Cel care vrea să fie membru
al clerului, trebuie să fie botezat după rînduială, adică botezul lui tre-
buie să fie recunoscut ca valabil, de Biserica ortodoxă. De aceea, hiro-
tonia unuia care a fost mai înainte într-o societate religioasă al cărei
botez Biserica nu-1 privește ca valid, nu e recunoscută de Biserică; dim-
potrivă, hirotonia persoanelor care fac parte din confesiunile ai căror
botez e privit în Biserică ea valabil, dacă reintră în Biserică este re-
cunoscută.
în Biserică, din prim'le veacuri ale creștinismului, în sens mai
larg, se socoteau între creștini și catehumenii,- avem chiar exemplu
de catehumeni, care au fost aleși pentru serviciul altarului și au primit
hirotonia după botez (Ambrozie, Nectarie, Eusebiu al Cezareei, etc.).
Acestea erau însă excepții, care s-au putut ivi numai atunci, avînd în
vedere poziția din acel timp a Bisericii în lume.
c) A treia condiție fundamentală, pentru intrarea în ierarhie sau
în cler, este sexul masculin. Biserica n-a recunoscut sexului feminin,
dreptul de a îngriji de afacerile interne ale Bisericii, ba mai mult, după
prescripțiile Sfintei Scripturi, femeile n-au voie să vorbească în Bi-
serică și n-au dreptul să îndeplinească decît anumite slujbe bisericești,
în Biserica din timpurile mai vechi, existau și femei în serviciul Bi-
sericii și anume de mai multe categorii, între care îndeosebi așa-visele
văduve, fecioare, presbitere și diaconițe. Ele exercitau doar anumite

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 279
servicii auxiliare, pentru care scop diaconițele erau afierosite de epis-
cop (hirotesite) prin rugăciuni prescrise, ca pentru orice cleric de grad
inferior,
d) Altă condiție fundamentală este libertatea individuală, adică
libera consimțire a candidatului, dorința, solicitarea sau. cererea aces-
tuia de a intra .în rîndurile clerului, fără vreo presiune străină, din afara
, voinței lui. (Can. 10 al Sfîntului Vasile cel Mare).
Sînt oprite de la hirotonie și acele persoane care prin obligațiile
lor spciale, nu pot părăsi locul de muncă (can. 82 ap.).
e) Intre condițiile fundamentale, mai amintim și pe acelea, care au
fost stabilite de legile civile sau au fost recunoscute de Biserică și
anume : —• cetățenia, în sensul că, clericul avînd datoria de a forma
cetățeni buni, trebuie să fie răspunzător față de legile Statului, prin în-
săși cetățenia lui; — viață nepătată fără antecedente de natură penală,
în caz contrar, preotul cu o viață pătată în societate, ar aduce grave pre-
judicii Bisericii. De aceea i se cere candidatului să facă dovada că nu
are cazier judiciar.
— Condiții speciale. Acela care. dorește să intre în cler și să exer-
cite drepturile ierarhice în Biserică, trebuie mai întîi să fie sănătos
la trup, ca. să nu fie împiedicat cumva în activitatea lui, să fie con-
știent de scopul hirotoniei și să aibe tot ce se cere, pentru o acțiune
rodnică, să nu fie legat prin raporturi sociale, care i-ar împiedica ac-
tivitatea, să se bucure de încredere generală, să aibă un caracter ire-
proșabil. Astfel, condițiile speciale ale candidaților la hirotonie, vor fi
fizice, religios-morale și culturale.
a. Condiții fizice
1) Constituția sănătoasă a trupului. Îndeosebi candidatul nu tre-
buie să fie nici surd, nici orb. Dar nu oricare slăbiciuni corporale ne-
însemnate stau în calea hirotoniei, cînd candidatul pare vrednic pen-
tru slujba preoției. In canoanele care tratează lucrul acesta, se fixează
principiul, că nu un defect corporal vatămă pe om, ci o pată psihică,
de aceea și Biserica are în vedere numai unele defecte corporale, la
care trebuie să fie neapărat atentă. însă, deoarece, în cazul acesta,
greutatea principală stă în aceea, ca treburile bisericești să nu fie îm-
piedicate, autoritatea bisericească, nu dă nici o atenție slăbiciunilor
corporale, care nu împiedică îngrijirea regulată de lucrările bisericești ;
dimpotrivă, se cere o deosebită atenție, cînd e pericol" ca din pricina
unei slăbiciuni corporale, să se poată tulbura bunul mers al treburilor
bisericești, cum ar fi de pildă, cînd cineva suferă de epilepsie, e schi-
lod, orb, surd, etc.
Astfel, sînt excluși aceia, care prin defectele lor corporale nu ar
putea săvîrși regulat și în bune condiții serviciile fiivine, sau prin
defectele lor ar produce stări de ilaritate, sau ar prejudicia aspectul
estetic al serviciului divin. De aceea și prestanța fizică este o calitate
binevenită pentru viitorul cleric, nu însă o condiție absolut necesară-
(Sfîntul Ambrozie pune mare preț pe prestanța fizică, cerînd o educație
specială a mișcărilor corporale. Nu trebuie imitate gesturile actorilor,

280 DREPT CANONIC ORTODOX
dar nici imobilitatea statuilor. Mersul să fie demn, grav, liniștit, auto-
ritar, nestudiat, neafectat, ci corect).
2) Vîrstă. S-a amintit, ca o condiție fundamentală și libertatea
individuală, voința liberă din partea candidatului. Pentru ca această
libertate individuală să se poată manifesta în mod complet, este de la
sine înțeles, că vîrstă condiționează această ""stare, pentru că, convin-
gerile religioase și hotărîrile serioase sînt legate numai de o anumită
vîrstă, cînd se presupune o maturitate în gîndirea candidatului. Pentru
aceste considerații, candidatul trebuie să ajungă la o vîrstă anumită,
pentru ca el să fie în'stare să-și exprime voința liberă și totodată Bi-
serica să aibă garanția că-i conștient de serviciul său. Cele mai vechi
legiuiri bisericești și-au îndreptat privirile în direcția aceasta ; legile
date sînt în vigoare și azi. Prima hotărîre asupra vîrstei candidatului
la episcopat se cuprinde în Constituțiile Apostolice, după care cea mai
mică vîrstă stabilită pentru candidatul la episcopat, pare a fi de 50 de
ani. Legiuirile lui Justinian au redus vîrstă aceasta și s-au stabilit mai
întîi 35 de ani pentru candidații la episcopat, iar mai tîrziu 30 de ani
împliniți. Pentru presbiterat se cere vîrstă de 30 de ani (can. 11 Neo-
cezareea ; can. 14 Trulan), pentru diaconat 25 ani (can. 16 Cartagina,
can. 14 Trulan) și pentru subdiaconat 20 de ani. Cu privire la diaconat
și subdiaconat, după prevederile canoanelor, vîrstă stabilită trebuie
avută neapărat în vedere ; iar cel «care primește un grad superior
înainte de atingerea vîrstei prescrise, să fie depus chiar dacă ar fi vred-
nic în toate privințele», se spune în canonul 11 Neocezareea. In pri-
vința gradelor inferioare, canoanele nu cuprind nici o prescripție de
vîrstă ; numai cu privire la anagnoști o Novelă a lui Justinian stabi-
lește" ca funcția aceasta să poată fi dobîndită la vîrstă de 18 ani.
Astăzi, în diferitele Biserici particulare, vîrstă canonică pentru in-
trarea în ierarhie diferă de prescripțiile canonice, și în general, pen-
tru episcopat se pretinde 30 de ani împliniți, iar pentru presbiterat se
cere majoratul.
Există mai multe feluri de majorat, ca de exemplu majorat civil,
penal, matrimonial, politic, militar, etc.; există și un majorat pentru
sarcinile publice, adică o vîrstă de la care omul este socotit destul de
matur pentru a i se încredința răspunderi pentru servicii aduse obștei.
In ce privește vîrstă pentru intrarea în cler, ar trebui să se aibă
pretutindeni în vedere tocmai acest majorat, adică vîrstă necesară pen-
tru îndeplinirea unor funcții publice de răspundere, întrucît slujirea
bisericească, în oricare din cele trei trepte ale preoției sacramentale
(diacon, presbiter, arhiereu), reprezintă o slujire sau funcție publică
dintre cele mai importante.
b. Condiții religios-morale
1) Credința neclintită în adevărurile creștine este o condiție fără
de care nimeni nu poate primi taina hirotoniei. Cunoașterea adevăru-
rilor de credință și apoi trăirea conform acestor adevăruri, trebuie să
posede orice candidat, indiferent de gradul ierarhic pe care tre-
buie să-1 primească. Episcopul cu ocazia hirotoniei își mărturisește cre-
dința în public, în Biserică și depune jurămîntul solemn, că va păzi

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 281
întreaga credință ortodoxă, tradiția și legile bisericești cu obser-
varea și respectarea legilor statului. Cu privire la preot, după cano-
nul 13 al sinodului din Cartagina, episcopul este obligat să amintească
candidatului, în timpul actului hirotoniei, îndatoririle lui cele mai im-
portante. Credința tare și neclintită este examinată înainte de hirotonie
de către preotul duhovnic, care va atesta mărturisirea de credință a
candidatului, ceea ce candidatul va repeta și întări prin jurământ, în
mod public, în Biserică, odată cu hirotonia lui. Acest jurământ condi-
ționează cunoașterea învățăturilor creștine și toate cele ce se referă la
îndeplinirea obligațiilor lui de după hirotonie. Făcînd abstracție de
pregătirea științifică sistematică, despre care vom vorbi la condițiile
culturale, candidatul este examinat de autoritatea bisericească asupra
pregătirii sale temeinice, în a cunoaște toate cele ce țin de îndeplinirea
slujbei sale viitoare.
2) Moralitatea ireproșabilă. Preoția fiind de instituire divină, atît
prin origine, cît și ca scop, candidatul la preoție, pe lîngă cunoștințele
teologice speciale pe care trebuie să le posede, trebuie să aibă și o
educație religioasă morală corespunzătoare acestui scop. Trăirea reli-
gioasă a candidatului, sensibilitatea lui religioasă, nu trebuie negli-
jate, pențru că fără de acestea, orice pregătire științifică religioasă nu
ar avea valoare pentru misiunea lui preoțească.
în acest sens, celor ce intră în cler li se cere o viață familială ire-
proșabilă, care va fi minuțios cercetată înainte de primirea hirotoniei.
Aceste însușiri, se referă la purtările pe care le-a avut înainte
candidatul, fără ca să se țină seama %de originea lui, așa cum se cerea
în Vechiul Testament, care pretindea o anumită origine socială sau de
castă candidaților la preoție. Dimpotrivă, Biserica Noului Testament,
nu ține seamă de această origine, puțind intra în cler și cei născuți
ca nelegitimi (can. 8, Nichifor al Constantinopolului), atenția fiind în-
dreptată numai asupra calităților personale ale candidatului.
în această privință canoanele permit intrarea în cler a celor năs-
cuți dintr-o căsătorie ilegală sau din afara căsătoriei, dacă sînt demni
de slujba spirituală și îndeplinesc toate condițiile cerute.
Cu privire la viața casnică, chiar Apostolii au hotărît, că numai
aceia trebuie priviți ca vrednici de a primi hirotonia, a căror purtare
în viața casnică este exemplară. In special canoanele își îndreaptă
atenția mai ales asupra căsătoriei candidaților și opresc a intra în cler
pe aceia : a) care s-au căsătorit, sau logodit de două ori (can. 17 ap. ;
can. 3 Trulan ,• can. 12 Vasile cel Mare) ; b) care au contractat vreo
căsătorie cu o văduvă sau cu o soție despărțită de bărbatul dintîi
(can. 18 ap.) ; c) care trăiesc în concubinaj (can. 17 ap.) •, d) care au
contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit (can. 19 ap.) ;
e) care s-au căsătorit cu o adulteră (can. 8 Neocezareea) ; f) cu o des-
frînată sau cu o femeie care nu se poate căsători de buna voie a ei
(can. 18 ap.).
Tradiția bisericească a statornicit apoi rînduiala ca orice candidat
la preoție să nu se căsătorească decît cu o fecioară, rînduială înscrisă
apoi în texte de legiuiri bisericești și politieo-bisericești în vremea Iui
Justinian și după aceea (Nov. 6, 1,3; Nov. 22, 42 ; Pravila Mare (1652)

282 DREPT CANO MIC ORTODOX
glavele 54 și 61). La fel este oprită intrarea în cler a celor ce s-au că-
sătorit cu o eterodoxă (can? 14 Trulan), cu un cuvînt tuturor care au
contractat o căsătorie ilegală.
Cu privire la căsătoria clericilor, canoanele cuprind hotărîri atît de
aspre, încît dispun depunerea din treaptă a aceluia care a contractat o
căsătorie împotriva prescripțiilor căsătoriei preoților și în general împo-
triva legilor căsătoriei creștine. în cazul cînd o asemenea căsătorie s-a
făcut din neștiință, canoanele îngăduiesc vinovatului să fie lăsat în cler
și în rangul lui, însă este exclus de la administrarea Sfintelor Taine
(can. 26 Trulan).
Prescripțiile precise ale canoanelor, privitoare la căsătoria preoți-
lor, nu cer numaidecît, ca fiecare să se căsătorească înainte de hiro-
tonie, ci lasă pe candidat liber să se căsătorească sau să intre necăsă-
torit în preoție. -Hotărîrea însă trebuie luată înainte de hirotonie, pen-
tru că dacă intră în cler căsătorit, clericul nu mai poate desface căsă-
toria pentru motiv de evlavie (can. 5 ap. ; can. 13, 30 Trulan) și tot
astfel dacă a intrat necăsătorit, după hirotonie nu se mai poate căsă-
tori (can. 26 ap. ; can. 14 Calcedon ; can. 3, 6 Trulan). Pînă în a doua
jumătate a veacului al VlI-lea și episcopii se puteau căsători ; în timpul
acesta s-ău emis la sinodul Trulan două canoane, care interzic epis-
copului viața conjugală, după ridicarea lui la această demnitate, dis-
punînd prin canonul 12 ca cei aleși episcopi să se despartă de soțiile
lor, iar canonul 48 stabilește ca cel ales episcop și care a fost căsătorit
prin bună învoială, să se despartă de soția lui, care va trebui să plece
la o mînăstire, îndepărtată (în afara granițelor eparhiei sale) iar epis-
copul să se îngrijească de întreținerea ei.
Din timpul acesta, căsătoria s-a privit ca impediment la hirotonia
în episcop, deși existau episcopi chiar în veacul al XH-lea și mai tîr-
ziu, care trăiau căsătoriți. Cu timpul obiceiul acesta dispare și s-a for-
mat obiceiul ca să se aleagă episcopi monahi, deși în "privința aceasta
nu există nici o prescripție canonică și nici vreo hotărîre sinodală cu
valoare generală în Ortodoxie.
în Apus, în locul liberei alegeri, de timpuriu s-a introdus de la
sinodul de la Elvira prin canonul 33, regula ca întreaga ierarhie de insti-
tuire divină, să fie necăsătorită, ceea ce apusenii au încercat la Sino-
dul I ecumenic să introducă și în Răsărit. Această încercare însă a ră-
mas fără rezultate și a fost combătută de episcopul Pafnutie, un renumit
ascet, care a arătat greutatea acestui lucru.
Admițînd traiul conjugal al preoților, Biserica pedepsea aspru pe
cei ce defăimau căsătoria clericilor, precum și pe cei ce invocau di-
vorțul pe motiv de hirotonie sau de evlavie.
Aici se pune și problema recăsătoriei preoților. Principiul «bărbat
al unei singure femei», pe care îl stabilește Sfîntul Apostol Pavel, ca o
condiție pentru episcop (1 Tim. III, 2), este îndreptat contra păgînilor
și iudeilor care trăiau în bigamie sau poligamie simultană ; cel ce între
ei avea numai o singură femeie, dădea semn de moralitate și pe acesta îl
prefera Apostolul pentru hirotonie. Principiul «bărbat al unei singure fe-
mei», este interpretat însă diferit. Cei ce nu admit recăsătorirea preoților
văduvi, afirmînd că se oprește și căsătoria întîi, după hirotonie, precum

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 283
și hirotonia după căsătoria a doua, conform canoanelor 17, 26 apostolic; 3,6,
12, 13, 26 Trulan,- 10 Ancira ; 8 Neocezareea ,• 12 Vasile cel Mare, îl
explică în sensul monogamiei abisolute pe toată viața, iar recăsătorirea
o consideră drept o bigamie succesivă. Cei ce admit recăsătorirea
preoților văduvi, pe baza canonului 27 apostolic și Novelei 6 a împăra-
tului Justinian, care prevăd că lectorii și cantorii pot fi căsătoriți de
două ori, sau se pot căsători și după intrarea în cler, fără însă, a putea
fi avansați în grad, interpretează cuvintele Sfîntului Apostol Pavel în
sensul că el ar ordona monogamia simultană, ceea ce nu exclude mono-
gami a succesivă după moartea primei soții. Sinodul panortodox din
Constantinopol, ținut în 1923, a emis părerea că preoții și diaconii s-ar
putea căsători după hirotonie, iar cei văduvi și cu familie s-ar putea
recăsători, dacă ar admite sinodul particular respectiv. Deoa-
rece căsătoria după hirotonie este oprită de canonul 6 Trulan,
modificarea lui o poate face numai un Sinod ecumenic sau panortodox,
care ar avea căderea să o facă, sau «consensus Ecclesiae dispersae» ;
pînă atunci, însă trebuie observată dispoziția canoanelor ațnintite.
în legătură cu această problemă este necesar să se precizeze ur-
mătoarele :
— Oprirea căsătoriei după hirotonie, ca și a recăstoririi clerici-
lor văduvi, nu este de natură dogmatică și nici nu poate fi, ci ea este
de natură canonică sau legală. Astfel fiind, Taina Cununiei primită după
Hirotonie își produce efectele ei harice fără nici o scădere, întrucît pri-
mirea încă a unei taine nu constituie un impediment pentru primirea
alteia, ci, din contră, starea de har creată de o taină administrată unui
credincios, facilitează eficacitatea. altor taine care urmează a fi ad-
ministrate respectivului.
— Episcopii aparte și firește sinoadele plenare ale Bisericilor parti-
culare pot acorda dispensă de la orice opreliște care nu are caracter
dogmatic sau moral revelat, așa încît, și în cazul căsătoriei după hiro-
tonie, ca și în cazul recăsătoririi clericilor văduvi, atît episcopii indi-
viduali, cît și întruniți în sinoade, pot acorda dispense de la canoanele
prin care s-au introdus opreliștile respective.
în acest sens a adus o hotărîre și Sinodul Bisericii Ortodoxe Române
în 1935 și alta în 1952. |
3) Tot în Igătură cu condițiile morale, pe1 care. trebuie să le în-
deplinească un candidat pentru a intra în cler, în privința vieții sociale,
se mai cere să nu se fi făcut vinovat de următoarele păcate : să nu
se fi abătut de la credința adevărată ; să nu se ocupe cu vrăjitoria
(can. 2 Grigorie de Nisa) ; să nu fie desfrânat și adulter (can. 61 ap.) ;
să nu fi săvîrșit un omor, chiar și fără intenție (can. 5 Grigorie de
Nisa) ,• să nu-și fi însușit bunuri străine (can. 24 ap. ; can. 64 Vasile cel
Mare) ; să nu fie învinuit de sperjur, de cămătărie, negustorie etc.
(can. 44 ap.; can. 17 sin. I ecumenic); să nu se fi mutilat singur (can. 22,
23 ap.) și în general să nu se fi făcut vinovat de vreun păcat trupesc
care ar scandaliza pe alții.
Iată de ce, pregătirea morală a candidatului, 'este una din însușirile
esențiale ale viitorului cleric.

284 DREPT CANO MIC ORTODOX
c. Condiții intelectuale — culturale. Educarea și cultura clerului
este o problemă de care s-a. ținut seama încă de la începutul crești-
nismului. Mântuitorul instruia mereu pe Apostoli, care trebuiau să fie
învățătorii credinței (Mc. 4, 34 ; In, 15, 17 ; Fapte 1, 3), iar Apostolii în-
demnau la rîndul lor pe păstorii Bisericilor să ia seama la învățătură
(I Tim.. 4, 6), instituind conducători ai comunităților, după cum zice
Apostolul Pavel către Tit, pe aceia care potrivit instruirii, se țin de cu-
vîntul cel credincios al învățăturii, care să fie puternici în a îndemna
cu învățătura lor sănătoasă și a certa pe cei ce grăiesc împotrivă.
în canoane'se prevede ca viitorul cleric să cunoască temeinic Sfînta
Scriptură și toate cele ce sînt necesare instruirii poporului (can. 2 sin. I
ec.). Preotul trebuie să posede o cultură multilaterală, interdiscipiinară,
cît mai bogată, pentru că și problemele care stau în față poporului sînt
extrem de variate. Atît învățătura revelată dumnezeiască cît și cea lu-
mească preotul trebuie să și-o însușească cît mai mult, după cum spun
și Sfinții Părinți, care îndeamnă la studii aprofundate pentru cunoaș-
terea trecutului și prezentului, fără de care-, toate celelalte nu valo-
rează nimic.
în acest scop, din cele mai vechi timpuri, Biserica și-a avut șco-
lile ei de pregătire a candidaților, ca acele din Alexandria, Efes, An-
tiohia etc., ca școli născute spontan, iar mai tîrziu s-au creat școli pre-
gătitoare pentru clerici aproape pe lîngă fiecare episcopie. Astfel, prima
condiție a instruirii în aceste școli era cunoașterea Sfintei Scripturi și
a sensului ei, apoi cunoașterea legilor de organizare și administrare
a Bisericii, și totodată cunoașterea științelor profane.
Canoanele accentuează în. mod deosebit necesitatea culturii știin-
țifice a clerului, interzicînd hirotonia acelora, care nu dau dovadă de o
pregătire temeinică, sau chiar oprindu-i de la slujirea preoțească pe
cei care-și arată nevrednicia (can. 8, 10 ap. ; 2 sin. I ec. ; 12 Laodi-
ceea ; 18 Cartagina).
Satisfacerea acestei pregătiri s-a făcut în decursul timpului în di-
ferite chipuri, întîi prin școlile pe care le-am amintit, apoi prin în-
ființarea de seminairii, care dădeau candidaților, pe lîngă instrucțiunea
teoretică și o educație morală corespunzătoare.
Trebuința de a da candidaților la preoție, pe lîngă cultura teo-
logică și o cultură generală cît mai amplă, s-a simțit pretutindenea, de
aceea, fiecare Biserică impune candidaților la preoție obligația însușirii
elementelor principale de cultură laică. De altfel, lipsa acestora îi face
pe clerici improprii pentru slujirea preoțească în condițiile de cultură
ale epocii în care trăiesc și în care sînt chemați să-și desfășoare lu-
crarea lor mîntuitoare. Desigur apoi, că o cultură laică mai înaltă re- /
clamă și o aprofundare mai temeinică a culturii teologice, care nu poate
rămîne la nivel catehetic sau seminarial. Astfel s-a ajuns la crearea
unor școli tot mai înalte de cultură teologică, sub forma și de gradul
academiilor, facultăților și institutelor teologice universitare.
d. Aprecierea calității candidaților la hirotonie. în aprecierea cali-
tăților pe care le cer canoanele de la candidații-la hirotonie, precum și
în examinarea diferitelor fapte, care le împiedică intrarea în cler,
se ține seama de prescripțiile Dreptului canonic deosebite de ale dreptu-

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 284
lui civil, avîndu-se înainte de toate în vedere caracterul slujbei pe care
o ocupă noul membru al ierarhiei. în această privință Dreptul biseri-
cesc, are mai intii în vedere partea internă a faptei, întrucît de la ea
se poate conclude asupra personalității individului. Chiar dacă fapta
aceasta nu are nici o urmare în raporturile civile și nu poate fi, în vreun
fel adusă în fața judecății, totuși Biserica o va privi ca o piedică
la hirotonie dacă ia cunoștință de ea și dacă a ajuns la convingerea
că fapta respectivă poate presupune o stare morală necorespunzătoare
a celui ce a săvîrșit-o. De aceea, canoanele prevăd ca firea, înclinările
și obiceiurile candidatului, să se supună unei. examinări amănunțite și
să se facă episcopului înainte de săvîrșirea hirotoniei un raport amă-
nunțit asupra lor (can 2 sin. I ec. ; can. 22 Trulan). Dacă se constată
că firea candidatului nu se potrivește cu slujba spirituală, că-i lipsesc
calitățile prin care trebuie să se distingă un pr'eot, atunci acest lucru
va forma o piedică pentru primirea • candidatului în cler. Pe lîngă
aceasta, în aprecierea calităților candidaților la hirotonie în cazul cînd
avem o faptă care oprește „hirotonia, Dreptul bisericesc nu are deloc în
vedere faptul, important în alte împrejurări, că vinovatul s-a căit de
fapta săvîrșită și că a suferit cu răbdare pedeapsa prescrisă. în cazull
acesta, se are în vedere caracterul public al faptei și dovedirea ei.
Dacă o asemenea faptă a fost săviîrșită și dovedită în public, cu toată
căința pe care o simte candidatul și cu toată îngăduința din partea
Bisericii, fapta rămîne în amintirea celorlalți oameni; prestigiul perso-
nalității candidatului e zdruncinat prin ea. Hirotonirea unui asemenea
candidat ar aduce înjosirea demnității spirituale și ar fi în contrazicere
cu scopurile slujbei spirituale. De aceea, canoanele opresc în cel mai
riguros chip primirea în cler a aceluia care are nume rău din pricina
vreunei fapte (can. 61, 80 ap.can. 2 sin. I ec.).
Calitățile candidaților la hirotonie sînt arătate de canoane numai
cu privire la acele persoane care sînt membri reali ai Bisericii; ele nu
arată deci diferitele piedici pentru primirea hirotoniei pe care le-au
putut avea aceste persoane înainte de botez. Biserica, în cazul dat,
judecă numai piedicile care se ivesc de la data de cînd candidatul a
devenit membru deplin al Bisericii. Asprimea canoanelor nu se extinde
nici în cazurile cînd o piedică pentru hirotonie nu s-a observat din
neștiință și e mărturisită chiar de candidat (can. 3 Trulan). Dreptul de
a se abate de la acțiunea canoanelor îl are numai autoritatea biseri-
cească competentă, care are dreptul să dea și dispense de. la unele
piedici, cînd interesul Bisericii cere acest lucru și cînd nu sînt lezate
legile fundamentale generale care există în această privință.
Actele primirii in cler
Semnul văzut al intrării în cler este ; a. Tunderea, făcută de episcop.
Tunderea ca un semn văzut al confirmării a fost prescrisă în canonul 33
ai sinodului Trulan și canonul 14 al Sinodului. VII ecumenic, ca neapă-
rat necesară și ca prim act cu ocazia primirii în cler. Canonistul Val-
samon se exprimă astfel : «Canoanele privesc pe oricine drept cleric,
din ziua în care a primit semnul tunderii de la episcop».

286 DREPT CANO MIC ORTODOX
Actul tunderii se bazează pe rînduielile Sfinților Apostoli, privitoare
la votul dat lui Dumnezeu (Fapte 22, 21). Actul acesta s-a introdus la in-
trarea în cler atunci cînd activitatea legislativă a Bisericii era mai
accentuată și cînd, pentru gradele ierarhice, se prescriau rugăciuni
deosebite cu ocazia punerii m.îinilor, adică în a doua jumătate a veacu-
lui al IV-lea și în veacul al V-lea.
Actul tunderii singur, nu dă însă candidatului nici un drept ierar-
hic. Tunderea se face înainte ca cineva să ajungă la prima treaptă a
clerului, adică la rangul de anagnost, așa încît, tunderea fără nu-
mirea de anagnost, după prescripțiile canonului 14 al Sinodului VII
ecumenic, nu dă candidatului dreptul să citească de pe amvon. Tun-
derea e neapărat necesară pentru dobîndirea gradelor ierarhice, cu
toate că prin acest act^ candidatul e primit numai în «catalogul» cleru-
lui, avînd doar drept să îndeplinească anumilfe servicii bisericești date
de episcopi.
b. Hirotonia. Hirotonia este actul, prin care cineva intră în ierahie și
capătă puterea bisericească, adică este Sfînta Taină prin care se intră
—- pe viață — în cler. Actul acesta se săvîrșește în interiorul altarului,
împărtășindu-se harul lui Dumnezeu, care dă candidatului capabilitatea
de a săvîrși Sfintele Taine după gradul de hirotonie primit.
Deosebit de hirotonie avem și un alt act, care se săvîrșește afară
din altar și prin care candidatul e primit în ierarhie, fără însă a i se
da harul ca să administreze Sfintele Taine, numindu-.se acest act hiro-
tesie. Astfel, prin hirotonie se capătă episcopatul, presbiteratul și dia-
conatul, iar prin hirotesie se capătă gradele inferioare, sau se dă celui
ce are hirotonia în presbiter duhovnicia, sau un grad ierarhic, un ser-
viciu bisericesc deosebit, sau o demnitate bisericească. Pentru ca hiro-
tonia să fie legală, trebuie făcută după prescripțiile canonice univer-
sal obligatorii. Hirotonia dată pentru un anumit grad ierarhic, nu se
mai poate repeta niciodată (can. 64 ap.). Ea trebuie dată pentru fie-
care grad în ordinea prescrisă, de jos în sus și la așa intervale, încît
să se poată cerceta capacitatea candidatului și vrednicia lui, pentru
dobîndirea unui grad superior.
Actul hirotoniei trebuie făcut în public în biserică, – în prezența
poporului, care are să mărturisească dacă candidatul e «vrednic» de
gradul la care-i ridicat. El se face în timpul Sfintei Liturghii, de obicei
duminica, pentru ca să poată lua parte la ea cît mai mulți credincioși.
Hirotonia trebuie făcută odaț,ă cu destinarea candidatului pentru
îocul în care va servi. .Canonul 6 al sinodului de la Calcedon, pre-
vede : «Nimeni, nici presbiterul, nici diaconul și nici unul care face
parte din cler, să nu se sfințească fără destinație, ci oricine a primit
hirotonia, trebuie designat, îndeosebi, sau pentru o Biserică de la oraș,
sau de la țară, sau pentru o Biserică consacrată unui martir, sau pentru
o mînăstire. Cu privire la aceia care sînt sfințiți fără o asemenea de-
signare, Sfîntul Sinod hotărăște ca hirotonia lor să fie socotită ca nulă
și spre rușinea celui ce a făcut sfințirea să nu poată săvîrși nici o
slujbă».

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 287
Hirotonia fiind pentru Dreptul bisericesc o taină ca și un act ju-
ridic, efectele ei sînt : a) harice : curățire de păcate, ca și la celelalte
Sfinte Taine, și împărtășirea harului divin în scopul săvîrșirii Sfintelor
Taine; b) jurisdicționale : prin ea, cel hirotonit devine membru al cle-
rului, și exercitator al puterii bisericești. Prin hirotonie, se dă numai
capabilitatea de a exercita puterea bisericească, nu însă și dreptul
efectiv de a exercita această putere, drept care se capătă prin forma-
litățile care trebuiesc îndeplinite la ocuparea unui oficiu bisericesc, ca
numirea, instalarea sau intronizarea.
Dreptul de a hirotoni. Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul.
Pentru exercitarea acestui drept canoanele prescriu anumite condiții
. bine stabilite, a căror neobservare aduce după sine anularea hirotoniei.
Cîteva din aceste condiții își au originea în demnitatea episcopală,
iar altele în poziția episcopului în ierarhia jurisdicțională.
Una din particularitățile fundamentale ale hirotoniei, după cum s-a
văzut, este aceea că ea nu se poate repeta. Pentru ca să aibă deplină
valabilitate în toate privințele și pentru excluderea oricărei repetări
ea trebue făcută de episcopul care are dreptul exclusiv de a hirotoni.
Dreptul acesta îl are numai acel episcop, care 1-a primit în chip legal :—
de la aceia care sînt chemați prin lege să-1 dea și care la rîndul lor
l-au primit, prin succesiune neîntreruptă de la Sfinții Apostoli ; căci,
succesiunea aceasta, formează baza legalității ierarhiei, care se întinde,
fără întrerupere de la Apostoli pînă în ziua de astăzi. Pe lîngă această
succesiune, episcopul, ca să poată face hirotonia în chip legal, trebuie
să ocupe el însuși un loc legal ca membru al ierarhiei. De aceea, dacă
episcopul nu îndeplinește această condiție, nu poate săvîrși hirotonia,
iar hirotonia săvîrșită de el în Biserică e fără valoare. Așa se în
tîmplă, cînd un episcop se dedică vieții de pustnic, cînd e depus, cînd
părăsește unitatea Bisericii și devine partizanul unei erezii, sau atunci
cînd nu este instituit de episcopi legali și deci nu e purtătorul succe-
siunii ierarhice legale (can. 2 sin. de la Constantinopol, Sfinta Sofia ;
can. 28 ap. ; 10 sin. I ec.).
Insă, pentru ca hirotonia săvîrșită de. episcop să fie valabilă, se
cere observarea și a altor condiții izvorîte din ppziția episcopului în
ierarhia jurisdicțională. In virtutea poziției sale, episcopul nu poate
hirotoni, nici introduce în ierarhie pe oricine îi place lui ci este obli-
gat să se țină de prescripțiile care îi arată limitele activității lui
în această privință. Astfel el trebuie să aibă jurisdicția independentă,
primită în chip legal de la autoritatea competentă, într-o anumită epar-
hie, putînd să hirotonească numai în cadrul eparhiei peste care se în-
tinde jurisdicția lui. Numai în chip excepțional, poate hirotoni și pe alți
candidați, din alte eparhii, însă în acest caz, cu împuternicirea expresă
episcopului competent.
Dacă dreptul de a sfinți pe presbiteri și diaconi și pe toate cele-
lalte grade inferioare ale Bisericii e atribuit de sfintele canoane fiecărui
episcop singur, dimpotrivă, dreptul de a institui un nou episcop, îl
are numai adunarea de trei sau cel puțin doi episcopi (can. 1, 2 apos-
tolic; can. 4, sin. I ec. ? can. 3 sin. VII ec.). Aceasta din cauză că

288 DREPT CANONIC ORTODOX
toți episcopii, ca și Apostolii, au fost înzestrați de Hristos cu drepturi
egale între ei. De aceea nici un episcop nu poate avea singur dreptul
de a institui alți episcopi, deoarece dreptul acesta revine puterii co-
mune a lor. Dreptul unui episcop, de a sfinți singur pe ceilalți slujitori
ai Bisericii se justifică prin aceea că raporturile izvorîte dintr-un ast-
fel de act, se mărginesc numai în eparhia episcopului respectiv, – fără
nici un drept în afară de eparhia în care a primit sfințirea.
Dreptul de a hirotoni însă, în limitele prescrise de canoane,
episcopul eparhiot îl poate da și altor episcopi'care, într-un ase-
menea caz, exercită acest drept în numele episcopului și prin îm-
puternicirea lui. In izvoarele canonice se arată că asemenea slujitori
erau horepiscopii, care, fiind arhierei, cu privire la administrarea Sfin-
telor Taine, aveau aceleași drepturi ca și episcopii. Ca și horepiscopii
în .trecut, astăzi, episcopii vicari, episcopii titulari sau arhierii vicari,
de asemenea, în numele și prin împuternicirea episcopului, pot hirotoni
presbiteri, diaconi sau gradele inferioare. La fel, în numele și prin îm-
puternicirea episcopului și Superiorul unei mînăstiri poate sfinți
anâgnoști și subdiaconi, însă numai pentru mînăstirea lui și numai
dacă are hirotonia în presbiter, fiind cel puțin ieromonah.
în ceea ce privește locul și timpul hirotoniei, se face în timpul
Sfintei Liturghii, mai ales în zilele de sărbătoare.
Gradele ierarhice, care se acordă de jos în sus, de la lector și pînă
.la episcop, se dau într-un anumit interval de timp. Astfel, între o
treaptă ierarhică și alta, pentru gradele superioare, intervalul acesta
este de cel puțin de la o liturghie la alta, cu excepția episcopului, unde
se cere o distanță de 3—6 luni, de la hirotonia în presbiter. Pentru
a nu se face abuzuri și a nu se hirotoni aceeași persoană în mai multe
trepte ierarhice superioare, la aceeași liturghie, Sfinții Părinți au așe-
zat în mod invers primirea treptelor ierarhice la Sfînta Liturghie, ast-
fel : hirotonia întru episcop la Sfinte Dumnezeule, întru presbiter după
Heruvic și în diacon după Cuvine-se cu adevărat (Axion). Numai gra-
dele inferioare se pot primi toate și imediat unul după celălalt, de pildă
în citeț și subdiacon înainte de liturghie și în afară de altar, și apoi
gradul de diacon, la aceeași liturghie. Săvîrșirea hirotoniei într-o
treaptă, se poate face numai asupra unei persoane, adică se poate hiro-
toni, la aceeași liturghie, numai un diacon, un presbiter și un episcop,
Efectele hirotoniei. Prin hirotonie candidatul devine membru al
clerului sau al ierarhiei și capătă toate drepturile pe care le recunosc
canoanele și legile civile membrilor ierarhiei. Totodată, candidatul își
ia asupra lui toate- datoriile pe care i le impune slujba spirituală, în
genere și rangul ierarhic respectiv, în special, astfel :
— Cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un
grad ierarhic, nu mai poate cere nici primi hirotonia din nou pentru
același grad. Ca și botezul, hirotonia nu se repetă. Canoanele permit
repetarea hirotoniei numai atunci cînd a fost săvîrșită de un episcop
eretic, deoare ce hirotonia săvîrșită de eretici nu e valabilă. Tot neva-
labilă este și hirotonia primită prin simonie (can. 47, 48, 29 ap. ; can. 2
Calcedon ; can. 22 Trulan).

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 289
— Dacă cineva a primit hirotonia in chip legal, nu mai poate re-
nunța la ea după bunul plac al lui. Canonul 7 al Sinodului IV ecumenic
prevede că aceia care au intrat în cler și declară că părăsesc slujirea
preoțească să fie anatematizați, pentru că sfințirea au primit-o în
mod solemn în urma vocației lor și prin urmare trebuie să rămînă cre-
dincioși pînă la moarte unei slujbe, pe care au luat-o de bună voie asu-
pra lor.
— Hirotonia obligă pe preot la rugăciune zilnică, rugăciune care
trebuie făcută la anumite timpuri, independent de Sfînta Liturghie. Da-
toria aceasta e condiționată de sfințirea sacramentală și darul extra-
ordinar pe care 1-a primit candidatul.
— Prin hirotonie, potrivit importanței ca taină, și în legătură cu
caracterul ei' ierarhic, cei care o primesc, își asumă obligația ascultării
canonice. Ascultarea aceasta își are originea în raporturile canonice
dintre membrii ierarhiei și e condiționată de întîietatea persoanelor din
treptele ierarhice superioare, față de aceia ce ocupă un rang inferior.
Îndeosebi canoanele vorbesc de ascultarea față de episcop, pe care-1
numesc părinte spiritual al preoților. De aceea, canoanele hotărăsc, pen-
tru neascultarea de episcop, depunerea clericilor respectivi din treaptă,
și numesc asemenea neascultări dorință de stăpînire și violență
(can. 31 ap. ; can. 13, 14, 15 sin. IX particular din Constantinopol). Au
fost cazuri, cînd unii preoți care slujeau la institute ce nu erau sub
conducerea nemijlocită a episcopului, n-au vrut să asculte de epis-
copul competent. Canonul 8 al Sinodului IV ecumenic supune pe ase-
menea preoți pedepsei canonice și hotărăște ca fiecare cleric, fără de-
osebire, să se supună episcopului său și să depindă de el în orice pri-
vință. După canoane, și atunci se dă pedeapsă pentru neascultare, cînd
episcopul ridică pe cineva la un rang mai înalt în Biserică și candi-
datul nu se opune înaintării (can. 31 Cartagina). Singurul caz, în care cle-
ricii pot refuza ascultarea față de episcopi, fără să fie supuși pedepsei
și fără să aștepte hotărîrea sinodului respectiv împotriva episcopului,
este atunci, cînd un episcop începe să predice în Biserică o învățătură
eretică.
Hirotonia celor f-m alte eparhii. Episcopul ecarhiot, fiind administra-
tor independent pe teritoriul eparhiei sale, toți clericii, precum și can-
didații la hirotonie trecuți în registrele eparhiei sale, se află sub juris-
dicția lui; de aceea nu au voie să părăsească eparhia, făjă carte ca-
nonică (can. 12 ap. ; 17 Trulan). Fără această carte canonică, nici un
episcop nu poate primi și nici hirotoni, în afară de cazul în care can-
didații la hirotonie nu sînt trecuți în registrele eparhiei de unde au
venit, și în acest caz, în principiu sînt liberi aceia a fi hirotoniți și în-
tr-o altă eparhie. Nici mitropolitul, pe baza principiului interzicerii ames-
tecului unui episcop într-o eparhie străină nu poate hirotoni clerici
pentru eparhiile sufragane, fără permisiunea episcopilor respectivi.
Orice hirotonie săvîrșită de un episcop în afara jurisdicției sale, este
interzisă (can. 15, 16 ap. ; can. 15, 16 sin. I ec. ; can. 13, 20 sin. IV ec. ;
can. 17'Trulan ; can. 98 Cartagina).
19 — Drept canonic ortodox.

290 DREPT CANONIC ORTODOX
Hirotonia pentru bani. Hirotonia făcută pentru. bani este interzisă,
fiind socotită simonie (can. 29 ap.; can. 2 sin. IV ec. ; can. 22—23
Trulan ; can. 2 Sardica ; 88, 90 Vasile cel Mare) ; la fel vinderea postu-
rilor bisericești și împărtășirea Sfintelor Taine pentru bani. Tot ca si-
monie este asimilată și ajungerea la demnități bisericești, prin trafic de
influență. Pedeapsa pentru simonie, după canoane, este dublă, adică
caterisire și afurisire (can. 29 ap.).
Veniturile așa zise «de pe epitrahil», cu ocazia săvîrșirii Sfintelor
Taine și a ierurgiilor, nu sînt însă socotite simonii, căci nu sînt plată
pentru împărtășirea harului Sfîntului Duh, ci danii în scopul întreținerii
clerului. Numai atunci aceste venituri devin simonie, cînd se face tîr-
guială, sau acestea sînt pretinse, refuzîndu-se astfel serviciul respectiv.
Hirotonia săvîrșită de episcopii depuși, caterisiți, afurisiți, anatema-
tizați și eretici. Episcopul caterisit, suspendat din serviciu, nu poate, sub
pedeapsa afurisirii, să hirotonească clerici. Dacă totuși el ar hirotoni,
s-ar putea spune că această hirotonie, poate fi validă, pentru că episco-
pului, după luarea îndreptățirii de a hirotoni, iar mai fi rămas capabiii-
tatea harică. Hirotonia însă săvîrșită de un episcop suspendat, care este
exclus cu totul din Biserică, nu este validă (can. 28 ap.; can. 5
sin. I ec. ; can. 4 Antiohia ; can. 88 Vasile cel Mare), cum afirmă
și Sfîntul Teodor Studituî. Episcopii anatematizați și eretici sînt nu nu-
mai excluși, ci scoși din sînul Bisericii și căzuți din succesiunea apos-
tolică, așa că hirotonia săvîrșită de ei nu este valabilă, ei nemaiavînd
nici capabilitatea harică. în cofisecință, Biserica Ortodoxă, cere de la
episcopi succesiunea apostolică, credința adevărată și neschimbată,,
pentru ca hirotoniile lor să fie valide.
Apusenii, admit însă că și episcopul eretic poate hirotoni valid,
dacă episcopii care l-au hirotonit pe el erau hirotoniți valid. în cazul
acesta, Biserica Ortodoxă, care nu poate concepe că succesiunea apos-
tolică și deci preoția nu ar înceta prin căderea în erezie, nu poate
accepta nici tainele catolicilor ca valide, deci nici hirotonia. Cu toate
acestea, în virtutea unei practici tradiționale, hirotonia romano-catoli-
cilor este recunoscută de Biserica Ortodoxă. De aceea, la trecerea unui
episcop romano-catolîc la Biserica Ortodoxă el nu e hirotonit din nou,,
ci trebuie numai să se lepede de punctele deosebitoare, între care, în
special : primatul papal, Filiogue, purgatoriul, tezaurul indulgențelor și
folosirea azimelor la Euharistie..
Anglicanii, cer recunoașterea hirotoniilor lor ca valide, pe motivul
că ar avea succesiune apostolică. Acest lucru nu este însă probat și de
aceea pe tema validității hirotoniilor anglicanilor se duc încă dispute
destul de aprige. în genere, atît hirotonia lor, cît și a romano-catolici-
lor pot fi socotite sau acceptate ca valide numai prin iconomie.
Drepturile generale ale membrilor ierarhiei. Membrii ierarhiei, du-
pă importanța și sfințenia slujbei spirituale, au anumite drepturi deose-
bite, de drepturile celorlalți membri ai Bisericii. Ele sînt date de Bi-
serică prin organele ei competente fixate' de canoane, precum și de
Stat. Aceste drepturi provin din faptul că ierarhia este de instituire
divină. Astfel, Biserica acordă clericilor în baza hirotoniei, drepturile

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 291
fundamentale de a învăța, de a săvîrși Sfintele Taine și de a conduce.
Trebuie accentuat că aceste activități speciale, necesită numaidecît un
grad de hirotonie.
Pe lîngă drepturile fundamentale, ierarhia are și drepturi onorifice,
ca : un loc deosebit în Biserică, după gradul pe care îl posedă, titu-
latura deosebită, tot după grad și întîietate în Biserică și față de
mireni-; Al treilea drept deosebit, e acela al întreținerii, căci după cu-
vintele Mîntuitorului (Mt. 10, 10 ; Lc. 10,7 ; I Cor. 9, 7), Biserica a cău-
tat să asigure clericilor întreținerea din darurile ce se aduc lă altar și
din alte diferite daruri ale credincioșilor. De la Constantin cel Mare,
Statul a contribuit la susținerea clerului creștin, înzestrînd Biserica
aceasta mai primind și de la credincioșii cu dare de mînă, donații destul
de mari. Principial însă, clerul trebuie să se întrețină «de la altar», care
simbolizează parohia.
Statul a acordat clerului, începînd cu Constantin ce! Mare, unele
drepturi numite și privilegii, ca așa-numitele «privilegium canonis» (cle-
ricii se bucurau în exercițiul funcțiunii, precum și în afară de el de un
scut legal deosebit,) «privilegium forii» (o instanță de judecată specială,
proprie Bisericii, nu numai în chestiuni bisericești, ci și în chestiuni
civile de orice fel).
Astăzi clericii sînt supuși ea și oricare mirean, autorităților civile,
în afară de cauzele cele pur bisericești, pe care le judecă consistoriile
disciplinare și de judecară ale Bisericii.
Obligațiile generale ale cierului. Obligațiile generale ale membrilor
ierarhiei, în primul rînd, sînt în legătură cu drepturile lor fundamen-
tale, adică de a predica la timp, oricînd și oriunde ește necesar (can. 58
ap. ,- can. 19 Trulan), de a săvîrși Sfintele Taine după normele Bisericii
(can. 66, 80 Trulan ; can. 11 Sardica) și de a conduce oficiul bisericesc,
precum și pe cei încredințați păstoririi lor.
Ca obligații speciale, în oficiul cu păstorire sufletească, clericul e
dator să nu părăsească reședința oficiului fără a fi luat concediu de la
organele competente. Apoi, să păstorească prin cuvînt și faptă, trăind
într-o viață morală ireproșabilă. Astfel, îi sînt oprite anumite ocupații
incompatibile cu slujba lui de cleric, ca : serviciul militar cu arma (can.
7 sin. IV ec.) ; avocatura (can. 6, 20, 81 ap. ; can. 3, 30 sin. IV ec. ;
can. 7 Sardica) ; negoțul și cămătăria (can. 10 Trulan ; can. 19 sin. VII ec;
can. 16 Cartagina), vizitarea femeilor fără martori și locuirea în case
cu femei, în afară de rudele apropiate (can. 3 sin. I ec. ; can. 5 Trulan)
conducerea și vizitarea hotelurilor, .cîrciumilor (can. 42, 43, 54 ao.; 19, 24,
51, 62 Trulan ; 40, 60 Cartagina) ; vînatul, jocul de noroc (can. 43 ap) ;
ocuparea de slujbe lumești și participarea pătimașă la luptele -politice
(can. 6, 81 ap. ; 3, 7, sin. IV ec.) ,• apoi, ceea ce e contrar abstinenței
trupești și mai .ales adulterul, desfrîul, traiul laolaltă e'u -soția care s-a
făcut vinovată de adulter, etc. (can. 8 Neocezareea). Cu privire la ținuta
externă, canoanele hotărăsc ca preotul să fie în toate modest și supus
(can. 27 ap.), să facă milostenie (can. 59 ap.) și ;să poarte îmbrăcămintea
potrivit slujbei sale (can. 27 Trulan; can. 16 sin. VII ec.).

292 DREPT CANO MIC ORTODOX
Raporturile dintre membrii ierarhiei. Raporturile dintre membrii ie-
rarhiei de diferite ranguri le determină însuși gradul în care se află ;
cu cît gradul e mai mare, cu atît e mai mare și dreptul la întîietate.
Episcopului, îi sînt supuși toți membrii clerului (can. 39 ap. ; can. 59 Lao-
diceea), diaconii sînt supuși presbiterilor (can. 18 sin. I ec.; can. 7 Trulan),
iar gradele inferioare sînt supuse diaconilor (can. 20 Laodiceea). în ceea
ce privește întîietatea clericilor în același grad ierarhic, ea e determi-
nată de vechimea hirotoniei sau a hirotesiei (can. 6 sin. I ec.; can. 39 Tru-
lan; can. 9 Antiohia; can. 86 Cartagina). Funcțiile în administrația bise-
ricească, nu acordă clericilor o întîietate onorifică în Biserică, deoarece
demnitățile spirituale sînt mai presus de cele administrative. în viața
de toate zilele, între clericii de toate gradele trebuie să fie un raport de
dragoste, respect și solidaritate.
Poziția și rostul aparte al fiecăreia dintre cele trei trepte
ale preoției de instituire divină
a. Episcopii, poziția și rostul lor.
Instituiți de Sfinții Apostoli, ei formează împreună un corp cu cel
mai înalt rost de conducere clericală în Biserică, care se numește epis-
copat. Cu acest nume se designează în același timp și starea harică deo-
sebită pe care o au episcopii.
Episcopii se mai numesc simplu și arhierei, în înțelesul că ei dețin
cea mai înaltă treaptă a preoției „și prin aceasta sînt întîi între preoți
sau căpetenii ale preoțimii. Dar cuvîntul arhiereu mai are însemnarea
și de episcop ajutător, de episcop vicar sau de episcop fără scaun, adică
fără eparhie.
O altă precizare care trebuie făcută de la început este aceea că
cuvîntul episcop care are, în raport cu acela de arhiereu, și însemnarea
de treaptă onorifică superioară treptei de arhiereu, mai are și aceea de
episcop zis titular, și în fine însemnarea obișnuită de episcop cu scaun,
căruia i se mai zice și episcop eparhiot.
întrucît episcopii dețin cea mai înaltă stare harică în Biserică, lor
le revin și cele mai multe îndatoriri și drepturi în viața Bisericii, ta
raport cu ceilalți membri ai clerului sau cu celelalte două trepte ale
preoției de instituire divină. Datorită acestei poziții înalte, episcopii au
fost socotiți și sînt de fapt treapta principală a preoției care concen-
trează în sine cea mai mare parte din puterea bisericească, așa încît
existența și lucrarea lor, condiționează, mai mult decît celelalate trepte
ierarhice, existența și lucrarea Bisericii.
Ținînd seamă de această, poziție a episcopilor în Biserică, Sfîntul
Ciprian vrînd să sublinieze poziția și importanța episcopilor în Biserică,
s-a pronunțat în felul următor :
«Scire debes episcopus esse in Ecclesia et Ecclesia in episcopo»
= Trebuie să știi că episcopul este în Biserică și Biserica este în episcop
și de aceea cine nu are legătură cu episcopul, nu este în Biserică.
Această formulă lapidară a lui Ciprian subliniază faptul că în mod
principal, viața bisericească se reazemă pe. episcopi și că răspunderea

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 293
lor este atît de mare pentru lucrarea Bisericii, tocit pot fi considerați
ca adevărații purtători ai Bisericii, ca aceia pe care se reazemă existența
Bisericii și în care se găsesc principalele mijloace de lucrare a Bisericii,
așa încît dacă ar înceta să existe episcopii, ar înceta să existe și Bi-
serica. Iar dacă cineva nu ține legătura cu un episcop, se socotește că
nu ține legătura cu Biserica, adică nu face parte din Biserică.
înțelesul formulei citate a Sfîntului Ciprian mai este și acela că
precum odinioară, adică în epoca apostolică, Apostolii erau stîlpii Bi-
sericii și ca atare Biserica se rezema pe ei, exista prin ei și în ei, tot
așa și episcopii ca urmași ai Apostolilor, sînt stîlpii Bisericii, purtă-
torii întregii lucrări a Bisericii, ca unii care concentrează în ei princi-
palele mijloace fără de care Biserica nu poate nici să existe, nici să-și
săvîrșească lucrarea ei mîntuitoare.
Că episcopii sînt urmași ai Sfinților Apostoli, în calitate de căpe-
tenii ale stării preoțești, este adevărat, dar ei nu sînt singurii pur-
tători ai succesiunii apostolice, ci după cum s-a văzut, sînt numai
principalii purtători ai acesteia, dintre clerici, fiind părtași la moște-
nirea Sfinților Apostoli și ceilalți membri ai clerului de instituire di-
vină. Iar pe de altă parte și Biserica în totalitatea ei este purtătoarea
uneia din puterile însemnate care intră în alcătuirea succesiunii apos-
tolice și anume a puterii de a păstra nealterat adevărul de credință
revelat.
Formula Sfîntului Ciprian mai are și un înțeles simbolic, adică pe
• acela de ,a arăta cît de strînsă este legătura dintre episcop și Biserică,
prin ridicarea episcopului la rangul sau la nivelul de simbol al Bi-
sericii însăși.
Același Sfînt Ciprian, căutînd să definească unitatea Bisericii și
pledînd pentru păstrarea și întărirea acesteia, a pus în lumină faptul
că în mod practic pe nimic nu se poate rezema și prin nimic mai con-
cret nu se poate păstra și afirma această unitate, decît pe unitatea
dintre toți episcopii sau prin unitatea episcopatului, adică a întregului
corp episcopal. Exprimînd mai precis acest gînd, el a folosit formula
devenită celebră:
«Episcopatus unus est, cuius a singulis in solidum pars tenetur» -=
Episcopatul este unul și din el fiecare episcop și toți împreună dețin cîte
o parte.
De fapt mijlocul cel mai eficace în care se poate asigura unitatea
Bisericii, mijloc verificat atît în mod pozitiv, cît și în mod negativ
de-a lungul istoriei, este unitatea dintre episcopi, solidaritatea de corp
a acestora manifestată prin mărturisirea și păstrarea aceleiași credințe,
prin săvîrșirea acelorași lucrări sfinte și prin atitudinea unitară a tu-
turor episeopilor față de problemele principale ale vieții bisericești.
Neînțelegerile dintre ei au provocat și pot provoca oricînd sciziuni
în viața Bisericii și poate primejdui unitatea ei exterioară, căci numai
de aceasta este vorba, deoarece unitatea internă a Bisericii se reazemă
pe Iisus Hristos, pe piatra cea din capul unghiului și pe capul ei unic
care nu poate fi împărțit, chiar dacă ar surveni toate sciziunile posibile
în corpul episcopal.

294 DREPT CANONIC ORTODOX
– Unitatea episcopatului și prin ea unitatea Bisericii se mai aduce
la expresie și prin acea grijă și lucrare specială a episcopilor, prin
care se asigură păstrarea și transmiterea în chipul cel mai corespunză-
tor a succesiunii apostolice, în latura în care . depinde acest lucru de
preoție în general și de episcopat în special.
Cu această poziție cu totul deosebită și hotărîtoare pentru viața
și lucrarea Bisericii, episcopatul a fost așezat și a rămas în fruntea
Bisericii.
Spre a evidenția în mod concret poziția aceasta proeminentă a
episcopilor în Biserică, să vedem acum în mod și mai concret care sînt
drepturile și îndatoririle episcopilor în Biserică.
După cum se știe și în Biserică, ca și în restul vieții omenești, nor-
mal organizată, nu există numai drepturi sau numai îndatoriri sau obli-
gații pe seama nimănui, ci tuturor drepturilor le corespund îndatoriri
și invers, tuturor îndatoririlor le corespund drepturi, așa .încît unele
fără de altele nu pot să existe și raporturile dintre ele pot fi ase-
mănate cu acelea dintre cele două fețe ale unei monezi, căci precum
nu poate exista monedă numai cu o singură față, tot așa nu pot exista
în persoana vreunui om numai drepturi sau numai îndatoriri. Chiar și
atunci cînd prevalează drepturile cuiva sau cînd ele se pun mai mult
în lumină, îndatoririle nu dispar, ci ele se țin de drepturi întocmai cum
se ține și nu se poate despărți de un corp solid, umbra sa.
în privința drepturilor și îndatoririlor episcopilor,. sînt valabile ace-
leași considerații, așa încît fără a releva' la fiecare pas și în legă-
tură cu fiecare aspect al drepturilor și îndatoririle corespunzătoare,
vom enumera drepturile specifice ale episcopului, avînd a înțelege ca
revers al acestora și îndatoririle sau obligațiile respective.
Pentru înfățișarea mal sistematică și mai ușor de reținut a dreptu-
rilor caracteristice sau specifice ale treptei episcopale, le vom împărți
pe acestea în trei grupe, după cum ele se referă la cele trei ramuri
ale puterii bisericești, sau la cele trei grupe de mijloace cu care
Sfinții Apostoli au înzestrat preoția, pentru ca aceasta să-și poată în-
deplini lucrarea sa mîntuitoare. Deci urmează să vedem care sînt drep-
turile episcopilor ce țin de puterea învățătorească, de cea sfințitoare
și de cea pastorală sau cîrmuitoare.
Drepturile episcopilor care țin de puterea învățătorească sînt:
a) Dreptul de întîi și principal propovăduitor al credinței în cu-
prinsul întregului teritoriu aflat sub cîrmuirea sau jurisdicția sa. El nu
are dreptul să propovăduiască în eparhip străină.
Mijloacele prin care episcopul își exercită acest drept sînt, în prin-
cipal, predica și cateheza. Acestea pot fi rostite oral sau pot fi fixate în
scris. Cînd sînt fixate în scris, pot lua înfățișarea unor cărți sau înfăți-
șarea obișnuită a așa-numitelor scrisori pastorale. (Can. 58, ap., 19
Trulan).
în aceeași calitate și în exercițiul aceluiași drept, episcopul poate
să întocmească orice alte scrieri de conținut religios și are dreptul să
le difuzeze în cuprinsul eparhiei sale. Astfel sînt : catehismele, mărturi-

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 295
sirile de credință, manualele școlare, studiile sau tratatele, revistele sau
alte publicații teologice, cărțile de cult, Sfînta Scriptură, traduceri din
scrierile Sfinților Părinți sau ale oricăror scriitori care au abordat pro-
bleme religioase în spiritul Sfintei Tradiții, cărțile de cult etc. ;
b) Dreptul și îndatorirea de ia păstra dreapta credință. In aceeași
calitate și în exercițiul aceluiași drep-t, episcopul participă la lucrarea
de păstrare a dreptei credințe, în cuprinsul eparhiei sale, ca și în cu-
prinsul Bisericii întregi, ca membru al sinoadelor de diverse feluri, in-,
clusiv oa membru al Sinodului ecumenic ;
c) Dreptul și îndatorirea de a organiza învățămîntul religios catehe-
tic, precum și cel teologic în cuprinsul eparhiei sale, fie cu programe
didactice sau de școlarizare continuă, fie cu programe temporale, atît
pentru credincioșii laici, pentru elevii și studenții școlilor bisericești,
cît și pentru clerul eparhial, pentru care se organizează de obicei
cursuri speciale de îndrumare, sau conferințe, în cadrul cărora se lă-
muresc și se adîncesc chestiuni de credință •,
d) Dreptul și îndatorirea de ia lua măsuri pentru apărarea dreptei
credințe față de rătăcirile de la aceasta, cunoscute sub numele de erezii.
Drepturile episcopilor care țin de puterea sfințitoare sînt :
a) Dreptul de a săvîrși toate hirotoniile, inclusiv aceea în treapta
de arhiereu sau de episcop, pe care este însă obligat să o săvîrșească
numai fiind asistat de către cel puțin unul sau alți doi epispopi.
(can. 1 ap.) ;
b) Dreptul de a săvîrși toate celelalte Sfinte Taine ;
c) Dreptul de a săvîrși singur sfințirea antimiselor ;
d) Dreptul de a săvîrși singur sau asistat de alt episcop, ori în so-
bor cu aceștia, sfințirea Marelui Mir ;
e) Dreptul de a săvîrși singur tOate ierurgiile, între care și toate
hi'rotesiile, inclusiv aceea care e cunoscută sub numele de duhovnicie.
Pentru aceste drepturi poate delega, parțial sau integral, un preot cola-
borator ; , ' '
f) Dreptul de a săvîrși sfințirea bisericilor ;
g) Dreptul de a tunde în monahism călugări și călugărițe pentru
mînăstirile din eparhia sa ; ;
h) Dreptul de a împăca pe penitenți cu Biserica ;
i) Dreptul de a pronunța divorțul religios.
Drepturile episcopilor care țin de puterea cîrmuitoare sau pastorală :
Pentru îndrumarea pastorală, pentru cîrmuirea credincioșilor, epis-
copul folosește în primul rînd mijloacele puterii învățătorești și ale
celei sfințitoare, cărora li se mai adaugă apoi ca mijloace cu aplicare
directă și în legătură practică mai concretă cu viața credincioșilor,
încă și mijloacele care țin de puterea jurisdicțională, adică actele prin
care episcopul îndeplinește trei categorii de lucrări speciale sau func-
ții ale puterii jurisdicționale.

296 DREPT CANO MIC ORTODOX
Drepturile pe care le exercită episcopul îa această privință sînt r
a) Dreptul de legiuitor local pentru eparhia sa, calitate în care el
poate stabili norme legale, speciale sau care țin seama de specificul
local, pentru organizarea și conducerea mai bună a treburilor vieții
bisericești din eparhia sa, însă aceste norme trebuie să fie de acord
sau în conformitate cu normele generale stabilite de organele superi-
oare bisericești și deopotrivă în acord cu normele curente ale vieții
de stat, adică ale dreptului de stat.
Episcopul stabilește normele de această natură, prin decizie și
le fixează fie în scurte hotărîri care uneori se mai numesc și decrete,
fie în regulamente sau în instrucțiuni ori alte dispoziții scrise.
— In exercitarea acestor drepturi, episcopul este obligat: să țină
seama de indicațiile forurilor său organelor consultative sau delibera-
tive din cuprinsul eparhiei; ,
— Să fie convocat și să participe ca membru cu toate drepturile
la lucrările forurilor sau la sesiunile forurilor legislative ale Bisericii
locale din care face parte și ale Bisericii Ecumenice adică, la sinoadele
de orice fel în cadrul mitropoliilor, al exarhatelor, al patriarhatelor și
în genere a Bisericilor autonome sau autocefale din care face parte
—• Să aprobe sau să respingă regulamentele de funcționare ale
unor unități bisericești locale sau ale oricăror instituții bisericești
eparhiale;
— Să aprobe sau să respingă statutele ori regulamentele de orga-
nizare și de funcționare ale societăților sau asociațiilor religioase din
cuprinsul eparhiei.
b) Dreptul de judecător bisericesc principal, în cuprinsul eparhiei
sale. în această calitate el poate săvîrși următoarele acte :
— Judecă singur, sau ajutat de alte foruri ori instanțe bisericești,
abaterile clerului și ale monahilor de la legile bisericești, ca și cele de
la credință ori de la normele morale ale Bisericii. în vremurile vechi
a avut dreptul de a judeca, fie la cerere, fie din proprie inițiativă, și
abaterile de la legile bisericești ale credincioșilor, ba uneori a avut ast-
fel de drepturi și pentru judecarea abaterilor de la legile de stat ale
clericilor și ale credincioșilor, avînd chiar și singur calitatea de in-
stanță judecătorească profană, iar mai apoi numai împreună cu feluriți
dregători ai Statului și cu alte fețe bisericești. în prezent, episcopul
are dreptul de a judeca în privința laicilor, numai abaterile acestora
de la dreapta credință ;
— Dreptul de a pronunța singur sau împreună cu alte organe bi-
sericești pedepsele prevăzute de canoane și de alte legiuiri ale Bisericii,
precum și de a ridica aceste pedepse ;
— Dreptul de a pronunța singur pedeapsa anatemei;
— Dreptul de a institui organe de cercetări judiciare și de a or-
ganiza instanțe bisericești disciplinare sau în genere instanțe judiciare
bisericești;
— Dreptul de a face parte din instanțele de judecată pentru epis-
copi sau pentru membrii episcopatului în genere.

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 29?
c) Dreptul de prim organ executiv sau de principal organ exe-
cutiv al eparhiei.
în această calitate, episcopul duce la îndeplinire hotărîrile cu ca-
racter legislativ și judecătorești, luate de el însuși sau de organele
competente ale eparhiei, precum și cele care decurg din canoanele și
legile bisericești generale și din hotărîrile instanțelor judecătorești su-
perioare celor eparhiale în cazul cînd acestea s-ar referi la persoane
din cuprinsul eparhiei sale.
în afară de aceste acte, în exercitarea puterii executive episcopul
are dreptul să mai săvîrșească și următoarele lucrări:
— Să convoace, să prezideze, să conducă și să închidă dezbaterile
organelor deliberative și consultative ale eparhiei;
— Să aprobe sau să respingă hotărîrile organelor consultative ale
eparhiei;
— Să aprobe sau să respingă hotărîrile organelor deliberative și
consultative ale unităților bisericești locale, precum și a soboarelor
mînăstirești sau în genere ale organelor de conducere ale mînăstirilor ,•
— Să aprobe sau să respingă, împreună cu alte organe centrale
eparhiale sau singur, înființarea, transformarea sau desființarea unități-
lor locale bisericești, precum și a mînăstirilor sau a oricăror așezăminte
monastice ;
— Să inițieze, să creeze sau să aprobe înființarea ori desființarea
de funcții sau oficii bisericești în cuprinsul eparhiei;
— Să se îngrijească de alegerea sau designarea clerului sau altor
slujitori din cuprinsul eparhiei sale, sau să procedeze singur la săvîr-
șirea actelor de numire, de transferare, de înaintare sau de retrogradare
a clerului sau a altor is1ujitori ai Bisericii
— Să aprobe sau să respingă intrarea în cinul monahal;
— Dreptul de a dispune în privința chivernisirii bunurilor biseri-
cești eparhiale și anume : în privința achiziționărilor, a înstrăinărilor,
a schimbării destinației acestora, precum și în privința folosirii lor cu-
rente în conformitate ou destinația ;
— Să aprobe sau să respingă înființarea sau desființarea unor so-
cietăți sau organizații bisericești cu caracter religios, moral, misio-
nar, etc. ,•
— Să aprobe sau să respingă înființarea sau desființarea de insti-
tuții bisericești eparhiale, cu caracter general religios, cultural sau de
altă natură, ca de exemplu de asistență socială, apoi case de pensii, tipo-
grafii, etc. ;
— Să aprobe sau să respingă înființarea sau desființarea funda-
țiilor cu scop religios sau cultural bisericesc ;
— Dreptul de a da decizii, hotărîri sau ordine scrise, prin care dis-
pune aplicarea măsurilor pe care le-a luat în exercițiul' puterii sale
executive și de a le comunica pe acestea prin așa-numitele enciclici
sau circulare ;
— Dreptul de a da dispense de la normele canonice și legale în
vigoare, în conformitate cu prevederile acestora și cu hotărîrile orga-
nelor superioare;

298 DREPT CANO MIC ORTODOX
— Dreptul de a interpreta în mod autentic, atît actele de natură
legislativă, cît și cele de natură executivă, pe care le săvîrșește per-
sonal sau împreună cu organele consultative ori deliberative ale epar-
hiei.
*
In cadrul acestei prezentări sistematice a drepturilor și îndatori-
rilor episcopilor, mai pot fi introduse, la diverse capitole, diviziuni sau
subdiviziuni din schema de mai sus, felurite alte drepturi și îndatoriri,
așa cum sînt ele specificate pe seama episcopilor, în legiuirile aparte
în vigoare ale Bisericilor locale autonome sau autocefale.
Menționăm aici în acest sens că potrivit legiuirilor acum în vi-
goare ale Bisericii Ortodoxe Române, drepturile și îndatoririle epis-
copilor prevăzute de art. 9, al. a—j Statut se prezintă după cum urmează:
— Conduce eparhia în marginile prescrise de canoane și de nor-
mele în vigoare ;
— Se îngrijește de bunul mers al vieții bisericești din eparhie și de
funcționarea normală a organelor ei;
— Convoacă și prezidează organele deliberative ale eparhiei și în-
grijește de ducerea la îndeplinire a acestora ;
— Reprezintă eparhia în justiție, în fața autorităților și față de terți,
personal sau prin delegați legal împuterniciți ;
— Hirotonește clerici și conferă distincții bisericești;
— Numește personalul bisericesc sau îl confirmă în caz de alegere,
cu respectarea normelor legale ;
— Aprobă sau respinge motivat sentințele pronunțate de Consisto-
riul Eparhial ,•
— Face cît mai des vizite canonice în eparhia sa, pentru a con-
trola mersul treburilor bisericești, a mîngîia și a lumina, direct pe cre-
dincioși, referind despre cele constatate, Sfîntului Sinod și Adunării
Eparhiale ;
— Acordă dispense bisericești de căsătorie și desface căsătoria bi-
sericească, după ce s-a pronunțat divorțul- de către judecătoria civilă ;
— în cazuri de vinovăție gravă și vădită, poate suspenda din func-
țiune personalul bisericesc de orice fel din eparhia sa, chiar înainte de
începerea cercetărilor, care însă vor fi făcute în termen de cel mult
30 de zile de la data suspendării;
— Episcopul este dator să stea neîntrerupt în eparhie, afară de
cazul cînd ia parte la ședințele Sfîntului Sinod sau alte întruniri ofi-
ciale sau cu încuviințarea primită de la mitropolit •,
— Acordă concediile mai mari de 8 zile pe an personalului biseri-
cesc și didactic. »
b. Preoții, locul și rolul lor •
în privința presbiterilor trebuie să facem remarca de fond că drep-
turile și îndatoririle lor- decurg dintr-o stare harică foarte puțin deose-
bită de aceea a episcopilor. Căci într-adevăr, prin actul hirotoniei pres-
biterii dobîndesc o stare harică în virtutea căreia ei pot săvîrși singuri
șase din cele șapte taine ale Bisericii. Cu alte cuvinte, starea harică a

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 299
, episcopilor este superioară numai prin calitatea pe cate o au de a
.săvîrși și >a șaptea taină, adică aceea a hirotoniei, pe care presbiterii nu
o pot săvîrși.
Dar cu toată această mică deosebire de stare harică dintre treapta
presbiterului și aceea a episcopului, volumul drepturilor și îndatoririlor
presbiterilor, ca și poziția și importanța lor în viața Bisericii, expri-
mată în chipul cel mai concret tocmai prin drepturile și îndatoririle
specifice treptei, îi distanțează pe presbiteri foarte mult de treapta
episcopatului, situîndu-i într-o poziție cu mult inferioara față de episcop.
Faptul se datorește în primul rînd importanței cu totul deosebite
a treptei episcopale în Biserică, și apoi modului în care s-au dezvoltat
și s-au precizat în decursul timpului normele de organizare și de con-
ducere a .Bisericii.
Potrivit acestor norme, la început presbiterii îndeplineau rosturi
sfințitoare și cîrmuitoare în viața Bisericii, aproape egale cu acelea ale
episcopilor. Ce-i drept, ei apar ca avînd mai puține rosturi propovădui-
toare sau în lucrarea de propovăduire, datorită faptului că existau în
primele două veacuri o mulțime de harismatiei alături de episcopi, așa
încît în lucrarea presbiterilor prevalau actele de slujire sacerdotală
sau actele sfințitoare ori sacramentale și cele de conducere sau de
îndrumare a credincioșilor, adică acele de pastorație.
In genere se spune că ei ar fi fost strict dependenți în lucrarea
lor de episcopi. în această situație însă, presbiterii au ajuns abia mai
tîrziu, pentru că inițial, cel puțin în primele două veacuri, comunitățile
bisericești nici nu s-au putut organiza în toată libertatea și mai ales
în toată tihna, așa încît normele de organizare și de conducere a vieții
bisericești nici nu s-au putut stabili în mod atît de strîns și nici nu
s-au putut aplica în același mod cum se presupune sau cum se pre-
tinde adeseori fără temei.
în primele două veacuri, existau comunități bisericești locale des-
tul de mari, urbane, sau rurale, în fruntea cărora n-au putut să existe
întotdeauna episcopi, și aceasta din tot felul de pricini, îndeosebi din
pricina' persecuțiilor, în timpul cărora episcopii erau urmăriți în primul
rînd. Datorită acestor împrejurări și datorită deopotrivă și neputinței
de a se organiza toate comunitățile după unul și același model și nici
de a-și asigura slujitori bisericești din toate treptele, foarte numeroase
comunități locale, ba uneori chiar și mai multe astfel de comunități
aveau în fruntea. lor un singur preot, adică un singur presbiter, Se
înțelege că acesta ținea legătura cu episcopul cel mai apropiat și se
găsea în strînsă dependență de el. Dar tot atît de dese au fost și cazu-
rile în care presbiterii își îndeplineau lucrarea lor preoțească și du- •
ceau la îndeplinire misiunea la care au fost chemați, în mod indepen-
dent, neputînd păstra legătura cu nimeni.
Slujitori cu drepturi și cu îndatoriri aproape egale cu acelea ale
episcopilor, au fost cu timpul legați tot mai mult de episcopi și sub-
ordonați acestora, așa încît o parte din drepturile și îndatoririle lor
au scăzut, iar prin aceasta și poziția și însemnătatea lor inițială a su-
ferit o scădere însemnată.

300 DREPT CANONIC ORTODOX
Acest proces a determinat și un alt fel de a vedea și de a înțelege ,
poziția și însemnătatea teologică adică însuși înțelesul principial
dogmatic pe care-1 are treapta presbiteratului în cadrul preoției de
instituire divină, ajungîndu-se a fi socotiți presbiterii ca simpli sluji-
tori ai episcopilor, adică nu atît a Bisericii cît ai episcopilor, cînd de
fapt ei nu sînt decît colaboratori ai episcopilor, îndatorați la această
colaborare și la corespunzătoarea ascultare față de episcopi.
Tot ca un efect al scăderii poziției și importanței preoților în viața
Bisericii și a înălțării și afirmării corespunzătoare a poziției și impor-
tanței episcopilor, s-a emis chiar teza că preoții nu ar fi decît niște
delegați permanenți ai episcopilor, pentru îndeplinirea lucrării sacerdo-
tale" într-un anumit loc, adică într-o anumită comunitate sau într-o anu-
mită altă slujbă bisericească. Acest mod de a vedea lucrurile nu co-
respunde însă învățăturii de credință, adică învățăturii dogmatice des-
pre preoția de instituire divină și despre raporturile dintre membrii
clerului din această categorie, adică dintre membrii acestei preoții.
Cu aceste lămuriri, să trecem acum la enumerarea drepturilor și
îndatoririlor specifice treptei presbiteratului. Ele se împart, cu rapor-
tare la cele trei ramuri ale puterii bisericești, și pot fi înfățișate după
cum urmează :
Drepturi ale presbiterilor care țin de puterea învățăioarească
1) Dreptul și îndatorirea de a catehiza și de a organiza catehizarea
în cuprinsul parohiei.
2) Dreptul și îndatorirea de a predica și de a organiza propovăduirea
adevărului revelat în cuprinsul parohiei sale.
3) Dreptul de a difuza sau de a colporta scrieri de conținut religios
și de zidire sufletească a credincioșilor din parohia sa.
Drepturi ale presbiterilor care țin de puterea sfințitoare
1) Dreptul de a săvîrși singur șase din cele șapte sfinte taine, cu
excepția hirotoniei.
2) Dreptul de a săvîrși toate ierurgiile afară de cele rezervate în
mod expres episcopului.
3) Dreptul de a săvîrși acele ierurgii care deși sînt rezervate epis-
copului, acesta le poate delega presbiterilor și anume : sfințirea biseri-
cilor, hirotesia în treptele de citeț și de ipodiacon, iar dacă este iero-
monah, și tunderea în monahism.
4) Dreptul și îndatorirea de a săvîrși la timp și în mod corespunză-
tor toate slujbele divine, care sînt rânduite prin tipicul Bisericii.
5) In Biserica veche, preotul penitențiar avea dreptul de a împăca
penitenții cu Biserica, adică de a-i reprimi în Biserică.
De multă vreme încoace, s-a introdus rînduiala ca preoții să nu
poată administra Sfînta Taină a Pocăinței decît după ce primesc hiro-
tesia întru duhovnic, sau duhovnicia, aceasta cu toate că ei au prin
hirotonie calitatea harică de a săvîrși și Taina Pocăinței.

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 301
6) In decursul timpului s-a mai introdus o restricție și în ce pri-
vește dreptul preoților de a săvîrși Taina Sfîntului Maslu, rînduindu-se
că această Taină preotul nu are dreptul să o săvîrșească singur, ci nu-
mai împreună cu alți preoți, de preferință șapte, sau cel puțin doi sau
trei, aceasta cu toate că preotul are prin hirotonie calitatea harică de
a săvîrși și singur Sfînta Taină a Maslului.
Drepturi ale presbiterilor care țin de puterea jurisdicțională,
adică de cea cîrmuitoare sau pastorală
1. Dreptul de a organiza și conduce întreaga lucrare pastorală din
parohie, folosind, ca și episcopul, dar la nivelul său, mai întîi mijloa-
cele puterii invățătorești și ale celei sfințitoare care îi revin, apoi în-
deplinind și acele lucrări care țin de de întreita funcțiune sau lucrare
jurisdicțională sau pastorală propriu-zisă.
2. In conformitate cu rînduielile privitoare la puterea pastorală a
presbiterilor, lor le revin drepturile următoare :
—• Ca acte ale funcțiunii legislative, presbiterii pot exercita urmă-
toarele drepturi:
a) Dreptul de a iniția întocmirea și adoptarea de regulamente sau
de instrucțiuni cu aprobarea organelor deliberative ale parohiei.
b) Dreptul de legiuitor local pentru parohia sa.
— Ca acte ale funcțiunii judecătorești, presbiterii pot exercita ur-
mătoarele drepturi și au corespunzătoare îndatoriri:
a) Dreptul de a judeca, ca instanță duhovnicească, abaterile reli-
gioase și morale, ca și cele de la legile bisericești sau de la canoane
ale tuturor membrilor parohiei.
b) Dreptul de a aplica și a ridica pedepsele sau epitimiile.
c) Dreptul de a face parte din instanțele pentru judecarea clerului
de mir, nu însă și din instanțele pentru judecarea clerului monahal și
a episcopilor.
— Ca acte ale puterii executive presbiterii pot exercita următoa-
rele drepturi:
a) Dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărîrilor cu caracter
legislativ și judecătoresc ale organelor superioare, care se referă la
parohia să sau la membrii parohiei, precum și pentru aplicarea ho-
tărîrilor proprii sau'ale organelor parohiale deliberative de aceeași
natură.
b) Dreptul de a convoca și de a prezida adunările de constituire
a organelor deliberative și consultative ale parohiei.
c) Dreptul de a convoca, de a prezida și de a închide ședințele
organelor deliberative și consultative constituite în parohia sa.
d) Dreptul de a duce la îndeplinire hotărîrile luate de aceste or-
gane, ca organ executiv.
e) Dreptul de a îndruma și de a supraveghea administrarea bunu-
rilor bisericești ale parohiei, hotărînd singur sau împreună cu organele
deliberative, consultative și executive ale parohiei, în privința achizi-

302 DREPT CANO MIC ORTODOX
tionării, înstrăinării, schimbării destinației, donării, cedării sau vînzării
bunurilor, precum și folosirii acestora în conformitate cu destinația
lor și în acțiuni de asistență socială.
Atribuțiile parohului în Biserica noastră sînt prevăzute de art. 48,
al. a—h; Statut.
c. Diaconii, poziția și rolul lor
In Biserica veche și pînă tîrziu, în primele veacuri ale celui de-al
doilea mileniu al erei noastre, diaconii au avut foarte importante rosturi
administrative în viața Bisericii și datorită acestora și-au cîștigat o cin-
stire deosebită în rîndurile clerului și în fața credincioșilor.
In epoca persecuțiilor, -datorită faptului că ei se ocupau cu -admi-
nistrarea bunurilor Bisericii și cu organizarea asistenței sociale, nu nu-
mai între creștini, ci și față de necreștini, diaconii au fost urmăriți ca
elemente mai primejdioase decît preoții pentru statul roman și pentru
cultele păgîne. în ordinea urmăririlor, după episcopi veneau diaconii,
așa încît din rîndurile lor au căzut mulți jertfă acțiunilor dezlănțuite
de prigonitori.
Atît prin activitatea practică de cea mai mare însemnătate pe care
o desfășurau diaconii, cît și prin cinstea care au dobîndit-o din cauza
suferințelor și a muceniciei multora dintre ei, poziția lor de cinste în
obștea credincioșilor și în genere însemnătatea lor în viața Bisericii
s-a afirmat atît de mult încît ajunseseră nu numai sfetnicii cei mai
apropiați ai episcopilor, ci uneori organe administrative cu rosturi su-
perioare acelora care le puteau reveni în raport cu starea lor harică,.
adică cu treapta diaconiei
Precum s-a mai spus, în Biserica veche au existat două categorii
de diaconi și anume unii destinați pentru treburi administrative și alții
pentru a fi colaboratorii preoților și ai episcopilor în lucrarea lor pas-
torală. Ambele aceste categorii aveau aceeași stare harică a preoției
întreită, a diaconiei, care li se conferea prin hirotonie. Dar dintre ei cei
care au dobîndit cinstirea deosebită despre care am amintit, n-au fost •
diaconii sacramentali, ci diaconii destinați lucrărilor cu caracter practic
în viața bisericească. De la o -vreme însă nu s-a mai făcut deosebire
între cele două categorii de diaconi, așa încît și cei destinați slujirii
speciale preoțești și cei destinați activității practice din viața biseri-,
ceașcă au îndeplinit reciproc și o lucrare și alta.
Sub această înfățișare, diaconii au avut și au păstrat în viața Bi-
sericii' poziția de membri ai preoției sau de treaptă a preoției de in-
stituire divină deținînd și exercitînd următoarele drepturi :
a) Dreptul de a colabora în mod obligatoriu cu episcopii și cu preoții
la exercitarea puterii învățătorești, în limitele pe care le-au fixat la
început împrejurările și nevoile vieții bisericești și mai pe urmă rîn-
duielile canonice, 'care le-au restrîns considerabil acest drept.
In privința acestui drept, este de observat că el este obligatoriu și
pentru episcop și pentru presbiteri, în sensul că ei nu pot refuza co-
laborarea diaconilor la exercitarea puterii învățătorești, ci o pot nu-
mai reglementa.

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 303
b) Dreptul de a colabora prin calitatea lor harică la săvîrșirea tu-
turor tainelor și ierurgillor bisericești și în genere a tuturor serviciilor
divine care se practică în Biserică. Acesta nu este un drept numai de
colaborare formală și exterioară, ci un drept de conlucrare efectivă la
toate actele puterii sfințitoare, prin harul pe care îl au diaconii ca
membrii ai stării preoțești de instituire divină.
Ei nu pot săvîrși însă singuri nici o altă taină afară de Taina Bo-
tezului în caz de necesitate.
c) Dreptul de a colabora cu episcopii și cu preoții la exercitarea
tuturor actelor ce țin de puterea jurisdicțională sau pastorală.
In această privință, observăm că și în cazul diaconilor, ca și în
cazul preoților, practica veche a Bisericii a consacrat dreptul lor de a
participa ca membri cu toate drepturile la lucrările celor mai înalte
organe deliberative și legislative ale Bisericii, inclusiv la lucrările
sinoadelor ecumenice, sau mai precis de la sinoadele ecumenice pînă
la cele mai simple și mai de jos organe colective sau sinodale, existente
în viața Bisericii.
De asemenea, ei au participat și pot participa ca membri cu toate
drepturile la lucrările instanțelor de judecată bisericească pentru mi-
reni și' pentru clericii din treapta corespunzătoare treptei lor, adică
din starea sau din cinul diacon esc.
în fine, ei au participat și participă pînă astăzi la actele de ad-
ministrație economică, în care au excelat timp îndelungat în viața Bi-
sericii. –
•
în privința diaconilor mai este de observat că ei au îndeplinit în
timpul persecuțiilor, și chiar în epoci mai tîrzii, lucrări deosebite în
serviciul Bisericii în împrejurări în care nu au putut sau nu a fost cazul
să lucreze numai. în dependență de episcop sau de preoți.
Astfel, ei au desfășurat acțiuni misionare pe cont propriu ca orice
creștin și ca orice alt membru al preoției de instituire- divină. Au să-
vîrșit apoi acte ale lucrării învățătore^ti, îndeplinind funcția de cate-
het adică de învățători sau de dascăli, bineînțeles neconfundîndu-și
această lucrare cu aceea a didascălilor harismatici.
Mai mult, ei au condus în lipsa preoților și a episcopilor comuni-
tăți întregi, pe care le convertiseră sau pe care le găsiseră lipsite de
slujitorii bisericești și în cadrul acestora au desfășurat întreaga acțiune
sacerdotală, neoficiind desigur decît servicii divine simple, neîmpreu-
nate cu Sfintele Taine, pe care nu le puteau ei săvîrși, dar constând
totuși din rugăciuni, binecuvîntări, citiri din Sfînta Scriptură și tîlcuiri
pu caracter catehetic al Sfintei Scripturi, apoi predicând și organizînd
agape. Se înțelege de asemenea că ei oficiau în cadrul acestor comu-
nități și Taina Sfîntului Botez.
De asemenea, în împrejurări deosebite, diaconii au îndeplinit în-
treaga slujire pastorală pe care în mod obișnuit o puteau-îndeplini nu-
mai episcopii și preoții.

304 DREPT CANONIC ORTODOX
Se înțelege că prin astfel de activități diaconii n-au prejudiciat
nici Biserica nici pe ceilalți slujitori, ci au contribuit la lucrarea Bise-
ricii, vrednici de calitatea lor de membri ai preoției de instituire divină.
b. Treptele ierarhiei de instituire bisericească
In decursul timpului, datorită nevoilor vieții bisericești, care au
variat nu numai în timp, ci și după loc, s-au creat felurite trepte de
slujitori bisericești, pe lîngă cele trei trepte ale preoției de instituire
divină. Treptele cele noi s-au creat fie în legătură directă cu vreuna
din cele trei trepte ale preoției propriu-zise, fie în mod independent de
acestea, dar în orice caz în subordinea acestora.
Întrucîit toți slujitorii bisericești purtau numele generic de clerici,
treptele noi care au apărut s-au numit și ele trepte clericale sau trepte
ale clerului, iar pentru că ele au fost create de autoritatea bisericească,
se numesc trepte ale clerului de instituire bisericească, spre a se de-
osebi de treptele lui de instituire divină.
Treptele clerului de instituire bisericească pot fi împărțite în două
grupuri mari și anume în :
a) trepte ale clerului inferior
b) trepte ale clerului superior.
în uzul curent de vorbire nu se mai înțelege astăzi, prin'clerul
inferior exact ceea ce se înțelegea în vechime, după cum nici prin clerul
superior, nu se mai înțelege ceea ce se înțelegea altă dată. Cînd se
vorbește astăzi de clerul inferior, se înțeleg toate treptele preoției de
instituire divină și de instituire bisericească inferioare treptei episco-
pale, iar cînd se vorbește de clerul superior, se înțeleg toate treptele
care au starea harică a arhieriei sau a episcopatului.
în Biserica veche și pînă tîrziu de tot, prin clerul inferior s-au în-
țeles numai acei slujitori bisericești care nu aveau starea harică a preo-
ției în vreuna din cele trei trepte de instituire divină, iar prin clerul
superior se înțelegeau toți slujitorii Bisericii care aveau starea harică
a vreuneia din cele trei trepte ale preoției de instituire divină.
Ca urmare, din clerrfl inferior făceau parte toți slujitorii Bisericii,
de la treapta de diacon în jos, iar din clerul superior făceau parte toți
slujitorii Bisericii de la treapta de diacon în sus.
Instituirea în treptele clerului inferior s-a făcut și se face prin
hirotesie sau uneori în alt chip, prin simpla înscriere a lor în dipticele,
listele sau cataloagele clerului.
Instituirea în treptele clerului superior se făcea prin hirotonie, însă
numai în cele trei trepte de instituire divină, iar în cele derivate
sau formate din acestea, pe cale de instituire bisericească se făcea prin
hirotesie sau prin simpla conferire solemnă a titlului treptei respective.
Să vedem pe rînd care au fost principalele trepte ale cierului de
instituire bisericească și care dintre acestea s-au păstrat pînă azi.
a) Cleiul inferior
întregul cler inferior de la treapta diaconiei în jos și după dis-
tanța la care se găsește fiecare treaptă a lui, în direcție descendentă
față de treapta diaconiei, se înfățișează în ordinea următoare :

ORGANELE ȘI FORMA 'DE CONDUCERE A BISERICII 305
—> Treapta de subdiacon sau de ipodiacon.
— Treapta de citeț, lector sau anagnost.
•— Treapta de psalt, cîntăreț, cantor sau dascăl cum i se mai zice
pe alocuri.
— Treapta de exorcist.
— Treapta de acolut.
— Treapta de ostiar sau de ușier, căruia i se ziice astăzi țîrcovnic,
pălimar (crîsnic).
• în această înșirare sau în această ierarhie se găsesc treptele cle-
rului inferior, atît în unele scrieri vechi bisericești, cît și în canoane
și în legile de stat privitoare la Biserică.
Care erau lucrările pe care le îndeplineau slujitorii bisericești din
aceste trepte ?
— Subdiaconul sau ipodiaconul era ajutător al diaconului, atît ca
asistent al acestuia Ia sfintele slujbe, cît mai ales ca împreună lucră-
tor al lui în administrația economică.
în privința subdiaconilor există numeroase prevederi în canoane
și în legile de stat referitor la treburile bisericești (ican. 15 VI Ec. ;
Novela 16 Leon Filozoful), stabilindu-se între altele că ei nu pot fi
hirotesiți înainte de vîrstă de 20 de ani (can. 15 VI Ec.).
Întrucît numărul subdiaconilor crescuse uneori foarte mult datorită
trebuințelor vieții bisericești, în fruntea lor s-a instituit uneori cîte un
arhisubdiacon, după modelul întîistătătorilor treptei diaconiei, care se
numeau arhidiaeoni.
—• Citețul sau lectorul avea îndatorirea de a citi din cărțile sfinte
în cadrul cultului divin și uneori probabil'chiar și în cadrul învăță-
mîntului catehetic (art. 134 Statutul B.O.R.). El era instituit prin hiro-
tesie.
— Psaltul sau cîntărețul îndeplinea în esență aceeași slujire pe
care o îndeplinește și astăzi, adică executa cîntările bisericești, singur
sau împreună cu alții din aceeași treaptă sau numai instruiți de către
el, cîntarea în comun, învăța pe credincioși cîntările bisericești.
— Exorcistul îndeplinea o delicată lucrare de liniștire a su-
fletelor celor zbuciumați de frământări lăuntrice sau celor bîntuiți de
îndoieli și de credințe deșarte, ca rămășițe a religiilor păgîne, precum
și a celor munciți de duhuri rel-e Față de aceștia avea îndatorirea de a
le citi sau de a le rosti unele rugăciuni, de a le adresa cuvinte de în-
vățătură, ca un catehet și de a săvîrși unele acte de ritual de natură
să sugereze lucrarea Duhului Sfînt cea liniștitoare și tămăduitoare de
toată neputința. Exorciștii aveau astfel de îndatoriri, atît față de cate-
humeni cît și față de penitenți, precum și față de cei suferinzi de boli
psihice.
După cum se știe însă, exorciștii au fost la început harismatiei și
abia după veacul al doilea au devenit slujitori obișnuiți ai Bisericii.
Acolutul îndeplinea îndatoriri de însoțire a clerului de toate treptele
și în special a episcopilor, sfîrșind prin a deveni și asistenți sau oficianți
de servicii auxiliare în cadrul cultului divin, în care mai apar și astăzi
mai mult ca decor.
20 —• Drept canonic ortodox

306 DREPT CANONIC ORTODOX
Ostiarii sau ușierii, așa cum le spune și numele, erau paznicii uși-
lor bisericilor și ai altor clădiri car*e adăposteau 'așezăminte bisericești
(Novela_22 Heraclie).
— în afară de membrii clerului inferior de care ne-am ocupat, au
mai apărut în viața Bisericii și au durat timp îndelungat, ca slujitori
inferiori bisericești, și așa-numiții catehețî (can. 10 VII Ec.), care i-au
înlocuit cu desăvârșire pe didasealii harismatici ca și pe cei neharisma-
tici cu care s-au confundat uneori.
Rosturi slujitoare în Biserica veche au avut și unele femei, în afară
de cele harismatice, între care sînit pomenite proorocițe și evanghe-
liste. De asemenea formînd un personal feminin auxiliar, apar de tim-
puriu, chiar din epoca apostolică, ca slujitoare bisericești, diaconițele
și presbiterele. Dacă diaconițele au îndeplinit timp îndelungat pînă în
veacul XI rosturi importante în cadrul operei de asistență socială a
Bisericii, în lucrarea de catehizare, de îngrijire a Bisericii și de păstrare
a bunei rînduieli în cadrul slujbelor religioase, presbiterele au oferit o
activitate, au avut rosturi mai puțin însemnate de slujitoare auxiliare ale
Bisericii și au început a dispare din a doua jumătate a veacului IV
(can. 11 Laodiceea).
Au mai existat și alte trepte ale clerului inferior sau ale perso-
nalului auxiliar, care au îndeplinit activități mai ales în legătură cu
acțiunea de asistență socială a Bisericii, însă au avut o mai mică im-
portanță în listele clerului inferior.
b) Clerul superior.
Treptele clerului superior de instituire bisericească au apărut sau
au fost create în legătură cu cele trei trepte ale preoției de instituire
divină, prin derivare din acestea.
Spre a ne face o imagine mai clară asupra lor, le vom înșira
•— schematic — ținînd seama de treptele din care au derivat și astfel
vom vedea mai întîi treptele cierului ,de instituire bisericească deri-
vate din treapta diaeoniei, apoi pe cele derivate din treapta presbi-
teratului și la urmă pe cele derivate din treapta episcopatului sau a
arhieriei.
1) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta
de diacon
— Mai întîi amintim treapta de ierodiacon, care este egală cu cea
de diacon, dar se numește astfel, pentru a designa pe diaconul care
face parte din cinul monahal, adică pe diaconul călugăr s*au monah.
. Cuvîntul ierodiacon vrea să spună că diaconul care poartă acest
nume face parte din starea sfîntă (iera = sfințit) a monahismului.
— Treapta de protodiacon.
— Treapta de arhidiacon.
Ambele aceste trepte se instituie prin hirotesie, dar între ele nu
se face pretutindeni în prezent deosebirea cuvenită, așa încît sînt so-
cotite adeseori ca fiind egale. ,
Ambele trepte s-au născut. datorită existenței unui număr mare de
diaconi, în fruntea cărora trebuia să fie rînduit drept căpetenie cîte
unul mai destoinic sau mai cu autoritate în rîndurile diaconilor. Aces-
tuia i s-a zis mai întîi arhidiacon, încă de prin veacul al IlI-lea, pe

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 307
cînd numele de proitodiacon se pare că a apărut mai tîrziu, întrucît el
este menționat documentar abia pe la anul 431, în legătură cu sino-
dul III ecumenic întrunit la Efes. • „
în tradiția bisericească titlul de arhidiacon i se atribuie și diaco-
nului martir Ștefan, unul din cei șapte instituiți de Sfinții Apostoli spre
a sluji meselor. Se înțelege însă că acest titlu i s-a adăugat mult mai
tîrziu, pentru că abia de pe la jumătatea veacului III sînt pomeniți
arhidiaconii și anume la Roma, în timpul episcopului Corneliu. Era și
firesc de altfel ca numai după ce se închegase ceva mai bine organi-
zarea Bisericii să apară nevoia de a-se rîndui în fruntea unui mare nu-
măr de diaconi cîte un protos al acestora sau cîte o căpetenie, căreia
să i se zică într-un fel deosebit, spre a-i releva poziția mai înaltă față
de ceilalți. în acest scop, s-a creat cuvântul arhidiacon, prin rădăcina
comună cu termenul arhiereu, care designa pe căpetenia iereilor, adică
a preoților, atît în Vechiul Testament și la necreștini, cît și în Noul
Testament.
Pe măsură ce numărul diaconilor și importanța lucrărilor pe care
le șăvîrșeau au sporit, a crescut și greutatea căpeteniei lor sau a arhi-
diaoonului, care a devenit colaboratorul cotidian și foarte apropiat al
episcopilor în treburile de administrație bisericească.
Datorită acestei strînse colaborări cu episcopii, arhidiaconii au do-
bîndit în Biserica din Apus poziția de vicari ai episcopilor și chiar ai
papilor, fie în caz de lipsă de la scaunul lor, fie în caz de deces
al episcopilor sau al papilor, arhidiaconii lor le țineau locul și uneori
le urmaU în scaun.
Din calitatea de ajutători apropiați și apoi de principali colabora-
tori și chiar de vicari sau de locțiitori ai episcopilor, arhidiaconii au
avansat în veacul VII—VIII la treapta de inspectori și căpetenii ai cle-
rului de mir din eparhii, ceea ce le-a adus cu timpul și înaintarea la
treapta de presbiteri, deși au păstrat pînă astăzi în Biserica din Apus
titlul de arhidiaconi.
în noua lor calitate, ca șefi ai clerului de mir din eparhie, de prin
veacul VIII—IX, au dobândit și calitatea de canonici ai episcopilor, iar
în subordinea lor au fost instituiți arhidiaconi rurali, care s-au mai nu-
mit și decani, adică protopopi care aveau în circumscripția lor cîte
10 preoți de mir.
Acesta a fost cursul pe care 1-a luat dezvoltarea arhidiaconafului
în Biserica din Apus, în care se păstrează până și azi demnitatea de
arhidiacon cu atribuțiile înalte pe care am văzut ca le-a dobîndit încă
la sfîrșitul primului mileniu al erei noastre.
în Biserica din Răsărit, arhidiaconii deși au ajuns la mare cinste,
nu au fost avansați în slujbe administrative superioare presbiterilor'
sau din care ar fi apărut ca superiori acestora, ei au rămas mereu in-
feriori presbiterilor.
Deosebirea care se face între protodiaeon și arhidiacon este aceea
că protodiaconii sînt căpeteniile diaconilor de la biserici parohiale sau
de enorii, sau acest titlu ori treaptă se conferă și numai onorific, pe

308 DREPT CANONIC ORTODOX
cînd arhidiaconii sînt căpeteniile diaconilor de la centrele eparhiale ca
și de la alte centre bisericești mai mari. Și acest titlu se conferă însă
și în mod onprific ca și cel de protodiacon.
O treaptă aparte, derivată din cea de diacon, ca treaptă de insti-
tuire bisericească existentă numai în Biserica din Apus, este aceea de
cardinal diacon sau de diacon cardinal. Ea a apărut și s-a dezvoltat
datorită serviciilor importante pe care le făceau diaconii în cadrul ad-
ministrației celui mai mare centru bisericesc din Apus. O seamă dintre
acești diaconi, la început șapte la număr, ca și o seamă dintre presbi-
terii și dintre episcopii mai apropiați de scaunul Romei s-au numit car-
dinali, adică principali, sau mai pe înțeles diaconi principali, presbiteri
principali și episcopi principali. Mai tîrziu, luînd un anume curs dez-
voltarea organizatorică a centrului Bisericii din Apus, toți aceștia au
dobîndit o poziție egală între ei, cu toată deosebirea de stare harică,
și superioară față de întreg restul clerului, indiferent de gradele lui
întemeiate pe starea harică a fiecăruia. Astfel fiind, diaconii cardinali
au ajuns să devină superiori din punct de vedere jurisdicțional tuturor
preoților, episcopilor, arhiepiscopilor, mitropoliților, ori altor trepte bi-
sericești înalte din Biserica Apuseană. Ei au dobîndit cu alte cuvinte
întîi o poziție egală din punct de vedere jurisdicțional, cu preoții și
cu episcopii cardinali, fiind cu toții în aceeași măsură locțiitori sau
vicari ai papei și apoi o poziție superioară întregului cler din orice
treaptă, care se găsea în afara grupului sau colegiului cardinalilor.
Numărul cardinalilor diaconi s-a fixat de către papa Sixt al V-lea,
în anul 1580 la 14, dar de mai bine de 200 de ani nu mai există de
fapt cardinal diacon ci numai titlul de cardinal diacon, care au însă
hirotonia cel puțin întru presbiter, putînd avea și pe aceea de episcop.
Mai este de menționat că în Biserica din Apus treapta diaconiei
s-a păstrat numai ca o treaptă tranzitorie, la care pînă la hotărîrea din
1964 a Conciliului II Vatican nu mai funcționase nimeni de circa 200—
300 de ani și a cărei amintire o păstrau pe tăcute cărțile de ritual și
în mod solemn doar cardinalii diaconi.
în fine, mai avem de precizat că în Biserica de Răsărit, cele două
trepte de protodiacon și de arhidiacon, se conferă atît în mod onorific,-
cît și efectiv, nu numai diaconilor din clerul de mir, ci și diaconilor
din clerul monahal.
2) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta
de presbiter.
Treptele clerului de instituire bisericească, derivate din treapta de
presbiter se împart în două categorii și anume :
— Trepte ale clerului de mir.
— Trepte ale clerului monahal.
a) Treptele clerului de mir dezvoltate sau derivate din. treapta dfe
presbiter sînt :
— preoții rurali, preoții din cetăți sau urbani, preotul ajutător,
capelanul sau cooperatorul cum i se mai zice pe alocuri, preotul paroh,
preotul protos, periodeptul, protoiereul, protopopul sau blagocinul,
sachelarul, iconomul, iconomul stavrofor, protopresbiterul, arhipresbi-
terul, arhipresbiterul stavrofor, arhipresbiterul mitrofor.

ORGANELE SI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 309
! Dintre aceste trepte, în vechime n-au existat cele de preot ajută-
tor, protoiereu, de protopop sau de blagocin, nici cele de sachelar și de
iconom stavrofor și nici un fel de altă treaptă în a cărei titulatură să
intre cuvîntul stavrofor. Ele s-au creat mai tîrziu și în unele Biserici
există pînă astăzi. Treptele cele mai vechi sînt primele două și adică
treapta de presbiter rural și de presbiter de cetate care nu reprezentau
decît două stări ale preoției, diferențiate prin cultură și prin minime
drepturi. Ele sînt pomenite în mod expres în canoane, care interzic
preoților rurali să slujească în prezența episcopilor sau să dea așa-zi-
sele scrisori de pace (can. 12 Apostoli).
Preoții parohi și preoții ajutători se deosebesc numai prin atri-
buțiile lor administrative, preotul paroh fiind conducătorul oficiului
parohial, nu are însă atribuții pastorale și de slujitor mai mari decît
ale preotului ajutător.
Cit despre protos, titlul acestuia exprimă faptul că el are o distinc-
ție onorifică față de ceilalți preoți simpli, fie ajutători, fie parohi, din-
stincție care îl situează în fruntea acestora, atît ou ocazia sfintelor
slujbe, cît și cu alte ocaziiv
Periodeptul circaitor a fost în Biserica veche un inspector al cleru-
lui de la țară (can. 8 Ant.), avînd în mod obișnuit hirotonia în presbiter
și riumindu-se presbiter și periodept. Se pare însă că el a avut uneori și
starea harică de arhiereu.
Urmașii de mai tîrziu și pînă astăzi ai periodepților sîn,t protoiereii,
protopopii sau blagocinii, cum li se zice în Biserica Rusă. Aceștia au
aceeași calitate, cu deosebirea că nu sînt ambulanți, ci cu sediul stabil.
Circumscripția lor se schimbă în funcție de organizarea fiecărei Biserici
locale și d,e unitățile teritoriale în fruntea cărora sînt puși ca delegați
ai episcopilor.
Treptele de sachelar și de iconom sînt superioare treptelor anteri-
oare și ele s-au păstrat în nomenclatura treptelor de instituire biseri-
cească a clerului, care are starea harică a prebiteratului, din nomen-
clatura" principalilor demnitari sau înalți slujitori bisericești de pe la
scaunele patriarhale, arhiepiscopale, mitropolitane și chiar episcopale
ale Bisericii din Răsărit, care formau prima pentadă sau primul grup
de cinci slujitori principali. In fruntea acestui grup se găsea iconomul,
după care urma sachelarul, cel dintîi fiind administratorul general al
bunurilor bisericești, iar cel de-al doilea administratorul și exarhul mî-
năstirilor de călugări. Adaosul de stavrofor la titlul de iconom nu în-
semnează decît distincția pe care i-o poate acorda unui iconom, ca și
altor trepte ale clerului din aceaîstă categorie, orice episcop eparhiot,
prin faptul că-i conferă o cruce specială sau măcar dreptul de a purta
o asemenea cruce.
Protopresbiterul este o treaptă superioară, care se fconferă în mod
onorific, prin hirotesie ; în unele Biserici hirotesia întru protopresbiter
fiind necesară pentru funcția de protoiereu sau protopop. De obicei
însă cinstirea cu titlul de protopreisbiter se face în mod onorific, adău-
gîndu-i-se cîteodată și stavroforia.

310 DREPT CANONIC ORTODOX
x In trecut, acest titlu se conferea prin hirotesia respectivă proto-
popilor catedralelor de la centrele eparhiale sau de la centrele mai
mari, vrînd să însemneze că cel ce primește acest titlu este căpetenia
presbiterilor slujitori de la catedralele respective.
De la o vreme, întîistătătorilor sau celor mad merituoși preoți ai
catedralelor mitropolitane sau patriarhale, a început a li se conferi,
tot prin hirotesie, titlul mai înalt de arhipresbiter, căruia i s-a adăugat,
în anumite cazuri și stavroforia sau mitroforia, adică dreptul de a purta
o cruce specială, ca distincție aparte sau de a purta o mitră puțin
deosebită de aceea a arhiereilor la sfintele slujbe.
Pe lîngă treptele mai sus enumerate, ca trepte ale clerului de in-
stitmre bisericească, derivate din aceea de presbiter, au mai apărut
— în timp — și se păstrează pînă astăzi treptele de consilieri, care
sînt și ele de două sau trei grade și anume : consilieri eparhiali, con-
silieri mitropolitani, consilieri patriarhali.
Cea mai înaltă treaptă administrativă pe care o poate deține un
presbiter este aceea de vicar al episcopilor, sau a altor ierarhi superi-
ori, ca mitropol'iții, arhiepiscopii, exarhii sau patriahii.
în fine, mai există și unele trepte mSi mici, al căror nume se
schimbă, cum sînt : de exemplu aceea de inspectori eparhiali, inspectori
generali, etc. Alteori, nu se schimbă numai numele, ci se schimbă sau
chiar dispare însăși funcția sau treapta vreunei anumite slujiri sau a
vreunei simple demnități onorifice. Așa s-a întîmplat cu multe dintre
treptele care au existat odinioară pe la marile centre bisericești din
Răsărit.
Presbiterii care făceau odinioară parte împreună cu diaconii și cu
episcopii din consiliul sau presbiteriul lărgit al episcopului Romei, au
dobîndit și ei ca și ceilalți titlul de cardinali, adică la început de pres-
biteri cardinali sau de presbiteri principali, iar apoi de cardinali în
sens propriu, cu gradul de vicari ai Papei și în această calitate de
demnitari cu jurisdicție superioară întregului cler al Bisericii din Apus,
în afara celui din colegiul cardinalilor, adică superior inclusiv ierarhi-
lor din oirice treaptă. Numărul lor fusese fixat de papa Sixt V, aproxima-
tiv în anul 1580, la 50 din totalul de 70 de cardinali. Și în prezent există
cardinali cu treapta sau starea harică a presbiteratului, dar și în ca-
zul lor ca și în cazul cardinalilor cu titlul diaconal sau episcopal, nu
se mai ține seama de un număr determinat pentru fiecare treaptă, de
cînd printr-o hotărîre a papei loan XXIII din 1959, numărul membrilor
colegiului cardinalilor a depășit cifra de 70, ajungînd pînă la 100 fără
a fi fixată o anume cifră.
b) Treptele clerului monahal dezvoltate sau derivate din treapta
de presbiter monah sînt : sincelul, protosincelul, igumenul, arhiman-
dritul, arhimandritul mitrofor, ..
— Treapta de preot simplu din cinul monahal este aceea de iero-
monah, cuvânt care vrea să spună că monahul respectiv este iereu :
ierevs = sfînt.
— Treapta de sincel s-a născut în veacurile mai tîrzii, cînd episcopii
recrutîndu-se în mare pârte dintre monahi, țineau la scaunele lor cîte

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 311
o mică obște monahală, ai cărei membri au fost numiți sinceli. Cuvîn-
tul sincel vine de la sincelos sau sinckeliotis (ouvxsXtotTjî) și
însemnează cel ce locuiește în aceeași chilie sau cel care viețuiește
în aceeași chilie. Călugării cărora li se dădeau acest nume, erau mai
întîi martorii vieții călugărești ai episcopului și apoi sfetnicii și ajută-
torii lui neoficiali, duhovnicești și frați în același cin. Ei nu locuiau
într-o singură cameră sau în aceeași cameră cu episcopul cum s-a cre-
zut în mod greșit, ci în aceeași casă cu episcopul, căci nu numai ca-
merele se numesc chilii, ci și așezămintele monastice mai mici constînd
din case cu dependințe.
— Protosincelul este o treaptă superioară aceleia de sincel și el are
față de sincelii propriu-ziși poziția protodiaconuluî sau a protopresbi-
terului față de diaconi sau față de presbiteri, cu alte cuvinte protosin-
celul este căpetenia sincelilor. Această treaptă se conferă prin hiro-
tesie specia1 ă.
Protosincelii, în calitate de căpetenii a obștiei monahale din jurul
episcopului au devenit în curînd principalii sfetnici oficiali și ajutători
ai episcopilor, cu atribuții de vicari. Cum însă poziția de vicar de pe la
scaunele mai mari ale Bisericii era împreunată atît cu răspunderi de-
osebite cît și cu onoruri de același fel, în curînd funcțiunea sau dem-
nitatea aceasta a început a fi ocupată de episcopi, de arhiepiscopi și
de mitropoliți, care s-au numit: protosieeli și episcopi, sau invers,
episcopi și protosinceli, sau mitropoliți și protosinceli etc.
în calitatea lor de protosinceli obișnuiți, adi/că cei care aveau nu-
mai starea harică de presbiteri, aceștia deveniseră, pe la unele centre
patriarhale, superiori ierarhilor din cuprinsul patriarhatelor respective,
ceea ce nu corespundea raportului ierarhic reclamat de ierarhia sa-
cerdotală, adică de cea după starea harică. Probabil că și acesta a, fost
motiv pentru care funcția de protosincel vicar a început a fi ocupată
de ierarhi din diferite trepte, care păstrau însă pe lîngă titlul lor ierar-
hic și pe acela de protosincel, ceea ce pare și este de fapt un nonsens
tot atît de evident ca și acela al împerecherii titlului de cardinal cu
cel de diacon sau presbiter, sau chiar și de episcop.
— Igumenul este cea mai veche treaptă monahală cu hirotonia
întru presbiter. La început, titlul de igumen nu era legat de starea
preoțească și însemna ceea ce spune însuși acest cuvînt (oîțou!J.sv)
conducător al unei mînăstiri. Curînd după ce monahismul a devenit
o instituție oficială a Bisericii, de la Sinodul IV Ecumenic (451), înainte
igumenii au început a face parte din starea preoțească, iar practica vieții
bisericești a stabilit mult mai tîrziu ca ei să fie neapărat hirotoniți întru
presbiteri, adică să aibă starea harică a presbiteratului, spre a putea
primi hirotesia întru igumen.
— Arhimandritul estfe o treaptă monahală aproape tot atît de
veche • ca și cea de igumen, dar ca și aceea, n-a fost legată inițial de
nici una din treptele stării preoțești. Arhimandriții erau conducători
de mînăstiri, simpli călugări aleși spre a conduce unele obștii mona-
hale mai mari, ca apoi acest titlu să se dea numai conducătorilor de
mari așezări mînăstirești, numite de obicei lavre.

312 DREPT CANONIC ORTODOX
Primind cu timpul starea preoțească, s-a stabilit într-un tîrziu că
spre a se putea conferi prin hirotesie treapta de arhimandrit, călugărul
respectiv trebuie să aibă hirotonia întru presbiter.
Toate titlurile enumerate, exprimînd trepte ale clerului monahal
cu hirotonia întru presbiter, se conferă în mod onorific, sau în genere
mai mult onorific decît în baza funcțiilor pe care le-ar îndeplini cei
ce le primesc.
Și în cazul arhimandriților, s-a ajuns ca și în cazul arhipresbiteri-
lor să se creeze o treaptă superioară sau cea mai înaltă a gradului res-
pectiv, și anume aceea de arhimandrit mitrofor.
De fapt, treptele enumerate, existente în cinul monahal, corespund
unor trepte din clerul de mir și anume : treapta de protosincel cores-
punde treptei de protopop sau protoiereu, cea de igumen, corespunde
treptei de protOpresbiter, iar cea de arhimandrit, corespunde treptei de
arhipresbiter.
— La treptele clerului monahal amintite aci, se mai adaugă unele
care reprezintă numai funcțiuni care presupun, la cei care le îndepli-
nesc în mod obișnuit, hirotonia întru presbiter. Astfel sînt de exem-
plu treptele de : exarh al mînăstirilor și aceea de eclesiarh al cate-
dralelor. Au mai existat și altele care nu se mai păstrează sau li se
păstrează numai amintirea.
— Menționăm în fine că treapta de stareț, nu este legată în mod
obligatoriu de starea preoțească și ea nu reprezintă o treaptă a preoției
sau a clerului, ci o treaptă a cinului monahal, starețul putînd fi și sim-
plu călugăr, fără nici o hirotonie, după cum poate fi și ierodiacon,
ieromonah, sincel, protosincel, egumen, arhimandrit, ba chiar episcop,
arhiepiscop, mitropolit, exarh sau patriarh.
3) Treptele clerului de instituire bisericească, derivate sau dezvol-
tate din treapta de episcop sau de arhiereu.
Treptele cele mai înalte ale clerului, derivate sau dezvoltate din
cea dp episcop, au început a lua ființă încă de prin veacul al doilea și
al treilea. Aceste trepte sînt următoarele :
Treptele inferioare treptei episcopale sînt :
— Horepiscopii, episcopii ajutători, arhiereii vicari, episcopii vi-
cari, vizitatorii, episcopii titulari, arhiereii titulari, și uneori chiar și
periodepții.
Trepte superioare celei de episcop sînt următoarele :
— Protoierarhii sau întîistătătorii, mitropoliții, mitropoliții primați,
arhiepiscopii, întîistătătorii Bisericilor autocefale, exarhii, patriarhii,
catolicoșii, patriarhii ecumenici, apoi, în Biserica Apuseană : cardinalii
episcopii și papii.
a) Trepte inierioare episcopului.
Episcopii ajutători. Pentru trebuințele practice ale vieții bisericești
s-a impus de la o vreme, ca unii dintre episcopi să-și ia ajutoare care
să-i poată înlocui în toate lucrările pe care le săvârșeau ei înșiși în
viața comunităților în fruntea cărora se aflau. Aceste ajutoare trebuiau

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 313
să aibă starea harică corespunzătoare spre a putea îndeplini lucrările
pentru care erau destinați, adică trebuiau să aibă hirotonia întru epis-
cop. Datorită poziției lor, în raport cu episcopii propriu-ziși și datorită
stării lor harice egale cu a acestora, e'i s-au numit episcopi ajutători.
Sub acest nume apar cei dintîi slujitori bisericești din treapta episco-
pală care aveau totuși numai rosturi de ajutători ai episcopilor propriu-
ziși. Cea dintîi mențiune despre ei se face prin veacul al doilea, adică
într-o vreme în care, după rînduielile existente în Biserică, puteau
funcționa mai mulți episcopi într-o cetate sau într-o localitate.
în starea de atunci a lucrurilor și a organizării vieții bisericești,
nu numai că era îngăduit să funcționeze mai mulți episcopi într-o lo-
calitate, ci această rînduială chiar se impunea din pricina trebuințelor
vieții bisericești. Prin veacul al II-lea erau doar persecuțiile în toi și
în genere nici un episcop nu știa cît timp poate să păstorească, sau cît
timp poate să rămînă în localitatea în care fusese așezat, precum nici
cît mai poate fi în viață. De aceea prezența mai multor episcopi într-o
localitate apare chiar ca o măsură de prevedere.
Tocmai această nesiguranță în care trebuiau să trăiască și să lu-
creze episcopii a constituit prima cauză care i-a și determinat, prin
veacul al II-lea, să creeze pe lîngă ei episcopi ajutători, care în even-
tualitatea dispariției lor sau a îndepărtării lor din localitatea în care
slujeau, să-i poată înlocui și astfel să se realizeze un îndoit obiectiv :
mai întîi să se asigure succesiunea apostolică în chipul cel mai po-
trivit, adică prin succesiunea episcopilor, și apoi, sa se asigure conti-
nuarea lucrării pastorale, adică a lucrării de mântuire a credincioșilor.
O altă cauză care a mai determinat pe unii episcopi să recurgă
la episcopi ajutători, a fost și vârsta sau starea de boală, care de ase-
menea putea să le inspire îngrijorări legitime și să-i oblige la măsuri
de prevedere.
Instituirea episcopilor ajutători, se făceau după aceleași rînduieli du-
pă care se făcea și instituirea episcopilor propriu-ziși, adică prin ale-
gere din partea clerului și a credincioșilor prin hirotonie, aceasta din
urmă, fiind săvîrșită de obicei numai, de către episcopul respectiv, sin-
gur. De aci s-au născut și unele abuzuri, căci sub pretextul asigurării
continuității lucrării pastorale și a păstrării succesiunii apostolice, unii
dintre episcopi își hirotoneau din timp urmași în scaun, fără a exista o
trebuință reală pentru aceasta. De aceea, s-a interzis chiar prin canoane
ca episcopii să-și mai lase urmași și să-i hirotonească pe aceștia
(can. 24 Antiohia).
Cum însă viața bisericească și rînduielile ei de organizare nu se
închegaseră într-o formă atît de definitivă, precum apare ea mai tîrziu,
se înțelege că și prin veacul II și prin veacul III, ba chiar și într-o
bună parte a veacului IV, a fost posibil să existe rînduieli, care pe
urmă s-au schimbat și care par aproape nefirești sau necanonice. în
privința episcopilor, aceste rînduieli erau următoarele :
— puteau fi mai mulți episcopi într-o cetate, lucru ce se interzice-
abia prin canonul 8 I Ecumenic
— fiecare episcop putea să-și instituie singur cîte unul sau mai
mulți episcopi ajutători;

314 DREPT CANONIC ORTODOX
•— fiecare episcop putea să-și designeze și să-și hirotonească sin-
gur urmași în scaun, lucru ce a fost oprit abia începînd cu sinodul de
la Antiohia (can. 24).
Episcopii vicaii. Având probabil aceleași rosturi ca și episcopii
ajutători, dar dîndu-li-se un nume luat din nomenclatura demnităților
de stat, episcopii vicari au apărut în viața Bisericii tot de prin veacul
II—III. Ei sînt mai cunoscuți în Biserica din Apus și așa cum îi arată
numele îndeplineau funcțiunea de locțiitori ai episcopilor eparhioți.
Sub diverse alte nume, funcțiunea lor s-a păstrat pînă astăzi și în Ră-
sărit și în Apus.
Hoiepiscopii. Sub numele de horepiscopi sînt cunoscuți în Biserica
veche acei episcopi ajutători ai episcopilor eparhioți care nu rezidau
împreună cu episcopul titular în cetate, ci rezidau în unele localități
de la țară, pe teritoriul eparhiei respective. Aceștia sînt amintiți docu-
mentar și de textul canoanelor de prin veacul III și IV și treapta lor
s-a menținut timp îndelungat în Biserică, așa încît în Răsărit, pînă și
azi se mai folosește numele de horepiscop pentru unii vicari arhierei
sau episcopi ajutători, ca de exemplu în Biserica din Cipru.
Ei aveau hirotonia întru arhiereu, puteau fi mai mulți pe teritoriul
unei episcopii, și din mandatul episcopului eparhiot puteau săvârși
toate actele slujirii episcopale și, adică hirotonii și hirotesii, precum și
orice alte acte administrative.
în veacul al IV-lea, prin canonul 57 Laodiceea, s-a încercat în-
locuirea lor prin așa-numiții periodepți, care erau inspectori ai cleru-
lui, designați din treapta presbiterilor, sau chiar a arhiereilor. Aceștia
nu aveau totuși domiciliu stabil la țară, ci rezidau în cetate, adică în
localitatea de reședință a episcopului titular, de unde se deplasau după
cum dispunea acesta.
Vizitatorii. Din veacul al IV-lea începînd, după introducerea sis-
temului mitropolitan, pe lîngă mitropoliți și mai ales pe lîngă mitropo-
liții primați din Biserica Apuseană, ca și pe lîngă patriarhii Romei, au
apărut așa-numiții vizitatori, care erau tot episcopi ajutători, putînd să
fie uneori și fără hirotonia întru arhiereu. Ei se numeau vizitatori, da-
torită funcțiunii lor care în esență era aceea de inspectori cu destinație
specială, trebuind să viziteze în primul rînd episcopiile vacante, spre
a lua, măsuri de organizare a alegerilor de episcopi în scaunele res-
pective.
în Biserica din Africa romană, funcțiunea de vizitator o putea în-
deplini un arhiereu, un episcop vecin, ori un alt cleric, căruia i se
încredința conducerea episcopiei vacante, cu sarcina ca în decurs de
un an să se îngrijească de ocuparea scaunului vacant.
Episcopii titulari sau arhiereii titulari. După ce pe cale de obicei
și apoi și prin canonul 6 al sinodului IV ecumenic s-a introdus rîn-
duiala ca nimeni să nu mai fie hirotonit fără destinație, a început să
Ii se dea episcopilor vicari sau episcopilor ajutători cîte un titlu cu
ocazia hirotoniei și adică procedând prin hirotonirea lor pe seama unui
scaun inexistent de fapt sau cu neputință de ocupat. Celor hirotoniți

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 315
cu astfel de titluri formale de episcopi sau de arhierei ai cutărei sau
cutărei cetăți, ori ai cutărui scaun, a început a li se zice, într-o vreme
mai tîrzie, episcopi sau arhierei titulari. ' f
Instituția episcopilor sau arhiereilor titulari, unora dintre ei con-
ferindu-se chiar gradul de mitropoliți sau de arhiepiscopi titulari, a
existat și în Biserica Ortodoxă Română timp îndelungat ca și în cele-
lalte Biserici Ortodoxe, precum și în Biserica Apuseană. Ea există și
astăzi în multe dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, precum există și
în Biserica Apuseană, unde, de la o anumită vreme, unei categorii de
episcopi titulari li s-a zis și li se zice și acum «episcopi in partibus»
(infidelium), adică episcopi pentru părțile stăpînite "de necredincioși,
prin care se înțeleg atît necreștinii cît și creștinii de alte confesiuni,
acești episcopi «in partibus» fiind folosiți ca misionari între necreștini,
dar și ca agenți ai prozelitismului catolic, printre creștinii de alte con-
fesiuni.
b) Trepte superioare episcopului.
Protoierarhii sau iritîistătătorii. In mod firesc, în cuprinsul cîte unui
teritoriu determinat, a unui teritoriu care constituia din punct de vedere
geografic, economic sau administmtiv-politic cîte o unitate distinctă,
se, stabileau între episcopi relații onorifice care atrăgeau cinstirea deo-
sebită fie a celor mai bătrîni, fie a celor mai destoinici, fie în fine a celor
ce se aflau în cetățile mai importante de pe teritoriile respective.
Datorită acestor raporturi, ori de cîte ori apăreau unele trebuințe
cărora nu le putea face față un singur episcop, acesta se adresa fie
vecinilor săi, fie acelora dintre episcopii mai apropiați care se bucurau
de o cinste deosebită, de prețuire sau de considerație din partea celor-
larți și se sfătuiau împreună cu aceștia, luînd și hotărîri tot împreună,
în felul acesta, s-a ajuns să se impună în chip spontan în fruntea cîte
unui grup de episcopi, care toți erau egali și complet independenți între
ei, cîte un episcop mai venerabil sau mai cu autoritate, căruia au în-
ceput să-i zică întîistătător sau primepiscop sau episcop protos, adică
protoierarh.
Determinată de trebuințe firești și creată spontan, această întîie-
tate de onoare a unora dintre episcopi, a apărut și este cunoscută încă
de prin veacul II. De ea s-au bucurat în primul rînd episcopii din scau-
nele care păstrau mai vie amintirea Sfinților Apostoli, adică a scaune-
lor întemeiate de aceștia sau de ucenicii lor cei mai apropiați și nu-
mite din această cauză scaune apostolice, care erau desigur mai puține
la număr, dar destul de importante. Dar pe lîngă episcopii din aceste
scaune, întîietate onorifică au dobîndit prin merite personale sau prin
rezidarea lor în cetăți cheie, un număr mult mai mare de alți episcopi,
așa încît putem spune că încă în veacul al II-lea se definiseră un fel
de grupări mai mari sau mai mici de eparhii, constituite neformal, dar
real, în unități administrative bisericești superioare episcopiilor sau
eparhiilor propriu-zise. Ierarhii din fruntea acestor unități nu numai că
se bucurau de o cinste deosebită, dar au început a dobîndi și unele
drepturi sau privilegii mai bine zis, în virtutea cărora puteau să facă
comunicări celorlalți episcopi, să le dea unele sugestii sau îndrumări

316 DREPT CANONIC ORTODOX
I
frățești, să-i convoace la anumite consfătuiri sau sinoade, precum și
să se ocupe de alegerea și de hirotonirea episcopilor în scaunele va-
cante. Se înțelege că toate aceste privilegii le-au fost conferite întîi-
stătătorilor prin voința episcopilor dintr-un anumit teritoriu. Ele nil
erau deci uzurpări și nici drepturi care să aibă vreun alt izvor sau
vreun alt temei decît voința episcopilor exprimată sub formă de ho-
tărîri, de cereri sau de recomandări sinodale.
Pentru organizarea și funcționarea unor atari unități teritoriale bi-
sericești supraepiscopale, nu s-au luat măsuri decît pe cale de obicei
sau de hoțărîri ale sinoadelor restrîn'se, care se adunau în cadrul uni-
tăților respective. Nu apăruseră încă nici un fel de legi scrise în
această privință și nu se cunoaște nici o autoritate centrală și supremă
a Bisericii, care să poată emite legi sau dispoziții obligatorii pentru
întreaga Biserică în privința constituirii și funcționării unităților respec-
tive. Mai ales, hotărîrile pe care le luau sinoadele unor unități, nu se
potriveau cu hotărîrile luate ale sinoadelor altor unități asemănătoare,
de același nivel sau chiar de proporții mai mari, dar cu toate acestea,
nici unele dintre sinoadele respective nu au pretins pe seama lor drep-
tul de a hotărî pentru întreaga Biserică sau de a aduce hotărîri în nu-
mele vreunei autorități bisericești supreme. Cu deosebire elocventă
este în această privință răfuiala dintre sinoadele întrunite în diferitele
părți ale Bisericii pe tema serbării Paștilor precum și pe tema validi-
tății tainelor ereticilor, teme în care, de exemplu sinoadele Bisericii din
Roma se găseau în dezacord cu sinoadele Bisericilor din alte părți, fără
a pretinde însă și fără a încerca măcar să pretindă că numai aceste si-
noade, și cu atît mai puțin, că numai ierarhul care le prezida, ar fi
avut vreun drept sau vreun privilegiu de a hotărî pentru întreaga Bi-
serică.
Cu alte cuvinte, nici între întîistătătorii unităților teritoriale res-
pective constituite în mod spontan și nici între sinoadele acestor uni-
tăți nu au apărut raporturi de natură să tulbure sau să schimbe vechea
rînduială apostolică, privitoare la egalitatea episcopilor, la autonomia
și chiar la independența lor de tip autocefal. De asemenea, nu s-a în-
cercat și nu s-a urmărit ca printr-o nouă reglementare a acestor ra-
porturi să se situeze vreun centru bisericesc, vreun întîistătător sau
vreun sinod, deasupra altor centre-sau deasupra tuturor celorlalte, ori
deasupra tuturor întîistătătorilor, sau deasupra tuturor sinoadelor cari
se eonstituiseră.
Dar de la această formă de organizare, care a determinat apariția
protoierarhilor sau întîistătăorilor, s-a trecut pe alocuri la consti-
tuirea de unități bisericești teritoriale în cadrul etnic, adică la apropieri
mai mari între episcopii care păstoreau credincioșii aparținînd aceluiași
popor și astfel s-â ajuns ca alături de vechea organizare spontană a
unităților teritoriale bisericești determinate de cauzele pe care le-am
văzut, sa apară și un nou fel de unități teritoriale bisericești, organi-
zate în cadrul etnic.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 317
Întîistătătorii acestor noi unități s-au numit și ei protoși și în pri-
vința lor ca și a întregului fel nou și superior de organizare a unităților
teritoriale în cadrul etnic, statornicesc unele rînduieli, canoanele 34 și
37 apostolic.
Așa cum rezultă din aceste canoane, precum și din practica ante-
rioară și paralelă a lucrărilor sinoadelor, constituite în diverse cadre te-
ritoriale, unitățile pe care le reprezentau atît sinoadele, cît și întîistătă-
torii lor, erau unități independente sau autocefale, ceea ce constituie
încă o dovadă a inexistenței în veacul al III-lea și începutul veacului al
IV-lea a oricărei autorități sau puteri centrale și supreme asupra întregii
Biserici.
în felul arătat au apărut în viața Bisericii ierarhii întîistătători sau
protoierarhii.
Mitropoliții. în organizarea unităților sale teritoriale, Biserica s-a
ghidat în primul rînd de trebuințele proprii, căutînd sa asigure satis-
facerea acestora în modul cel mai potrivit, de aceea, chiar și la constitui-
rea unităților teritoriale anterioare, apărute în veacul II și III, a căutat
să țină seama, pe cît se poate, și de împărțirea teritorială a statului, adică
a Imperiului roman, bineînțeles ținînd seama de poziția sau configurația
geografică, de posibilitatea stabilirii și păstrării legăturilor mai vii între
diversele scaune sau centre bisericești, ca și de importanța economică,
culturală sau politică a unor mari localități. Făcînd din această potrivire
a modului său de organizare cu acela al Statului, adică adaptîndu-și
anumite forme de organizare proprie la formele de organizare ale Statu-
lui, Biserica s-a conformat într-un fel și principiului său de bază de a
respecta rînduielile Statului, dînd Cezarului cele ce sînt ale Cezarului.
Un prilej nou și trebuințe noi ale vieții proprii au determinat o fază
nouă în adaptarea organizării unităților teritoriale bisericești la acelea
ale Statului, spre sfîrșitul veacului al III-lea cînd împăratul Dioclețian
a procedat la o nouă reformă administrativă a Imperiului roman. Cău-
tînd să-și toarne conținutul lucrării sale în noile tipare ale împărțirii
teritoriale a Statului, Biserica și-a creat, pe la sfîrșitul veacului III și la
începutul veacului IV, atît niște unități teritoriale noi, cit și o demni-
tate bisericească nouă. Noile unități teritoriale bisericești s-au numit
mitropolii, iar noii demnitari bisericești s-au numit mitropoliți.
Cum au apărut mai concret întîistătătorii din această treaptă sau
mai bine zis cum a apărut însăși treapta de mitropolit ?
După cum se știe, Dioclețian a împărțit imperiul în patru mari uni-
tăți teritoriale numite prefecturi. Acestea erau : Prefectura Orientului,
cuprinzînd Siria, Palestina, Egiptul și Asia Mică Prefectura Iliricului,
cuprinzînd Grecia și întreaga peninsulă Balcanică ; Prefectura Italiei și
Africii cuprinzînd Italia și Africa Romană, și în fine Prefectura Galiei și
a Spaniei, cuprinzînd Galia, Spania, Britania și Marocul.
Prefecturile au fost împărțite la rîndul lor în alte unități teritoriale
numite dieceze sau exarhate, în total 12 la număr. Exarhatele au fost
apoi împărțite în provincii, care în grecește se numeau eparhii, iar pro-
vinciile în cetăți, prin cetăți înțelegîndu-se nu numai cetățile propriu-

318 DREPT CANONIC ORTODOX
zise, ci o unitate teritorială restrînsă care cuprindea pe lingă cetatea
propriu-zisă și un teritoriu rural mai restrins sau mai extins,'după așe-
zare și trebuință, adică după trebuințele de a se asigura cetății mijloacele
economice corespunzătoare.
In fruntea prefecturilor se găsea un demnitar înalt de stat cu nu-
mele de prefect, în fruntea diecezelor sau exarhatelor se găsea un dem-
nitar cu numele de exarh, în fruntea provinciilor se găsea un demnitar
numit «praeses» sau proconsul, căruia i se mai zice și eparh, de la gre-
cescul eparhie care însemnează provincie, iar în fruntea cetăților se gă-
sea o căpetenie numită ighemon, adică conducător. Aceștia rezidau în
capitalele unităților respective, capitale cărora li se zicea pe numele
lor, fiind toate cetăți mari și cunoscute, cele care erau capitale ale uni-
tăților mai mari, dar capitalelor provinciilor li s-a zis metropole (can.
34 ap.), adică cetăți mame sau mame ale cetăților din cuprinsul provin-
ciilor. De la acest nume s-a luat și s-a consacrat în limbajul bisericesc
numele de mitropolit, care după cum se vede era întîistătătorul biseri-
cesc din metropolă, adică din capitala unei provincii. Cu alte cuvinte
numele și demnitatea de mitropolit a apărut în viața' bisericească pe la
sfîrșitul veacului III și începutul veacului IV din adaptarea organizației
bisericești la tiparele organizației teritoriale a Statului.
Deși această demnitate a apărut în mod firesc pe la sfîrșitul veacu-
lui III, totuși numele ei,, precum și unitatea teritorială în fruntea căreia
se afla' ea, nu apare oficial decît Ia sinodul I ecumenic și anume în cano-
nul 4 al acestui sinod, în care se folosește pentru prima dată titlul de
mitropolit.
Atît în canonul 4, cît și în canoanele 5 și 6 ale sinodului I ecumenic
se cuprind norme privitoare la organizarea unităților teritoriale biseri-
cești numite mitropolii, iar de aici înainte, diverse alte canoane ale mai
multor sinoade și toate rînduielile bisericești de mai tîrziu pînă în zilele
noastre, mențin demnitatea de mitropolit și reglementează situația și
drepturile în chip diferit.
Este de menționat că în Biserica din Africa romană, prin canonul 39
al sinodului de la Cartagina din anul 419, care de fapt reproduce cano-
nul 29 al sinodului întrunit tot în Africa romană, în cetatea Hippo la
anul 393, se respinge folosirea titulaturilor noi netradiționale pentru
episcopi și se dispune ca niciunul dintre aceștia, indiferent de poziția
iui de întîistătător să nu se numească nici exarh al iereilor, nici iereul cel
mai înalt, sau ceva de acest fel, ci «numai episcop al scaunului celui
dintîi».
în tot restul Bisericii însă s-a introdus demnitatea cea nouă de mi-
tropolit și s-a generalizat titlul lui cel nou, care a înlocuit pe acelea mai
vechi de întîistătător, protoierarh sau de primepiscop.
' Ca ierarhi întîistătători ai mitropoliilor, noii demnitari au dobîndit
o serie de drepturi sau de privilegii, în parte moștenite de la protoierar-
hii de altă dată, în parte create prin hotărîrile sinoadelor locale și ale
celor ecumenice și, în fine unele care s-au introdus pe cale de practică
sau prin obicei.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 319
In conformitate cu cele rînduite și practicate în privința drepturilor
și îndatoririlor mitropoliților, acestea se prezentau după cum urmează •,
— drepturi și îndatoriri egale cu ale celorlalți episcopi, se înțelege
pentru eparhia sau episcopia proprie, adică drepturi și îndatoriri pri-
vind exercitarea celor trei ramuri ale puterii bisericești : a puterii în-
vățătorești, a celei sfințitoare și a celei jurisdicționale sau pastorale.
în afară de acestea sau pe lîngă ele, mitropoliții au mai dobîndit
și următoarele principale drepturi, caracteristice pentru demnitatea lor :
— drepturile onorifice legate de poziția sa de întîistătător căruia
i s-a conferit un titlu nou, inexistent și nefolosit mai înainte ;
— dreptul de a convoca, de a prezida și a închide ședințele sau
sesiunile sinoadelor mitropolitane, formate din toți episcopii din mi-
tropolie ;
— dreptul de a organiza după formele tradiționale și prin hotărî-
rea sinodului mitropolitan a alegerilor de episcopi ; »
— dreptul de a-i hirotoni pe episcopii din cuprinsul mitropoliei
împreună cu alți doi sau trei ierarhi din mitropolia'respectivă ;
— dreptul de a primi plîngeri sau pîri împotriva episcopilor din
mitropolie și de a le supune spre judecare sinodului mitropoliei;
— dreptul de a reprezenta mitropolia în raporturile oficiale bise-
ricești cu Statul;
— drepturile de principal organ executiv al sinodului mitropo-
litan.
La aceste drepturi și îndatoriri s-au mai adăugat și altele în de-
cursul timpului, după cum în exercitarea unora dintre ele s-au produs
schimbări impuse de împrejurări sau de dezvoltarea firească a organi-
zației bisericești și a rînduielilor sale canonice. Astfel bunăoară mi-
tropoliții au dobîndit la un anumit moment, sau de la o anumită vreme
și dreptul de a sfinți numai ei marele mir, se înțelege împreună cu
sinodul, pe urmă acest drept l-au pierdut trecînd pe seama unor ierarhi
superiori în grad, cum au fost exarhii sau patriarhii, sau menținîndu-i-1
numai în cazurile cînd ei erau căpeteniile unei Biserici autonome sau
autocefale.
în Biserica Ortodoxă Română, în conformitate cu articolul 114 din
Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române,
mitropolitul se bucură de toate drepturile stabilite de sfintele canoane
și tradiția bisericească, poartă ca semn distinctiv cruce pe culion cu
camilafcă neagră și are următoarele atribuțiuni :
— convoacă și prezidează Sinodul Mitropolitan ;
— prezidează alegerea de episcopi sufragani;
— hirotonește, împreună cu ceilalți episcopi, conform canoanelor,
pe episcopii sufragani;
— emite gramată pentru înscăunarea episcopilor sufragani ,•
— numește locțiitori de episcopi, în caz de vacanță, la eparhiile
sufragane ;
— acordă concedii episcopilor sufragani, pînă la 30 de zile ,•
— vizitează colegial, cînd va găsi de bine, episcopii din mitro-
polie ;

320 DREPT CANONIC ORTODOX
— primește plîngerile aduse împotriva episcopilor sufragani, dis-
pune cercetarea și aduce la cunoștința Sfîntului Sinod rezultatul aces-
tora.
Mitropoliții primați. Ca o demnitate mai înaltă decît cea de mi-
tropolit propriu-zis, a apărut din veacul al IV-lea și demnitatea de mi-
tropolit primat. Această demnitate a 'fost fie onorifică, fie reală. Ono-
rifică era atunci cînd s-a acordat numai titlul de mitropolit primat unui
mitropolit obișnuit, iar reală era atunci cînd în cuprinsul unei unități
teritoriale determinată, formată din mai multe mitropolii și constituită
ca unitate organizatorică aparte, celui dintîi dintre aceștia i se decerna
sau i se conferea titlul de mitropolit primat.
Cum s-a ajuns la introducerea acestei demnități în Biserică ?
Mai întâi 'trebuie să precizăm că demnitatea de primat (protos,
primas), este mai veche decît cea de mitropolit și este menționată ca
existînd în Biserica Africii romane încă din veacul al III-lea, cînd
întîistătătorii acestei Biserici, care își aveau reședința în Cartagina,
se numeau «primați ai întregii Africe» (primas totius Africae), cum se
intitula și Sf. Ciprian al Cartaginei (200 (210)-258). Ținînd la acest
titlu, africanii s-au și opus introducerii altor titluri pentru demnitățile
bisericești mai înalte decît cea de episcop simplu și au stăruit ca ori-
cît de înaltă ar fi demnitatea pe care ar deține-o vreun episcop, el să
se numească numai episcop primat sau episcop al scaunului celui din-
tîi (can. 39 Cartagina).
Această demnitate mai este amintită pentru Biserica din Africa
și prin canoanele 17 și 86 ale sinodului din Cartagina. Ea era însă
înțeleasă în două feluri în Biserica Africii, adică mai întîi fiecărui
mitropolit i se zicea «primas provinciae» și apoi mitropolitului supe-
rior, adică întîistătătorului dintre toți mitropoliții, care rezida în Car-
tagina, i se zicea în mod 'tradițional «primas totius Africae».
De fapt cuvîntul primas este corespondentul latin al grecescului
protos, însă adăugat mai tîrziu la titlul de mitropolit, el a designat o
demnitate mai înaltă decît cea de mitropolit obișnuit. Această demni-
tate a fost fie onorifică, fie corespunzătoare aceleia de exarh, adică unei
demnități de întîistătător între mitropoliții în cadrul unității teritoriale
bisericești, constituită în cuprinsul sau în granițele diecezelor de stat.
în Biserica din Apus, numele de mitropolit primat a fost mai des
întrebuințat, astfel în Spania, în Galia și în alte părți, pe cînd în Ră-
sărit el n-a fost întrebuințat aproape deloc, dar a fost reactualizat în
epoca modernă, inclusiv în Biserica Ortodoxă Română prin faptul că
îndată după unirea Principatelor Moldova și Valahia, sau Muntenia, la
anul 1859, mitropolitul din capitala noii țări formată din cele două Prin-
cipate unite, adică cel din orașul București, a dobândit titlul de mitro-
polit primat printr-o dispoziție a domnitorului Alexandru Ioan Cuza
(1859—1865) din anul 1860, dispoziție confirmată apoi și prin legiuiri
ulterioare. Acest titlu i s-a conferit mitropolitului din București,. spre
a i se arăta poziția de întîistătător al Bisericii Ortodoxe Române și spre
a se deosebi de mitropolitul Moldovei care rezida la Iași și care pînă
la acea dată fusese egal în grad cu mitropolitul din București.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 321
Arhiepiscopii. Cuvîntul arhiepiscop are înțelesul de întîiul între
episcopi, căpetenie a episcopilor, sau mai marele episcopilor. El s-a
născut și s-a impus în nomenclatura treptelor «Ierului înalt al Bise-
ricii, din aceleași rațiuni idin care s-au născut alți termeni asemănători
pe care i-am văzut și anume : termenii de arhidiacon, arhipresbiter și
arhimandrit, fiecare dintre aceștia designînd pe cel dintîi din categoria
respectivă adică pe căpetenia lor reală sau onorifică.
In înțelesul mai concret și practic pe. care 1-a dobîndit acest cu-
vînt în viața bisericească, el nu exprimă o demnitate tip, așa cum o
exprimă cuvîntul mitropolit, cuvîntul exarh sau acela de patriarh, ci el
exprimă mai multe trepte ale demnității episcopale, putînd fi atașat
după caz și titlului de mitropolit, și celui de exarh și celui de patriarh,
după cum poate fi folosit și în mod independent de aceste tiluri, ex-
primînd, o demnitate proprie sau aparte care nu este totuși una de-
terminată ca celelalte înalte trepte bisericești, amintite, de faptul că
el s-ar găsi în fruntea unei unități teritoriale bisericești aparte, adică
în fruntea unei unități tip.
De-a lungul .istoriei Bisericii, de prin veacurile III—IV, de cînd a
început a fi folosit acest titlu, pînă astăzi el a exprimat uneori pe rînd iar
alteori și concomitent, mai multe demnități înalte bisericești.
Mai întîi cuvîntul arhiepiscop s-a folosit prin veacurile III—IV
pentru a-i designa pe unii episcopi mai bătrîni, mai venerabili sau mai
merituoși. în acest sens Sfîntul Atanasie cel Mare, le zice arhiepiscopi
înaintașilor isăi pe scaîunul dih Alexandria, și anume Arhiepiscopul
Petru (f 511) și Arhiepiscopul Alexandru (f 328) pe care 1-a urmat direct
în scaun.
într-un al doilea sens cuvîntul arhiepiscop s-a folosit pentru a-i
designa pe principalii ierarhi din Biserica veche și anume : pe episcopii
Romei, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului.
Acestora li se zicea în mod curent în veacul V arhiepiscopi atît în diverse
scrieri cît și în unele canoane. Astfel li se zice tuturor arhiepiscopi în
actele sinodului IV ecumenic, iar în canoanele acestui sinod (451) sînt
menționați cu numele de arhiepiscopi, episcopul Constantinopolului,
căruia în canonul 28 al sinodului IV ecumenic i se zicea simplu «arhi-
episcop», dar în canonul 29 al aceluiași sinod i se zice «prea cucernicului
arhiepiscop al Constantinopolului», apoi episcopul Leon al Romei căruia
în canonul 30 al sinodului IV ecumenic i se zice «prea cuviosul arhi-
episcop Leon», și în fine episcopul Alexandriei căruia i se zice «arhi-
episcop al diecezei egiptene» și «arhiepiscop al marii cetăți a alexan-
drinilor».
Tuturor acestor cinci scaune importante le-a recunoscut și sino-
dul V dreptul de a se numi arhiepiscopii.
într-un al treilea înțeles titlul de arhiepiscop s-a folosit în veacul
al V-lea și cu deosebire din veacul VI înainte ca titlul onorific pen-
tru întîistătătorii unor Biserici sau scaune importante cum au fost și
au rămas : Biserica din Cipru și cea din Iviria sau Georgia, apoi scau-
nele din Efes, Tesalonic și Justiniana Prima, creată de împăratul Jus-
tinian la anul 535. Desigur mai tîrziu au dispărut arhiepiscopiile Efe-
21 —. Drept canonic ortodox

322 DREPT CANONIC ORTODOX
•sului și a Justinianei Prime. Totuși ele au purtat, cîtă vreme au existat,
titlul de arhiepiscopii în rînd cu celelalte. .
In al patrulea înțeles titlul de arhiepiscop s-a dat 'unor mitropoliți
sau simpli episcopi începînd de prin veacul IV sau V, cînd aceștia, așa
cum arată canonul 12 al sinodului IV ecumenic, dobîndiseră prin hotă-
rîre împărătească, o condiție independentă față de mitropoliții provin-
ciilor în care se aflau. Cînd unor asemenea ierarhi li se dădea titlul
de arhiepiscop, ei erau scoși parțial de sub jurisdicția mitropolitului lo-
cului și cu timpul cei din categoria aceasta au dobîndit și titlul de
arhiepiscopi autocefali. Numărul lor a fost destul de mare și, instituția
acestor arhiepiscopi autocefali, care nu erau decît conducătorii unei
simple episcopii, s-a păstrat pînă tîrziu spre sfîrșitul epocii bizantine.
Deși numiți arhiepiscopi autocefali, întrucît fuseseră complet scoși
de sub jurisdicția mitropoliților de care țineau mai înainte și ca atari
se numeau și exemți (scoși), ei au fost supuși totuși într-o oarecare
dependență, mai mult sacramentală sau liturgică decît jurisdicțională,
de patriarhi.
Intre cei din această, categorie se numără din veacul al Vl-lea și
arhiepiscopia Muntelui Sinai, care pînă astăzi se păstrează ca o uni-
tate autonomă, iar nu autocefală, față de Patriarhia Ierusalimului.
In al cincilea sens, titlul de arhiepiscop s-a mai dat și căpeteniilor
unor Biserici autocefale mai mari, adică unor Biserici autocefale care
nu se reduceau la o simplă episcopie cum era cazul cu vechii arhie-
piscopi autocefali amintiți deja, și anume: arhiepiscopului de Ohrida, ca
urmaș al arhiepiscopului de Neojustiniana sau de Justiniana Prima,
arhiepiscopului de Ipek și tîrziu de tot arhiepiscopului Atenei.
în al șaselea sens numele de arhiepiscop s-a dat și se dă ca titlu
onorific unor episcopi simpli sau unor mitropoliți.
In al șaptelea sens el se dă, în același chip, ca titlu onorific ex-
arhilor.
în al optulea sens s-a dat și se dă ca titlu onorific și pa-
triarhilor.
în fine între modul în care se socotește titlul de arhiepiscop într-o
parte a Bisericii și modul în oare el se folosește în altă parte, există
o deosebire aproape de neînțeles și anume : în Bisericile slave și în Bi-
serica Română titlul de arhiepiscop este socotit a fi inferior titlului de
mitropolit, pe cînd în Bisericile de limbă greacă, titlul de arhiepiscop
este socotit a fi superior celui de mitropolit.
Această nepotrivire arată cel de-al nouălea rînd în care este în-
țeles și folosit titlul de arhiepiscop în viața bisericească.
Este de menționat că și în Biserica din Apus el s-a folosit timp
îndelungat cu aceleași multiple înțelesuri și se mai folosește și astăzi
ca titlu onorific, socotit superior titlului de mitropolit sau cel puțin
egal cu acesta, nicidecum însă inferior.
Cît privește drepturile și îndatoririle arhiepiscopilor, observăm că
în afară de drepturile lor onorifice care și ele sînt deosebite, toate
celelalte decurg din calitatea pe care arhiepiscopii o aveau sau o au.
în mod real, adică ei beneficiază de drepturi și sînt supuși unor în-
datoriri fie ca simpli episcopi, fie ca mitropoliți, fie ca exarhi, fie ca

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 323
patriarhi, fie ca simpli stareți ai unor sfinte mînăstiri, cum este cazul
cu; arhiepiscopul M/untelui Sinai care este doar starețul mînăstirii
Sfînta Ecaterina de pe acel munte.
Cu privire la o caracteristică a arhiepiscopilor apuseni, apărută
înainte de marea schismă, mai menționăm și faptul că titlul lor ex-
prima faptul că ei se găseau în fruntea unei Biserici autocefale și anume
arhiepiscopul de Milan,' arhiepiscopul de Ravena, arhiepiscopul de Lyon,
arhiepiscopul de Toledo etc. Mai tîrziu, dar tot înainte de marea
schismă, s-a mai introdus cu privire la arhiepiscopi și rînduiala ca ei
să primească o distincție onorifică din partea papei care consta dintr-un
fel de orar mai deosebit care s-a numit și se numește pînă astăzi
«pallium».
După legislația Bisericii Ortodoxe Române, titlul de arhiepiscop
este —- așa cum am arătat — un titlu onorific inferior celui de mitro-
polit. Ca titlu onorific el se pote conferi unor simpli episcopii, iar în titu-
latura mitropoliților indică faptul că aceștia sînt episcopi eparhiei cen-
trale din mitropolie și cu acest înțeles s-a folosit în mod tradițional și
se folosește pînă astăzi, fiecare mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române
avînd titulatura «arhiepiscop și mitropolit».
Exarhii. Cuvîntul exarh are în Biserică înțelesul de mitropolit supe-
rior sau de întîiul între mitropoliți. In acest înțeles titlul de exarh s-a
dat la început mitropoliților din capitala diecezelor, adică din capitala
unităților teritoriale formate din mai multe provincii sau eparhii cum
li se zicea în limba greacă. Întrucît mitropoliții erau căpeteniile bise-
ricești ale unităților teritoriale numite provincii sau eparhii și rezidau
în capitala proviciilor, se înțelege că pe teritoriul unei dieceze se aflau
mai mulți mitropoliți dintre care cel dintîi era socotit mitropolitul din
capitala diecezei. Fără vreun drept oarecare la început, decît cu acela
de onoare, în calitate de întîistătător între mitropoliți, mitropolitul su-
perior din capitala diecezei a dobîndit pe rînd unele drepturi asupra,
întregii dieceze, de felul drepturilor pe care le dobîndise și mitropoli-
tul asupra provinciei devenită unitatea teritorială bisericească numită
mitropolie.
Astfel, mitropolitul superior din capitala diecezei s-a numit , exarh,
luînd acest titlu din nomenclatura demnităților de stat în cadrul căreia
cuvîntul exarh avea înțelesul de vicar sau locțiitor al împăratului în
fruntea unității teritoriale numită dieceză. Procedîndu-se în același fel
și cuvîntul dieceză a fost îmbisericit fiind adoptat ca nume pentru uni-
tatea bisericească teritorială constituită în cadrul diecezei civile sau
de stat. Mai mult, fiindcă în nomenclatura de stat dieceza se mai numea
și exarhat, Biserica și-a însușit și acest cuvînt în înțeles identic cu
acela de dieceză, adică exact așa cum era folosit și în viața de stat.
Cu alte cuvinte atît titlul cît și demnitatea de exarh a apărut în
viața Bisericii ca și titlul și demnitatea de mitropolit, fiind determinate
și acestea de adaptarea organizației bisericești la împărțirea teritorială
a Imperiului roman. Exarhul este deci conducătorul bisericesc al unei
dieceze sau mai bine zis chiriarhul întîistătător din fruntea unei die-
ceze sau din fruntea unui exarhat.

324 DREPT CANONIC ORTODOX
Titlul și demnitatea de exarh apar chiar în prima jumătate a veacu-
lui IV, la puțină vreme după Sinodul I ecumenic, în canoanele căruia
demnitatea aceasta apare fără titlul' său specific, ca să apară apoi cu
titlul și cTt^precizarea unor drepturi în canoanele sinodului de la Sar-
dica și în canoanele Sinodului II ecumenic.
Gel dintîi canon în care se amintește demnitatea de exarh este ca-
nonul 6 al sinodului de la Sardica (343), apoi în canonul 6 al Sinodu-
lui II ecumenic în care sinodul diecezei este arătat ca o instanță de
judecată, după ce în canonul 2 al aceluiași sinod, unitățile teritoriale
amintite și în canonul 6 al Sinodului I ecumenic sînt numite dieceze, iar
la sfîrșitul aceluiași canon se cuprinde o dispoziție care arată că die-
ceza era o unitate teritorială superioară mitropoliei.
în categoria diecezelor sînt amintite, de canonul-6 al Sinodului I ecu-
menic, dieceza Alexandriei sau a Egiptului, dieceza Romei sau a Ita-
liei și dieceza Antiohiei sau a Orientului, iar în canonul 2 al sinodu-
lui II ecumenic sînt iarăși amintite dieceza Alexandriei sau a Egip-
tului, a Antiohiei sau a Orientului, a Asiei sau a Efesului, a Pontului
sau a Cezareei Capadociei și a Traciei sau a Heracleei.
Mai tîrziu apar și alte dieceze sau exarhate, inclusiv în Biserica
din Apus unde din vremuri mai vechi apare organizată ca o dieceză
Biserica din Africa romană, mai tîrziu apoi Biserica din Spania și cea
din Galia, iar în Italia alături de cea din Roma și exarhatul de la
Ravena.
în ce privește drepturile și îndatoririle exarhilor în calitate de că-
petenii a diecezelor sau exarhatelor, se poate spune că ele se împart
în două și anume :
— în drepturi care țin de calitatea de bază a fiecărui exarh, adică
de aceea de episcop al unei episcopii sau eparhii, și
— în drepturi care țin de calitatea nouă specifică de exarhi, aces-
tea fiind asemănătoare cu drepturile speciale ale mitropoliților, 'dar
exercitîndu-se la un nivel mai înalt.
Aceste drepturi sînt: în primul rînd drepturile onorifice de exarh.
în al doilea rînd drepturile liturgice, adică de a fi pomenit la sfintele
slujbe de către mitropoliții din cuprinsul diecezei. Dreptul de a con-
voca, de a prezida și de a închide sinodul diecezan sau exarhal (can. 6
Sin. II ec.,- can. 9 și 17 Sin. IV ec.). Dreptul de a primi plîngeri saupîri îm-
potriva mitropoliților din dieceză, în litigiile care se nasc între aceștia și
alți ierarhi, precum și de a primi apeluri sau chiar recursuri de la sinoa-
dele mitropolitane. Dreptul de a organiza alegerea mitropoliților din
scaunele vacante ale diecezei și de a perfecta dceste alegeri. Dreptul
de a-i hirotoni pe mitropoliții din cuprinsul diecezei, și în fine drep-
tul de devoluțiune, pe care îl exercita, atît în legătură cu episcopii săi
sufragani, cît și cu mitropoliții. Acest drept aplicat în cadrul relațiilor
dintre feluritele trepte ale administrației de stat l-au avut atît mitro-
poliții precum am văzut, cît și exarhii și apoi patriarhii. Pentru Biserica
Africii romane, el este prevăzut în canoanele sinodului de Ia Carta-
gina, iar pentru întreaga Biserică este prevăzut mai tîrziu în canonul 11
al Sinodului VII ecumenic. Dar aceste prevederi canonice nu sînt decît

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 325
rare confirmări ale unui drept care se impusese prin obiceiul juridic,
obicei care dobîndise puterea legii scrise.
Titlul de exarh în înțelesul de înalt demnitar bisericesc, adică în
înțelesul în care ne-am ocupat mai înainte de această treaptă ierar-
hică de instituire bisericească, este cunoscut și în titulatura veche a
celor doi mitropoliți ai țărilor române, adică din titulatura mitropo-
litului Ungrovlahiei, care se numea și «exarh al plaiurilor», ca și din
titulatura mitropolitului Moldovei, care a dobîndit și el același titlu de
exarh. Dar pe cîtă vreme titlul mitropolitului Moldovei a fost mai mult
onorific, rareori ajungînd să exercite și vreun drept de exarh asupra
vreunei părți din Biserica din Ardeal, titlul de exarh al mitropolitului
Ungrovlahiei ai fost un titlu real, el exercitînd de fapt drepturile de
exarh asupra Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, adică asupra mi-
tropoliei din Ardeal.
Dintre ceilalți ierarhi importanți ai altor Biserici, menționăm că
titlul de exarh îi avusese într-o vreme și mitropolitul Galiției, apoi
și mitropolitul Kievului, iar de la anul 1871 și întîistătătorul Bisericii
Ortodoxe Bulgare, care 1-a păstrat pînă la 1953, cînd exarhatul bulgar
a fost ridicat Ia treapta de patriairhie.
Numele sau titlul de exarh se mai folosește și pentru alte trepte
de instituire bisericească a slujirii bisericești, dar despre acestea se
face mențiune la locurile cuvenite (exarh al mînăstirilor).
întîistătătorii Bisericilor autocefale. Bisericile autocefale s-au orga-
nizat în chip felurit, stabilindu-se — pe scară istorică — o ierarhie a aces-
tora, care reprezintă în fond și etapele de dezvoltare a instituției, auto-
cefaliei.
Cea dintîi unitate autocefală și cea mai veche a fost episcopia,
adică comunitatea locală condusă de un episcop ajutat de presbiteriul
său. După ce s-au constituit mitropoliile și exarhatele, precum și așa-
zisele arhiepiscopii autocefale, toate aceste unități au devenit autoce-
fale, cele mai mari în dauna celor mai mici, care cu timpul au rămas
simple unități autonome în cadrul celor autocefale.
Întîistătătorii Bisericilor autocefale, de la data cînd ele și-au afir-
mat existența și drepturile împotriva încălcării rînduielilor privitoare
la autocefalie, s-au considerat egali în drepturi între ei, indiferent de
titlul sau demnitatea onorifică pe-care o aveau sau mai bine zis indi-
ferent de treapta de instituire bisericească pe .care o dobîndiseră în
ierarhie. Astfel încît un mitropolit autocefal, ca acela al Ciprului, a fost
recunoscut ca avînd, cu sinodul său, aceleași drepturi ca și alte căpe-
tenii autocefale mai înalte, prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic.
De asemenea căpeteniile Bisericilor autocefale numiți arhiepiscopi sau
exarhi sau mitropoliți primați sau chiar patriarhi, au fost socotite ca
egale între ele sub raportul drepturilor și a îndatoririlor de întîistătă-
tori ai Bisericilor autocefale. Egalitatea aceasta a lor se întemeia pe
egalitatea de drepturi a Bisericilor autocefale între ele, neîngăduin-
du-se nici o prevalență jurisdicțională â unei Biserici autocefale asupra
altora și nici a unui întîistătător a unei astfel de Biserici asupra altora,
care avea aceeași calitate.

326 DREPT CANONIC ORTODOX
Singura deosebire care s-a admis și este firească între întîistătă-
torii Bisericilor autocefale, este aceea de natură onorifică, potrivit că-
reia ierarhia acestor întîistătători se stabilește după două criterii con-
sacrate prin uz îndelungat și anume : după gradul treptei de instituire
bisericească pe care îl deține întîistătătorul unei Biserici și după ve-
chimea în autocefalie a Bisericilor.
Potrivit treptei ierarhice a fiecărui întîistătător, apoi ținîndu-se
seama de vechimea scaunului ca și de vechimea autocefaliei, precum
și de unele elemente istorice, geografice și etnice, titulatura întîistă-
tătorilor Bisericilor autocefale este deosebită, dînd expresie elementelor
menționate.
Firește că și titulaturile aparte ale întîistătătorilor Bisericilor auto-
cefale constituie deosebiri între respectivele Biserici ca și între întîi-
stătătorii lor, dar acestea nu afectează în nici o formă raporturile de
egalitate între ei și nu implică vreo superioritate jurisdiețională a unuia
față de celălalt sau a unei Biserici față de cealaltă, ci numai niște par-
ticularități care le definesc mai precis identitatea.
Titlurile istorice caracteristice în același timp ale întîistătătorilor
Bisericilor autocefale de astăzi, se prezintă în felul următor • patriarh
ecumenic (Constantinopol), papă (Roma), papă și patriarh (Alexandria)
și patriarh pentru celelalte Biserici autocefale.
Cît privește drepturile și îndatoririle fiecărui întîistătător al Bi-
sericilor autocefale, acestea pot fi împărțite în patru categorii și
anume :
— drepturile onorifice și cele liturgice ce i se cuvin în calitate de
întîistătător și adică întîietatea de onoare și dreptul de a fi pomenit la
sfintele slujbe de către ceilalți ierarhi din cuprinsul Bisericii respective;
— drepturile ce-i revin în calitate de episcop al episcopiei proprii,
în cazul cînd întîistătătorul este și eparhiot;
— drepturile ce-i revin în calitate de mitropolit, de exarh sau de
patriarh, în cazul cînd are vreunul din aceste titluri, și în fine ;
— drepturile speciale pe care le-a creat tradiția locală sau obi-
ceiul îndelungat în cadrul fiecărei Biserici autocefale pe seama întîi-
stătătorului ei.
Potrivit legiuirilor în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române, drep-
turile și îndatoririle întîistătătorului Bisericii Autocefale Ortodoxe Ro-
mâne sînt prevăzute de articolul 28—29 din Statutul de organizare și
funcționare a Bisericii Ortodoxe Române și de articolele 3—5 din Regu-
lamentul Organelor Centrale din Patriarhia Română, și anume :
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este și Arhiepiscopul Bucu-
reștilor și Mitropolitul Ungrovlahiei.
Patriarhul este întîiulstătător între ierarhii Bisericii Ortodoxe
Române.
Patriarhul se bucură de toate drepturile stabilite în sfintele canoane,
în Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române
și în Regulamentele bisericești.
Titulatura sa este : înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop al Bucureștilor,
Mitropolit al Ungrovlahiei și Prea Fericitul Patriarh al Bisericii Orto-
doxe Române.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 327
Pomenirea numelui său la serviciile religioase se face în confor-
mitate cii sfintele canoane și cu practica Bisericii noastre.
El poartă ca semn distinctiv două engoipioane și o cruce, culion și
camilafcă alba cu cruce.
Patriarhul are următoarele atribuții :
— convoacă și prezidează organele deliberative centrale ale Bi-
sericii Ortodoxe Române ; .
— aduce la îndeplinire hotărîrile organelor deliberative centrale
ale Bisericii Ortodoxe Române ;
— reprezintă Patriarhia Română în justiție, în fața autorităților și
față de terți, personal sau prin împuterniciți legali;
— întreține raporturi cu celelalte Biserici creștine ortodoxe în
chestiunile bisericești ,•
— dă pastorale pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu în-
cuviințarea Sinodului Permanent sau a Sinodului Plenar ;
— trimite sfaturi frățești ierarhilor din țară și împacă neînțelege-
rile personale dintre aceștia ;
— se îngrijește de împlinirea la timp a formelor pentru comple-
tarea eparhiilor vacante ;
— vizitează colegial, cînd va găsi de bine, ierarhii Bisericii.
— ^prezidează colegiul electoral pentru alegerea mitropoliților;
— hirotonește, împreună cu alți ierarhi, potrivit sfintelor canoane,
pe mitropoliți;
— emite gramate pentru instalarea mitropoliților ;
— acordă concedii mitropoliților pînă la 30 de zile ;
— numește locțiitori de mitropoliți în cazul vacanțelor mitropo-
litane ;
— primește plîngerile aduse împotriva chiriarhilor și cu autorizația
Sinodului Permanent dispune cercetarea lor, iar rezultatul celor consta-
tate îl aduce la cunoștința Sfîntului Sinod ;
— în conformitate cu dispozițiunile canonului 11 al Sinodului VII
ecumenic exercită dreptul de devoluțiune ;
— numește, disciplinează și revocă pe toți salariații Administra-
ției Patriarhale precum și pe profesorii Institutelor teologice precum și
personalul didactic și administrativ de la Seminariile teologice ;
— exercită orice alte atribuțiuni date lui prin canoane, legi și re-
gulamente.
Există firește unele deosebiri determinate de tradiția locală în ce
privește drepturile și îndatoririle întîistatătorilor Bisericilor autocefale,
dar acestea apar mai mult între întîistătătorii care poartă titlul de pa-
triarhi pe care Ie vom menționa pe scurt în legătură cu treapta de
patriarh.
3. Patriarhii, Papii și Catolicoșii
Patriarhii. Cuvîntul patriarh are înțelesul de începător al neamului,
adică de protopărinte, dar și pe acela de căpetenie a unui popor.
Sensul Iui comun este acela de strămoș sau de străbun. In acest
înțeles a fost folosit în Vechiul Testament, de acolo a trecut în limba

328 DREPT CANONIC ORTODOX
evreilor eleniști din Alexandria cu înțelesul de căpetenie religioasă și
națională a israelitenilor din Egipt. După moartea ultimului arhiereu, cu
ocazia nimicirii Ierusalimului de către romani, la anul 77, patriarhul
evreu din Alexandria a rămas cea mai înaltă .căpetenie religioasă și
etnică a poporului evreu.
Din întrebuințarea ce i s-a dat acestui cuvînt la evrei, creștinii l-au
luat dîndu-i la început un înțeles simbolic și folosindu-1 pentru a in-
dica unele persoane laice și unii slujitori bisericești care meritau o
cinstire deosebită. Cu acest înțeles el se întîlnește în veacurile pri-
mare ale vieții creștine, ca apoi să fie folosit tot mai mult numai pen-
tru a-i designa pe ierarhii mai de seamă, aceștia fiind asemuiți eu
patriarhii-Vechiului Testament.
Cu titlul oficial al unei înalte trepte a clerului de instituire bise-
ricească, termenul de patriarh nu s-a folosit decît tot în mod simbolic
în a doua jumătate a veacului IV, de către Sfîntul Grigorie de N>a-
zianz, dar în înțelesul de cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericești
nu se folosește decît de la Sinodul IV ecumenic înainte, adică de lâ
mijlocul veacului V (451).
în actele pregătitoare ale acestui sinod, ea și în însăși actele în-
tocmite cu ocazia desfășurării lucrărilor sinodului, se folosește cuvîn-
tul de patriarh ca titlu al principalilor ierarhi din Biserica veche și
anume,, al episcopului Romei, al episcopului Constantinopolului, al epis-
copului Alexandriei, al episcopului Antiohiei și al episcopului Ierusa-
limului, care toți aveau pe atunci titlul de arhiepiscopi și unii chiar de
exarhi.
La această dată, procesul de dezvoltare al organizării Bisericii ca și
al scării demnităților sau gradelor conducătorilor ierarhici ai Bisericii,
a ajuns la capătul său și s-a încheiat prin consacrarea celei mai înalte
trepte de slujitori de instituire bisericească, treapta de patriarh.
Corespunzător acestei trepte, apare și unitatea administrativă sau
teritorială bisericească, numită patriarhie, dar nici patriarhia și nici
patriarhii nu apar în cadrul unor unități teritoriale atît de bine de-
terminate, ca acelea în care apar mitropoliții și exarhii, deși atît pa-
triarhia cît și patriarhii reprezintă în apariția și în constatarea lor ca
forme de organizare a vieții bisericești, tot rezultatul adaptării uni-
tăților organizatorice ale Bisericii la unitățile teritoriale ale Statului.
Această adaptare însă în cazul patriarhatelor și a patriarhiilor n-a
reușit în aceeași măsură ca în cazul mitropoliilor și a diecezelor, dato-
rită unor cauze obiective, adică unor împrejurări care au survenit
tocmai spre sfîrșitul procesului de dezvoltare a organizării Bisericii și
a constituirii demnităților bisericești. Căci, de fapt, și organizarea uni-
tăților bisericești numite patriarhate, ca și așezarea în fruntea acestora
a demnitarilor bisericești numiți patriarhi, urma să se petreacă în ace-
lași fel în care s-a produs și constituirea unităților mitropolitane și
diecezane sau exarh,ale, adică să se organizeze și acestea în cadrul
unor corespunzătoare unități teritoriale ale Statului roman și întîistă-
tătorii sau căpeteniile lor să dobîndească o poziție coordonată cu aceea
a căpeteniilor de stat ale respectivelor mari unități teritoriale și even-
tual cu nume asemănător cu al acestora.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 329
Care erau acele mari unități teritoriale, în cadrul cărora era de
așteptat să se constituie patriarhatele și să se creeze înalta demnitate
de patriarh ?
Erau cele patru prefecturi ale Imperiului roman și anume : Prefec-
tura Orientului, Prefectura Iliricului, Prefectura Italiei și Africii și Pre-
fectura Galiei și Spaniei.
în mod firesc, prin constituirea unor unități teritoriale bisericești
în cadrul prefecturilor, urmau să se organizeze patru patriarhate avînd
HI frunte patru întîistătători cu titlurile corespunzătoare.
Acest proces dacă avea loc în a doua jumătate a veacului IV cînd
s-au constituit definitiv și diecezele, ar fi fost posibil să se organizeze
în mod simetric și corespunzător cu împărțirea teritorială a Statului
cele patru mari unități teritoriale bisericești numite patriarhate. El nu
a mai fost posibil însă pe la începutul veacului următor și cu atît mai
puțin pe la mijlocul acestui veac al V-lea, cînd s-a ținut sinodul IV
ecumenic, și cînd s-au- creat efectiv patriarhatele și titlul de patriarh,
pentru că între timp, începînd chiar din primul deceniu al veacului V,
cele două mari prefecturi din Apuis, și anume Prefectura Italiei și
Africii și Prefectura Galiei și Spaniei au început a fi cotropite de po-
poarele migratoare, iar pe la anul 451, adică în vremea cînd s-a în-
trunit Sinodul IV ecumenic, nu mai rămăsese sub stăpînirea romană
decît o mică porțiune din Italia, restul celor două prefecturi fiind cu
totul trecut deja sub stăpînirea popoarelor migratoare : vizigoți, alani,
suevi, burgunzi, vandali, etc. Toți aceștia creaseră diverse regate bar-
bare pe teritoriul fostelor mari prefecturi ale Imperiului roman de apus.
Au rămas deci libere și disponibile numai cele două prefecturi ale
Imperiului roman de răsărit și amlme : Prefectura Orientului și Pre-
fectura Iliricului, iar din Prefectura Italiei și a Africii, numai o por-
țiune care făcea parte din teritoriul Italiei, cu capitala la Roma.
In această situație nu s-au mai putut crea patru patriarhate în două
prefecturi și ceva, și deci nu s-a mai procedat la organizarea patriarha-
te] or în cadrul prefecturilor, ci s-a adoptat un alf criteriu pentru crearea
acestora și anume importanța istorică, politică și religioasă a unor
centre bisericești care se găseau în fruntea teritoriilor libere ale Im-
periului roman. In ordinea importanței lor istorice și politice, mai ales
ținîndu-se seama de gloria politică a centrelor respective, s-a hotărît
să se creeze totuși patru patriarhate pentru considerente de această
natură și numai unul pentru considerente de "natură religioasă. Celor
patru dintîi li s-a stabilit ierahia următoare : Roma, nuîiiită și Roma
Veche, Constantinopolul, numit și Roma Nouă, Alexandria și Antiohia.
.Acestora li s-a adăugat pentru considerațiuni religioase și Ierusalimul.
Astfel au luat naștere cele cinci patriarhate istorice, avînd fiecare în
frunte cîte un ierarh cu titlul de patriarh.
De fapt, importanțai și întîietatea acestor scaune, în raport cu cele-
lalte scaune principale din Biserica veche, s-a impus pe cale de obicei,
iar nu prin vreo lege bisericească sau prin vreo lege de stat. Abia mai
tîrziu. Sinodul I ecumenic prin canonul 6 și 7 și Sinodul II ecumenic
prin canonul 2 și 3, dau expresie legală rînduielii stabilite anterior pe
cale de obicei, adică întîietății acestor scaune față de altele.

330 DREPT CANONIC ORTODOX
Chestiunea o reia Sinodul IV ecumenic, care prin canoanele. 28,
29 și 30 consacră iarăși întâietatea primelor patru scaune, iar în dez-
baterile sale consacră demnitatea de patriarh sau treapta de patriarh
pe seama întîistătătorilor celor cinci scaune principale din Biserica
veche.
Mai tîrziu, Sinodul VI ecumenic, prin canonul 36 le enumera din
nou pe acestea în ordinea arătată mai sus.'
Consemnată în lucrările Sinodului IV ecumenic, în numeroase do-
cumente care datează de după acest sinod și în legile de stat din vre-
mea împăratului Justinian mai ales, demnitatea de patriarh este amin-
tită și consacrată și de Sinodul V ecumenic, dar în textul canoanelor,
care fac parte din codul oficial al Bisericii, ea nu apare mai devreme
decît în canonul 7 al Sinodului VI ecumenic (692).
De aci înainte, mai este menționat în diverse alte canoane și se
înțelege în legiuirile de stat ca și în diverse documente istorice.
Ținînd seama de dezvoltarea istorică a întregii organizări a Bise-
ricii și în cadrul ei a demnităților sau treptelor conducătoare mai
înalte, iar pe mai departe de faptul că demnitatea de patriarh încheie
procesul de dezvoltare al acestor demnități, situîndu-se în vîrful ierar-
hiei bisericești, adică pe cea mai înaltă treaptă a acesteia, se înțelege
că drepturile și îndatoririle treptei de patriarh trebuie să corespundă
acestei poziții verhovnice pe care a avut-o și a păstrat-o în viața
Bisericii.
Care sînt aceste drepturi și cum pot fi împărțite ele ?
.. Mai întîi facem o împărțire generală a lor și apoi, dată fiind impor-
tanța acestei trepte, vom stărui și mai cu de-amănuntul asupra unora
dintre ele.
în mod general, drepturile și îndatoririle patriarhului se împart tot.
în patru categorii, ca și acelea ale mitropoliților și exarhilor și
anume :
— drepturi onorifice și liturgice, adică dreptul de a purta un titlu
deosebit, corespunzător demnității sale, și dreptul de a fi pomenit la
sfintele slujbe de ierarhi și de alți clerici din cuprinsul patriarhiei po-
trivit canonului 15- al sinodului I—II din Constantinopol (861) •,
— dreptul de a convoca, de a prezida, de a închide sesiunile sino-
dului patriarhal (can. 9 și 17 IV ec., etc.) ;
— dreptul de a îngriji prin luarea măsurilor necesare de alegerea
mitropoliților din cuprinsul patriarhiei, precum și a arhiepiscopilor sau
exarhilor în caz că ar exista, și dreptul de a-i hirotoni pe aceștia în
cazul cînd nu sînt arhierei (can. 9 și 17 IV ec.) ;
x — dreptul de a primi plîngeri sau pîri împotriva ierarhilor din cu-
prinsul patriarhiei, precum și recursuri de Ia' sinoadele mitropolitane
sau diecezane, și de a le supune judecății sinodului patriarhal f
— dreptul de a reprezenta în cadrul Bisericii și în afara ei pa-
triarhia în fruntea căreia se găsește, și în fine :
— dreptul de devoluțiune asigurat prin obicei și prin can. 11 Sin. VII
ecumenic față de ierarhii din subordinea sa canonică, adică față de
episcopii din mitropolia sa, față de mitropoliții și față de exarhii even-
tuali din cuprinsul patriarhiei.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 331
După această imagine generală despre drepturile și îndatoririle
patriarhului, acestea pot fi și mai concret înfățișate printr-o împărțire
sistematică, după cele trei ramuri ale puterii bisericești, care sînt:
drepturile obișnuite ce-i revin în calitate de episcop al episcopiei sale,
apoi în calitate de mitropolit, de arhiepiscop sau de exarh, în cazul
cînd se află și în fruntea unor unități de tipul celor din această cate-
gorie, adică în mod principal cele arătate la treptele respective.
Patriarhii ecumenici. După introducerea demnității de patriarh în
Biserică și paralel cu afirmarea acestei demnități în viața practică, a
apărut și titulatura de -«patriarh ecumenic», pe seama scaunului pa-
triarhal de la Constantinopol și pe acela al scaunului patriarhal de la
Roma. Titulatura aceasta s-a dat onorific, fără nici o altă semnificație,
decît a se încerca să se exprime poziția mai înaltă a celor două căpe-
tenii patriarhale ale Romei Vechi și ale Romei Noi, atributul ecumenic
adăugîndu-se în înțelesul că aceștia doi sînt primii patriarhi ai lumii
romane, adică ai Imperiului roman (orbis romanus) în calitatea lor de
rezidenți în cele două capitale ale Imperiului, în Roma Veche și în
Roma Nouă.
Că nu li s-a dat o altă semnificație acestor titluri rezultă și din
următoarele două fapte :
Mai întîi din faptul că deși se găseau în rivalitate permanentă,
cele două scaune nu și-au reproșat reciproc folosirea acestui titlu nou,
deși el era pasibil de oarecari interpretări în sensul că ar exprima vreo
întîietate, vreo superioritate sau vreo verhovnicie.
In al doilea rînd, pentru faptul că alături de titlul de «patriarh ecu-
menic», s-a mai folosit și acela de «arhiepiscop ecumenic», și apoi și
acela de «exarh ecumenic».
Cea dintîi întrebuințare oficială a titlului de patriarh ecumenic
pentru scaunul din Roma se face în actele sinodului IV ecumenic și
anume într-o scrisoare a împăratului Marcian și a împărătesei Pulcheria
către Leon I cel Mare.
Pentru patriarhul din Constantinopol, acest titlu se folosește în
mod oficial, dar tot simbolic, ca și în cazul lui Leon I, la un sinod
întrunit la Constantinopol în anul 488.
în același înțeles se mai folosesc aceste titulaturi pe seama celor
două căpetenii și în alte documente ale vremii, dar în mod special
pentru scaunul din Constantinopol titulatura de «patriarh ecumenic», se
folosește frecvent în legiuirile împăratului Justinian (527-—565).
Mai tîrziu, abia la anul 588, cu ocazia unui sinod întrunit la Con-
stantinopol, se hotărăște în mod oficial și solemn ca patriarhul din
Constantinopol să poarte ca titlu specific pe acela de «patriarh ecu-
menic». Patriarh al Constantinopolului era pe' atunci Ioan Postitorul
sau Ajunătorul. Dar împotriva folosirii acestui titlu exclusiv de către
patriarhii din Constantinopol au protestat patriarhii Romei și în mod
special Sfîntul Grigorie cel Mare sau Dialogul, deși patriarhii din Con-
stantinopol nu s-au opus și n-au făcut nici o rezervă împotriva pur-
tării aceluiași titlu și de patriarhii Romei.'
Disputa pe tema aceasta nu a avut un caracter prea grav, a pus
doar din nou în lumină rivalitatea dintre cele două scaune.

332 DREPT CANONIC ORTODOX
Dar, după ce în veacul VII au căzut sub stăpînirea arabilor cele
trei patriarhii istorice din Răsărit : Antiohia (637), Ierusalim (638) și
Alexandria (650), poziția scaunului patriarhal de la Constantinopol s-a
reliefat tot mai mult, rămînînd singurul scaun patriarhal din teritoriul
liber al Imperiului Bizantin și trebuind să facă față multor îndatoriri
care i-au revenit din cauza situației captive în care ajunseseră cele-
lalte trei patriarhate orientale. îndeplinind o mulțime de lucrări pen-
tru ajutorarea acestora și pentru suplinirea lipsei lor din viața liberă
și activă a Bisericii, Patriarhia din Constantinopol și-a cîștigat mari
merite și a ajuns să se afirme tot mai mult ca adevărată «patriarhie
ecumenică», în timp ce Patriarhia Romei se găsea în permanentă luptă
cu popoarele migratoare care au invadat continuu Italia pînă în a doua
jumătate a veacului VIII.
De asemeni, la întărirea poziției scaunului din Constantinopol și
la turnarea unui conținut tot mai dens în titulatura de «patriarh ecu-
menic», au mai contribuit și alți doi factori și anume :
Mai întîi, ascendentul pe care 1-a dobîndit scaunul de la Constan-
tinopol ca scaunul principal al imperiului, care își avea reședința în
capitala Statului. Datorită acestui ascendent, celelalte scaune trimiteau
la cel din Constantinopol soli sau delegați permanenți cunoscuți sub nu-
mele de apocrisiari. Inclusiv Roma trimitea astfel de soli, fără ca
aceeași obligație să existe și pentru scaunul din Constantinopol. Tot
în această calitate, patriarhul din Constantinopol devenise primul sfet-
nic al împăratului în treburile bisericești, el îl încorona și îl ungea pe
împărat, iar uneori era și locțiitorul lui. Toate aceste împrejurări au
contribuit la ridicarea scaunului din Constantinopol la rangul de scaun
central al imperiului care prin activitatea sa a dobîndit un fel de pri-
mat administrativ de necesitate în întreaga Biserică, primat căruia i
se dă expresie tot mai concretă, mai conștientă și mai vie, prin titlul
de «patriarh ecumenic».
O a doua cauză care a contribuit la turnarea unui conținut cano-
nico-juridic în titulatura onorifică de patriarh ecumenic a fost sinodul
numit endemic, un tip de sinod organizat tot din cauza trebuințelor
presante și multiple ale vieții bisericești și tot datorită faptului că Con-
stantinopolul devenise centrul administrativ bisericesc al întregului im-
periu. în cadrul acestor sinoade, se dezbăteau problemele cele mai
arzătoare și hotărîrile lor erau difuzate în întreaga Biserică, care în
cele mai multe cazuri le promova, acceptînd în felul acesta nu numai
o poziție onorifică superioară a patriarhului ecumenic, ci și o poziție
superioară a lui, sub raport jurisdicțional.
Astfel s-a conturat pentru titulatura onorifică de patriarh ecume-
nic un conținut nou, adecvat acestei titulaturi, care mai apoi s-a con-
cretizat într-o seamă de privilegii pe care scaunul ecumenic și le-a re-
zervat pe seama sa încercînd să le impună ce-i drept mai mult pe cale
de persuasiune, de respect din partea întregii Biserici.
în esență aceste privilegii considerate a fi drepturi se prezintă după
cum urmează :

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 333
•— dreptul de a convoca, de a prezida sinoadele endemice, ca
sinoade reprezentative pentru întreaga Biserică, iar mai tîrziu, dreptul
de a convoca și de a prezida sinoade sau consfătuiri și conferințe cu
caracter panortodox ;
— dreptul de a primi recursuri de la toate instanțele superioare
de judecată ale Bisericilor din Răsărit, inclusiv din partea patriarhiilor
și din partea altor Biserici autocefale ;
— dreptul de a canoniza sfinți pentru întreaga Ortodoxie;
— dreptul de stavropigh!ile (în întreaga Biserică Răsăriteenă
— dreptul de jurisdicție asupra întregii diaspore ortodoxe ;
— dreptul de a săvîrși singur sfințirea Marelui Mir ;
— dreptul de a fi pomenit ca întîiul la sfintele slujbe de către
toate căpeteniile Bisericilor autocefale.
Aceste drepturi sau privilegii sînt rezultatul unui proces îndelun-
gat de concentrare a unei însemnate puteri în mîinile patriarhului de
la Constantinopol și a sinodului său, cunoscut sub numele de sinod
endemic.
Exercitarea lor a reprezentat timp îndelungat un mijloc eficace de
păstrare și de întărire a unităților ortodoxiei ecumenice. Și de fapt con-
știenți de caracterul lor precar, provizoriu și de necesitate, patriarhii
din Constantinopol au exercitat aceste drepturi în mod obișnuit cu
conștiința că prin ele își îndeplinesc o îndatorire față de întreaga Bi-
serică și săvîrșesc adevărate acte de binefacere, la care erau îndatorați
din pricina situației grele și de neputință în care ajunseseră celelalte
patriarhate și Biserici: ortodoxe.
Căutînd a pătrunde mai adînc caracterul juridic al acestor privi
legii și căutînd a le vedea specificul juridic, ele nu pot fi considerate
altfel decît ca niște drepturi sau privilegii născute din repetate acte
de devoluțiune, impuse prin practică sau consacrate prin obicei și care
și-au păstrat caracterul de drepturi aparte sau de privilegii devolutive
de necesitate.
Avînd în vedere această natură sau acest caracter aparte al dreptu-
rilor sau privilegiilor patriarhiei ecumenice, se înțelege de la sine că
exercitarea lor nu s-a lovit de nici o împotrivire în cadrul Bisericii
Ortodoxe, ba din contră, a fost socotită deplin justificată de necesită-
țile impuse de împrejurările în care a trăit întreaga Ortodoxie. Este
destul să amintim în această privință dreptul sau privilegiul exercitat
timp îndelungat de către Patriarhia ecumenică de a se ocupa de ale-
gerea și hirotonirea patriarhilor în scaunele căzute în stăpînirea arabă
și turcă de mai tîrziu precum și altor ierarhi din regiunile aflate în
aceeași situație, cum a fost bunăoară arhiepiscopul Muntelui Sinai,
Tot ca avînd caracterul de privilegii devolutive de necesitate tre-
buiesc privite și acele drepturi pe care Patriarhia ecumenică le-a exer-
citat asupra Sfîntului Munte Atos, apoi asupra vieții bisericești din
Rusia, din România etc.
Cu această motivare a respectivelor drepturi, ca reprezentînd pri-
vilegii devolutive de necesitate, toate Bisericile ortodoxe autocefale au
acceptat exercitarea lor și au apelat adeseori la scaunul ecumenic,

334 DREPT CANONIC ORTODOX
pentru ca acesta să facă uz de autoritatea pe care o avea și de privile-
giile pe care le dobîndise pentru împrejurări excepționale.
însă de îndată ce, din neînțelegerea naturii și rostului acestor
drepturi și privilegii ale scaunului ecumenic, s-a încercat în unele îm-
prejurări ca ele să fie exercitate ca drepturi și privilegii obișnuite pen-
tru stări normale, ca și cînd ele ar reprezenta conținutul unei poziții
jurisdicționale a patriarhului ecumenic, superioare pozițiilor jurisdic-
ționale ale celorlalte căpetenii patriarhale sau nepatriarhale ale Bise-
ricilor autocefale și să creeze prin ele un adevărat primat de jurisdic-
ție pe seama scaunului ecumenic, atunci celelalte Biserici au luat ati-
tudine și Srau opus exercitării acestor drepturi în alt chip decît în cel
tradițional și prin aceasta creării unei papalități ortodoxe.
întemeiați pe rînduielile canonice tradiționale ale Ortodoxiei și ma-
nifestând o robustă și bine închegată conștiință canonică ortodoxă, întîi-
stătătorii diferitelor Biserici naționale din cuprinsul ortodoxiei ca și
întîistătătorii unor Biserici cu vechi tradiții autocefale, ca de exem-
plu întîistătătorul Bisericii din Cipru și al arhiepiscopiei Muntelui Sinai
și-au reclamat drepturile care le reveneau și au protestat împotriva
imixtiunilor Patriarhiei ecumenice în treburile interne ale Bisericilor
autocefale, recunoscîndu-i scaunului ecumenic numai privilegiul întîie-
tății onorifice, adică numai primatul de onoare și toate meritele sale-
istorice, nu însă vreun drept superior de jurisdicție sau vreun minim
primat jurisdicțional.
Prin această atitudine s-a ajuns la constituirea formală a multor
Biserici autocefale și la normalizarea relațiilor dintre căpeteniile aces-
tora în spiritul sobornieității în care ele s-au practicat, înainte de apa-
riția împrejurărilor care au determinat crearea privilegiilor amintite pe
seama scaunului, de la Constantinopol.
în acest spirit sobornicesc, care are la bază egalitatea tuturor Bi-
sericilor «autocefale și a întîistătătorilor acestora, se practică astăzi
relațiile dintre celelalte Biserici ortodoxe și Patriarhia ecumenică, că-
reia nu i-a mai rămas decît privilegiul protiei sau primatului de
onoare.
Din toate celelalte privilegii pe care le-am enumerat nu a mai
rămas decît amintirea, după cum nici din condițiile care le-au determi-
nat n-a rămas decît tot amintirea. Era de altfel și natural ca niște-
drepturi și privilegii create de împrejurări excepționale să dispară de-
odată cu împrejurările care le-au determinat.
Amintim în fine că ultimul privilegiu, care a mai format obiectul'
unor dispute între Patriarhia ecumenică și celelalte Biserici autocefale,
a fost acela potrivit căruia Patriarhia ecumenică își reclama jurisdicția
asupra întregii diasp-ore ortodoxe. Disputa a luat sfîrșit prin recunoaș-
terea jurisdicției fiecărei Biserici autocefale asupra diasporei proprii..
A mai rămas totuși în discuție chestiunea privilegiului pe care și-1.
reclamă Patriarhia ecumenică de a convoca sinoade, consfătuiri și con-
ferințe panortodoxe, deoarece — este evident •— acesta reprezintă un
privilegiu cu caracter jurisdicțional, iar nu unul cu caracter onorific.
Chestiunea naturii acestui privilegiu s-a pus în legătură cu ultimele
conferințe panortodoxe care s-au întrunit în insula Rodos, din iniția-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 335
tiva și la convocarea patriarhului ecumenic. Celelalte Biserici ortodoxe
au răspuns la această convocare, socotindu-o însă numai o invitare,
adică un act nejurisdicțional, iar nu o convocare propriu-zisă la care
nimeni nu este îndreptățit dintre căpeteniile Bisericii autocefale decît
dacă este autorizat prin consimțământul acestora.
Papii. Cuvîntul papă, însemnează părinte și el s-a dat fără vreo
semnificație ca aceea care s-a atribuit mai tîrziu, multor episcopi
și chiar preoți și altor slujitori ai Bisericii, aceștia fiind cu toții soco-
tiți părinți ai familiei celei mari a credincioșilor și avînd de fapt în
cadrul obștilor creștine poziția pe care o au părinții în familie. Cu
această însemnare și cu acest rost, în Biserica veche au existat foarte
mulți papi.
Cu timpul însă, cuvântului papă i s-a dat înțelesul de căpetenie
mai înaltă care-1 situează pe cel care poartă acest titlu, sau căruia i se
conferă un asemenea titlu, deasupra celorlalte căpetenii ale familiei
creștine. Cu acest înțeles, 1-a folosit tot mai insistent din veacu-
rile II—III înainte episcopul Romei și episcopul Alexandriei, singurii în
titulatura cărora se păstrează pînă astăzi cuvîntul de papă. Episcopul
Romei se numește simplu «papă» sau «papă al Romei», iar episcopul
Alexandriei se numește «papă și patriarh al Alexandriei».
Dar, pe cîtă vreme episcopul Alexandriei a păstrat acest titlu
numai în înțeles onorific, așa cum 1-a păstrat și 1-a folosit multă vreme
și scaunul Romei, acesta din urmă a manifestat, de la un anumit moment»
dorința de a-și afirma față de alți episcopi o poziție și o autoritate
care să dea un conținut deosebit și superior titlului onorific de papă,
și anume să-i dea un astfel de conținut care să-1 transforme în expresia
unui primat de -jurisdicție la început, iar mai tirziu să i se adauge
acestui primat și așa-zisa infailibilitate, ca al doilea atribut esențial
al papei sau ca al doilea element constitutiv care intră, alături de pri-
matul de jurisdicție, în conținutul noțiunii de papă și deci în conținutul
fostului titlu onorific al episcopilor Romei.
Spre a înțelege mai bine lucrurile, trebuie să relevăm faptul că
timp îndelungat cei doi episcopi purtători ai titlului de papă, adică
episcopul Romei și episcopul Alexandriei s-au socotit egali în grad,
atît sub raport jurisdicțional, cît și sub raport onorific, consultîndu-se
în diverse chestiuni importante, începînd din veacul II și Stabilind o
colaborare foarte strînsă și binecunoscută în veacul III, în veacul IV
și chiar în veacul V. In cadrul acestei colaborări nu s-a făcut nici o
distincție de grad între aceste două scaune sau între cei doi papi, ci
dimpotrivă, ei au manifestat o solidaritate frățească în multe împre-
jurări, și au făcut cauză comună, ca unii care se socoteau superiori
celorlalți prin însuși titlul de papă.
In cadrul acestei colaborării sînt bine cunoscute cîteva episoade
mai mari și anume, mai întîi similitudinea dintre conținutul canoane-
lor lui Hipolit de Portus Romanus și așa-zisele Canones Ecclesiae He-
giptice, similitudine care merge pînă la identitate și care arată exi-
stența acelorași rînduieli bisericești și aceleași mentalități în materie de
organizare și conducere a Bisericii și la Roma și la Alexandria. Se cu-

336 DREPT CANONIC ORTODOX
noaște apoi din veacul al II-lea, colaborarea care a avut loc între
scaunul Alexandriei și scaunul Romei pe vremea Sfîntului Dionisie cel
Mare al Alexandriei și a papilor Romei, contemporani lui.
Un alt episod tot atît de grăitor și chiar mai grăitor în privința
colaborării și solidarității dintre cei doi papi este cel din vremea Sfîn-
tului Atanasie cel Mare, care s-a găsit în cele mai bune raporturi cu
episcopii Romei din vremea sa. în fine, în veacul V este de asemenea
bine cunoscută colaborarea dintre cei doi papi, cu prilejul Sinodului III
ecumenic (431), al Sinodului zis tîlhăresc (449) și al Sinodului IV ecu-
menic (451).
De altfel scaunul Alexandriei socotit timp îndelungat ca al doilea
scaun în ierarhia onorifică după scaunul Romei, s-a împotrivit cu multă
hotărîre și cu sprijinul bine cunoscut al scaunului Romei trecerii scau-
nului din Constantinopol pe locul al doilea al ierarhiei onorifice a prin-
cipalelor scaune din Biserica veche. Acest lucru, după cum se știe, s-a
făcut la Sinodul II ecumenic (381), prin canonul 3, canon care a stirnit
aceeași nemulțumire și rezistență și din partea Romei ca și din partea
Alexandriei. Totuși, scaunul de la Constantinopol, devenind scaunul
capitalei imperiului, a rămas pe locul al doilea, cu motivarea binecu-
noscută și legitimă că era scaunul Romei noi, adică a celei de-a doua
capitale, după ce Roma veche încetase de a mai fi capitală a imperiu-
lui de circa 100 de ani.
Adversitatea scaunului din Alexandria față de cel din Constanti-
nopol, s-a manifestat continuu de la Sinodul II ecumenic încoace, atin-
gînd forme reprobabile în vremea .cînd pe scaunul din Constantinopol
se găsea Sfîntul Ion Gură de Aur (f 407), precum și mai tîrziu, în
veacul V, inclusiv după Sinodul IV ecumenic, prin care s-a reafirmat
(can. 28) poziția .scaunului din Constantinopol ca al doilea scaun în
ierarhia onorifică a principalelor scaune din.Biserica veche.
în privința modului în care papii din Roma au ajuns, ca în împre-
jurări excepționale, să pretindă și chiar să-și impună un primat de
jurisdicție asupra unei părți din Biserica din Apus, există multe con-
troverse. Cert este însă că dorința papilor de la Roma de a obține un
primeft de jurisdicție, s-a manifestat numai în vremea în care vechea
Româ a încetat de a mai fi capitala imperiului, și adică pe la sfîrșitul
veacului III, cînd Dioclețian a mutat capitala la Nicomidia (285) și
după ce mai ales Constantin cel Mare a așezat-o definitiv la Constan-
tinopol, în anul 330, iar Teodosie I cel Mare a mutat in anul 388 și
senatul de la Roma la Constantinopol. In această situație, episcopul
Romei a rămas 'autoritatea centrală și cea mai înaltă din vechea capi-
tală, adică din Roma veche, mai ales datorită cinstei care i se acorda
în calitate de căpetenie bisericească într-un imperiu în care religia creș-
tină devenise dominantă, și apoi de la 380 chiar religie de stat. Se mai
adaugă în plus și faptul ca papii de la Roma au organizat, în împreju-
rări critice apărarea Romei împotriva migratorilor, care au ajuns ade-
seori pînă la porțile ei, pustiind-o din cînd în cînd. Astfel s-a în-
tîmplat la anul 410, cînd ea a fost pustiită de Alarik Balta, căpetenia
vizigoților, apoi mai tîrziu la 439 de către vandali, iar la 451, a apărut
și Atila, căpetenia hunilor la porțile Romei. în fine, la 476, fiind alun-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 337
gat din scaun ultimul împărat roman4 de apus, Romulus Augustus de
către Odoacru, căpetenia herulilor, papa a rămas chiar singura căpe-
tenie creștină din întregul Imperiu roman de apus. In jurul lui s-au con-
centrat toate .forțele în stare să mai apere și să mai salveze ce se mai
putea salva, forțe reprezentate de armată sau mai- bine zis de fostele
căpetenii de oști romane, de foștii militari, precum și de senatul ora-
șului Roma, care vrînd-nevrînd s-a transformat dintr-un senat munici-
pal într-un senat de stat, așa încît papa a început a trata problemele
Italiei în calitate de căpetenie politică, folosind în formulele de adre-
sare către regii popoarelor migratoare, ca și către orice alte căpetenii
politice, expresia «senatus populusque romanus» pe care o foloseau regii
și cezarii de altă dată ai Romei.
Exponent al vechii puteri de stat romane, cu care putere îmbina
și pe cea religioasă, de singur patriarh al Bisericii din Occident, papa
de ța Roma a. sfîrșit cursul evoluției în oare l-au antrenat evenimen-
tele prin a se transforma și formal în șef de stat pe la anjul 780—782,
cînd apare pe arena politică a lumii de atunci un nou stat, de astă dată
cu caracter religios nu numai politic, și anume Statul papal.
în decursul procesului de transformare a papei din căpetenie reli-
gioasă a Romei în căpetenie politică a Statului papal, el a năzuit, a
luptat și a izbutit să-și impună jurisdicția asupra părții celei mai mari a
Bisericii din Apus, recurgînd în acest scop la falsificarea unor docu-
mente atribuite mai multor papi și puse sub autoritatea numelui lui
Isidor de Sevillâ (f 636), documente cunoscute sub numele de «Co-
lecția Pseudoisidoriană», care au constituit un adevărat scandal reli-
gios-politic, dar prin folosirea cărora papii și-au consolidat primatul
jurisdicțional în Apus și au început să-și impună suveranitatea de tip
suprastatal asupra statelor creștine din Apus, acest proces fiind încu-
nunat prin încoronarea împăratului Oarol cel Mare la anul 800, de către
papa Leon IX, ca nou împărat al Imperiului roman de Apus, renăscut
prin. lupta francilor împotriva popoarelor migratoare.
în pretențiile lor de primat jurisdicțional, papii s-au lovit de multe
rezistențe în Biserica de Apus, pe care le-au înfrînt însă prin acțiuni
politice și Chiar prin mijloace de forță, angajîndu-se inclusiv în războaie
cu anumite căpetenii politice din Apus, care se opuneau sporirii con-
tinue a puterii bisericești și a celei politice a papilor. Ei s-au lovit apoi
de rezistența întregii Biserici din Răsărit, care în afară de întîietatea de
onoare și de titulatura de papă și patriarh al Bisericii din Apus, nu i-a
recunoscut niciodată vreun alt drept sau privilegiu. Expresia acestei
atitudini a Bisericii, sînt hotărîrile sinoadelor ecumenice întrunite toate
în Răsărit, precum și hotărârea sinodului de la Constantinopol din anul
861, care prin canonul I stabilește din nou că între scaunul din Roma
și cel din Constantinopol nu există raporturi de dependență jurisdic-
țională, ci raporturi de paritate sau de egalitate jurisdicțională.
Cu toate acestea, papii de la Roma s-au menținut pe poziția pre-
tențiilor la un primat de jurisdicție, oare, împreună cu vehemența cu
care au replicat răsăritenii la aceste pretenții, au dus la despărțirea sau
schisma cea mare de la 1054, despărțire cu urmări funeste pentru am-
22 —• Drept canonic orto'dox

338 DREPT CANONIC ORTODOX
bele părți ale 'creștinătății, aitit pentru cea din Apus, cît și pentru cea
din Răsărit.
în izolare de restul Bisericii, patriarhul Romei, în calitate de papă,
adică de șef religios-politic al întregului Apus, a căutat să dea mereu
expresie acestei poziții la oare ajunsese, pretinzând pe seama sa la în-
ceput dreptul de jurisdicție universală asupra întregii Biserici și apoi
dreptul de suveranitate suprastatală, ca să sfârșească prin a pretinde
că ar fi înzestrat și cu așa-zisa infailibilitate. Acestea trei sînt drepturile
sau privilegiile care dau conținut titulaturii de papă al Romei. Prin
ele patriarhii Occideentului s-au distanțat și s-au rupt, fără putință de
reconciliere, de către ceilalți patriarhi ai Bisericii. Este adevărat că de
nevoie, ei au renunțat la suveranitatea' suprastatală și desigur tot de ne-
voie și numai în împrejurări deosebit de grave vor fi dispuși să renunțe
și la celelalte privilegii neîntemeiate prin care s-au făcut piatră de smin-
teală pentru întreaga creștinătate. Abia prin înlăturarea acestor piedici
se poate ajunge la o reconciliere între patriarhul Occidentului și cei-
lalți patriarhi .ai Bisericii, sau între Biserica din Apus și între Biserica
Răsăriteană.
Catolicoșii. Cuvîntul catolicos nu are nimic comun cu înțelesul cu-
vîntului catolic, adică, nici cu înțelesul vechi al acestui cuvînt, după
care el însemna universal sau sobornicesc, ori chiar ecumenic și uneori
dreptcredincios, și nici cu înțelesul său nou care însemnează membru
al Bisericii Romano-Catolice sau papale.
în titulatura unor întîistătători ai Bisericii, cuvîntul catolicos are
alt înțeles și anume înțelesul specific de căpetenie generală a Bise-
ricii, adică a unei Biserici, spre deosebire de căpeteniile parțiale sau
locale ale Bisericii respective, care sînt episcopii, mitropoliții ,arhie-
piscopii și chiar exarhii.
în acest înțeles de căpetenie generală a unei Biserici, titlul de cato-
licos l-au adoptat în vremuri vechi întîistătătorii Bisericii georgiene, a
celei armene și apoi ai celei siriene, inclusiv a ramurei indiene a Bi-
sericii sau a Bisericii Sfîntului Toma din India de sud și a nestorienilor.
Acest titlu i s-<a mai dat și episcopului din Efes, dar s-a păstrat
numai în titulatura celor trei Biserici amintite mai înainte.
După felul în care este folosit titlul de catolicos, se deosebesc și
titulaturile întîistătătorilor Bisericilor respective. Adică, întîistătătorul
Bisericii georgiene se numește catolicos și patriarh, iar întîistătătorul
Bisericii armene se cheamă patriarh catolicos, adică anume pentru faptul
că mai există în cadrul acestei Biserici și alți trei patriarhi care au
titlul de patriarhi simpli, iar nu pe acela de patriarhi catolicoși, adică
de patriarhi generali. Căpetenia Bisericii siriene monofizite se numește
simplu catolicos.
Cît privește poziția și drepturile catolicoșilor în Bisericile respec-
tive, acestea sînt egale cu acelea ale patriarhilor, numai că din punct
de vedere onorific, catolicoșii urmează la rînd după patriarhi. Aceasta
este o rînduială oare s-a stabilit pe oale de obicei și pe baza hotărîrilor
Sinoadelor ecumenice și a altor sinoade ale căror hotărîri au fost ac-
ceptate în întreaga Biserică, hotărîri care nu-i amintesc pe' catolicoși
în rînd cu patriarhii sau alături de patriarhi.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 339
Principalele hotărîri normative, în privința numelui și atribuțiilor
catolicoșilor din unele dintre Bisericile amintite, sînt cuprinse în ho-
tărîri ale sinoadelor acestora, iar altele :s-au stabilit pe cale de obicei.
4. Organele ajutătoare ale Patriarhilor
și Papilor
Arhonții, cardinalii, etc. In jurul episcopilor, se cunosc cele mai
vechi organe ajutătoare ale lor,, așa numitele presbiterii, care repre-
zintă de fapt și o formă restrînsă de sinod eparhial sau al episcopiei,
căci în alcătuirea presbiteriilor intrau și clerici de toate treptele și
chiar laici, episcopii neînțelegînd să conducă altfel obștile de credincioși
decît cu știrea și cu consimțămîntul, precum și eu colaborarea tuturor
elementelor din care erau alcătuite. Din aceste presbiterii s-au născut
prin bifurcare atît consiliile mai restrînse de pe lîngă episcopi, ale căror
urmașe sînt consiliile eparhiale de astăzi, cît și corpurile mai repre-
zentative ale episcopilor, care au fost de fapt sinoadele eparhiale ale
căror urmașe de astăzi sînt adunările eparhiale, cărora li se mai zice
uneori și sinoade eparhiale sau ale episcopiilor.
în cadrul acestor două organisme s-a produs, în mod firesc, o dife-
rențiere în privința lucrărilor și atribuțiilor, a funcțiunilor și a sarcini-
lor pe care le îndeplineau unii sau alții, prin inevitabila diviziune a
muncii. Aceia din membrii clerului din preajma episcopului, care au
dobîndit atribuții și cinstire mai mare, au fost diaconii, datorită înde-
letnicirilor practice ale lor. Lor le-au urmat apoi aș'a numiții economi,
adică administratorii bunurilor întregii eparhii, care au fost și laici și
clerici, si în fine, de la o vreme au dobîndit cinstire și atribuții deose-
bite pe lîngă episcop, sincelii și protosincelii.
La nivel mai înalt, adică la nivelul mitropoliților, al arhiepiscopi-
lor, exarhilor și patriarhilor, pe lîngă organele firești de ajutorare a lor
în calitate de episcopi eparhioți, s-au creat și alte organe sinodale, cu
o bază mai largă de reprezentare a întregii suflări creștine din cuprinsul
unităților în fruntea cărora se găseau.
Cu poziții mai înalte, cu drepturi și cu îndatoriri sau în genere
cu atribuții mai numeroase și mai mari, se înțelege că aceștia au trebuit
să recurgă la mai mulți colaboratori decît simpli episcopi eparhioți. Ca
urmare, datorită nevoilor specifice ale fiecărei trepte din înalta ierarhie
pe care le-am amintit, precum și datorită diviziunii muncii, au apărut
în jurul acestor trepte, adică în centrele ierarhice ale unităților pe care
le conducea numărul corespunzător de slujitori bisericești chemați să
colaboreze cu întîistătătorii respectivi. Nucleul din care s-au dezvoltat,
au crescut și au sporit aceștia, a fost tot presbiteriul din jurul fiecărui
chiriarh. Din acesta au odrăslit toate dregătoriile sau demnitățile biseri-
cești de la marile centre ierarhice.
în ce privește modul de organizare a acestor demnități și atribu-
țiile care au fost repartizate diverselor persoane, trepte sau grade ale
dregătorilor din centrele ierarhice, s-a urmat exemplul vieții de stat,
luîndu-se ca model chipul și numărul sub care se înfățișau dregătorii
.de stat de pe lîngă guvernatorii provinciilor și apoi la nivelul.patriarhal
de pe lîngă împărați.

340 DREPT CANONIC ORTODOX
De fapt, cu toată dezvoltarea deosebită a dregătorilor de pe la cen-
trele bisericești mai mari, dezvoltare care s-a produs cu diferențe de
structură, de număr și de nivel, totuși mai tîrziu organizarea acestor
dregătorii care a dat tonul pentru modul de organizare și pentru nu-
mărul dregătorilor bisericești de la centrele ierarhice de toate nivelu-
rile, a fost organizarea adoptată de către patriarhii, și în primul rînd de
către patriarhia din Constantinopol, în Răsărit, iar în Apus de patriarhia
de la Roma.
La rîndul lor, aceste patriarhii și-au organizat grupurile de co-
laboratori sau curțile de demnitari sau dregători, ținînd seama de două
lucruri și anume : mai întîi de niște rînduieli tradiționale rămase de la
Sfinții Apostoli și din primele veacuri ale erei creștine, și apoi după
rînduielile de organizare a demnitarilor de la curtea imperială.
Din rînduiala tradițională a Bisericii, ei au luat numărul de șapte
diaconi cu atribuții de slujitori în lucrarea de asistență socială a Bise-
ricii, precum și numărul corespunzător de presbiteri, de economi, de
episcopi și de alți slujitori bisericești mai apropiați și mai trebuincioși.
Din rînduielile după care erau organizați demnitarii de la curtea
împărătească, patriarhii au luat următoarele norme :
— constituirea unui consiliu restrîns de demnitari principali nu-
miți în răsărit arhonți, iar în apus cardinali, consiliu care corespundea
organului celui mai înalt format în jurul împăratului, din sfetnicii cei
mai apropiați și cei mai utili, constituiți într-un organ numit «consis-
torium principis». Acesta era de fapt consiliul de miniștri restrîns al
împăratului și era format de regulă din primii cinci demnitari înalți ai
Statului. Iar grupa aceasta de cinci demnitari înalți s-a numit grecește
pentadă, de la pentas — tados, care însemnează grup de cinci sau cin-
cime. Mai tîrziu, cînd s-au constituit și alte grupuri de cîte cinci dem-
nitari de stat, formînd pentada a doua, a treia etc., grupul cel dintîi a
primit numele de pentada întîi sau de protipentadă, de unde se trage și
cuvîntul folosit odinioară la noi pentru a designa clasa cea mai înaltă
a boierimii, cu funcții de stat, căreia i se zicea protipentadă.
în acord cu protipentada imperială și după modelul ei, s-a creat
și la patriarhiile din răsărit și la Patriarhia Romei cîte un grup de
cinci, șase, șapte, primi sfetnici ai patriarhilor, care deși depășeau nu-
mărul de cinci de cele mai multe ori, grupul lor s-a numit totuși pen-
tada întîi sau prima pentadă ;
— sporirea pentadelor tot după modelul de organizare a demni-
tarilor principali de la curtea imperială, pînă ce s-a ajuns în Bizanț
la același număr de pentade, ca și la curtea imperială, adică la nouă
pentade sau nouă grupuri de cîte cinci demnitari, în total 45, care une-
ori erau dublați sau triplați după trebuințe. Cam la același număr s-au
ridicat inițial, adică într-o vreme corespunzătoare cu aceea în care s-a
creat organizarea pentadelor la Patriarhia din Constantinopol, și dem-
nitarii principali ai Patriarhiei de la Roma, cărora li s-a zis apoi cardi-
nali. împărțirea aceasta nu apare destul de clar în pentade, însă numărul
asemănător și atribuțiile corespunzătoare ale lor arată că și la Roma s-a.
urmat modelul aflat la curțile imperiale ;

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 341
— adoptarea unor numiri pentru diversele dregătorii bisericești
luate din -nomenclatura dregătoriilor principale ce intrau în alcătuirea
pentadelor imperiale.
In Biserica de Răsărit și deci la centrele patriarhale ale ei, orga-
nizarea pentadelor începe a fi atestată de prin veacul VI, din epoca îm-
păratului Justinian, iar în Biserica de Apus, adică la Patriarhia Romei,
ceva mai de vreme, căci se amintește existența unui mare număr de
slujbași sau dregători din vremuri mai vechi în jurul episcopului
Romei.
împăratul Justinian, prin Novela III, c. 1, fixează numărul sluji-
torilor Bisericii din Constantinopol, pe categorii, în felul următor :
60 presbiteri, 100 diaconi, 40 diaconese, 90 ipodiaconi, 110 citeți, 25 cîn-
tăreți și 100 ostiari. Total 525 persoane.
Cu vreo sută de ani mai tîrziu, de numărul acestor slujitori, între
care se cuprindeau și dregătorii sau arhonții Patriarhiei ecumenice, se
ocupă și împăratul Heracliu, stabilindu-1 după cum urmează : 80 pres-
biteri, 150 diaconi, 40 diaconese, 70 ipodiaconi, 160 citeți, 25 cîntăreți,
75 ușieri. Total 600 persoane (Novela 22).
Și alți împărați de mai tîrziu au avut asemenea preocupări, datorită
strînsei colaborări între Biserică și Stat.
în Biserica din Apus, adică la scaunul Romei, se amintesc o seamă
de cifre care exprimau diversele categorii de slujitori bisericești încă
din timpul papei Corneliu din veacul al III-lea (250—253). Mai tîrziu
ni s-au păstrat date despre numărul slujitorilor de la scaunul Romei
din veacul al V-lea, precum și dovezi că principalii colaboratori ai papei
începuseră a se numi cardinali, ceea ce însemnează tocmai principali,
adică colaboratori principali.
în veacul VII, se definește și mai precis numărul și titulatura co-
laboratorilor patriarhului Romei, atestîndu-se existența a 21 cardinali:
7 episcopi, 7 presbiteri și 7 diaconi.
• In fine, din veacul al Xl-lea, grupul sau colegiul cardinalilor se reor-
ganizează cu ocazia alegerii papilor, ridicîndu-se numărul cardinalilor
Ia 43 : 7 episcopi, 28 presbiteri și 18 diaconi, alegere care trece tot mai
mult în atribuțiile cardinalilor, făra ca numărul acestora sa mai fie
stabilit exact pînă la anul 1580, cînd papa Sixt V 1-a fixat la cifra de
70, prin analogie cu cei 70 de membri ai sinedriului mozaic din Ieru-
salim și cu cei 70 sau 72 de ucenici ai Sfinților Apostoli, din care 6 epis-
copi, 50 presbiteri și 16 diaconi.
Slujitorii bisericești care alcătuiau presbiteriul de odinioară al epis-
copilor și apoi al celorlalte trepte ierarhice mai înalte, care au apărut
în Biserică, s-au diferențiat și s-au sporit potrivit sarcinilor sau trebuin-
țelor care au apărut în legătură cu activitatea fiecărui centru ierarhic
mai mare. Iar vechilor slujitori din piresblteriu, li s-au adăugat unii cu
sarcini noi și special®, cum au fost bunăoară avocații bisericești numiți
ecdici, după cum se numeau și în viața de stat, apoi referendarii, slu-
jitori care făceau oficiul de agenți de legătură ai'înalților prelați, cu
autoritățile de stat, apoerisiarii, care erau solii permanenți sau tempo-
rari pe care îi schimbau centrele ierarhice mai importante, și în fine
logofătul care avea poziția celui mai înalt inspector al gestiunii tuturor

342 DREPT CANONIC ORTODOX
organelor care se ocupau de administrarea bunurilor bisericești, devenit
apoi referendarul principal sau delegatul principal al înalților prelați
în chestiuni care priveau relațiile lor cu stăpînirea politică.
Cu toată importanța noilor slujitori bisericești, dintre care unii sînt
amintiți chiar de canoane (de exemplu ecdicul, în can. 23 IV ec, și 75
Cartagina), totuși în fruntea lor a continuat să stea cel mai vechi dintre
acești slujitori și cel mai indispensabil: economul, adică administra-
torul bunurilor economice al episcopiilor, mitropoliilor și ale celor-
lalte unități teritoriale bisericești. • El este amintit în diverse scrieri
vechi, apoi și în canoane (can. 10 Teofil al Alexandriei; can. 26 IV ec. ,•
can. 11 VII ec.), iar importanța lui a crescut pe măsură ce is-au sporit
și bunurile centrelor bisericești, așa încît la unele dintre acestea a apă-
rut nevoia de a se alege mai mulți economi, dintre care celui dintîi sau
principalului econom i s-a zis de la o vreme «marele econom».
Pe calea unei dezvoltări tot mai complete, determinate de înmul-
țirea nevoilor de conducere a centrelor ierarhice mai importante, s-a
ajuns ca slujitorii bisericești ai acestor centre să fie grupați, după mo-
delul sau după schema în care erau încadrați demnitarii de stat, în mai
multe pentade sau grupuri de cîte cinci, despre care am mai amintit.
Curtea patriarhală de la Constantinopol era organizată după exemplul
curții împărătești începînd eu epoca lui Justinian. Patriarhul din Con-
stantinopol și-a dezvoltat presbiteriul la proporții gigantice, încadrîndu-1
cu un mare număr de demnitari, împărțiți după atribuțiunile lor în două
grupuri, primul numit curtea internă, și al doilea, curtea externă.
Curtea internă avea o întocmire mănăstirească, unde patriarhul, îm-
preună cu anumiți călugări, care formau anturajul său cel mai apropiat,
trăiau o viață aparte, în aceleași clădiri, fiind călugării aceștia atît sfet-
nici, cît și supraveghetorii întregului patriarhat. Trăind fiecare într-o
chilie aparte, aproape de chilia patriarhului, ei se numeau sinceli (adică
împreună trăitori în chilie), iar cel dintîi dintre sinceli era protosincelul,
care a ajuns la o așa mare vază, încît a devenit cu timpul locțiitorul
patriarhului, avînd ca semn distinctiv, cîrja și epigonatul. De aceea, nu
rareori acest post era ocupat de principi împărătești, ba găsim pe unii
fii ai împăratului chiar și în grad de sineel. Datorită importanței și
rostului pe care-1 aveau aceștia la curtea patriarhală, se înțelege că
împăratul avea tot interesul ca prin unul din fiii săi, să poată supra-
veghea pe patriarh.
Curtea externă era formată din două grupuri numite coruri, unul
de-a dreapta și altul de-a stingă patriarhului, ambele fiind împărțite
In nouă pentade sau grupuri de cîte cinci demnitari, după cele nouă
c%£e îngerești, iar fiecare pentadă avea cinci trepte de demnitari, fie-
care cu atribuțiunile lor. Atribuțiunile acestor demnitari, care după
starea harică erau presbiteri, diaconi, clerici inferiori sau laici, se re-
fereau la exercitarea puterii sacramentale, învăț^oreștî și jurisdicțio-
nale ; preS'biterii avee,u de obicei atribuțiuni în legătură cu puterea
învățătorească, iar diaconii cu cea jurisdicțională. Astfel corul din
dreapta, care era cel mai important ca sfătuitor al patriarhului, era com-
pus din trei pentade, adică din 15 demnitari. Cristalizîndu-se la un
moment dat schema demnitarilor și a slujitorilor principali de la cen-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 343
trele bisericești mai importarfte, s-a ajuns ca în prima pentadă a acestei
scheme să figureze următorii slujitori bisericești mai înalți, cărora li
s-a zis și arhonți : 1. economul, 2. saehelarul, 3. ischevofilaxul,'4. harto-
filaxul, 5. saeheliul.
Economul, iar unde erau mai mulți, marele econom, îndeplinea
funcțiunea de administrator general al bunurilor Bisericii, adică al tutu-
ror bunurilor pe care le avea aceasta, fie 'în proprietate, fie cu alt titlu
la dispoziția sa, inclusiv bunurile fundațiilor, așezămintelor de asistență
socială etc. Numele economului vine de Ia grecescul otxovojj. care
însemnează administrator sau ehivernisitor al casei, în înțelesul de gos-
podar al casei proprii, de aci și înțelesul de gospodar al bunurilor ma-
teriale sau economice ale unui așezămînt, în cazul concret al unui cen-
tru bisericesc ierarhic.
Saehelarul îndeplinea funcția de inspector general al mînăstiri-
lon de călugări și de administrator al bunurilor acestor mînăstiri. Nu-
mele de sachelar vine de la 'cuvîntul grecesc ca*sXotp6Xa| care însem-
nează tezaur și tezaurier, adică cel ce ise ocupă de tezaurele sau de
averile unei instituții, în cazul concret al mînăstiriilor.
Schevofilaxul îndeplinea funcția de păstrător sau de conserva-
tor al sfintelor vase sau obiecte de cult, precum și altor lucruri con-
fecționate din metale prețioase, ca și al odăjdiilor și a tuturor obiecte-
lor de valoare ale Bisericii. Numele lui vine de la grecescul axeoocp6Xa£
care însemnează păzitor sau străjuitor al vaselor sau al obiectelor
de preț.
Hartofilaxul îndeplinea funcția de păstrător al hîrtiilor oficiale,
adică a actelor sau documentelor sau a corespondenței, precum și a arhi-
vei unui centru bisericesc. El era în același timp și șeful cancelariei
din centrele bisericești ierarhice, sau cancelarul acestora. Numele lui
vine de la grecescul xapt°?oXa£ care însemnează păzitor, paznic, strajă
sau străjuitor al hîrtiilor, în sensul de păzitor al actelor și păstrător al
lor ca documente, lucrare care și constituia îndatorirea principală a
hartofilaxului. El era ajutat ca și ceilalți arhonți, de un întreg personal
cu pregătire corespunzătoare.
Saoheliul, al cincilea arhonte sau demnitar din prima pentadă,
îndeplinea funcțiunea de inspector general al mănăstirilor de călugărițe
și de administrator al averilor acestora. Numele lui vine de la gre-
cescul aaxeXocpuXaf; care însemnează un tezaurier mai mic, care se ocupa
de administrarea unor bunuri de proporții mai mici, cum și er,au bunu-
rile mănăstirilor de călugărițe în raport cu bunurile mănăstirilor de
călugări, pentru că aceștia puteau să lucreze sau să exploateze terenuri
agricole întinse, precum și să lucreze în ateliere de tot felul, îndelet-
niciri sau munci pentru care călugărițele erau mai puțin indicate.
La cei cinci demnitari sau arhonți care formau prima pentadă, s-au
mai adăugat din veacul al XH-lea și un al șaselea arhonte important,
în persoana protecdicului,. care pînă aci era cel dintîi demnitar din pen-
tada a treia.
Protecdicul îndeplinea funcțiunea de avocat principal al unui cen-
tru ierarhic bisericesc, sau de conducător al oficiului sau al biroului de
avocați ori de jurisconsulți ai Bisericii, care se numeau ecdici. Numele

344 DREPT CANONIC ORTODOX
lui vine de la grecescul itpoxsxBixoS care însemnează avocat, în sensul de
cel care scoate dreptatea la iveală sau care apără și impune dreptul.
Pe lîngă arhonți din prima pentadă, care precum s-a văzut au de-
venit șase la număr, constituind deci o hexiadă, adică un grup de șase
demnitari, mai sînt de amintit încă o seamă de astfel de arhonți dintre
aceia a căror amintire s-a păstrat sau oare au succese pînîa astăzi în
unele centre bisericești ierarhice.
Deși nominal s-au păstrat- pe la unele centre ierarhice din Răsărit
pînă astăzi titulaturile arhonților din prima pentadă, totuși, în ge-
nere în majoritatea Bisericilor ortodoxe nu ni s-a mai păstrat decît
amintirea concretizată în numele unor distincții onorifice care se dau
clericilor din treapta presbiterilor. Astfel și în Biserica noastră, potrivit
articolului 139 din Statutul de organizare și funcționare al Bisericii
Ortodoxe Române din 1949, există distincțiile onorifice de sachelar și
de iconom, căreia i se mai adaugă și cea de iconom stavrofor, adică
de iconom care are și dreptul de a purta crucea specială ce se conferă
tot ca distincție sub numele de stavroforie. Desigur însă că nici numele
de sachelar, nici acela de iconom nu le spune nimic concret celor că-
rora li se dau aceste distincții, decît dacă se documentează asupra dem-
nităților înalte pe care le exprimau aceste titluri în Biserica de altă
dată.
Fiindcă a fost vorba mai la urmă de. protecdic ca a șasea demnitate
din prima pentadă sau din protipentada centrelor ierarhice mai impor-
tante ale Bisericii din Răsărit, amintim după el un demnitar sau un
arhonte al cărui nume și funcție au fost adeseori confundate cu ale
protecdicului. Acest demnitar se numește nomofilax.
Funcția pe care o îndeplinea nomofilaxul a fost inițial o func-
ție civilă, cărturărească, și anume aceea de rector al Școlii superi-
oare juridice din Constantinopol și chiar aceea de rector al Universi-
tății din capitala Imperiului bizantin, pentru că în centrul studiilor su-
perioai. care se făceau în această Universitate, erau așezate încă de
la înființarea ei, din anul 425, studiile juridice.
Ca oameni cunoscători ai legilor de stat, ei mai făceau parte și
din unele organe sau consilii de conducere ale Statului, iar după asemă-
narea cu aceștia, de la o vreme și Patriarhia din Constantinopol a în-
ceput să designeze cîte un nomofilax dintre demnitarii săi sau măcar
să-i confere cîte unuia dintre aceștia titlul onorific de nomofilax.
Numele acestei demnități vine de la grecescul vofxo<f>^Xa£ care
însemnează păzitor al legii sau al legilor, adică păstrător și suprave-
ghetor al legilor și al modului în care acestea se respectă sau se aplică,
deci un fel de procuror general, fie al Statului, fie al Bisericii, după cum
nomofilaxul era sau se afla în nomenclatura demnităților de stat sau
a demnităților bisericești de la principalele centre ierarhice, mai ales
de la cele patriarhale.
Dintre ceilalți înalți demnitari bisericești, unii erau clerici, iar alții
erau laici, instituirea unora se făcea prin cîte o simplă hotărîre sau
decizie scrisă a patriarhilor sau a altor căpetenii din centrele biseri-
cești mai mari, iar instituirea altora se făcea prin hirotesie, după anu-
mite formule introduse în practica bisericească a vremurilor respec-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 345
tive și din care ni s-au păstrat unele privitoare la hirotesia economu-
lui și a altor demnitari sau arhonți.
Din pentada a doua făceau parte :
1. Protecdicul, adică primul avocat al Bisericii, ca șef al colegiului
de avocați al Patriarhiei, care se numeau ecdici sau defensores, cum
se numeau de altfel toți avocații. Ținîndu-se seama de importanța lui
prin secolul al XH-lea, protecdicul, cum am arătat, a fost trecut în
pentada întîi, ca al șaselea membru, dobîndind o putere deosebită în
conducerea treburilor bisericești.
2. Protonotarul, adică primul notar, era purtătorul corespondenței.
El încheia procesele verbale ale ședințelor din consiliul sau din sinodul
patriarhal.
3. Referendariul, numit uneori și apocrisiar, era reprezentantul pa-
triarhului la curtea imperială, care mijlocea relațiile dintre patriarh și
împărat. In afară de acest fel de apocrisiar sau de trimis, sau de sol
patriarhal la curtea imperială, mai existau numeroși apocrisiari sau soli
bisericești, care asigurau legătura permanentă bisericească și politică
între patriarhi și între alte centre bisericești ca : mitropoliile, arhiepis-
copiile, exarhiile și chiar episcopiile între ele, precum și ale 'acestora
cu centrele patriarhale și cu autoritățile de stat. De asemenea și mă-
năstirile aveau apocrisiari sau soli cu același fel de misiuni.
Toți apocrisiarii formau corpul diplomaților bisericești.
Este de menționat că funcția de apocrisiar putea fi deținută și de
laici, dar ea se încredința de obicei diaconilor, și că celelalte patriarhii,
inclusiv cea de la Roma, aveau apocrisiari permanenți pe lîngă Patriar-
hia din Constantinopol. Unul dintre apocrisiarii Romei la Constanti-
nopol a fost, ca diacon, si Sfîntul Grigorie Dialogul, 1a. sfîrșitul veacu-
lui VI. .
Apocrisiarii s-au mai numit și «exarhi» — trimiși, presvevți-amba-
sadori, capu-chehaie, etc., iar în Apus li s-a mai zis și li se zice și azi
legați, legați papali, nunții, etc.
• 4. Logotetul sau logofătul, care era păzitorul sigililor patriarhale
și totodată controlorul conturilor din Biserica patriarhală, demnitate
care a putut fi ocupată și de Iaci. După 1453, la Patriarhia din Constan-
tinopol, cea mai înaltă demnitate după-patriarh,deveni aceea de mare
logofăt, încredințată unui laic care avea misiunea de a mijloci rela-
țiile dintre patriarh și sultan ; era principala persoană civilă, care lua
parte la intronizarea noului patriarh și la administrația bisericească.
Din pentada a treia amintim pe :
— învățătorul Evangheliei, învățătorul Apostolului, eromnimnul,
se îngrijea de ceremonialul bisericesc, predicatorul etc.
Corul din stînga se compunea din 30 de funcționari, adică din șase
pentade. După importanța lor amintim pe următorii : ,
1. Protopresbiterul sau arhipresbiterul, era cel dintîi dintre pres-
biterii Bisericii patriarhale. El stătea la liturghie de partea stingă, ime-
diat lîngă patriarh, pe care îl împărtășea (de la care primea împartă-

346 DREPT CANONIC ORTODOX
șania) ; avea grijă de catedrală, liturghisind în absența patriarhului și
ajuta patriarhul la hirotonia preoților.
2. Exarhul era inspectorul patriarhului în teritoriile peste care era
numit, exercitînd din încredințarea și în numele patriarhului toate atri-
buțiile lui, care erau fixate în scris și raportînd cele constatate.
3. Arhontul, avea misiunea de a trimite crucea patriarhală la înte-
meierea bisericilor, împărțea antimisele și mirul și toate cele necesare
pentru Sfînta liturghie. Tot el era acela care înfigea crucea la ridicarea
altarelor mănăstirilor sau bisericilor stavropighii.
4. Protodiaconul sau arhidiaconul era primul diacon al catedralei.
La început, avînd mari drepturi, fiind uneori numărat printre demni-
tarii corului din dreapta. Cu timpul, atribuțiile lui au .scăzut, rămî-
nînd numai cu serviciul liturgic.
5. Catehetul era învățătorul celor ce se pregăteau să primească cre-
dința creștină îngrijindu-se totodată să instruiască pe credincioși sau
pe cei veniți de la altă religie.'
6. Periodeptul cerceta în numele patriarhului toate parohiile, con-
trolînd activitatea pastorală și catehetieă a clerului, cît și purtarea lor
morală.
7. Eclesiarhul purta grijă de pregătirea celot trebuincioase ser-
viciului divin, de curățenia și luminatul bisericii, de aranjarea locurilor
de ședere pentru cei ce veneau la biserică, de trasul clopotelor, avînd
ca subaltern un paraclisier.
8. Amintim încă pe protopsalt, pe cei doi «domestici» sau condu-
cători de coruri, pe primiceri, adică primul dintre cîntăreți, canonarhul,
adică cel ce orînduia cîntarea canonului, pe primul lector și slujbașii
inferiori de la cancelariile celor din prima pentadă, precum și diferiții
slujitori casnici ai patriarhului.
Unii dintre arhonți aveau la dispoziție numeroși slujitori sau func-
ționari auxiliari, purtînd fiecare grade deosebite, iar alții erau ajutați
de slujitori din aceeași treaptă eu ei, care le erau însă subordonați ea
unor întîistătători sau președinte de colegiu.
După cum s-a mai spus, organizarea curții patriarhale din Con-
stantinopol a fost imitată și de alte curți patriarhale sau episcopale,
neajungînd însă la proporțiile celei constantinopolitane, adoptîndu-se și
unele modificări de titluri și de funcții după împrejurările locala,
Demnitarii curții patriarhale, la început, erau aleși dintre clericii de
mir, iar mai tîrziu din cauza cinstei deosebite de care s-a bucurat clerul
monahal, ei au fost înlocuiți aproape în întregime cu monahi. în se-
colul al XH-lea, Mihail, patriarhul Conistantinopolului, a dispus ca
aceste funcții,- să fie ocupate numai de clerul mirean. Totuși, la scurtă
vreme după aceea, clerul monahal este din nou admis la curtea pa-
triarhală, însă cu anumite restricții.
Drepturile și datoriile fiecărui demnitar se desfășurau în mod in-
dependent, fără nici o încălcare a unuia peste drepturile altuia, exer-
citînd atribuțiile lor, din încredințarea și în numele patriarhului.
Membrii consiliului patriarhal ca organ ajutător și sfătuitor al
patriarhului, de obicei era compus din demnitarii pentadei întîi, cîțiva

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 347
din pentada a doua, protopresbiterul dn corul sting, iar la dorința pa-
triarhului mși puteau lua parte și alți clerici mai cu vază.
Atribuțiile consiliului patriarhal au fost și sînt în legătură cu
ajutorul pe care acești demnitari îl dau patriarhului, prin informațiile
și sfatul lor, în problemele importante din cadrul patriarhatului.
Demnitarii bisericești de la centrul patriarhal din Roma, precum
s-a mai spus, au început a se numi de la o vreme cardinali, în sens
propriu, adică slujitori principali ai Bisericii, și colaboratori principali
ai patriarhului Romei sau ai papei.
Pentru a face față trebuințelor vieții bisericești din Apus, grupul
sau colegiul cardinalilor a fost împărțit tot într-un fel de pentade cărora
însă li s-a dat de la o vreme numele de oficii și apoi acela de con-
gregații.
Principalele congregații cu caracter și eu rostifri de pentade din
centrul bisericesc de la Roma, au fost ca și cele din Bizanț, tot în număr
de trei.
Acestora li s-au adăugat alte congregații sau grupuri de cardinali
și de alți slujitori bisericești, ajungînd cu vremea la numărul de 11.
Congregațiilor li s-au mai adăugat și alte organe centrale de con-
ducere numite dieasterii romane, adică foruri de judecată în sensul că
ele judecau sau apreciau trebuințele Bisericii și hotărau asupra măsuri-
lor ce trebuiau să fie luate, iar nu în sensul că erau instanțe de judecată
propriu-zise. Dintre acestea fac parte totuși și unele instanțe de judecată
create mai tîrziu, și anume Sacra Romana Rota și Penitenciaria.
Toate dicasteriile romane, împreună eu congregațiile și eu celelalte
organe ajutătoare, avînd în frunte Secretariatul de Stat al Vaticanului,
formează Curia papală, nume care însemnează de fapt un organ repre-
zentativ de conducere centrală al Statului sau al Bisericii. Și acest
nume a fost adoptat în terminologia folosită pentru designarea organu-
lui corespunzător din viața de stat.
După exemplul curiei papale, pe lîngă fiecare ierarh al Bisericii
din Apus s-au creat niște organe centrale de conducere, care se numesc
tot curii.
Din acestea fac parte în primul rînd așa-zișii canoniști, care nu –
sînt decît consilierii ehiriarhilor, al căror număr variază după trebuin-
țele și posibilitățile fiecărui centru bisericesc.
Numele de canonici vine de la faptul că după ce s-a început orga-
nizarea centrelor episcopale în crearea unui număr de consilieri din
clerul eparhiei, care formau un sfat sau un presbiteriu resfrîns al epis-
copului, s-au stabilit anumite rînduieli, reguli sau canoane după care
trebuiau să viețuiască și să lucreze aceștia, așa încît cei cărora li se
aplicau canoanele respective au început a fi numiți canonici, adică trăi-
tori ai unei vieți rînduită prin canoane.
Cea mai veche amintire despre organizarea grupurilor de canonici
în Biserica diin Apus datează de pe la anul 780, cînd episcopul Chrode-
gang de Metz și-a creat cel dintîi consiliu de canonici, care de fapt era
atunci un consiliu asemănător eu un grup de sineeli, trăitori pe lîngă
episcopii din Orient.

348 DREPT CANONIC ORTODOX
Tot după asemănarea cu sincelii, in fruntea cărora a fost așezat
cîte un protosincel, și în fruntea canonicilor a fost așezat cîte un prim-
canonic.
*
Atît modul de organizare al organelor ajutătoare ale chiriarhilor
începînd de !la episcopi pînă la patriarhi și papi, cît și numărul și atri-
buțiile acestor organe au suferit mereu schimbări în decursul timpului.
Ceea ce s-a păstrat însă statornic a fost presbiteriul, sau grupul de cle-
rici din toate treptele și de laici din jurul centrelor eparhiale și ale
centrelor mai înalte bisericești. Acestea fie că se numesc consilii, sfa-
turi, cancelarii sau curii, sînt tot vechile presbiterii, ca chip și ase-
mănare.
In Biserica Oștodoxă Română, potrivit legiuirilor în vigoare, pe la
centrele eparhiale, mitropolitane și la centrul patriarhal, există urmă-
toarele organe ajutătoare ale chiriarhilor, derivate din vechile presbi-
terii și urmașe ale acelora : vicar, consilier, inspector, canonist-consi-
lier juridic, consistoriabil, deputat în corporațiile bisericești, contabil,
inginer, tehnician, funcționar, etc.
Deși toate organele de care ne-am ocupat îndeplinesc pe lîngă
chiriarhii de diverse trepte funcția de organe ajutătoare ale chiri-
arhilor, totuși atît prin poziția cît și prin importanța lucrărilor pe care
sînt chemate să le săvîrșească aceste organe, ele constituie auxiliare
obligatorii ale chiriarhilor și prin însuși acest fapt ele dobîndesc carac-
terul de organe deliberative, cu atribuții proprii și eu răspundere pro-
prie, chiriarhii fiind obligați în activitatea lor să țină seama de hotărî-
rile sau recomandările pe care le iau sau pe care le fac aceste organe,
atunci cînd ele sînt în conformitate cu legile bisericești și nu sînt
potrivnice intereselor bisericești. In caz contrar chiriarhii au nu numai
dreptul, ci și îndatorirea de a. nu da urmare hotărîrilor sau recoman-
dărilor organelor lor ajutătoare, dar au în același timp și îndatorirea
ca în asemenea cazuri să motiveze respingerea hotărîrilor sau reco-
mandărilor organelor lor auxiliare. Aceasta nu este numai o îndatorire'
legală ci este totodată și o îndatorire morală și religioasă, chiriarhii
fiind cîrmuitorii și răspunzătorii principali pentru cîrmuirea eparhiilor
și pentru îndrumarea pe căile cele mai bune a tuturor credincioșilor,,
inclusiv a clericilor de sub jurisdicția sa.
5. Raporturile ierarhice dintre treptele clerului
și ascultarea canonică
In orice societate se creează raporturi determinate între cei care
o alcătuiesc, adică între membrii ei. Dintre aceștia unii au un fel de
rosturi, alții alt fel de rosturi, nu toți pot fi puși pe aceeași treaptă
adică nu pot face toți unul și același lucru, ci treburile de făcut în
interesul societății respective, ca și a fiecărui membru în parte se repar-
tizează după principiul elementar al diviziunii muncii și după trebuin-
țele sau nevoile cele mai de căpetenie, cele mai statornice sau cele mal
presante ale întregii societăți.

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 349
Pentru îndeplinirea lucrărilor prin care se satisfac nevoile respec-
tive, se designează anumite persoane care sînt investite prin voința
membrilor societății, eu o seamă de drepturi, fără de care nu ar putea
să-și îndeplinească îndatoririle sau lucrările ce li se trasează sau li
se stabilesc în chip de funcții sau simple sarcini.
în felul acesta, potrivit lucrărilor pe care le săvîrșesc și potrivit
drepturilor care le creează posibilitățile de a săvîrși lucrările respective,
persoanele chemate la activitățile de acest fel, âe deosebesc prin po-
ziția lor de ceilalți membri ai societății, dar se deosebesc în același
timp și între ele, unele situîndu-se pe o poziție mai înaltă, iar altele
pe poziții inferioare. Scară treptelor sau a funcțiilor pe care" se află
și pe care le îndeplinesc aceste persoane, precum și scara pozițiilor
deosebite pe care se află fiecare dintre ele, se numește ierarhie.
în cadrul acesteL ierarhii, se stabilesc raporturi întemeiate pe po-
ziția fiecărei trepte și sintetizate în drepturile și îndatoririle fiecăreia.
Suma acestor drepturi și îndatoriri, determină și limitează sau delimi-
tează cercuri de activități pe care le poate săvîrși persoana respectivă
în exercițiul funcțiunii sale, fie acționînd direct, fie îndrumînd, contro-
lînd și supraveghind anumite lucrări, iar în acest cerc în care persoana
respectivă poate, să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească înda-
toririle, se cheamă cerc de competență sau mai simplu, competența unei
funcții. Cuvîntul competență are însemnarea de lucru care îi revine
sau la care este îndreptățit.cineva, sau mai precis îndreptățirea care
i se cuvine, și care îi revine în mod legal cuiva.
în felul acesta, se înțelege că în cadrul funcțiilor pe care le înde-
plinesc persoanele ce fac parte din ierarhia unei societăți, se stabilesc
și raporturi între competențe, raporturi care au de asemenea caracter
ierarhic fiind determinate. de poziția pe care se găsesc unele față de
altele, respectivele cercuri de competență.
Dar, pentru a determina și pentru a exprima într-un alt fel, adică
într-un chip detașat de o anumită persoană, cercul de competență, adică
suma de drepturi și de îndatoriri caracteristice pentru o anumită func-
ție, sau care constituie conținutul obiectiv al funcției respective, se
mai folosește și cuvîntul oficiu. Prin urmare, fiecare cerc de compe-
tență este concretizat și mai precis în cîte un oficiu care există și în
mod independent de persoana căreia i se atribuie, sau care ia asupra
sa drepturile și îndatoririle care dau consistență juridică oficiului res-
pectiv.
Oficiile" au o caracteristică aparte că ele există sau pot exista și pot
dura indiferent de persoanele care le ocupă sau cărora le sînt încre-
dințate, așa încît cu raportare la persoană, oficiile reprezintă o formă
permanentă în care se exprimă în limbaj juridic noțiunea de funcție.
Din cele spuse despre oficii, se poate înțelege cu ușurință că în
afară de ierarhia persoanelor și a cercurilor de competență, în cadrul
fiecărei societăți organizate apare în mod necesar, sau se stabilește și
o ierarhie a oficiilor.
De obicei, raporturile dintre persoanele care dețin drepturi și care
îndeplinesc îndatoriri precis determinate în cadrul unor funcții, ca

350 DREPT CANONIC ORTODOX
și raporturile dintre cercurile de competență și dintre oficii, se nu-
mesc raporturi ierarhice.
In Biserică, aceste raporturi își găsesc expresia cea mai concretă
și mai curentă în raporturile ierarhice dintre treptele clerului.
Cum se prezintă aceste raporturi, care sînt normele care le deter-
mină și le reglementează ?
Raporturile ierarhice dintre treptele clerului se prezintă ca ra-
porturi determinate de trei considerente importante, care constituie și
principalele criterii după care se stabilesc, se organizează și se regle-
mentează aceste raporturi.
Primul. criteriu sau primul considerent,' care determină stabilirea
unei ierarhii și a unor raporturi de tip ierarhic între diferitele trepte
ale clerului, îl reprezintă starea harică a acestor trepte, adică acea stare
care se creează fiecăreia prin actul hirotoniei. Și după cum se știe, acest
act conferă numai trei stări barice care reprezintă fiecare starea preo-
țească într-o anumită treaptă. Prin această stare harică, se deosebesc
și se situează în următoarea ierarhie, adică pe următoarea scară ierar-
hică, cele trei trepte ale preoției de instituire divină :
— treapa cea mai înaltă o au, și prin ea se găsesc în fruntea în-
tregii preoții, episcopii sau în genere arhiereii.
— treapta a doua o au presbiterii, iar
— treapta a treia o au diaconii.
După cum s-a văzut, deosebirea esențială dintre acestea constă în
starea harică ce li se conferă prin hirotonie, înzestrîndu-le pe fiecare
cu mijloacele harice necesare, pentru săvîrșirea unor anumite lucrări
sfinte și anume, pe episcopi pentru săvîrșirea tuturor lucrărilor sfinte,
pe presbiteri, pentru săvîrșirea celei mai mari părți dintre lucrările
sfinte, iar pe diaconi, pentru săvîrșirea unui minim de lucrări sfinte.
Potrivit deci stării harice a fiecăreia dintre trepte, episcopii sînt
în fruntea stării preoțești, după ei uimînd în treaptă presbiterii și apoi
diaconii. Această înșirare treptată a lor sau această ierarhie îi obligă
pe presbiteri să fie subordonați episcopilor, ca treaptă inferioară față
de aceștia, iar pe diaconi, să fie subordonați atît presbiterii ori, cît și
episcopilor, ca treaptă inferioară celor două trepte mai înalte.
Dar și totalitatea treptelor de instituire divină se situează ierarhic
pe o poziție mai înaltă față de 'treptele de instituire bisericească, care
nu au hirotonia în vreuna din cele trei trepte de instituire divină, ci
care se instituie prin hirotesie, începînd de la ipodiacon în jos.
Al doilea criteriu sau al doilea considerent ,pe baza căruia s-a sta-
bilit și se păstrează o altă categorie de raporturi ierarhice între diver-
sele trepte ale clerului, îi reprezintă poziția -onorifică ce s-a conferit
sau se conferă unora dintre treptele preoției de instituire divină, dîn-
du-li-se titluri și privilegii de onoare deosebite pentru fiecare din cele
trei trepte de instituire divină și corespunzătoare stării harice ale
acestora.
După criteriul poziției onorifice sau a privilegiilor de onoare ale
unora dintre treptele clerului de instituire divină, s-au stabilit încă din
vremuri vechi, raporturi ierarhice deosebite între deținătorii fiecăreia
dintre cele trei trepte ale preoției, adică între episcopi, între preoți

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 351
și între diaconi. Unii episcopi au dobândit titlul onorific de arhiepiscop,
unii dintre presbiteri au dobîndit titlul onorific de arhipresbiter sau
protopresbiter, iar unii dintre diaconi pe acela de arhidiacon sau proto-
diacon.
De asemenea, mai ales între episcopi s-au stabilit raporturi ierar-
hice onorifice" și după alte criterii, ținîndu-se mai ales în considerație
deosebită episcopii din cetățile sau din localitățile în care au propo-
văduit și au slujit Sfinții Apbstoli, motiv pentru care di s-au zis scaune-
lor ocupate de aceștia, scaune apostolice. Un alt motiv pentru care li-
s-a acordat unora dintre episcopi cinstire deosebită sau o treaptă mai
înaltă în ierarhia onorifică, a fost acela reprezentat de faptul că unii
rezidau în cetăți mai importante, iar alții în cetăți mai mici și mai puțin
însemnate.
Al treilea criteriu sau considerent, pentru care s-au stabilit și se
păstrează felurite raporturi ierarhice între treptele clerului, îl repre-
zintă poziția jurisdicțională, împreunată sau neîmpreunată cu poziția
onorifică, pe care sînt situați sau pe care se află diversele trepte ale
preoției de instituire divină.
Cît privește ierarhia jurisdicțională sau raporturile ierarhice sta-
bilite după criteriul poziției jurisdicționale a diverselor trepte ale cleru-
lui de instituire divină, aceasta a fost stabilită de ândată ce membrilor
aceleiași trepte li s-a conferit sau a început a li se conferi pentru ra-
țiuni determinate de nevoile vieții bisericești ca și pentru altele de-
terminate de adaptarea organizației bisericești la formele de organizare
teritorială a Statului, atribuții' deosebite, adică drepturi și îndatoriri
îi distanțau pe unii de alții, situîndu-i pe unii în frunte, iar pe alții
în urma lor.
Acest proces a avut loc la nivelul fiecăreia dintre cele trei' trepte
de instituire divină, adică la nivelul diaconatului, la acela al presbi-
teratului și mai ales la acela el episcopatului, la care s-au stârnit încă
de timpuriu aprige întreceri, nu numai pentru întîietatea onorifică, ci
cu deosebire pentru întîietatea jurisdicțională.
Diferențierile' la care s-a ajuns în mod firesc și inevitabil între
slujitorii din aceeași treaptă a preoției sacramentale, au dus la crearea
treptelor de instituire bisericească ale clerului, de care ne-am ocupat în
altă parte, arătând care sînt treptele de această natură, dezvoltate din
treapta diaconiei, din aceea a presbiteratului ca și din aceea a episco-
patului.
E destul să reamintim în această privință aci poziția pe care au
dobîndit-o sub raport jurisdicțional mitropoliții față de episcopi, mi-
tropoliții primați și exarhii, ca' și arhiepiscopii față de ceilalți episcopi
și mitropoliți și în cele din urmă patriarhii. Toți aceștia, deși egali în
privința stării harice, avînd toți treapta epscopatului ca treaptă a preo-
ției și drepturile de bază legate de această treaptă, au ajuns să
se deosebească foarte mult sub raportul drepturilor și îndatoririlor de
natură strict juridică, oare a trebuit să li se determine poziția lor su-
perioară față de episcopii simpli sau față de episcopii din alte trepte
pe scara jurisdicțională a demnităților sau a treptelor ierarhice de insti-
tuire bisericească.

352 DREPT CANONIC ORTODOX
Se înțelege de la sine că atît raporturile ierarhice intre treptele
clerului determinate de starea harică a acestora, cît și raporturile ierar-
hice determinate de poziția onorifică ea și de poziția jurisdicțională în
care se găsesc unele față de altele, au făcut obiectul multor preocu-
pări ale sinoadelor sau în genere ale organelor de conducere bisericeas-
că, acestea trebuind să reglementeze prin anumite rînduieli su canoane
modul în care trebuieisc observate și îndeplinite îndatoririle ca și drep-
turile legate de fiecare dintre treptele ierarhiei sacramentale, ale celei
onorifice și ale celei jurisdicționale.
Cele mai importante norme canonice care determină raporturile
ierarhiei de instituire 'divină sînt cuprinse in cîteva dintre canoanele
apostolice, ale Sinoadelor ecumenice și ale sinoadelor locale.
Astfel canonul 39 apostolic cuprinde următoarele reguli : «presbi-
terii și diaconii să nu săvârșească nimic fără știrea și aprobarea epis-
copului».
De la această rînduială generală, care arată că presbiterii și dia-
conii trebuie să fie supuși episcopilor, se trece în canonul 55 apostolic,
la o măsură represivă împotriva clericilor, care' ar fi nesupuși sau care
ar manifesta nesupunere față de episcopi, chiar și numai prin defăi-
mare, dispunîndu-se «că dacă vreun cleric ar defăima pe episcop, să
se caterisească»; într-un mod mai categoric, le cheamă la ordine și la
supunere față de episcop și față de presbiteri pe diaconițe,- canonul 19
al Sinodului I ecumenic, care dispune ca acestea 'să nu se enumere între
clerici, fiindcă nu au nici un fel de hirotonie.
într-un mod și piai categoric, dispun în privința respecătrii ierar-
hiei dintre treptele clerului de instituire divină canonul 7 al Sinodului VI
ecumenic, al cărui cuprins este în esență următorul : «hotărîm ca dia-
conul, chiar dacă s-ar găsi în demnitate (dregătorie) să nu șeadă îna-
intea presbiterului»; canonul 16 IV ecumenic care lămurește înțelesul
numărului de șapte al diaconilor consacrați a servi la agape, și cano-
nul 15 Neoceezareea, în care, după cum se vede, sub diverse pretexte,
diaconii încălcaseră rînduiala tradiționala privitoare la raporturile ie-
rarhice dintre treptele clerului, ajungînd să o ia înaintea preoților și a
episcopilor, mai ales sub pretextul că ar deține unele dregătorii bise-
ricești mai înalte pe la centrele eparhiale.
Luînd atitudine împotriva acestor nesocotiri din partea diaconilor,
a ierarhiei de bază oare este cea determinată de starea harică a trep-
telor clerului, canonul îi cheamă la ordine, dispunînd că cei ce vor mai
încălca de acum înainte această rînduială,' să fie pedepsiți și ca toți cei-
lalți clerici să observe raporturile ierarhice care se stabilesc între
trepte după starea harică și după legile bisericești, «pentru că dregă-
toriile bisericești», «sînt mai presus decît dregătoriile cele lumești».
Luîndu-se măsurile arătate din pricina dezordinilor care s-au pro-
dus în relațiile dintre treptele clerului, s-a mai dispus apoi printr-o altă
serie de canoane, ca toți clericii să se supună episcopilor (can, 8,
IV ec. și can. 20 Laodiceea) să nu defaime treptele inferioare pe cele su-
perioare (can. 55, 56 apostolic), să nu se sustragă autorității episcopului
prin schismă (can. 31 apostolic și can. 5 Antiohia), să-i dea episcopului
cinstea cuvenită, de asemenea și episcopii mitropoliților și mitropoliții

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 353
patriarhilor, ponienindu-i și la sfintele slujbe (can. 13, 14 și 15 sin. I—II
Constantinopol) și în fine, să nu conspire nici un cleric împotriva su-
periorilor săi ierarhici sau în orice alt chip, unul împotriva altuia (can.
18 IV ec. și can. 34 VI ec.).
Tot pentru a sublinia necesitatea păstrării disciplinei în viața bi-
sericească și prin observarea raporturilor ierarhice firești între trep-
tele clerului, s-a dispus apoi prin canoane ca măsurile disciplinare luate
de un episcop să nu poată fi ridicate de un alt episcop decît după
moartea celui care le-a luat (cain. 6 Antiohia). în același fel s-a dis-
pus și în privința aplicării epitimiilor de către episcop și de către pres-
biter (can. 6 Antiohia etc.).
Normele canonice care determină, sub aspectele relevate, raportu-
rile dintre membrii clerului, au avut în vedere mai întîi ierarhia pe
care o creează între treptele preoției de instituire divină starea harică
a fiecăruia, apoi și lucrările pe care le săvîrșeau aceste trepte și numai
în al treilea rînd îndatorirea pe care o au treptele preoției de a res-
pecta ierarhia dintre ele pentru rațiuni de disciplină, adică de bună
rînduială în viața Bisericii.
Dintre canoanele menționate, unele cuprind și norme privitoare la
raporturile ierarhice onorifice dintre trepte, și anume: canoanele 13, 14
și 15 ale sinodului I—II Constantinopol, cărora li se mai pot adăuga
destule altele mai vechi, care stabilesc ierarhia onorifică dintre scau-
nele principale și deci- dintre principalii ierarhi ai Bisericii. Astfel sînt
canoanele 6 și 7 I ecumenic ; 2 și 3 II ecumenic ; 24 IV ecumenic ;
36 VI ecumenic, etc.
Numeroase alte canoane reglementează apoi și raporturile ierarhice
jurisdicționale între treptele clerului, stabilind jurisdicția episcopilor
asupra preoților și diaconilor, ca și asupra restului clerului inferior,
apoi jurisdicția tuturor celorlalte trepte ierarhice mai înalte dezvoltate
din treapta de episcop, arătînd cum în diferite privințe treptele inferi-
oare se găsesc în dependență și subordonare față de cele superioare, a
căror poziție se reliefează nu numai prin actele de jurisdicție comună,
ci și prin unele de jurisdicție extraordinară, cum sînt cele derivate din
dreptul de devoluțiune. Dintre aceste canoane menționăm : can. 1, 2,
34, 35 și 37 ap., apoi can. 4, 5, 6 I ec. etc., precum și can. 11 VII ec.
privitor la dreptul de devoluțiune.
Tot ca o expresie a jurisdicției extraordinare a treptei celei mai
înalte din ierarhia bisericească, a Patriarhatului, trebuie considerat și
dreptul de stavropighie, care s-a introdus prin obicei și s-a practicat tot
pe baza acestuia, timp îndelungat, nefiind totuși prevăzut și în canoane.
*
Luînd în considerare raporturile ierarhice dintre treptele cierului
rezultă în ansamblu că dependența sau subordonarea unora față de al-
tele impune treptelor inferioare supunere sau ascultare față de trep-
tele superioare. Această supunere sau ascultare cunoscută și sub nu-
mele de obediență, este o îndatorire care derivă în primul rînd din
învățătura dogmatică despre preoție și despre cele trei trepte ale ei de
instituire divină.
23 — Drept canonic ortodox

354 DREPT CANONIC ORTODOX
în conformitate eu această învățătură treptele inferioare nu pot
săvîrși anumite lucrări pe care le săvîrșesc treptele superioare, așa
încît cele dintîi sînt puse într-o subordonare firească determinată atît
de starea lor harică, cît și de lucrările pe care le săvîrșesc sau de
îndreptățirile care rezultă din starea lor harică. Deci îndatorirea lor de
ascultare sau de supunere derivă din îndatorirea de a respecta starea
harică superioară a treptelor mai înalte.
Această îndatorire numită în mod curent ascultare canonică, fiind
observată pe cale de obicei sau prin practica de totdeauna a vieții bi-
sericești, a fost miai apoi specificată și în textul principalelor canoane
pe oare le-am văzut și anume în can. 39 ap., 18 1 ec., 7 VI ec., 8 IV ec.,
20 Laodiceea.
Fără de această ascultare nu este cu putință păstrarea bunei rîn-
duieli în Biserică și desfășurarea lucrării mîntuitoare pe care trebuie să
o îndeplinească slujitorii Bisericii. Observarea ei este principala îndato-
rire care revine membrilor clerului, ca un imperativ care se degajă din
însuși respectul sau cinstirea care trebuie să o arate față de preoție și
față de rostul acesteia în viața bisericească. Ea face parte din rînduiala
păstrată după pilda și după învățăturile Sfinților Apostoli, deci din tra-
diție apostolică.
în cadrul îndatoririi la ascultarea canonică, diaconii și toate trep-
tele inferioare lor, ca și cele derivate din treapta diaconiei, ca trepte
superioare, sînt obligați la supunere față de presbiteri și față de trep-
tele derivate din aceea de presbiter, precum și față, de episcopi și față
de treptele care s-au născut din treapta episcopală.
La rîndul lor treptele inferioare diaconilor sînt datoare cu ascul-
tare canonică față de diaconi.
Presbiterii din orice treaptă isînt datori eu ascultare canonică față
de episcopii din orice treaptă, se înțelege eu deosebirile pe oare le
impune apartenența lor jurisdicțională de un episcop sau de altul, de
un mitropolit sau de alte trepte mai înalte.
La rîndul lor, toate treptele episcopatului au îndatorirea ascultării
canonice față de sinoade.
în legătură cu ascultarea canonică la care sînt îndatorate treptele
clerului unele față de .altele, se face adeseori greșeala de a se mini-
maliza în fața acestei îndatoriri, drepturile tot atît de canonice ale
treptelor inferioare față de treptele superioare, socotindu-se uneori că
treptele inferioare ar avea numai îndatoriri canonice nu și drepturi ca-
nonice față de cele superioare. Cu deosebire se face această greșeală
atunci cînd preoții sau presbiterii sînt înfățișați ca simpli delegați ai
episcopilor, iar nu ceea ce sînt de fapt, o treaptă aparte a preoției sau a
stării preoțești c'are există prin instituire divină. Se înțelege că privită
poziția presbiterilor față de episcop prin prisma socotinței greșite că ei
ar fi numai delegați ai episcopilor, îndatorirea lor la ascultarea cano-
nică față de episcop apare fără reversul firesc al îndatoririlor, adică
fără drepturile care le-ar reveni în mod tot iatît de canonic în raport cu
treapta episcopală, pe cînd dacă treapta de presbiter este privită prin
prisma instituirii ei divine, atunci îndatorirea ascultării canonice față
de episcop apare dublată și determinată mai precis în conținutul său

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 355
prin drepturile canonice care îi revin în virtutea calității sale de treaptă
de instituire divină, iar' nu de simplă instituire omenească, pe cale de
delegare.
Pe de altă parte, ascultarea canonică în raporturile dintre sluji-
torii Bisericii constituie un exemplu care servește ca îndrumare perma-
nentă pentru -credincioși în privința ascultării cu care sînt datori și aceș-
tia la rîndul lor față de clerici, căci fără de pilda stării preoțești în
această privință, numai povățuiriile și îndrumările verbale ale clerului
nu ar reuși să creeze și să păstreze starea de bună rînduială ,în Biserică.
Dar și îndatorirea credincioșilor de a da ascultare clerului și normelor
după care se rînduiesc treburile vieții bisericești este tot o ascultare
canonică întemeiată pe obicei sau pe practica îndelungată a vieții bi-
sericești, precum și pe anumite prevederi ale canoanelor (can. 84 ap.).
în această privință, mai grăitoare însă decît practica îndelungată
și decît îndrumările canoanelor sînt cuvintele Mîntuitorului adresate
Sfinților Săi Apostoli iîn timpul pregătirii lor pentru misiunea cu care
îi trimitea în lume, înzestrîndu-i și eu mijloacele sau cu puterile ne-
cesare îndeplinirii acestei misiuni. Dîndu-le aceste puteri, le-a zis :
«Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi» (loan 20, 2).
«Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, iar cine se leapădă de voi,
de Mine se leapădă și de cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16; Mt. 6,
40; loan 13, 20).
în aceste cuvinte ale Mântuitorului își are începutul întreaga as-
cultare canonică din Biserică, în primul rînd aceea la care sînt obligați
cei ce fac parte din preoție și apoi aceea la care sînt obligați credin-
cioșii față de slujitorii Bisericii.
Dar în afară de aceste două feluri de ascultări canonice, în Biserică
se mai cunoaște de la o vreme și un al treilea fel de ascultare canonică
și anume acela care se practică în viața monahală. După cum se știe, acest
fel de ascultare constituie o îndatorire care se ia prin vot special sau
printr-o iuruință aparte de către cei care intră în cinul monahal. Acest
vot se numește votul ascultării și reprezintă unul din cele trei voturi prin-
cipale ale vieții monastice care sînt : votul ascultării sau supunerii, vo-
tul sărăcirii de bună voie și votul castității.
Dintre aceste voturi cel mai greu este tocmai votul ascultării, pen-
tru că el nu rezidă într-o ascultare canonică simplă, ca aceea la care
sînt obligați membrii clerului între ei sau credincioșii laici față de cle-
rici, ci într-o ascultare extraordinară care obligă la supunerea necon-
diționată a monahilor față de superiorii lor din cinul monahal și în pri-
mul rînd față de episcopul în a cărui eparhie se găsesc. Această su-
punere necondiționată implică completa lepădare de sine sau renunțarea
la orice fel de drepturi, afară de acela fără de care un om nu ar putea
să existe, adică dreptul la hrană, la îmbrăcăminte și la adăpost. La toate
celelalte drepturi monahul renunță prin votul ascultării sau supunerii
necondiționate, așa încît el apare în fața superiorilor săi complet lipsit
de drepturi, ceea ce nu este cazul în raporturile de supunere canonică
dintre membrii clerului, precum și în raporturile de ascultare canonică
dintre credincioșii laici și slujitorii Bisericii. Acest lucru trebuie bine
precizat pentru a nu se încerca aplicarea rînduielilor privitoare la as-

356 DREPT CANONIC ORTODOX
cultarea canonică a monahilor și în raporturile dintre membrii clerului
sau în raporturile dintre aceștia și credincioși.
Sub acest întreit chip sub care se prezintă ascultarea canonică în
Biserică, ea constituie una din pîrghiile principale pe care se reazemă
întreaga structură socială a Bisericii, întreaga ei organizare și lucrare,
pentru că fără de ascultarea la care sînt îndatorați în felul arătat toți
membrii Bisericii, structura ei socială ar fi supusă destrămării, pentru
că ar slăbi coeziunea membrilor Bisericii, nepăstrîndu-se între ei ra-
porturile elementare de respect și prin aceasta disciplina necesară. De
asemenea fără de ascultarea canonică s-ar destrăma însăși organizarea
Bisericii, căci unitățile organizatorice ale Bisericii și organele de con-
ducere ale acestora ar fi lpsite de principalul element uman, pentru a
se putea constitui, pentru a. putea dura și lucra, așa încît fără de acesta
nici lucrarea Bisericii nu s-ar putea desfășura în chip eficace.
Dar îndatorirea ascultării canonice, așa precum am mai amintit se
extinde și își găsește aplicare și în raporturile dintre diversele instituții
sau așezăminte ale Bisericii, precum și în raporturile dintre unitățile ei
organizatorice, locale și teritoriale, cele inferioare fiind obligate să dea
urmare îndrumărilor și măsurilor luate de cele superioare.
Aceeași îndatorire există apoi și între diversele tipuri de organe
colegiale de conducere a Bisericii, adică între diversele feluri de sinoade
sau de organe colective.
*
După cele arătate sau doar menționate pe scurt, se poate vedea
că ascultarea canonică se prezintă eu înfățișarea și cu rostul unui liant
social în viața Bisericii, liant în alcătuirea sau în conținutul căruia intră
mai multe elemente, oare-i dau un rost deosebit de important și anume :
credința comună, normele religioase și morale întemeiate pe credință
și în al treilea rînd normele juridice care precizează și mai concret în-
datorirea ascultării canonice.
Gheag al vieții bisericești și pîrghie tare a lucrării pe care o să-
vârșește Biserica în lume, ascultarea canonică nu poate fi localizată
numai la vreo categorie de lucrări care se săvârșesc ân Biserică,, numai
la anumite stări sau realități ale vieții bisericești, ci ea ni se înfățișează
ca un veșmânt religios moral și juridic al întregului corp al Bisericii,
al întregii ei structuri și lucrări. Așa încît se poate spune că cine iese
din ascultarea canonică iese din însăși Biserica.
6. întîietatea onorifică în raporturile ierarhice dintre treptele clerului
și dintre scaunele principale ale Bisericii
în raporturile dintre oameni se ajunge în mod firesc să se dea
unora mai multă considerație sau cinste decît altora. Prin acest fapt
evident, Ii se recunoaște celor ce Ii se dă această considerație o întîie-
tate onorifică. Fenomenul se produce spontan în orice colectivitate
omenească și se întemeiază pe o prețuire din partea membrilor colec-
tivității și pe o manifestare sau exprimare liberă a voinței acestora.

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 357
Dar în afara de această întîietate onorifică, firească și spontană,
în raporturile dintre oameni se mai acordă întîietate' onorifică și în
cadrul profesional restrîns, pe baza însușirilor sau realizărilor mai
deosebite a unora dintre cei ce au aceleași îndeletniciri.
Cînd întîietatea onorifică se conferă în acest chip firesc, ea este
acceptată fără de nici o împotrivire, adică în același chip firesc în care
se naște și se impune. Atunci însă cînd se caută ca o întîietate onorifică
să fie dobîndită în alt chip, ea stîrnește împotriviri și în genere dă naște-
re la sentimente și aprecieri negative, la adresa celor ce aleargă după
întâietăți. Însăși această năzuință sau dorință este considerată ca ex-
presie a păcatului vanității, de care au fost încercați pînă și însăși
Sfinții Apostoli. Se știe doar că și între ei s-a * pus la un moment
dat în discuție problema întîietății onorifice și iau cerut chiar Mîntui-
torului să le dezlege această problemă. Se știe însă tot atît de bine că
Mîntuitorul i-a mustrat pentru slăbiciunea lor și nu a conferit nici
unuia vreun fel de întîietate.
Cu toate acestea s-au făcut și continuă să se facă dintr-o anumită
vanitate și din alte îndemnuri neevanghelice mari eforturi pentru a se
demonstra că Sfîntul Apostol Petru ar fi avut nu numai o întîietate
onorifică, ci chiar și una de conducere, adică cu atribuții de întîistătător
între Sfinții Apostoli. Din ace,astă pretinsă întîietate a Sfîntului Apostol
Petru se caută apoi a se trage tot felul de concluzii, spre a se arăta
că ar fi existat un primat al lui Petru, care apoi, ca element al tradiției
apostolice, și mai mult, ca element al Sfintei Tradiții, ar fi fost transmis
unor urmași mai mult decît ipotetici ai Sfîntului Apostol Petru, în lu-
crarea de conducere a Bisericii din Roma.
Cît de lipsit de temei obiectiv și în genere cît de meșteșugită este
întreaga încercare aceasta, se poate vedea cu ușurință din faptul că
însuși Mîntuitorul a refuzat să confere vreunuia dintre Sfinții Săi Apos-
toli orice fel de întîietate, atunci cînd ei I-au pus această problemă.
Ceva, mai mult, El i-a dezavuat și i-a mustrat pentru faptul că s-au lăsat
încercați de o asemenea vanitate sau stăpîniți de o asemenea dorință.
De aci trebuie trasă concluzia clară că Mîntuitorul n-a socotit
necesar să dea vreo întîietate vreunuia dintre Sfinții Apostoli și că
nu i-a dat-o de fapt nici unuia. A doua concluzie, care trebuie trasă,
este că dacă tocmai cu prilejul certei pentru întîietate dintre Apostoli
nu i-a dat nici unuia vreo întîietate aceasta însemnează că a luat o
hotărîre tocmai contrară aceleia care i se atribuie. Și în fine, a treia
concluzie care se impune și care anulează orice încercare de a-i atribui
Mîntuitorului vreun act prin care El ar fi conferit vreo întîietate vre-
unuia dintre Sfinții Săi Apostoli, este aceea că nu i se poate atribui
Mântuitorului consimțirea la un act de vanitate, care ar însemna con-
simțirea din partea Lui la un păcat și deci săvârșirea unui păcat din
partea Mîntuitorului însuși. Cine ar îndrăzni oare să hulească în acest
chip împotriva lui Dumnezeu ?
Nu rămâne nici o îndoială că între Sfinții Apostoli n-a existat o
întîietate de onoare și cu atît mai puțin vreo întîietate de altă natură
și ca urmare nu se poate atribui nici unui act al Mîntuitorului și nici

358 DREPT CANONIC ORTODOX
vreunei 'tradiții apostolice, instituirea de întîietăți onorifice sau vre-
unei întîietăți de conducere, ori jurisdicționale între Sfinții Apostoli.
întîietățile oare au apărut în Biserică, ca întîietăți onorifice, sînt
cele întemeiate pe starea harică superioară, și în cazul acesta avem
de-a face cu cinstirea care se dă harului și prin har persoanei care s-a
învrednicit de el. Ca urmare întîietățile de această natură sînt justifi-
cate, firesc și legitime. In baza deosebirii de starea harică se impune
chiar acordarea unui respect sau unei cinstiri deosebite celor din trep-
tele superioare dfe stare harică de către cei din treptele inferioare. în
aceasta constă chiar și principalul temei al ascultării canonice.
Dar între Sfinții Apostoli nu exista deosebire de stare harică ,•
nici unul dintre ei *iu era superior sail inferior celuilalt sub acest ra-
port. Ei erau toți egali. Singura deosebire era aceea de vîrstă dar fără
deosebire, toți cei ce au fost cuprinși de dorința întîietățli, și stăpîniți
de această ispită, s-au certat, cum se spune la Marcu 9, 35, iar Domnul
i-a mustrat și i-a povățuit, arătîndu-le că între ei nu trebuie să se sta-
bilească relații de tipul acelora care există între păgîni, ei relații cu
totul noi, în privința cărora le-a dat nu numai îndrumarea, ci și porunca
expresă, ca tot cel ce vrea să fie întîiul între ei, să fie slujitorul tutu-
ror, căci la slujire iar nu la stăpînire i-a chemat pe ei Domnul și prin
ei pe toți ceilalți slujitori ai Bisericii.
Ținîndu-se seama de modul în care s-au comportat Sfinții Apostoli,
după ce au trecut prin încercarea ispitei întîietății, nesocotindu-se nici
unul dintre ei a fi mai mare sau întîiul între ceilalți, și urmînd pilda
acestei comportări a Sfinților Apostoli, toți episcopii s-au socotit egali
între ei și s-au comportat ca atare, nestabilindu-se în cadrul episcopa-
tului nici un fel de ierarhie onorifică sau de altă natură. Ei fiind toți
egali sub raport haric, n-a intervenit în relațiile dintre ei nici un fel
de diferențiere.
De asemenea și între presbiteri și între diaconi s-au păstrat aceleași
raporturi, socotindu-se și comportîndu-se ca egali între ei toți cei ce
aparțineau uneia dintre aceste trepte.
«
Cît privește raporturile dintre trepte, caracterizate prin ascultarea
canonică despre care am vorbit în alt loc, aceasta întemeindu-se în mod
principal pe cinstirea care se acordă stării harice superioare de către
persoanele și starea harică inferioară, se înțelege că în reglementarea
lor intră ca element de bază întîietatea treptelor superioare față de
cele inferioare. Cei care au nesocotit această rînduială au fost chemați
la ordine de către autoritatea bisericească inclusiv prin norme ca-
nonice.
Cu timpul însă, datorită faptului că în constituirea puterii sau a
autorității bisericești intră pe lîngă elementul sau factorul divin, repre-
zentat de harul preoției, încă și elementul sau factorul uman, repre-
zentat de voința credincioșilor și a clerului, s-a ajuns ca în raporturile
ierarhice dintre treptele clerului să se stabilească anumite întîietăți
determinate de intervenția factorului uman, prin crearea treptelor ierar-
hice de instituire bisericească. în cazul acestora, prin intervenția voinței

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 359
omenești, deodată cu unele trepte clericale de instituire bisericească
s-au creat noi raporturi între treptele clerului de instituire divină, ra-
porturi caracterizate prin 'întîietatea treptelor mai înalte de instituire
bisericească față de cele trei trepte de bază, adică față de treptele de
instituire divină.
în felul acesta s-a ajuns, după cum am văzut, să se acorde unor
episcopi, unor preoți, unor presbiteri și unor diaconi, întîietate ono-
rifică față de alții din aceeași treaptă, iar mai tîrziu s-a ajuns chiar să
li se acorde treptelor de instituire bisericească, dezvoltate ca trepte
superioare din cele de instituire divină, și o întîietate jurisdicțională,
Considerentele care au dus la aceasta sînt:
Considerentul cel mai vechi, pe baza căruia s-a inițiat diferen-
țierea între episcopi sau între presbiteri sau .între diaconi prin acor-
darea întîietății onorifice unora dintre ei, a fost tăria credinței și destoi-
nicia cu care unii dintre aceștia își duceau la îndeplinire misiunea, ridi-
cînau-se deasupra slujitorilor care nu vădeau aceeași tărie a credinței
și același atașament față de misiunea lor. Mulți dintre cei care strălu-
ceau prin tăria credinței, au devenit mărturisitori sau chiar mucenici.
Celor care străluceau prim tăria credinței, prin lepădare de sine și prin
dedicare deplină slujirii Bisericii Ii se dădea în mod firesc o cinste de-
osebită, atît din partea credincioșilor, cît și din partea celorlalți sluji-
tori. la această cinstire se adăuga una deosebită care-i așeza în rîndu-
rile sfinților mucenici sau mărturisitori, pe aceia care erau proslăviți
de Domnul cu puterea de a suferi moartea martirică sau supliciile de
mărturisitor.
Cei care le urmau unora ca aceștia în slujirea Bisericii, fie ca
episcopi, fie ca presbiteri, fie ea diaconi, se străduiau să nu fie mai
prejos decît înaintașii lor și în felul acesta s-a ajuns ca unele scaune
episcopale și unele Biserici să fie cinstite în chip deosebit, ca locuri
în care au strălucit prin credință și prin alte însușiri izvorîte prin pu-
terea credinței, o seamă de episcopi, de preoți sau diaconi.
în al doilea rînd, pentru a se acorda o cinste deosebită unor sluji-
tori bisericești și mai ales episcopilor, s-a avut în vedere considerentul
că unii dintre aceștia păstoreau Biserici din cetăți sau din alte locali-
tăți în care desfășuraseră și unii dintre Sfinții Apostoli lucrarea lor
mîntuitoare. Cu deosebire scaunelor episcopale din cetățile în care
Sfinții Apostoli desfășuraseră lucrarea lor. timp îndelungat, au dobîndit
o cinstire mai mare, fiind numite simbolic «scaune apostolice». Se înțe-
lege că în asemenea cazuri și episcopilor care le ocupau li se dădea o
cinste care se răsfrîngea asupra lor, din cinstirea ce se acorda scaunelor
apostolice pe care le ocupau.
Al treilea considerent pe baza căruia s-a acordat o cinste mai de-
osebită unora dintre episcopi, a fost acela care a determinat și crearea
unor demnități mai înalte de instituire bisericească, cum șu fost cea
de protoierarh, adică de protos sau de primat între ceilalți ierarhi, apoi
cea de mitropolit, de arhiepiscop, de exarh, de patriarh. Acesta consta
în poziția pe care o avea cetatea de reședință a unui episcop, fie într-o
unitate bisericească mai mare, constituită fie în cadrul etnic, fie în
cadrul unităților terdtorial-administrative ale Statului.

360 DREPT CANONIC ORTODOX
Episcopilor din aceste cetăți ca și altora oare rezidau în localități
cărora li se acordau de către puterea de stat unele privilegii deosebite,
au adăugat la poziția lor centrală și o poziție onorifică sau o cinstire
deosebită, ca întîistătători ai unităților bisericești constituite în cadrul
respectivelor unități naționale sau teritoriale.
La întîietatea de onoare a acestora s-a adăugat în curînd și o în-
tâietate jurisdicțională, fără însă ca aceasta să încalce drepturile fie-
cărui episcop relative la eparhia proprie.
Pentru consacrarea acestei întîietăți onorifice nu s-au emis iniția!
nici un fel de legi bisericești scrise, căci era suficient obiceiul. Mai
tîrziu, prin diverse canoane, s-a rînduit ca eipscopii din unitățile teri-
toriale respective să recunoască întîietatea onorifică a ierarhilor din
cetățile centrale sau din capitalele acelor unități. In acest sens dispune
mai întîi canonul 34 apostolic, apoi canoanele 4, 5, 6 ale sinodului I
ecumenic ș.a.
Mergînidu-se pe linia acordării de întîietăți onorifice treptelor ie-
rarhice superioare de instituire bisericească orînduite paralel cu dez-
voltarea organizației bisericești, precum și cu adaptarea acesteia la for-
mele organizației de stat, s-a ajuns apoi ca prin unele canoane să se
confere întîietăți onorifice episcopilor din centrele teritoriale tot mai
mari și să se consacre o adevărată ierarhie onorifică a principalelor
scaune din Biserica veche, stabilindu-se mai întîi că întîietatea de
cinste între toate scaunele Bisericii se cuvine mai întîi scaunului din •
Roma, apoi celui din Alexandria și celui din Antiohia. După acestea ur-
mau alte scaune apostolice, în frunte cu cel din Efes. Oît despre scau-
nul Ierusalimului, deși întîietatea lui reală iar nu numai onorifică era
mai presus de orice discuție față de toate celelalte'scaune principale
din Biserica veche, ea a fost trecută cu vederea, tocmai datorită faptu-
lui că 1a. stabilirea ierarhiei onorifice dintre principalele scaui:e ale
Bisericii vechi nu s-a ținut seama de însemnătatea religioasă a acestor
scaune, ci de însemnătatea lor lumească, adică de însemnătatea lor
politică, economică, culturală și general-istorică.
De fapt, adoptarea acestui criteriu pentru ierarhizarea, onorifică a
principalelor scaune din Biserica veche, a decurs cu necesitate din pro-
cesul mai vechi de adaptare a organizației bisericești la formele or-
ganizației de stat. Căci, precum în mod firesc în cadrul acestui proces
i s-a zis episcopului din capitala unei provincii, adică din metropola
unei provincii, mitropolit, și precum în mod tot atît de firesc și de
simplu i s-a zis apoi episcopului din capitala unei dieceze exarh, tot
astfel s-a ajuns ca ierarhilor din cetățile cu însemnătate nu numai
teritorială, ci cu însemnătate pentru întregul imperiu, adică cu însem-
nătate politică, economică, culturală și general-istorică, să li se zică în
cele din urmă patriarhi, după ce li s-a acordat întotdeauna o cinstire
mai mare și ca simpli episcopi, și ea mitropoliți, ca arhiepiscopi sau
ca exarhi.
Care au fost acești episcopi ?
Precum am amintit, ei au fost inițial : episcopii din Roma, din
Alexandria și din Antiohia. Episcopii din Roma, pentru că erau epis-
copii din capitala imperiului, iar episcopii din Alexandria și din An-

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 361
tiohia, pentru că acestea erau după Roma cele mai importante centra
cu însemnătate politică, economică, culturală și istorică din întreg im-
periul.
Canonul 6 al sinodului I ecumenic arată că întîietatea după scaune
ca întîietate onorifică și cu anumite drepturi jurisdicționale, pentru fie-
care, în cadrul teritoriului respectiv, dar pentru nici unul dintre ele cu
drepturi jurisdicționale în cadrul Bisericii întregi, s-a stabilit pe cale
de obicei și dispune ca acest obicei să se păstreze așa cum s-a sta-
tornicit.
Canonul 2 al sinodului II ecumenic reia această dispoziție și con-
statînd că între timp, pe cale de dezvoltare a organizării Bisericii au
mai dobîndit întîietăți onorifice și alte scaune, dispune ca și pozițiile
mai înalte ale acestora să fie respectate.
Dar ceea ce este mai important în privința ierarhizării onorifice a
principalelor scaune din Biserica veche și a sublinierii criteriului după
care s-a făcut această ierarhizare, este dispoziția canonului 3 al sino-
dului II ecumenic al cărui text este . următorul : «Iar episcopul Con-
stantinopolului să aibă întîietate de onoare după episcopui Romei
pentru că Constantinopolul este noua Romă».
Din textul acestui canon se vede pe deasupra 'oricărei îndoieli sau
pe deasupra oricărei putințe de controversă, că criteriul pe baza căruia
se stabilește ierarhia onorifică între cele două principale scaune de
atunci ale Bisericii este însemnătatea politică a cetăților în care își
aveau reședința aceste scaune.
In ce consta această însemnătate politică? în faptul'că Roma
veche era capitala veche a imperiului roman, iar Constantinopolul de-
venise noua capitală a imperiului (de la anul 330 înainte) și îip. această
calitate, precum și spre a nu se lăsa loc pentru nici o îndoială în pri-
vința motivului pentru care se stabilește că scaunului din Constanti-
nopol i se conferă locul al doilea după Roma, în ierarhia întîietății
onorifice a principalelor scaune onorifice, i se zice Constantinopolului
Roma nouă, ca să înțeleagă toți cei de atunci că este vorba de a doua
capitală sau de noua capitală a imperiului.
Această precizare a mai fost necesară și pentru a se răspunde prin
ea obiecțiilor pe care le făceau împotriva trecerii scaunului din Con-
stantinopol pe locul al doilea din ierarhia onorifică a principalelor
scaune de atunci, scaunele din Alexandria și din Antiohia, care în baza
vechiului obicei în chip tradițional, precum și pentru rațiuni politice
și religioase, se găsiseră pînă atunci pe locurile doi și trei în ierarhia
respectivă după scaunul Romei.
Prin precizarea că este vorba de întîietatea de onoare (can. 3 II ec.)
care- se conferă scaunului din Constantinopol, după acela al Romei, se
arată că numai de aceasta a fost vorba, iar nu de vreo întîietate juris-
dicțională, în Biserica întreagă, problemă care nu s-a pus și nu s-a
dezbătut pentru că nu exista vreo astfel de întîietate (nu se cunoștea
și nu interesa). Căci dacă ar fi'existat sau s-ar fi pus o astfel de pro-
blemă, atunci sinodul II ecuniGTiic s-ar fi pronunțat și asupra ei, nu
numai asupra întîietății de onoare și anume în legătură cu aceasta, așa
cum s-a pronunțat prin canonul 2 asupra întîietății jurisdicționale a

362 DREPT CANONIC ORTODOX
unora dintre scaune, in cadrul teritoriului restrîns și cum se pronun-
țase și canonul 6 al sinodului I ecumenic, inclusiv despre întîietatea
jurisdicțională în cadrul teritorial restrîns al scaunului din Roma.
Că într-adevăr sinodul II ecumenic și deci Biserica de atunci, a
stabilit drept criteriu pentru ierarhizarea onorifică a scaunelor prin-
cipale din acea vreme, însemnătatea politică a cetăților de reședință
a acestora și că hotărârea cuprinsă în canonul 3 al sinodului II ecu-
menic se referă numai la ierarhia onorifică a principalelor două scaune,
iar nicidecum și la vreo ierarhie jurisdicțională a acestora, sau la vreun
primat de jurisdicție al scaunului Romei față de celelalte scaune prin-
cipale sau față de întreaga Biserică, ne arată într-un mod mai ațmă-
nunțit și mai explicit, ba chiar atît de explicit, încît este pe înțelesul
oricui, canonul 28 al sinodului IV ecumenic, care reprezintă o reluare
și o tîlcuire autentică a canonului 3 al sinodului II ecumenic.
Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un document oficial de inter-
pretare de către cea mai înaltă autoritate bisericească, adică de către
un sinod ecumenic al unui text de canon adoptat de un sinod ecumenic
anterior.
7 In canonul 28 al sinodului IV ecumenic mai întîi se arată că s-a
citit în fața sinodului IV ecumenic textul canonului 3 al sinodului II
ecumenic, și se spune pe drept cuvînt, că sinodul II ecumenic i-a dat
scaunului din Constantinopol întîietatea onorifică după scaunul Romei,
socotindu-1 vrednic de această cinste, întrucît Constantinopolul a deve-
nit capitala cea nouă a imperiului.
„ De asemenea se arată că cinstea cea mai înaltă I se cuvine scaunu-
lui din Roma și rămîne pe seama acestuia, fiindcă Roma este vechea
capitală a imperiului. în ce privește însă prerogativele sau drepturile
de jurisdicție a celor două scaune, nu există nici o ierarhie, ci amîn-
două sînt egale, avînd aceleași drepturi sau privilegii. Cu alte cuvinte
se admite numai o ierarhie onorifică în virtutea căreia întîietaea de
această natură îi revine scaunului Romei, iar scaunului din Constanti-
nopol îi revine locul doi, după Roma, dar se specifică în mod clar că
această ierarhie privește numai poziția onorifică nu și cea jurisdic-
țională a celor două scaune, căci sub acest raport ele sînt și rămîn
egale, conferindu-se în această privință aceleași privilegii Romei noi
ca și Romei vechi.
Arătîndu-se deci că în Biserică există numai o ierarhie onorifică
între principalele ei scaune ierarhice, și prin canonul 28 al sinodului IV
ecumenic, care precizează că sub raport jurisdicțional, scaunul din
Constantinopol este egal cu scaunul Romei, se arată că nici un scaun
din vremea aceea nu avea întîietate jurisdicțională nici față de cele-
lalte scaune și nici dincolo de limitele marii unități teritoriale în frun-
tea căreia se găsea, adică nici peste mai multe unități de acest fe]
și cu atît mai puțin în întreaga Biserică. Cu alte cuvinte nu se cunoș-
tea existența vreunui primat de jurisdicție în întreaga Biserică, nu se
știa nimic și nu se admitea nici măcar ipotetic existența vreunui ase-
menea primat, care dacă realmente ar fi existat sau dacă ar fi fost so-
cotit îndreptățit, s-ar fi recunoscut existența Iui și s-ar fi consacrat prin-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 363
tr-o hotărîre sinodală în legătură eu primatul onorific asupra căruia s-a
pronunțat deja al doilea sinod ecumenic, în sensul că acesta i se recu-
noaște scaunului din Roma.
Era foarte firesc și chiar inevitabil — cu acest prilej, cînd a fost
vorba de tîlcuirea în amănunt și în mod cît se poate de precis a ca-
nontilui 3 al sinodului II ecumenic, de către un alt sinod ecumenic,
întrunit la o atît de mare distanță de timp de sinodul II ecumenic — ca
problema primatului de jurisdicție în întreaga Biserică-, să facă și ea
obiectul discuției în cadrul sinodului și acesta să se pronunțe, fie pozitiv
fie negativ asupra ei. Or, nici o urmă despre așa ceva. Atunci, pe ce
se poate întemeia pretenția la un astfel de primat, cînd cele mai auten-
tice și cele mai cu greutate documente ce ni s-au păstrat din Biserica
veche, adică niște canoane, și nu unul singur, ci mai multe, ale sinoade-
lor ecumenice, deci ale celei mai înalte autorități a Bisericii atestă în
mod atît de clar și de indubitabil inexistența vreunui primat de juris-
dicție asupra întregii Biserici ?
Mai mult, la aproape un sfert de mileniu după sinodul IV ecume-
nic, adică ia sesiunea a doua a sinodului VI ecumenic din anul 692,
reluîndu-se problema primatului de onoare în Biserică și a ierarhiei
onorifice a principalelor scaune din Biserică, prin canonul 36 al acestui
sinod se reia, se reconfirmă și se tîlcuiește din nou în chipul cel mai
autentic posibil atît canonul 3 al sinodului II ecumenic, cît și cano-
nul 28 al sinodului IV ecumenic, dispunîndu-se în felul următor : «Re-
înnoiad cele legiferate de către cei 150 de sfinți părinți care s-au adu-
nat în această de Dumnezeu păzită și împărătească cetate, precum și
a celor 630 de sfinți părinți care s-au întrunit în sinodul de la Calce-
don, hotărîm : ca scaunul Constantinopolului să se bucure de aceleași
privilegii, întîietăți, ca și scaunul Romei vechi, și ca în lucrurile bi-
sericești să dobîndească aceeași mărime (să se înalțe) ca și acela, fiind
al doilea după aeeîa, după oare să se numere scaunul marii cetăți a
alexandrinilor, apoi al Antiohiei și după acesta al cetății ierusalimi-
tenilor».
Și hotărîrea pe care o cuprinde textul acestui canon este de o pre-
cizie și de o claritate care nu lasă nimic de dorit. Ea reprezintă o a
treia hotărîre a unui sinod ecumenic în aceeași chestiune a întîietății
onorifice a principalelor scaune din Biserica veche, tîlcuind în mod
expres hotărîrile celorlalte două sinoade ecumenice anterioare, luate
în aceeași chestiune.
Avem de-a face prin urmare cu hotărîrile a trei sinoade ecume-
nice, care atestă că în Biserica veche nu exista decît un primat sau o
întîietate de onoare în raporturile dintre principalele scaune de atunci
și că nu exista, nu se cunoștea și nu se pomenea vreun primat juris-
dicțional asupra întregii Biserici.
Este evident că în fața unor atari documente, emanate de la cea
mai înaltă autoritate bisericească, documente asupra autenticității că-
rora nu încape nici o discuție, invocarea oricăror alte mărturii sau pre-
tinse mărturii din unele scrieri, adevărate sau apocrife, precum și in-
vocarea unor expresii simbolice din scrierile respective sau din alte
pretinse mărturii, în care ar fi vorba despre un primat de jurisdicție,

364 DREPT CANONIC ORTODOX
nu pot avea nici o valoare probatorie, pentru că nimeni nu poate în-
locui autoritatea sinoadelor ecumenice cu autoritatea oareeăror scrieri
sau scriitori, chiar dacă toate celelalte documente, fie și autentice, ar
cuprinde vreo mărturie contrară documentelor unor sinoade ecumenice.
Se știe doar că sinoadele ecumenice sînt cele care au stabilit sau
au fixat în scris mai bine decît oricare alte documente și într-o calitate
unică pe care n-au avut-o alt alcătuitor de documente, atît Sfînta Tra-
diție cît și tradiția generală a Bisericii, inclusiv. obiceiul juridic sau
practica canonică a Bisericii, iar dacă în documentele sinoadelor ecu-
menice nu este vorba decît de primatul de onoare al unor scaune mai
importante și între ele de primatul de onoare al scaunului Romei, ca
cel mai înalt și unanim acceptat în întreaga Biserică, iar nicidecum de
vreun primat de jurisdicție, adică de vreo întîi etate jurisdicțională a
vreunuia dintre acele scaune din întreaga Biserică, este clar că un ase-
menea primat n-a existat, nefiind atestat nici de obiceiul juridic, nici
de legiferarea canonică.
Întîietatea onorifică sau primatul de onoare în felul în care acesta
a fost recunoscut scaunului Romei în întreaga Biserică, precum și celor-
lalte principale scaune ierarhice de asemenea în întreaga Biserică, însă
pe locurile doi, trei, patru și cinci după scaunul Romei, s-au stabilit
mai întîi pe cale de obicei. Ele au fost apoi completate și precizate pe
cale de legiferare canonică, așa precum s-a văzut prin hotărîri ale
sinoadelor II, IV și VI ecumenice.
Ținînd seama de întîietatea acestor scaune și de ierarhia care se
stabilise între ele pînă la sinodul IV ecumenic, acest sinod a conferit
ierarhilor din scaunele respective titlul onorific cel mai înalt cunoscut
pînă atunci în viața Bisericii și anume titlul de patriarh. Desigur cu
timpul și ac^st titlu a dobîndit un conținut juridic format din drepturi
și îndatoriri, iar inițial el a avut numai caracter onorific.
Sinodul IV ecumenic, la conferirea titlului de patriarh a urmat în-
tocmai irînduial'3 stabilită pînă aci prin obicei și prin legiferare cano-
nică, în pri/ința scaunelor principale ale Bisericii, precum și în pri-
vința ordinii lor ierarhice. ,
Precum s-a văzut aceste scaune erau : Roma, Constantinopol, Ale-
xandria și Antiohia. Sinodul IV ecumenic a adăugat însă la acestea și
un al cincilea scaun, care era lipsit de însemnătate politică, economică
sau culturală, dar care avea o însemnătate religioasă mai mare decît
toate celelalte și prin aceasta și o însemnătate istorică pentru Biserică,
mai mare decît era sau decît putea deveni vreodată aceea a vreunul
alt scaun. Acesta era scaunul din Ierusalim, a cărui însemnătate re-
levată nu mai putea fi trecută cu vederea. Lui i s-a rezervat totuși abia
locul din urmă, adică locul cinci în ierarhia onorifică a principalelor
scaune din Biserica veche, lucru foarte grăitor și semnificativ chiar
pentru confirmarea celor spuse pînă aci în privința întîietăți! onorifice
și a ierarhiei onorifice dintre scaunele principale ale Bisericii.
Ce semnificație are într-adevăr faptul că sfîntul scaun al Ierusa-
limului este așezat tocmai în urma celorlalte patru scaune ierarhice
principale din Biserica veche ?

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 365
Acest fapt are semnificația unei dovezi noi și atît de grăitoare,
că adevăratul criteriu de care s-a folosit Biserica în ierarhizarea ono-
rifică a scaunelor sale principale, nu a fost un criteriu religios, cum s-a
încercat a se pretinde mai tîrziu, ci un criteriu lumesc, criteriul politic,
adică al însemnătății politice și profane în genere a cetăților în care
rezidau scaunele respective.
Că lucrurile nu se prezintă altfel și nici nu se poate imagina vreo
încercare reușită de a le prezenta ca și cum s-ar fi folosit vreun criteriu
religios la ierarhizarea onorifică a principalelor scaune din Biserica
veche, rezultă cum nu se poate, mai limpede din faptul că Ierusalimul,
a cărui însemnătate religioasă nu poate fi comparată cu a nici unui scaun
apostolic, a fost pus tocmai pe locul cel din urmă al celor cinci scaune
principale, ierarhizarea celor dinaintea lui făcîndu-se după însemnă-
tatea politică sau profană a cetăților în care ele rezidau.
Toți cei cinci patriarhi apar ca avînd aceeași poziție onorifică în
raport cu ierarhii din unitățile în fruntea cărora se găseau și ca deplin
egali între ei sub raport jurisdicțional. Ridicîndu-i sinodul IV ecume-
nic deasupra celorlalți ierarhi ai Bisericii, cei cinci patriarhi formează
un grup deosebit, o pentadă de conducători principali ai Bisericii sau
de pentarhi. Lucrării deosebite și comune acestor cinci patriarhi în con-
ducerea vieții bisericești, s-a zis pe drept cuvînt pentarhie, adică con-
ducere prin cinci căpetenii.
Existența însăși a grupului de cinci patriarhi și constituirea lor în
căpetenie pentarhică a Bisericii, arată că ei erau egali și atestă în ace-
lași timp inexistența vreunui primat de jurisdicție în Biserică.
Fiecare din membrii pentarhiei și toți împreună dobîndesc mai întîi
o poziție onorifică nouă care evoluează apoi sp/e o poziție jurisdicțio-
nală a întregului grup sau corp al celor cinci patriarhi.
Poziția aceasta onorifică nouă a celor cinci patriarhi, precum și
ierarhia onorifică ce s-a stabilit într-un timp îndelungat între ei, se
confirmă de practica vieții bisericești precum și de legislația biseri-
cească a împăratului Justinian ca și de hotărîrile sinodului IV ecumenic.
Dar nici una din acestea, adică nici practica vieții bisericești,
nici legislația lui Justinian și nici hotărîrile sinodului IV ecumenic, nu
cunosc vreun primat de jurisdicție în Biserica întreagă, ci tot numai
un primat de onoare.
Intre timp a mai apărut și titlul onorofic de patriarh ecumenic pe
seama patriarhului din Constantinopol, titlu prin care s-a subliniat
într-o formă nouă întîietatea de onoare a patriarhului din Constanti-
nopol față de ceilalți patriarhi orientali. Dar apariția acestui titlu nu
afectează totuși prin nimic ierarhia onorifică care se stabilise pînă aci
între principalele scaune ale Bisericii vechi.
După ce am văzut cele trei principale considerente pe baza. cărora
s-a procedat mai întîi la o diferențiere onorifică între slujitorii Bisericii,
și îndeosebi între episcopi, și după ce ne-am ocupat mai cu de-amănun-
tul de cel de al treilea considerent, acesta eomportînd lămuriri mai
ample din pricina controverselor iscate în jurul lui, menționăm acum și
al patrulea și ultimul considerent, pe baza căruia, deși în cea mai mică
și mai neînsemnată măsură, s-a procedat la conferirea unor întîietăți

366 DREPT CANONIC ORTODOX
onorifice în raporturile dintre slujitorii mai înalți ai Bisericii, Acesta
este considerentul religios pe care l-am amintit în mod inevitabil, în
legătura cu cel de-al tireilea considerent de care ne-am ocupat anterior.
Dar în ce constă acest considerent ? In însemnătatea religioasă a
localității în care rezidează un slujitor bisericesc și în prețuirea cores-
punzătoare a acestei localități.
Din cele ce se știu, din istoria Bisericii, și din istoria dezvoltării
organizației bisericești, rezultă că însemnătatea religioasă a localități-
lor în care au rezidat sau rezidează unii ierarhi ai Bisericii, nu a con-
stituit și nu constituie nici astăzi decît cel din urmă criteriu care se
folosește pentru conferirea unei trepte onorifice pe seama ierarhilor
respectivi sau pentru stabilirea unei ierarhii onorifice între ei. Acest
lucru este cît se poate de evident și s-a relevat îndeajuns de limpede
în legătură cu poziția scaunului din Ierusalim în ierarhia onorifică a
principalelor scaune din Biserica veche.
In fața acestui exemplu, nimeni nu poate să invoce în mod serios
vreun argument pentru a încerca să demonstreze că ierarhizarea ono-
rifică a scaunelor principale din Biserica veche s-ar fi făcut după cri-
terii religioase, între care după criteriul apostolicității scaunelor. în-
tr-un asemenea caz ar fi trebuit, cum am mai arătat, ca ierarhia princi-
palelor scaune din Biserica veche să înceapă cu scaunul din Ierusalim
și să includă neapărat și scaunul din Efes și cel din Corint și cel din
Tesalonic și atîtea altele de al căror caracter apostolic nu s-a mai
sesizat nici o autoritate bisericească pentru a proceda la includerea
lor în lista scaunelor principale din Biserica veche și de mai tîrziu, sta-
bilindu-se locurile ce le-ar fi revenit în virtutea apostolicității lor.
Cea dintîi cinstire deosebită care i s-a arătat chiar și Sfîntului
scaun al Ierusalimului din partea autorității superioare a întregii Bi-
serici, este aceea pe care i-o face sinodul I ecumenic prin canonul 7,
care întemeiat pe obicei «și pe tradiția veche», dispune să- i se acorde
o cinstire deosebită episcopului din Ierusalim, dar fără a se știrbi prin
aceasta jurisdicția scaunului mitropolitan din Cezareea Palestinei sub
care se găsea episcopul Ierusalimului.
De aci înainte, problema scaunului de la Ierusalim s-a menținut în
actualitate, dar nu s-a rezolvat prin ridicarea lui la o cinste superioară
mitropoliților și exarhilar' decît prin sinodul IV ecumenic care i-a con-
ferit titlul onorific de patriarh, situîndu-1 totuși numai pe al cincilea loc,
după ceilalți patru, despre care a fost vorba mereu.
Întîietatea onorifică în raporturile ierarhice dintre treptele mai
înalte de slujitori bisericești, precum și ierarhia onorifică dintre aceste
scaune, stabilite în decursul istoriei, pe considerentele menționate care
au fost folosite ca principale criterii în această privință, au dus și la
anumite întîietăți jurisdicționale, precum și la ierarhizări de această
natură, stîrnind felurite neînțelegeri și chiar conflicte destul de grave în
viața Bisericii, nu numai între pretendenții la jurisdicții mai înalte, ci
și între părți întregi din Biserica creștină. Tocmai aceste neînțelegeri
și conflicte au dus în cele din urmă, prin formularea pretenției la o în-
tâietate jurisdicțională și la un primat jurisdicțional în întreaga Biserică,
la schisma dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus.

ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 367
Se știe că deși Biserica veche n-a cunoscut vreun primat universal
de jurisdicție, de la o vreme scaunul Romei a început a formula pre-
tenții la un astfel de primat și a născocit în consecință tot felul de
mărturii false și meșteșugite pe baza cărora voia să demonstreze că pe
baza unor astfel de dovezi cu putere probatorie, el ar fi moștenit o ase-
menea putere, adică un asemenea primat de la însuși Sfîntul Apostol
Petru și cu toate că sinoadele ecumenice nu cunosc și nu recunosc
un asemenea primat, el totuși ar exista și ar fi întemeiat.
Pentru a ne lămuri și mai de aproape asupra acestei chestiuni, vom
supune-o unei examinări aparte.
7. Chestiunea întîietății
sau a primatului ierarhic jurisdicțional
în afară de întîietatea onorifică sau de primatul ierarhic onorific,
în viața Bisericii a apărut de la o vreme și o anumită întîietate juris-
dicțională, precum și tendința de a se impune și un anume primat ierar-
hic jurisdicțional asupra întregii Biserici.
In ceea ce privește prima chestiune a întîietății jurisdicționale, lu-
crurile s-au petrecut oarecum în mod firesc și s-a ajuns ca întîietățile
jurisdicționale să dubleze cu timpul întîietățile onorifice, adică să se
dea întîietățiior onorifice cîte un conținut jurisdicțional.
Acest proces al dublării întîietățiior onorifice de întîietăți juris-
dicționale s-a produs la toate eele trei niveluri ale treptelor preoției de
instituire divină, dar în mod mai accentuat la nivelul treptei episcopale.
Se știe doar că din rîndurile diaconilor s-au ridicat protodiaconii
și arhidiaconii, care pe lîngă întîietatea onorifică în cinul diaconesc, au
dobîndit și anumite drepturi prin care li s-a consacrat o poziție superi-
oară de natură jurisdicțională față de diaconii simpli. La fel s-au petre-
cut lucrurile și cu protopresbiterii și eu arhipresbiterii.
Paralel cu apariția și cu cristalizarea unor întîietăți jurisdicționale
in treapta diaconiei și a presbiteratului, s-au ivit și întîietăți jurisdic-
ționale în treapta episcopatului, dar procesul dezvoltării acestora a
durat mai mult și nu s-a desfășurat chiar atît de neted ca în cazul celor-
lalte două trepte.
în rîndurile episcopilor egali între ei și diferențiați doar sub raport
onorific după diverse considerente, au început să apară de prin veacul
al doilea primați, protoși sau protoierarhi cărora li s-au conferit sau li
s-au recunoscut, pe cale de practică mai îndelungată sau prin obicei,,
anumite drepturi care s-au adăugat la pozițiile lor onorifice sau la
întîietatea sau titlurile lor onorifice. Astfel ei au primit prin consimță-
mîntul unui anumit număr de episcopi dreptul de a convoca și a pre-
zida sinoadele episcopale și sinoadele mixte, dreptul de a reprezenta
aceste sinoade sau grupurile respective de episcopi care alcătuiau sino-
dul, în fața altor grupuri de episcopi sau altor sinoade, precum și față
de autoritatea de stat, a,poi dreptul și îndatorirea de a se îngriji de
alegerea și hirotonirea episcopilor în scaunele rămase vacante, etc. .

368 DREPT CANONIC ORTODOX
Toate aceste drepturi au dat un conținut jurisdicțional ,întâietății
lor onorifice, iar canoanele au sfîrșit prin a transcrie rînduielile sta-
tornicite prin obicei, în formă de legi pozitive. Astfel s-a procedat în
cazul protoierarhilor prin canonul 34 apostolic, apoi în cazul mitropo-
liților prin canoanele 4, 5 și 6 ale sinodului I ecumenic și prin nu-
meroase alte canoane ulterioare, pînă după sinodul VII ecumenic, adică
inclusiv în canoanele sinodului local, întrunit la Constantinopol în
anul 861.
De asemenea, referindu-se direct la obiceiul care se statornicise,
canonul 6 al sinodului I ecumenic a consacrat anumite drepturi juris-
dicționale a celor mai importante scaune din Biserica veche, și anume
ale scaunului din Alexandria, ale celui din Roma și ale celui din Antio-
hia, pe care le enumeră în această înșirare menționată aci, iar nu în
ordinea statornicită tot pe cale de obicei, care situează Roma în fruntea
celorlalte scaune. •
Dar faptul că acest canon înșiră cele trei scaune principale din
Biserica veche în ordinea arătată, constituie o dovadă pe de o parte
că ele erau egale sub raport jurisdicțional, iar pe de altă parte și im-
plicit, că nu exista nici un primat general de jurisdicție în Biserică,
adică nici un primat de jurisdicție universală.
Canonul mai exprimă că întîietatea jurisdicțională a acestor scaune,
inclusiv a scaunului Romei, se întemeiază pe obicei, iar nicidecum pe
vreun drept de altă natură, pe vreun text din Sfînta Scriptură, .care ar
cuprinde vreo rînduială stabilită de Mântuitorul sau de vreunul din
Sfinții Apostoli, cum s-a pretins mai tîrziu.
Întîietatea de jurisdicție pe care o consacră canonul 6 al sinodu-
lui I ecumenic celor trei scaune amintite, este de natură exarhală, cu
alte cuvinte ea depășește pe cea mitropolitană, dar se specifică în
partea finală a canonului că drepturile mitropoliților nu: vor fi atinse.
Avem prin urmare de-a face la sinodul I ecumenic cu recunoașterea
și consacrarea întîietății jurisdicționale a două trepte ierarhice superi-
oare și anume a treptei de mitropolit și a treptei de exarh. De asemenea
se consacră în canoanele sinodului I ecumenic egalitatea de jurisdicție
între ierarhii cărora li se recunoaște fie în'tîietajtea jurisdicțională de
mitropolit, fie aceea de exarh.
In același fel se rînriuiește și prin canonul 2 al sinodului II ecu-
menic în care se consacră atît întîietatea, de onoare, cît și cea jurisdic-
țională a exarbilor din scaunele Alexandriei și Antiohiei, în conformitate
cu cele hotărîte prin canonul 6 al sinodului I ecumenic apoi și altor
scaune importante și anume scaunelor din Efes, din Cezareea Capado-
ciei și din Heracleea, acestea aflîndu-se în capitalele diecezelor : Asia,
Pont și Tracia. Urmînd întocmai celor hotărîte și prin canonul 6 al si-
nodului I ecumenic, canonul 2 al sinodului II ecumenic arată și mai
explicit, că potrivit celor hotărîte la Niceea, este evident că rînduiala
privitoare la dieceză, nu desființează rînduiala cea cu privire la mitro-
polii, care trebuie să fie observată.
In numeroase canoane ulterioare, ale sinoadelor ecumenice, ca și
în diverse canoane ale sinoadelor locale, se cuprind dispoziții care con-
sacră întîietatea jurisdicțională a mitropoliților și a exarhilor, sporind

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 369
drepturile acestora sau specificîndu-le rrnai cu de-amănuntul, cum fac
de exemplu canoanele 6 Sardica, canoanele 9, 11, 12, 13, 14, 15, 19, 20
Antiohia, apai canoanele 8 I ecumenic, canoanele 9, 12, 17 și 19 IV ecu-
menic ș.a.
Prin alte canoane se consacră apoi și întâietatea jurisdicțională a
patriarhilor, ca de exemplu prin canonul 11 VII ecumenic, canonul 15
sinodul I—II Const. Se înțelege însă că și în cazul patriarhilor întîietatea
jurisdicțională a acestora este considerată ega'lă și nicăieri nu se pome-
nește de vreo inegalitate jurisdicțională între acei chiriarhi cărora li se
recunoaște sau li se conferă treapta de mitropolit, de exarh sau de
patriarh.
Dar nu numai că nu se găsește vreo urmă despre vreo asemenea
. Inegalitate sau despre vreo inegalitate jurisdicțională între trepte egale,
în textul canoanelor, dar nici în celelalte documente, emise de sinoade
sau redactate cu ocazia lucrărilor sinoadelor nu se găsește și nici nu
se presupune existența vreunei atari inegalități.
De aci urmează că nefiind cunoscute în Biserica din epoca clasică
a sinoadelor sale ecumenice și locale, nici un fel de inegalități juris-
dicționale între ierarhii din aceeași treaptă, nu se poate vorbi nici de
existența vreunui primat general de jurisdicție a vreunui ierarh, adică
despre vreun primat de jurisdicție universală.
Că lucrurile stau astfel, ne dovedesc chiar și canoanele sinodului
întrunit la anul 869 la Constantinopol, ca al VlII-lea Sinod ecumenic,
dar nerămas în rîndul sinoadelor ecumenice, sinod la care delegații
patriarhului Romei au căutat să-și impună punctele lor de vedere și au
avut toată libertatea să o facă ân împrejurările în care s-a ținut acel
sinod. Cu toate acestea, canoanele lui dau expresie aceleiași rînduieli
de pînă aci în privința raportului jurisdicțional dintre treptele ierarhice
purtătoare ale aceleiași demnități și ca urmare și între scaunele purtă-
toare ale demnității de patriarh.
Deplin grăitor șî fără de replică posibilă, este în această privință
canonul 1 al sinodului întrunit la Constantinopol la anul 879, tot cu
gîndul de a fi Sinod ecumenic, dar nefiind acceptat ca atare, a rămas
între sinoadele locale.
In canonul 1 al acestui sinod se arată într-un chip cum nu se poate
mai clar că între patriarhul Constantinopolului și între patriarhul Romei,
nu există nici o deosebire de natură jurisdicțională, că între ei nu există
vreo întîietate jurisdicțională, ci că sînt întru totul egali sub raport
jurisdicțional.
Iată texitul acestui -canon :
«Sfîntul și ecumenicul sinod a hotărît ca acei clerici, ori mireni,
ori episcopi din Italia, oare petrec în Asia, sau Europa, sau Libia, (și)
au fost puși sub legătură, sau caterisire, sau anatematisire de către prea-
sfințitul Papa loan, unii ca aceștia să fie (puși) și de către Fotie, "prea-
sfințitul patriarh al Constantinopolului sub aceeași hotărîre de pedeapsă,
adică (să fie) ori caterisiți, ori anatematisiți, ori afurisiți. Dar și acei
clerici, sau laici, sau (cei) din tagma arhieraticească sau ieraticească,
din oricare parohie, pe care Fotie, preasfințitul nostru patriarh, îi va
pune sub aifurisire, sau caterisire, sau anatematisire, să-i aibă pe ei și
24 — Drept canonic orto'dox

370 DREPT CANONIC ORTODOX
preasfințitul Papă Ioan și sfînta lui Biserică a romanilor supusă lui, sub
aceeași sentință a pedepsei, și să nu se schimbe ceva nici din preroga-
tivele cuvenite preasfințitului scaun al Bisericii romanilor, nici din to-
talitatea (prerogativelor) întîiului șezător al ei, nici acum, nici în
viitor».
După cum s-a văzut, în canonul citat, este vorba de cel mai carac-
teristic act de jurisdicție sau drept de jurisdicție, care constă în actul •
special care se numește prin excelență jurisdicțional și anume în ac-
tul de judecată, adică de aplicare a dreptului în cazurile de încălcare
a normelor sale. In privința acestui act ca și a dreptului din care de-
curge el sau a dreptului în virtutea căruia se săvîrșește, canonul stabi-
lește că există egalitate deplină între ceea ce face patriarhul Romei și
patriarhul Comstanitinopolului, dispunând că sentințele prin care aplică
pedepse patriarhul Romei au aceeași putere sau valoare ea și sentințele
prin care aplică pedepse patriarhul din Constantinopol. Un mod mai
grăitor și mai precis de a arăta că cele două scaune sînt egale sub ra-
port jurisdicțional, nici nu ise poate găsi. El exprimă fără putință de
replică sau de controversă faptul existenței acestei egalități jurisdic-
ționale între patriarhul Romei și patriarhul din Constantinopol. Iar unde
există egalitate jurisdicțională, nu poate încăpea nici primat jurisdic-
țional pe seama vreunuia, nici subordonarea jurisdicțională din partea
altuia, ceea ce constituie o nouă și categorică dovadă a faptului că
scaunul Romei sau patriarhul Occidentului nu avea nici un fel de primat
jurisdicțional în Biserică, căci dacă acesta ar fi existat, nu ar fi fost
posibilă formularea și acceptarea din ambele părți, adică atît din partea
Bisericii din Răsărit, cît și din partea Bisericii din» Apus a canonului 1
al sinodului din Constantinopol din .anul 879, sinod întrunit ca ecu-
menic.
Dacă deci canoanele Sinoadelor ecumenice și ale altor sinoade care
reglementează chestiunea primatului jurisdicțional al diverselor trepte
ierarhice superioare care au apărut cu timpul în Biserică, nu numai că
nu consacră vreun primat jurisdicțional cu caracter universal în Bi-
serică, dar nici nu pomenesc sau nici măcar nu lasă să se presupună
existența vreunui astfel de primat, aceasta constituie o dovadă cu ne-
putință de contestat sau de răsturnat, a faptului că un astfel de primat
n-a existat realmente. Iar în fața dovezilor pe care le constitue hotărî-
rile sinoadelor ecumenice despre inexistența vreunui primat universal
de jurisdicție în Biserică, adică atît hotărârile pe care le-am citit în ~
legătură ou întîietatea onorifică dintre principalele scaune din Biserica
veche, cît și cele citate în legătură cu egala întîietate jurisdicțională a
ierarhilor din aceeași treaptă, este evident că orice alte dovezi ema-
nate de la indiferent orice autoritate, nu pot avea nici o putere pro-
batorie.
Cu toate acestea, încă din veacul al VlII-lea, de cînd episcopul
Romei a devenit și suveran politic al statului papal, au început a se
născoci și a se pune în circulație, tot felul de tîlcuiri meșteșugite ale
unor texte din Sfînta Scriptură, apoi tot felul de falsuri care au fost
interpolate în operele unor scriitori bisericești și în cele din urmă chiar
felurite hotărîri atribuite unor sinoade ori unor papi, adunate în colec-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 371
tiunea numită pseudoisidoriană. Dezvoltarea și continuarea acestor
născociri n-a contenit de atunci încoace. La etalarea unora dinitre ele
nu s-a renunțat nici cu prilejul celui de al II—lea conciliu Vatican, în-
trunit între anii 1962 și 1965, la Roma.
în fața tuturor acestora și în fața persistenței în a fi invocate îm-
potriva oricărei evidențe, apare necesară o reexaminare a elementelor
pe care se întemeiază întreaga construcție a născocirii acreditate ca
adevăruri în conștiința unei părți din creștinătatea apuseană de bună
credință. •
După cum se știe cea dintîi născocire a celor oare au făurit teoria
primatului jurisdicțional al scaunului roman, este aceea a primatului
Sfîntului Apostol Petru. Să vedem de aceea mai întîi cum stăm cu acest
pretins primat și cu posibilitatea transmiterii lui pe cale de succesiune
petrină, căci nicidecum nu este vorba de ceea ce se numește în -mod
real succesiune apostolică. Pentru că netemeinicia acestei pretenții și a
altora care decurg din ea, nu au fost în mod suficient relevate, deși
trufia scaunului Romei a pricinuit cele mai grele suferințe întregii Bi-
serici, ne vom ocupa de ele, în special, sub trei aspecte principale și
anume: al primatului papal, al infailibilității și al subminării ierarhiei
sacramentale.
Primatul. în sensul în care ne ocupăm aci de primat, prin el se
înțelege puterea supremă de conducere a Bisericii, în toate privințele,
de către primul dintre toți ierarhii ei. Se pretinde că un a:stfel de primat
ar fi avut Sfîntul Apostol Petru și că de la el l-ar fi moștenit urmașii
lui, episcopii Romei, numiți papi.
Admițînd ipotetic teza falsă a primatului Sfîntului Apostol Petru,
se naște inevitabil întrebarea : cum și în ce fel au moștenit și au exer-
citat urmașii lui Petru, puterea primatului ?
Pentru a da răspuns acestei întrebări, trebuie să dezlegăm însă al-
tele, și anume : A fost Petru episcop ? Există o succesiune petrină în
episcopat, sau numai o succesiune apostolică egală ?
Nici Petru și niciunul dintre ceilalți Sfinți Apostoli după cum am
mai arăitat n-a fost episcop. Calitatea de Apostol nu se poate confunda
cu cea de episcop, cu toate că episcopii sînt urmașii Sfinților Apostoli.
Lor nu li s-a transmis însă prin succesiune apostolică, decît harul arhie-
riei și puterea de a învăța și a conduce solidar (in solidum) Biserica în-
treagă, iar individual numai eparhiile proprii, nu însă și harismele și
jurisdicția generală în Biserică, nelimitată teritorial, așa .cum le-au avut'
pe acestea Apostolii. D.eci, deosebirea dintre unii și alții este clară. Ca
urmare, a se vorbi de episcopatul lui Petru, este cu totul greșit.
Nu mai piuțin greșiit este a se vorbi însă și de succesiunea petrină,
deosebită de obișnuita succesiune apostolică. După cuprinsul ei, suc-
cesiunea apostolică, fiind de 'fapt numai o succesiune parțială, în episco-
pat — iar nu una completă — în apostolat, este evident că și succe-
siunea petrină nu depășește în cuprins orice altă succesiune apostolică,
dat fiind că Petru n-a avut vreo putere în plus față de aceea a episco-
pilor instituiți de alți Apostoli. Nici în cazul cînd s-ar putea dovedi că

372 DREPT CANONIC ORTODOX
Petru ar fi avut puterea specială a primatului de jurisdicție, nu se poate
admite că el ar fi transmis această putere apostolică, urmașilor săi
episcopi, și anume, numai celor ce au ocupat scaunul din Roma, nu și
celorlalți.
într-adevăr, ar trebui să se arate că are undeva și în ceva un temei,
distincția ce s-ar face între cuantumul de putere transmis de Petru epis-
copilor Romei și acela transmis altor episcopi, ceea ce este cu nepu-
tință. De asemenea, ar trebui să se știe și să se arate în ce chip și prin
ce act s-ă făcut de către Petru transmiterea puterii de jurisdicție uni-
versală asupra episcopilor Romei, în succesiunea lui apostolică. Nici
acest lucru nu se poate ști ,și arăta în vreun fel.
Ce se poate ști și arăta atunci din toate «tainele» acestea ? Nimic
decît că ele sînt lucruri ascunse, în sensul de lucruri imposibil de lămurit.
Dar, presupunînd că și așa, învăluită în toate negurile, s-ar accepta
totuși teza apuseană despre succesiunea petrină romană, ca succesiune
nu numai în episcopat ci și în jurisdicție universală, în primatul de juris-
dicție adică, se naște întrebarea : ce caracter are actul de transmitere
a jurisdicției universale : caracter juridic, sau sacramental ?
Fără îndoială că, ținînd seama de conținutul acestei puteri — alta
mai mare și mai sfîntă decît aceasța nu se poate închipui nici în cer
nici pe pămînt —, după felul în care o definește canonul 218 din Co-
dex (1917), este cu neputință câ ea să. se transmită printr-o simplă
formă externă, printr-un simplu act juridic. Dacă o astfel de putere
există, transmiterea ei necesită în mod sigur un act sacramental, o
sfîntă taină, căci iată ce se spune despre ea : «Pontificele roman, suc-
cesorul în primat al fericitului Petru, are nu numai primatul onoarei,
ci și suprema putere de jurisdicție în întreaga (universam) Biserică, atît
în lucrurile care țin de credință și moravuri, cît și în acelea care țin
d,e disciplina și conducerea Bisericii răspândite în întreaga lume».
«Această putere este cu adevărat episcopală, ordinară și imediată
atît asupra tuturor Bisericilor Tși păstorilor, cît și asupra fiecărei Bise-
rici, a fiecărui păstor și a fiecărui credincios în parte, și independentă
de orice fel de autoritate omenească» (can. 218 Codex Juris Canonici).
Atît din felul în care este definită oficial puterea primatului de
jurisdicție din canonul citat, cît și din felul în care ea este dezvoltată
prin numeroase alte canoane ale Codexului (can. 219, 196 și 197, ș>a.j,
rezultă că deși sfîrșitul canonului 218 nu se adaugă că ea se exercită
în mod independent și de orice putere divină, cum se exercită indepen-
dent de orice putere omenească, totuși acest lucru se subînțelege. Este
cu neputință să nu se facă spontan această completare, cînd se citește
ca să se și. înțeleagă, canonul 218 din Codex (1917); can. 331 (1983).
Cu toate că în canonul următor, 219, se spune doar că : «Pontificele
roman…, îndată după acceptarea alegerii, primește prin dreptul divin
(jure divino), deplina putere de supremă jurisdicție», se vede totuși că
acest automat «jus divinum», care intervine prompt la un semn făcut
de-noul ales, săvârșește o taină sau conferă un har sfințitor și anume
unul mai mare decît oricare din cele conferite de vreuna din cele șapte

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 373
Taine ale Bisericii. E limpede prin urmare, că avem de-a face cu a opta
taină, care este însă «taina tainelor», rezervată numai lui — «episeopus
episcoporum» (vezi și can. 332 Codex Juris Canonici, Roma 1983).
Cum nu sînt întrunite și arătate elementele tainei, urmează că avem
de-a face cu ceva extraordinar, cu un act de comunicare a unei harisme,
a unei puteri miraculoase. Sînitem adică în fața elementului care dă
succesiunii petrine un specific demn de alchimia omfalopsihită, în fața
unei minuni care se repetă la fiecare alegere de episcop al Romei. în
cazul acesta, succesiunea petrină include va să zică în conținutul său
și transmiterea unei harisme pe lîngă transmiterea obișnuitelor puteri
episcopale. Cum nu poate să fie altfel, urmează că citadinii sacrali ca
și cei profani ai Bisericii Apusene, trebuie să-iși cinstească suprema
căpetenie, ca pe un «ciudotvoreț», și să-i zică la propriu «sfîntul pă-
rinte», căci este într-adevăr făcător de minuni, dacă nu continuu, apoi
cel puțin în momentul în care-și acceptă alegerea. Deci, Sfînt recu-
noscut în timpul vieții și uneori automat și după moarte, ceea ce i-a
făcut pe apuseni ca într-adevăr să-i numere între sfinți pe toți papii
din primele cinci veacuri, aproape fără excepție. Eiste adevărat că
această «canonizare» din oficiu nu are o vechime prea mare și nu-i
întemeiată decît prin dorința de a o transforma îin argument pentru
dovedirea, și în. acest fel a superiorității episcopilor Romei , față de cei
orientali. Că astfel stau lucrurile, nu o pot ascunde nici istoricii apu-
seni mai vechi sau mai noi, care s-au văzut siliți, în repetate rînduri, să
tot scoată cîte o fantomă din «catalogul istoric» al papilor, recunoseînd
că unii dintre ei chiar dacă s-au bucurat de cultul cuvenit, fiind decla-
rați «sfinți» și inventîndu-li-se chipuri și ,buisturi străvechi, totuși n-au
existat în realitate, ci au fost plăsmuiri tot atît de legendare, ca toate
«basmele» primatului petrin.
Tot istoria ne arată că astfel de «sfinte plăsmuiri» n-au fost rare,
că unele durează mai mult, iar altele mai puțin, și că mai curînd sau
mai tîrziu,: «dărîmarea idolilor» e soarta tuturor.
Ridicat la rangul unei minuni care se repetă automat și periodic
— chiar la intervale de ceasuri sau de zile, dacă papii se succed prea
repede —, actul de transmitere a puterii primatului de jurisdicție este
socotit de fapt în lumea apuseană ca «taina tainelor», nu ca o simplă
taină, ci ca principala taină și ca izvor al celorlalte, care oricît de
simple ar fi, rămîn totuși inoperante fără de aceasta.
Nu se mărturisesc în mod public aceste lucruri, dar se practică, se
mărturisesc indirect și în taină. Toate tratatele apusene de Dogmatică
și Drept canonic se feresc să analizeze în fond problema aceasta, se
rețin de la inciziuni adinei și se mulțumesc să repete formule stereo-
tipe și aproape sibilice.
în fond, poate că au dreptate apusenii să nu intre în amănunte, pen-
tru că, neavînd pe ce-și întemeia primatul de jurisdicție, este firesc să
nu poată stabili nici ritul de transmitere, cu toată teoretizarea asupra
succesiunii petrine. Neavînd ce să transmiți, nici nu știi cum să trans-
miți. E mai comod să spui că ai ceva și să spui că poți să și transmiți

374 DREPT CANONIC ORTODOX
ceea ce ai, decît să încerci să dai ceea ce n-ai. Rentabilitatea iluziilor
n-a fost o singură dată verificată în istorie și ea nu constituie mono-
polul succesiunii petrine.
Dar, din nebuloasa origină a primatului petrin și papal, ar mai tre-
bui lămurit și felul în care urmașii imediați ai lui Petru și-ar fi exer-
citat această putere în Biserică. Naște și aici întrebări pe cît de fără
nădejde de răspuns, pe atît de cutremurătoare. Iată-le : Clare au fost
acești urmași? Care Apostoli mai erau în viată în timpul urmașilor lui
Petru și dacă ei au fost sau nu supuși jurisdicției episcopilor romani ?
Nu cumva urmașii lui Petru au fixat și ei ceva din Revelație, sau vor
fi cenzurat și dat «imprimatur» pentru Evanghelia, Apocalipsa și Episto-
lele Sfîntului Ioan Evanghelistul ?
După cum s-a văzut, Petru nu poate fi numit episcopul Romei, iar
documentele istorice — inclusiv epistolele cuprinse în Noul Testament
și cartea Faptele Apostolilor, nu pomenesc nimic de vreun episcopat al
lui Petru la Roma, ba nici măcar nu atestă prezența lui acolo. Se putea
ca Pavel și Luea să omită în scrierile lor lucruri ca acestea ? Mai ales
este cu neputință să admitem că tocmai doctorul Luca, autorul Faptelor
Apostolilor, care a fost la Roma, însoțindu-1 pe Sfîntul Apostol Pavel,
și care istorisește despre propoveduirea lui Pavel la Roma, să nu ne
spună nimic despre Petru, dacă acesta ar fi fost episcopul Romei — după
cum se zice de către apuseni — ba 25 de ani, 2 luni și 7 zile înainte
de 29 iunie, anul 67 (Anuarul Pontifical pe 1925, Roma, Vatican, pag. 9),
ba 25 ani, fără precizarea lunilor, zilelor și nici chiar a anului morții,
care poate fi 64 sau 67 (Anuarul Pontifical pe 1948, Roma, Vatican,
pag. 7).
De altfel, nici un Apostol n-ia fost episcopul vreunei cetăți, căci
fixarea în scaun episcopal a vreunui Apostol contrazice misiunea apos-
tolică, nu se întemeiază pe cuvintele Domnului, Care i-a trimis în toată
lumea, și nici pe vreo mărturie istorică sigură din primele veacuri. Nici
pretinsul episcopat de 25 de ani al lui Petru la Roma nu este atestat de-
cît cu probabilitate într-un document din anul 354, cum recunoaște în-
suși Anuarul Pontifical pe anul 1948 (p. 7).
Cît privește urmașii lui Petru, adică propriu-zis primii episcopi ai
Romei, iarăși nu se știe precis care au fost și cît au păstorit. Pentru , a
ne da seama de această certitudine recunoscută în mod cinstit de unul
din istoriografii de seamă ai Romei, cu ani în urmă Mgr. Angelo Mer-
oațti, este de ajuns să comparăm iarăși anuarele pontficate, ca să
găsim situațiile următoare : în anuarul pe 1925, la pag. 9, succesorii lui
Petru sînt arătați astfel: Linus — între anii 67 și 78, pontifică 11 ani,
3 luni și 12 zile ; Cletus — între anii 78 și 90 — pontifică 12 ani, o lună
și 11 zile ; Clement Romanul — între anii 90 și 100 — pontifică 9 ani,
2 luni și 10 zile ; Anaeletus — între anii 100 și 112 —• pontifică 12 ani,
10 luni și 7 zile.
In Anuarul pe 1948, la pag. 7—8, succesorii lui Petru din epoca
apostolică sînt prezentați după îndreptările făcute de Mgr. A. Mercatti,
altfel, și anume : Linus, între anii. 67—76 ; Anaeletus sau Cletus, între

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 375
anii 76—88 ; Clement Romanul — între anii 86—97 ; Evaristus — între
anii 97—105. Nu se mai indică aceeași ani, nu se mai indică zilele și
lunile păstoriei feeăruia și peste tot se văd cum stăruie semnele de în-
trebare.
E și firesc ca cercetările istorice să mai aducă lumină prin tenebrele
petrine, care tocmai de aceea preocupă în nșa măsură pe apuseni, pen-
tru că nu se poate ști nimic sigur, nici asupra primatului, nici asupra
prezenței lui Petru la Roma, nici asupra așa-zisului său episcopat și nici
măcar asupra anului morții și asupra mormîntului său, care pînă acum
a fost descoperit de cel puțin vreo 10 ori, ultima dată chiar într-unui
din «anii sfinți» de după războiul dintre 1939—1945.
Se știe că Sfîntul Apostol loan Evanghelistul a trăit pînă în jurul
anului 100 sau chiar și după acest an. De asemenea pare că și Sfîntul
Apostol Toma a supraviețuit lui Petru și Pavel. Cel puțin despre Sfîntul
loan se poate spune că în mod sigur a fost contemporan cu primii trei
episcopi ai Romei, inclusiv Clement Romanul, și că în timpul acestora
și-a scris Evanghelia, Apocalips a și cele trei epistole.
Potrivit teoriei și practicii așa-zisului primat roman de jurisdicție,
ar urma să se admită' că Sfîntul loan, cel puțin, dacă nu și Sfîntul
Toma, ca Apostoli din cei 12, s-au găsit după moartea lui Petru sub
jurisdicția urmașilor acestuia, adică sub jurisdicția unor simpli episcopi
deținători ai scaunului Romei. Dar se poate oare concepe ca unii din
Apostolii Domnului să fie puși sub ascultarea unor episcopi, chiar dacă
aceștia ar fi fost instituiți de «verhovnicul» Petru ca urmași ai lui ?
Ar trebui să se producă dovezi în acest sens, pentru că altfel, juris-
dicția deplină și supremă a episcopilor Romei apare ca un balon de
săpun, care dispare în fața acestei încercări. Deci, ori a existat o astfel
de jurisdicție și ea s-a exercitat și asupra Apostolilor supraviețuitori
lui Petru, de către urmașii acestora, ori nu s-a exercitat și deci n-a
existat. /
Dar, consecvenți cu teoria și practica primatului de jurisdicție, ar
trebui să admitem că și scrierile Sfîntului Apostol și Evanghelist loan
au fost supuse cenzurii episcopilor romani contemporani și că, probabil,
puțin a lipsit să nu fie pusă la «index» a patra Evanghelie, scrisă de
ucenicul pe care-1 iubea Domnul mai mult decît pe Petru și în care nu
se spune nimic despre primatul verhovnicului, sau chiar Apocalipsa,
care din primele rînduri arată independența Apostolului loan de orice
verhovnic sau urmaș al acestuia în așa zisul primat.
Unde mai pui apoi că prin scrierile Sfîntului loan, se încheia fixa-
rea Revelației cuprinsă în Noul Testament și că, prin urmare, iată-i pe
episcopii Romei judecători și cenzori'ai Revelației? Mai încape oare
vreo îndoială că primatul se exercită în independență de orice putere
lumească și divină în sensul canonului 218 (331) din Codexul catolic?
încheierea fixării Revelației neotestamentare, ca fapt care s-a pro-
dus în vremea primilor urmași ai lui Petru, nu se putea închipui fără
aprobarea acestora, și atunci ar trebui să se dovedească acest lucru, căci,
în caz contrar, primatul de jurisdicție în sensul său precis roman, se
dovedește inexistent «extunc», ca și «exhunc».

376 DREPT CANONIC ORTODOX
Deci și in cazul jurisdicției asupra Apostolilor Ioan și Toma, pro-
babil, ca și în cazul actului de jurisdicție în legătură cu scrierile care
încheie canonul Noului Testament, ori se dovedește că primatul a
existat și s-a exercitat, ori nu se poate dovșdi acest lucru și atunci el
n-a existat și n-are pe ce se întemeia nici azi.
în mod neîndoios, nici într-un caz, nici într-altul, probele sau do-
vezile care sînt reclamate nu pot fi produse pentru simplul motiv că
ele nu există și nici nu ar putea să existe. Căci, se poate oare concepe
ca un Aposțpl sau mai mulți, să fie puși sub jurisdicția unui episcop
și ca Revelația însăși ,să fie cenzurată de același episcop ?
Au nu însemnează aceasta, a-1 identifica pe respectivul cu Hristos
și a-1 ridica chiar deasupra Lui ? S-ar putea oare concepe, ca un pretins
vicar al lui Hristos să cenzureze Revelația pe care El ne-a adus-o și
care prin El s-a încheiat ?
Ce grav și înfricoșător păcat ar constitui aceasta ? Ori tocmai din
pricina lui nu se pot concepe actele de jurisdicție amintite. Imposibili-
tatea ca ele să se fi produs, arată însă definitiv și categoric, nu numai
imposibilitatea existenței unui primat de jurisdicție al episcopilor
Romei, ci chiar inexistența lui de fapt, căci dacă aceasta ar fi existat
și acelea desigur că s-ar fi produs.
Nimeni nu se va încumeta însă, dintre fervenții partizani ai pri-
matului, să încerce fundamentarea lui pe acte de hulă atît de grave, pen-
tru a ieși din dilema în care îi pune revelarea acestui aspect ignorat al
problemei primatului. La ce urmează să se renunțe : la primatul înte-
meiat pe mistificări și pe păcat, sau la adevăr ? 1
Asupra inexistenței primatului în epoca apostolică și asupra impo-
sibilității de a fi fundamentat pe ceva, ne mai aduce o dovadă, însuși
faptul că nu se ajunsese încă la fixairea întregii Revelații neotestamen-
tare la data cînd el se pretinde că ar fi început să fie exercitat de către
primii episcopi ai Romei. Căci dacă despre Petru se poate admite că ar
fi fost în situația să-1 exercite independent de acest fapt, ca unul -ce
cunoaște Revelația întreagă de la însuși Hristos, apoi nicidecum nu se
poate admite acest lucru în ceea ce-i privește pe episcopii Romei, care
înainte de fixarea în scris a Revelației, n-aveau de unde să cunoască
complet măcar pe aceasta ce s-a scris și deci nici nu puteau să-și exer-
cite jurisdicția în materie de credință.
Iată cum, din piatra primatului, nu mai rămîne nici măcar nisip.
Infailibilitatea. Ca o consecință inevitabilă a plăsmuirilor din care
s-a închegat povestea primatului petrin de jurisdicție, a apărut timid, în
umbră sau la întuneric, o altă plăsmuire, care n-a fost scoasă definitiv
la lumină decît în anul mîntuirii 1870, de către Conciliul Vatican I. E
plăsmuirea infailibilității, derivată din cuprinsul puterii jurisdicționale,,
atribuită episcopilor romani, ca «supremă și deplină putere», — nu nu-
mai în chestiuni de «disciplină și de conducere a Bisericii», — ei și în
«chestiuni de credință și moravuri» (can. 218 (331) Corpus Juris Cano-
nici; Quaestio 130 și 140 din Catehismus Catholicus — de cardinalul

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 377
Petru Gasparri, Roma, Vatican, ed. 10, 1933, p. 127, 131 și Quaestio 140
din același catehism, p. 131).
Dacă se evită a se mărturisi de către apuseni că puterea jurisdic-
țională are caracter de «harismă transmisibilă», apoi nu se evită a se
susține că infailibilitatea, deși reprezintă doar o parte din puterea juris-
dicțională, este totuși o harismă : «charisma infailibilitatis», cum o defi-
nește Conciliul Vatican I și Catehismul roman (p. 133, Quaestio 147).
Prin urmare, nu avem de-a face cu o simplă harismă, cu aceea a juris-
dicției, ci cel puțin cu două, dacă nu cu o întreagă «pliromă» de harișme
cu care este investit în mod miraculos episcopul Romei.
Iar dacă episcopul Romei este infailibil, și încă tocmai printr-o ha-
rismă, atunci în Biseirica apuseană avem de-a face în mod sigur cu o
«pliromă» de infailibilități, și anume cu : infailibilitatea Bisericii în ge-
nere, cu infailibilitatea Sinodului ecumenic și cu infailibilitatea papei.
Toate aceste infailibilități sînt mărturisite de Cathehismus Romanus
(p. 45 Quaestio 52; p. 124 ș.u. Quaestio 122, 144, 145, 151 — Biserica;
p. 125 ș.u., Quaestio 126, 132, 145, 146 și canoanele 228 (336) 1323 (756),
Corpus Juris Canonici, Sinodul ecumenic; p. 133 Quaestio 147 ș.u. și
can. 1323 (756), din Corpus Juris Canonici — papa).
Este evident că dacă există trei infailibilități, în fond nici una nu-i
reală, pentru că nu există trei adevăruri într-o cauză, nu se pot con-
cepe trei sentințe drepte în una și aceeași cauza. Iată cum, dacă harisma
infailibilității pontificului roman există cu adevărat, ea anulează infaili-
bilitatea Bisericii, iar dacă există infailibilitatea Bisericii, atunci infai-
libilitatea papei n-are rațiune, nici loc în Biserică.
Subminarea ierarhiei sacramentale. în strînsă legătură cu pretinsă
jurisdicție universală a episcopului Romei, dar avînd și o latură dog-
matica, ce o leagă direct de teoria harismelor pontificale, se mai reclamă
o lămurire, care se evită mereu, și anume problema raportului dintre
gradele ierarhiei sacramentale și acelea ale ierarhiei jurisdicționale,.
adică a raportului dintre starea harică preoțească și dintre puterea juris-
dicțională. Există oare o. corespondență firească și păzită de Birerică,.
între una și cealaltă sau nu există ? Poate exista putere jurisdicțională.
independent de cea harică a preoției ? Există un alt temei, o altă bază
decît preoția, pentru a îndreptăți oficiul de cîrmuire a Bisericii?
Problema în sine este simplă, și prin oricîte întrebări ar fi desfă-
cută în bucăți, răspunsul sau răspunsurile nu comportă dificultăți pen-
tru teologia și dreptul canonic al Bisericii ecumenice.
Cîrmuirea Bisericii a fost încredințată numai clerului ; el îndepli-
nește în totalitatea lui slujba de conducere în Biserică. Deci, puterea
jurisdicțională constituie atributul inerent al clerului, ierarhia sacra-
mentală sau preoția harică, constituind baza ierarhiei cîrmuitoare sau
jurisdicționale, care nu se poate imagina în independență de cea dintîi..
Importanța misiunii în Biserică se apreciază după calitatea harică,
după treptele preoției, de așa fel că se păstrează riguros ierarhia aces-
tora, netrecîndu-i nimănui prin gînd să stabilească alte raporturi ierar-
hice'decît acelea oare consacră superioritatea arhiereilor față de preoți

378 DREPT CANONIC ORTODOX
și diaconi, ca și a preoților față de diaconi. Este firesc, deci, ca, în ce
privește puterea jurisdicțională a acestor trei trepte, să se observe
aceeași ierarhie, căci nu puterea jurisdicțională este baza celei sacra-
mentale, ci invers, și nu primează aceasta, ci aceea. într-adevăr, numai
pe ogorul desțelenit de puterea sacramentală se poate exercita și cea
jurisdicțională, iar în cazuri extreme, lipsa celei dintîi face imposibilă
mîntuirea, pe cînd lipsa celei de-a doua nu o influențează în vreun fel.
Puterea jurisdicțională se dădea în epoca veche deodată cu cea sa-
cramentală și nu printr-un act aparte. Hirotonia îi dădea tot, căci cine
era: admis la hirotonie, era admis și este admis pentru o lucrare sau
misiune bisericească corespunzătoare gradului hirotoniei care i se con-
ferea, încît actul hirotoniei, implică conferirea întregii puteri bisericești,
inclusiv a celei învățătorești și jurisdicționale. De aceea s-au și in-
terzis hirotoniile absolute fără destinație prin canonul 6, IV ecumenic.
Cînd s-a introdus conferirea aparte a puterii jurisdicționale ?
Cînd s-a socotit că pentru motive de bună rînduială, trebuie sub-
liniat că episcopii au jurisdicție corespunzătoare harului lor, preoții
corespunzătoare harului lor și la fel și diaconii, iar nu invers, adică nu
' diaconii mai mare decît preoții sau decît episcopii, lucru ce reiese clar
din canonul 16 Trulan, prin care se oprește inversarea raporturilor juris-
dicționale sau nesocotirea ierarhiei sacramentale.'
De atunci încoace au apărut ca necesare acte de «trimitere cano-
nică», adică de precizare și a jurisdicției iar nicidecum de conferire a
jurisdicției ca o putere aparte, independent de hirotonie, adică de trans-
mitere a harului.
Actele acestea s-au numit diferit: gramate, hotărîri, singhelii.
Puterea bisericească este puterea Bisericii, nu a ierarhiei. Deci nu
ierarhia deține în mod independent, puterea, ci Biserica întreagă, pentru
că ierarhia fără Biserică nu e nimic și invers.
De aci rezultă că, puterea jurisdicțională se grefează pe cea sacra-
mentală și că, așa cum s-a practicat în Biserica veche, ea se conferă pe
baza celei sacramentale, și numai în limitele acesteia, și adică : arhie-
reilor, în limitele arhieriei sau episcopatului; preoților, în limitele pres-
biteratului, și diaconilor, în limitele diaconatului. A se conferi, ceva în
plus, deosebit, fără să se țină seama de acestea, este nu numai un lucru
în neorînduială, nu numai o simplă încălcare a unor norme legale, ci și
o abatere gravă de la un adevăr de credință, care nu îngăduie prin
nimic inversarea raporturilor dintre gradele ierarhice sacramentale.
Cunoscînd adevărul arătat aici și respectîndu-1, Biserica din Apus
nu s-a abătut de la el multă vreme, cel puțin în teorie.
Cum însă, episcopul Romei năzuia spre tronul unei cîrmuiri uni-
versale, și în acest scop trebuia să-și găsească aliați gata să-1 asculte
și să-1 urmeze, el a recurs — de necesitate — la recrutarea lor din gra-
dele inferioare episcopatului, pentru că între episcopi nu se găseau
decît prea puțini care să nu fie conștienți de poziția și drepturile lor,
sau care să consimtă a renunța la acestea în favoarea celui din Roma.
Așa se explică faptul că în majoritatea lor, «cinovnicii» din jurul scau-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 379
nului roman au fost diaconi, urmînd apoi ca număr preoții și abia la
urmă episcopii.
Datorită funcțiunilor pe care aceștia le îndeplineau, pe măsură ce
s-a impus puterea episcopului roman în Apus, a sporit și puterea alia-
ților săi. Indiferent de gradul pe care-1 aveau în ierarhia sacramentală, ei
au devenit părtași la puterea de conducere pe care și-o însușise papa, și
astfel s-au ridicat deasupra întregului cler, ajungînd să se constituie mai
tîrziu în colegiul numit al cardinalilor.
Această dezvoltare nefirească și contrară învățăturii de credință, a
raporturilor dintre membrii ierarhiei sacramentale, a stîrnit protestele
întemeiate ale episcopilor, teologilor și altor oameni ai Bisericii, și din
Apus și din Răsărit. Ca urmare în secolul VII, prin canonul 7 al Sino-
dului ecumenic quinisext se interzice ca diaconii să fie investiți cu
onoruri sau jurisdicție superioară celorlalți membri ai ierarhiei sacra-
mentale, impunîndu-se «și la celelalte cete sfințite», respectarea rapor-
turilor dintre ele, întemeiată pe calitatea harică. Trebuie să recunoaș-
tem că abateri asemănătoare s-au produs și în Bisericile răsăritene, dar,
ele nu s-au permanentizat și nu s-au transformat în norme canonice,
și cu atît mai puțin în teze dogmatice, cum s-a întîmplat în Apus, unde
diverși diaconi și preoți, nu numai că s-au trezit cu onoruri mai mari
decît episcopii și cu jurisdicția asupra acestora, fie că era vorba de
simpli episcopi, sau arhiepiscopi sau mitropoliți, ci au fost declarați
părtași la harisma jurisdicției universale a papei și chiar la harisma
infailibilității.
Ca «stîlpi și întărire» ai acestor harisme ei nici nu puteau să nu se
împărtășească de ele cît de cît. Ele n-ar fi apărut doar fără de ei, fără
ca prin cointeresare, ei să fi contribuit la formularea teoriei harismelor
acestora, și să fi luptat pentru impunerea și aplicarea ei practică.
într-adevăr, cardinalii au ajuns să dețină o parte din jurisdicția
universală a papei, adică o parte din harisma jurisdicției, prin faptul
că alături de papă, nimeni în afară de cardinali nu are, măcar parțial,
vreo fărîmă de jurisdicție universală în Biserica apuseană, nici un mi-
tropolit sau arhiepiscop, ci numai cardinalii, fie ei chiar preoți, sau
cum era altă dată chiar simpli diaconi. Numai ei primesc această pu-
tere de la papa, care are: dreptul de a o conferi și celor care nu au
calitatea harică în baza căreia ar putea-o primi și exercita.
Ca depozitar al «supremei și deplinei» puteri jurisdicționale pe care
o primește, conform tezei apusene, printr-o comunicare harismatică,
episcopul Romei poate distribui din această putere cui vrea și cît vrea,
nefiind ținuit să observe vreo normă de credință sau vreuna canonică
în această privință.
Cum distribuie el această putere inepuizabilă, prin ce acte, după ce
norme ? Se susține că prin simple acte juridice de «trimitere canonică»,
adică de încredințare formală a unui oficiu bisericesc, unei persoane
apte. Dar, în fond n-avem de-a face cu un simplu act juridic, pentru
că nu-i vorba de o simplă putere juridică, ci de o putere harismatică
ce nu poate fi transmisă altfel decît pe aceeași cale pe care s-a primit,
adică prin acte de comunicare a harismelor, acte pe oare în afară de

380 DREPT CANONIC ORTODOX
Dumnezeu nimeni nu le poate săvîrși. Și atunci urmează că transmi-
terea puterii jurisdicționale clin partea episcopului roman, are caracterul
unui act ce depășește calitatea și importanța harică a tainelor, a Sfin-
telor Taine, a unui act prin a cărui săvîrșire, el ne ridică pe același plan
cu divinitatea. El împărtășește harisma ca și Hristos Domnul, de care nu
se mai deosebește cu nimic, decît doar prin faptul că nu poate împăr-
tăși orice harismă. în acest caz el niu mai este un simplu vicar al lui
Hristos, ci chiar un «alter Ghristus».
Că în realitate așa se și crede în cercurile conducătoare ale Bi-
sericii Apusene, rezultă din faptul precis că papei i se recunoaște pu-
terea de a da oricui jurisdicția, indiferent de calitatea lui harică,, chiar
și laicilor, și în orice măsură apreciază el. De asemenea, potrivit dis-
'pozițiilor din Codex Juris Canonici (can. 332, 377), actul de conferire a
jurisdicției din partea papei premerge în mod obișnuit chiar și actului
hirotoniei episcopale și este un act cu totul independent de acesta din
urmă. S-a ajuns, cu alte cuvinte, la nesocotirea totală a rînduielii de a
se ține seama de calitatea harică, atunci cînd se conferă un grad oare-
care al puterii jurisdicționale. Se socotește, prin urmare, că, exact ca
și în cazul harismelor, jurisdicția nu este condiționată de preoție, și că
deci, după cum harismele se dau oricărui creștin, laic sau cleric, după-
voința lui Dumnezeu, tot așa și jurisdicția se poate da oricui aprecia-
ză sau dorește pontificele roman. Ea însăși e socotită ca fiind o harismă
al cărei depozitar unic a devenit papa și pe care el o poate împărtăși
neținînd seama de ceea ce a rînduit însuși Domnul în această privință,
deci în mod independent chiar și de Dumnezeu.
Se pune atunci întrebarea : cum se face totuși, că chiar în cazul
presupusei conferiri a puterii jurisdicționale supreme și depline a lui
Petru și urmașilor lui, s-a ținut seama de calitatea' harică a acestora,
de apostolatul lui Petru, și de episcopatul celorlalți ? De ce, dacă Dom-
nul ar fi vrut altfel, dacă ar fi vrut să se facă abstracție de calitatea
harică, atunci cînd se conferă cuiva puterea jurisdicțională în Biserică,
de ce oare n-a făcut El însuși acest lucru ? De ce n-ar fi dat jurisdicția,
suverană în Biserică, unui alt învățăcel simplu laic, nu unui Apostol,
și de ce n-a dispus ca ea să fie transmisă altor laici sau simpli clerici,
ci tocmai urmașilor episcopi ai lui Petru ? Sau poate a dorit Domnul
însuși ca rînduielile Lui să fie stricate de pontificii romani, ca să se
vădească și în felul acesta puterea lor nelimitată nici de cer, nici de
pămînt ?
îată dificultăți, în fața cărora amuțește replica apuseană, chiar și
în cazul cînd ar fi să acceptăm teza primatului petrin de jurisdicție.
Căci, după cum am văzut, nici în cadrul propriei sale teze, Biserica
Apuseană nu poate avea cuvînt de răspuns la întrebările care se ridică,
ci doar un răspuns greșit, tot atît de greșit ca și premizele din care
pornește întreaga plăsmuire a primatului jurisdicțional.
Este, fără îndoială, una din rătăcirile cele mai grave și mai as-
cunse, teoria și practica transmiterii puterii jurisdicționale în Biserica
Apuseană, cu nesocotirea temeliei ei harice, indispensabile și corespun-
zătoare, și cu inversarea prin gradele jurisdicționale a raporturilor din
ierarhia sacramentală.

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 381
Prin această întoarcere pe dos a lucrurilor, operată în chiar siste-
mul papal, se răstoarnă de fapt însăși temelia acestui sistem, însăși fun*
damentarea de către apuseni a primatului de jurisdicție pe episcopatul
lui Petru și al urmașilor lui romani.
Așa cum se prezintă teoretic și practic chestiunea jurisdicției în
Biserica Apuseană, ea, pe lîngă faptul că a redus pe episcopi la rolul
de simpli amploiați ai papei, i-a mai pus și în situația, destul de frec-
ventă azi, de a nu-și putea exercita jurisdicția în mod deplin, nici pe
aceea minimă ce li se mai conferă, decît în funcție de diverși cardinali
(«presbiteri») cu gradul de simpli preoți.
In trecut era și mai tragic, fiindcă cea mai mare parte dintre car-
dinali erau numai «diaconi», ca stare sacramentală. Abia de cîteva se-
cole s-a adoptat norma nouă ca orice cardinal, chiar dacă postul său
are titlul tradițional de «diacon» sau «diaconie», el să fie cel puțin
presbiter (can. 232, 51 Corpus Juris Canonici). E și firesc ca să nu mai
fie nevoie de prezența unor simpli diaconi într-un colegiu care nu mai
are să dea lupte pentru harismele deja cucerite și asigurate vîrfului
său : primatul jurisdicțional și infailiibillitatea. în plus, diaconatul, ca
grad deosebit efectiv, așa cum a rămas în Biserica din Răsărit, a și dis-
părut în Biserica din Apus, rămînînd doar ca treaptă tranzitorie. Exis-
tau deci, și mai persistă atîtea motive care pledau pentru înlăturarea
diaconilor din colegiul cardinalilor, deși acesta reprezintă în mod prin-
cipal fructul strădaniilor diaconești. Totuși tradiția diaconatului în co-
legiul cardinalilor, a fost și a rămas atît de puternică, încît atunci cînd
Sixt al V-lea, la 1586 a fixat definitiv numărul cardinalilor la ciifra de 70,
el a prevăzut* că posturile sau locurile de «cardinali diaconi» trebuie
să fie în număr de 50, cele de «cardinali presbiteri» în număr de 14 și
cele de «cardinali episcopi» în număr de numai 6.
Astăzi titlurile «diaconale» sînt fictive, la fel și cele «presbiteriale»
de cele mai multe ori, așa încît_majoritatea cardinalilor sînt după starea
lor harică arhierei, fie episcopi, fie arhiepiscopi, etc., cu sau fără
eparhii.
Un alt aspect al teoriei și practicii jurisdicției în Biserica Apu-
seană este acela că, patriarhul Romei, consecvent tezei că jurisdicția
nu trebuie să țină seama de calitatea harică a cuiva, poate să acorde
și acordă de fapt nu numai jurisdicția de cardinal unui preot sau dia-
con, pentru Biserica întreagă, ci și pentru orice eparhie. El poate acorda
jurisdicția episcopală oricui dorește din clerul inferior, fie în timpul va-
canței vreunui scaun episcopal, fie chiar existînd și aflîndu-se în func-
ție titularul, care, în felul acesta, este supus unui preot subordonat lui
din clerul propriu în treburile de conducere ale eparhiei sale. în aceeași
situație s-ar putea găsi și față de un diacon, dacă ar exista efectiv acest
grad. De asemenea, avînd în vedere că puterea de jurisdicție a epis-
copului roman este nelimitată și necondiționată, el ar putea oferi juris-
dicție asupra unei eparhii, asupra unui decanat sau asupra unei parohii,
chiar și oricărui laic pe care l-ar socoti indicat.
Acest lucru face ca în diverse eparhii să se întîlnească stări nefi-
rești, tot atît de inexplicabile, prin rațiuni teologice, ca și acelea din

382 DREPT CANONIC ORTODOX
colegiul cardinalilor, să se întâlnească adică preoți oare dau ordine
episcopilor lor eparhioți, vicarilor, canonicilor, decanilor, prelaților de
orice fel, etc., în virtutea unei puteri jurisdicționale, care li s-a retras
acestora și li s-a conferit lor în cine știe ce scopuri, dar în nici un caz
în scopuri religioase.
Dacă, după cum s-a văzut, puterea jurisdicției, așa cum este con-
cepută și cum se aplică în Biserica Apuseană, nu are vreun rost și o
justificare religioasă, nici în ansamblul învățăturii creștine și nici în
cadrul celei romano-catolice, ce rost și ce justificare ar putea ea totuși
să aibă ? în orice caz Domnul nostru Iisus Hristos, dacă ar privi spre
jurisdicția romană și spre jurisconsulții ei văzuți și nevăzuți, n-ar pu-
tea identifica nici o urmă din puterea cu care El i-a înzestrat pe cîr-
muitorii Bisericii și din rosturile acestei puteri. «Civitas Dei» n-are ni-
mic comun cu o astfel de jurisdicție pontificală. Poate vreun alt soi de
«civitas».
Dar, fiind vorba de cardiiiali și de împărtășirea lor din puterea
jurisdicțională, din harisma atotcuprinzătoare a primatului petrin, nu se
poate ignora participarea l'or la cealaltă harismă pontificală importantă,
care se cuprinde în cea dintîi, la harisma infailibilității. Ei se fac părtași
la aceasta, prin participarea lor la cea dinții. Practic, așa se și petrec
lucrurile : cardinalii elaborează, iar pontificele proclamă «ex cathedra»
noile adevăruri de credință și normele de conduită, inclusiv în ches-
tiuni politice, nu numai în cele religioase. Ei sînt făurarii, suportul și
atelierul infaililibității, de altfel ca și al primatului de jurisdicție. Ur-
mează doar^ca și în această privință să li se definească pe față prin
«catehisme» și prin «codex», poziția și rosturile, cum s-c? făcut, măcar
în parte, în ce privește primatul de jurisdicție.
Mai mult decât posibil, o nouă pronunțare «ex cathedra» va împlini
și această lipsă, definind, mai precis harismele pontificale și măsura în
care participă la beneficiile lor, pileații flamin.i, curiali și colegiali.
Din cele arătate în privința schimbărilor arbitrare introduse teore-
tic și practic între men\b:.ii ierarhiei sacramentale și a celei jurisdic-
ționale, prin teza primatului de jurisdicție a episcopului roman, s-au
putut vedea cu prisosință greșelile fundamentale ale tezei apusene,
greșeli care relevă prin contrast, temeinicia și adevărul poziției pe
care stă teologia și Dreptul bisericesc ortodox.

B. ORGANELE COLEGIALE
DE CONDUCERE ALE BISERICII
Sinoadele și corporațiile bisericești
Organele colegiale sau colective de conducere ale Bisericii se nu-
mesc sinoade. Și asupra sinoadelor s-au făcut unele precizări în legă-
tură cu dezvoltarea istorică a organizației bisericești. Cum însă atît asu-
pra diferitelor feluri de sinoade cît și asupra principiului sinodal care
este adus la expresie prin sinoade, ca organe de conducere ale Bisericii,
există controverse, contestîndu-se fie existența și utilitatea unor tipuri
de sinoade, fie canonicitatea unora dintre ele, fie însuși principiul
sinodal ca principiu canonic de bază al Bisericii, fie în sfîrșit caracterul
sinoadelor de organe superioare de conducere bisericească, față1 de cele
individuale ; se impune să stăruim în mod special asupra sinodalității
și asupra felurilor sinoadelor.^
1. Sinodalitatea și felurile sinoadelor
Prin sinodalitate se înțelege rînduiala potrivit căreia, organele su-
perioare de conducere ale Bisericisi nu sînt cele indiYidîiale, ci cele con-
stituite sub forma de sinoade, adică sub forma de organe colegiale ori
colective.
Această rînduială la originile ei nu este exclusiv bisericească, ci
ea este cunoscută și în organizarea și conducerea societății civile din
timpuri vechi, deoarece se întemeiază atît pe nevoile, cît și pe natura
și pe structura oricărui corp social, în care rol conducător nu pot să
aibă numai anumiți indivizi sau anumite persoane, ci. și unele grupuri
sau colegii apte să îndeplinească lucrări mal importante sau funcții mai
grele, care depășesc posibilitățile persoanelor individuale.
Pe acest temei firesc și pe aceste trebuințe care nu pot fi evitate
și nici satisfăcute altfel, s-au creat felurite organe colegiale de condu-
cere în toate societățile pe care le cunoaște istoria.
Asemenea organe colegiale s-au creat dintru început și în viața
Bisericii, încredințîndu-li-se puteri mai mari și lucrări mai grele de în-
deplinit, adică funcțiuni potrivite cu poziția'și cu importanța lor în or-
ganismul bisericesc. La constituirea organelor de acest fel în Biserică,
s-a avut în vedere atît temeiul lor natural, ce rezidă în'natura oricărei
societăți și în trebuințele ei de viață, cît și un temei nou care se cu-
prinde în învățătura de credință creștină.

384 DREPT CANONIC ORTODOX
Care este acest temei nou, după care s-au orientat Sfinții Apostoli
și toți urmașii lor, cînd au procedat la constituirea organelor sinodale
de conducere a Bisericii ?
El poate fi arătat în chipul cel mai scurt și mai precis, ca rezidind
în cuvintele prin care Mîntuitorul însuși i-a mustrat pe Sfinții Apostoli,
cînd aceșitia s-au sfădit în drum către Emaus pentru întîietate și prin
povățuirea care le-a dat-o eu acest prilej, spunîndu-le : «Știți câ
domnii păgînilor îi stăpînesc pe ei… iar între voi nu va fi așa, ci cel ce
vrea să fie între voii întîiul, acela să fie tuturor slujitor».
Ce rezultă din aceste cuvinte ale Domnului ?
Rezultă cum nu se poate mai clar și mai precis că Domnul a refu-
zat să instituie între Apostoli și prin aceasta în fruntea Bisericii, vreun
organ individual de conducere al acesteia, motivînd că aceasta ar în-
semna să se orienteze după modul .de conducere autocrată și tiranică
a unor căpetenii singulare din fruntea acelor state ale lumii vechi, în
care se ajunsese la un asemenea sistem. Un astfel de mod de condu-
cere sau un astfel de sistem de conducere, printr-o singură căpetenie
individuală, este osîndiit și respins de Domnul, chiar prin modul în care
arată în ce chip se practică el de către domnii păgînilor și prin felul
în care tocmai opoziția față de acest sistem le arată cum trebuie să se
conducă ei sau cum trebuie să fie însăși conducerea Bisericii. Căci ce
spune Mîntuitorul în această privință, prin faptul că le recomandă ca
cel ce vrea să fie întîiul, să se facă slujitorul tuturor ? Este evident că
această recomandare le-o face ca ei să înțeleagă că nici unuia nu-i re-
vine în chip singular sau individual vreun drept superior de conducere
asupra celorlalți sau asupra Bisericii însăși, ci că fiecăruia îi revine mai
întîi îndatorirea de a sluji celuilalt și prin aceasta de a sluji Bisericii.
Iar fiind toți în aceeași măsură îndatorați să slujească ei primesc
în mod egal mai întîi îndatorirea de a sluji Biserica și apoi dreptul de
a sta în fruntea ei tot în mod egal, adică în chip de corp sau de colegiu,
în calitate de principali slujitori ai ei.
Aceasta însemnează că ei numai împreună sînt îndreptățiți să ehib-
zuiască și să hotărască treburile care se referă la misiun,ea Bisericii sau
la lucrările cele mai importante ale ei și că numai împreună pot să stea
în fruntea Bisericii, cu toate că individual fiecare a fost înzestrat cu
puteri și cu drepturi aparte pentru lucrarea pe care era posibil să o
desfășoare fiecare în parte.
Sfinții Apostoli au dat urmare acestei recomandări a Domnului,
care a avut pentru Sfinții Apostoli caracter de poruncă, iar acest ca-
racter nu s-a pierdut nici o clipă, nici pentru urmașii Sfinților Apostoli.
De altfel în multe rînduri, Sfinții Apostoli ne-au dat pildă de urmat în
aplicarea acestei porunci. Ei s-au întrunit și s-au sfătuit de multe ori,
dar nu ni s-au păstrat de la toate aceste întruniri și sfătuiri hotărîrile
pe care le-au luat, în chip sinodal, ci numai de la sinodul numit apos-
tolic, pe care l-au întrunit la Ierusalim în anul 50 sau 51.
Din modul în care relatează faptele Apostolilor în capitolul 15 des-
pre acest sinod, se vede clar că el a fost întrunit de către Sfinții Apos-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 385
toii în scopul de a dezbate și lămuri niște chestiunni în care nu se
înțeleseseră mai înainte și în care cu deosebire Sfîntul Apostol Petru
procedase în dezacord cu ceilalți. Era vorba de chestiunea obligativi-
tății legii mozaice pentru creștini, chestiune care a fost soluționată în
chip negativ, eliberîndu-i Sinodul apostolic pe creștini de jugul acesteia.
La acest sinod au participat Sfinții Apostoli împreună cu presbiterii
și cu alți episcopi existenți atunci, precum și alți slujitori bisericești și
credincioși. El a fost prezidat de Iacob fratele Domnului, care era epis-
copuh sfintei cetăți a Ierusalimului. Hotărîrile s-au luat într-un glas prin
consensul tuturor celor prezenți, iar nu prin pronunțarea exclusivă a
Sfinților Apostoli și ou atît mai puțin a vreunuia singur dintre ei.
Acest mod de a proceda corespunde întocmai poruncii dată de Dom-
nul și reprezintă primul exemplu grăitor care ni s-a păstrat — cu amă-
nunte — despre modul cum s-a procedat la aplicarea ei.
Aceste elemente ar fi suficiente pentru a pune în lumină temeiu-
rile cele mai grăitoare ale sinodalității, în care se cuprinde totodată
și porunca expresă de a aplica sinodalitatea, adică porunca Mîntuitoru-
lui precum și porunca indirectă în același sens, adică pilda Sfinților
Apostoli.
De altfel, în afară de aceste temeiuri, din care cel dintîi constituie
fondul dogmatic al sinodalității, se mai pot indica o serie de conside-
rente de natură teologică, dogmatică, pe care le-au frămîntat Sfinții
Apostoli și pe care le mărturisește textul Sfintei Scripturi.
Astfel, prin natura credinței și a Bisericii, credincioșii mai întîi
cred și mărturisesc împreună sau laolaltă.aceeași credință, ei viețuiesc
împreună sau trăiesc împreună credința, apoi se conduc împreună și
unul pe altul, atît în credință cît și în viețuire, păzesc împreună cre-
dința, o apără împreună și în mod inevitabil, tot împreună își organi-
zează viața individuală ca și cea de obște în cuprinsul Bisericii.
Dar viețuirea în Biserică însemnează viețuirea împreună cu Dum-
nezeu, nu în afara Lui sau într-un chip străin de El, așa încît se sta-
bilește o mare unitate între credincioși și între obștea lor și Dum-
nezeu, iar în cadrul acestei unități, totul se petrece prin înțelegere și
colaborare atît între credincioși, cît și între aceștia și Dumnezeu, adică
prin împreuna lucrare nu numai a credincioșilor între ei, ci și a aces-
tora cu Dumnezeu, căci toți sînt «împreună lucrători cu Dumnezeu»
(I Cor. 3, 9).
/ în afară de credință, principalul element de legătură al acestei
unități și al acestei împreună lucrări îl formează dragostea creștină/cea
mai înaltă dintre toate virtuțile sau puterile sufletești pe care o creează
credința creștină. Ea este principala cheie a împărăției cerurilor, dar în
același timp și a anticipării aci pe pămînt a aceleia și ea obligă ca
niciunul dintre creștini să nu se erijeze în a fi căpetenia celorlalți în
sensul în care le amintește Mîntuitorul și Sfinților Săi Apostoli, vor-
bindu-le despre domnii sau căpeteniile păgînilor, ci îi obligă să fie toți
împreună lucrători, să se înțeleagă și' să se slujească recpiroc. De aci
rezultă că ei ău datoria să se sfătuiască unii cu alții, spre a da urmare
poruncii Domnului și spre a nu călca porunca dragostei, care îi obligă
și ea în mod special la aceeași comportare. Se înțelege însă că oricîtă
25 —• Drept canonic ortodox

386 DREPT CANONIC ORTODOX
dragoste ar practica credincioșii creștini între ei, trebuie totuși ca viata
lor să fie organizată și condusă printr-o autoritate, ceea ce se și pe-
trece în fapt. Dar, natura acestei autorități însăși nu poate fi nici în
• sine și nici în modul ei de aplicare, un lucru străin de dragoste sau
potrivnic dragostei creștine, căci o asemenea autoritate este contrară și
poruncii Domnului și aceleia speciale a dragostei creștine.
Obligați să practice dragostea creștină, dar în același timp să se
și supună autorității de conducere a Bisericii, membrii Bisericii din toate
cele trei stări ale ei se găsesc în situația de a căuta să sfătuiască sau să
împace în permanență dragostea cu autoritatea în așa fel ca niciuna să
nu devină negarea celeilalte, ci ca ambele să se asigure pe seama tu-
turor libertatea de fii renăscuți la o viață nouă în Hristos. a tuturor mem-
brilor Bisericii, nepermițînd ca. aceștia să cadă din nou sub jugul robiei.
In lumina acestor principii care intră în conținutul credinței creș-
tine și constituie tot atîtea norme religioase și morale pentru organi-
zarea și conducerea vieții credincioșilor și deci a tuturor membrilor
Bisericii, apare într-un mod și mai clar, și mai pe înțelesul tuturor,
inevitabilitatea, utilitatea și chiar caracterul imperativ al sinodalițații
sau al principiului sinodal, prin care se realizează pe oale de înțelegere
continuă. între membrii Bisericii echilibrul între autoritate, dragoste și
libertate în viața Bisericii. Pentru înfăptuirea acestui echilibru nu există
nici un alt mijloc mai adecvat decît sinodalitatea, iar pe deasupra nu
există nici un alt mijloc, care să fie în același timp și poruncit de Mîn-
tuitorul și practicat de Sfinții Săi Apostoli, precum și de întreaga Bi-
serică de cînd s-a început lucrarea ei în veșmîntuț- pământesc al muri- .
torilor.
Gîndind în acest chip, determinat de elementele a căror valoare
am pus-o în lumină, prin considerațiile de pînă aci, atît slujitorii Bi-
sericii cît și credincioșii au contribuit cu hotărîre și cu tragere de inimă
la observarea și la aplicarea principiului sinodal în viața bisericească,
de-a lungul întregii ere creștine. •
Formele pe care le-a luat în mod practic aplicarea acestui principiu
în viața Bisericii, au fost foarte variate și pînă astăzi se constată aceeași
varietate.
Pentru a ne putea da seama de cîte feluri au fost și sînt sinoadele
și pentru a putea reține mai bine modul în care se prezintă întreagă
lor varietate, le vom împărți mai întîi după modul lor de întrunire și
după proporțiile lor, iar apoi după modul lor de alcătuire, adică după
structura lor.
După modul de întrunire și după proporțiile lor, sinoadele se pqt
împărți în următoarele categorii : sinoade ocazionale, sinoade perio-
dice, sinoade permanente și sinoade ecumenice.
Sinoadele ocazionale sînt cele mai vechi forme sinodale și ele încep
chiar cu Sinodul apostolic.
După epoca apostolică, ele pot fi împărțite în două categorii și
anume :
— în sinoade ale episcopilor vecini, care se întruneau pentru ale-
geri .de .episcopi, pentru judecarea episcopilor, și pentru orice pro-
bleme ce depășeau competența unui singur episcop, cum erau schis-

-ORGANELE ȘI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII 387
mele, ereziile, sau orice alte chestiuni litigioase care primejduiau viața
Bisericii, fără a putea fi rezolvate doar de către un singur episcop, și
— sinoade ale unor unități bisericești mai mari, care nu se Întru-
neau însă regulat, ci numai ocazional sau după nevoie. între acestea se
numără de pildă sinoadele diecezane sau exarhale din Africa de nord
care se întruneau nu numai periodic ci și atunci cînd era nevoie ; apoi
sinoadele mitropolitane sau premitropolitane, în cazul cînd acestea nu
se adunau, periodic, ci după trebuință; așa numitele sinoade locale de
proporții mai mari, care întruneau delegați din mai multe mitropolii sau
chiar din mai multe dieceze ; sinoadele unor mari unități autocefale,
numite adeseori și sinoade naționale sau soboare mari ale unor Biserici
în cazul cînd acestea se întruneau iarăși din pricina unor nevoi pre-
sante în sesiune extraordinară, iar nu în sesiuni periodice, și în fine
sinoadele numite interortodoxe sau panortodoxe și Sinoadele ecumenic*».
Sinoadele periodice sînt sinoadele care se întrunesc la anumite date
sau soroace stabilite prin canoane, prin obicei sau prin diferite legiuiri
bisericești, numite statute, regulamente, etc. Aceste sinoade se împart
și ele în mai multe categorii și anume :
— sinoade premitropolitane, constituite în cadrul etnic sau geo-
grafic, pentru care a existat obligația^de a se întruni de două ori pe an,
primăvara și toamna (can. 37 apostolic) ;
— sinoadele mitropolitane, pentru întrunirea cărora s-a stabilit
aceeași rînduială prin canoane, ca și în cazul sinoadelor premitropoli-
tane (can. 5 I ec. ; 19 IV ec. ; 8 VI ec. ; 6 VII ec. ; etc.) sau măcar o
singură dată pe an (can. 8 VI ec. ; 6 VII ec., etc) ;
— sinoadele exarhale, pentru a căror întrunire nu există aseme-
nea prevederi decît pentru-Biserica din Africa romană (can. 18 Cart.),-
— sinoadele patriarhale, pentru care iarăși nu există o îndatorire
precisă de întrunire periodică, dar care s-au întrunit ca și sinoadele,
exarhale cel puțin o dată la un an sau la intervale și mai mari, dar
tot cu regularitate ;
— sinoade periodice ale Bisericilor autocefale vechi și noi, fie că
acestea s-au numit arhiepiscopii, patriarhii, etc.
Sinoadele permanente, sînt o formă sinodală tîrzie, care s-a născut
și s-a impus cu timpul în practica unor centre bisericești mai mari din
vechime, mai mult ca sinoade ce se întruneau frecvent din pricina nu-
meroaselor trebuințe care le reclamau, iar mai tîrziu, în practica unor
Biserici autocefale, pentru aceleași rațiuni, dar de astă dată îtn chip per-
manent ou adevărat, iar nu numai în mod frecvent.
Precursoarele sinoadelor permanente propriu-zise sînt așa-numitele
sinoade endemice de care ne vom ocupa în continuare, sinoade care
pot fi numite sinoade locale frecvente, întrunite pe la marile centre
bisericești, după niște norme aparte. Din practicarea sinoadelor ende-
mice, s-au născut apoț sinoadele cu adevărat permanente.
Sinoadele ecumenice, sînt cele mai importante, mai cuprinzătoare
sinoade, reprezentînd cea mai înaltă formă,de expresie ce i s-a putut
da principiului sinodalității. Și acestea au avut un caracter care ar pu-
tea fi numit ocazional, dar prin faptul că prilejul întrunirii lor a fost
mult mai important decît al întrunirii celorlalte sinoade ocazionale, și

388 DREPT CANONIC ORTODOX
mai ales pentru faptul că ele n-au devenit posibile numai prin voința
autorității bisericești, ci și prin lucrarea proniei cerești,, fără de care
numai autoritatea bisericească nu le-a putut și nu le poate întruni, și în
fine, și pentru faptul că ele sînt și ca proporții cele mai mari și mai
reprezentative sinoade ale Bisericii, le situăm într-o categorie aparte,
căci sub nici un raport celelate tipuri de sinoade nu se pot compara
cu acestea.
După modul lor de alcătuire, sinoadele se împart în două grupe
mari și anume : în sinoade arhierești sau episcopale și sinoade mixte,
alcătuite adică din reprezentanți ai tuturor celor trei stări în care sînt
împărțiți membrii Bisericii.
Sinoadele arhierești sau sinoadele episcopale, sînt sinoadele for-
mate numai de episcopi, indiferent de numărul acestora, începînd chiar
de la cifra de doi episcopi în sus și indiferent de caracterul lor oca-
zional, periodic sau permanent. Cu alte cuvinte, sinoadele arhierești
pot fi ocazionale și periodice și permanente. Dar pot fi oare și ecu-
menice ? La această întrebare se va răspunde în continuare, cînd ne
vom ocupa în mod special de Sinoadele ecumenice. Deocamdată preci-
zăm atît că niciunul din Sinoadele ecumenice nu au fost sinoade ex-
clusiv arhierești, ci sinoade mixte.
Astăzi există în toate Bisericile autocefale diverse {chipuri de)
sinoade episcopale, iar în Biserica noastră există trei forme sinodale
episcopale și anume : Sfîntul Sinod, adică sinodul plenar al Bisericii
Autocefale Ortodoxe Române, sinodul permanent și sinoadele mitro-
politane, fiecare cu atribuții corespunzătoare prevăzute în legiuirile în
vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române. Potrivit acestor legiuiri, Sfîntui
Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române pen-
tru toate chestiunile spirituale și canonice, precum și pentru cele biseri-
cești de orice natură, date în competența sa.
Atribuțiile Sfîntului Sinod sînt: A păstra unitatea dogmatică, ca-
nonică și a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului și celelalte Bise-
rici Ortodoxe; A păstra unitatea dogmatică, canonică și a cultului in
Biserica Ortodoxă Română ; A trata orice chestiune dogmatică, cano-
nică și a cultului și a o rezolva în conformitate cu învățătura Bisericii
Ecumenice a Răsăritului ; A-și da avizul asupra proiectelor de legi refe-
ritoare la Biserica Ortodoxă Română ; A examina dacă alegerile de
patriarhi, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi s-au săvîrșit cu res-
pectarea normelor legale în vigoare și dacă cei aleși îndeplinesc con-
dițiunile canonice ; A emite gr a mala pentru întronizarea patriarhului;
A alege, cînd ar fi cazul, pe episcopii românilor ortodocși de peste
hotare ; A hotărî asupra cererilor de retragere a membrilor săi; A acorda
concedii mai mari de trei luni membrilor săi; A judeca cu competen-
ță exclusivă și în conformitate cu dispozițiile = sfintelor canoane pe
membrii săi pentru abaterile bisericești de orice natura ; A judeca
recursurile în materie de caterisire ; A îndruma și supraveghea ca
activitatea organelor executive din eparhii, mitropolii și de la^ pa-
triarhie să se desfășoare potrivit normelor legale ; A iniția, autoriza și
supraveghea tipărirea de cărți de ritual și de icoane religioase peri-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 389
tru trebuințele. cultuluiA executa toate atribuțiile legale cu privire
la învățămîntul pentru pregătirea personalului cultului de toate gra-
dele; A stabili programele și normele activității de catehizare;
A lua măsuri pentru promovarea vieții religioase și a moralității
clerului; A iniția, autoriza și supraveghea traducerea, editarea și răspân-
direa Sfintei Scripturi, atît pentru uzul clerului, cît și al credincioșilor ;
A iniția, autoriza și supravhegea răspândirea a tot felul de cărți și obiecte
cu caracter religios, pentru întărirea moralității și religiozității credin-
cioșilor ; A supraveghea și controla,, din punct de vedere dogmatic, moral
și artistic, operele de literatură și artă bisericească ortodoxă; A hotărî
conform canoanelor asupra chestiunilor de orice natură care intră în
competența sa, precum și asupra celor care nu sînt date prin legi, statute
sau regulamente în competența vreunui alt organ bisericesc ,• A interpre-
ta cu caracter obligatoriu pentru toate organele bisericești, dispoziile
statuare sau regulamentare proprii (art, 10 St.; art. 7 R.O.C.).
Sfîntul Sinod se compune din patriarh ca președinte, și toți mitro-
poliții, arhiepiscopii, episcopii, episcopii și arhiereii vicari în funcțiune,
ca membri (art. 9—11 St.).
In timpul dintre sesiunile Sfîntului Sinod, funcționează Sinodul Per-
manent. El se compune din patriarh ca președinte și mitropoliții în
funcție, ca membri (art. 17 St). –
Sinodul Permanent exercită atribuțiile Sfîntului Sinod, cu e'x-
cepția celor rezervate exclusiv acestuia. Unele atribuții nu pot fi exerci-
tate decît în probleme care nu suferă întîrzieri, iar hotărîrile luate
vor fi supuse ratificării Sfîntului Sinod- Sinodul Permanent exercită
orice alte atribuții ce i se vor da de Sfîntul Sinod sau prin legi și regu-
lamente (art. 16—18 St.).
Sinodul mitropolitan este alcătuit din mitropolit ca președinte și
arhiepiscopii, episcopii și episcopii și arhiereii vicari în funcțiune din
cadrul unei mitropolii. El conduce treburile comune ale eparhiilor din
mitropolie și care nu cad în competența Sfîntului Sinod, în marginile
prescrise de canoane, de normele în vigoare (art. 112 St.).
Sinoadele mixte sînt sinoadele formate din episcopi întruniți lao-
laltă cu clericii din celelalte trepte ale preoției, cu reprezentanți ai cre-
dincioșilor și cu monahi.
Practica acestor sinoade este atestată de o mulțime de date istorice,
atît în Biserica de Răsărit, cît și în' cea de Apus, începînd cu sinodul
apostolic, precum și de textele unor canoane din Răsărit și din Apus,
texte care însă nu intră în colecția fundamentală de canoane ale Bi-,
sericii sau în codul nostru canonic. Acest ultim fapt i-a determinat pe
mulți zeloși ultraierarhiști, atît din Apus cît și din Răsărit, să conteste
canonicitatea sinoadelor mixte, și să o declare inovație protestantă sau
protestantizantă. Și aceasta în pofida faptului că inclusiv toate Sinoa-
dele ecumenice au fost după alcătuirea lor sinoade mixte.
Principala piatră de sminteală pentru aceștia a constituit-o faptul
că în canoanele din colecția oficială a Bisericii noastre nu se spune

390 DREPT CANONIC ORTODOX
nimic despre vreun sinod mixt, ci numai despre sinoadele episcopale sau
arhierești. Este adevărat insă că dacă nu se face nici o mențiune despre
sinoadele mixte în canoane și dacă textul acestora nu dispune în vreun
fel poziitiv cu priviixe la sinoadele mixte, el nu cuprinde însă nici o dis-
poziție negativă în legătură cu ele, în sensul de a le interzice sau de
a le socoti necanonice sau contrare rînduielilor bisericești tradiționale.
Cum se explică oare tăcerea canoanelor din colecția oficială privi-
toare Ia sinoadele mixte ?
Această tăcere poate fi explicată mai întîi prin faptul că sinoadele
nu s-au ocupat — de regulă generală — decît de chestiuni controver-
sate, adică de chestiuni în legătură cu care au apărut opinii deosebite,
cel puțin îndoielnice unele dintre ele și cele mai multe contrarii bunei
rînduieli a vieții bisericești. Asupra acestora a fost necesar să se pro-
nunțe sinoadele, sau însă și asupra celor ce nu erau puse în discuție,
nefăcînd obiectul controverselor.
Că lucrurile stau astfel, rezultă și din unele fapte evidente ca cele
ce urmează :
— nici un sinod de nici un fel nu a întreprins o legiferare sistema-
tică și completă pe seama Bisericii, ci s-a limitat fiecare în lucrarea
sa legiuitoare la trebuințele momentului sau vremii de atunci, stabi-
lind norme mai ales în chestiuni în care acestea deveniseră necesare
dm pricina neorînduielilor sau,neînțelegerii;
— din această cauză, în lucrarea de legiferare a niciunui sinod nu
s-a urmat o anurhită ordine de zi, din care să apară că s-au dezbătut
chestiuni care aveau legătură unele cu altele și ar fi fost înșirate într-o
ordine ce rezultă fie din importanța lor, fie din legătura lor internă. N-a
existat o astfel de preocupare și de aceea găsim în canoanele adoptate
de același sinod, și cazul se prezintă la fel la toate sinoadele, cele mai
variate și mai fără de legătură, probleme puse unele lîngă altele sau
cel mult grupate cîte două trei referitoare la o chestiune asemănătoare,
sau chiar la aceeași chestiune.
întrucît sinoadele mixte n-au fost contestate în practica vieții bi-
sericești, ci ele s-au întrunit pretutindeni, fără nici o împotrivire, fapt
atestat în mod clar de întreaga istorie a sinoadelor și de istoria bise-
ricească în genere, de la început pînă astăzi, se înțelege că pe tema lor
neexistînd controverse, nu s-a simțit nevoia să se vină cu vreo legiferare
canonică specială.
Acest fel de sinoade, neavînd de partea sa mărturia canoanelor,
are în schimb o mărturie mai puternică decît textul canoanelor, și anume
obiceiul de drept al Bisericii, oglindit și în întreaga tradiție sinodală,
atestată sub chipul sinoadelor mixte, cu o mai mare bogăție de știri și
dovezi istorice decît aceea a sinoadelor episcopale. Se știe apoi că în
Biserică, puterea obiceiului de drept este mai mare decît aceea a legii
scrise, chiar cînd această lege are forma unei prevederi cuprinsă în
textul vreunui canon. Astfel bunăoară, se știe că fără a fi abrogate în
mod expres, prevederile unor canoane au fost trecute în desuetudine
prin obiceiul contrar pe care uneori și 1-a însușit și cîte un canon uite-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 391
rior. Este cazul clasic al canonului 5 apostolic, pe care obiceiul 1-a în-
locuit printr-o rînduială pe care o consacră Sinodul IV ecumenic prin
canoanele 6, 16 și 48, apoi cazul canonului 2 al sinodului din Constan-
tinopol din anul 879, care nu numai că a fost abrogat în mod practic
de un obicei de drept apărut în viața Bisericii, ci'obiceiul respectiv are
un conținut diametral opus conținutului canonului 2 amintit.
Din aceste coniderente reținem că, sinoadele, mixte, este evident
că nu pot fi socotite necanonice sau contrare rînduielilor tradiționale
ale Bisericii. Că ele sînt ou adevărat canonice și conforme rînduielilor
tradiționale ale Bisericii se vede mai presus de orice discuție și îndoială,
din însăși structura sau alcătuirea Sinoadelor ecumenice, care toate au
fost sinoade mixte. De altfel, sinodalitatea mixtă nu contrazice prin
nimic sinodalitatea arhierească, după -cum nici aceea nu o contrazice
pe cea mixtă, ci sînt amîndouă forme complementare autentice și ca-
.nonice ale sinodalității sau ale modului în care s-a aplicat și se aplică
constant principiul sinodal în Biserică.
In sinoadele mixte, este reprezentată mai fidel și mai autentic de-
cît în cele episcopale întreaga structură sau alcătuire a Bisericii.
Acestea au fost practicate constant și în viața Bisericii noastre,
cu excepția unui timp care se numește epoca fanariotă, cînd a existat
un interes netradițional și necanonic, ca practica acestor sinoade să nu
fie încurajată și dacă s-ar fi putut chiar să fie întreruptă, sinoadele
mfixte fiind prezentate de fanarioții de atunci ca și de urmașii lor ca ne-
canonice.
Dar pe temeiurile arătate, această canonieitate nu mai poate fi pusă
la îndoială, pentru că însușirea canonicității nu se măsoară numai cu
legea scrisă sau cu textul canoanelor, ci și cu legea nescrisă sau cu
obiceiul de drept, care prin practică îndelungată dovedește puterea legii
scrise, iar în cazul dreptului cutumiar al Bisericii, acesta dobîndește
uneori o putere chiar mai mare decît canoanele, consacrînd astfel și
canonicitatea unor norme contrare textului canoanelor și cu atît mai
vîrtos al acelora care nu sînt contrare cuprinsului canoanelor sau pre-
vederilor canoanelor. In Biserica Ortodoxă Română sinoadele mixte
se numesc adunări. Astfel de adunări există la fiecare nivel și anume :
Adunarea Națională Bisericească la nivel de Patriarhie, alcătuită din
cîte trei reprezentanți ai fiecărei eparhii, un cleric șl doi mireni, dele-
gați de adunările eparhiale respective, este organul reprezentativ cen-
tral al Bisericii Ortodoxe Române, pentru toate chestiunile economice,
administrative, precum și pentru cele care nu intră în competența Sfîn-
tului Sinod ,• Adunarea Eparhială alcătuită din reprezentanții clerului și
ai credincoșilor în proporție de 1/3 clerici și 2/3 mireni și este organul
deliberativ pentru toate chestiunile administrative, culturale și econo-
mice ale eparhiei, precum și pentru cele care nu intră în competența
episcopului sau arhiepiscopului; Adunarea Parohială la nivel de paro-
hie, ca organ deliberativ, este compusă din toți bărbații credincioși
majori ai parohiei, de sine stătători, nepătați și care își îndeplinesc în-
datoririle morale și materiale față de Biserică și așezămintele ei (art.
21 St.; 92 St.; 52 St.).

392 DREPT CANONIC ORTODOX
2. Sinodul apostolic și sinoadele din veacurile primare
ale Bisericii
Sinodul apostolic. Despre Sinodul apostolic există o relatare auten-
tică în capitolul 15 al Faptelor Apostolilor. Dar in afară de datele cu-
prinse în acest capitol din Faptele Apostolilor, ni s-au mai păstrat unele
în scrieri mai vechi cu caracter istoric, apoi într-o seamă de interpre-
tări făcute de scriitori 'bisericești la cartea Faptelor Apostolilor, precum
și unele mărturii indirecte în strînsă legătură cu diverse rînduieli bi-
sericești, apocrife, cărora li s-au atribuit adeseori origine apostolică..
în genere, toate datele referitoare la Sinodul apostolic concordă și
pe baza lor s-a stabilit că într-adevăr obșteasca adunare bisericească,
întrunită în anii 50—51 la Ierusalim, a avut caracter de sinod și anume
de sinod general al Bisericii de atunci, adică de sinod reprezentativ al
întregii Biserici, Ia care au participat cei mai înalți slujitori ai Bisericii,
adică Sfinții Apostoli, clericii existenți pe atunci, în frunte cu Sfîntul
Iacob fratele Domnului care era episcopul Ierusalimului și cu o seamă
de presbiteri, precum și credincioșii Bisericii din Ierusalim și din alte
porți.
Desigur la acea dată nu s-a folosit pentru adunarea sau soborul
de la Ierusalim titlul de sinod, ci simplul titlu de adunare, pentru că
termenul de sinod nu s-a introdus în uzul Bisericii decît mai tîrziu,
fiind împrumutat în veacul al doilea din terminologia juridică grecească,
în care el avea înțelesul de adunare a obștei unei cetăți, această adu-
nare reprezentînd forul cel mai înalt deliberativ al statelor de tipul ce-
tăților, precum și a unor cetăți care nu constituiau ele singure un stat,
ci făceau parte dintr-o organizație statală. Astfel fiind, nu trebuie să
surprindă faptul că adunarea amintită de la Ierusalim nu s-a numit sinod
de la început, ci a fost numită abia mai tîrziu sinod apostolic, spre a
se distinge de alte feluri de sinoade care au urmat după aceea.
Să vedefîi care au fost trăsăturile esențiale sau caracteristicile Si-
nodului apostolic.
Cea dintîi problemă care se pune este aceea a cauzei care a deter-
minat întrunirea acestui sinod. După relatarea din Faptele Apostolilor
și a întregii tradiții bisericești, în legătură cu acest sinod, se constată
că principala cauză care a determinat întrunirea sinodului a fost disputa
care se stîrnise între creștinii iudaizanți, proveniți dintre evrei, și între
creștinii proveniți dintre neiudei, adică dintre cei care aparținuseră altor
religii decît celei mozaice și cărora li se zicea cu un termen generic
păgîni. Obiectul disputei dintre aceștia îl forma obligativitatea legii mo-
zaice, sau neobligativitatea acesteia, pentru creștini. Iudaizanții susți-
neau obligativitatea legii mozaice într-o largă măsură, dacă nu în de-
plinătatea ei, pentru toți creștinii, deci inclusiv pentru creștinii prove-
niți dintre păgîni. Acestei păreri devenită o adevărată teză și cu ten-
dința de a se transforma în normă obligatorie, atît cu caracter doctrinar
cît și cu caracter cultic și legal sau canonic, i se opuneau creștinii pro-
veniți dintre păgîni.
Disputa luase mari proporții și agita Bisericile, adică comunitățile
creștine ce se constituiseră și în afara Ierusalimului și cu deosebire pe
cele din Siria în frunte cu cea din Antiohia, pe cele din Fenicia, Sa-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 393
maria, Cilicia, etc,, încît unitatea creștină amenința să fie surpată de
aceste neînțelegeri cu caracter destui de grav.
în ce consta de fapt gravitatea neînțelegerii iscate ?
Mai întîi în faptul că creștinii iudaizanți socoteau tăierea împrejur
ca un act cu caracter dogmatic, adică o socoteau ca avînd pentru cre-
dința lor însemnătatea primei și celei mai importante taine a legii vechi,
care trebuie păstrată și în legea nouă, întrucît legea nouă însemnează
o împlinire sau o desăvîrșire a legii vechi, iar nu o anulare sau o le-
pădare a acesteia. Ce-i drept, tăierea împrejur avea pentru credința
veterotestamentară un caracter dogmatic foarte pronunțat, pentru că ea
reprezenta semnul și simbolul legămîntului, adică al întregului așeză-
mînt al legii vechi, încheiat sau stabilit de Dumnezeu cu poporul evreu.
In această calitate, el condiționa în mod esențial însăși mîntuirea lui
Israel și reprezenta începutul lucrării lui mîntuitoare, început fără de
care iudaizanții firește că nu puteau să înțeleagă cum s-ar putea con-
tinua sau duce mai departe în așezămîntul cel nou și după rînduielile
acestuia, lucrarea mîntuirii, care a început în așezămîntul cel vechi.
Modul lor de a vedea lucrurile era legitim pentru formația religioasă
pe care o aveau, dar ei greșeau nefăcînd distincția trebuitoare între
Vechiul și Noul Testament, dar mai ales nevrînd să se desprindă eu
ușurință de tradiția lor veterotestamentară. Lor le venea greu acest
lucru și pentru motivul că se socoteau a fi singurul popor ales și che-
mat în mod special la mîntuire de către Dumnezeu, situație care cre-
deau ei că obligă celelalte popoare să urmeze ceea ce stabilesc ei, adică
rînduielile pe care voiau să. le păstreze din Vechiul Testament.
Toate aceste lucruri nu ie pricepeau sau nu voiau să le admită creș-
tinii proveniți dintre păgîni, întrucît modul în care li se propovăduise
lor credința cea nouă nu-i lega de rînduielile cu caracter social, juridic
și cultic ale Vechiului Testament sau ale legii vechi, expresie sub care
se înțelegea însă mai mult decît rânduielile amintite, și anume, se în-
țelegea și adevărul de credință cuprins M Vechiul Testament, pe care
legea cea nouă sau credința cea nouă nu 1-a abandonat sau nu 1-a so-
cotit a nu fi rămas în tezaurul său de credință.
Născîndu-se felurite confuzii și dispute aprinse pe. tema aspecte-
lor relevate, s-a trecut de la ele și la alte chestiuni cu caracter religios,
cultic, moral și chiar social ale legii vechi, mergîndu-se pînă la practi-
carea de către iudaizanți a unui separatism de tip veterotestamentar
față de nemozaici, mai ales că între aceștia, adică între iudaizanți, se
găseau și o seamă de farisei convertiți, care susțineau că «păgînii tre-
buie să fie tăiați împrejur și să li se ceară respectarea legii lui Moise >
(Fapte, 15, 5).
– La acestea se mai adaugă și faptul că unii dintre cîrmuitorii Bi-
sericii de atunci sau mai bine zis dintre slujitorii ei principali în frunte
cu Sfîntul Apostol Petru și cu Barnaba, nu luaseră o .atitudine precisă
și constantă în această problemă, adică în disputa dintre iudaizanți și
dintre creștinii proveniți dntre păgîni. Mai mult, de teama celor ce prac-
ticau tăierea-împrejur, Sfîntul Apostol Petru, deși avea misiune speciala
pentru această categorie și ca atare îndatorirea de a-i lămuri ca
să nu țină la poziția pe care o adoptaseră, ci să renunțe la ea în acord

394 DREPT CANONIC ORTODOX
cu. învățătura Domnului și pentru întărirea unității și păcii din Biserică,
el s-a dat ele partea iudaizanților, «de teama celor din tăierea împrejur»
(Gal. 2, 12), așa încît Sfîntul Apostol Pavel, ne spune că din această
cauză a fost nevoit «să-i stea pe față împotrivă», cînd a venit Petru la
A.ntiohia' (Gal. 2, 11), se înțelege că o asemenea atitudine chiar din
partea acelui Sfînt Apostol căruia i se încredințase misiunea specială
pentru creștinii proveniți dintre evrei sau pentru chemarea și îndru-
marea spre credința cea nouă a evreilor, precum și din partea altor slu-
jitori însemnați ai Bisericii, între care se amintește și • Barnaba, i-a în-
tărit în credința și în poziția lor pe iudaizanți și a produs sminteală
în rîndurile celorlalți creștini proveniți dintre păgîni.
In asemenea condiții, iudaizanții au putut lansa, pentru acreditarea
și impunerea tezei lor, o adevărată lozincă, zicînd: «dacă nu vă veți
tăia împrejur după rînduiala lui Moișe, nu puteți să vă mîntuiți» (Fapte
15, 1).
Problema era cu atît mai tulburătoare pentru conștiința^ credin-.
cioșilor, cu cît tăierea împrejur era înfățișată drept prima și cea mai
importantă, sfîntă taină, care condiționează mîntuirea sau fără de care
nimeni nu ș-ar putea mîntui. Din această cauză Sfîntul Apostol Pavel
și Barnaba, care între timp fusese lămurit în această chestiune, aflîn-
du-se împreună la Antiohia au avut o discuție aprinsă cu iudaizanții și
ca urmare a acesteia, Biserica din Antiohia i-a delegat pe ei și pe unii
dintre antiohieni să meargă la Ierusalim, la Apostoli și la presbiteri, ca
să lămurească această chestiune. Ajunși la Ierusalim, împreună eu dele-
gații credincioșilor, sau Bisericii din Antiohia, ei au .adus la cunoștință
Apostolilor, presbiterilor. și credincioșilor din Biserica Ierusalimului cele
constatate la Antiohia și sarcina pe care o aveau dan partea Bisericii
antiohiene.
Constâtîndu-se că și la Ierusalim iudaizanții susțineau teza comună
celor din tăierea împrejur, s-a hotăr,ît de către Apostoli și de către
presbiteri să fie adunată întreaga Biserică, spre a se dezbate și a se
lămuri această problemă.
Astfel s-a întrunit sinodul de la Ierusalim. El nu a fost convocat
din porunca vreunuia dintre Apostoli sau numâi din inițiativa Sfinților '
Apostoli, ci îin urma hotărîrii luate, de către Sfinții Apostoli împreună
cu presbiterii Bisericii din Ierusalim.
Membrii ai acestui sinod au fost, pe lîngă Apostoli și presbiteri,
încă și ceilalți 'colaboratori ai Sfinților Apostoli sau ucenici de-ai lor,
între care sînt pomeniți Barnaba, Iuda numit Barsaba și Sila. Apoi dele-
gații Bisericii din Antiohia, despre care nu ni se spune dacă erau clerici
sau simpli credincioși, precum și credincioșii simpli sau frații care for-
mau comunitatea sau Biserica din Ierusalim. Astfel ni se prezintă alcă-
tuirea sinodului apostolic.
Asupra modului în oare s-au desfășurat lucrările sinodului, avem
următoarele date":
— sinodul a fost prezidat de Sfîntul Iacob fratele Domnului, care
era episcopul Ierusalimului, ^
— la sinod a avut loc o dezbatere foarte aprinsă, o mare discuție,
în timpul căreia Sfîntul Apostol Petru s-a ridicat, precizîndu-și poziția

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 395
sa noua, contrară tezei iudaizanților, apoi a mai vorbit Barnaba și Pavel,
lacob fratele Domnului și alții.
— 'la încheierea dezbaterilor, prin care s-a lămurit poziția Bisericii
față de pretențiile iudaizanților, s-au luat o serie de hotărîri prin con-
sensul «Apostolilor, al presbiterilor și al întregii Biserici» (Fapte, 15,
22), adică «Apostolii, presbiterii și frații» (Fapte 15, 22), au adus împreu-
nă hotărîrile consemnate în capitolul 15 din Faptele Apostolilor. Așadar
hotărîrile ce s-au luat n-au fost impuse de către Sfinții Apostoli, deși
fără îndoială că aceștia aveau calitatea să cunoască mai bine lucrurile
precum și să-i lămurească pe ceilalți. Cu toate acestea, hotărîrile s-au
luat prin consensul comun al slujitorilor de toate treptele, inclusiv al
Sfinților Apostoli și al credincioșilor.
Prima hotărîre pe care a adus-o Sinodul apostolic este aceea, prin
care se declară neobligativitatea pentru credincioșii Bisericii a tăierii
împrejur; a doua hotărîre cuprinde obligarea credincioșilor de a se
abține de la consumarea cărsnurilor sacrificate idolilor, a sîngelui și a
animalelor sugrumate și abținerea de la desfrînare; iar a treia hotărîre
este de a trimite la creștinii din Antiohia, din Siria și din Cilicia pe Pa-
vel și pe. Barnaba, iar împreună cu ei pe Iuda, numit Barsaba, și pe Sila,
pentru a le vesti cele ce s-au hotărît în sinod, ducîndu-le și o scrisoare
deosebită, în care se cuprind hotărîrile Sinodului apostolip. Textul aces-
tei scrisori este următorul :
«Apostolii și preoții și frații, fraților dintre neamuri, care sînt în
Amtiohia și în Siria și în Cilicia, salutare !»,
«Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca
noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor și au răvășit sufletele
voastre, zicînd că trebuie să vă tăiați împrejur și să păziți legea» ;
«Noi am hotărît, adunați într-un gînd, ca să trimitem Aa voi bărbați
aleși împreună cu iubiții noștri Barnaba și Pavel»;
«Oameni care și-au pus sufletele lor pentru numele Domnului nos-
tru lisus Hristos» ;
«Drept aceea, am trimis pe Iuda și pe Sila, care vă vor vesti și ei,
cu cuvîntul aceleași lucruri» ;
«Pentru că, părutu-s-a Duhului Sfînt și nouă, să nu vi se pună nici
o greutate în plus în afară de rele ce sînt necesare»
«Să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sînge și de (animale) su-
grumate și de desfriu, de care păzindu-vă, bine veți face. Fiți sănătoși!»
(Fapte 15, 23—29). ' • •
Din cuprinsul scrisorii, adică din cuprinsul celui mai vechi și mai
important act sinodal pentru viața Bisericii din primele două veacuri, se
constată că Apostolii, presbiterii și frații sau credincioșii Bisericii din
Ierusalim «au judecat împreună după ce s-au adunat laolaltă» toate
chestiunile asupra cărora au adus hotărîri.
Din cunoașterea cauzolor care au determinat întrunirea Sinodului
apostolic, apoi din cunoașterea modului în care acesta a fost convocat,
a modului în care s-au desfășurat lucrările lui, a modului în care a fost
prezidat, apoi din cunoașterea modului în care s-au luat hotărîrile pre-
cum și a modului în care acestea au fost transmise sau publicate ori
promulgare, se constată cît se poate de clar că Sinodul apostolic a fost

396 DREPT CANONIC ORTODOX
cel dintîi sinod general al întregii Biserici, care atît prin obiectul, struc-
tura, lucrarea și hotărîrile sale a dat deplină expresie principiului si-
nodalității, care a fost așezat ca rînduială de baza de însuși Mântuitorul,
atît pentru constituirea autorității superioare a Bisericii, cît și pentru
lucrarea la care este chemată această autoritate.
Ținînd seama de faptul că în cadrul Sinodului apostolic s-a dez-
bătut și o chestiune cu caracter dogmatic, aceea a tăierii împrejur sau
mai precis aceea de a se ști dacă se acceptă sau nu în Biserică tăierea
împrejur, împreună cu conținutul ei dogmatic de principală taină a legii
vechi și că o atare chestiune angaja întreaga conștiință a Bisericii și
cerea o pronunțare asupra ei din partea întregii Biserici, Sfinții Apos-
toli ținînd seama de învățătura Domnului care le-a spus lămurit că a
trecut umbra legii, au găsit că este potrivit sau conform cu învățătura
Domnului și eu îndrumările, pe care le-au primit de la El în privința
modului de slujire a Bisericii, să cheme întreaga Biserică să se pronunțe
într-o asemenea chestiune. Procedînd în felul acesta, ei și-au manifestat
atît convingerea lor proprie și atașamentul față de porunca ce le-a dat-o
Mîntuitorul cu ocazia certei lor pentru întîietate, cît și hotărârea de a
da o pildă tuturor celorlalți slujitori și Bisericii întregi despre modul
în care trebuie să se procedeze în viața Bisericii, atît la constituirea
celei mai înalte autorități bisericești, cît și la modul în care trebuie
să-și desfășoare lucrarea sa cîrmuitoare, în conformitate cu principiul
de bază pentru organizarea și conducerea Bisericii pe ț'are îl exprimă
sinodalitatea.
Cu ocazia acestui sinod, Sfinții Apostoli au mai dat apoi dovadă
de toată priceperea și tragerea de inimă pentru a se păstra în Biserică
unitatea credinței și legătura dragostei, precum și de a împăca dra-
gostea cu libertatea și cu autoritatea, în așa fel ea sinodalitatea să
apară expresia acestei lucrări, fără de a cărui permanentizare nu se
poate păstra nici coeziunea socială a Bisericii, nici unitatea» credinței
și nici nu ,se poate săvîrși lucrarea ei mîntuitoare.
Deși Sfinții Apostoli, în calitatea lor unică de aleși ai Domnului
și de purtători ai Revelației pe care au primit-o direct de la Domnul,
erau înzestrați cu însușirea infailibilității și deci puteau să hotărască
fără de greș fiecare în materie de credință, ca urmare puteau soluționa
fiecare în parte chestiunea tăierii împrejur, pusă de iudaizanți, totuși
ei n-au găsit de cuviință să procedeze în acest fel, ci spre a se face pildă
și spre a da pildă și altora de smerenie și de dragoste în conducerea
treburilor bisericești, mai precis în luarea hotărîrilor importante pen-
tru viața Bisericii, au procedat la îndrumarea lucrurilor în așa fel încît
într-o asemenea chestiune să nu apară că ar hotărî singuri, exercitînd
un fel de autoritate proprie față de ceilalți, și chiar nici să nu hotărască
singuri de fapt, ci numai prin colaborarea cu celelalte elemente din care
era alcătuită Biserica, adică a stării clericale sau a slujitorilor de atunci
ai Bisericii, și a credincioșilor. Ei au procedat în acest fel, avînd con-
știința că după trecerea lor din viață, singurul organ care se poate pro-
nunța în mod infailibil în chestiuni de credință este Biserica în între-
gimea ei sau sinodul, care poate să dea expresie conștiinței întregii
Biserici și care mai tîrziu a fost de fapt^Sinodul ecumenic.

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 397
Sfinții Apostoli au lăsat urmașilor lor și întregii Biserici, prin Sino-
dul apostolic, nu numai un model care să servească pentru constituirea
și lucrarea celei mai înalte autorități bisericești, ci și mărturia clară,
fără de .replică, a inexistenței vreunei autorități personale sau indivi-
duale supreme în Biserică, arătînd totodată că nici într-un caz nu tre-
buie să fie admisă vreo astfel de autoritate, nici chiar dacă ea ar fi
putut fi reprezentată de către vreun .Apostol. Aceasta 'însemnează că-
este cu totul străină de spiritul în care au conceput Sfinții Apostoli
autoritatea superioară bisericească, încercarea acelora care vor să-1 si-
tueze pe Sfîntul Apostol Petru și pe urmașii săi ea autorități supreme
în Biserica întreagă.
Tot prin felul în care s-a procedat de către Sfinții Apostoli cu oca-
zia Sinodului, apostolic ei au dat expresie spiritului adevărat sau auten-
tic al sinodalității, arătînd că deși sinodul este cea mai înaltă autoritate
care se poate constituit, nici el nu trebuie să procedeze în mod im-
perativ, ci tot în spiritul în care trebuie exercitată orice autoritate bise-
ricească, adică în spiritul înțelegerii sau împăcării continue dintre
dragoste, libertate și autoritate. !
Se ridică umeori obiecția că Sfinții Apostoli n-ar fi putut să dea .
Sinodului apostolic caracterul de model canonic pentru sinoadele ulteri-
oare ale Bisericii sau pentru felul în care trebuie înfăptuit sau aplicat
principiul sinodalității în Biserică' din cauză că pe atunci Biserica încă
nu folosea norme juridice, deci norme canonice în sens propriu, și ca
urmare el n-ar constitui decît o manifestare îiitîmplătoare și nesemni-"
ficativă și neindicativă pentru urmași, a unui fel de lucrare a Sfințiilor
Apostoli, care s-ar, reduce la chibzuință de moment prin care aceștia au
soluționat un litigiu religios oarecare.
De fapt Sinodul apostolic nu era un model în sensul că ar fi fost
încadrat într-o sumă de reguli cu caracter juridic sau canonic propriu-
zis și nici nu putea fi astfel la data Tespectivă, dar aceasta nu 1-a îm-
piedicat și nu putea să-1 împiedice sau să-i răpească posibilitatea de a fi
totuși un model in sensul de prototip sinodal, atît pentru vremea 4n
care încă nu s-au folosit normele juridice sau canonice, cît și pentru
vremurile în care acestea urmau să fie folosite de Biserică și în care
s-au și folosit de fapt. Căci întreaga pildă și lucrare a Mîntuitorului și
a Sfinților Apostoli privitoare la organizarea și conducerea Bisericii, nu
a fost înveșmîntată prin norme canonice propriu-zise, adică nu a fost
dublată de norme juridice, întrucît nici Mîntuitorul nu a legiferat în
sens juridic, nici. Sfinții Apostoli, așa încît dacă am privi lucrurile numai
sub acest aspect, ar trebui să spunem că niciuna din rMduielile sau în-
drumările date de ei neavînd caracter juridic propriu-zis, n-air putea fi
socotite ca normative sau obligatorii ori deplin valabile pentru
toată viața și lucrarea Bisericii. Or lucrurile nu stau astfel și de ase-
menea nici în cazul caracterului de model pe care-1 are Sinodul apos-
tolic, ele nu pot sta altfel, căci în rînd cu celelalte pilde, modele și
îndrumări ale Mîntuitorului și ale Sfinților Săi Apostoli, și Sinodul apos-
tolic constituie un_ model, o pildă și o poruncă sau o rînduială așezată
de Sfinții Apostoli,' pentru a fi observată și urmată în Biserică. Cea mai
bună dovadă și cea mai de netăgăduit confirmare a caracterului de

398 DREPT CANONIC ORTODOX
model sinodal pe,care 1-a avut și 1-a păstrat Sinodul apostolic, o .consti-
tuie sinoadele care s-au întrunit după epoca apostolică, în veacul II și
III, precum și toate celelalte ulterioare.
Se mai spune cîteodată, cu aparențe de adevăr, că Sinodul apostolic
nu trebuiește socotit ca avînd o greutate deosebită în viața Bisericii
primare și nici vreo însemnătate de model și de poruncă sau de rîn-
' duială apostolică pentru viața de mai tîrziu a Bisericii și deci implicit
și pentru viața Bisericii din zilele noastre, întrueît el n-ar reprezenta
sau n-ar fi fost decît un episod al vieții bisericești din epoca aposto-
lică, și încă unul care ar trebui trecut sub tăcere, întrueît el ar releva
existența unei contradicții flagrante între poziția și însușirile personale
ale Sfinților Apostoli și între hotărîrile acestui sinod sau măcar între
însușirile personale ale Sfinților Apostoli și hotărîrea principală a Sino-
dului apostolic în privința neobligativității pentru creștini a tăierii îm-
prejur.
Această contradicție ar consta în faptul că pe ide o parte Apostolii
se bucurau de însușirea infailibilității, iar pe de altă parte se arată că
Sfîntul' Apostol Petru nu se pronunțase totuși în mod infailibil în ches-
tiunea tăierii împrejur, ci căzuse în greșeală, iar greșeala lui a fost în-
dreptată de Sinodul apostolic, care apare astfel singur ca infailibil și
infirmă infailibilitatea personală a Sfinților Apostoli. Lucrurile însă nu
stau astfel, întrueît Sfîntul Apostol I*etru nu a căzut :în»vreo greșeală
dogmatică în.tratarea acestei chestiuni, ci într-o greșeală comună ome-
'nească, care poate fi numită cel mult păcat, iar nu cădere din infaili-
bilitate, pentru că fondul greșelii lui constă în faptul că el deși in-a so-
cotit 'Chestiunea tăierii împrejur ca o chestiune dogmatică pentru legea
ce*; nouă, și nu i-a lămurit pe cei ce socoteau altfel, asupra caracterului
ei nedogmatic pentru Noul Testament, ci ia socotit-o o practică tra-
dițională iudaică, spre acceptarea căreia' a fost înclinat pe de o parte prin
originea și educația sa, iar pe de -a>ltă parte, așa cum spune Sfîntul
Apostol Pavel, «de teama celor din. tăierea "împrejur» {Gal. 2, 12). Cu-
noscînd că Sfîntul Apostol Petru din pricina temerii s-a lepădat inclusiv
de Mîntuitorul, ou ocazia prinderii Lui, este ușor de înțeles că un astfel
de motiv îl va fi determinat să greșească și prin altitudinea pe care a
avut-o inițial în chestiunea tăierii împrejur, dar pe care și-a rectificat-o
chiar cu ocazia Sinodului apostolic. De altfel este limpede pentru înțe-
legerea situației că nici unul dintre Sfinții Apostoli nu putea ignora fap-
tul că în legea nouă sau în Biserică tăierea împrejur nu mai constituie
o condiție pentru mîntuire, pentru că nici tăierea împrejur, nici netăie-
rea împrejur nu mmtuiește pe nimeni după învățătura Domnului, ci nu-
mai credința în Iisus Hristos împreunată eu săvîrșirea de fapte ale cre-
dinței și cu harul sfințitor.
Cît privește infailibilitatea personală cu care erau înzestrați Sfinții
Apostoli, acesta nu este în contrazicere cu infailibilitatea Bisericii, în-
trueît cea dintîi era acordată ca har personal sau ca harismă personală
și netransmisibilă fiecăruia dintre Sfinții Apostoli, pe cînd Biserica are
prin natura sa, adică prin lealitatea sa de corp tainic al Domnului, în-
sușirea infailibilității, în virtuea căreia ea păstrează fără de greșeală

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 399
adevărul de credință și 11 lămurește, atunci cînd este înfățișat greșit
sau cînd este înfățișată drept chestiune de credință o chestiune care
nu-i de această natură, după învățătura Domnului, cum a fost cazul
cu chestiunea tăierii împrejur.
Este adevărat că în cuprinsul succesiunii sau moștenirii apostolice
a Bisericii, alături de preoție cu întreita ei putere bisericească, intră
și puterea Bisericii de a păstra nealiterat adevărul de credință, însă nu
în sensul că această putere i-ar fi conferit-o Sfinții Apostoli, ci in sensul
că Biserica avea această putere în epoca apostolică, sau îin sensul că
era o putere pe care Biserica o avea și în epoca apostolică și șî-a păs-
trat-o de atunci încoace, pe cînd alta este situația preoției și a întrei-
tei sale puteri, care intră în cuprinsul succesiunii apostolice ca elemente
cu care au înzestrat Sfinții Apostoli Biserica, prin mandatul Mîntui-
torului.
Spre a înțelege și mai bine această distincție, amintim că Miintui-
torul în mod direct, iar oau prin intermediul Sfinților Apostoli a înzestrat
Biserica cu puterea infailibilității, atunci cînd a precizat că nici «porțile
iadului nu o vor putea birui» (Matei 16, 18), adică nici o rătăcire și nici
0 putere dizolvantă nu vor putea să-i surpe temelia credinței și nici
lucrarea mîntuitoare pe care ea trebuie să o continue pînă la sfîrșitul
veacurilor.
Cunosc ind toate elementele necesare pentru o apreciere reală a
naturii și importanței Sinodului apostolic, precum și netemeinicia pozi-
țiilor de pe care se încearcă a. i se diminua însemnătatea * în viața Bi-
sericii primare și în genere în viața Bisericii de atunci pînă astăzi, pu-
tem înțelege mai deplin și mai explicit și în chipul cel mai real iar
nu ca o simplă figură de stil, formula rămasă tradițională pe care o
folosesc membrii Sinodului apostolic în motivarea și confirmarea ho-
tărîrilor luate, ca și pentru investirea lor cu puterea pe care le-o -con-
feră prezența și lucrarea Siîntului Duh. Această formulă bine cunoscută
sună astfel : «Părutu-i-s-a Duhului Sfînt și nouă» (Fapte 15, 28). Și ea
exprimă faptul că un asemenea sinod al întregii Biserici de atuindi, cum
a 'fost Sinodul apostolic, s-a bucurat cu adevărat de asistența Duhului
Sfînt.
Prin elementele pe oara le-a întrunit^ acest sinod și din analizarea
cărora s-a putut vedea natura și însemnătatea lui ,el a servit cu ade-
vărat și ca model pentru toate sinoadele ulterioare, pentru întreaga
lucrare sinodală a Bisericii, inclusiv pentru Sinoadele ecumenice, la care
dacă raportăm cu de-amănuntul Sinodul apostolic, putem spune că acesta
a fost nu numai precursorul Sinoadelor ecumenice și prototipul tuturor
celorlalte sinoade, ci chiar cel dintîi Sinod ecumenic al Bisericii. Că nu
1 se zice astfel, și de ce nu i se zice astfel, se poate înțelege tot atît
de bine ca și faptul că în general nu i s-a zis nici măcar sinod, ci nu-
mai adunare și abia mai tîrziu s-a folosit pentru designarea lui cu-
vîntul sinod.
Sinoadele din veacurile prmare ale Bsericii. După modelul Sinodu-
lui apostolic și după exemplul Sfinților Apostoli, în veacurile cele din-

400 DREPT CANONIC ORTODOX
tîi care au urmat după epoca apostolică, s-au întrunit în diverse părți ale
Bisericii tot felul de sinoade, spre a dezbate și soluționa probleme mai
deosebite sau de o însemnătate mai mare pentru Biserică.
Practica acestor sinoade o atestă atît scrierile de istorie biseri-
cească de mai tîrziu, cît și Tertulian (-j- 220) și Sfîntul Ciprian (f 268).
Fără a preciza la care dintre sinoadele de acest fel se referă, Ter-
tulian spune că în diverse părți ale Greciei, adică ale lumii de cultură
și limbă grecească, deci ale Orientului, s-au întrunit și se întrunesc me-
reu sinoade pentru a dezbate problemele credinței. Care anume vor fi
fost aceste sinoade, ne arată mai precis istoricii bisericești.
Cele mai vechi sinoade de acest fel par să fie cele determinate de
controversa pascală din secolul al II-lea, cînd s-a ținut un prim sinod
la Ierusalim, prezidat de Narcis episcopul Ierusalimului,- apoi un altul la
Cezareea Palestinei, prezidat de episcopul Teofil ia! Cezareei. Ambele
sinoade prin modul în care au fost alcătuite atît din episcopi cît* și din
alți clerici și laici, au avut caracterul unor adunări reprezentative ale
Bisericilor din provincia respectivă și din provinciile vecine.
Tot în veacul al II-lea, dar ceva mai tîrziu, ne spune istoricul Eu-
sebiu, că în multe locuri ale Asiei și de multe ori s-au adunat creștinii
laolaltă pentru a cerceta învățăturile lui Montan sau doctrina acestuia
și au dezaprobat-o ca pe o erezie. Aceste sinoade s-au întrunit* în
preajma anului 170, iar la ele se constată aceeași alcătuire din sluji-
tori bisericești și credincioși. De menționat este îndeosebi faptul că la
un sinod de acest fel, ținut la Ierapole, au luat parte și «mărturisitori
laici».
în chestiunea acestei rătăciri, ca și a altora, s-au mai ținut în
acea vreme sinoade și în Biserica din Apus, între care și unul chiar la
Roma, pe la anul 170—172, la care a fost de față și -&f3ntul Policarp al
Smirnei.
în ce privește alcătuirea lor, și sinoadele din Apus au urmat tot
pilda Sinodului apostolic, Ia ele luînd parte atît slujitorii Bisericii în
frunte cu episcopii, cît și numeroși reprezentanți ai credincioșilor laici.
Din prima jumătate a veacului III sînt pomenite iarăși numeroase
sinoade care s-au întrunit în Asia Mică, în- Siria, în Arabia și în Egipt,
pentru a dezbate diverse probleme, de credință și de bună rînduială
bisericească. Și acestea s-au întrunit după modelul Sinodului apostolic,
avînd o alcătuire mixtă sau avînd caracterul de sinoade mixte. Astfel
de sinoade se pomenesc în Iconia (Asia Mică) între anii 230—235, apoi
în Bostra (Arabia) pe la anul 244, un altul la Alexandria, întrunit chiar
de episcopul Dionisie cel Mare al Alexandriei cam în aceeași vreme Îm-
potriva hiliaștilor, iar ceva mal tîrziu se pomenește, pe la anul 270,
un astfel de sinod la Antiohia, împotriva lui Pavel de Samosata.
Concomitent se întrunesc sinoade după același model apostolic și
în Biserica din Africa Romană, sinoade asupra cărora, în afară de unele
relatări istorice, ni s-au păstrat mărturiile deosebit de valoroase ale
Sfîntului Ciprian ai Cartaginei. Acesta mărturisește că toate chestiunile

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 401
care privesc Biserica, le pune în discuția sinodului, format din episcopi,
din clerici și din credincioși și că aceștia toți împreună hotărăsc, prin
comună înțelegere, în privința chestiunilor respective.
Despre un astfel de sinod, prezidat de el însuși și întrunit la 251,
• în Cartagina, în chestiunea lapsilor, Sfîntul Ciprian ne spune că era al-
cătuit din- episcopi, presbiteri, diaconi, mărturisitori sau confesori și
laici. De fapt, în chestiunea lapsilor el ținuse în același an (251) două
sinoade mixte la Cartagina. Tot la Cartagina s-a ținut la anul 256 și
importantul sinod care a soluționat chestiunea botezului ereticilor și de
la care ni s-a păstrat în această chestiune un canon ce face parte diin
codul canonic al. ortodoxiei. Și în alcătuirea acestui sinod au intrat ală-
turi de episcopii mai multor provincii încă și presbiteri, diaconi și o
mare parte a credincioșilor.
Vorbind despre o importantă chestiune pentru a cărei soluționare
i s-au adresat cerîndu-i părerea clerici din Roma, Sfînjtul Ciprian arată
că el nu a luat poziție personală în chestiunea respectivă, pentru că
de la începutul episcopatului a stabilit să nu facă nimic numai după
chibzuință sa proprie, fără sfatul clericilor și fără consensul credin-
cioșilor. '
Se mai amintesc și alte sinoade de același fel întrunite la Carta-
gina în timpul Sfîntului Ciprian și sub conducerea lui, dar în aceeași
vreme sîiut menționate și unele sinoade ținute în Roma, după aceeași
rînduială. Despre unul din ele episcopul Corneliu al Romei ne dă măr-
turie clară că avea alcătuire mixtă.
Puțin mai tîrziu, pe la începutul veacului IV s-au întrunit în
aceeași alcătuire mixtă diverse sinoade în Biserica din Apus și în cea
din Răsărit, pentru a dezbate și lămuri chestiuni de credință. Din Apus,
amintim sinodul de la Elvira (Spania, an 300—305) și sinodul de la
Sinnessium (an. 308), în a căror alcătuire au intrat alături de episcopi,
preoți și diaconi și numeroși credincioși simpli sau laici.
De altfel, inclusiv marele și însemnatul Sinod I ecumenic de la
Niceea, întrunit la anul 325, a fost prin alcătuirea sa un sinod mixt,
la care au luat parte alături de cei 318 ierarhi și numeroși alți clerici
între care și diaconul Atanasie din Alexandria, devenit Sfîntul Atanasie
cel Mare, și numeroși laici, iscusiți în dialectică, cum se relatează în
unele scrieri.
Am amintit numai pe cele mai reprezentative sinoade care s-au în-
trunit după modelul Sinodului apostolic în veacurile II—III și la începu-
tul veacului IV d. Hr. Din preocupările și din alcătuirea acestor sinoade,
rezultă cît se poate de limpede că ele au urmat pilda pe oare au dat-o
pentru conducerea Bisericii Sfinții Apostoli prin Sinodul apostolic de la
anii 50—51 din Ierusalim. Și mai rezultă apoi că apărătorii și păstrătorii
dreptei credințe în Biserică s-au socotit a fi toți membrii Bisericii lao-
laltă, reprezentați în sinoadele despre oare a fost vorba. In sinoadele
ulterioare, istoria -ne oferă dovada aceluiași lucru, atît prin alcătuirea
celor mai multe dintre sinoade, cît și prin modul în care ele au luat ati-
tudine în chestiunile de credință și de rînduială generală în Biserică,
potrivit pildei date de Sfinții Apostoli prin Sinodul apostolic.
26 — Drept canonic ortodox

402 DREPT CANONIC ORTODOX
3. Sinoadele endemice, sinoadele locale
și alte organe de conducere sinodală.
Pentarhia și tetrarhia.
a. Sinoadele endemice. Sub numele de sinoade endemice se înțe-
lege o categorie de sinoade care inițial au fost-ocazionale și apoi s-au
dezvoltat în sensul unei periodicități caracteristice prin termene scurte,
ca pe urmă să devină sinoade permanente.
Numele acestor sinoade însemnează în sens propriu, adunări ale
celor care se află într-un loc, de la grecescul sv8s[aoS = a se afla în-
tr-un loc și se referă la faptul că ele erau alcătuite nu,numai din epis-
copii convocați la sinod, ci și din episcopi care se aflau întîmplător în
locul respectiv.
La singular, numele de sinod endemic se întîlnește des în do-
cumente, iar la plural se întîlnește mai rar.
în mod obișnuit, sinoadele endemice sînt înfățișate ca sinoade spe-
cifice, pentru patriarhia din Constantinopol, în sensul că numai acolo
s-ar fi practicat această formă sinodală și anume în scopul de a se spori
prestigiul scaunului din Constantinopol și apoi de a-i asigura o priori-
tate sau o superioritate netă față de celelalte scaune patriarhale. Dar
acest mod de a prezenta lucrurile nu corespunde realității, întrueît si-
noadele endemice se cunosc și la alte centre bisericești mai importante,
inclusiv la Roma, din epoca dinainte de apariția demnității patriarhale
în Biserică, ca și din epoca de după apariția acestei demnități, conti-
nuînd a fi întrunite cel puțin toit atît de des și la Roma, nu numai la
Constantinopol.
Este adevărat însă că sinoadele endemice, întrunite la Constanti-
nopol au dobîndit o însemnătate mai mare, atît prin faptul că Roma
nouă devenise și centrul Bisericii ecumenice, cît și pentru că practica
lor a durat mai mult la Constantinopol decît la alte centre, determi-
nînd apariția unor sinoade similare și în cadrul altpr Biserici în epoca
post bizantină.
în scrierile privitoare la sinoade, data apariției sinoadelor ende-
mice este arătată ca fiind anul 394—395, cînd la Constanltinopol s-a în-
trunit un important sinod endemic, prezidat de arhiepiscopul Nectarie
ai Constantinopolului. La acest sinod, s-a dezbătut un litigiu între doi
episcopi pe tema episcopiei din Bostra (Arabia). La fel au participat și
episcopi din alte părți ale Bisericii, adică din alte unități teritoriale decît
aceea a Constantinopolului, care se aflau întîmplător la Constantinopol.
Astfel'au fost prezenți Teofil al Alexandriei, Flavian al Antiohiei, Gri-
gorie de Nisa, Amfilohiu de Iconia, Teodor de Mopsuestia și alții de la
mari depărtări.
Dar în istoria sinoadelor endemice, anul 394—395 nu înseamnă în-
ceputul acestora, ci numai o etapă în dezvoltarea acestui fel de sinoade,
a căror istorie poate fi împărțită în mai mulite etape după anumite eve-
nimente care au determinat în chip hotărîtor dezvoltarea lor.
Cea dintîi etapă este aceea pe care o încheie tocmai sinodul de la
Constantinopol, de la anul 394—395 și care începe din veacul al doilea,
cînd sînt atestate cele dintîi sinoade de tipul devenit caracteristic sub
numele de sinoade endemice. Printre cele mai vechi se numără și un

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 403
sinod întrunit la Roma, pe la anul 170—172, sinod la care, precum am
mai amintit, vorbind de sinoadele din epoca post-apostoiică, a luat .parte
și Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, care se afla întîmplător. la Roma.
A doua etapă a dezvoltării sinoadelor endemice este aceea care în-
cepe după sinodul de la Constantinopol din anii 394—395 și sfîrșește cu
Sinodul IV ecumenic sau mai precis cu un act de confirmare și de auto-
rizare a acestui fel de sinoade, de către sinodul IV ecumenic. Prilej
pentru aceasta a oferit o reclamație în fața Sinodului IV ecumenic îm-
potriva lui Anatolie, arhiepiscopul Constantinopolului, că acesta ar
practica în mod necanonic sinoadele numite endemice. Anatolie s-a jus-
tificat, arătînd că el le practică pe baza unui obicei vechi și deci le
practică în mod legal sau canonic, petntru că obiceiul îndelungat are pu-
terea legii scrise.
Firește că după justificarea cu care a venit Anatolie, Sinodul IV
ecumenic n-a mai avut nimic de obiectat și i-a dat cîștig de cauză lui
Anatolie, așa încît de aci înainte sinoadele endemice dobîndesc și for-
mal canonicitate, prin aprobarea lor de către un sinod ecumenic.
Din vremea Sinodului de la Constantinopol din anii 394-395, pînă
la Sinodul IV ecumenic (an. 451), autoritatea și greutatea sinoadelor
endemice de la Constantinopol a crescut foarte mult și prin activitatea
acestor sinoade concretizată în hotărîri tot mai favorabile pentru scau-
nul din Constantinopol, care de la anul 381, adică de la al II—lea Sinod
ecumenic, devenise al doilea scaun al Bisericii ecumenice în ierarhia
onorifică a acestora. La creșterea autorității acestor sinoade au contri-
bui+ evenimentele politice și bisericești din epoca respectivă, care au
determinat slăbirea influenței părții apusene â imperiului și apoi chiar
prăbușirea ei în cea mai mare parte, sub loviturile popoarelor migra-
toare, care pe la 451 cotropiseră întregul Imperiu roman de Apus, ră~
mînînd liberă numai partea centrală și sudică a Italiei.
A treia etapă'în istoria dezvoltării sinoadelor endemice, începe după
Sinodul IV ecumenic și sfîrșește cu Sinodul VI ecumenic (an 680—692).
In acest răstimp, atît activitatea sinodului endemic de la Constantinopol,
cît și evenimentele favorizează deopotrivă sporirea autorității sinodului
endemic ca și aceea a scaunului patriarhal din Constantinopol. Astfel,
la 476 este cotropită de ostrogoți și partea rămasă liberă din Italia. Ei
înlătură la acest an pe 'ultimul împărat al Imperiului roman de Apus și
astfel scade tot mai mult greutatea și influența Bisericii din Apus, în
avantajul celei din Răsărit. în această situație, sprijinit pe poziția sa
centrală în Biserică și în imperiu, ca și pe activitatea sinoadelor ende-
mice, patriarhul din Constantinopol se numește, patriarh al imperiului
dobîndind mai întîi neoficial titlul de patriarh ecumenic, de pe la anul
488, titlu care devine apoi oficial prin hotărîrea unui sinod endemic
de la anul 587.
O nouă împrejurare favorabilă pentru sporirea autorității sinoade-
lor endemice a însemnat domnia împăratului Justinin (527—565) și cu
deosebire, o altă nenorocire care s-a abătut asupra imperiului și anume
căderea sub stăpînirea arabă între anii 637 și 650—651 a unei mari părți
din teritoriul Imperiului de Răsărit, pe care se aflau cele trei patriarhii
istorice, Ierusalimul, Antiohia și Alexandria. După căderea acestor pa-

404 DREPT CANONIC ORTODOX
țriarhii, sub arabi, de multe din treburile lor a fost obligată să se ocupe
patriarhia din Constantinopol împreună cu sinodul său endemic, la care
nu arareori erau de fată și episcopi din patriarhiile cotropite de arabi.
A patra etapă a dezvoltării sinoadelor endemice începe după Sino-
dul VI ecumenic și durează pînă la anul 920, cînd un astfel de sinod
aduce ultima hotărîre acceptată în Biserica de Răsărit, în calitate de
canon. Este hotărîrea prin care se interzice căsătoria a IV-a.
A cincea etapă începe de după anul 920 și durează pînă la căderea
Constantinopolului suib turci (an 1453). Ea se caracterizează prin întru-
nirea tot mai deasă și chiar prin întrunirea statornică la perioade foarte
scurte de vreme a sinoadelor endemice, așa încît această etapă mar-
chează statornicirea sinoadelor endemice ca sinoade quasi-permanente,
adică repetarea lor la intervale scurte și cu o regularitate care le-a dat
un carcter de sinoade aproape permanente.
Din această perioadă s-au păstrat numeroase hotărîri ale sinoadelor
endemice, care au dobîndit autoritate și valabilitate în întreaga Biserică
de Răsărit.
A șasea etapă a dezvoltării sinoadelor endemice începe după că-
derea Constantinopolului și sfîrșește cu anul 1764, cînd patriarhul
Samuil I (1763—1768) Ie transformă în sinoade permanente, formate din
12 ierarhi ai Patriarhiei ecumenice, la care se mai puteau adăuga și alții
care se găseau întîmplător prin Constantinopol.
A șaptea și ultima etapă a acestor sinoade trebuie să fie socotită
cea de după 1764, care a durat pînă la anul 1860, cînd prin Ganonis-
mele generale ale Patriarhiei ecumenice adoptate atunci, i se dă și mai
precis fostului sinod endemic, caracterul de sinod permanent, format
din 12 ierarhi ai Patriarhiei ecumenice. Sub această formă el există și
astăzi, dar și-a pierdut însemnătatea de odinioară.
Este de observat că de la anul 1764, pe lîngă sinodul permanent
-al patriarhiei din Constantinopol, patrianhul Samuil a mai creat și un
consiliu mic (permanent, format din 8 laici și 4 ierarhi, consiliu în a cărei
competență au fost date toate treburile administrației curente a Patriar-
hiei ecumenice. Acest consiliu a fost menținut apoi și sub regimul creat
prin canonismele de la 1860 și se continuă pînă azi, consiliul mixt for-
mând de fapt un corp cu sinodul permanent al Partiarhiei ecumenice,
căci atribuțiile acestor două organisme se deosebeau numai formal.
Paralel cu dezvoltarea sinoadelor endemice, la scaunul din Constan-
tinopol în decursul primelor patru etape, forma aceasta de sinoade a
cunoscut o dezvoltare corespunzătoare și la centrul bisericesc al Apusu-
lui, adică la Roma, precum și la celelalte centre patriarhale și chiar la
alte centre bisericești mai importante. Totuși, dezvoltarea sinoadelor en-
demice la centrele menționate a fost frânată și de direcția dezvoltării
ei și a fost schimbată la unele, datorită evenimentelor care s-au produs
și pe care le-am amintit în legătură cu dezvoltarea sinoadelor endemice
de la scaunul din Constantinopol.
Cu privire specială la sinoadele endemice de la Roma, trebuie să
mai observăm că ele sînt de obicei trecute sub tăcere de către apuseni,
încercîndu-se a se arăta în acest chip că Ia Roma nu ar fi fost trebuință
de asemenea sinoade, pentru întărirea autorității episcopului roman sau

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 405
pentru sprijinirea acțiunilor acestuia, întrucît el avea deplină autoritate
prin calitatea sa de urmaș al Iui Petru și ca atare de beneficiar al unui
pretins primat de jurisdicție în întreaga Biserică. Or, tocmai existența
sinoadelor endemice și Ia scaunul din Roma, în primele zece veacuri
arată inexistența vreunui primat de jurisdicție, precum și poziția epis-
copului Romei, ca fiind aceeași eu poziția celorlalți patriarhi, care în
conducerea treburilor bisericești se foloseau în mod principal de atari
sinoade endemice.
în ce privește alcătuirea sinoadelor endemice, există dovezi nume-
roase, care atestă că unele dintre acestea, chiar destul de 'numeroase,
au fost sinoade mixte, iar altele au fost sinoade episcopale.
Competența sinoadelor endemice a variat și a sporit de-a lungul
etapelor istorice pe care ie-a parcurs dezvoltarea acestui fel de sinoade,
ele ajungând la un moment dat, cel puțin în Biserica de Răsărit, de după
anul 920 și mai ales de după schisma cea mare de la 1054, să dobîn-
dească caracterul unor sinoade de importanță panortodoxă, datorită fap-
tului că la ele participau ierarhii din diverse Biserici ortodoxe, auto-
cefale sau autonome, și cel mai des, datorită faptului eă hotărârile lor
erau însușite de toate Bisericile ortodoxe, pe cale de consens, iar nu
prin caracterul lor obligator, căci despre acesta nu poate fi vorba.
într-o oarecare măsură, se poate spune că unele sinoade endemice
și mai precis hotărîrile unora dintre acestea, au suplinit sinoadele ecu-
menice, pînă cînd s-a ajuns la o nouă formă sinodală, care să supli-
nească — pe cale ecumenică — forma sinoadelor interortodoxe sau pan-
ortodoxe.
Cît privește valoarea obișnuită a hotărîrilor sinoadelor endemice,
ea constă în faptul că prin aceste hotărîri s-au creat izvoare întregitoare
ale Dreptului bisericesc, iar unele dintre ele, prin acceptarea Iar de către
întreaga Biserică ortodoxă, au. trecut în categoria izvoarelor fundamen-
tale ale Dreptului bisericesc. De altfel, hotărîrile sinoadelor endemice,
nu dobîndeau valabilitate decît pentru Bisericile reprezentate în aceste
sinoade, fie întîmplător, fie în mod deliberat.
Prin practica lor, la centrul patriarhiei ecumenice, sinoadele ende-
mice au înlocuit sinoadele patriarhale sau sinoadele patriarhiei ecume-
nice ca Biserică autocefală, căci acestea numai arareori s-au mai în-
trunit și au mai adus cîte o hotărîre care să nu fi făcut obiectul lucrări-
lor unor sinoade endemice.
b. Sinoadele permanente. Considerate ca niște sinoade quasi-per-
manente, sinoadele endemice, după cum am văzut, s-au transformat de
Ia o vreme, și formal, în sinoade permanente, pe lîngă Patriarhia din
Constantinopol și anume prin reforma de la 1764 a patriarhului Samuil I,
și trecînd prin noua reglementare de la 1860, ele există ca atare pînă
azi la censul patriarhal din Constantinopol.
Dar, înainte ca ele să fi luat în mod expres și formal caracterul de
sinoade permanente la Patriarhia de Constantinopol, se constituiseră o
seamă de sinoade permanente restrînse la centrele celor trei patriarhii
răsăritene căzute sub arabi, iar mai tîrziu și pe lîngă scaunul din Roma,
unde sinoadele endemice au început a fi înlocuite prin «curia romană»,
în centrul căreia se afla colegiul cardinalilor.

406 DREPT CANONIC ORTODOX
• Tîrziu de tot, dar . totuși mai devreme decît în însăși Patriarhia .din
Constantinopol, s-a creat un sinod permanent în Biserica rusă, de-către
Petru cel Mare, la anul 1721. Din acest sinod făceau parte numai trei
ierarhi, restul fiind arhimandriți și,preoți, pînă la cifra de 9, 10, 12.
După exemplul sinodului permanent rusesc, care a durat pînă la 1917
și a fost organizat pe baza așa numitului Regulament duhovnicesc, pu-
blicat în anul 1721, și după exemplul Patriarhiei din Constantinopol și
al celorlalte patriarhii orientale, s-a creat un sinod permanent și în Bi-
serica Greciei la anul 1832, îndată ce această Biserică s-a proclamat
autocefală și el sJa păstrat într-o formă sau alta pînă în zilele noastre,
alcătuit fiind dintr-un număr de 12 ehiriarhi.
Intre timp, alături de sinoadele permanente amintite și de cele de
pe la scaunele patriarhiilor istorice din Orient, s-au mai organizat si-
noade permanente și în alte Biserici. Astfel în Biserica Bulgară, în Bi-
serica Sârbă și mai Ia urmă și ;în Biserica Română.
Cel dintîi regulament pentru organizarea sinodului permanent în
Biserica Ortodoxă Română a fost adoptat de Sfîntul Sinod al Bisericii
noastre în anul 1931. Sinodul era alcătuit din 4 mitropoliți.
Prin statutul actual de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe
Române s-a schimbat alcătuirea sinodului permanent și s-a venit cu o
precizare mai judicioasă a competenței acestuia. Potrivit articolului 17
din Statutul de la 1949, sinodul permanent este alcătuit din patru mitro-
poîiți în frunte cu întîistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, atît în cali-
tate de mitropolit al Ungrovlahiei cît și în calitate de patriarh. In lipsa
patriarhului, ședințele sinodului vor fi prezidate de către unul din mi-
tropoliți în ordinea canonică ierarhică. Atribuțiile sinodului prevăzute
de articolul 16 din Statut în care se arată că sinodul permanent exercită
atribuțiile Sfîntului Sinod cu excepția celor rezervate acestuia. Unele
tribuții expres arătate de Statut nu pot fi exercitate decît în probleme
care nu suferă întîrzieri, iar hotărîrile luate vor fi supuse ratificării Sfîn-
tului Sinod. Sinodul permanent aprobă concedii pînă la trei luni membri-
lor Sfîntului Sinod și exercită orice alte atribuții ce i se vor da de Sfîntul
Sinod prin legi și regulamente. .
în prezent sinoadele permanente din alte Biserici ortodoxe auto-
cefale ca Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sîrbă, Biserica Or-
todoxă Bulgară, Patriarhia din Ierusalim, Biserica Greciei, etc., se pre-
zintă cu alcătuiri și atribuții aparte, prevăzute în statutele și regulamen-
tele respectivelor Biserici.
c, Sinoadele locale. Sub numele de sinoade locale, ne sînt cu-
noscute ca mai importante 11 sinoade locale, de la care ni s-au păstrat
canoane în cuprinsul codului canonic al ortodoxiei.
Canoanele acestora formează, în ordinea importanței, a treia cate-
gorie de canoane, după canoanele apostolice și după canoanele sinoa-
delor ecumenice.
în enumerarea cronologică, aceste sinoade se prezintă astfel:
; Sinodul din Ancira (314), cu 25 canoane ; Neocezareea (315) cu 7 ca-
noane ; Gangra (340), cu 21 canoanne ; Antiohia (341), cu 25 canoane ;
Laodiceea (343), cu 60 canoane ; Sardica (343), cu 21 canoane ; Constan-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 407
tinopol (394), cu un canon; Cartagina (419), cu 133 canoane; sinodul din
biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol (861), eu 17 canoane :;
sinodul din biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (879), cu 3 canoane ;
și sinodul de la Cartagina din anul 256 cu un canon;
Dar în afară de sinoadele locale, pe eare le-am amintit, atît în Bi-
serica veche sau în primul mileniu după Hristos,- cît și mai tîrziu pînă în
zilele noastre, au mqi existat și alte sinoade cu caracter local pe
care le consemnează atît istoria, pe cele mai vechi, cît și legiuirile de
organizare ale Bisericilor autocefale, pe cele mai noi.
O categorie de sinoade locale formează și aceea de care ne-am
ocupat sub numele de sinoade endemice.
Deodată ou acestea, au apărut și sinoadele locale, dezvoltîndu-se
în decursul istoriei, paralel eu cele endemice, și dobîndind autoritate și
influență mai mare în Biserică, de aceea canoanele multora dintre ele
au fost și acceptate în colecția oficială de canoane ale Bisericii. Este
cazul sinoadelor locale enumerate mai înainte, la poziția și la impor-
tanța cărora nu s-au ridicat decît două sinoade endemice și anume :
sinodul de la anul 394—395 și sinodul de la 920, ambele întrunite la.
Constantinopol.
Dintre sinoadele, locale din Răsărit, care au mai adus hotărîri, ne-
acceptate însă în codul canonic al Bisericii, unele au avut caracter de
sinoade ocazionale, întrunite dim delegații mai multor unități mitropo-
litane sau chiar din mai multe dieceze, iar altele au avut caracter de
sinoade diecezane, cum au fost sinoadele locale obișnuite din Africa
romană.
Numărul și importanța sinoadelor locale din Biserica din Apus, nu
sînt mai prejos decît a sinoadelor locale din Biserica din Răsărit. In
fruntea sinoadelor locale ale Bisericii din Apus sînt sinoadele care s-au
întrunit în Africa romană, la Cartagina și la Hippo, numeroase alte
sinoade întrunite la Roma, și apoi altele și mai numeroase, întrunite în
Spania, începînd cu sinodul de la Elvira din anii 300—305, apoi sinoa-
dele cele întrunite în Galia și Francia de mai tîrziu, cele întrunite în
Britania și apoi în Irlanda propriu-zisă, ca și cele întrunite în Germania.
Dacă însă hotărîrile canonice, ba chiar și unele hotărîri dogmatice
ale sinoadelor locale din Răsărit au fost acceptate în mod oficial și în-
scrise în codul canonic al Bisericii, prin canonul 2 al Sinodului VI ecu-
menic (692), iar dintre sinoadele locale din Apus nu au mai fost ac-
ceptate decît hotărîrile sinodului de la Sardiea din anul 343 și de la
Cartagina din anul 419, aceasta nu însemnează -că hotărîrile celorlalte
sinoade locale apusene, nu ar avea nici o însemnătate pentru dezvol-
tarea și statornidirea rînduielilor de organizare și de conducere a, Bi-
sericii. Ele n-au fost acceptate ca avînd importanță, și valoare pentru
întreaga Biserică, dar local și regional, pentru acele părți din Biserica
de Apus, care au fost reprezentate în respectivele sinoade, hotărîrile
lor au avut însemnătatea și valabilitatea corespunzătoare.
Privite în ansamblul lor, hotărîrile majorității acestor sinoade, se
constată că ele dau expresie principiilor canonice fundamentale ale Bi-
sericii și oglindesc stări și relații bisericești specifice epocilor istorice
ale dezvoltării vieții bisericești. Pe baza acestor elemente se poate

408 DREPT CANONIC ORTODOX
spune că și hotărîrile sinoadelor apusene sînt reprezentative pentru uni-
tatea canonică a întregii Biserici, pe care o oglindesc, ca și hotărîrile
sinoadelor locale din Răsărit. Ca urmare, ele trebuie privite ca do-
cumente prin care se reflectă, pentru vremurile în care au avut loc,
unitatea canonică ecumenică a Bisericii.
Că aceste sinoade locale din Apus au avut un caracter și un rost
comun cu acelea ale sinoadelor locale din Răsărit, o mai dovedește și
faptul că întrunirea lor a continuat în diverse forme sau cu aspecte
uneori deosebite între ele și după marea schismă, pînă tîrziu în vremea
de după reformă, cînd s-a interzis funcționarea sinoadelor naționale în
Bisericile apusene.
O categorie aparte de sinoade locale o formează sinoadele Biseri-
cilor autocefale, fie că acestea sînt de proporții mitropolitane, diecezane
sau exarhale, ori patriarhale. Precum toate Bisericile autocefale se nu-
mesc de o vreme încoace Biserici locale, tot așa și sinoadele acestora
se-numesc tot sinoade locale.
• In ce privește alcătuirea și valoarea hotărîrilor sinoadelor locale,
mai trebuie precizate următoarele :
Majoritatea sinoadelor locale, ea de altfel a tuturor sinoadelor de
orice fel din Biserica veche, au avut o alcătuire mixtă, adică în com-
ponența lor au intrat pe lîngă episcopi sau pe lîngă ierarhi, numeroși
alți clerici, de toate treptele, apoi credincioși laici, iar de ia o vreme
și monahi.
Hotărîrile de orice fel pe care le-au adus sinoadele locale sau pe
care le aduc în prezent, au avut și au valoare numai pentru acele Bi-
serici care sînt reprezentate în sinoadele respective, cu excepția acelora
dintre sinoadele locale, ale căror canoane au fost admise în codul cano-
nic al Bisericii. Există însă cazuri în care hotărîrile unora dintre sinoa-
dele locale au fost admise și aplicate și în cuprinsul altor Biserici prin
hotărîrile sinoadelor Bisericilor interesate.
în ce privește alcătuirea actuală a sinoadelor locale, trebuie să fa-
cem deosebire între sinoadele arhierești sau-episcopale și între sinoa-
dele mixte, care nu sînt mai puțin reprezentative decît cele episcopale
și care după cum le spune și numele, sînt alcătuite din toate cațegoriile
de membri ai Bisericii, adică din ierarhi, clerici din treapta presbiteri-
lor și a diaconilor, monahi și mireni. Acesta este _cazul soborului panrus,
adică al sinodului general mixt al Bisericii ruse, al soborului Bisericii
sîrbe, al celei bulgare și al adunării naționale bisericești din Biserica
Ortodoxă Română (art. 19 St.).
d. Pentarhia și tetrarhia. Paralel cu dezvoltarea celorlarte organe
colective, sinodale, de conducere a Bisericii, organe de proporții mai
mari de obicei, adică formate dintr-un număr mai mare de episcopi, la
un moment dat a apărut în Biserică și un organ colectiv restrîns, format
din principalele cinci căpetenii mari ale Bisericii, care dobîndiseră titlul
de patriarhi. Acest organ colectiv de conducere a Bisericii s-a numit
pentarhie, adică conducerea prin cinci, adică prin cinci căpetenii.
De fapt, aceste cinci căpetenii nu se întruneau laolaltă în sinod și
pare că istoria nu cunoaște nici un' caz în care să se fi întîlnit sau să
se fi adunat laolaltă cei cinci patriarhi ai Bisericii vechi. Cu toate

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII \
409
acestea, atunci cînd nu se putea lua vreo hotărîre în alt chip decît prin
înțelegerea pe cale de consultare reciprocă, prin scrisori sau prin solii
numiți apocrisiari, se proceda în acest chip și se luau unele hotărîri
trebuitoare pentru viața Bisericii, prin consensul celor cinci căpetenii
mai înalte ale Bisericii.
Poziția deosebdiă a acestor căpetenii se definește încă de la Sino-
dul II ecumenic, prin canoanele 2 și 3, care completează canoanele'6
și 7 ale Sinodului I ecumenic. In canoanele Sinodului I ecumenic era
vorba numai de patru scaune principale ale Bisericii vechi, adică
numai de patru căpetenii mai importante ale Bisericii vechi și anume :
de episcopii din Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Canonul 3
al Sinodului II ecumenic adaugă pe al cincilea întercalîndu-1 între epis-
copul Romei și acela al Alexandriei, pe episcopul Constantinopolului.
De la această dată ordinea ierarhică a celor cinci scaune se definește
astfel: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Această
ordine este confirmată de Sinodul IV ecumenic (451) care le conferă
acestor căpetenii titlul de patriarh, apoi de legislația lui Justinian și
de hotărîrile sinodului V ecumenic (553), mai tîrziu de canonul 36 al
sinodului VI ecumenic și astfel intră definitiv în rînduila statornică a
vieții bisericești.
Cuvîntul celor cinci patriarhi sau hotărîrile care se luau prin acor-
dul dintre aceștia, erau privite ca fiind de o însemnătate deosebită, iar
acest acord mai era socotit și ca garanție a unității Bisericii, exemplu
cînd dezacordul dintre ei era socotit ca semn de schismă sau de dezbi-
nare în corpul Bisericii. De fapt așa și stăteau lucrurile, încît condu-
cerea pentarhică a Bisericii, privită chiar și numiai sub acest aspect,
apare ca avînd atît un temei real cît și o însemnătate deosebită.
Tot vorbindu-se despre pentarhie sau despre cele cinci căpetenii,
s-a ajuns ca, atît în răsărit, cît și în apus, să se creeze o teorie de colo-
ratură mistică a pentarhiei, potrivit căreia cei cinci patrarhi ar fi oare-
cum exponenții predestinați ai celor cinci simțuri ale corpului bisericesc,
după analogie cu cele cinci simțuri ale corpului omenesc. într-o formă
destul de explicită apare teoria aceasta la sinodul întrunit la Constan-
tinopol, în anul 869—870, cu gîndul ca acesta să devină al VlII-lea sinod
ecumenic, apoi în s-rrisul lud Anastasie Bibliotecarul di nApus (f 878),
iar mai tîrziu cu deosebire în scrierile canonistului Teodor Balsamon
(t 1202), a lui Nil Doxapatriul (f 1142), în operele altor scriitori biseri-
cești și canoniști răsăritend, pînă inclusiv în veacul al XlX-lea.
Cum însă, datorită neînțelegerilor care au adus la îndepărtarea
treptată a Romei de celelalte scaune patriarhale, sau la retragerea
acesteia din pentarhie, teoria și practica pentarhiei, a fost mai întîi
suplinită de teoria și practica tetrarhiei, iar pe urmă a și fost înlocuită
de aceasta, după marea schismă (1054).
Despre tetrarhie există mențiuni și în primul mileniu, dar cele mai
numeroase sînt din mileniul al doilea și eș a fost socotită ca mijloc
principal de asigurare a unității Bisericii din Răsărit, de la marea
schismă încoace. De aceea, cu foarte multă greutate au convenit cei
patru patriarhi -răsăriteni să se confere titlul de pataiarh și căpetenie

410 DREPT CANONIC ORTODOX
Bisericii Ruse in 1589—1593, socotindu-se că numărul celor cinci sim-
țuri ale corpului Bisericii nu pot fii sporite printr-un al șaselea pa-
triarh, -care nici nu poate nădăjdui a fi egal în cinste și în drepturi cu
vechii patriarhi din scaunele apostolice, de aceea nici nu i-au recu-
noscut patriarhului Moscovei drepturi egale cu ceilalți patru patriarhi
din Orient. în orice caz, de la data înființării patriarhatului rus, tetrarhia
își pierde rațiunea, dar ea continuă să funcționeze timp îndelungat cu
nesocotirea celui de al cincilea patriarh, prin care s-ar fi restabilit de
fapt vechea pentarhie, se înțelege de această dată doar în cuprinsul
Bisericii Răsăritene.
Oricum ar fi prezentate pentarhia și tetrarhia, ele au îndeplinit un
rost istoric care nu poate fi contestat sau care nu poate fi ascuns nici
de către cei mai categorici adversari ai lor și anume, acela de a asi-
gura în împrejurări excepționale, o conducere unitară a, întregii Biserici
de prin veacul V pînă în veacul XI, iar tetrarhia, de prin veacul XI
pînă prin veacul XIX, în Biserica din Răsărit,, precum și acela de a da
expresie, și simbolică și reală, mai demult unității ecumenice a Bisericii,
iar după marea schismă, unității ecumenice a Ortodoxiei.
Este adevărat că în decursul istoriei au mai apărut și alte organe
de conducere sinodală restrînsă a Bisericii, sub forma heptarhiei mai de
mult, căci la cele cinci scaune principale se mai adaugă și scaunul din
Efes și cel din Cartagina, sau sub forma diarhiei, mai tîrziu reprezen-
tată prin "acordul sau înțelegerea dintre patriarhul Romei și patriarhul
din Constantinopol, înțelegere care mai ales din veacul al V-lea a fost
socotită și ea ca garanție reală, și ca simbol al unității dintre Biserica
de Răsărit și cea de Apus, deci al unității ecumenice a întregii Bi-
serici. Istoria atestă practica acestei conduceri diarhioe a Bisericii, pa-
ralel cu cea pentarhică din veacul al Vl-lea pînă -în veacul , al Xl-lea.
Ea ne-a păstrat chiar și un canon care dă expresie foarte clară siste-
mului diarhic de conducere a Bisercii existent și necontestat în veacul
al IX-lea. Aceasta rezultă clar din cuprinsul canonului 1 al sinodului
întrunit ia Constantinopol, în anul 879, pe timpul patriarhului Fotie,
căci iată ce dispune acest canon :
«Sfîntul și- ecumenicul sinod a hotărît ca acei clerici, ori mireni,
ori episcopi din Italia, care petrec în Asia, sau Europa, sau Libia, (și)
au fost puși sub legătură, sau caterisire, sau anatematisire de către prea-
sfințitul Papa Ioan, unii ca aceștia să fie (puși) și de către Fotie, prea-
sfințitul patriarh al Constantinopolului sub aceeași hotărîre de pedeapsă,
adică (să fie) ori caterisiți, ori anatematisiți, ori afurisiți. Dar și acei
clerici, sau laici, sau (cei) din tagma arhieraticeaseă sau ieraticească,
din oricare parohie, pe care Fotie, preasfințitul nostru patriarh, îi va pu-
ne sub âfurisire, sau caterisire, sau anatematisire, să-i aibă pe ei și prea-
sfințitul Papă Ioan și sfînta lui Dumnezeu Biserică a Romanilor supusă
lui sub aceeași sentință a pedepsei, și să nu se schimbe ceva nici din
prerogativele cuvenite prea sfințitului scaun al bisericii Romanilor, nici
din totalitatea (prerogativelor) întâiului șezător al ei, nici acum, nici
în viitor».
Dublarea conducerii pentarhice de conducerea diarhică a Bisericii
nu .a fost însă de bun augur- pentru unitatea ecumenică a întregii Bl-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 411
/ serici, pentru că ea a dus, prin tensiunile ce s-au născut între cele două
căpetenii, adică între patriarhul Romei și patriarhul ecumenic, la adîn-
cirea deosebirilor dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus, ca apoi din
aceeași neînțelegere să țîșnească și scînteia schismei celei mari de
la 1054. .
4. Sinoadele ecumenice
a. Originea, natura și însemnătatea lor. Biserica cea una și nedespărți-
tă a recunoscut ca avînd caracter de sinod ecumenic, numai șapte dintre
sinoadele întrunite ca sinoade generale ale întregii Biserici sau ca si-
noade reprezentative ale Bisericii ecumenice întregi. Acestea sînt: Sino-
dul I ecumenic de la Niceea, ținut la anul 325; Sinodul II ecumenic,
întrunit la Constantinopol, în anul 381; Sinodul III ecumenic, întrunit
la Efes în anul 431; Sinodul IV ecumenic, întrunit la Calcedon, lîngă
Constantinopol, în anul 451 ; Sinodul V ecumenic, întrunit la Constan-
tinopol în anul 553; Sinodul VI ecumenic întrunit la Constantinopol,
în prima sesiune la anul 680, iar în a doua sesiune la anul 692, și Sino-
dul VII ecumenic sau Sinodul al II-lea de la Niceea, întrunit la anul
787, în orașul în care se întrunise și întâiul sinod ecumenic ia anul 325.
Numele de sinod ecumenic nu s-a folosit însă cu ocazia întrunirii
celui dintîi sinod de acest fel și nici în alte acte și lucrări care s-au
făcut la data respectivă în legătură cu el. Cel dintîi care îl numește si-
nod ecumenic.este Sfîntul Atanasie cel Mare, în scrierea sa «împotriva
arienilor
De aici înainte, noțiunea de sinod ecumenic se folosește curent, iar
Sinodul II ecumenic se numește pe sine cu numele acesta, în al șaselea
canon al său. Numeroase alte canoane ale sinoadelor ulterioare folo-
sesc numele de sinod ecumenic în înțelesul lui propriu. Astfel canoa-
nele 1, 3, 7 și 8 III ecumenic; canonul 10 IV ecumenic,- canoanele 3,
51 VI ecumenic; canonul 12 I—II Constantinopol, canoanele 1, 2, sino-
dul din anul 879 de la Constantinopol.
Cu toate că în mod curent și consacrat prin lucrările sinoadelor ecu-
menice, prin numeroase texte canonice și prin și mai numeroase scrieri
teologice și oainonice, precum și prin conștiința Bisericii, numele de
sinod ecumenic are un înțeles clar de sinod care dă formal expresia cea
mai înaltă ecumenicității Bisericii, totuși, în privința înțelesului noțiunii
de sinod ecumenic există multe păreri deosebite și controverse. Din
acest motiv, va trebui să insistăm ceva mai mult asupra problemei si-
nodului ecumenic.
Ceea ce în mod obișnuit constituie obiect de discuție, și de contro-
verse în legătură cu sinodul ecumenic, este mai întîi caracterul acestui
sinod, adică modul în care i se definește natura și rostul lui în Bi-
serică, precum și poziția lui în raport cu. lucrarea Bisericii și cu orice
altă autoritate bisericească sau cu orice alt organ de conducere al Bi-
sericii ; de asemenea modul lui de convocare, alcătuirea lui, modul de
aducere a hotărîrilor, de perfectare și de promulgare a acestora, valoarea
hotărîrilor lui, precum și chipul în care se deosebește un sinod ecumenic
de alte feluri de sinoade, chiar prin valoarea care se atribuie hotărîri-

412 DREPT CANONIC ORTODOX
lor Mi; stabilirea de reguli privitoare la întreaga lucrare a unui sinod
ecumenic și în fine încercarea de instituționalizare juridică a acestuia.
Spre a ne putea lămuri asupra problemelor pe care le ridică nu atît
sinodul ecumenic, în sine, cît controversele ce s-au. iscat în jurul lui,
este necesar să aruncăm o privire asupra timpului și modului ân care
a apărut sinodul ecumenic, precum și asupra dezvoltării lui în perspec-
tivă istorică.
La început, acestor sinoade nu li s-a zis ecumenice, și noțiunea de
ecumenicitate', în accepțiunea ei curentă, nu a fost cunoscută timp în-
delungat. Primele două sinoade pe care astăzi noi le numim ecumenice,
cel de la Niceea (325), și cel de la Constantinopol (381), au fost
numite, după numărul părinților care au participat la ele și acest nume
ii s-a păstrat pînă aproape de zilele noastre. Astfel li s-au zis : Sinodul
celor 318 părinți de la. Niceea și Sinodul celor 150 părinți de la Constan-
tinopol, numiri pe oare le găsim pînă și în cărțile de cult care se între-
buințează acum.
Cum însă, cu prilejul celui de-al doilea Sinod ecumenic, s-a discutat
partea a doua a Simbolului de Credință, căutîndu-se a se defini cît mai
precis doctrina ortodoxă, s-a pus, în legătură cu însușirile Bisericii, și
problema ecumenicității, în sens extensiv-teritorial, în sens de univer-
salitate, care să depășească granițele Imperiului roman, prin cuprinderea
sub cupola ei a făpturilor omenești de pînă la marginile lumii. Ca ur-
mare, canonul 6 al acestui sinod și folosește noțiunea de «sinod ecu-
menic».
Acesta este momentul istoric, în care începe să se frămînte și să se
precizeze într-un fel nou, Ideea de ecumenicitate, dîndu-i-se înțelesul de
catolicitate, adică de întindere a lucrării Bisericii și de înfăptuire a mi-
siunii ei mîntuitoare în întreaga lume cunoscută și necunoscută. Aceasta
însemna, că părinții alcătuitori ai părții a doua a Simbolului Credinței,
aveau conștiința clară, •—• așa după cum o arată de altfel și scrierile
nu numai hotărîrile lor sinodale, — a unității neamului omenesc, a ca-
racterului mîntuirii de act unic, prih care s-a răscumpărat această mîn-
tuire, în mod individual, prin chemarea lor la urmarea lui Hristos.
Acesta este înțelesul pe care l-au pus Părinții sinodului al doilea ecu-
menic în cuvîntul: catolic, prin care și-au afirmat conștiința că Biserica
are însușirea ecumenicității, în sens de universalitate sau de cuprindere
în lucrarea ei a tuturor oamenilor.
Se mai poate spune că prin această însușire a ei, Biserica își exprima,
deodată cu conștiința caracterului universal al misiunii ei și conștiința
unității neamului omenesc, într-o perspectivă largă, Necunoscută pînă
atunci. Într-adevăr, noua perspectivă îmbrățișa întreaga omenire nu nu-
mai ca năzuință de viitor, ci pe întreaga scară istorică a trecutului,
prezentului și viitorului, concepînd unitatea deplină a neamului ome-
nesc, ca urmare a creației unitare și a împărtășirii unitare a tuturor oa-
menilor de harul mîntuirii fără nici ,o discriminare.
Cu o astfel de concepție despre ecumenicitatea Bisericii și a lucrării
ei, se spărgeau toate limitele artificiale și se depășeau toate prejudecă-
țile pe care le crease istoria, ridicînd bariere nenumărte între oa-
meni, popoare și state.

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 413
Reflectând și definind adevărul evanghelic în această privință, Bi-
serica s-a situat pe sine și lucrarea sa deasupra oricărorlngrădiri, care
sînt în stare să-i despartă .pe oameni.
Desigur, că de pe o astfel de poziție, Biserica își putea duce în mod
mai eficace acțiunea sa în lume, și în același timp, putea servi deopotri-
vă de bine și țelurile Statului roman.
Din cunoașterea felului în care a apărut și s-a dezvoltat ideea și
instituția sinodului ecumenic, și mai ales din cunoașterea felului în care
aceste sinoade au fost expresia potrivirii celei mai reușite a intereselor
Bisericii și ale Statului, se poate conchide fără nici un fel de exagerare,
că ele au reprezentat în trecutul Bisericii ca și în istoria Statului ro-
mano-bizantin, manifestările celei mai înalte conștiințe bisericești și a
celei mai înalte chibzuințe politice de stat, din vremea aceea. Ele au
fost expresia intereselor comune ale Bisericii și ale Statului și a modu-
lui celui mai realist de a rezolva problemele comune ale acestora. Prin
ele s-a afirmat totodată în chipul cel mai grăitor și mai puternic, uni-
tatea necesară a lumii de atuinci.
In condițiile obiective existente în epoca sinoadelor ecumenice,
nici un alt mijloc mai corespunzător pentru a exprima și ideea de uni-
tate și ideea de permanență a puterii bisericești și a celei de stat, și
ideea de pace ea și lucrarea de pacificare a imperiului, și în fine însăși
nădejdea de mai bine a oamenilor din orice clasă sau categorie socială,
nu putea fi găsit și nu putea fi folosit, în felul și ,cu eficacitatea în care
a fost concepută și folosită instituția sinodului ecumenic.
Ea a fost, ceea ee foarte rar s-a relevat, făurarul pîrghiei ideolo-
gice a lumii de atunci. Căci, indiferent în ce vreme, lumea a avut și
va avea mereu nevoie de o pîrghie ideologică. Această pîrghie apare
ca un lucru mai trainic și mai important pentru soarta omenirii, decît
orice pîrghie de alt fel, pentru că ea polarizează — dovedindu-și o
rezistență materială perenă — toate năzuințele, toate simțămintele și
toate forțele vii, creatoare, ale uned societăți, fie ea civilă sau religioasă.
Dar indiferent cum s-au prezentat condițiile și împrejurările în care
sinoadele ecumenice s-au întrunit, ele au lucrat și s-au dus la îndeplinire
hotărîrile, îndeplinind rosturi importante deopotrivă și pentru Biserică
și pentru Stat. Ortodoxia le-a socotit întotdeauna, nu ca simple înfăp-
tuiri omenești, ci în primul rînd, ca acte ale Providenței. Ea continuă
să le privească și astăzi în același fel, iar de pe această poziție, cumpă-
nește și măsoară posibilitatea, utilitatea și oportunitatea unul sinod ecu-
menic, raportîndu-ile nu numai la dorințele cîrmuitnrilor bisericești și la
trebuințele evidente ale vieții bisericești în genere, ci în primul rînd
la ceea ce ele pot reprezenta în iconomia lucrării mîntuitoare a Bisericii,
care se află sub ocrotirea nedezmințită a Proniei divine.
Călăuzită de o astfel de convingere, și încrezătoare pururea în lu-
crarea cea fără de greș a Duhului Sfînt, Ortodoxia n-a atribuit nici-
odată sinoadelor ecumenice caracterul necesității. Ea nu le-a socotit ca
mijloace absolut necesare, ca mijloace de care nu s-ar putea dispensa în
lucrarea sa mîntuitoare, ci ca mijloace a căror necesitate a. rînduit-o
Dumnezeu în anume împrejurări, și adică în condițiile în care ele au
și avut loc. ScMmbîndu-se acele condiții tot cu vrerea lui Dumnezeu,

414 DREPT CANONIC ORTODOX
nu a mai fost dată posibilitatea întrunirii vreunui sinod ecumenic, în
sensul tradițional al acestei noțiuni de unde se poate trage și concluzia
firească asupra faptului, că ele au fost destinate de voința lui Dumnezeu
numai pentru o anumită vreme și pentru anumite imprejurări, și că n-au
fost destinate pentru a' deveni o instituție ou lucrare permanentă sau
măcar periodică în Biserică.
Este adevărat că se poate vorbi și de lucrarea permanentă a sinoa-
delor ecumenice, însă aceasta se poate înțelege doar în sensul, că in-
trînd prin hotărîrile lor dogmatice și morale în cuprinsul Sfintei Tra-
diții, ele nu încetează să lucreze tocmai prin Sfînta Tradiție, și deci lu-
crarea lor este permanentă. Nu ne gîndim însă la acest fel de perma-
nență în lucrare, ci ne gîndim la o permanență de tip instituțional, în
rînd cu altele, cum sînt sinoadele provinciale sau teritoriale în genere,
apoi clerul, în cele trei trepte ale sale, etc.
Privindu-le mereu, ca lucrări ale istoriei sub har, și prețuindu-le
ca mijloace extraordinare, de o eficacitate considerabilă atît pentru as-
pectul secular, cît și pentru aspectul religios al vieții, Ortodoxia le
asemuiește, într-o anumită măsură, cu harismele. Și, după cum nici lu-
crarea celora nu s-a instituționalizat, tot așa ni&i lucrarea rezervată
sinoadelor ecumenice, n-a fost și nu poate fi instituționalizată.
Cu o astfel de înțelegere, și, privindu-le rostul într-o astfel de pers-
pectivă, Ortodoxia nici nu a mai ținut cu tot dinadinsul să întrunească
sinoade ecumenice și nu stăruie nici astăzi în mod deosebit pentru în-
trunirea vreunuia. In Ortodoxie, lipsa sinoadelor ecumenice nu e soco-
tită nici o nenorocire, nici o pedeapsă a cerului sau o abandonare din
partea Providenței; după cum nici întrunirea eventuală a vreunui ast-
fel de sinod, nu este socotită neapărat ca o binecuvîntare. Și aceasta,
pentru motivul că la noi se privește importanța unui sinod ecumenic
abia prin felul în care au prins viață hotărîrile lui și nu prin felul în
care a fost convocat, organizat, etc., pentru că multe sinoade, fiind bine
convocate și organizate ca sinoade ecumenice, n-au dobîndit totuși
acest caracter, fiindcă hotărîrile lor au fost, pînă la urmă, respinse de
către marele corp al obștii bisericești, care numai în totalitatea lui, cler
și credincioși, se bucură de asistența Duhului Sfînt și prin aceasta de
infailibilitate.
în această privință, mai trebuie să relevăm apoi, nu numai ade-
vărul dogmatic, potrivit căruia Biserica se bucură în totalitatea ei, în
orice vreme, de asistența Sfîntului Duh și deci de infailibilitate, ci și
faptul, că în Ortodoxie există conștiința generală a acestei stări, și
ca urmare, și convingerea că orice problemă care se pune vieții biseri-
cești, poate fi soluționată prin înțelegere asupra ei a cîrmuitorilor și
reprezentanților bisericești ne întruniți. în Sinod. Este calea acelui «con-,
sensus Ecclesiae disperse».
Prin aceasta, se relevă încă și mai pregnant faptul, că în Ortodoxie
sinoadele ecumenice nu sînt socotite ca avînd caracterul necesității,
deci al permanenței, și nici al periodicității.

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 415
Este cazul să subliniem, în legătură cu cele spuse aici, că și fără
sinoade ecumenice, ecumenicitatea Bisericii se afirmă și se adîncește
chiar îmbogățindu-și cuprinsul, în sensul în care ea s-a definit odinioară
devansînd ecumenicitatea seculară a imperiului romano-bizantin. Și în-
tr-adevăr, ea a evoluat în sensul, că pe aceeași bază neclintită a ade-
vărului dogmatic, a primit determinante înfățișări noi, care o fac pre-
zentă în chipul cel mai corespunzător fiecărei epoci prin care trece
omenirea în dezvoltarea sa istorică. Este destul să relevăm valențele
majore, de netăgăduit, —' și la care nu se poate renunța cu nici un
chip, — ale ecumenicității concepută în înțelesul de sobornicitate. Ori-
cine își poate da seama, unde situează Biserica și lucrarea ei această
sobornicitate, în lumea modernă, și nu numai în cea de pînă azi, ci și
• în cea viitoare.
Potrivirea lucrării Bisericii cu lucrarea lui Dumnezeu prin vreme,
adică prin condițiile comune în care se schimbă viața oamenilor, este
un imperativ de esență soteriologică, pe care de multă vreme îl reali-
zează Biserica prin sobornicitate. De altfel nici nu se poate încerca o
îndepărtare de această linie de conduită, adică o renunțare la potri-
virea lucrării bisericești cu aceea a forțelor care acționează sub im-
periul legilor naturale. O logică elementară arată oricui, îngemănarea
în care se găsesc și în care lucrează în mod necesar, ca rînduite și stă-
pînite de același izvor, elementul firesc și cel suprafiresc în sens haric.
Prin întregul său fel de a vedea și de a lucra, Ortodoxia nu a
încercat să situeze viața și lucrarea Bisericii pe poziția unui mentor
saiu dictator absolut al vieții seculare, a vieții care se desfășoară după
rînduielile sădite în natură, sau făurite de oameni, în cadrul desfășu-
rării vieții lor comune, pămîntești. Din acest motiv, ea nici nu a pro-
vocat conflicte voite sau dirijate cu puterea seculară și nici nu a intrat
în concurență cu ea, nici pe teren ideologic, nici pe teren practic, ci
s-a menținut pe poziția potrivirii dintre cele două tărîmuri sau domenii,
cel bisericesc și ceh secular sau de stat, în sensul unei coexistențe paș-
nice, ca să ne exprimăm astfel printr-o formulă cu rost salvator pentru
soarta omenirii, formulă de mare circulație și de o mai mare impor-
tanță: în prezent.
Nu numai cercurile slujitorilor, ci și ale creștinilor au simțămîntul,
că așa cum este rînduit de Dumnezeu și așa cum ține Ortodoxia, Bi-
serica trebuie să-și potrivească mereu poziția și lucrarea ei, deopotrivă
după voința lui Dumnezeu, ca și după voința poporului. Mai precis,
această poziție se tîlcuiește astfel: Biserica nu este chemată să-și ducă
lucrarea ei mîntuitoare decît în condiții pe care nu le creează ea, ci
pe care le creează aceeași putere divină, care a întemeiat-o pe ea și
care, prin intermediul legilor naturii, îi oferă un cadru, care trebuie
socotit voit de Dumnezeu în aceeași măsură în care este voită și lu-
crarea' Bisericii. Prin urmare, această lucrare a Bisericii trebuie să țină
seama mereu de ceea ce se numește îndeobște voința poporului, spri-
jinind în fiecare vreme aspirațiile lui legitime. Și tocmai din acest mo-
tiv, în. Ortodoxie se păstrează și se exprimă în cele mai variate forme,
colaborarea Bisericii conducătoare cu credincioșii laici sau cu mirenii.
Biserica se situează în mijlocul lor, atît prin lucrarea ei sacerdotală,

416 DREPT CANONIC ORTODOX
cît și prin celelalte lucrări legate de organizarea și cârmuirea chipului
său social. Ea nu se situează și nu este deasupra poporului, nu se dis-
tanțează de el, ci tot ceea ce face, face la arătare, în fața poporului,
la vedere, și sub controlul credincioșilor, întocmai după chipul în care
se oficiază sfintele slujbe numai în prezența poporului, în vederea lui
și pentru el. De altfel, ce ar putea să și însemneze o Biserică conducă-
toare fără credincioși, sau care ar face abstracție de ei ? O astfel de
Biserică n-ar fi decît o grupare constituită doar cu rosturi omenești,
pământești, în rînd cu toate cele de acest fel. Ar mai fi ea în cazul
acesta Biserică ? N-ar fi decît o firmă bisericească.
Pornind de la cu totul alte vederi, Biserica Apuseană a căutat să
continue fără rost bisericesc, și mai precis, fără a putea justifica în
perspectivă soteriologică, convocarea și întrunirea mai multor sinoade-
ecumenice, după ce s-a desprins din unitatea ei străveche .cu Biserica
Ortodoxă sau Răsăriteană. Mai mult, ea a încercat în cîteva rînduri să
atragă la aceste sinoade și Biserica Ortodoxă, făpîndu-și tot felul de
socoteli și depunînd eforturi prin care a irosit și vreme și energie
în mod inutil.
Ce n-a pus însă, Biserica Apuseană în toate aceste eforturi, repre-
zentate de un lung șir de sinoade zise ecumenice, care a urmat după
schisma de la 1054 ?
N-a pus ceea ce stătea la temelia vechilor sinoade ecumenice. N-a
pus în primul rînd, sfînta și cuprinzătoarea învățătură despre eoumeni-
oitatea Bisericii. A menținut, sau mai bine zis, a reluat îngusta idee
de ecumenicitate seculară și a sfârșit prin a transforma sinoadele, con-
cepute de ea ca ecumenice, în simple instrumente ale unei puteri care
abandonase cele sfinte și se transformase în putere de stat, alături de
celelalte puteri seculare, cu tendința de a se situa deasupra tuturor,
concurîndu-le și stăpînindu-le cînd i-a fost cu putință.
în al doilea rînd, Biserica Apuseană a ignorat deopotrivă și fac-
torul Providență, ca și cadrul natural pe oare-1 reprezintă condițiile
obiective în care se dezvoltă istoria omenirii. Le-a nesocotit pe acestea
în socotelile ei relative la sinoadele ecumenice.
Așa se explică, de ce n-a izbutit măcar nici să le instituționalizeze
ca sinoade regionale sau ale unei părți din lume, ci ele au rămas niște
sinoade cu rosturi pur omenești, care se întruneau de cîte ori se găsea
necesar pentru conducerea politică a Bisericii Romane.
*
încercînd a defini sinodul ecumenic în termenii obișnuiți ai Drep-
tului bisericesc, trebuie să spunem că el este cea mai înaltă autoritate
văzută a Bisericii și totodată cea mal înaltă formă sinodală realizată în
Biserică, ca expresie a întregului corp al Bisericii.
După natura sa, sinodul ecumenic este deținătorul cel mai deplin
al întregii puteri în Biserică și în această calitate el este cea mai
înaltă autoritate bisericească. Nici un alt. organ de conducere al Bi-
sericii nu deține în chip deplin puterea învățătorească și puterea juris-
dicțională sau conducătoare în Biserică, în afară de sinodul ecumenic.
Cît privește însă puterea sfințitoare, trebuie să observăm că sinodul

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 417
ecumenic nu deține o calitate harică superioară vreunui episcop și care
ar rezulta din concentrarea sau însumarea stării harice a episcopilor
sau în genere a membrilor clerului, care, intră in alcătuirea sinodului
ecumenic, pentru că în Biserică nu e dată posibilitatea unei stări harice
preoțești mai înalte decît aceea a episcopului. Este însă dată posibili-
tatea unei alte stări harice, independentă de cea preoțească, pe care
nu o creează Sfintele Taine, nici în vreun mod special Sfînta Taină a
Preoției, ci lucrarea directă, dar tot tainică a lui Dumnezeu, care con-
feră daruri sau haruri deosebite de acelea pe care le conferă Sfintele
Taine, și prin puterea cărora se săvîrșesc acte neobișnuite, extraordi-
nare, lucrări care depășesc puterile ce se conferă prin Sfintele. Taine
pentru lucrările sfinte și aceste daruri extraordinare, se numesc ha-
risme. De una din aceste harisme esite învrednicit prin lucrarea directă
a Sfîntului Duh sinodul ecumenic, atunci cînd un sinod întrunit cu
acest rost reprezintă cu adevărat întreaga Biserică în chip deplin. Și în
această stare caracteristică și natura deosebită a sinodului ecumenic
în raport cu celelalte sinoade sau cu orice alte organe de conducere a
Bisericii, adică în faptul că el se bucură de o asistență specială a Sfîn-
tului Duh, care-i conferă harisma infailibilității.
Prin aceasttă harismă, prin case se păstrează nealterat adevărul
revelat, deci substanța credinței fără de care toate celelalte puteri bi-
sericești nu au rațiune și nu. pot să existe în mod real sau autentic,
sinodul ecumenic apare ca fiind și sub raport sacramental, cel mai înalt
și mai deplin deținător al puterif bisericești și anume a unei puteri care
este încredințată întregii Biserici, iar nu numai stării preoțești, puterea
infailibilității sau puterea de a păstra prin lucrarea Duhului Sfînt ade-
vărul revelat în toată curăția și plinătatea lui.
Dar sinodul ecumenic nu este numai un orga® superior de condu-
cere a Bisericii, binecuvîntat cu harisma infailibilității, ci este și cea
mai înaltă formă sinodală, dezvoltată și crescută pe scara dezvoltării
istorice a formelor sinodale. Sub acest raport, el reprezintă o lucrare
omenească, adică una întocmită prin strădania slujitorilor și credincio-
șilor Bisericii, care au dezvoltat toate formele sinodale din aceea care
le-a servit ca prototip, prin Sinodul apostolic.
, Privite lucrurile în acest fel complex, apare și mai limpede con-
vergența, în sinodul ecumenic, dintre lucrarea directă și harismatică a
lui Dumnezeu și dintre lucrarea omenească, în cadrul dezvoltării și de-
săvârșirii formelor de conducere sinodală a Bisericii. Prin acestea se
deosebește sinodul ecumenic de orice alt fel de sinod și din aceste
deosebiri se vede deopotrivă atît rostul cît și importanța deosebită a
sinodului ecumenic în Biserică.
Din cele arătate se vede ce însemnătate deosebită are sinodul ecu-
menic în viața Bisericii. El este cu adevărat organul prin care se mani-
festă în forma sa cea mai corespunzătoare-ecumenicitatea Bisericii și
în același timp mijlocul prin care s-a asigurat în chipul cel mai cores-
punzător și mai eficace unitatea ecumenică a întregii Biserici.
El a făcut vie unitatea ecumenică a Bisericii prin asigurarea ele-
mentelor principale în care rezidă, pe care se reazemă și prin care se
aduce la expresie ecumenicitatea Bisericii, oricînd și totdeauna, fie că
27 — Drept canonic ortodox

418 DREPT CANONIC ORTODOX
se poate întruni și lucra un sinod ecumenic, fie că nu este posibil
acest lucru. Aseste elemente sînt : unitatea dogmatică, unitatea cultică
și unitatta canonică a Bisericii. Unde și cît timp există aceste elemente
există și unitate, există și unitate ecumenică a Bisericii, adică există și
Biserică în adevăratul înțeles al cuvîntului și cu misiunea sau cu rostul
ei mîntuitor.
Principalul mijloc de asigurare a acestei unități ecumenice, în
epoca în care s-au putut întruni sinoadele ecumenice, a fost tocmai
acest sinod. Aceasta nu însemnează însă că dacă n-ar fi existat sinoa-
dele ecumenice, nu s-ar fi putut asigura unitatea ecumenică a Biseri-
cii, pentru că această unitate a existat și înainte de întrunirea celui,
dintîi sinod ecumenic, ca și după' ultimul sinod ecumenic, așa încît
apare evident că Biserica se poate și lipsi de un asemenea organ cum
este sinodul ecumenic.
Cu alte cuvinte, sinodul ecumenic nu are caracterul necesității
pentru Biserică, în sensul că Biserica poate exista și fără de el, fără
împuținare sau fără știrbire a naturii, a mijloacelor și a misiunii sale,
adică în sensul că sinodul ecumenic, nu constituie o condiție indispen-
sabilă pentru existența și lucrarea Bisericii în conformitate cu natura
și cu misiunea sa. • * •
• -Precum s-a arătat însă, sinodul ecumenic, atunci cînd e posibilă
lucrarea lui, .are o însemnătate mai mare decît orice altă autoritate sau
decît orice alt organ constituit în Biserică, pentru întărirea vieții 'bise-
ricești, pentru apărarea învățăturii de credință a Bisericii și pentru or-
ganizarea Bisericii -prin rînduieli. cultice și canonice unitare.
E-ste destul să remarcăm în această privință faptul că în epoca
sinoadelor ecumenice, acestea au fost principalele organe prin care s-a
fixat sau s-a definit 4n formule clare o parte însemnată a adevărului
de credință cuprins în Sfînta Tradiție. De asemenea, prin canoanele
sinoadelor ecumenice și prin alte hotărîri ale lor s-au stabilit rînduie-
Mle atît de dificile și de delicate prin care se asigură unitatea cultică
a Bisericii, aceasta fiind, prin substanța sa, un mod de exprimare a
unității dogmatice a Bisericii, și în fine, tot prin canoanele sinoadelor
ecumenice s-au stabilit principiile canonice de bază și normele cele mai
importante pentru organizarea și conducerea unitară a Bisericii.
Din această lucrare a lor, rezultă cu prisosință însemnătatea unică
a sinoadelor ecumenice pentru viața Bisericii și tocmai datorită acestei
însemnătăți, ele sînt așezate cu orice prilej s-ar vorbi despre ecumeni-
citatea Bisericii și despre modul autentic în care s-a păstrat unitatea ecu-
menică a Bisericii, în fruntea criteriilor cu care se măsoară sau după care
se apreciază adevărata substanță a Bisericii.
b. Convocarea, structura și hotărîrile sinoadelor ecumenice. Cu toată
natura deosebită a sinodului ecumenic, care constă din îmbinarea lu-
crării harismatice cu lucrarea omenească, lucrare care nu este și nu
poate fi determinată numai prin voința omenească, fie aceasta chiar
și voința întregului corp al Bisericii, s-a încercat să se stabilească anu-
mite norme juridice sau canonice cu caracter obligatoriu, pentru a se
reglementa prin ele mai întîi convocarea, apoi alcătuirea, prezidarea,
ordinea de zi sau temele de dezbătut, desfășurarea lucrărilor, aducerea

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 419
hotărîrilor, aprobarea și promulgarea acestora și în fine chiar accep-
tarea sau recepția hotărîrilor unui sinod ecumenic de către întreaga
Biserică.
, Privite ca lucrări ce se referă la latura omenească sau la contri-
buția corpului Bisericii la realizarea unui sinod ecumenic, aceste încer-
cări și strădanii sînt explicabile și chiar foarte utile. Dar ele nu depășesc
prin. natura lor, caracterul și importanța unor deziderate, a căror fina-
litate rârnîne să fie apreciată și confirmată sau infirmată prin voința lui
Dumnezeu, exprimată prin lucrarea Duhului Sfînt. Astfel stînd lucrurile,
se înțelege că prin natura și prin finalitatea lor, toate pregătirile ce
se fac din latura omenească pentru a se realiza un sinod ecumenic,
deși valoroase și/utile în sine și pentru .viața Bisericii, totuși nu pot
determina cu adevărat întrunirea sau mai bine zis realizarea unui sinod
ecumenic, decît dacă ele sînt binecuvîntate de Dumnezeu prin încu-
viințarea întrunirii unui sinod ecumenic, care in fond însemnează un
lucru asemănător cu primirea și cu binecuvîntarea unei jertfe pe care
i-o aduc oamenii.
Astfel fiind, apare clar că toate regulile care se stabilesc sau
încearcă sa se stabilească în legătura cu sinodul ecumenic, nu pri-
vesc decît latura omenească a lucrării care se desfășoară pentru reali-
zarea lui, nu și celelalte laturi, așa încît de fapt nu se pot stabili reguli
speciale cu caracter juridic destinat sinodului ecumenic în ansamblul
săii său după întregul său cuprins. Este și firesc de altfel ca lucrarea
dumnezeiască să nu poată fi cuprinsă în cadre juridice sau determi-
nată într-un fel oarecare de niște reguli de drept din care s-ar țese
veșmintul unei astfel de lucrări, în care ea s-ar produce automat ca
obligatoriu,' căci o astfel de socotință ar însemna de fapt o credință
deșartă, care prin natura sa, este de tipul magiei.
Din cele astfel lămurite, rezultă apoi cît se poate de clar," că fără
«darul de sus» și fără toată darea cea desăvîrșită care pogoară de la
«Părintele luminilor», încercarea de a se convoca sau de a întruni la
anumite soroace și după anumite reguli un sinod ecumenic, este o încer-
care zadarnică, fără șansă de a determina întrunirea și realizarea cu ade-
vărat a unui sinod ecumenic. Abia dacă este ascultată de Domnul ruga
rîvnitorilor pentru lucrarea sfintei Biserici, un astfel de sinod poate primi
binecuvîntarea cerească și se poate transforma într-un adevărat sinod
ecumenic, dar acest lucra nu se poate ști decît după cum se vede din lu-
crările sinodului, întrunit ca ecumenic, dacă el s-a bucurat sau nu de
asistența Duhului Sfînt.
Istoria ne arată, că s-a încercat de mai multe ori întrunirea cîte
unui sinod ecumenic, dar că acest lucru a izbutit numai de șapte ori și
nu avem nici un indiciu să credem sau să admitem că celelalte sinoade
care s-au întrunit sub numele de sinoade ecumenice, după sinodul VII
ecumenic, ar fi și ele sinoade cu adevărat ecumenice.
Ce-i drept, după latura lor omenească, adică după proporții și după
unele criterii admise ca valabile pentru anumită vreme, dar nu pentru
orice vreme, s-ar putea conchide că sinoadele din această categorie au
avut și au o importanță ca sinoade generale sau superioare, nu însă
ca sinoade ecumenice. Neîntrunind singura și'exclusiva condiție ce se

420 DREPT CANONIC ORTODOX
poate "stabili în mod clar pentru constatarea caracterului ecumenic și
adevărat al unui sinod întrunit ca ecumenic și anume, prezența și lu-
crarea Duhului Sfînt în cadrul lui.
Cum se poate însă constata acest lucru și cum trebuie să se pro-
cedeze la determinarea mai precisă a caracterului cu adevărat ecumenic
al unui sinod întrunit ca atare ?
La această întrebare s-a răspuns în mod felurit, dar în acord cu
ceea ce ne arată însăși tradiția Bisericii, dar nu ca pe un element al
unei tradiții generale, ci ca pe un element ce poate fi numit al Sfintei
Tradiții, căci este atestat de însăși lucrarea Bisericii în legătură cu
cele șapte sinoade ecumenice, mijlocul prin care se poate constata și
verifica caracterul cu adevărat ecumenic al unui sinod întrunit ca atare,
este așa-numita acceptare sau recepție a hotărîrilor unui astfel de sinod
de către întreaga Biserică.
Problema recepției necesitînd o dezbatere mai amplă, o vom lămuri
în legătură cu valoarea hotărîrilor sinoadelor ecumenice. Deocamdată,
precizînd doar* faptul că ea este Singurul criteriu valabil pentru stabi-
lirea neîndoielnică a însușirii unui sinod de a fi cu adevărat ecumenic,
vrem să arătăm că toate celelalte criterii, a căror folosire s-a preconi-
zat în acest scop și care au fost transformate în condiții împărțite pe
categorii, pentru convocarea, întrunirea și pentru întreaga lucrare a
unui sinod ecumenic, nu au valoare decît pentru latura omenească a
lucrării pe care 0( angajează un sinod ecumenic.
Ca urmare, stabilirea de norme legale sau cu caracter juridic în
legătură cu întrunirea și lucrarea unui sinod ecumenic, precizîndu-se
condițiile în care s-ar putea întruni și realiza un sinod ecumenic, pot
instituționaliza și instituționalizează de fapt numai parțial sau numai
sub latura sa omenească, un sinod proiectat ca ecumenic, nu însă și un
sinod ecumenic realizat, pentru că în privința acestuia există rezerva
verificării și însușirii sale esențiale, de a fi asistat de Duhul Sfînt, ve-
rificare care nu se poate face decît ulterior, pe calea recepției.
S-ar putea ridica obiecția că dacă lucrurile sînt înfățișate în felul
acesta, atunci slujitorii Bisericii sau chiar întregul corp al Bisericii,
neavînd siguranța că pot să se învrednicească de întrunirea și lucrarea
unui sinod ecumenic a cărui nevoie o simt și a cărui realizare o doresc
în interesul superior al Bisericii, ar putea cădea în deznădejde, ca unii
care ar suferi nu numai o dezamăgire, ci o adevărată sminteală în
credința lor. Deși în aparență o atare obiecție face impresia că ar fi
întemeiată, ea nu dovedește decît îngrijorare, nu însă și discernămîntul
necesar pentru a formula o obiecție întemeiată. Căci, prin ce se deose-
bește o astfel de obiecție de aceea care se poate face în privința ori-
cărei rugăciuni, pe care o înalță cineva către Domnul sau chiar în pri-
vința întregii strădanii a credincioșilor pentru dobîndirea mîntuirii ?
Nimeni nu are certitudinea că rugăciunea lui va fi primită și nici pe
aceea că strădania lui pentru dobîndrea mîntuirii, va da rezultatul dorit
și nădăjduit. Din lipsa acestei certitudini însă, nu se poate trage con-
cluzia că cei în cauză și-ar putea pierde nădejdea mîntuirii și ar putea
suferi o gravă sminteală în credința lor. Nu, căci reazemul rugăciunii,

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 421
ca și al întregii lor strădanii pentru mîntuire, îl formează credința. Și
dacă aceasta există, încercările la care poate fi supusă nu-i răpesc pu-
terea sau însușirea de a anticipa cu certitudine asupra rezultatului po-
zitiv al actelor pe care ei le săvîrșesc sau pe care cineva le săvîrșește,
ca acte ale credinței cu adevărat sau ca acte adevărate ale credinței..
La fel se pune problema și cu strădania și cu nădejdea, celor care,
plini de rîvnă pentru lucrarea Bisericii, sînt stăpîniți de gîndul și de
dorința întunirii unui sinod ecumenic.
Nădejdea și stăruința cu care se pregătesc cei ce doresc întru-
nirea unui sinod ecumenic sînt legitime și ele nu trebuie privite ca
osteneli și pregătiri în vederea unui țel himeric sau ca strădanii fără
de nădejde, ori ca nădeji deșarte. Ele sînt aidoma strădaniilor comune
ale oamenilor, pentru dobîndirea cererilor pe care le adresează Dom-
nului pe calea rugăciunii. Cînd și cum se vor împlini aceste cereri,, nu
mai depinde de voința oamenilor. Cererile unora sînt împlinite, dorin-
țele lor sînt binecuvîntate, nădejdile lor sînt prefăcute sau schimbate
în lucruri aievea, pe cînd ale altora, nu. Tot așa și cu pregătirile și cu
alte strădanii care s-au făcut în vederea întrunirii sinoadelor ecume-
nice. Unele au fost binecuvîntate, iar altele au rămas zadarnice. Fina-
litatea acestor strădanii și dorințe nu se mai găsește în mîinile celor
ce le iac sau celor care le exprimă, ci se găsește în mîinile lui Dum-
nezeu;
Cu aceste lămuriri de principiu, să trecem acum la examinarea pe
scurt a principalelor reguli, ce s-a încercat a fi stabilite în legătură cu
sinodul ecumenic și cărora Ii s-a dat chiar caracterul de condiții determi-
nante, prin a căror împlinire s-ar putea asigura caracterul ecumenic a)
unui sinod întrunit ca atare.
Cea mai generală împărțire a acestora este în condiții interne și
condiții externe; Condițiile interne ar fi : mai întîi să fie convocați toți
episcopii și să voteze numai episcopii la aducerea hotărîrilor.
Condițiile externe ar fi : mai întîi să se discute numai probleme
de interes general pentru întreaga Biserică și apoi hotărîrile să fie pri-
mite de întregul episcopat al Bisericii, adică și de episcopii care n-au
participat la sinod.
Istoria celor șapte sinoade ecumenice, ne arată că aceste condi-
ții, au fost respectate totdeauna . și ele formează condițiile absolut
necesare pentru ținerea și recunoașterea unui sinod, ca sinod ecu-
menic.
După actele sinoadelor ecumenice, și în sensul condițiilor amin-
tite, în cercul de competență al atribuțiilor unui sinod ecumenic intra
dezbaterea și hotărîrea următoarelor probleme :
a,.' Definirea dogmelor de credință, în baza Sfintei Scripturi și a
Sfintei Tradiții și expunerea lor în formă de mărturisiri (simboale de cre-
dință) sau definiții (can. 7 III ec.).
b. Judecarea învățăturilor noi de credință, ivite în diferite Biserici
(can. 1 sin. II ec. ; can. 1 sin. III ec.).
e. Examinarea și întărirea tradiției bisericești, precum și înlătu-
rarea tradițiilor false (can. 1, 2 Trulan).

422 DREPT CANONIC ORTODOX
/ d. Revizuirea canoanelor date de sinoadele anterioare (can. 1 sin
IV ec. ; 8, 16, 25, 29 Trulan).
e. Stabilirea de norme în legătură cu organizarea și administrarea
întregii Biserici, cu privire specială la stabilirea drepturilor Biserici-
lor particulare (can. 6, 7 Sin. I ec. (2, 3 Sin. II ec.; 8, Sin. III ec.; 28
Sin. IV ec.; 36; 39 Trulan).
f. Stabilirea gradelor și drepturilor ierarhiei bisericești (can. 4, 6
Sin. I ec. ,• 12, 28 Sin. IV ec.).
g. Exercitarea supremei puteri judecătorești asupra conducătorilor
bisericești și chiar asupra Bisericilor particulare (can. 12, 13, 32, 55, 81
Trulan).
O seamă de alte condiții s-au mai formulat, socotindu-se că unele
dintre ele ar avea la bază niște norme de drept divin, cum ar fi de
exemplu regulile preconizate de Biserica Apuseană (Catolică), potrivit
cărora numai papa ar avea dreptul să prezideze, din mandat divin, un
sinod ecumenic și tot numai lui i-ar reveni, din același mandat divin,
dreptul de a aproba hotărîrile unui sinod ecumenic.
In Biserica Ortodoxă, ca și în Biserica din Apus pînă la o vreme,
unii au socotit drept condiție esențială pentru întrunirea unui sinod
ecumenic, convocarea acestuia de către vreun împărat, apoi aprobarea
hotărîrilor lui tot de către vreun împărat sau de către autoritatea de
stat. In fine, s-a mai socotit drept condiție de către unii din Răsărit
și convocarea sinodului ecumenic de către patriarhul ecumenic, cu toate
că titlul de ecumenic, din titulatura patriarhului de la Constantinopol,
nu are nici o legătură cu sinodul ecumenic și nu-i conferă nici un
drept în legătură cu acesta.
Să vedem ce poate fi reținut ca valabil din toate condițiile sau
regulile preconizate pentru realizarea unui sinod ecumenic și amintite
mai dinainte.
In privința convocării unui sinod ecumenic, sînt lămurite prin cerce-
tări îndelungate și prin concluzii precise ale acestor cercetări, că toate
sinoadele ecumenice au fost convocate de c-ătre împărat și că nici un
sinod ecumenic n-a fost convocat de vreun papă sau de vreun alt pa-
triarh. De asemenea s-a stabilit că hotărîrile sinoadelor ecumenice,
adică ale celor șapte sinqade ecumenice, au fost aprobate formal și pu-
blicate de către împărați, care le-au învestit cu puterea legilor de stat,
iar uneori cu putere mai mare decît aceea pe care o aveau legile de
stat, cum a făcut de exemplu împăratul Marcian cu hotărîrile sinodu-
lui IV ecumenic de la anul 451.
Așadar practica celor șapte sinoade ecumenice arată că n-a exis-
tat o convocare din partea autorității Bisericii, ci din partea autori-
tății de stat. .Cum se explică acest lucru ? Prin coincidența intereselor
Bisericii cu ale Statului, în momentele respective, coincidență care a
determinat o strînsă colaborare, al cărui fruct a dobîndit binecuvântarea
cerească, prin faptul că cele șapte sinoade ecumenice, deși convocate
de împărat, s-au învrednicit de asistența Duhului Sfînt, realizîndu-se
prin ele lucruri însemnate atît pentru viața Bisericii, cit și pentru
viața de stat.

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 423
Desigur că împărații n-au întocmit singuri actele de convocare, ci
procedura a rezultat din contactele acestora cu înalta ierarhie, fie la
cererea unora dintre căpeteniile ierarhice ale Bisericii, fie la sugestiile
acestora, ori chiar numai pe baza consimțămîntului pe care l-au dat
aceștia inițiativelor imperiale. Faptul că s-a procedat în acest fel nu
poate fi șters din istorie, dar el nu are și nu poate avea altă semnifi-
cație decît aceea că așa s-a găsit potrivit și așa a fost vrerea lui Dum-
nezeu în vremea. aceea, iar nu că trebuie să fie transformată în regula
de observat totdeauna, convocarea unui sinod ecumenic de către un
împărat sau de către autoritatea de stat.
La fel se prezintă lucrurile și în ce privește aprobarea și pro-
mulgarea hotărîrilor sinoadelor ecumenice de către împărat. Exista
aceeași coincidență de interese care a determinat aceeași binecuvântare
cerească a colaborării dintre autoritatea bisericească și cea de stat la
realizarea sinoadelor ecumenice. Desigur că Biserica a avut tot inte-
restul să accepte colaborarea și concursul autorității de stat, iar Statul
a avut de asemenea interesul să-și asigure colaborarea și concursul Bi-
sericii, pentru a-și înfăptui și țelurile sale sau pentru a face față ne-
voilor care i-au determinat pe împărați să ia inițiativa întrunirii sinoa-
delor ecumenice și să se pună în fruntea unei acțiuni de o astfel de am-
ploare și de importanță pentru viața imperiului și pentru viața socie-
tății de atunci; și se înțelege și pentru viața Bisericii, cum au fost ciele
reprezentate de sinoadele ecumenice.
Se știe că prin acestea s-a realizat în interesul Bisericii consoli-
darea poziției, prin vindecarea rănilor pe care i le provocau ereziile și
neorînduielile de alt fel, cu alte cuvinte prin repararea spărturilor pe
care le provocau navei Bisericii toate fărădelegile prin care i se făcea
împotrivire, iar în interesul Statului, s-a realizat consolidarea unității
și coeziunii interne a societății în cadrul căreia se organizase Statui
romano-bizantin, precum și mobilizarea tuturor forțelor pozitive ale
imperiului, sau mobilizarea tuturor resurselor acestuia, în scopul de
a face față primejdiilor grave pe care le-au reprezentat vrăjmașii din-
lăuntru și mai! ales cei din afară ai Statului roman și ai celui bizantin-
Acești vrăjmași erau în același timp și vrăjmași ai Bisericii și ei
provocau spărturi mult mai grave în nava Statului decît acelea pe care
ie provocasem vrăjmașii direcți ai Bisericii în nava acesteia.
In asemenea împrejurări și în asemenea coincidențe de interese,
s-a impus și convergența de acțiune a Bisericii și a Statului, prin care
s-au realizat sinoadele ecumenice, ca o pîrgă a harului și ca o dovadă
că rugăciunile și strădaniile comune ale celor ce au dorit întrunirea
sinoadelor ecumenice și s-au străduit pentru realizarea lor, au fost pri-
mite de Dumnezeu.
Despre vreo posibilitate ca în asemenea împrejurări sau în ase-
menea condiții, cînd nici vorbă nu era de vreun primat de jurisdicție al
scaunului patriarhal de la Roma sau de vreo infailibilitate a papei, îm-
prejurări care nu i-au permis nici episcopului Romei personal să ia parte
la vreunul din sinoadele ecumenice, este evident că nu a fost cu pu-
tință nici să convoace el vreun sinod, nici să-1 prezideze diilrect sau
indirect și cu atît mai puțin să se fi putut erija în judecător al hotărîri-

424 DREPT CANONIC ORTODOX
lor unui sinod ecumenic, cu dreptul de a le accepta sau de a le respinge.
Punerea în circulație sau colportarea unor asemenea presupuneri, pre-
cum și încercarea de a le acredita ca teze sau reguli, sau condiții, pen-
tru un sinod ecumenic, nu pot avea nici valoare, nici greutate mai mare
decît aceea a unor umbre de insinuări, în jurul sinoadelor ecumenice,
a căror practică le infirmă și le spulberă cu desăvîrșire. Și este tot o
încercare zadarnică aceea de a conferi pe baza unor reguli fără de te-
mei, caracterul ecumenic unor sinoade ulterioare ale Bisericii din Apus,
care s-ar fi întrunit pe baza acestor reguli.
Este evident însă că vechea regulă de a se convoca sinoadele ecu-
menice de către împărați, n-a constituit de fapt o regulă decît pentru
epoca în care acest lucru a fost posibil și că dacă se pune astăzi pro-
blema convocării unui sinod ecumenic, nu trebuie să se recurgă la ser-
viciile vreunei autorități de stat în acest scop și nici nu s-ar mai putea
face așa ceva, întrueît nu mai există vreo autoritate superioară ăe stat,
a cărei interese să coincidă întocmai cu interesele Bisericii.
întrueît însă s-a încercat și acreditarea tezei sau părerii că un nou
sinod ecumenic ar putea fi convocat eventual de către patriarhul ecu-
menic, este necesar să vedem mai de aproape cum trebuie privită
chestiunea convocării unui sinod ecumenic în actualitate.
Și în legătură cu această chestiune există opinii sau cel puțin pă-
reri cu totul opuse în lumea teologilor Bisericii. Ele se datoresc fap-
tului că normele de observat în privința convocării și prezidării unui
Sinod inte'rortodox restrîns sau chiar a sinodului ecumenic, nu sînt sta-
bilite într-o formă general admisă de toate Bisericile autocefale. De
aici tot felul de confuzii care se fac între unele noțiuni și mai ales între
noțiunea primatului de onoare și aceea a primatului jurisdicțional.
Cu toate acestea, pe temeiul principiilor canonice fundamentale
ale Ortodoxiei, se pot formula cel puțin în chip de teze, o seamă de
puncte de reper sau de premise, pe baza cărora, sinoadele Bisericilor
autocefale pot să stabilească rînduielile de urmat în actele despre care
este vorba. ,
Tezele care ar putea fi formulate în această privință, în strict acord
cu principiile canonice fundamentale ale Ortodoxiei, și anume, în
acord cu principiul ierarhic, cu cel sinodal și cu principiul autocefaliei,
se pot înfățișa după cum urmează :
— Bisericile autocefale sînt egale între ele, deci și căpeteniile sau
întîistătătorii lor sînt egali între ei, sub raportul poziției și drepturilor
jurisdicționale ce le revin.
—: Ierarhia scaunelor și a Bisericilor autocefale, nu este de na-
tură jurisdicțională, ci de natură onorifică. Ea nu se întemeiază pe
drepturi în înțeles juridic, ci pe drepturi sau privilegii de onoare, sta-
bilite în mod diferit, unele «prin obicei, altele prin canoane și altele
prin raporturi de vechime, sau prin raporturi ce conferă întîietatea ono-
rifică unor scaune, datorită titulaturii Bisericilor respective sau ale
întîistătătorilor lor.
— între invitarea la o consfătuire sau la un sinod și între con-
vocarea unui corp sinodal sau a cuiva la o consfătuire, este o deose-
bire esențială.

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 425
Primul act, invitarea, este de natură morală, nu de natură juri-
dică. Ea nu se» săvîrșește în baza unui drept 'în sens juridic, ci cu titlu
personal,, facultativ, iar pe de altă parte, nu creează obligații juridice,
ceea ce înseamnă, că din ea nu naște îndatorirea juridică de a i se da
urmare, ci numai îndatorirea morală, facultativă de a i se răspunde.
Al doilea act, convocarea, este de natură juridică, ea se săvîr-
șește în virtutea unui drept cu caracter juridic, drept care naște și în-
datorirea cu caracter juridic, sau obligația juridică de ai se da urmare.
— Convocarea unui sinod al întregii Biserici, este un act de juris-
dicție, care prin natura lui juridică, depășește privilegiile de onoare
ale oricăror Biserici autocefale și ale oricăror căpetenii, sau ale ori-
căror întîistătători. Căci, într-adevăr, într-un asemenea caz, nu avem
de-a face cu inițiativa unui scaun care invită — nu convocă — la un
sinod, la o conferință sau la o consfătuire, pe confrații săi, sau prin
ei, pe delegații Bisericilor autocefale, ci avem de-a face cu un act de
putere jurisdicțională, și anume, cu exercițiul unei puteri jurisdicțio-
nale asupra tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale. Or, dreptul acesta
nu 1-a avut și nu-1 are nimeni în Ortodoxie, nici ca drept personal, nici
ca drept al unui anumit scaun sau al unei anumite Biserici, pentru că
el nu a fost oferit sau recunoscut de nimeni acestora, nici prin sinoade,
nici prin obicei și nici prin consensul expres al întregii Biserici.
— Neexistînd deci în Ortodoxie un atare drept de jurisdicție ecu-
menică sau universală, urmează că hotărîrea în privința modului de
convocare a oricărui corp sinodal interortodox sau chiar ecumenic, se
poate lua numai prin acordul ce ar fi intervenit în această chestiune
între sinoadele Bisericilor autocefale, ele putînd autoriza pe căpeteniile
lor, să se facă interpreți hotărîrilor ce le-ar adopta într-o asemenea
chestiune.
— Ideea întrunirii unui sinod interortodox sau unui sinod ecu-
menic poate fi a oricărei Biserici autocefale. O consultare prealabilă
a tuturor Bisericilor autocefale surori, cu arătarea motivelor pentru care
solicită întrunirea unui astfel de for bisericesc interortodox sau ecume-
nic și eventual cu indicarea spre consultare, a uneia dintre Bisericile au-
tocefale care să purceadă în numele tuturor la cele de urmare, poate să
fie inițiate de însăși Biserica autocefală ,care vine cu această idee.
Pe această cale, sinoadele Bisericilor autocefale pot conferi pen-
tru un caz dat, sau de la caz la caz, oricărui scaun de căpetenie sau
oricărei Biserici autocefale, dreptul de a convoca orice for sinodal al
Ortodoxiei întregi, adică atît un sinod interortodox cît și un sinod ecu-
menic.
In consecință, atît deținerea cît și exercitarea unui atare drept,
se întemeiază numai pe o delegare a lui din partea sinoadelor Biserici-
lor autocefale, și el încetează după ce s-au săvîrșit actele ce decurg
din natura lui și din limitele ce i s-au stabilit prin respectiva delegare
sinodală.
.— Prezidarea ședințelor unui sinod interortodox sau a unui sinod
ecumenic, este tot un act de jurisdicție asupra întregii Biserici Orto-
doxe și nici acest drept nu poate fi conferit nimănui, decît tot în modul
în care se poate conferi cuiva dreptul de convocare a unor asemenea

426 DREPT CANONIC ORTODOX
sinoade pentru că nici acesta nu este un drept de onoare, ci un drept
de jurisdicție.
— Faptul că fiecare din actele arătate, și anume, convocarea și
prezidarea unui corp sinodal general ortodox, cuprinde în sine și o
deosebită onoare, ce i se. face aceluia căruia i se conferă dreptul de a
le săvîrși, nu trebuie să ducă la o confundare de către nimeni a drep-
tului de jurisdicție cu dreptul de onoare. Dreptul de jurisdicție care în
cazul atesta implică și o onoare deosebită, este ceva de moment, ceva
care se conferă prin delegație, în timp ce drepturile de onoare în ca-
drul Ortodoxiei sînt fixate de canoane sau de tradiția bisericească, ele
însă fiind absolut onorifice.
în concluzie, se poate stabili deci, că atît convocarea cît și pre-
zidarea unui corp sinodal general ortodox, fie că este vorba de un sim-
plu sinod interortodox, fie că este vorba de un sinod ecumenic, trebuie
să fie hotărîte prin înțelegerea dintre sinoadele Bisericilor autocefale.
Ținînd seama de cauzele care au determinat ierarhizarea scaunelor
principale ale Bisericii vechi și de inexistența vreunei forțe politice,
care să poată determina prin natura și prin greutatea sa, o nouă ierar-
hizare onorifică a scaunelor de căpetenie ale Bisericilor autocefale
după criteriile de odinioară, este indicat, ca, la designarea scaunului
care va convoca sinodul interortodox sau sinodul ecumenic, să nu se
țină seama de vechea ierarhie onorifică, ci să i se dea acest drept
scaunului de căpetenie al Bisericii autocefale pe teritoriul căreia se va
întruni sinodul interortodox sau sinodul ecumenic. De asemenea, este
firesc și indicat, să i se dea tot acestuia și dreptul de a deschide lu-
crările și de a prezida prima ședință a corpului sinodal respectiv, ur-
mînd apoi, ca, tot pe baza hotărîrii sinoadelor Bisericilor autocefale,
să se adopte rînduiala .prezidării ședințelor următoare prin rotație, fie
începînd cu scaunul cel mai înalt ca poziție onorifică, fie începînd cu
cel mai mic sub acest raport.
—- Tot prin hotărîrea sinoadelor Bisericilor autocefale să se sta-
bilească atît numărul delegaților fiecărei Biserici autocefale, cît și or-
dinea de zi a corpului sinodal ce urmează a fi întrunit, precum și regu-
lamentul interior pentru desfășurarea lucrărilor lui.
Din menționarea condițiilor formulate de unii pentru a se asigura
prin îndeplinirea lor realizarea unui adevărat sinod ecumenic, s-a putut
vedea că se preconizează între altele convocarea tuturor episcopilor,
pronunțarea cu vot deliberativ numai de către episcopi, discutarea nu-
mai de probleme generale de interes pentru întreaga Biserică, precum
și primirea hotărîrilor (doar) de către întregul episcopat al Bisericii.
în privința acestor reguli sau condiții, trebuie să observăm că ele
în general nu se sprijină pe nimic valabil și anume pentru următoarele
motive :
— La sinoadele ecumenice au fost convocați și au participat nu
numai episcopi, ci și alți clerici, laici și chiar monahi.
— Niciodată nu au fost convocați toți episcopii și nici nu au
participat decît un număr variat de episcopi, de la cifra de 150 la
Sinodul II ecumenic, cînd în întreaga Biserică existau circa 1 000 de
episcopi, la cifra de 630 de episcopi, cîți au participat la Sinodul IV

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 427
ecumenic, din totalul de circa 6 000 de episcopi, existenți pe atunci în
Biserică.
— In cadrul sinoadelor ecumenice,, nu s-a procedat după regulile
stricte ale vieții parlamentare cu voturi deliberative și cu voturi con-
sultative sau cu drepturi depline sau cu mai puține drepturi de vot, ci
s-a procedat prin votarea mai mult pe cale de consens al tuturor, cău-
tîndu-se d se realiza unanimitatea voturilor celor prezenți, adică ra-
lierea tuturor în jurul hotărîrilor care se luau, indiferent dacă" aceștia
erau episcopi, presbiteri sau chiar simpli diaconi ori laici. în acest scop,
toți cei de părere contrară, indiferent de starea lor harică, erau excluși
din sinod. De altfel, numai în acest chip al pronunțării tuturor celor
de față, în sprijinirea lucrării Bisericii, căci lucrarea sinodului era o
lucrare a întregii Biserici, se și atingea scopul sinodului.
— în ce privește caracterul problemelor dezbătute la sinod, iarăși
nu poate fi acceptată regula propusă ca pe ordinea lui de zi să figu-
reze numai chestiuni foarte însemnate sau de interes general pentru
întreaga Biserică, pentru că în Biserică toate chestiunile care ajung să
fie discutate, în cercuri mai largi, sînt numai chestiuni de interes ge-
neral, chiar dacă ele pornesc de la un caz particular, iar pe de altă
parte, nimic nu împiedică apariția unor astfel de chestiuni în preajma
sinodului sau chiar în timpul lucrărilor sinodului, ele înfățișîndu-se
uneori sub chipul unor litigii sau cauze mai mărunte. în asemenea ca-
zuri, așa cum arată lucrările sinoadelor ecumenice, sinodul ecumenic
nu se poate ocupa numai de ceea ce s-a înscris deja pe ordinea lui de
zi, pentru că lucrările unui astfel de sinod nu pot fi grăbite prin reguli
asupra cărora el însuși ca autoritate superioară sau ca cea mai înaltă
autoritate să nu poată dispune, stabilindu-le altfel, modificîndu-le sau
neluîndu-le în seamă. De fapt așa s-a și procedat la toate sinoadele
ecumenice.
în legătură cu una din condițiile amintite, se pune "problema
structurii sinoadelor ecumenice, iar în legătură cu alta se pune pro-
blema valorii hotărîrilor sinoadelor ecumenice.
Asupra structurii sau alcătuirii sinoadelor ecumenice, s-au ivit
tot felul de controverse, pornindu-se de la premise greșite sau de la
postulate de tip ultraierarhist, susținîndu-se că ele au fost alcătuite
numai din episcopi și că trebuie să fie alcătuite și în viitor numai din
episcopi, iar nu și din reprezentanții altor stări ce intră în structura
socială a Bisericii. Drept dovadă în sprijinirea acestei teze este citat
faptul că atît în documente istorice, cît și în unele acte sinodale, pre-
cum și în diferite scrieri de altă natură, ba inclusiv în textul afurisa-
niilor, sinoadele sau soboarele ecumenice sînt indicate sau pomenite
în mod curent, numai prin arătarea numărului de episcopi sau de pă-
rinți care au luat parte la acestea. Astfel este cazul, de exemplu, cu
Sinodul I ecumenic, căruia nu i se zice niciodată Sinodul I ecumenic,
ci numai Sinodul ,celor 318 părinți de la Niceea, apoi cu Sinodul II
ecumenic, căruia de asemenea nu i se zice Sinodul II ecumenic, ci nu-
mai sinodul sau soborul celor 150 de sfinți părinți din împărăteasca
cetate a Constantinopolului sau din Țarigrad, etc. Desigur că aceste
formule sînt și ele foarte grăitoare și nu s-au introdus fără de rost în

428 DREPT CANONIC ORTODOX
limbajul Bisericii, în care se păstrează pînă astăzi, dar ele nu exprimă
faptul că sinoadele ecumenice ar fi fost alcătuite numai din episcopi
și că ele n-ar trebui să fie alcătuite niciodată altfel, ci ele dau numai
expresie faptului că principalii membri ai acestor sinoade au fost
Sfinții Părinți, cum îi numesc aceste formule pe toți episcopii respec-
tivi, în numărul cutare și cutare, ceea ce nu exclude prezența și lu-
crarea încă foarte importantă la aceste sinoade și a altor Inembri ai
Bisericii, așa cum atestă toate știrile ce ni s-au păstrat și toate actele
sinoadelor respective.
Cine ar putea bunăoară să treacă cu vederea faptul că la întîiul
Sinod ecumenic, între alți clerici neînsemnați s-a aflat și diaconul
Atanasie din Alexandria, care a devenit principalul teolog al Sinodului
și a determinat «fără vot deliberativ probabil» o parte din hotărîrile
Sinodului I de la Niceea ? Dar dovezile asupra alcătuirii mixte ale
sinoadelor ecumenice sînt numeroase și atît de clare încît ele nu pot
fi puse la îndoială. Încercarea de a susține contrariul nu se întemeiază
pe nimic decît pe dorința de a se acredita justificarea unor teorii sau a
unor simple postulate de esență ultraierarhistă, contrare spiritului Bi-
sericii și rînduielilor ce s-au urmat în privința lucrărilor sinoadelor
ecumenice.
Dacă încercăm să facem un bilanț al normelor după care s-au con-
vocat, după care au fost prezidate, după care au fost alcătuite, după
care s-au desfășurat lucrările ori după care s-au adus hotărîrile sinoa-
delor ecumenice, vom vedea că de fiecare data s-a procedat ținîndu-se
seama de situația existentă, adică de toate condițiile în care putea fi
întrunit un sinod ecumenic și în care putea să-și desfășoare cu succes
lucrările. Așa că nu s-a stabilit nici o rînduială tip, pe care ar fi tre-
buit să o urmeze cei în drept la convocarea și realizarea sinoadelor
ecumenice. Singura regulă observată constant a fost aceea a convocării
lor de către împărat, precum și a publicării hotărîrilor aduse, după ce
acestea au fost aprobate și investite tot de împărat cu puterea legilor
de stat.
De aci rezultă că în perspectiva întrunirii unui viitor sinod ecu-
menic, trebuie să se reflecteze asupra unor norme pentru convocarea
unui astfel de sinod și pentru desfășurarea lui, ținîndu-se seama de
condițiile existente în vremea în care el urmează a fi întrunit, iar nu
încercîndu-se a se urma vreun șablon oarecare, mai ales că un astfel
de șablon nici nu există.
Pentru a se stabili astfel de reguli, valabile doar pentru latura
omenească a unui sinod ecumenic, va trebui să se procedeze după rîn-
duielile stabilite de canoane și de practica vieții bisericești, pentru
convocarea, întrunirea și lucrarea altor tipuri de sinoade cu caracter
general bisericesc, adaptînd acele reguli la dimensiunile și la impor-
tanța aparte ale unui sinod ecumenic. Se cere deci doar cunoașterea
acestor reguli și adaptarea lor prin completări și amplificări reclamate
de nivelul și caracterul deosebit al unui sinod conceput ca ecumenic.
Că un astfel de sinod va deveni și va rămîne ecumenic sau nu,
aceea nu mai stă în puterea oamenilor, nici măcar a sinodului res-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 429
pectiv să hotărască, ci ram ine numai' la aprecierea lui Dumnezeu, a
cărui binecuvântare sau consimțire la ceea ce hotărăște sinodul se con-
cretizează prin acceptarea sau recepția hotărîrilor lui de către întreaga
Biserică.
Cum se prezintă mai concret și mai pe înțeles această recepție ?
~ în ce privește chestiunea de a se ști ce valoare ipot avea hotărîrile
unui nou sinod general sau ecumenic al Bisericii Ortodoxe," socotim
că s-ar putea preciza următoarele :
Se pot lua, așa cum arată practica vechilor sinoade ecumenice,
două feluri de hotărîri și anume hotărîri dogmatice și hotărîri ca-
nonice.
Hotărîrile canonice ale unui sinod ecumenic sînt valabile, prin
ele însele, adică prin însăși adoptarea lor, sinodul ecumenic reprezen-
tînd, ca formă instituționalizată, cea mai înaltă autoritate legislativă
pentru Biserică.
în ce privește însă hotărîrile dogmatice ale unui sinod ecumenic,
acestea nu sînt valabile prin ele însele, ci devin general-valabile nu-
mai după ce întreaga Biserică, fără vreun plebiscit oarecare, ci în mod
tacit și spontan, le acceptă, ea avînd în totalitatea ei calitatea de
păstrătoare infailibilă a învățăturii de credință, căci Biserica numai în
totalitatea ei, ca Trup tainic al lui Hristos, se bucură de asistența de-
plină și nedezminți'tă a Duhului Sfînt, ea putînd în același fel, tacit sau
spontan, și să respingă, să nu accepte, adică să infirme hotărîrile dog-
matice ale oricărui sinod.
Formularea acestei teze în legătură cu hotărîrile dogmatice ale
sinoadelor ecumenice se întemeiază pe învățătura despre infailibili-
tatea Bisericii, pare nu implică infailibilitatea sinoadelor convocate și
întrunite ca ecumenice, pentru că nu pot să existe în Biserică două
purtătoare a infailibilității, și anume, pe de o parte Biserica în totali-
tatea ei formată din ierarhie, cler și credincioși, care singură formează
Trupul tainic al lui Hristos, iar pe de altă parte episcopatul Bisericii
întrunit în sinod ecumenic, care nu formează singur Trupul tainic al
lui Hristos, ci numai o parte a acestuia. Această parte a Trupului tainic
al lui Hristos care este sinodul ecumenic'nu constituie un organ or-
dinar, nici legislativ, nici dogmatizator al Bisericii, ci un organ extra-
ordinar, fără de care Biserica a existat și și-a păstrat învățătura nealte-
rată, în mod infailibil și înainte de sinoadele ecumenice și după întru-
nirea sinoadelor ecumenice. Ca partea cea mai importantă a Trupului
tainic al lui Hristos, episcopatul, întrunit, este expresia fidelă, și în
măsura în oare este această expresie a întregului Trup tainic al lui
Hristos, poate să reprezinte acest trup întreg. în cazul acesta, el de-
vine, fie întrunit în sinod ecumenic, fie în starea diasporală organul
prin care se afirmă infailibilitatea Bisericii, organul care exprimă în
mod infailibil, ca reprezentant al întregii Biserici, adevărul pe care
aceasta îl păstrează nealterat prin asistența de care numai ea, în în-
tregimea ei, se bucură din partea Duhului Sfînt.
Această teză se întemeiază și pe practica din epoca clasică a celor
șapte sinoade ecumenice, practică îndeajuns de clară pentru orice cu-
noscător.
«

430 DREPT CANONIC ORTODOX
Cu totul altfel stau lucrurile cu valoarea hotărîrilor dogmatice și
canonice ale unui sinod panortodox, atît hotărîrile dogmatice, cît și
cele canonice ale unui astfel de sinod nu sînt valabile prin ele însele,
ci numai după ce cele dogmatice au fost acceptate de către sinodul
fiecărei Biserici în parte, iar pe baza acestei acceptări, de către întreaga
Biserică, adică de către întreg Trupul tainic al Domnului.
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește hotărîrile canonice ale
unui sinod panortodox, acestea dobîndesc deplina valabilitate în Bi-
serica Ortodoxă, abia după ce sînt acceptate și în măsura în care sînt
acceptate de .către toate sinoadele particulare ale Bisericilor auto-
cefale.
Cu aceste considerațiuni asupra problemelor principale care se
pun în legătură cu cele mai importante forme în care s-a cristalizat
sinodalitatea sau' sobornicitatea Bisericii, s-a încercat lămurirea lor.
Problemele respective se pun toate în cadrul învățăturii despre
Biserică sau eclesiologei ortodoxe, care, deși înfățișată limpede în
Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, totuși nu a fost formulată decît par-
țial în mărturisirile ortodoxe de credință, iar sarcina aceasta revine
desigur unui viitor; sinod ecumenic, pe baza studiilor lămuritoare care
trebuiesc întocmite asupra unei atît de importante și complete pro-
bleme.
Pentru a se asigura reușita unui sinod ecumenic, este necesar să
se întrunească mai înainte un sinod panortodox.
Prima sarcină a unui sinod panortodox ar fi aceea de a pregăti în
mod practic întrunirea unui sinod ecumenic, lămurind problemele care
se pun în legătură cu un astfel de sinod și stabilind nomenclatura
acelor chestiuni, asupra cărora urmează să fie aduse hotărîri de către
sinodul ecumenic. –
Dacă însă nu este dată în mod practic posibilitatea întrunirii unui
sinod ecumenic, atunci sinodul panortodox poate lua el însuși hotărîri
chiar și în cazul unor chestiuni dogmatice mai importante. In cazul
acesta, ratificarea hotărîrilor urmează să se facă :prin «consensus Ec?
clesiae dispersae», adică prin sinoadele particulare și prin consensul
întregii Biserici, căci este clar că autoritatea sinodului ecumenic, ca și
a celui panortodox derivă din «consensus Eccleisiae», și că prin acest
consens în înțeles larg care acționează totdeauna în Biserică se veri-
fică infailibilitatea hotărîrilor dogmatice. •
Din toate cele de pînă acum, rezultă că în vederea pregătirii unei
noi întruniri panortodoxe, trebuie studiate problemele care au consti-
tuit obiectul congreselor, adunărilor și consfătuirilor interortodoxe din
1923, 1930 și 1936, ca și a celei de la Moscova din 1948, a celor de la
Rodos din 1961, 1963 și 1964, de la Belgrad din 1966, Chambesy-El-
veția din 1968, Atena din 1976 și cele care se țin la Centrul Ecumenic
din Elveția, putîndu-se adăuga unele și elimina altele, dar ținîndu-se
în orice caz seama de necesitatea urgentă a unora ca și de toate con-
tribuțiile ce pot fi aduse de acestea la rezolvarea unora dintre pro-
blemele care se pun.
9

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 431
c. Sinoade și consfătuiri panortodoxe. După cele șapte sinoade
ecumenice (Niceea 325 ; Constantinopol 381 ; Efes 431 ; Calcedon 451 ;
Constantinopol 553; Trulan 680 (692); Niceea .787) nu s-a mai întrunit
uri alt sinod care să aibă caracter ecumenic.
. . Sinoadele sau soboarele ecumenice s-au ținut toate în Răsărit și
niciunul în Apus, fiindcă nu numai centrul de greutate religios, ci după
anul 330, anul mutării capitalei Ia Constantinopol, nici'chiar centrul
politic nu se mai găsea în Apusul ci în Răsăritul Imperiului Roman,
mai tîrziu romano-bizantin.
Faptul că sinoadele ecumenice s-au ținut toate în Răsărit, mai
constituie și una din dovezile care pot fi. invocate împotriva preten-
țiilor scaunului papal cu privire la un anumit primat de jurisdicție pe
care l-ar fi avut în sînul Bisericii creștine.
încercările cexs-au făcut de a întruni sinoade ecumenice după
anul- 787 au eșuat, așa .încît sinodul de la 869—870, care este numit
ecumenic de către catolici, în fapt nu mai contează ca atare, fiindcă
hotărîrile lui n-au fost recunoscute de către Biserica din Răsărit.
Pentru întreaga Biserică s-au mai întrunit la Constantinopol, în
veacul al IX-lea, cîteva sinoade care au luat hotărîri acceptate însă
numai în Răsărit. Dintre acestea unul s-a ținut, la anul 861 de la el
ne-au rămas 17 canoane, iar altul s-a ținut în anul 879—880 și de la
acesta ne-au rămas doar trei canoane. în veacul X s-au întrunit la
anul 920, în Constantinopol, sub președinția patriarhului Nicolae Mis-
ticul, un sinod ale -cărui hotărîri au dobîndit putere obligatorie în
întreaga Biserică Răsăriteană. Acesta este cunoscutul sinod care a in-
terzis căsătoria a patra, m opoziție cu practica Bisericii din Apus, care
o. admitea și pe aceasta, în caz de văduvie prin deces: Sinodul a pu-
blicat, și așa-numitul «tom al unirii», fiindcă a curmat o schismă —
schisma tetragamică — care se născuse pe tema căsătoriei a patra
chiar în sînul Bisericii din Răsărit.
De la anul 920 înainte, accentuîndu-se deosebirile dintre Răsărit
și Apus, s-au ajuns ca la anul 1054, prin acțiunea unui cardinal (Hum-
bert) să se producă marea schismă între Biserica de Răsărit și cea de
Apus. De la această dată, șansele întrunirii unui sinod ecumenic după
asemănarea cu cele șapte, nu numai că au devenit mai mici, dar chiar
au dispărut, și ca urmare, Biserica din Apus și-a întrunit sinoadele ei,
iar Biserica din Răsărit și-a întrunit de asemenea sinoade proprii, fie-
care din cele două rezolvîndu-și problemele care în ,m°cl inevitabil
s-au pus.
Îiîcercări de a mai .întruni sinoade ecumenice s-au mai făcut con–
vocîndu-se sinodul de la Lyon (1274) și apoi sinodul de la Ferrara și
Florența (1439), dar, pentru că amîndouă aceste sinoade au fost încer-
cări de a determina pe patriarhii răsăriteni să ,se supună Romei în îm-
prejurări politice, nu numai neprielnice, ci și dezastruoase pentru ei,
niciunul dintre ele nu a dat rezultatul dorit, plănuit și așteptat de
Roma, așa încît și pe mai departe, fiecare din cele două Biserici au
continuat să-și rezolve propriile nevoi prin sinoade aparte.
De la 1054 pînă la 1453, data căderii Constantinopolului sub turci,
patriarhia din Constantinopol a fost centrul Bisericii Ortodoxe, chiar

432 DREPT CANONIC ORTODOX
și al aceleia care se găsea sub ocupație arabă și turcă, și toate pro-
blemele de interes general ortodox se rezolvau prin sinoadele care se
întruneau din cînd în cînd la Patriarhia din Constantinopol, sinoadele
tradiționale, cunoscute sub numele de sinoade endemice sau locale.
Intr-un fel oarecare aceste sinoade, deși mai /vechi în practica biseri-
cească, și la care participau de multe ori și reprezentanți ai Bisericilor
ortodoxe care deveniseră independente sau autocefale, ca acelea din
Balcani și chiar a Bisericii Ruse și ai mitropoliilor din Principatele
Române, țineau locul vechilor sinoade ecumenice, fiindcă luau hotă-
rîri valabile pentru întreaga Ortodoxie.
Valabilitatea pentru întreaga Ortodoxie a hotărîrilor acestui fel
de sinoade, se întemeia în unele cazuri pe participarea la ele a unor
ierarhi din cele mai multe Biserici ortodoxe, ierarhi care se găseau
chiar și întîmplător la Constantinopol, cînd se întruneau aceste si-
noade, iar în alte cazuri, prin simplul fapt că erau acceptate unele
hotărîri ale acelor sinoade ale Patriarhiei din Constantinopol de către
toate celelalte Biserici. La aceasta a contribuit și considerațiunea de-
osebită pe care o aveau toate Bisericile ortodoxe față de scaunul din
capitala Imperiului bizantin.
Prin urmare, deși sinoadele endemice nu au fost ecumenice, unele
din ele au dobîndit totuși importanța unor sinoade generale ale Bi-
sericii Ortodoxe.
După anul 1453, Constantinopolul nu a mai fost în situația de a
mai întruni cu ușurință și delegați ai altor Biserici Ortodoxe la sinoa-
dele sale endemice, de aceea, acestea și-au pierdut importanța.
în locul lor au apărut adevăratele sinoade panortodoxe, care nici
ele nu au fost- organizate după o rînduială precisă, dar în orice caz
au avut un caracter mai evident panortodox și hotărîrile lor au fost
mai reprezentative pentru poziția Bisericii Ortodoxe în general.
Cel dintîi mare sinod de acest fel a fost sinodul de la Iași, care
s-a ținut la 1642, aprobînd Mărturisirea ortodoxă a mitropolitului
Petru Movilă al Kievului.
Alt sinod panortodox de mai mare importanță a fost cel de la
Moscova din 1666—1667, la care au participat și patriarhii Alexan-
driei și Antiohiei, luînd o sferie de măsuri care au rămas valabile pen-
tru Biserica Ortodoxă Rusă, iar în ce-i privește pe rascolnici au rămas
valabile și pentru celelalte Biserici Ortodoxe.
La anul 1672 s-a întrunit la Ierusalim un sinod panortodox, care
a aprobat Mărturisirea de credință a patriarhului Dositei al Ierusali-
mului, mărturisire în care se accentuează toate tezele ortodoxe, mai
mult față de protestantism. Apoi, în același an, s-a- întrunit și la Con-
stantinopol un sinod panortodox și, în fine, un altul la 1691 tot la
Constantinopol, condamnînd din nou, amîndouă, Mărturisirea de cre-
dință a lui Kiril Lukaris, fostul patriarh al Constantinopolului, ca.pro-
testantizantă.
Deși, într-un fel sau altul, sinoadele amintite, ca și vechile sinoade
endemice de la Constantinopol, au avut o importanță interortodoxă,
totuși, ca sinod panortodox propriu-zis de importanță nu numai tem-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 433
porală, ci de impprtanță hotărâtoare în viața Bisericii Ortodoxe, a
fost numai sinodul de la 1642 ținut la Iași.
In veacurile al XVIII-lea și al XlX-lea nu s-au mai întrunit astfel
de sinoade, deși ;s-au mai produs acte avînd oarecum .caracter ge-
neral ortodox, prin consensul mai mult tacit al Bisericilor ortodoxe.
Un astfel de act este răspusul patriarhilor orientali ortodocși (de Con-
stantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim cu sinoadele lor), dat
în anul 1848, Enciclicii papei Pius IX, care se adresase la 6 Ianuarie
1848 Bisericilor ortodoxe, chemîndu-le la unire cu cea catolică.
Un act cu relativă valoare interortodoxă a fost și acela prin care
Biserica Ortodoxă Bulgară a fost declarată schismatică la anul 1872,
de către patriarhiile din Constantinopol, Alexandria și Antiohia.
Vremea a continuat să pună Bisericilor ortodoxe nenumărate pro-
bleme, la care ele nu au fost în situația de a da răspunsuri cu vala-
bilitate generală în Ortodoxie. De aceea, cînd problemele s-au în-
mulțit și controversele s-au întețit în așa măsură, încît rezolvarea
lor numai de către unele din sinoadele Bisericilor autocefale nu mai
era posibilă, s-a simțit nevoia pregătirii unui sinod panortodox. Gîn-
dul acestui sinod a preocupat conducerea Bisericii Ruse în a doua
jumătate a veacului XIX, iar pe șefii altor Biserici ortodoxe de la
sfîrșitul veacului XIX, și mai intens, după sfîrșitul celui dintîi război
mondial. Astfel, încă la începutul anului 1920, patriarhul României,
Miron Cristea, pe atunci mitropolit primat, a propus ,și Sfîntul Sinod
al Bisercii Ortodoxe Române a acceptat, să ,se trimită tuturor Biserici-
lor ortodoxe surori, o scrisoare prin care să se arate necesitatea con-
vocării unui nou sinod ecumenic, cerîndu-li-se totodată părerea asupra
problemelor ce ar trebui supuse unui astfel de sinod. Acest lucru s-a
și făcut, trezind un ecou puternic în întreaga Ortodoxie. Ca urmare
a inițiativei Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia din Constantinopol,
în înțelegere cu toate Bisericile ortodoxe, mai puțin Biserica Ortodoxă
Rusă, a început după 1920 pregătiri în vederea întrunirii unui sinod
panortodox.
In acest scop în decursul veacului nostru au avut loc mai multe
congrese, comisii, consfătuiri și întruniri, după cum urmează :
Congresul panortodox de lă Constantinopol (1923). In 3 februa-
rie 1923, patriarhul Constantinopolului Meletie al IV-lea Metaxachis,
a adresat o scrisoare enciclică căpeteniilor Bisericilor ortodoxe a
Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei și Ciprului, Greciei și
României, precum și sinodului mixt de la Carloviț, invitîndu-le la o
consfătuire sau congres interortodox, la Constantinopol.
Prin consensul Bisericilor ortodoxe, cărora Ii s-a adresat, s-a ac-
ceptat ca loc de întîlnire Constantinopolul și s-a fixat data începerii
lucrărilor congresului, la 10 mai 1923.
Congresul' s-a și întrunit la Constantinopol și a lucrat de fapt
între 10 mai ;— 8 iunie 1923. La acest congres, pe lîngă delegații
Bisericilor mai sus arătate, au luat parte, ca delegați ai Bisericii Orto-
doxe Române și o serie de profesori și specialiști în probleme ca-
nonice.
28 — Drept canonic ortodox

434 DREPT CANONIC ORTODOX
Dezbaterile acestui congres panortodox s-au purtat într-un spirit
liberal, ducînd la unele hotărîri, dintre care unele par a fi în contra-
dicție cu anumite rînduieli mai vechi canonice, sau cu unele rînduieli
mai noi ale Bisericii Ortodoxe.
Iată acele hotărîri :
— Calendarul iulian, acela după care se conducea Biserica Orto-
doxă în întregimea ei, se îndreptează, eliminîndu-se 13 zile din anul
1923, în așa fel ca numerotarea zilelor după stilul iulian (stilul vechi)
să se pună de acord cu numerotarea zilelor după stilul nou gregorian,
în concret, zilele de la 1 la 13 octombrie 1923 să fie eliminate, iar cu
ziua de 14 octombrie același an, să se continuie numerotarea zilelor
calendaristice după stilul nou. Această hotărîre a fost pusă în aplicare
de Biserica Ortodoxă Română în anul 1924.
— Pentru data serbării Paștilor, să se țină seama de timpul sfîn-
tului oraș Ierusalim, care se ia drept criteriu în această privință.
— Biserica Ortodoxă comunică Ligii Națiunilor, că este dispusă
ca să se ia în considerație un calendar nou, mai științific și mai pre-
cis, dacă acesta va fi alcătuit și se va dovedi ca atare, însă ea nu
renunță la împărțirea actuală a timpului în săptămînî.
— Se îngăduie ca sinoadele Bisericilor particulare, la propunerea
motivată a episcopului competent, să aprobe, preoților și diaconilor
care ar cere, încheierea căsătoriei după hirotonie. Nu se va îngădui
acest lucru pentru preoții și diaconii din cinul monahal.
Măsura aceasta se consideră valabilă pînă la convocarea unui
sinod panortodox, căruia singur îi revine calitatea de a o generaliza.
— Se îngăduie a doua căsătorie a preoților și diaconilor rămași
văduvi prin deces, ca o măsură care nu este contrară spiritului general
al învățăturilor evanghelice și mai degrabă ca una prin care se evită
prejudicierea stării clericale. Sinoadele Bisericilor particulare vor putea
aproba, la propunerea motivată a episcopului competent, preoților și
diaconilor văduvi, care cer încheierea căsătoriei a doua.
Această măsură se socotește valabilă pînăvla convocarea sinodului
panortodox, oare singur are calitatea de a-i da valabilitatea generală.
— Sub vîrstă de 21 ani să nu fie nimeni hirotonit diacon. De ase-
menea, nimeni să nu fie hirotonit presbiter sub vîrstă de 24 ani și nici
episcop, sub vîrstă de 30 ani. în conformitate eu porunca Sfîntului
Apostol Pavel (I Cor. 11, 14), cu rînduielile și cu practica Bisericii vechi,
ca să se tundă părul clericilor și ca înfățișarea lor exterioară să nu fie
prea îndepărtată de îmbrăcămintea laicilor, se îngăduie tunderea păru-
lui și potrivirea costumului preoțesc după cum vor hotărî sinoadele
particulare.
— Să nu se îngăduie tunderea în monahian sub vîrstă de 25 ani.
— Se socotesc impedimente la căsătorie toate acelea care au fost
stabilite ca atare prin canoanele sinoadelor ecumenice, iar cele care au
fost rînduite prin dispoziții ulterioare, acelea vor fi aplicate după ne-
voie și după chibzuință fiecărui sinod local.
Din punct de vedere bisericesc, divorțul este socotit valabil, nu-
mai dacă se pronunță, în cazul căsătoriilor cu cununie religioasă, și de

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 435
către autoritatea bisericească respectivă. Partea vinovată pentru divorț
nu va putea să fie admisă la o altă cununie religioasă, înainte de tre-
cerea unui an de la divorț și nici într-un caz nu se va putea admite să
se căsătorească -cu acea persoană ou care a păcătuit, constituind acest
păcat și motivul despărțirii căsătoriei anterioare.
,— Se lasă la latitudinea Bisericilor particulare, ca fiecare din ele să
rînduiască timpili în; care vor fi așezate sărbătorile ce cad la mijlocul
săptămînii, sărbători care pot îi mutate pentru a nu împuțina zilele de
muncă. Aiceasta pînă la pregătirea și acceptarea noului calendar.
— Cu privire la posturi, să se țină canonul 69 apostolic.
— Se primește cu bucurie propunerea mitropolitului Transilvaniei,
Nicolae Bălan, pentru sărbătorirea cu mare fast în anul 1925, a 1600 ani
de ia primul Sinod ecumenic de la Niceea, și se hotărăște ca să se ia
măsurile necesare, pentru ca întreaga Biserică Ortodoxă să comemo-
reze acest eveniment și să se organizeze în același timp și convocarea
sinodului panortodox, care să rezolve cu acest prilej toate problemele
care preocupă în prezent Bisericile ortodoxe. Se mai adaugă dorința, ca
la această comemorare să fie invitate toate Bisericile care au primit
Simbolul de credință de la Niceea.
Toate hotărîrile luate de congres, fie ca hotărîri obligatorii, fie ca
recomandări, nu angajează și nu obligă decît Bisericile care au parti-
cipat la el.
In legătură cu acest congres, mai trebuiesc însemnate următoarele
lucruri :
— El a fost întrunit de patriarhul Constantinopolului, Meletie IV
Metaxakis, uriul din cei mai înzestrați, dar și mai liberali teologi și în
același timp un susținător al mișcării ecumenice și cu deosebire legat
de Biserica Anglicană. El este acela care a inițiat și încercările de a im-
pune jurisdicția Patriarhiei din Constantinopol asupra întregii diaspore
ortodoxe.
— La congresul din Constantinopol, s-a pus problema întăririi legă-
turilor cu Biserica Anglicană, după ce în anul 1922, Patriarhia din ,Con-
stantinopol, Biserica Greciei, Patriarhia din Ierusalim și Biserica din
Cipru, recunoscuseră valabilitatea hirotoniilor anglicane.
Pe linia acțiunilor de strîngere a legăturilor între Ortodoxie și Bi-
serica Anglicană, anglicanii au și întocmit "o serie de documente în
care declară că nu găsesc, nici un fel de greutate pentru o deplină unire
între Biserica Anglicană și cea Ortodoxă, și arată chiar și condițiile
unirii acestor Biserici.
— Problema recăsătorim clericilor văduvi prin deces și a căsăto-
riei clerului după hirotonie, au fost susținute de delegația română, de
cea sîrbă și de Patriarhia din Constantinopol.
•—• Delegația Bisericii Ortodoxe Române a propus să se constituie
un organ permanent al Ortodoxiei, care să păstreze legături între Bi-
sericile ortodoxe, și prin care diversele Biserici să-și poată rezolva pro-
blemele lor comune, și cu ocazia sărbătoririi a 1600 de ani de la primul
Sinod ecumeniic să se alcătuiască și o mărturisire de credință ortodoxă
mai amplă și să se lanseze un apel către toți episcopii catolici, che-

436 DREPT CANONIC ORTODOX
mîndu-i ca să intre în comunitatea creștină ecumenică a Ortodoxiei.
Delegația română a mai propus următoarele : să se convoace un sinod
panortodox care să hotărască asupra problemelor care se pun sau se
vor pune în viitor ; să se hotărască poziția Patriarhiei ecumenice față
de celelalte Biserici autocefale ; să se aprobe organizarea Bisericilor
ortodoxe autocefale pe națiuni ; să se hotărască asupra vieții și organi-
zării uniforme a Bisericilor ortodoxe ca și asupra relațiilor acestora
între ele; să se hotărască poziția unor Biserici ortodoxe aflate în si-
tuații deosebite ; să se stabilească un sistem administrativ unitar, pentru
toate Bisericile ortodoxe autocefale ; să se precizeze poziția de prin-
cipiu a Bisericii față de Stat; să se precizeze modul alegerii și insti-
tuirii ierarhilor ; de asemenea și poziția canonică a episcopilor vicari ;
să se hotărască asupra sorții Bisericilor din diaspora ,• să se examineze
în acest scop, dacă are valoare canonull 28 al Sinodului IV ecumenic,
care recunoaște drepturile exarhale, și dacă drept bază a acestora să
se ia naționalitatea sau credința ,• să se hotărască asupra căsătoriei a
doua a preoților văduvi și în general, asupra căsătoriei cierplui în Or-
todoxie, stabilindu-se în ce măsură căsătoria constituie sau nu o pie-
dică la hirotonie ; să se precizeze raportul legilor bisericești față de
cele de statsă se arate formele de cult și slujbele religioase canonice {
să se rezolve problema calendarului,• să se studieze problema posturi-
lor ; să se stabilească o procedură uniformă în justiția bisericească și
să se alcătuiască rugăciuni unitare și analoage pentru toate eveni-
mentele care reclamă rugăciuni, și care nu sînt prevăzute în evhologiu.
Comisia de la Vatoped (1930). La invitația patriarhului Fotie al
Constantinopolului, invitație făcută cu consensul celorlalte Biserici or-
todoxe cu excepția Bisericii Ortodoxe Ruse și a celei Bulgare, s-a în-
trunit între 8 și 23 iunie 1930, la mănăstirea Vatoped de pe muntele
Athos, o comisie pregătitoare a lucrărilor în vederea convocării unui
prosinod ortodox, care la rîndul său să fie urmat de un sinod pan-
ortodox.
Au luat parte Bisericile : Constantinopolului, Alexandriei, Antio-
hiei, Ierusalimului, Serbiei, României, Greciei și Poloniei.
Comisia aceasta pregătitoare a luat în discuție și a triat proble-
mele care urmau să se supună întîi spre dezbatere unui prosinod și apoi,
spre rezolvare, unui sinod panortodox. Lista problemelor de acest fel,
stabjlită de comisia de la Vatoped, are următorul cuprins :
— Relații mai strînse și contact mai viu între Bisericile ortodoxe,
prin schimb de studenți între ele, prin vizite reciproce ale diverșilor
delegați, clerici, profesori de teologie și predicatori, în scopul de a se
ajunge la o colaborare mai strînsă între Bisericile ortodoxe, în proble-
mele spirituale, etice și sociale, pentru binele popoarelor ortodoxe.
— Pregătirea clerului (teologică și preoțească) și nevoia organi-
zării ei sub imediata supraveghere a Bisericii.
— Studierea situației actuale a' Bisericii ortodoxe din America și
a mijloacelor pentru remedierea și îmbunătățirea ei.
— Aflarea mijloacelor pentru refacerea vieții monastice ortodoxe
prin menținerea ei în tradițiile și canoanele monastice, și prin reîn-

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 437
noirea vechilor ei îndeletniciri: științifice, filantropice și mai ales prin
cultivarea artelor sacre.
— Relațiile Bisericii ortodoxe cu Bisericile eterodoxe din Răsărit
și din Apus și anume :
a. Relații în spirit de dragoste cu Bisericile eterodoxe : armeană,
coptă, abisiniană, haldaică, iacobită, veche catolică și anglicană, care
tind să se apropie de Biserica ortodoxă și care nu fac prozelitism între
ortodocși. –
b. Relații precaute și de apărare față de eterodoeșii care desfă-
șoară activitate prozelitistă și care, prin orice mijloace caută să dăuneze
Bisericii ortodoxe.
— Studierea problemei : care dintre eretici și schismatici să fie pri-
miți în sînul' Bisericii ortodoxe prin botez, care prin mirungere și care
prin simpla declarație de credință. . /
Codificarea sfintelor canoane și a hotărîrilor canonice, ea lu-
crarea să fie gata la timp, spre a fi supusă aprobării sinodului ecumenic.
— Studiu asupra practicii actuale cu privire la impedimentele la
căsătorie în diversele Biserici locale, cu privire la motivele de divorț,
ca și cu privire la procedura legală în această materie. De asemenea
studiu asupra modalității prin care s-ar ajunge, cî't va fi posibil, la o
uniformitate în cele de mai sus, în întreaga Biserică ortodoxă.
— Reorganizarea consistoriilor spirituale (judecătoriilor biseri-
cești) într-un chip cît se poate mai uniform în întreaga Biserică orto-
doxă,' și creerea unei legislații penale bisericești unitare.
— Studierea modalității alegerii arhiereilor, și în primul rînd a
căpeteniilor Bisericilor ortodoxe, cît se poate mai în conformitate cu
canoanele.
— Studierea problemei calendarului în raport cu hotărîrea despre
pas- alie a Sinodului I ecumenic și găsirea modalității pentru restabilirea
înțelegerii depline între Biserici în această problemă.
— Orînduirea unitară a tipicului, în marginile posibilității, în con-
formitate cu tradiția bisericească.
—- Studierea mijloacelor pentru sprijinirea și întărirea artei bizan-
tine tradiționale în diversele ei ramuri, ca : muzica bisericească, icono-
grafie, stil de arhitectură, pictura și arta sfintelor veșminte și a sfinte-
lor VaSe.
—- Hotărîrea în -ce privește proclamarea și recunoașterea unei Bi-
serici oarecare ca autocefală, ca și asupra numărului Bisericilor auto-
cefale recunoscute astăzi, în scopul intercomuniunii lor și a participării
lor continue la adunările și sinoadele panortodoxe. De asemenea, să se
precizeze condițiile pentru recunoașterea unei Biserici ca autonome.
(Această chestiune a fost trecută sub numărul 9 între problemele de mai
sus, urmînd ca restul să fie înșirate în aceeași ordine, sub numerele
următoare, de la 10 la 17).
După discuții s-au făcut și precizările de mai jos, cu privire la auto-
cefalie :
' Pentru declararea unei Biserici ca autocefale, ar trebui să se țină
seama de următorii trei factori :

438 DREPT CANONIC ORTODOX
a) De sinodul Biserici în cauză, în conformitate cu canonul 2 al Si-
nodului I ecumenic, care stabilește că : «toți mitropoliții eparhiilor sînt
autocefali și se hirotonisesc de către sinoadele proprii».
b) De sinodul Bisericii sub jurisdicția căreia s-a găsit pînă atunci
Biserica aceea care cere autocefalia, și
c) De cîrmuirea politică a locului.
In legătură cu lucrările Comisiei pregătitoare a prosinodului pan-
ortodox, mai sînt de observat următoarele :
— S-a discutat necesitatea anulării actelor prin care Biserica Bul-
gară a fost declarată schismatică în 1872, și reintroducerea ei în co-
munitatea ortodoxă.
— O altă problemă importantă care s-a discutat a fost aceea a si-
tuației Sfîntului Munte Athos. Față de încercarea de a i se crea o nouă
situație juridică interoriodoxă Athosului, Patriarhia din Constantinopol
s-a opus oricărei propuneri de a se schimba statutul juridic al acesteia,
aîirmindu-și, fără a îngădui discuții și apărîndu-și fără temei, deplina
sa jurisdicție asupra «Sfîntului Munte».
— încă din ședința a doua, din 9 iunie 1930, a Comisiei, delegația
română a făcut următoarele propuneri:
1) Constituirea unui organism permanent al întregii Biserici Or-
todoxe, în formă de sinod, sau de comisie pe lîngă Patriarhia ecume-
nică, alcătuită din reprezentanți ai tuturor Bisericilor particulare orto-
doxe. Aceștia să fie întruniți periodic la convocarea patriarhului ecu-
menic și să cerceteze problemele care interesează în general Biserica
Ortodoxă.
2) Constituirea de către Bisericile ortodoxe a unui organism creș-
tin ortodox de propagandă, fără ca să se atingă prin activitatea acestuia
ordinea generală națională și politică a statelor proprii.
3) Găsirea mijloacelor pentru refacerea și ridicarea monahismului
răsăritean în strălucirea lui de odinioară, prin preocupări culturale,
filantropice, artistice etc.
— Biserica Ortodoxă Rusă a protestat și n-a acceptat nici hotărî-
rile Congresului din 1923, nici ale Comisiei din 1930.
Din analizarea constituirii, a problemelor și a hotărîrilor Congresu-
lui din 1923 de la Constantinopol și a Comisiei din 1930 de la Vatoped,
rezultă că acestea au încercat, deși nu în cel mai fericit chip, rezol-
varea unora dintre cele mai importante și mai acute probleme care se
puneau vieții bisericești ortodoxe de pretutindeni.
In ce privește în mod special convocarea acestor întruniri panor-
todoxe, este de observat că inițiativa a avut-o Patriarhia de Constanti-
nopol și că Bisericile care au participat la respectivele întruniri, au con-
simțit, tacit ca Patriarhia de Constantinopol să facă convocările.
Totuși, în ce privește poziția Patriarhiei de Constantinopol și a
drepturilor sale în sinul Bisericii ortodoxe, deși s-a pus această pro-
blemă, nu s-a luat nici o hotărîre, și aceasta nu pentru că ar exista anu-
mite drepturi sau privilegii statornicite mai de mult pe seama Patriar-
hiei din Constantinopol, ci tocmai pentru că nu există nimic sigur și

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 439
Patriarhia din Constantinopol nu avea interesul ca să pună în discuție o
poziție pe care o câștigase recent, prin faptul că i se recunoscuse tacit
dreptul de a convoca adunări deliberative panortodoxe.
Așa cum am mai arătat, după rînduiala canonică a Bisericii Orto-
doxe, dreptul convocărilor de acest fel îl poate avea, oricare dintre că-
peteniile Bisericilor autocefale, însă numai prin consensul tuturor celor-
lalți, căci nici unul nu-1 poate avea printr-un drept al său propriu.
In ce privește participarea ia respectivele întruniri panortodoxe,
este de observat, că fiind repezentate la ele majoritatea Bisericilor or-
todoxe, acestea au, indiscutabil, un caracter panortodox, însă hotărîrile
lor nu obligă întreaga Biserică, pentru că nu au luat parte la lucrări
reprezentanții tuturor Bisericilor autocefale, lipsind adică Biserica Rusă
și Biserica Bulgară.
Comisia întrunită la Vatoped nu a putut să găsească punctul de ve-
dere unitar în ceea ce privește participarea Bisericii Ruse la sinodul
panortodox, sau la alte adunări panortodoxe., oscilând între părerea că
ar putea să participe la astfel de întruniri numai delegați ai episcopa-
tului ruis din emigrație, și lîntre aceia, că ar fi îndreptățiți să participe
numai delegați ai Bisericii. De drept ânsă, nu puteau să participe la ast-
fel de întruniri — in calitate oficială, — ca reprezentanți ai Bisericii
Ortodoxe Ruse, numai delegații Bisericii Ortodoxe din Uniunea Sovie-
tică, iar nicidecum cei din emigrație, decît în cazul că aceștia ar fi avut
mandat expres de la Sinodul Bisericii autocefale Ruse.
Congresul de la Atena (1936J. Prosinodul proiectat nu a mai avut
loc. S-a întrunit însă, cu patru ani mai tîrziu, în 1936, Congresul Teo-
logilor Ortodocși, la Atena, ale cărui lucrări au, prin seriozitatea lor,
o importanță cel puțin tot atît de mare ca și ale unui prosinod. La acest
Congres au participat numeroși profesori de Teologie, aproape din toate
Bisericile ortodoxe autocefale.
între problemele amplu dezbătute în 1936 la Atena, a fost și pro-
blema^inodului ecumenic, care a făcut obiectul a șase referate prezen-
tate & către profesorii: Alivizatos și Balanos (Grecia); Țankov (Bul-
garia); Granici (Iugoslavia) și Șesan (România). Toți referenții au ple-
dat pentru convocarea neîntârziată a unui sinod general al Bisericii Or-
todoxe, pe care unii l-au numit sinod panortodox, iar alții sinod ecu-
menic. S-a discutat posibilitatea întrunirii unui astfel de sinod, moda-
litatea convocării lui, problemele în care ar trebui să se aducă ho-
tărîri. •
Dar, în principalele chestiuni, în legătură cu un sinod general al
Bisericii Ortodoxe, referenții nu au fost de acord. Unii au fost de părere
că un nou sinod ecumenic nu este nici posibil (Granici), nici necesar
(Alivizatos, Balanos). Alții au susținut părerea că numai în cadrul Bi-
sericii Ortodoxe, numai cu participarea episcopilor ortodocși, nu se
poate întruni un sinod ecumenic, ci numai unul panortodox (Țankov,
Granici, Șesan, Alivizatos), pretinzînd că pentru ca un sinod să fie ecu-
menic cu adevărat, ar fi necesar să participe la el cel puțin și episco-
patul romano-catolic și catolic vechi, dacă nu chiar și cel anglican și
reprezentanții întregii lumi protestante (Alivizatos, Granici).

440 DREPT CANONIC ORTODOX
Alții au lăsat numai să se înțeleagă că ar fi de aceeași părere (Ba-
lanos); alții au constatat doar'deosebirea de păreri în această privință,
pledînd pentru convocarea unui sinod panortodox (Țankov, Șesan) sau
pentru reactivarea vechilor sinoade endemice de la Scaunul Patriarhiei
diin Constantinopol (Șesan).
In fine, unii au socotit posibilă convocarea sinodului ecumenic
abia după ce se va fi ajuns la unificarea Bisericilor care au episcopat
cu succesiune apostolică: Biserica Ortodoxă și cea Romano-Catolică
(Țankov și Șesan), plus Biserica Anglicană (Alivizatos).
Toți referenții au fost de acord că problema întrunirii unui sinod
ecumenic trebuie să fie studiată de către teologii diverselor Biserici ,
Ortodoxe autocefale, în a căror sarcină ar reveni lămurirea chestiuni-
lor următoare :
— Alcătuirea sinodului ecumenic. Cine este în drept ;să fie convo-
cat și să participe ea membru la lucrările unui sinod ecumenic ?
— Cine are dreptul să convoace sinodul ecumenic ?
— Ce probleme urmează să fie supuse discuțiilor într-un astfel de
sinod, pentru a se aduce hotărîri asupra lor ?
— Cum vor fi publicate hotărîrile sinodului și cu ce formulă vor
fi investite pentru a fi general obligatorii în Ortodoxie ?
în fine, o altă serie de chestiuni privind : reprezentarea acelor
membri de drept ai sinodului, care nu vor putea participa personal; locul
unde se va ține sinodul; ordinea de zi a lucrărilor lui etc.
Deosebirea de păreri asupra chestiunilor enumerate a făcut ca la
Congresul din Atena să nu se adopte nici o rezoluție cu privire la un
viitor sinod ecumenic sau panortodox. S-a hotărît însă, ca al doilea Con-
gres al teologilor ortodocși să se întrunească în 1939, la București, dar
împrejurările nu au mai fost prielnice și congresul nu s-a mai întrunit.
Consfătuirea de la Moscova (1948). După cel de-al doilea război
mondial, din inițiativa Patriarhului Alexei al Moscovei, s-au mtrunit
căpeteniile și reprezentanții mai multor Biserici ortodoxe, întnflS!—18
iulie 1948, la Moscova, într-o consfătuire cu caracter interonodox,
prilejuită de sărbătorirea a 500 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe
Ruse. La lucrările consfătuirii de la Moscova au luat parte, pe lîngă
ierarhii ruși, și Patriarhul Katolikos al Georgiei, Calistrat ,• Patriarhul
Serbiei, Gavriil; Patriarhul României, Justinian; Exharbul Bulgariei,
Ștefan ; Mitropolitul Alexandru al Emessei și Mitropolitul Ilie al Liba-
nului, ca reprezentanți ai Patriarhiei din Antiohia și ai Patriarhiei din
Alexandria ; Arhiepiscopul Timotei, ca reprezentant al Bisericii Ortodo-
xe din Polonia,- Episcopul Paisie, ca reprezentant al Biserici Ortodoxe
Albaneze și Exarhul Patriarhiei din Moscova în Cehoslovacia, Elefterie.
Această consfătuire a lansat un Apel pentru Pace, către toți creș-
tinii din lume și a luat atitudine față de unele probleme, sub forma a
patru rezoluții, — care obligă, firește, numai pe cei care le-au adoptat
și anume :
•— Prima rezoluție se referă la problema : Vaticanul și Biserica Or-
todoxă. ,

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 441
;— A doua rezoluție se ocupă de problema valabilității hirotoniilor
anglicane, stabilind în spirit irenic ortodox, că hirotoniile anglicane pot
fi recunoscute ca valide numai pe baza unității de credință care s-ar
stabili între Biserica Anglicană și cea Ortodoxă. Acest lucru este po-
sibil și de dorit.
-— A treia rezoluție se referă la problema calendarului bisericesc,
punînd bazele unificării depline în această privință între Bisericile Or-
todoxe, prin recomandarea :
a. ca toate acestea să considere obligatorie serbarea Paștilor numai
după stilul iulian, iar
b. pînă la stabilirea unui nou calendar cît mai perfecționat, fie-
care Biserică ortodoxă să țină sărbătorile fixe după calendarul pe care-1
urmează acum și ca tot clerul și credincioșii de pe teritoriul unei Bi-
serici locale, să urmeze stilul respectivei Biserici.
— A patra rezoluție se ocupă de problema : Mișcarea Ecumenică și
Biserica Ortodoxă, arătînd că față de țelurile sociale și politice ale Miș-
cării Ecumenice, țeluri prin care aceasta a abandonat terenul religios,
trecînd în domeniul politic al Statului, Bisericile ortodoxe se simt obli-
ga&a refuze participarea la acțiunea Mișcării Ecumenice în stadiul
actual al preocupărilor ei și al țelurilor pe -care le urmărește.
Precizările pe care le cuprind aceste rezoluții fixează o atitudine cu
'valabilitate de principiu, lăsînd libere pentru cercetări și lămuriri ul-
terioare unele aspecte ale problemelor de care s-au ocupat.
Pe lîngă problemele arătate, la Consfătuirea de la Moscova s-au
mai pus în discuție — oficial sau neoficial — și alte probleme de in-
teres pentru Bisericile ortodoxe și pentru relațiile acestora cu restul
lumii creștine și anume : problema relațiilor cu Bisericile eterodoxe din
Orient; problema interortodoxă a Muntelui Athos ; problema Locuri-
lor Sfinte din Ierusalim și Palestina ; problema unui viitor sinod ecume-
nic sau panortodox, etc. Ou privire la acestea însă, nu s-a adoptat nici
im fel de hotărîre sau rezoluție, ci doar s-a exprimat dorința, ca ele
să fie studiate în viitor.
Consfătuirea de la Moscova, atît prin rezoluțiile cît și prin proble-
mele puse în discuție, â determinat o intensă activitate de cercetare și
documentare teologică în legătură cu problemele de interes general
pentru Ortodoxie, a căror rezolvare, fie prin consensul lor comun, fie
prin întrunirea într-un viitor sinod panortodox sau ecumenic, angajează
toate Bisericile ortodoxe într-o mai strînsă colaborare.
Prima Conferință panortodoxă de îa Rhodos (24 septembrie—2 oc-
tombrie 1961). în vederea continuării lucrărilor începute de sinodul de
la Constantinopol din anul 1923 și a Conferinței interortodoxe din anul
1930 de la mănăstirea Vatoped de la Sfîntul Munte Athos la care s-a
reușit să se stabilească o listă de probleme în număr de 16, socotite de
interes general ortodox, probleme ce urmau să fie dezbătute mai întîi
într-un prosînod ecumenic și apoi să fie rezolvate prin hotărîri cores-
punzătoare de un sinod ecumenic, în anul 1951 patriarhul ecumenic-
Athenagoras a reînceput stăruințele pentru completarea listei de.pro-
bleme destinate unui viitor sinod ecumenic. După ce în anul 1960 s-a

442 DREPT CANONIC ORTODOX
reușit să se întocmească o .listă de aproape 40 de teme considerate im-
portante pentru a face obiectul dezbaterilor viitorului sinod, acestea au
fost trimise tuturor Bisericilor ortodoxe, împreună cu invitația de a
participa la conferința panortodoxă convocată la Rhodos în luna sep-
tembrie 1961. ,
Acestei invitații i-au dat curs toate Bisericile ortodoxe autocefale,
care au întrunit la vreme sinoadele lor spre a examina catalogul teme-
lor trimis de Patriarhia ecumenică și spre a-și exprima punctele de ve-
dere în privința fiecărei teme în parte. Sinoadele Bisericilor respective
și-au trimis delegații între care ș;i Biserica noastră a trimis o delegație
alcătuită din Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei Dr. Iustin Moi-
sescu, episcopul Aradului Dr. Nieolae Gorneanu și profesorii de teolo-
gie : Pr. Dr. Liviu Stan și Dr. Nieolae Chițescu. Din delegație au mai
făcut parte și Pr. Dr. Grigorie Cernăianu și ieromonahul Prof. Lucian
Florea. *
Pe lîngă delegații ortodocși, la Conferință au fost invitați și au
participat delegați ai Bisericilor vechi din Orient, ai Bisericii Anglicane,
ai Bisericii Episeopaliene, ai Bisericii veterocatolice, ai Bisericii Lute-
rane și Reformate și ai mișcării ecumenice. Au fost de asemenea și
observatori romano-catolici și un număr mare de episcopi, profesori și
clerici greci ca și credincioși, mai ales dintre greci. Lucrările Conferin-
ței s-au desfășurat pe comisii, fiecare comisie avînd să dezbată anu-
mite probleme.
Comisiile au stabilit lista temelor viitorului prosinod, care — apro-
bată de conferință — se prezintă astfel :
I. Credința și Dogma :
A. Definirea noțiunii de dogmă din punct
de vedere ortodox.
B. Izvoarele Revelației divine :
a. Sfînta Scriptură
1. Inspirația Sfintei Scripturi.
2. Autoritatea cărților anaghinos-
comena ale Vechiului Testament
în Biserica Ortodoxă.
3. Editarea științifică a textului bi-
zantin al Noului Testament.
b. Sfînta Tradiție (definirea noțiunii și
întinderii cuprinsului ei).
C. Texte simbolice în Biserica Ortodoxă :
a. Texte autentice în Biserica Orto-
doxă j
b. Texte cu autoritate relativă;
c. Texte cu caracter ajutător ;
d. Alcătuirea și editarea unei «Mărtu-
risiri» unice a credinței ortodoxe. D. Noțiunea și autoritatea Bisericii:
a. Noțiunea de Biserică ;
b. Autoritatea Bisericii (definirea no-
țiunii ei);
c. Conștiința comună a Bisericii;
d. Infailibilitatea în Biserică expri-
mată prin ierarhia ei, în sinodul
.ecumenic.
II. Cultul divin:
A. Ortodoxia și Biblia :
a. Folosirea mai largă a Vechiului
Testament, in cult;
b. Redistribuirea .pericopelor liturgice
în general.
B. Uniiormizarea Tipicului și textelor
liturgice în cult și în săvîrșirea Taine-
lor. Revizuirea și editarea științifică
a lor.

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 443
C. Participarea mai largă a elementului
mirean, la viața cultică și la cealaltă
viață a Bisericii.
D. Studierea mijloacelor pentru sprijini-
rea și întărirea vieții liturgice în Bise-
rica Ortodoxă și a artei bizantine și
în genere a artei ortodoxe tradițio-
nale, în ieluritele lor maniiestări (mu-
zica bisericească, pictura, arhitectura,
sfintele veșminte și vase, etc.).
III. Administrația și ordinea bisericească :
A. Codificarea Siintelor Canoane și a
Dispozițiilor Canonice, pentru ca să
poată dobîndi la vreme aprobarea Si-
nodului Ecumenic.
B. Justiția bisericească și Procedura Pe-
nală bisericească :
a. Organizarea Consistoriilor Spiri-
tuale, pe cît se poate, în mod uni-
form pe întreaga Biserică Orto-
doxă ;
b. Alcătuirea, pe cît se poate, a unei
Proceduri Penale bisericești iden-
tice ;
c. Apelul (Recursul).
C. Chestiuni în legătură cu treapta epis-
copală :
a. Studierea modalității alegerilor ar-
hiereilor, cît mai conforme, pe cît
se poate, cu Sfintele Canoane ;
b. Distincții administrative de alt fel,
în treapta episcopală ;
1. Patriarhii.
2. Președinții Bisericilor Autocefale
(întîistătătorii).
3. Mitropoliții.
4. Arhiepiscopii.
5. Mitropoliții titulari.
6. Episcopii eparhioți.
7. Episcopii titulari și ajutători.
8. Horepiscopii.
D. Viața monahală. Căutarea mijloacelor
pentru readucerea vieții monahale or-
todoxe la frumusețea și strălucirea ei veche, prin stârnirea în tradițiile și
pravilele monahale și prin reînnoirea
vechii activități a ei.
E. Readaptarea dispozițiilor cu privire la
posturile bisericești, la necesitățile
epocii contemporane.
F. Formarea clerului (pregătirea cleru-
lui) :
a. Forma, scopul și conținutul pregă-
tirii clerului ortodox ;
b. Aducerea pregătirii clerului sub
imediata supraveghere bisericească;
c. Seminariile bisericești pentru pre-
gătirea teologică și de altă natură
a clerului ortodox ;
d. Asociații culturale preoțești.
G. Impedimente la căsătorie. Studierea
practicii actuale cu privire la ele, în
diieritele Biserici locale, și a procedu-
rii bisericești care are loc, cum și
asigurarea, pe cît este cu putință, a
unei practici uniforme în toată Bise-
rica Ortodoxă.
H. Costumul clerului. înfățișarea și veș-
mîntul lui.
I. Chestiunea calendaristică. Studierea
chestiunii în raport cu hotărîrea celui
dintîi Sinod Ecumenic privitoare la
Pascalie și căutarea modalității pen-
tru restabilirea conlucrării între Bi-
serici în chestiunea aceasta.
IV. Raporturile Bisericilor Ortodoxe între
ele :
A. Raporturi interortodoxe :
a. Raporturile Bisericilor Ortodoxe
autocefale locale între ele și față
de Patriarhia Ecumenică, după ca-
noane și istorie :
1. Scrisori irenice.
2. Pomelnice (Diptice).
3. Sfîntul Mir.
4. Ținerea îndatoririlor care decurg
din Tomosurile de înființare.
5. Intîlniri reciproce ale căpeteniilor
Bisericilor autocefale.

•444 DREPT CANONIC ORTODOX
b. întărirea raporturilor existente prin:
1. Schimbul de scrisori frățești.
2. întrunirea congreselor teologice.
3. Delegații de clerici și profesori.
4. Contacte între Facultățile de
Teologie.
5. Schimb de profesori și studenți.
6. Burse.
7.. Schimb de reviste, scrieri și de
alte elemente informative, privi-
toare la viața și activitatea Bi-
sericilor.
8. Sărbătorirea evenimentelor bise-
ricești de însemnătate interorto-
doxă.
B. Autoc'etalia și autonomia în Biserica
Ortodoxă :
a. Proclamarea autocefaliei :
1. Cine este cel ce o proclamă?
2. Premise și condiții.
3. Modalitatea proclamării autoce-
faliei.
4. Care sînt Bisericile autocefale
recunoscute astăzi ?
b. Definirea condițiilor pentru recu-
noașterea unei Biserici ca auto-
nomă.
C. Ortodoxia și-Diaspora. Situația actuală
și poziția canonică a Diasporei orto-
doxe.
V. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu cea-
laltă lume creștină :
A. Studierea modalităților de apropiere
și de unire a Bisericilor, în perspec-
tiva ortodoxă (panortodoxă).
B. Ortodoxia și vechile Biserici răsări-
tene mai mici:
a. Cultivarea raporturilor prietenești
pentru restabilirea unirii cu ele
prin :
1. Schimb de vizite.
. 2. Schimb de profesori și studenți.
3. Contacte teologice. b. Studierea istoriei, credinței, cultu-
lui și cîrmuirii Bisericilor acestora..
c. Conlucrarea cu ele :
1. La congresele ecumenice.
2. In chestuni de natură practică.
C. Ortodoxia și Biserica Romano-Cato-
lică .-
a. Studierea punctelor pozitive și ne-
gative dintre cele două Biserici :
1. Cu p'rivire Ia credință.
2. Cu privire la cîrmuire.
3. Cu privire la acțiunea biseri-
cească (în special, propaganda,
prozelitismul, uniația).
b. Cultivarea de raporturi în spiritul
dragostei întru Hristos; avîndu-se
în special în vedere, punctele pre-
văzute în Enciclica Patriarhală (a
Patriarhiei Ecumenice) din 1920.
D. Ortodoxia și Bisericile și Confesiunile .
provenite din Reformă :
a. Confesiuni care se găsesc mai de-
parte de Ortodoxie :
1. Luteranismul.
2. Calvinismul.
3. Metodiștii.
4. Celelalte Confesiuni protestante,
b. Confesiuni care se găsesc mai
aproape de Ortodoxie :
1. Episcopalienii în genere.
2. Biserica Anglicană.
Studier.ea posibilităților de cultivare a
relațiilor și a apropierii acestora în
continuare, și în special a episcopalie-
nilor și anglicanilor față de Biserica
Ortodoxă, în lumina premiselor pozi-
tive existente.
E. Ortodoxia și vetero-catolicismul :
Continuarea legăturilor cu vechii-ca-
tolici, în spiritul discuțiilor teolo-
gice care au avut loc pînă acum
. și a declarațiilor și tendințelor lor,
spre unirea cu Biserica Ortodoxă.
F. Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică :
Prezența și participarea Bisericii
Ortodoxe la Mișcarea Ecumenică, în

ORGANELE COLEGIALE DE CONDUCERE A BISERICII 445
spiritul Enciclicii Patriarhale din
1920 ;
b. Studierea temelor teologice și de
altă natură care au legătură cu pre-
misele participării Bisericii Orto-
doxe la Mișcarea Ecumenică ;
c. însemnătatea și contribuția partici-
pării în ansamblu a Ortodoxiei pen-
tru îndrumarea gîndirii și acțiunii
ecumeniste.
VI. Ortodoxia în lume :
A. Studierea și găsirea mijloacelor prac-
tice, prin care va trebui să se întă-
rească printre popoarele ortodoxe ci-
vilizația creștină ortodoxă, sub toate
manifestările ei.
B. Răspîndirea Învățăturii Evangheliei în
lume, potrivit tradiției ortodoxe.
C. Contribuția Bisericilor ortodoxe locale,
la instaurarea idealurilor creștine : a
păcii, a libertății, a înfrățirii și a dra-
gostei între popoare.
D. Dezvoltarea obiceiului pelerinajelor
ortodoxe la Locurile Sfinte de închi-
nare, de pretutindeni.
VII. Teme teologice :
A. «Iconomia» în Biserica Ortodoxă :
a. Noțiunea și exprimarea (aplicarea)
termenilor: «exactitate» (acrivie,
strictețe), și «iconomie» în Biserica
Ortodoxă ; b. «Iconomia» :
1. In tainele care se săvîrșesc atît
în Biserică, precum și în afară;
2. In primirea în Biserica Ortodoxă a
ereticilor, a schismaticilor și a
celor căzuți (care prin Botez,
care prin ungerea cu Sfîntul Mir,
care prin libel, care prin rugă-
ciune?);
3. In cult.
\
B. Recunoașterea sfinților și precizarea
(stabilirea) unei practici bisericești
ortodoxe comune in chestiunea
aceasta.
C. Ortodoxia și celelalte religii.
D. Modalitățile tradiționale de mărturi-
sire (afirmare) a Ortodoxiei în lume.
E. Euthanasia și Teologia Ortodoxă.
F. Incinerarea morților și Teologia Orto-
doxă.
VIII. Probleme sociale :
A. Biserica Ortodoxă și tineretul.
B. Căsătoria și familia :
a. Problemele în legătură cu căsăto-
ria ;
b. Nașterea de copii;
c. Creșterea copiilor.
C. Așezăminte sociale, azile, etc. și asis-
tența bisericească ortodoxă.
D. Ortodoxia și discriminările etnico-ra-
siale.
Lucrările Conferinței s-au încheiat cu trimiterea unui mesaj către
toate Bisericile .ortodoxe surori în care se face cunoscut că «în duh de
înțelegere frățească și în limitele mandatului încredințat» delegații au
cercetat temele ce li s-au dat și s-au declarat de' comun acord cu Ca-
talogul temelor viitorului Prosinod, care preocupă de multă vreme Bi-
sericile ortodoxe și s-au pus astăzi în chip mai hotărît, urmînd să fie
studiate și supuse cercetării cuvenite la viitorul prosinod, pentru a
primi apoi, cu voia cea bună a lui Dumnezeu, rezolvări și hotărîri
juste și definitive la sinodul ecumenic ce va avea să se întrunească.

446 DREPT CANONIC ORTODOX
Forma de conducere a Bisericii
Din cele spuse eu privire la organele individuale și la cele sinodale
ale Bisericii, precum și cu privire la sinodalitate și la felurile ei, se pot
trage concluzii clare asupra formei de conducere a Bisericii.
Cum s-ar putea înfățișa aceasta altfel decît în chipul- pe care i-1 de-
termină existența și lucrarea celor două categorii de organe de con-
ducere ale Bisericii și anume categoria organelor individuale și cate-
goria organelor sinodale ?
Din îmbinarea acestor două elemente și din modul în care ele își
îndeplinesc misiunea conducătoare în Biserică, rezultă însăși forma de
conducere a Bisericii, pe care am putea-o defini ca formă ierarhică sino-
dală, cu o largă bază în toate cele trei stări în care sînt împărțiți mem-
brii ei și ca expresie a tuturor acestora. Această concluzie cu caracter
de definiție necesită încă o seamă de explicații și precizări, spre a nu
se socoti cumva că lucrul cel mai caracteristic pentru conducerea Bi-
sericii și acela care și determină forma ei specifică de conducere, ar
consta în faptul eă numai ierarhii sau episcopii din orice treaptă și nu-
mai sinoadele episcopale sau arhierești ar fi organe cu depline drepturi
de conducere a Bisericii.
Ierarhii și sinoadele episcopale reprezintă elementul principal și per-
manent de conducere a Bisericii, dar el coexistă în același timp și lu-
crează împreună în permanență cu celelalte elemente care intră în al-
cătuirea Bisericii și anume cu clericii din alte trepte, cu mirenii și cu
monahii. Căci așa precum nu poate exista Biserică formată numai din
cler, cu atît mai puțin din episcopi sau din ierarhia înaltă, fără de cele-
lalte elemente constitutive ale ei, tot așa. nu poate exista nici autori-
tate bisericească exclusiv constituită numai din organe ale episcopa-
tului sau ale clerului în genere, fără ca în acestea să fie reprezentate
celelalte elemente constitutive ale Bisericii, sau fără ca cele dintîi să
se reazeme pe colaborarea directă a acestora, la toate lucrările pe care
sînt chemate să le îndeplinească în calitate de organe de conducere
ale Bisericii.
Din acest motiv, de o foarte mare însemnătate este pentru înțe-
legerea justă a formei de conducere a Bisericii, tot ceea ce s-a spus
în legătură cu poziția și rostul mirenilor in Biserică și îndeosebi ceea
ce s-a adăugat în plus în legătură cu canonicitatea sinoadelor mixte..
Ținînd seama de toate acestea și numai în înțelesul celor precizate,
se poate spune că forma de conducere a Bisericii este cea ierarhică
sinodală, rezemată pe larga bază a întregului corp comunitar al Bi-
sericii.

C. BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI
1. Bunurile. Patrimoniul.
Clasificarea bunurilor bisericești
Dreptul la existență presupune pentru orice persoană dreptul na-
tural de a avea bunuri. «Bun», în înțeles juridic, este orice lucru din
natura înconjurătoare, care poate fi folositor omului, și care poate de-
veni obiect de drepturi și obligațiuni, care poate avea deci o valoare
bănească. Bunurile necesare pentru întreținerea vieții, ce aparțin unei
persoane, constituie patrimoniul acelei persoane. Orice persoană are în
mod necesar un patrimoniu. Patrimoniul este format din toate bunurile
care aparțin unei persoane, adică din toate drepturile care au o valoare
pecuniară și din toate obligațiunile apreciabile lîn bani cu care el este
legat față de alții. Drepturile constituiesc activul, iar datoriile pasivul
patrimoniului. Așadar, sub drepturi patrimoniale se desemnează totali-
tatea raporturilor de drept apreciabile în bani, care au drept subiect
activ și pasiv una și aceeași persoană. Rămîn 'în afară de patrimoniu,
drepturile care nu au caracter pecuniar : drepturile de familie, puterea
părintească, drepturile înnăscute individului sau drepturile publice.
Pentru înțelegerea exactă a noțiunii de patrimoniu, accentuăm că
patrimoniul reprezintă o universalitate juridică independentă de ele-
mentele care-1 compun. Fluctuațiile care măresc s-au reduc activul sau
pasivul nu-i alterează caracterul de universalitate și nu-1 împiedică să
rămînă o entitate distinctă. Patrimoniul nu încetează deci să existe,
dacă la un moment dat pasivul — adică obligațiile — ar depăși ac-
tivul — adică drepturile, căci s-ar putea ca tocmai obligațiile contrac-
tate, care depășesc drepturile să atragă după sine in curând, creșterea
activului.
Avîndu-se în vedere anumite caracteristici sau însușiri, bunurile au
primit diferite clasificări. Există clasificări generale, care se aplică tu-
turor bunurilor, și clasificări parțiale, care se aplică numai unora din-
tre ele.
O clasificare generala împarte bunurile în : corporale și necorpo-
rale o altă clasificare generală le împarte în : mișcătoare sau mobile
și nemișcătoare sau imobile. Această clasificare este adoptată și de
Regulamentul de administrare a averilor bisericești,
.Bunurile corporale, sînt cele care au o existentă materială și cad
sub simțurile noastre (pămînt, construcții, animale) iar bunurile necorpo-
rale, cele care nu au decît o existență abstractă (drepturile de creanță,

•448 DREPT CANONIC ORTODOX
<•!? uz de uzufruct). Această definiție se găsește la Gaius, în Instituțiile
sale (Institutiones II, 13—14 : Res corporales haec sunt gue tangi pos-
sunt, velut fundus, vestis, autum….; incorporales haec tangi non possunt
qualia sunt ea quae in jure consitunt sicunt heredites, usufructus, dbli-
gationes…»).
Bunuri mișcătoare sau mobile sînt cele care nu au o așezare fixă
și care pot fi mutate dintr-un loc în altul oricând (mobilier, îmbrăcă-
minte, animale, marfă, bani). Bunuri nemișcătoare sau imobile sînt
cele care au o așezare fixă încît nu pot fi mutate din loc în loc (pă-
mînt, casă).
Bunurile sînt mișcătoare : prin natura lor, prin determinarea legii
și prin anticipație ; iar nemișcătoare sînt; prin natura lor, prin destina-
ție și prin obiectul la care se aplică.
Bunuri nemișcătoare prin natura lor sînt fondurile de pămînt,_ tere-
nurile urbane sau rurale, clădirile, recoltele care se țin încă de rădă-
cini și fructele neculese. Prin destinație sînt nemișcătoare bunurile care
prin natura lor sînt mișcătoare, dar legiuitorul le consideră ca imobile,
pentru că sînt destinate pentru exploatarea unui lucru nemișcător prin
natura sa (inventarul agricol). Nemișcătoare prin obiectul ia care se
aplică sînt bunurile care prin natura lor sînt mișcătoare, dar se aplică
unui bun nemișcător așa de intim încât par să facă parte integrantă din
bunul nemișcător (ex. o statuetă aplicată ca ornamentație unei clădiri).
Clasificările parțiale care se aplică numai unor bunuri, împart bu-
nurile în : fungibile și nefungibile, eonsuiruptibile și neconsumptibile,
apropriate și neapropriate, publice și private și bunuri fără stăpîn.
Fungibile sînt bunurile care se pot înlocui unele prin altele printr-o
plată sau în orice executare de obligațiune, iar nefungibile, cele care
nu se pot înlocui unele prin altele, nici în caz de plată, nici în caz de
executare de obligațiuni.
Bunuri consumptibile sînt cele care nu se pot întrebuința și folosi
decît consumîndu-se (alimente, bani) iar neconsumptibile, cele care se
pot întrebuința vreme îndelungată fără să se distrugă nici materiali-
cește nici juridieește (construcții, mașini, mobilă).
Bunuri apropriate sînt lucrurile susceptibile de a fi însușite, apro-
priate, iar neapropriate sînt lucrurile nesusceptibile de apropriați-une
(aerul, lumina soarelui), a căror folosință aparține tuturor. Acestea strat
lucruri comune — res communes.
Bunuri publice sînt bunurile care aparțin statului (județelor), sau
altor organizații sau instituții publice, iar bunuri private sînt cele care
aparțin particularilor sau unor colectivități private.
Unele bunuri apropriate pot face obiect de obligațiuni, pot fi în-
străinate, urmărite de creditori, adică sînt în comerț — res in commer-
cium •— bunurile private. Altele deși apropriabile și apropriate nu sînt
alienabile și nici urmăribile, adică sînt în afară de comerț — res extra
commercium •— lucrările publice.
Am reamintit toate aceste împărțiri ale lucrurilor sau bunurilor,
fiindcă Biserica se conduce de legile Statului, în această materie, în mă-
sura în care nu-i sînt contrazise principiile și normele ei speciale.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 449
La împărțirea bunurilor bisericești a exercitat o netăgăduită in-
fluență împărțirea pe care o făceau legile romane, bunurilor. La romani
lucrurile erau împărțite în general în două : de drept divin și de drept
uman (Dig. I, 8, 1). Cele de drept divin, la rîndul lor se împărțeau în
res sacrae, res religiosae sanctcte, iar pentru scopul ce se urmărea*
prin ele, erau in afară de schimb (Dig. 18, 1, 34, 1) și nu puteau ajunge
proprietatea cuiva (Imstit. 2, 1, 7). Împărțirea aceasta a lucrurilor din
dreptul roman în sacre — consacrate în mod public zeilor superiori —
religioase, încredințate zeilor romani, care dobândeau acest caracter
prin înmormântarea cuiva într-un anumit loc, și sfinte, prin destinație
(lucrurile destinate folosului public), chiar dacă nu corespunde întru –
totul prin înțelesul și însemnătatea ce i s-a dat fiecărei denumiri se în-
tîlnește totuși folosită de Biserică, pentru lucrurile ei.
în izvoarele dreptului Bisericesc se găsesc suficiente lucruri, din
care rezultă asemănarea acestei împărțiri a lucrurilor de drept divin
din dreptul roman, cu împărțirea pe care a dat-o Biserica bunurilor ei.
în colecțiuni toate lucrurile se' întâlnesc sub termenul general de lu-
cruri bisericești (Sint. at. I, 238; II 52; III 169; VI 267).
Toate aceste lucruri de care Biserica are nevoie pentru viața ei
externă și pentru a nu fi împiedicată în ajungerea scopului ei, consti-
tuie averea sau Patrimoniul Bisericii. Am văzut însă că patrimoniul
este format atît din drepturile cît și din obligațiunile pe care le are o
persoană fizică sau juridică. Lucrurile bisericești au fost împărțite și
ele după diferite laturi de acțiune, care corespund cu scopul vieții ex-
terioare a Bisericii, și anume : săvârșirea serviciului divin după ritualul
prescris, răspîndirea învățăturii creștine și păstrarea ordinii în organis-
mul bisericesc. Potrivit acestei meniri a Bisericii, lucrurile au fost .îm-
părțite în : sacre, sfinte și sfințite. Lucrurile sacre — sînt cele destinate
în mod exclusiv pentru serviciul divin și sânt consacrate de episcop
sau de preot. în această categorie intră bisericile și toate vasele și
obiectele care se întrebuințează pentru serviciul divin (Sint. at. IV, 450,
490). Dar, deoarece nu toate lucrurile care sînt folosite la săvîrșirea ser-
viciului divin, dobândesc această folosire prin- consacrarea episcopului
sau preotului, ele au fost împărțite in consacrate și sfințite. Din prima
categorie fac parte, biserica și antimisul, care sînt consacrate printr-o
lucrare specială și prin ungere cu Sf. Mir, iar din a doua categorie fac
parte vasele și obiectele care există în altar și în afară de altar. Acestea
se numesc sfințite, fie pentru că iau însușirea de sfințite de la Biserică,
sau de la antimis care sînt sfinte, fie pentru însemnătatea lor simbolică
(Sint. at. IV 548), fie și numai pentru că au fost date în folosința Bi-
sericii, prin mîna episcopului sau a preotului (Sint. at. IV, 450). în ge-
neral este în vigoare principiul că toate vasele și obiectele, care se în-
trebuințează pentru serviciul divin, fie înlăuntrul altarului, cum sînt
potirul, sf. acoperăminte și toate cele de pe sf. masă — fie în afară de
altar •—• cărțile de ritual, icoanele, etc., nu au nevoie de o binecuvîn-
tare specială și de o consacrare, pentru că i-au sfințire de la Biserică
(Sint. at. IV 450). N. Milaș împarte lucrurile sacre în consacrate și sfin-
țite, după cum se întrebuințează direct Ia sf. Euharistie, sau la slujbe
bisericești, independent de sfînta Euharistie. Din prima categorie fac
29 — Drept canonic ortodox

450 DREPT CANONIC ORTODOX
parte sfintele vase și sfîntul antimis, iar din cealaltă categorie fac parte
cărțile de ritual, veșmintele, clopotele, etc.
Ca lucruri sfinte sînt socotite și toate lucrurile care se găsesc în
afară de biserică și se folosesc numai, sfințite prin destinația lor. Astfel
sînt toate bunurile mișcătoare și nemișcătoare care stau în directă le-
gătură cu lucrurile sfinte, pentru că prin ele se face față nevoilor Bi-
sericii, se cumpără vasele și obiectele necesare serviciului divin, se
ridică, și se repară biserici, și se întrețin clericii și ceilalți slujitori
bisericești.
O clară împărțire a averii bisericești — mobilă și imobilă .•— face și
Valerian Șesan, deosebind averea bisericească în: 1. destinată direct și
exclusiv cultului divin, res sacrae — sfinte ca sfînta biserică, sf. altar,
sf. antimis, sf. vase, sf. icoane; 2. destintă indirect cultului, res bene-
dictae — sfințite, ca veșmintele, cărțile, praporii, cimitirul, ograda bi-
sericii etc. ; și 3. destinate întreținerii persoanelor și lucrurilor, res
ecclesiasticae, ca fondurile religioase, casa parohială, sesia, pământuri,
bani, fabrica de luminări, etc.
Biserica romano-catolică împarte lucrurile care sînt folosite pentru
realizarea scopului bisericii, în : spirituale, temporale și mixte. Bunu-
rile temporale, fie corporale, atît imobile cît și mobile, fie încorporale,
care aparțin Bisericii universale, și scaunului apostolic, sau altei per-
soane morale din biserică, sînt bunuri bisericești — bona eccle-
siastica.
Se numesc sacre — sacra cele care prin consacrare sau binecuvîn-
tare sînt destinate cultului divin ; prețioase («pretiosa») cele care au o
însemnată valoare artistică sau istorică, sau prin materia din care sînt
confecționate (can. 1497).
Lucrurile consacrate sau binecuvîntate eu binecuvîntarea hotărîtă
se îngrijesc cu respect și nu se folosesc și nu li se dă o altă destinație,
chiar cînd sînt în proprietatea particularilor. Lucrurilor sacre nu li se
dă întrebuințare, contrară naturii lor.
P împărțire asemănătoare a adoptat și Biserica Ortodoxă Română,
prin Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești, votat de
Adunarea Națională Bisericească în ședința din 26 februarie 1950, în-
tocmit în conformitate eu dispozițiile art. 168—170 din Statut și aprobat
de Ministerul cultelor, prin Decizia nr. 32.234 din 29 Sept. 1950.
După ce prin art. 1 se declară avere bisericească «bunurile care
aparțin Patriarhiei, Eparhiilor (episcopii și arhiepiscopii), protopopia-
telor, parohiilor, mînăstiriloir și celorlalte instituții persoane juridice ale
Bisericii Ortodoxe Române», prin art. 2, averea bisericească din punct
de vedere al destinației sale este împărțită în : bunuri sacre și bunuri
comune.
Sînt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sînt des-
tinate cultului divin, cum sînt : lăcașurile de cult (catedrale, biserici,
paraclise, capele, etc.) odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ri-
tual, cimitirele, etc.
Sînt asimilate cu bunurile sacre și se bucură de același regim juri-
dic și bunurile prețioase, adică acelea care au o valoare, fie artistică,
fie istorică, fie prin materialul-din care-sînt confecționate, cum sînt i

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 451
picturile, sculpturile, țesăturile artistice, miniaturile, cărțile rare, docu-
mentele, lucrările din materiale scumpe etc.
Sînt bunuri comune, cele afectata întreținerii bisericii, a slujitori-
lor ei, operelor culturale și de calitate și îndeplinirii celorlalte scopuri
ale Bisericii, cum sînt: casele parohiale, reședințele chiriarhilor, chi-
liile mînăstirilor, edificiile școlilor bisericești, muzegle religioase, așe-
zămintele și * instituțiile cultural-filan'tropice și economice, terenurile
agricole, pășunile, viile, livezile, grădinile, drepturile patrimoniale,
creanțele, fondurile, hîrtiile de valoare, averea în numerar, etc.
Denumirea de bunuri comune nu o socotim potrivită lucrurilor bi-
sericești, cu atît mai mult cu cît am văzut că, în drept, prin bunuri co-
mune se înțeleg, bunurile care aparțin tuturor, care nu sînt succeptibile
de apropriațiune (aerul, lumina soarelui, apa mării).
Dar Regulamentul nu conține, după cum se vede, precizarea din Sta-
tut, că bunurile sacre «nu pot fi înstrăinate și nici urmărite», măsură ca-
re corespunde doctrinei canonice, potrivit căreia bunurile bisericești în
general, și cele sfinte în special, sînt inalienabile. în privința inaliena-
bilității se poate remarca asemănarea dintre lucrurile saore din Dreptul,
roman, și lucrurile sfinte din Dreptul bisericesc, asemănare care cu-
prinde și excepția ce se făcea cu asemene'a lucru, îngăduindu-se în-
străinarea numai pentru răscumpărarea captivilor (V. Instit. II, 1, 8).
Asupra dispozițiunilor prevăzute de Regulamentul pentru admi-
nistrarea averilor bisericești, în Biserica Ortodoxă Română, vom spune
cîtevș cuvinte după ce vom expune, mai întîi doctrina canonică a Bi-
sericii Ortodoxe asupra averii bisericești.
2. Necesitatea și dreptul Bisericii
de a poseda bunuri
Privită sub aspectul de societate sau de comunitate — formată din
toți cei care cred în Mîntuitorul Hristos, au primit botezul în numele
Sfintei Treimi, și prin ajutorul Sfintelor Taine sînt conduși la mîntuire
de către urmașii în sfera de putere a apostolilor, Biserica se aseamănă
cu toate celelalte societăți omenești, posedînd ca și acestea elementele
caracteristice oricărei societăți. Asemănarea este numai de suprafață ;
n-are nici o legătură eu viața intimă. Căci atât prin scopul ei supra-
natural, cît și prin mijloacele spirituale, cu care a fost înzestrată în
vederea realizării acestui scop, — Sfintele Taine —, Biserica se deose-
bește fundamental de celelalte societăți omenești. Dar fără a-și schimba
cu ceva caracterul său spiritual, și fără a influența asupra principiilor
fundamentale canonice, Biserica este nevoită să vină în legătură și cu
lucruri materiale. Ca organism social, Ea a simțit nevoia să dispună și
de bunuri materiale, chiar de la începutul existenței sale.
Originea acestei averi se găsește în însăși ofrandele pe care însuși
Mîntuitorul-Hristos le primea, în timpul vieții sale pământești de la cei
care-L urmau și-I primeau învățătura, toate aceste ofrande constituind
o pungă comună, din care se lua pentru trebuințele Lui și ale apostoli-
lor, ca și pentru ajutorarea săracilor. Folosirea de bunuri materiale n-a
făcut Biserica să-și piardă caracterul ei esențial, caracterul supranatural,

•452 DREPT CANONIC ORTODOX
pentru că, pentru ea, bunurile pămîntești și fericirea temporală, nu sînt
un scop imediat. Dar, omul fiind și suflet și trup, alături de mijloace
spirituale are nevoie și de mijloace materiale. Mîntuitorul însuși insti-
tuind Sfintele Taine le-a dat și o parte văzută, materială, ca să cores-
pundă firii omului. In lumina acestui adevăr la alegerea mijloacelor de
care se folosește Biserica pentru ajungerea scopului, nu se poate faoe
abstracție de natura proprie a oamenilor.
Dreptul de posesiune al Bisericii se bazează așadar, atît pe dreptul
firesc sau natural, cît și pe Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Acest drept nu-i
poate fi tăgăduit, atît timp cît i se recunoaște existența. Faptul existen-
ței Bisericii, îi dă drept să dobîndească mijloace corespunzătoare ca-
racterului ei, cu care să-și atingă scopul fixat de întemeitor. Realizarea
scopului ei general, se găsește arătat în recomandarea făcută de Mîn-
tuitorul nostru lisus Hristos «de a împărți totul cu aproapele». Atunci
cînd a spus ucenicilor, trimițîndu-i să predice Evanghelia la toată lumea,
să nu se îngrijească de agonisirea bunurilor și a banilor trebuitori,
Mîntuitorul a avut în vedere faptul că credincioșii se vor îngriji de
hrana și de celelalte trebuințe ale lor, așa cum și El a fost ajutat în
timpul vieții sale pămîntești de <către credincioși (Luca 8, 3). Atît
conducătorii Bisericii, cît și credincioșii au înțeles acest lucru și prin
mijloacele de care fiecare a dispus, a căutat să contribuie la ușurarea
greutăților pe care ea le-a întîlnit în desfășurarea activității legată de
misiunea ce i s-a încredințat.
Dreptul firesc al Bisericii de a poseda bunuri materiale, rezultă
atît din Sfînta Scriptură a Vechiului și Noului Testament (Num. 8, 8,
25 ; 25, 1 ; I Cor, 9, 3, 17), cît și din operele Sfinților Părinți, care — co-
mentînd textele Vechiului și Noului Testament — pe de o parte afirmă
acest drept, iar pe de altă parte' laudă generozitatea credincioșilor față
de Biserică.
Ca societate religioasă, Biserica a trebuit să-și găsească singură
mijloacele necesare. Aceste mijloace n-au fost arătate de la .început în
mod amănunțit și definitiv, după cum nici în ce privește organizarea,
nu găsim stabilite principii definitive, în afară de acelea stabilite ca
principii fundamentale, de însuși întemeietorul ei. Textele sfintelor ca-
noane, prin care sfinții Părinți au stabilit treptat aceste principii, pre-
zintă deosebită importanță și cînd este vorba de dreptul de proprietate
al Bisericii. Răspîndirea creștinismului nefăcîndu-se totdeauna în ace-
leași condiții, Biserica a trebuit să țină seama de condițiile și organi-
zarea socială a popoarelor, pe care le convertea la noua religie.
!
3, Temeiurile și formele proprietății bisericești
Cuvîntul Domnului «Iubește pe aproapele tău» (Matei 22, 39) nu
este o simplă rostire, ci ele ne arată calea mîntuirii, ne spune Apostolul
(II Petru 3, 13). ,
Sfinții Apostoli înțelegînd bine cuvîntul lui Dumnezeu, și fără smin-
teală propovăduindu-1, au pus dragostea de oameni la temelia lucrării
lor, la temelia vieții primelor grupări sau comunități ale Legii celei Noi.
Ei au zidit pe această temelie și au rînduit după ea, orice raporturi

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 453
din sînul obștilor creștine, inclusiv raporturile patrimoniale sau de
avere (bunuri). N-a conceput nimic în afara ariei de lucrarea dragostei
creștine și n-au statornicit alte principii mai valabile decît acesta, pen-
tru organizarea Bisericii primare, după rînduiala viețuirii sociale, ma-
teriale, economice.
La chemarea Domnului și a învățăceilor săi, veniseră în jurul lor
oamenii clin întreaga alcătuire a societății și a lumii de atunci : sclavi
și liberi, săraci și bogați, păcătoși și virtuoși, iudei și elini, romani și
barbari etc.
Ca fii ai aceluiași Părinte, ca frați .între ei, ca membri ai aceleiași
familii, sfînta lor unire se temeluia și se zidea pe dragostea care este
«legătura păcii» (Ef. 4, 3 ; Col. 3, 15). Și, ca într-o familie bine întoc-
mită, în care toți sînt solidari și animați de dragostea între ei, cine
putea călca rînduiala de a-și arăta dragostea prin fapte (Iac. 2, 8; 2,
17—20) de a-și dovedi dragoste unul către altul, în așa fel, încît să nu
fie vădiți de minciună (I Ioan 4, 20), atunci cînd mărturiseau prin cre-
dința lor comună, că-1 iubesc pe Dumnezeu ?
Urmarea firească a situației create și acceptate de ei în mod liber,
era nu numai calda comuniune spirituală dintre ei, ci și întrajutorarea
frățească în nevoile vieții. Dar, așa cum se prezenta alcătuirea socială
a Bisericii primare, într-ajutorarea membrilor ei nu putea lua inițial
decît forma milosteniei, formă ce menținea deosebirile de clasă și de
neam. Expresia milosteniei au fost agapele. In prima fază ele au durat
însă puțin de tot. Ce-i drept, au reapărut mai tîrziu, însă numai ca parte
csnstitutivă a altei forme de organizare socială, ivită de prin secolul II
și de care va fi vorba la locul său.
în forma în care au apărut dintru început, ele reprezentau doar un
mijloc provizoriu, un expedient la care s-a recurs în prima etapă a or-
ganizării vieții sociale creștine. Mărturia insuficienței milosteniei prac-
ticată prin agape, o avem chiar în episodul alegerii celor șapte diaconi,
destinați «să slujească meselor» . (Fapte 6, 1—6) și să facă față greută-
ților eu care era împreunată practicarea acestei forme. Prin ea, adică
prin milostenie, se da doar o expresie parțială și tranzitorie viețuirii
creștinilor după porunca dragostei.
Pe de altă parte, la găsirea unui chip nou pentru satisfacerea aces-
tor nevoi, îi îndemna pe Sfinții Apostoli și îndatorirea de a trage ul-
timele concluzii din credința și din dragostea care-i obliga pe creștini,
prin porunca Domnului și prin lucrarea Duhului Sfînt, să viețuiască în
cea mai curată lepădare de sine (Mt. 16, 24; Le. 8, 23 ; 14, 33).
Lepădarea de sine a celor ce intraseră în Biserică, abia începuse
cu primii pași făcuți în Casa Domnului. Ea trebuia să crească, iar creș-
tinilor li se oferea prilejul să și-o desăvîrșească și să și-o arate din ce
în ce mai împlinită. în a doua fază a dezvoltării societății creștine, o
reclamau imperios nevoile vieții întregii obști, pe care nu le mai putea
satisface doar milostenia, oricît de bine ar fi fost organizată. Poate
mai curînd decît s-ar fi așteptat, lepădarea de sine se cerea concretă
și imediată în lumea aceasta, pentru dobîndirea lumii de apoi. Și ea
nu întîrzie să ia forma cea mai autentic-evanghelică, acea a lepădării
de averea particulară. Aceasta nu s-a impus ca o poruncă, ci a fost lă-

454 DREPT CANONIC ORTODOX
sată la libera apreciere a creștinilor, după cum și primirea credinței,
și dobîndirea mîntuirii tot la libera lor apreciere fusese lăsată. Cum
însă, cine le voia pe acestea, nu putea refuza pe cea dintîi, ea apare
totuși nu numai ca o recomandare, ci ca un imperativ religios moral.
Fără a avea caracterul unei obligații sociale, de tip legal,, ea con-
stiuia totuși o obligație morală eu valențe sociale, pentru că moralul
și socialul nu puteau fi despărțite. Nu putea fi admisă o normă morală
individuală și altă normă morală socială. Ambele se legau atunci, cum
se leagă și astăzi, printr-o rețea imensă de elemente comune.
Ca urmare, Sfinții Apostoli îndrumă pe creștinii din Ierusalim să
facă dovada vie și cea mai grăitoare a dragostei de aproapele, prin le-
pădarea de sine, în înțelesul lepădării de averile lor particulare, ca
bunurile pe care le reprezentau aceștia, să fie folosite pentru nevoile
tuturor, a întregii obște, a întregii Biserici.
Cei ce aveau o credință comună, o familie și o casă comună, care
era Biserica, organizată după rînduielile vieții sociale, — cei ce se
rugau în comun, nu puteau să refuze purtarea în comun a grijii și a
răspunderii pentru noua lor casă. Ca unii ce se lepădau de vechile lor
credințe și de alte particularități, nu puteau să se oprească la mijlocul ,
drumului, sau să dea înapoi pe linia acestor lepădări; nu puteau să
nu consimtă și la al doilea mare pas, la lepădarea de averi particulare,
spre a-și desăvîrși lepădarea de sine.
Și într-adevăr, cei mai mulți nu s-au oprit la mijlocul drumului ci
au mers înainte împreunîndu-și averile și folosindu-le în comun, ca ni-
meni să nu ducă lipsuri. Mărturia aceasta a credinței și dragostei lor
prin fapte care plineau legea pînă la capăt, a cutremurat lumea veche
și a umplut de îngrijorare pe cei care-și zideau fericirea pe împilarea
semenilor lor. Ea era însă mărturie vie și deschisă, a convingerii sau
măcar intuiției precise pe care au avut-o primii creștini, că averea
particulară este izvorul principal al tuturor relelor, al tuturor suferințe-
lor care bintuiau lumea. (I Tim. 6, 4, 10). Acest adevăr s-a verificat
mereu și nu a fost dezmințit niciodată de-a lungul istoriei omenirii.
Cîrmuitorii aleși și rînduiți de Hristos, Sfinții Apostoli, au găsit că
trebuie înlăturată cauza care menține inegalitatea dintre creștini, adică
proprietatea particulară, pentru ca ea să nu mai poată surpa unitatea
lor și. sfînta legătură a dragostei dintre ei, fiindcă cel ce iubește pe
aproapele ca pe sine însuși, aceluia nu i se cuvine «să posede mai mult
decît aproapele».
De acea Sfinții Apostoli, n-au ezitat să-i îndfume ca să facă al doi-
lea pas în organizarea obștii creștine primare, de la milostenie la pro-
prietatea comună, pentru ca astfel să fie împlinită deplin noua lege și
să fie asigurată satisfacerea nevoilor de trai ale tuturor, tocmai prin
Măturarea cauzei care-i silea pe unii să fie și să rămînă săraci și ne-
voiți să ceară, iar pe alții îi hărăzea să fie bogați și să facă «milostenie».
Așa a luat ființă a doua formă de organizare socială a comunității
creștine din Ierusalim, prin adoptarea proprietății comune.
Ea nu este opera unor creștini entuziaști, ci dimpotrivă a Sfinților
Apostoli și a credincioșilor, hotărîți să urmeze întocmai porunca dra-
gostei, pecetluind-o cu lepădarea de averi particulare, ca formă superi-

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 455
oară a lepădării de sine, și ca mărturie a biruinței asupra vrăjmașului
principal al dragostei și al mîntuirii.
Iată cum înfățișează însăși Sfînta Scriptură noua formă de organi-
zare socială a obștei creștine, cîrmuite de Sfinții Apostoli :
«Și toți cei ce au crezut erau laolaltă și aveau toate de obște. Și
pămîntul și averile și le vindeau și le împărțeau tuturor, după cum
avea fiecare vre-o trebuință» (Fapte 2, 44, 45).
«Iar inima și sufletul mulțimii celor. ce. au crezut era una, și nici
unul nu zicea că din averile lui, este ceva al său propriu, ci le erau
lor toate comune…».
«Și nici nu era cineva lipsit între ei, căci toți cîți erau proprietari
de pămînturi sau de case, vînzindu-le aduceau prețurile celor vândute
și le puneau la picioarele Apostolilor. Și se dădea fiecăruia' după cum
avea cineva trebuință» (Fapte 4, 32, 34—35).
Nu trebuie să ne închipuim desigur, că de această nouă stare și rîn-
duială nu erau legate și numeroase griji și osteneli. Ele erau purtate și
îndeplinite, sub îndrumarea sfinților apostoli, de către diaconi și de că-
tre alți slujitori ai comunității.
Sfinții Părinți păstrează tradiția apostolică. Ei osândesc pe bogați
ca și bogăția, ca însușire nelegiuită de bunuri, care aparțin de fapt tu-
turor după rînduielile naturii, și prin aceasta după voința lui Dumnezeu.
Această, convingere arată că ei au înțeles în spirit evanghelic rînduie-
lile de organizare a Bisericii. Se pot cita multe dovezi în acest sens,
din scrierile multor sfinți părinți, între care se pot enumera : Sf. Cle-
ment Alexandrinul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ci-
prian, Sf. Ambrozie, Fer. Augustin ș.a., atît din Răsărit cît și din Apus.
Toate textele ce se invocă, în această privință din scrierile marilor
dascăli ai Bisericii, nu lasă nici o îndoială asupra convingerilor lor, că
proprietatea particulară, care depășește strictul necesar, este o însușire
nelegiuită din bunurile pe care și natura și Dumnezeu, le-a destinat
pentru a fi ale tuturor. In special, ei arată că pămîntul și roadele lui
trebuie să aparțină tuturor oamenilor.
In afară de alte texte ale Sfintei Scripturi, ei se referă direct sau
indirect, în formularea părerilor lor, la exemplul și la rînduiala stabilită
de Sfinții Apostoli în comunitatea din Ierusalim, și regretă că în vremea
lor nu este posibilă aplicarea rânduielii apostolice. Care erau dificultă-
țile în calea păstrării acestei rînduieli ? Legile omenești, Legile Dreptu-
lui Roman, Legile Imperiului în care trăiau, Legile ce consacrau pro-
prietatea particulară, ca și sclavia și alte forme ale orînduirii sociale
sclavagiste.
Firește, ținând seama de starea impusă de legile Statului, ei nu se
ridică Împotriva acestor legi și nu preconizează răsturnarea ordinei le-
gale existente. Făcînd concesii acestei stări, nu ezita însă. a o arăta,
ca fiind contrară rânduielii lui Dumnezeu, și legilor naturii. De aseme-
nea, amintind de bogați și de săraci, ei • constată doar o stare de fapt,
dar nu declară această stare decît ca una îngăduită de Dumnezeu, ca
urmare a păcatului, a slăbiciunii și a stricăciunii firii omenești, iar nu
ca o rînduială voită de Dumnezeu.

•456 DREPT CANONIC ORTODOX
Rostirile clare ale Sfinților Părinți invocate, nu infirmă poziția prin-
cipială a Bisericii oglindită în scrierile acestora, ci dimpotrivă, acestea
rămîn vii, grăitoare și cu neputință de ascuns și ele mărturisesc faptul
că nu numai în Ierusalim, și nu numai întîmplător s-a adoptat forma de
organizare întemeiată pe proprietatea comună și că ea a fost acceptată
și în restul Bisericii, în Răsărit ca și Apus atîta timp cît s-a putut men-
ține în cadrul condițiilor vremii.
In această privință găsim dovezi concludente în învățătura celor
doisprezece Apostoli (Didahia), în Epistola lui Varnava, și mai ales la
Justin Martirul și Filozoful, care relevă faptul că în timpul lui se păstra
încă organizarea apostolică, arătînd că, în fiecare comunitate, contri-
buția membrilor se adună și se predă întîistătătorului (episcopului)
care ajută sau întreține din acestea pe văduve, pe orfani, pe sărmani,
pe bolnavi, pe alți lipsiți, pe cei din închisoare și pe străinii călători
(Apologia I 67, Migne P. G. 6, 429).
Tertulian (160—222) în Apologia sa arată că creștinii în vremea sa,
se numeau frați tocmai pentru că foloseau în comun bunurile de care
aveau nevoie, ea frații într-o familie.
Împărtășirea tuturor credincioșilor din bunurile comune ale fiecărei
comunități, continuă să fie asigurată măcar parțial și în veacurile III
și IV, de -către episcopi, și în genere de către slujitorii unităților biseri-
cești. locale. Acest lucru ni-1 arată tei mod clar o scrisoare către locui-
torii creștini din Ierusalim atribuită lui Clement Romanul, dar alcătuită
mai tîrziu din texte existente în primele decenii ale veacului III, pre-
cum și Constituțiile Apostolice, în care se exprimă în spiritul și în ter-
menii Sfintei Scripturi, ca și în spiritul și termenii Sfinților Părinți, po-
ziția Bisericii vechi față de organizarea obștilor creștine. Ea atestă deo-
potrivă și păstrarea și abandonarea unor rînduieli apostolice în veacu-
rile III—IV, Și tocmai din acest motiv, valoarea ei documentară este cu
atît mai mare.
Ele oglindesc în -chip de sinteză atît concepția Bisericii primare
despre organizarea comunităților creștine, cît și starea de fapt în
această privință, într-o vreme în care, datorită împrejurărilor se produ-
seseră' însemnate schimbări organizatorice în viața Bisericii creștine.
Ele arată că contribuțiile sau ofrandele prin care se asigură ajuto-
rarea celor lipsiți, erau benevole, și adunarea lor se făcea continuu, așa
cum și distribuirea lor se făcea după nevoi. Desigur însă că pe lîngă
ajutorarea aceasta, organizată «prin cei ai Bisericii», adică prin epis-
copi și ceilalți clerici, ajutorarea directă și individuală n-a fost nicio-
dată oprită, ci mereu recomandată și practicată.
După mărturia lui Tertulian se vede că și în veacul II și III, spi-
ritul de jertfă- al creștinilor în scopul ajutorării semenilor lor era
remarcabil și stîrnea suspicijinea și furia păgînilor, care îi acuzau că-și
procură în mod ilicit fonduri, că-și crează tezaure.
Această rînduială se păstrează și se transmite ca normativă și mai
tîrziu, căci citim în Constituțiile apostolice : «cei ce dau darurile nu le
dau direct văduvelor, ci le strîng numai la un loc, numindu-le daruri

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 456
de bună voie, ca tu (episcopule) care cunoști bine pe cei lipsiți, ca un
iconom bun (I Petru 4, 10), să le împărți din daruri, căci Dumnezeu cu-
noaște pe cel ce a dat daruri, chiar dacă nu eiste de față cînd se îm-
parte de tine săracilor».
Din cele arătate se vede, că obligația păstrării și chivernisirii în
comun a întregii averi, a tuturor membrilor comunității, nu mai era
totuși regulă generală, ci că începuse a fi înlocuită încă în vremea
lui Tertulian, ba chiar mai înainte, cu o rînduială nouă, care se reducea
în fond la organizarea asistenței sociale pe seama celor lipsiți. Cu toate
acestea, el însuși ne mărturisește că se mai păstra totuși și vechea rîn-
duială sau vechea organizare a comunităților creștine, după exemplul
.primei comunități din Ierusalim, cînd spune : «Omnia indiscreta sunt
apud nos, praeter uxores».
Constituțiile Apostolice arată și ele existența ambelor rînduieli
atestate de Tertulian, căci pe lîngă cele deja citate din textul lor, mai
găsim următoarea povățuire, care se adresează tuturor creștinilor : «îm-
parte toate cu fratele tău și nu zice că sînt proprietatea ta, căci îm-
părtășirea de bunuri a fost pregătită de Dumnezeu deopotrivă pentru
toți oamenii».
Aceeași mărturie ne oferă, precum am văzut, și textul scrisorii, că-
tre credincioșii din Ierusalim, atribuită lui Clement Romanul.
Apăruse priin urmare a treia formă de organizare a comunităților
creștine, caracterizată prin organizarea milosteniei într-un chip ce' de-
pășea cu mult «agapele», și care lua înfățișarea unei asistențe sociale
complexe, păstrînd însă și agapele și binefacerile sau milosteniile in-
dividuale spontane.
De fa.pt, această a treia formă, reprezintă reluarea, amplificarea și'
desăvârșirea primei forme de organizare a obștilor creștine, care pre-
cedase pe ceka de a doua, introdusă de sfinții Apostoli prin adoptarea
proprietății comune.
După ce în cadrul celei de a doua forme de organizare a obștilor
creștine, nemaiexistînd proprietate particulară, dispăruseră cele două
categorii generale sau clase sociale ale vremii, bogații și săracii, vedem
că ele apar din nou și iarăși se vorbește de săraci, ca fiind obiectivul
atenției și străduințelor comune, în cea de a treia formă de organizare-
creștină, caracterizată prin asistența organizată complex și ca lucrare-
constantă.
Dar uneori, chiar obștile creștine cu proprietate comună sînt nu-
mite obști ale săracilor și toți creștinii sînt numiți săraci.
Afară de puținele cazuri în -care numele de săraci este folosit pe-
seama creștinilor în sensul «sărăciei cu duhul», avem de a face cu
înțelesuri deosebite ale acestui cuvînt, exprimînd însă toate, starea de
sărăcie în sens material economic, iar nu în alt sens.
Menționăm apoi în special faptul că, pînă și bunurile Bisericii sînt
adeseori numite de scrierile vechi, avere a săracilor, iar nu avere a
Bisericii, nici a clerului nici a obștei sau.a comunității creștine.

•458 DREPT CANONIC ORTODOX
Faptului acesta i s-au dat felurite tîleuiri, și ,s-a acreditat mai ales
părerea că formula citată se datorește exclusiv operei de asistență so-
cială a Bisericii, căreia îi erau destinate in. primul rînd bunurile care
se adunau de la credincioși. Acest lucru este valabil abia pentru mai
tîrziu, după prima jumătate a veacului II, nu este însă general valabil
pentru primele două veacuri, în care prevala organizarea apostolică a
comunităților creștine, ce făcea să se șteargă deosebirea dintre botgați
și săraci, ei deținînd toate bunurile în comun. Intr-o asemenea situație
sau stare, creștinii nemaiavînd bunuri proprii ci numai bunuri cqmune,
luați individual,, devenisșră cu toții săraci, iar obștile lor erau numite
cu drept cuvînt, obști ale săracilor. Aceștia sînt săracii, cărora le apar-
țineau toate bunurile bisericilor în primele două veacuri ale creștinis-
mului. Abia mai tîrziu, cînd s-a surpat organizarea comunitară primara
a obștilor creștine, apar iarăși bogați și săraci ca două stări sau clase
deosebite în cadrul societății creștine. ' '
Cu toate acestea, nici atunci averea Bisericii n-a încetat de a se
numi și de a fi de fapt a săracilor, a celor lipsiți, pentru că întreținerea
slujitorilor se asigura numai în mod cu totul excepțional din mijloacele
comunității, ei fiind obligați să muncească, pentru a-și agonisi cele ne-
cesare traiului. în această privință a servit ca pildă și îndrumare, com-
portarea și povățuirea Sf. Apostol Pavel și a ucenicilor săi. Căci precum
se știe, Apostolul neamurilor a trăit din munca sa și a stăruit să fie ur-
mat și de ceilalți slujitori.
Aceasta a fost rînduiala primelor veacuri și ea este atestată de
numeroase scrieri vechi bisericești, care subliniază obligația principală
de a li se asigura săracilor cele necesare din averea Bisericii.
Desigur că ținta viețuirii creștine nu era sărăcia, ci tocmai înlătu-
rarea suferințelor provocate inevitabil de sărăcie, de aceea s-a și căutat
a se înlătura cauza acestor suferințe, adică tocmai iSărăcia.
Desfășurîndu-se viața comunităților creștine, fie în forma lor ori-
ginală, fie în aceea a colegiilor sau asociațiilor, normele .caracteristice
organizării creștine s-au păstrat și observat în ambele forme, adică or-
ganizarea lor a continuat să fie aceea întemeiată pe proprietatea ob-
ștească a membrilor fiecărei unități.
Odată cu obținerea libertății de credință în veacul IV s-a favorizat
abandonarea formei primare de organizare bazate pe proprietatea ob-
ștească și s-a însușit organizarea comunității fără proprietate de obște,
dar asistență socială obligatorie.
Această formă de organizare s-a generalizat din veacul IV, și a fost
legiferată ca forma cea mai potrivită atît pentru interesele Bisericii,
cît și pentru cele ale Statului.
Noile raporturi între Biserică și Stat, cum era și firesc au pus pe-
cetea lor și pe organizarea comunităților creștine.
Din cele arătate rezultă că influența vieții materiale, sociale, eco- ,
nomice, politice și juridice a lumii vechi, a răvășit mereu și în mod
inevitabil organizarea Bisericii încă din epoca apostolică pînă în zi-
lele noastre, Biserica, ca de altfel oricare altă instituție sau persoană
fizică, nu s-a putut și nici nu se poate sustrage de la o astfel de aco-
modare organizatorică..

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 459
4. Mijloacele de agonisirea patrimoniului
a. Pînă la Constantin cel Mare. Credința creștinilor era așa de
puternică, încît simțeau o deosebită plăcere să sacrifice o parte sau
toate bunurile pe care le aveau, pentru întâmpinarea nevoilor bisericești.
Apostolii înșiși așteptau să fie întreținuți de către acei cărora le adu-
ceau binefacerile Evangheliei (I Cor. 9, 14). Așteptarea nu le-a fost în-
șelată, pentru că în (foarte scurt timp darurile primite prisoseau și pen-
tru ajutorarea unui număr destul de mare de săraci, văduve și orfani.
Mulți își vindeau avutul în întregime, iar prețul îl puneau la picioarele
Apostolilor (Fapte 4; 34—37 ; 6, 1—2 ; 11, 29—30). Nimeni din cei care
crezuseră nu mai spuneau că bunurile pe care le are sînt ale lui, ci apar-
țineau tuturor în comun. Atâta vreme cît autoritatea romană n-a luat
nici o măsură de restricție împotriva creștinilor pe care îi considera
o 'simplă sectă a iudeilor, Biserica a fost complet liberă în alegerea
mijloacelor și condițiilor, în care avea să-și strângă și să-și administreze
bunurile necesare. Dar, după ce 'creștinii încep să fie persecutați și re-
ligia lor interzisă, atunci se văd nevoiți să-și ascundă nu numai credin-
țele lor individuale, dar și existența lor corporativă.
In această situație este explicabil că cel mai de seamă mijloc prin
•care comunitatea creștină și-a strîns cele necesare cultului, întreținerii
clerului și ajutorării săracilor, l-au format ofrandele credincioșilor, sub
două forme principale : donațiunea și colecta. La aceasta pot fi adău-
gate și agapele, care au fost păstrate numai atîta vreme cît nu li s-au
schimbat caracterul de cumpătare (Ieronim Epist. XXII, 32; XXII, col.
418), fie din partea celor care se foloseau de ele, procurîndu-și cele
necesare hranei, fie din partea celor bogați dintre care unii aduceau
acum darurile lor numai din mîndria de a fi cunoscuți ca oameni mi-
lostivi, pioși.
Sub orice formă ar fi contribuit credincioșii cu darurile lor, la strîn-
gerea 'bunurilor sau patrimoniului Bisericii, este limpede că ei dau totul
de bună voie, fără nici o obligațiune sau constrîngere din partea con-
ducătorilor Bisericii. Colecta se făcea la început, numai cînd nevoile
nu puteau fi satisfăcute din ceea ce aduceau credincioșii. Se aduceau
episcopului, la Biserică, pîinea și vinul de care era nevoie la săvârșirea
Sfintei Taine a Euharistiei, precum și tămîie și untdelemn. Numai ca
excepție se îngăduia să se aducă în Biserică spice de grâu și struguri
la vremea lor (can. 3 ap.). Ceea ce nu se folosea aparținea Bisericii,
constituind o rezervă, din care diaconii, ca ajutoare ale episcopului,
împărțeau și credincioșilor lipsiți și bolnavilor care nu puteau veni la
Biserică. Mai tîrziu s-au introdus colectele regulate. în adunările cre-
dincioșilor, diaconii fac o colectă la care contr/ibuie toți cei care do-
gesc și au mijloace,- această colectă este încredințată șefului adunării,
care vine în ajutorul văduvelor și orfanilor, săracilor și bolnavilor,
prizonierilor și străinilor (Sf. Iustin, Apoi. I, 67 P. G VI col. 429). Pe
lîngă aceste colecte regulate (Tertulian Apolog, cap. 39. P. L. I. col. 533)
se făceau și colecte extraordinare. Astfel, cînd Palestina a fost lovită
(în anul 44) de o grea secetă, creștinii din Antiohia, au trimis pe Pavel
și Barnaba, cu multe ajutoare destinate fraților din ludeea (Fapte 11,
27—30).

•460 DREPT CANONIC ORTODOX
Din aceste contribuții benevole, in alimente și feani (Sf. Ciprian
spune că aceste contribuții se puneau în cutia milelor, pe care episcopii
o așezaseră în Biserică. P.L.V., col. 636), Biserica era în măsură să hră-
nească mii de oameni pe zi. Treptat însă dărnicia creștinilor a scăzut.
Această mișcare a darurilor, a determinat Biserica să se gîndească la o
contribuție regulată a credincioșilor cu ajutorul căreia să poată veni
oricînd în sprijinul celor lipsiți.
Din aceste contribuții periodice și din ceea ce da fiecare credincios
potrivit conștiinței sale, s-a format de la început un patrimoniu în Bi-
serică. Acest patrimoniu consta mai mult din avere mobilă, căci nici
Biserica n-a căutat sa aibă la început bunuri și posesiuni imobile, pe
care le-ar fi sustras cu prea multă greutate persecutorilor. Alături de
această avere mobilă, Biserica a avut totuși, aproape de la început și o
avere imobilă, un domeniu ai ei, Pînă la Constantin cel Mare, întru eîtr
comunitățile creștine se aflau mereu sub amenințarea legilor aspre, cu
care erau pedepsite asociațiile neautorizate, Biserica n-a putut poseda
legal decît acest patrimoniu mobil pe care atunci, pentru a-1 ascunde
privirilor autorităților, era nevoită să recurgă la tot felul de mijloace.
In timpul primelor trei secole de existență independentă, Biserica
nu putea să Se gîndească la dreptul ei de proprietate, întrueît crești-
nismul era «religia ilicita», iar comunitățile lui «collegia ilicita». To-
tuși atît numărul mare al credincioșilor, cît și organizația pe care și-o*
dăduse nu mai îngăduiau Bisericii să se limiteze numai la patrimoniul
mobil, ci s-a dotat și cu imobile : locuri pentru cimitire (areae), bi-
' serici pentru cult, și clădiri pentru adunări. Nici existența cimitirelor,
nici existența bisericilor în acest timp nu poate fi tăgăduită. Biserici
existau în toate orașele, înainte de Dioclețian, spune Eusebiu al Ce-
zareei (Ist. Bis. cartea VIII cap. 1). Cimitire de asemenea poseda și ad-
ministra Biserica, în văzut tuturor, în secolul II. După persecuția lui
Valerian (257), împăratul Gallian (260), ar fi dat un edict prin care
încuviința episcopilor să reintre în posesia 'cimitirelor (Eusebiu, Iist. Bis.
cartea VII cap. 13). Sub Alexandru Sever (222—235), creștinii își reven-
dică terenuri pentru construire de biserici, chiar prin proces înaintea
împăratului. Contestîndu-li-se dreptul de posesiune asupra unui teren,
care mai înainte fusese public, de către corporația cîrciumarilor — po-
pinarilor — împăratul ia cunoștință de acest' conflict și-1 rezolvă prin-
tr-o soluție pe cît de înțeleaptă, pe atît de ispititoare în ce privește fi-
xarea regimului legal, sub care se găseau creștinii în acest timp : «meliu.s
esse ut quem admodum cumque illic neus collatur quam popinariis de-
datue» (Lampridius Vita Alexandri Saveri 42, XLIX).
Această soluție a împăratului pare o recunoaștere evidentă a cor-
porațiilor creștinilor eu dreptul de a poseda și de a putea sta în justiție
să-și apere posesiunile. Nu este vorba de nici un drept, ci de simpla
toleranță acordată de către împărat. Lampridius însuși făcea distincție
între dreptul acordat evreilor și toleranța acordată creștinilor : «Judaeis
privilegia reservavit. Cristianos esse passus est» (Lampridius, Op. cit.,
XXII).
Nu poate fi deci nici o îndoială că și înainte de edictul din Milan
(313) comunitățile creștinilor au posedat și bunuri imobile. Asupra

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 461
acestui .punct, toți istoricii și juriștii sînt de acord. Deosebirea de păreri
se ivește numai cînd este vorba de stabilit în ce calitate de drept au
posedat ele acele bunuri, din moment ce se găseau proscrise ca ilicite
și primejdioase ordinei publice. Mulți au explicat această situație prin
subterfugiile la care creștinii ar fi recurs, folosind îngăduința legilor
romane asupra asociațiilor formate de către oamenii săraci,, cu scopul
de a-și asigura o înmormîntare mai onorabilă, așa numitele «collegia
tenuiorum», întîlnite mai tîrziu și sub numele de «collegia funejraticia».
Alții însă susțin că niciodată creștinii n-au recurs la formarea
asociațiilor funerare, pentru că totdeauna comunitatea credincioșilor a
posedat aceste bunuri ca societate religioasă.
Organizația comunităților creștine din primele trei veacuri a fost
într-adevăr asemănătoare cu cea a colegiilor funerare din acea epocă,
dar cei care au dedus din această asemănare concluzia că și ele erau
organizate ca asociații ale săracilor, au pierdut din vedere că era vorba
numai de o asemănare exterioară. Concepția pe care creștinii și-au fă-
cut-o de la început despre Biserica lor, înlătura orice apropiere între
aceasta și asociațiile, colegiile sau corporațiile păgîne. Ei nu erau con-
stituiți după un anumit calapod de statute, în fixarea cărora voința
membrilor să aibă un rol hotărîtor. Constituirea, scopul, ca și mijloacele
de conducere la ei, nu depindeau de ceea ce membrii puteau hotărî cu
majoritate de voturi, într-o adunare specială, așa cum se făcea în cor-
porațiuni. în Biserică scopul a fost fixat odată pentru totdeauna, de că-
tre întemeietorul Ei, iar conducerea nu revine credincioșilor, ci ierarhiei,
care a primit de la Mîntuitorul, prin Sfinții Apostoli, puterea ca să con-
ducă pe crednicioși, pe calea ce duce la mîntuire. în colegii, dimpotrivă,
membrii nu erau legați prin hotărîrea luată la un moment dat, ci și-a
păstrat libertatea să revină oricînd și să schimbe ceea ce nu le-ar mai
fi convenit.
Uniți între ei prin legătura credinței, creștinii nu simțeau nevoia
să-și încadreze comunitatea lor asociațiilor existente în Stat, potrivit
Dreptului roman. O asemănare era totuși inevitabilă pentru că sînt ele-
mente care nu pot lipsi nici unei grupări formate din oameni. Această
asemănare a și determinat atitudinea primilor împărați binevoitori față
de creștini, cînd au tratat Biserica creștină, ea o corporație, câ un co-
legiu. Atitudinea binevoitoare pe care a arătat-o împăratul Alexandru
Sever (222—235), comunității creștine, în conflictul pe care aceștia l-au
avut cu popinarii din Roma, ca și atitudinea împăratuluui Gallian, care,
încetînd persecuția pornită de Valerian (257), a cedat episcopilor locu-
rile de cult, printr-un rescript din anul 260, iar printr-un alt rescript
adresat altor episcopi, — după afirmația istoricului Eusebiu de Ceza-'
reea -— le-a îngăduit să-și reia cimitirele (Eusebiu, Ist. Bis. VII, 13), nu
au la bază vreun drept, pe care l-ar fi putut revendica creștinii; este
vorba numai de o binefacere pe care o acordă împăratul. Ceea ce
schimbă aceste acte în situația sub'care comunitatea creștinilor poseda
locuri de cult și cimitire, este numai aspectul toleranței, la adăpostul
căreia creștinii au putut poseda bunuri, chiar de la începutul organizării
lor ; înainte toleranța era tacită acum rezultă din voința expresă a îm-
păratului. Căci pînă la edictul de la Mi'lan, cu itoate epocile de toleranță,

462 DREPT CANONIC ORTODOX
nu era nevoie ele nici un edict special, pentru a putea condamna pe
creștini. Dacă asociațiile constituite din creștini ar fi fost după modelul
colegiilor funerare, n-ar fi putut fi acuzate că sînt contra legilor. Căci'
pentru formarea și funcționarea colegiilor, existau dispoziții precise,
potrivit cărora, după ce îndepliniseră condiția de a fi cerut să fie în-
scrise la autoritatea de stat, nu mai puteau fi dizolvate.
Numai în cazul, cînd s-ar fi dovedit periculoase ordinei publice,
cînd s-ar fi îndepărtat prin urmare, de scopul pe care și-1 propusese la
înființare, ele ar fi putut fi dizolvate.
Comunitățile creștinilor au trăit sub această formă, în afară de re-
cunoașterea legală, destulă vreme. Nu se putea ca după atîtea măsuri
de represiune, cu care a fost lovită Biserica creștină, să nu rămînă
probe evidente că într-adevăr creștinii au folosit legea funerară a cole-
giilor funerare, pentru a se sustrage consecințelor aspre cu care erau
sancționate asociațiile ilicite. Biserica creștină s-a format, s-a organizat
și' a posedat bunuri, în primele veacuri, fără să fie îngăduită de legi,
numai ca societate religioasă. Pentru înlăturarea consecințelor la care,
ca societate ilicită, expunea bunurile sale, Biserica n-a recurs la nici o
ficțiune legală, ci a căutat să obțină toleranța din partea autorităților
politice, numaki pe motivul că nu prezintă nici o primejdie pentru Stat,
și ordinea publică. Prin atitudinea ei consecventă ca societate religioasă,
fără nici o tendință de amestec în atribuțiile autorităților civile, Biserica
și-a atras bunăvoința împăraților, și a ajuns să fie tolerată, așa încît' a
putut strînge, poseda și administra, un patrimoniu destul de bogat, fără
a putea invoca dr-eptul legal, de a poseda. Situația aceasta s-a schimbat
după edictul din Milan, și mai ales după anul 325, de cînd Biserica
creștină și comunitățile ei au obținut situație legală, putînd beneficia
de legile imperiului și în privința dreptului de a dobîndi și administra
bunuri.
b. Mijloace de formare a patrimoniului Bisericii, după Constantin
cel Mare. în urma edictului din Milan, situația Bisericii s-a schimbat
complet în raporturile ei cu Statul. Acesta nu numai că a încetat să o
mai persecute, dar s-a arătat foarte generos față de ea. Era logic, deci,
ca să intervină o schimbare și în privința mijloacelor pe care Biserica
le folosea pînă aici, pentru agonisirea patrimoniului ei. în primele trei
veacuri, patrimoniul Bisericii era format mai mult din avere mobilă,
bani și alimente. Creștinii care doreau să-i vină în ajuitor, își transfor-
mau bunurile imobile în bani, prin vânzare, și după această formă le
puneau la dispoziția Bisericii. Proprietatea imobilă, consta mai mult din
cimitire, case de rugăciune, -biserici, case de locuit pe lîngă biserici,
pentru locuința clericilor, grădini ân jurul bisericilor, și uneori terenuri
mai întinse (Eusebiu, Vita Constantini, II, 39).
După edictul din Milan, prin introducerea raporturilor de colabo-
rare, pe baze legale, între Biserică și Stat, Biserica a căutat să folo-
sească legile Statului, în privința agonisirii și păstrării averii ei! Mij-
loacele de dobândire prevăzute și protejate de legile Statului, au fost
folosite și de Biserică,

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 463
1) Donația, mijloc de agonisire a patrimoniului bisericesc.
Darurile credincioșilor evlavioși, care au format de la început
un izvor principal, pentru agonisirea averii bisericești, au contituat să
contribuie la mărirea acestei averi și după Constantin cel Mare. Creș-
tinii au găsit puternic îndemn în exemplul clericilor, care odată cu hiro-
tonia treceau Bisericii toată averea lor. La fel procedau și cei care in-
trau în mînăstire. Biserica poate să dobîndeaseă toate donațiile care i
se făceau, pentru că de la Constantin cel Mare fiecare biserică în parte
se bucura de personalitate juridică, și deci putea să stea în justiție,
prin reprezentantul ei; acum nu i se mai puteau refuza mijloacele de
dobîndire* recunoscute particularilor și de care mai înainte se puteau
bucura numai asociațiile sau corporațiile cărora li se recunoscuse per-
sonalitatea juridică. Biserica însăși a căutat să folosească, la primirea
donațiilor, formalitățile prevăzute de legile Statului, pentru ca să i se
recunoască proprietatea asupra lor și din punct de vedere civil, și astfel
proprietatea ei să se bucure de aceeași protecție din partea autorități-
lor publice, ca oricare altă proprietate privată (N. Milaș, Dreptul biseri-
cesc, p. 428). Experiența pe care Biserica o făcuse în timpul persecu-
țiilor, cînd în diferite rînduri averile imobile îi fuseseră confiscate, toc-
mai pentru că nu se poseda cu titlul recunoscut și de legile Statului, au
determinat-o să-și pună la adăpostul legilor Statului, toate actele pe
care le reclama dobîndirea și folosirea bunurilor, imediat ce atitudinea
binevoitoare a Statului, a îngăduit acestea. Biserica împlinea toate
aceste acte, în virtutea personalității juridice pe care împărații i-o re-
cunoscuseră. Această recunoaștere rezultă în mod cu totul neîndoielnic
din diferitele ^legi ale împăraților romani. Astfel, Constantin cel Mare,
acordînd în anul 321, dreptul ca oricine dorește să poată lăsa liberalități
Bisericii (Cod. Theod. XVI, 2, 4), se înțelege că a recunoscut în același
timp și acesteia capacitatea juridică, să le poată accepta. Această capa-
citate juridică, rezultă și mai clar din Legea împăraților Leon și Ante-
misa (Cod. Just. I, 2, 14), din 470, prin care, după ce opresc înstrăinarea
bunurilor bisericești ei adaugă că, dimpotrivă, dacă cineva și-ar fi
manifestat dorința sub orice formă legală : testament, codicil, act de
vînzare, donație etc., ca patrimoniul său întreg sau numai o parte să
aparțină Bisericii, proprietatea acestor bunuri să rămînă Bisericii, la adă-
post de orice tulburare. Din textul acestei legi se vede că toate mo-
durile de dobîndire puteau fi folosite de Biserică. Din lipsa unui text
care să declare Biserica cu capacitate juridică (Couloudre, Constan-
tin cel Mare 321), nu trebuie să se tragă concluzia, cum observă
Rivet (Le regime des biens de l'Eglise avant Justinien, pag. 33), că* îm-
părații au înțeles să o lipsească de această calitate, ci numai că nu era
nevoie de vreo declarație, din moment ce Biserica se încadra fără nici
o rezervă în dispozițiile dreptului comun, putînd îndeplini orice fel de
acte îngăduite persoanelor morale sau juridice. Prin termenul «Bis'erică»,
de la Constantin cel Mare, ca persoană juridică, se înțelege fiecare
biserică locală, iar nu singură Biserica centrală. De aceea, era de ajuns
ca Biserica să ia ființă după normele fixate de canoane și legi, pentru că
în urma consacrării din partea episcopului să dobîndeaseă personalitate
juridică și să poată folosi fără nici o restricție, modurile legale de do-

•464 DREPT CANONIC ORTODOX
bîndire. Dacă împărații ar fi voit să aducă vreo restricție facultății bi-
sericilor de a dobîndi, această restricție ar fi trebuit să privească asu-
pra liberalităților testamentare și donațiilor, încurajarea lor producînd
îmbogățirea cu ușurință a Bisericii, ceea ce ar fi putut constitui un
motiv de teamă din partea legiuitorului. Această teamă s-a produs nu-
mai pentru Biserica din Cpustantinopol, căreia împăratul Justinian i-a
interzis să-și mai mărească patrimoniul (Nov. III). în afară de această
restricție, legislația imperiului romano-bizantin, favorizează liberalită-
ți'le făcute Bisericii, pentru acceptarea cărora nu era nevoie de nici
o aprobare specială din partea autorității. Numai insinuarea sau în-
sorirea donației în registrul de donații era necesară pentru „a se asi-
gura sub aceaastă formă publicitatea și autenticitatea (Cod. Theocl. III,
5, 1). De această formalitate împăratul Justinian a scutit la anul 528,
donațiile mai mici, făcute cu scopuri pioase (Cod. Just. I, 2, 19) ; a
revenit însă asupra acestei măsuri (Cod. Just. VIII, 54, 36) la anul 531,
cînd acest privilegiu a fost păstrat numai donațiilor sau promisiu-
nilor de garanție pentru răscumpărarea captivilor.
Donațiile făcute bisericilor s-au bucurat totuși de anumite pri-
vilegii. Astfel era de ajuns ca cineva să facă o promisiune de donație
pentru ca predarea obiectului să fie obligatorie (Dig. XXIV, 1, 23 ; I, 12,
1—3 ; Nomocanon II, 1 ; Sint. at. I. p. 100), proprietatea asupra lucrului
donat nemaiputînd fi contestată Bisericii și lucrul nemaiputînd fi re-
vendicat (Cod. Just. I, 2, 23).
Mulți creștini însă identifiicînd pe clerici cu instituțiile pe care'le
păstoreau, în loc să facă donațiile bisericilor, le făceau pe numele cle-
ricilor ; și aceștia în loc să treacă bisericilor bunurile primite le păstrau
pentru ei. înlăturarea acestui inconvenient a urmărit-o împăratul Vailen-
tinian, prin legea din 370, dată împreună cu Valens și Grațian, prin care
a interzis clericilor și tuturor celor care făcuseră votul abstinenței, să
primească ceva prin testament sau donație, de la văduve și fecioare.
Numai în cazul cînd ei ar fi avut drept la aceste bunuri și în calitate
de moștenitori ab intestas, le puteau accepta.
Clericii n-au protestat împotriva acestei măsuri, care îi lipsea de
un însemnat privilegiu, ceea ce înseamnă că abuzurile erau prea evi-
dente. De altfel, fericitul Ieronim însuși recunoaște că măsura a fost
meritată de purtarea clericilor, care n-au de ce să se interpună între
Biserică și fiii ei, Biserica trebuind să fie singurul moștenitor al liberali-
tăților credincioșilor evlavdoși. Prin aceste legi, multe din liberalitățile
cuvenite Bisericii, care luau o altă destinație, au revenit la scopul lor
norihal.
2) Darurile împăraților. După convertirea împăraților la creștinism,
averea bisericească a crescut mult, prin bogatele daruri pe care îm-
părații le făceau Bisericilor, fie din averea lor personală, fie din tezau-
rul public. Exemplu de largă înțelegere a rolului Bisericii și a sprijinu-
lui cu care este dator să o ajute Statul, 1-a dat primul împărat creștin,
Constantin cel Mare. Acesta pe lîngă restituirea tuturor bunurilor care
fuseseră confiscate bisericilor, a continuat să ajute bisericile existente și
pe clericii lor, clădind în același timp multe alte biserici, în diferite
părți ale imperiului, pe care le-a dotat cu însemnate averi (Eusebiu,

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 465
Vita Constantini, II 45, 46 ; III, 47, 48), pentru a nu fi lipsite de veni-
turile necesare întreținerii cultului, bisericilor și clerului. Pentru cle-
rici el trimitea adeseori bani (idem Op, cit., p. 6) din averea personală,
dispunînd în același timp ca municipiile să dea o parte din venitul cu-
venit fiscului pentru clerici (Sozomen, Ist. Bis. III, 5).
Pentru a putea cinsti morții, după respectul acordat de creștini
Constantin cel Mare a dispus ca la Constantinopol, noua capitală a im-
, periului, pe care a împodobit-o cu multe și frumoase biserici, venitul
cuvenit fiscului de la 950 magazine să fie lăsat Bisericii. Acest număr
a fost majorat de împăratul Anastasie cu încă 150, iar împăratul Justi-
nian a confirmat aceste măsuri (Nov. 59, Praev.) hotărând și cum să
se împartă veniturile, și anume : 300 magazine pe seama economilor,
care să asigure din venit plata lunară a parohilor și celorlalți slujitori,
și 800 magazine pe seama ecdicilor, care, cu venitul corespunzător, să se
îngrijească de cei decedați, ca să nu fie nici o pagubă pentru cei în-
tristați, în doliu.
împăraților binevoitori să ajute pe creștini și Biserica lor, împre-
jurările le-au oferit și alte posibilități. In urma convertirii la creștinism,
în proporție covîrșitoare a cetățenilor imperiului, care pînă aici practi-
caseră cultul păgîn, multe temple rămăseseră fără cercetători și lăsate
în părăsire. Pe cele găsite în astfel de situație împărații le puteau în-
credința creștinilor, ca să le transforme sau pe locul lor să ridice biserici
pentru cultul noii religii, ai cărei membrii se înmulțeau în fiecare zi.
La început împărații n-au procedat la transformarea templelor păgîne
prin confiscare, pe cale de lege, ci așa cum se știe în veacul IV, Con-
stantin cel Mare, aco.rdînd libertate religiei creștine și îngăduind ca
oricine dorește să poată îmbrățișa în toată libertatea cultul noii religii,
n-a înțeles să restrîngă libertatea pentru cei care înțelegeau să prac-
tice mai departe cultul păgîn. Numai cei care, sub pretextul cultului,
practicau acte contrare moralei și periculoase ordinei publice, erau stîn-
jeniți în. activitatea lor. De altfel, potrivit legilor Statului, averile ră-
mase fără stăpîn, reveneau tezaurului public, ca și bunurile asociații-
lor care se dovedeau periculoase, prin scopul pe care-1 urmăreau sau
prin practici imorale, săvârșite de membrii în adunările lor. Numai în
măsura in care Statul socotea potrivit trecerea din aceste averi Bise-
ricii creștine, ca dar din tezaurul Statului, nu .ca un bun, proprietate a
unei asociații religioase. în aceeași categorie ar putea fi socotite și
măsurile prin care împărații au trecut Bisericii lăcașurile de rugăciune
ale ereticilor și schismaticilor, împreună cu imobilele lor.
Pentru toate donațiile pe care le primea, fie din partea clericilor,
fie din partea laicilor, fie din partea împăraților, Biserica își constituia
titlul legal de proprietate, prin îndeplinirea formalităților prevăzute de
dispozițiunile dreptului civil. Liberalitățile împăraților erau constituite
pe baza unei legi pe care o face împăratul însuși. Dar în privința tem-
plelor păgîne și a bunurilor posedate de ele, pe care împărații le tre-
ceau Bisericii, aceasta îndeplinea și actul consacrării, prin care se fă-
cea curățirea și sfințirea necesară, dar se opera și ieșirea completă a
acestor bunuri din patrimoniul Statului, trecînd în deplina proprietate
a Bisericii. Statul nu mai păstra — ca o consecință juridică a actului
30 — Drept canonic ortodox

466 DREPT CANONIC ORTODOX
<
solemn al consacrării — nici un drept asupra acestor bunuri, care că-
pătau caracterul de sfințenie, și ca atare nu mai puteau rămîne în pro-
prietate laică.
3) Cumpărarea, ca mijloc de dobîndire. Biserica a folosit și cum-
părarea de imobile cu bani din tezaurul ei. Acest mijloc folosit de Bi-
serică în baza capacității juridice,.stă în strînsă legătură cu înstrăinarea
averii bisericești. Căci dacă erau împrejurări cînd Biserica era nevoită
să vîndă tot ceea ce ea poseda, pentru a-și îndeplini, misiunea de a ,
ajuta pe cei săraci în timp de secetă, îndeosebi, ca și pentru răscum-
părarea captivilor, nu se putea să fie lipsită de mijlocul legal prin care
să-și agonisească iarăși imobile din ale căror venituri să facă față tre-
buințelor și întreținerii clericilor.
4) Moștenirile, mijloc de agonisire a patrimoniului bisericesc.
a. Moștenirea testamentară. Pentru rolul pe care Biserica îl îndepli-
nește în folosul mîntuirii creștinilor, aceștia i-au încredințat cu bucu-
rie totdeauna din averea lor. După recunoașterea religiei creștine, ca
religie a Statului, s-a acordat creștinilor evlavioși dreptul de a putea
lăsa Bisericii din bunurile lor, în caz de moarte, iar Bisericii dreptul
de a putea moșteni liberalitățile testate de creștini (Cod. I, 2, 1 ; Basil.,
V, 1, 1).
înainte de Constantin cel Mare, Biserica nu putea fi instituită- moș-
tenitoare, fiind o asociație ilicită pentru Statul roman. De altfel, potri-
vit dispozițiunilor legale în vigoare în acest timp, cu privire la dreptul
asociațiilor și colegiilor de a fi instituite ca succesori testamentari, nici
colegiile ilicite nu se bucurau de acest drept. Numai cele cărora li se
îngăduise printr-un privilegiu special puteau fi instituite, căci numai
în acest caz puteau fi socotite persona certa. Norma aceasta o întăresc
împărații Dioclețian și Maximian, prin legea din anul 290 (Cod. VI, 24,
8). Același principiu se aplică — după cum spune jurisconsultul Ulpian
— față de toate instituțiile religioase și toți zeii cultului păgîn, care
puteau fi instituiți moștenitori, numai cu aprobarea senatului sau prin-
tr-o lege împărătească. Cu toată apropierea ce se făcea la început între
comunitățile creștine și colegiile păgîne, instituțiilor religiei creștine
nu li se puteau aplica normele după care erau tratate instituțiile păgîne.
Constantin cel Mare n-a făcut nici o rezervă cînd a dispus restituirea de
bunuri și drepturi bisericilor creștine. Din această măsură se poate dedu-
ce că el â înțeles să acorde tuturor bisericilor locale, personalitatea juri-
dică completă, deci și dreptul de a putea fi instituit ca moștenitor. Măsu-
ra luată puțin mai tîrziu în Ș21 (Cod. Theod. XVI, 2, 4), ca oricine do-
rește să poată lăsa liberalități Bisericii, nu mai lasă nici o îndoială că
aceasta i-a fost intenția, căci numai dacă Biserica avea capacitatea ju-
ridică să accepte liberalitățile, își avea rost o asemenea dispoziție. Măsu-
ra împăratului Teodosie, luată în anul 390, prin care s-a interzis diaco-
nițelor (Cod. Teod. XVI, 2, 28) să mai instituie moștenitor Biserica, pe
clerici sau pe săraci, are în vedere îndeosebi, pe cele mai tinere de
60 de ani, care aveau copii, și se referă numai la imobile, iar nu și la
venituri, pentru care li se lăisa toată libertatea ca să disipună fie în
timpul vieții, fie printr-un act de ultimă voință (Cod. Teod. XVI, 2, 27).

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 467
De altfel, chiar așa limitată numai la imobile, restricția n-a durat decît
două luni, căci prin legea din septembrie 390 a fost abrogată (Cod.
Theod. XVI, 2, 28). Prin hotărârea împăraților Marcian și Valentinian,
din anul 455, dispunând ca oricine vrea, să poată'lăsa prin testament,
codicil, sau prin orice altă formă îngăduită de lege, fără nici o limită,
Bisericii, unui martiir, unui cleric, unui monah, liberalități, a fost înlătu-
rată orice restricție prevăzută în legile anterioare. Justinian a desă-
vârșit această tendință de a favoriza bisericile și instituțiile religioase
prin dispoziții amănunțite (Cod. 1, 2, 25, 26), făcînd ca în nici un caz să
nu.se piardă o liberalitate, oricît ar fi fost de neprecisă indicația tes-
tatorului.
Testamentele cu scopuri pioase au format pentru Biserică un bo-
gat izvor de dobîndire a averii. Legislația bizantină s-a arătat' favora-
bilă acestor liberalități, față de Biserică în general (Cod. Theod. XVI,
2, 4) și față de mînastiri îndeosebi. Novele împăratului Justinian conțin
multe reguli referitoare la legatele pioase, în favoarea așezămintelor
cu scopuri evlavioase (Cod. I, 3, 49, 48). Toate privilegiile acordate de
legislația lui Justinian în privința testamentelor, pentru scopuri pioase,
au fost respectate și de împărații din dinastia macedoniană : Roman
Lecapenos, oare printr-o novelă din anul 922, a interzis egumenilor
mînăstirilor să primească legate de la cei săraci, de la aceștia, nici un
titlu oneros prin cumpărare, schimb etc., nu pot să dobîndeaseă. Și al
doilea, Nichifor I Focaș, care, după ce critică abilitatea călugărilor de
a strînge averi, a oprit pentru viitor orice fondare de mînăstire, fiind
destule cele existente, ca și fondarea de noi azile.
b. Moștenirea ab inteslas. Biserica și-a mărit patrimoniul și prin suc-
cesiunea ab intestas. Succesiunea aceasta are loc cînd cineva, capabil
să aibă un patrimoniu, moare fără moștenitor testamentar, iar benefi-
ciarii sînt rânduiți de legiuitori în ordinea de preferință care ar cores-
punde afecțiunii celui decedat.
Dreptul bizantin restrînsese mult succesiunea în linie colaterală,
rudele putînd să succeadă în averea decedatului numai pînă la gradul
al IV-lea. Bunurile celor morți fără moștenitori erau atribuite Bisericii
și mai ales mînăstirilor, ca să servească la mîntuirea sufletului defunc-
tului. «Acesta este mai ales cazul cu privire la averea lăsată de clerici ;
însă după izvoarele de Drept bisericesc, o asemenea moștenire poate
avea loc și cu privire la averea persoanelor laice care au murit fără
testament» (N. Milaș, Dreptul bisericesc, p. 429). In grija pentru mân-
tuirea sufletului defunctului, moștenitorul, pe lîngă rugăciuni era dator
să împartă pomeni săracilor și să facă liberalități fondațiunilor pioase.
Această obligațiune morală, la început, a fost transformată de legislația
romano-bizantină în drept de succesiune acordat bisericilor și mînăsti-
rilor.
împărații Teodosie II și Valentinian III, prin legea din 434, au ho-
tărât ca preoții și clericii în general, dacă n-au moștenitori din cei pre-
văzuți de lege, să fie moșteniți în averea lor, de bisericile pe seama că-
rora au fost_ destinați (Cod. I, 320). Din faptul că legea aceasta n-a
făcut nici o distincție între bunurile care formează patrimoniul clerici-

468 DREPT CANONIC ORTODOX
lor, fie că sînt dobîndite înainte de hirotonie, fie că sînt dobîndite după
hirotonie, s-a tras concluzia că legile romane n-au făcut nici o restric-
ție și că toată averea clericilor putea să fie rînduită, «ab intestas», după
normele dreptului comun. Această concluzie s-a scos- și din Legea îm-
păraților Leon și Antemius, potrivit căreia episcopii, preoții și diaconii,
puteau să dobîndească bunuri în proprietate, de care puteau să dispună
apoi după dorință, prin donație, testament, sau le puteau înstrăina sub
orice formă : ab intestas reveneau «ad eorum filios, posteros, et quas-
cumque extraneos heredes» (Cod. I, 3, 34, 33), niciodată fraților, suro-
rilor și descendenților acestora.
împăratul Justinian a respectat dispozițiile împăraților anteriori, în
măsura în care nu erau contrare dispozițiilor canonice. în această pri-
vință, Can. 40 apostolic și can. 24 Antiohia, fixaseră punctul de ve-
dere al Bisericii. Episcopul păstra deplină libertate să dispună cum va
voi de averea sa personală, pe care o avea înainte de primirea hiroto-
niei, precum și de aceea pe care ar fi primit-o prin donație sau prin
succesiune, după hirotonie, dar nu putea dispune la fel de averea cîș-
tigată în timpul episcopatului. Ceea ce a agonisit în timpul episcopatului,
episcopul este obligat să lase pentru scopuri filantropice sau în favoa-
rea Bisericii unde a fost episcop, iar nu rudelor sau altei persoane par-
ticulare. Această normă a fost extinsă și în privința celorlalți membrii
ai clerului.
împărații anteriori lui Justinian n-au modificat dispozițiile drep-
tului comun în privința moșteniri ab intestas, în averea clericilor, căci
dispoziția împăratului Constantin din anul 357, prin care se prevede
folosirea cîștigului lo.r la ajutorarea săracilor și a celor nevoiași (Cod.
Theod. XVI, 2, 4) n-a introdus nimic nou la succesiunea ab intestas a
acestora.
Această modificare a început-o împăratul Justinian cu legea din
anul 528, prin oare a hotărît ca episcopii să fie aleși și hirotoniți nu-
mai dintre aceia care nu au nici copii, nici nepoți (Cod. I, 3, 42/41, 1).
Potrivit acestei legi, episcopii nu mai pot dispune prin testament sau
donație, sau prin orice alt mijloc, ca să înstrăineze ceva din averea pe
oare au dobîndit-o după hirotonie, această avere aparținând bisericii,
căreia îi revine — ex lege — imediat după dobîndirea ei de către
episcop, el primind-o ca reprezentant al Bisericii. După legea amintită,
Justinian a repetat principiile stabilite de Dreptul canonic, prin Novela
131 din 545, interzicând în mod categoric episcopilor să poată dispune în
favoarea rudelor sau altora, de averea mișcătoare sau nemișcătoare pe
care au dobîndit-o sub orice formă, după hirotonie (Nov. 131, cap. 13).
S-a îngăduit însă episcopilor să poată folosi din această avere pentru
răscumpărarea captivilor, pentru hrana săracilor și pentru orice alt
motiv evlavios, sau în folosul Bisericilor.
Potrivit Novelei 123 cap. 19, toți clericii, în afară de episcop puteau
să aibă stăpînire asupra lucrurilor oare le-au revenit sub orice formă
și să le poată dona sau testa, potrivit legilor. Dar, dacă mureau fără
testament și fără succesor legitim, ei erau moșteniți de Biserică, pe
seama căreia fuseseră instituiți, în conformitate cu dispozițiile Novelei
131, cap. 13.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 469
In privința, călugărilor, la început se aplicau aceleași dispoziții care
se aplicau clericilor, adică aveau libertatea să dispună în voie de ave-
rea lor.. Cu oarecare restricții, introduse de împărații Valentinian și
Marcian, prin legea din anul 455, această libertate a* călugărilor a. fost
reglementată de Justinian prin Novela 5. Justinian a hotărît că cel care
se va face monah are voie să dispună în privința averii sale, cum
va voi, înainte de a intra în mînăstire, dar după intrarea în miînăstire,
nu mai are nici un drept asupra acestei averi (Nov. 5, cap. 3). Această
dispoziție a împăratului Justinian a fost întărită de sinodul I—II Con-
stantinopol prin canonul 6. Numărul mare al celor oare se îndreptau
spre monahism, în epoca aceasta de la Constantin cel Mare la Justi-
nian, a contribuit mult la creșterea averii mînăstirilor.
Din cele de mai sus rezultă că, folosind mijloacele de dobîndire
amintite, Biserica a ajuns să aibă un bogat patrimoniu.
Biserica a folosit deici toate mijloacele legale, îngăduite particula-
rilor pentru dobîndirea averii. între aceste mijloace poate fi socotită și
piesciipțiunea (Usucapio, prescriptio longi temporia) prin care se înțe-
lege dobîndirea dreptului de proprietate asupra unui lucru prin pose-
siunea continuă și netulburată a lui, un anumit timp. Dreptul canonic
în privința modurilor de dobîndire, a observat dispozițiile dreptului
roman. Deci pentru rescripțiune se cerea cauză justă (justa causa) și
bună credință (bona fides). Ca un privilegiu al averii bisericești, Jus-
tinian a hotărît pentru Biserică și pentru testamentele cu scopuri evla-
vioase, la început un timp de prescripțiune de 100 de ani (Cod. Jus. I,
2, 23), care a fost redus apoi la 40 de ani (Nov. 131, c. 6; Basil. V, 2,
16, 3, 7).
Astăzi fiecare biserică autocefală se conduce în privința moduri-
lor legale de dobîndire, de legile Statului respectiv, care a acordat, cîte-
odată, anumite privilegii bunurilor bisericești, sau le-a tratat ca pe
orice bun al unui particular.
5. Subiectul proprietății Bisericești
După recunoașterea religiei creștine de către Constantin cel Mare
la 313, s-a recunoscut Bisericii, odată cu existența ei legală, și dreptul
de a poseda un patrimoniu. Dar cu toată această recunoaștere a per-
sonalității juridice a Bisericii, și a dreptului ei de a dobîndi avere, prin
toate mijloacele îngăduite de lege, chestiunea subiectului proprietății
bisericești a dat loc multor discuții și a dus la formularea a diferite
teorii, îndeosebi în Apus. S-a susținut că subiect al proprietății bisericești
poate fi Mîntuitorul Hristos, un înger, un sfînt, săracii, comunitatea
bisericească respectivă, autoritatea publică, adică Statul, Biserica în-
treagă sau papa, etc.
Chestiunea subiectului de drept de proprietate asupra bunurilor Bi-
sericii, a fost soluționată de împăratul Justinian prin legea din 20 oct.
530 (Cod. I, 26), reluată mai tîrziu prin. Novela 131, cap. 9 din 18
martie 538, cînd s-a lămurit cum trebuie să se procedeze pentru înlă-
turarea dificultăților care ar rezulta în privința celui îndreptățit să moș-
tenească' o liberalitate, pe care un creștin ar lăsa-o prin testament Mîn-

470 DREPT CANONIC ORTODOX
tuitorului Hristos, unui sfînt sau săracilor. Vom aminti totuși cîteva din
aceste teorii, pentru a vedea temeinicia sau netemeinicia lor.
a. Biserica universală, subiect al proprietății bisericești.
Pretenția de superioritate a Bisericii Romei a încercat să se impună
și în legătură cu problema subiectului proprietății bisericești. Ea a găsit
sprijinitori în câțiva canoniști, care susțin că proprietară a întregii averi
bisericești este Biserica universală.
După ei, această teorie corespunde exact constituției bisericești și
este susținută deopotrivă de Dreptul roman și de Dreptul canonic.
J. Vering admite că fiecare instituție bisericească reprezintă în afară un
subiect al bunurilor bisericești, dar că acest subiect, nu este independent.
Bunurile Bisericii formează o ramură particulară a întregii averi a Bise-
ricii, un fel de peculium profecticium, iar proprietară este Biseirca în to-
talitataa ei (în dreptul roman fiul nu putea dobîndii nimic pentru el, ci
numai pentru tatăl, pentru pater famiiias, și în cazul cînd tatăl constituie
un patrimoniu fiului, trecîndu-i anumite bunuri, acestea formeau ceea ce
se numește peculium profecticium, adică peculiu de la tatăl) (P. F. Girard
Droit romain, Ed. 8-a, 1929, p. 152). Acestea însă rămîneau tot proprie-
tatea tatălui. Așa s-ar prezenta situația după susținătorii acestei teorii
și cu Biserica particulară, care este capabilă să stea în justiție, poate
dobîndi bunuri, dar proprietatea trece imediat Bisericii universale, ei
rămînîndu-i numai folosința. Același lucru se întîmplă cînd Biserica cen-
trală îi constituie, bisericii particulare, un patrimoniu. Aceasta are numai
folosința acestui patrimoniu, nu și proprietatea, care rămîne tot Bisericii
centrale. Autorii susținători ai acesteii teorii, au considerat Bserica par-
ticulară ca un membru inseparabil al Bisericii universale și cu «statio-
nes fisei» care erau de sine stătătoare în cercul lor de activitate, însă
toate erau numai părți ale casei generale a Statului (N. Milaș, Drept,
bis. p. 426).
Asemănarea poate fi folosită pentru a evidenția raportul de depen-
dență și de independență • în același timp între Biserica centrală —
aceasta este însă eparhia, nu întreaga biserică •— și biserica particulară,
dar din această dependență nu decurg aceleași consecințe între bise-
rica particulară și Biserica centrală ca între Stationes fisei și casa ge-
nerală a Statului. în izvoarele Dreptului bisericesc se vorbește numai de
biserici particulare sau locale, și de averea fiecărei biserici în parte,
averea uneia neputînd trece alteia, sau Bisericii centrale.
Partizanii acestei teorii recunqsc, că începînd de la Constantin cel
Mare, împărații îmbrățișând creștinismul, n-au avut pentru ce să inter-
vină să reglementeze sau să modifice caracterul proprietății bisericești,
ci dimpotrivă, ei au dat va'loare legală regulamentelor adoptate de Bi-
serică, respectîndu-i concepția în materie de proprietate. în timpul cît
Biserica trăise separată de Stat, își agonisise un bogat patrimoniu, pe
care-1 administra și-1 folosea după norme proprii. împărații se găseau
deci în fața unui întreg sistem de dispoziții canonice, pe care Biserica
și le fixase și la care n-ar fi renunțat așa de ușor. De aceea primele lor
dispoziții referitoare la chestiuni bisericești, reprezintă concepția Bise-
ricii asupra chestiunilor despre care tratau legile.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 471
Acceptînd acest mod de a vedea, susținătorii teoriei, că singură
Biserica universală este subiect al întregii proprietăți bisericești nu se
mențin obiectivi și la interpretarea textelor. Astfel, cuvintele «ad jus ac
Dominium christianorum» din edictul lui Constantin și Licinius din 312,
ei le interpretează că s-ar raporta mai mult la Biserica universală de-
cît la comunitățile creștine, deși din text nu poate fi trasă o asemenea
concluzie, tot astfel în privința textului edictului din Milan, din 313,
în care termenii sînt mult mai defavorabili tezei lor. Aici este vorba de
«corpus christianorum id est ecclesiarum», iar nu de Ecclesia. Cu toate
acestea, ei afirmă că împăratul nu putea înțelege altfel expresia «corpus
christianorum», decît ca Biserica universală, căreia îi revine proprieta-
tea averii bisericești. Partea explicativă a expresiei corpul creștinilor
«id est ecclesiarum» arată că trebuie să se înțeleagă toate biseri-
cile particulare, cărora urma să li se restituie bunurile confiscate. Aces-
tea sînt socotite ca subiecte ale proprietății bisericești, iar nu Biserica
universală.
Aceeași concluzie s-a încercat să se scoată din Constituția împă-
ratului Constantin din anul 321, prin care a acordat Bisericii «factio
testamenti passiva», capacitatea de a putea primi liberalități, prin acte
de ultimă voință. Rivet recunoaște că savantul comentator al Codice-
lui Teodosian, J. Codofredus comentează această lege spunând că ea a
avut ca scop să dea posibilitatea să se lase legați oricărei biserici orto-
doxe «ecclesiae cuicumque catholioae», dar adaugă că aceasta nu în-
seamnă că el a voit să stabilească o opoziție între Biserica univer-
sală și bisericile particulare. Biserica universală manifestindu-se numai
prin instituțiile sale particulare, se poate foarte bine ca unei instituții
bisericești să i se atribuie proprietatea, fără ca prin aceasta să se ad-
mită că Biserica particulară este subiect de proprietate independent de
Biserica universală.
Constituția' împăraților Marc,ian și Valentinian din anul 455, nu face
nici o deosebire între Biserica și capela martirilor, ceea ce înseamnă
că acest text se referă și tratează ca subiect de drept biserica particu-
lară, iar nu Biserica universală.
Dreptul roman, în mod constant, a privit bisericile particulare ca
subiect de drept. Dacă Biserica universală ar fi fost privită ca singur
subiect al proprietății bisericești, nu s-ar putea explica ce rost au mai
avut dispozițiile pe care le întâlnim în legile și novelele împăraților
bizantini, din care se vede că nu se făcea nici o restricție bisericilor
particulare, în favoarea Bisericii universale, în privința dreptului de
dobândire. Astfel, de dispoziții găsim la Justinian, cînd hotărăște ce se
va întîmpla cu averea pe care episcopul sau clericul ar lăsâ-o prin tes-
tament pe numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă Biserica cen-
trală ar fi fost considerată ca proprietară a întregii averi bisericești, ar
fi urmat ca acesteia să-i revină de drept cel puțin nuda proprietate,
folosința sau «bonorum possesio» putînd xămîne bisericii locului. Dispo-
ziția novelei 131, cap. 9 este însă clară și categorică, hotăriînd că în
asemenea cazuri, proprietatea averii lăsată moștenire, trece bisericii
locului în care testatorul și-a avut domiciliul. Iar dacă cineva ar indica

•472 DREPT CANONIC ORTODOX
moștenitor pe unul dintre sfinți, sau iar lăsa un legat, fără să numească
în mod special, loicul în care se află caisa pioasă, dar în acest loc sau
cetate sînt mai multe case de rugăciune ale aceluiași sfînt, trebuie să
se dea celei mai sărace. Dacă nu există casă de rugăciune cu hramul
sffîntului trecut ca moștenitor în testament, în orașul de reședință al
testatorului, să se caute dacă nu există vreuna în eparhia testatorului ;
dacă se află, aceasta moștenește averea lăsată ; iar dacă nu se găsește
nici în cuprinsul eparhiei, atunci moștenirea se atribuie bisericii orașu-
lui unde și-a avut testatorul reședința, pentru ca moștenirea să nu iasă
din cuprinsul eparhiei.
Din aceste dispoziții ale lui Justinian se vede limpede că pentru
dreptul Bisericii Orientale, nu se mai poate pune problema dacă Bise-
rica centrală poate fi considerată singura proprietară a bunurilor bise-
ricești, ch-iar și numai cu nuda proprietate — bunurile bisericilor locale
constituind numai părți ale averii totale ale Biserici. Nu s-ar mai fi
ivit discuție, cui să-i revină proprietate bunurilor lăsate de cineva prin
testament, pe numele unui sfînt, al cărui hram nu l-ar fi avut nici o
biserică din localitatea testatorului, dacă doctrina ș,i practica ar fi fost
că Biserica centrală este subiectul proprietății tuturor bisericilor locale.
Textul novelei este prea clar, pentru ca să se poată da loc altor in-
terpretări, căci bunurile nu vor ieși în nici un caz din eparhia testa-
torului. Din acest punct de vedere Dreptul bisericesc oriental se gă-
sește în deplină concordanță cu izvoarele de Drept bisericesc, în timpul
cînd Biserica nu era separată (N. Milaș, Dreptul bis. p. 427). în aceste
izvoare fiecare biserică locală este arătată ca subiect al proprietății
bisericești, dobîndită printr-un mijloc legal : donație, moștenire, testa-
ment, cumpărare etc.
Textul can. 38 și 40 apostolic, al can. 24 și 25 Antiohia, și ale ca-
noanelor 26/34 și 35/41 Cartagina, arată limpede că fiecare biserică lo-
cală este considerată independentă și persoană juridică completă, în
raporturile cu celelalte biserici și cu un al treilea, prezentîndu-se cu
toate drepturile unui posesor. Potrivit dispoziției lui Justinian, bu-
nurile bisericești nu pot fi trecute de la o biserică la alta, ca un drept
al acesteia din urmă. Numai în virtutea dragostei se pot ajuta între
-ele bisericile locale, dintr-o eparhie, sau eparhiile între ele. Astfel, atît
din dispozițiile canoanelor, cît și din dispozițiile legislației lui Justi-
nian, rezultă clar că Biserica întreagă nu poate fi proprietară a tuturor
bunurilor bisericești, pentru că în acest caz nu ar mai fi nevoie să se
facă distincție între bisericile car-e aparțin diferitelor orașe sau enorii,
nici despre bisericile care sînt situate în locul sau enoria în care a
murit testatorul, nici, în lipsa previziunii din partea testatorului între
biserica pe care el ar fi iubit-o în mod excepțional și ar fi cercetat-o,
mai ales, de celelalte biserici.
Din punct de vedere patrimonial, legislația lui Justinian nu cunoaște
biserică, ci biserici. Pe lîngă bisericile locale, Dreptul Bisericii Orien-
tale, recunoaște că au drept de proprietate și mînăstirile, azilele- de
săraci, orfelinatele și toate așezămintele de binefacere cu caracter re-
ligios, care iau ființă cu aprobarea bisericii și funcționează sub contro-
lul ei.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 473
în dreptul lui Justinian, fiecare mînăstire este o persoană juridică
proprietară a unui patrimoniu propriu, mărit și cu bunurile monahilor,
care odată cu intrarea lor în mănăstire, treceau acesteia toate drepturile
lor patrimoniale, dreptul de proprietate al mînăstirii, absorbind pe acela
al monahului (Nov. 5 c. 5; Nov. 76 pune. ; Nov. 23 c. 38, c. 42). Mînăs-
tirea putea folosi toate modurile de dobîndire.
Imediat după încetarea persecuțiilor biserica a favorizat și dezvol-
tarea operelor de caritate, dar mai ales cu începutul secolului V iau
ființă multe instituții de binefacere. Laici sau clerici generoși, au în-
temeiat așezăminte de caritate : spitale, azile etc., care au rămas totuși
proprietatea unei biserici sau a fondatorilor pînă în secolul V și mai
ales începutul sec. VI, cînd legislația lui Justinian le-a recunoscut per-
sonalitatea juridică independentă. Sf. Ioan Hrisostom însuși a sprijinit
organizarea acestor instituții, cu patrimoniu separat, administrat cu eco-
nomi, deosebit de cel al Bisericii, sub controlul episcopului. Patrimoniul
acestor așezăminte nu constituie o parte a întregii proprietăți biseri-
cești, grevată numai de o afectare specifică, ci el aparținea în mod real
instituției însăși. Din cauza controlului și supravegherii pe care le
exercita episcopul asupra acestor așezăminte, unii autori au tăgăduit
personalitatea juridică a acestor așezăminte de caritate. Dar după cum
observă un alt autor (Cille. P., La personalite juridique en droit eccle-
siastique, Malines, 1927, p. 26), aceștia ar fi trebuit să dovedească mai
întîi că episcopul exercita supravegherea și controlul în calitatea de
proprietar sau reprezentant al Bisericii proprietare, iar nu cu singurul
scop de a face să se respecte voința fondatorului. Fiecare din gestiu-
nile distincte ale acestor așezăminte apare nu numai ca o autonomie
administrativă, avîind bugetul său aparte și oameni special însărcinați
cu administrarea lui, ci ca o adevărată autonomie patrimonială din punct
de vedere al proprietății, ca și din punct de vedere al administrației.
Acestea sînt tot atîtea mici patrimonii independente (Salleilles, De la
Personalite juridique, p. 149).
Aceste așezăminte puteau primi donații, moșteniri, legate și fi-
dei comise; aveau dreptul să încheie un contract de emfiteoză cu o
biserică sau cu un alt așezămînt și puteau moșteni pe administratorii lor
morți, fără testament (Cod. I, 2, 19 ; I, 2, 23 ; Nov. 13, c, 12 ; Nov. 5,
c. 2 ; Cod, I, 2, 42, 3).
în legătură cu caracterul juridic al acestor așezăminte, adică cine
este adevăratul lor subiect de drept, s-a susținut că aceste instituții de
caritate ar fi niște colegii instituite de săracii și infirmii îngrijiți în ele,
aceștia fiind adevărații proprietari ai bunurilor așezămintelor, aceștia
constituind subiectul de drept al proprietății instituțiilor.
Că aceste așezăminte de caritate, nu pot fi asimilate unor corpora-
țiuni sau colegii formate din săraci și infirmi îngrijiți în ele, rezultă
din însăși natura lor, căci .infirmii, orfanii, călătorii, ca toți cei care
formează specificul fiecărei instituții, n-au însărcinarea să administreze
aceste instituții. Ele n-au luat naștere prin voința comună a acestor
beneficiari, ci prin actul episcopului care aprobă înființarea unor ase-
menea așezăminte, fixînd și modul lor de administrare. Așezămîntul
însuși este, așadar, subiect al dreptului de proprietate.

474 DREPT CANONIC ORTODOX
In Biserica Orientală, după legislația bisericească și legislația gre-
co-romană, toate aceste instituții, alături de bisericile locale și de mî-
năstiri sînt subiecte ale dreptului de proprietate, independente, spre
deosebire de biserica Romano-catolică, unde biserica centrală prin papa,
este singura proprietară a tuturor bunurilor bisericești, bisericile parti-
culare și celelalte instituții bisericești apărînd ca simple uzufructuare.
b. Papa, subiect al întregii proprietăți bisericești. Avînd putere
supremă în Biserică, papa își exercită această putere și în do-
meniul bunurilor. După ce multă vreme s-a susținut că proprie-
tară a întregii averi bisericești este Biserica universală — fiindcă așa
după cum Biserica este una prin unitatea scopului pe oare-1 urmărește,
unul trebuie să fie și subiectul proprietății bisericești— prin Codex
Juris Canonici s-a temperat această teorie, recunoscîndu-se că proprie-
tatea bunurilor. aparține scaunului apostolic, a acelor persoane morale
care au dobîndit în mod legitim respectivele bunuri (Codex Juris Ca-
nonici. 1917, can. 1499, 62); dar în realitate situația a rămas aceiași,
pentru că prin canonul 1518 s-a prevăzut că Pontiful roman este supre-
mul administrator și împărțitor al tuturor bunurilor bisericești. (Vezi
Si art. 331 C.J.C. — 1983).
Această recunoaștere este egală cu dreptul de proprietate, căci nu
se poate ca cineva să dispună și să împartă un bun oare nu-i aparține,
asupra căruia nu-și poate justifica titlul de proprietate. De altfel, Pon-
tifului roman i s-a recunoscut și rezervat dreptul de a conferi și bene-
ficiile în toată Biserica (C.J.C. can. 1431). în virtutea acestor drepturi
Papa poate să dispună, prin urmare, de toate beneficiile și de toate bu-
nurile din Biserica Romano-catolică. Doctrina canonică ortodoxă leagă
de personalitatea juridică recunoscută singuraticile biserici și dreptul
de proprietate, dreptul de administrare și folosință, exercitate sub
supravegherea și controlul autorității bisericești superioare, suprave-
ghere și control care nu presupun dreptul de imixtiune, putînd impune
— spre exemplu — trecerea unei părți a averii de la o biserică la alta.
c. Dumnezeu, Mîntuitorul Hristos, un înger sau un sfînt, subiect al
proprietății bisericești. Au fost autori care au susținut că subiectul pro-
prietății bisericești poate fi Dumnezeu, Mîintuitorul Hristos, un înger
sau un-sfînt, sub protecția căruia creștinii au pus o anumită biserică, cu
toate bunurile ei, alegînduTl ca hram. Susținătorii acestei teorii au luat
ca act de plecare și de sprijin asemănarea dintre «consacratio», actul prin
care creștinii dau caracter de sfințenie bisericii și hramurilor ei, și «de-
dicatio», actul prin care, după concepția Dreptului roman, anumite bu-
nuri erau trecute în proprietatea zeilor. In această asemănare s-a pier-
dut din vedere deosebirea fundamentală despre divinitate la creștini și
păgîni, și că aceste două acte, consacratio și dedicatio, nu dau naștere
la aceleași consecințe juridice. La romani, dedicatio, era un act solemn
exercitat în numele poporului roman, printr-un magistrat superior sau
prin magistrați speciali (duoviri aedi dedicandae), cu intervenția unui
Pontif, prin care un lucru, temporar ieșea complet din patrimoniul par-
ticularilor și rămînea complet «extra comercium», dar în proprietatea
statului, care trebuia să-i respecte scopul religios.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 475
Prin consacratio, așadar, bunurile consacrate dobîndesc caracter
de sfințenie, dar nu ajung proprietatea statului și nu sînt excluse com-
plet din circuitul comercial. în anumite condiții, unele obiecte cu
caracter de sfințenie, pot fi ipotecate, vîndute, etc. (vezi Cod. I, 2, 21 ;
Nov. 120, c. LI), lucru ce nu s-ar mai fi putut dacă ar fi ajuns proprieta-
tea lui Dumnezeu. Proprietar al lucrurilor sfințite, după cum am văzut
ajunge fiecare biserică locală în parte.
Concepția aceasta, că prin consacrare locașul destinat cultului trece
în proprietatea parohiei, se desprinde și din Statutul pentru organizarea
și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 177, în care se prevede
că «O biserică particulară, imediat după sfințirea ei trece în proprie-
tatea și folosința parohiei, cu tot terenul și clădirile afectate ei».
Concepția creștinilor despre divinitate nu îngăduie să se atri-
buie oricărei persoane a Sfintei Treimi, calitatea de proprietară a bu-
nurilor bisericești. Dacă s-ar admite spre exemplu, că Mîntuitorul Hristos
este proprietar, implicit s-ar admite că El este egal celorlalți oameni
s-au persoane juridice și că poate fi supus la drepturi și datorii. Dar,
Dumnezeu, Mîntuitorul Hristos, nu se poate găsi în raporturi juri-
dice din care să rezulte pentru El drepturi și datorii.
In Dreptul roman se putea atribui zeilor proprietatea lucrurilor ce
li se dedicau, pentru că aceștia erau priviți ca persoane fizice cu exis-
tență materială ca și oamenii, iar nu persoane cu totul spirituale,
în afară, de legăturile materiale, cum socotesc creștinii pe Dumnezeu.
Susținătorii acestei teorii au crezut că pot înlătura acest inconvenient
dacă spun că Dumnezeu ca ființă spirituală, nu este proprietarul bunu-
rilor bisericești în mod nemijlocit, ci prin intermediul sfinților, care,
avînd calități omenești pot sta în raporturi legale cu ceilalți oameni
sau cu celelalte persoane morale, și astfel pot ajunge proprietari ai bu-
nurilor bisericești. După învățătura Bisericii Ortodoxe, sfinții sînt întra-
devăr mijlocitori pe lîngă Dumnezeu pentru creștini, dar din această
situație nu se poate trage concluzia că și Dumnezeu se poate folosi de
sfinți pentru a dobîardi proprietatea asupra lucrurilor bisericești, con-
sacrate de creștini. De altfel Dumnezeu nu are nevoie de nici un act
de consacrare și nici de un mijlocitor ca să ajungă proprietar al bunu-
rilor pămîntești. în afară de aceasta, sfinții înșiși nu pot fi subiecte de
drepturi patrimoniale după moarte. Am văzut în ce sens trebuie înțe-
leasă și executată o dispoziție testamentară prin care cineva instituie
un sfînt ca moștenitor, sau lasă un legat.în favoarea lui, potrivit legis-
lației lui Justinian (Cod. I, 2, 25/26, § 1). Nu ajungeau proprietari ai
bunurilor constituite, Mîntuitorul Hristos sau sfîntul oare fusese insti-
tuit moștenitor, ci Biserica locală sau eparhială, care ar fi avut hramul
sfîntului în favoarea căreia fusese făcut legatul.
d. Comunitatea bisericească, subiect al proprietății bisericești. Re-
forma lui Luther, prin accentuarea spiritului laicizant în Biserică a avut
urmări și în privința atribuirii calității de proprietar al averii biseri-
cești. Potrivit acestei concepțiuni, unii eanomiști au susținut că subiect
al proprietății bisericești este comunitatea bisericească formată din toți
creștinii unei parohii. Dar N. Milaș susține că după Dreptul canonic al
Bisericii Orientale, «comunitatea bisericească nu poate fi subiect al

•476 DREPT CANONIC ORTODOX
proprietății bisericești, fiindcă atunci s-ar putea contesta Bisericii per-
sonalitatea juridică» (N. Milaș, Dr. B. p. 425).
Din legislația lui Justinian, se vede că, în concepția creștinilor Bi-
serica, lăcaș de închinare, era socotită subiect al dreptului de pro-
prietate. Aceasta putea să moștenească o liberalitate testamentară, iar
nu comunitatea creștinilor. Numai așa se explică de ce în cazul cînd dis-
poziția testamentară era lipsită de precizie, liberalitatea se atribuia
Bisericii pe care testatorul o cercetase mai des. In termenii folosiți de
Justinian, nu poate fi vorba de corpul creștinilor din enorie, ci de loca-
șul sfînt. După doctrina și practica Dreptului Bisericii Ortodoxe Orien- x
tale, dacă membrii comunității creștine ar fi proprietari ai averii bise-
ricești, ei ar trebui să se bucure în același timp și de dreptul de admi-
nistrare și folosire a acestei averi, acest fapt fiind o consecință directă
a dreptului de proprietate. Dar canoanele acordă aicest drept, numai cle-
ricilor nu și laicilor. Laicii pot numai colabora la administrarea averii
bisericești, ei fiind datori să înzestreze cu cele de trebuință bisericile
și pe preoții lor. Din faptul acesta însă, că membrii comunității se în-
grijesc de biserică și contribuie prin darurile lor la agonisirea averii
bisericești, nu se poate ajunge la concluzia că dreptul de proprietate
asupra acestor averi revine comunității. «Căci deși membrii comunității
bisericești au dat contribuții pentru scopuri bisericești, totuși ei n-au
dreptul să dispună independent de acestea, ci numai cu aprobarea au-
torităților bisericești care au supravegherea supremă peste fiecare bi-
serică locală în parte» (N. Milaș, Dreptul Bis. p. 426). Chiar acolo unde
comunitățile bisericești, parohiale, exercită dreptul de administrare și
conducere asupra averii bisericilor, ele nu exercită acest drept în cali-
tate de proprietar, ci ca reprezentanți ai acelei averi. Șaguna, deși con-
sideră pe Mîntuitorul Hristos, proprietar al averii bisericești, explică
bine raportul comunităților cu averea bisericească pe care o adminis-
trează. «Dreptul care compete (este de competența) parohiilor singura-
tice spre a administra și conduce averile lor parohiale -— spune Șaguna
— este indiscutabil… Dar cînd stabilim acest principiu de drept în fa-
voarea comunelor- bisericești parohiale atunci totodată trebuie să ob-
servăm și aceea că comunele bisericești parohiale nu exercită acest
drept de admioistrațiune și conducere a averilor bisericilor lor ca pro-
prietari ai acelor averi bisericești, căci acelea după înființarea lor au
ieșit din posesia binefăcătorilor și au trecut în posesia bisericii lor, și
au căpătat denumirea de «averi domnești și ale săracilor»; ci comu-
nelor parohiale le compete (conferă) acest drept ca unor reprezentanți ai
acelor averi» (Compendiu de Drept canonic, Ed. a 3-a, 1913, p. 169). Exer-
citînd dreptul de administrare asupra averii bisericești, comunitățile nu
se pot sustrage controlului episcopului respectiv care trebuie să se
convingă dacă administrarea și folosirea averii bisericești se face po-
trivit rînduielilor stabilite de sfinții Părinți în canoane.
Din legislația lui Justinian cu deosebire se vede că nu comunități-
le, ci bisericile și casele pioase ca locașuri s-au bucurat de dreptul de
proprietate asupra averii bisericești (Cod. I, 2, 15), ca persoane juridice.
Legislația bizantină a fost cît se poate de favorabilă în privința re-
cunoașterii personalității juridice bisericilor și caselor pioase. Se recu-

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 477
noștea personalitatea juridică unei case pioase, cîteodată chiar înainte
de a fi luait ființă. Era de ajuns ca cineva să facă o donație unui așe-
zămînt care se va construi mai tîrziu, pentru ca acest așezămînt să fie
socotit ca și cum ar fi luat ființă și să dobîndească bunuri imediat, după
transcrierea sau insinuarea acelei donații. înainte de legislația lui'
Justinian, prin care s-a reglementat în cele mai mici amănunte, condi-
țiile în care poate fi construită și apoi administrată o mînăstire, împă-
ratul Zenon dăduse o constituție, prin oare stabilea că cineva poate să
facă donație de lucruri imobile sau mobile, unui așezămînt care se va
construi mai tîrziu, oare nu exista deci' în momentul donațiunii (Cod. I,
2, 15).
Donația trebuia transcrisă, căci pe baza transcrierii donatorul pu-
tea fi constrîns de episcop să construiască instituția pentru care donase,
iar în cazul cînd nu reușea el, rămîneau obligați să realizeze aceasta
moștenitorii lui. In schimb, donatorul dobîndea un drept de administrare
asupra instituției întemeiate și asupra bunurilor dona_te, ceea ce putea
constitui un motiv de emulație, pentru a face donație bisericilor și așe-
zămintelor cu scop evlavios.
Acest drept de administrare nu însemna însă drept de proprietate
al fondatorilor, laici sau clerici, asupra bunurilor care prin consacrare
dobîndeau caracter de sfințenie și treceau în proprietatea Bisericii, căci
administrarea se făcea sub controlul episcopului. Au fost desigur și exa-
gerări, cînd fondatorii s-au considerat mai departe proprietari ai insti-
tuției întemeiate, de care dispuneau ca de oricare alt bun din proprie-
tate. Aceste exagerări, împotriva cărora a luat atitudine energică au-
toritatea bisericească nu poate îndreptăți teoria că laicii, comunitățile,
pot fi subiect al proprietății bisericești..
Nici existența epitropilor cu atribuțiuni în administrarea bunurilor
bisericești nu contrazice aceasta. Epiltropii sînt aleșii creștinilor mireni
nu ca reprezentanți ai averii bisericești, oi ca reprezentanți ai mireni-
lor, pentru a colabora cu preotul la conducerea și administrarea acelei
averi. Conducerea tuturor afacerilor bisericești, deci și administrarea
averii este rezervată ierarhiei. Laicii, a căror poziție «în biserică este
determinată de organizația fundamentală .a Bisericii, prin care se pre-
scriu raporturile dintre drepturile ambelor părți ale Bisericii)) (N. Milaș,
Op. cit., p. 182), sînt chemați numai să colaboreze la conducerea aces-
tor afaceri.
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe
.Române, din februarie 1949, prin art. 186 declară persoane juridice de
drept public, parohiile, protopopiatele, mînăstirile, episcopiile, mitropo-
liile. Aceasta înseamnă că proprietar al averii bisericești nu este
instituția : biserica sau mînăstirea, nici oficiul : oficiul parohial, proto-
popesc, episcopal, mitropolitan sau patriarhal, cum ar rezulta din canoa-
ne și legislația biz antină (can. 40 ap. ,• 24, 25 An/ti oh ; No vela 120, 121
a Îmi Justinian), ci fiecare parohie, protopopiat, mînăstire, episcopie,
mitropolie și patriarhie, adică Biserica întreaga. Pe de altă parte, art.
41 din Statut precizează că «parohia este comunitatea bisericească a
credincioșilor, clerici și mireni, de religie creștină ortodoxă, așezați pe
un anumit teritoriu, sub conducerea unui preot paroh». De aici s-ar pu-

•478 DREPT CANONIC ORTODOX
*
tea deduce ca proprietar al bunurilor sau averii bisericești parohiale
este «comunitatea creștinilor, clerici și mireni» care formează parohia.
Dacă la acestea am adăuga dispoziția art. 37 din Legea pentru regi-
mul general al cultelor religioase din Republica Socialista România, din
4 august 1948, unde se prevede că în caz de trecere a credincioșilor de
la un cult la altul, trece cu ei în mod proporțional și averea, am putea
deduce că într-adevăr în Biserica Ortodoxă Română și în Republica
Socialistă România s-a admis teoria că comunitatea credincioșilor este
subiect al proprietății bisericești. Acest principiu adoptat de Legea pen-
tru regimul general al cultelor a'fost stabilit nu ca să admită o anumită
teorie asupra subiectului proprietății bisericești, ci ca să rezolve în
modul cel mai echitabil cu putință și unitar, dificultățile care ar putea
rezulta în privința averii, în cazul trecerii credincioșilor de la un cult
la altul, căci neavînd toate cultele aceeași doctrină în privința subiec- ,
tului proprietății bisericești, nu s-ar fi putut ajunge niciodată la o so-
luție unitară și echitabilă. De altfel, dezlegarea diată de lege pentru
regimul general al cultelor, corespunde faptului că nici un cult
nu poate să facă abstracție, indiferent de concepția pe care ar avea-o
despre subiectul proprietății bisericești, — că anume averea bisericească
este supusă, cînd este vorba de folosire, scopului pentru care se admite
dobîndirea de avere, adică întreținerea cultelor și clerului, prin urmare,
dreptul de proprietar, cu privire la averea bisericească, nu se exercită
după voința testatorului, ci după normele stabilite în strînsă legătură cu
scopul averii.
Din cele de mai sus rezultă clar că nu pot ajunge subiect al pro-
prietății bisericești, comunitățile credincioșilor, dreptul de proprietate
recunoscut într-o asemenea măsură laicilor asupra bunurilor ce formau
patrimoniul unui așezămînt evlavios întemeiat de ei, de către legislația
bizantină, fiind o măsură cu caracter provizoriu, pentru încurajarea fo-
losirii averii în scopuri evlavioase. Dreptul canonic al Biserici n-a con-
firmat o asemenea practică, potrivit căreia — laicii deci și comunitățile
credincioșilor laici —• ar putea avea în proprietate bunuri bisericești.
e. Statul, autoritatea publică subiect al proprietății bisericești. Ca
urmare a concepției introduse de protestantism și a doctrinei oare exa-
gerează consecințele principiului suveranității absolute a Statului, s-a
susținut că proprietar al averii bisericești nu poate să fie decît Statul.
Am văzut că Biserica a posedat bunuri atît înainte cît și după recunoaș-
terea creștinismului ca religie a Imperiului. Am. văzut că dreptul de
existență implică dreptul de proprietate. Ca atare Statul nu poate pre-
tinde dreptul de proprietate asupra bunurilor bisericești, deci în mă-
sura în oare ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra averii par-
ticularilor. Cu alte cuvinte, nu poate avea acest drept asupra bunurilor
bisericești. Atît din prevederile canoanelor Bisericii, cît și din dispozi-
țiile legilor romano-bizantine se vede că totdeauna s-a făcut distincție
între bunurile Bisericii, care s-au bucurat de anumite privilegii de care
nu puteau beneficia și bunurile particularilor — și între bunurile Statu-
lui (Nov. 131, 10—15; Basil. 5 tit. 3). De altfel, principiile Dreptului ro-
man, nu îngăduiau ca asupra aceluiași lucru, doi să exercite în același.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 479
tmp, în mod complet proprietatea și posesiunea (Dig. 13, 6, 5, § 1.5 ,•
Basil. V, 13, 1).
Vom vedea, cînd vom. vorbi despre administrarea averii bisericești
•că autoritatea publică poate-să exercite anumite drepturi asupra acestei
averi îndeosebi dreptul de conitr-ol, spre a se conviîige că averea Bisericii
și mai ales sumele pe care el le-a pus la dispoziție nu sînt folosite în
scopuri străine de misiunea Ei, în scopuri în oare ar fi în mod evident
împotriva intereselor Statului. Din acest drept de control nu se poate
ajunge la concluzia că Statul este proprietar al averii bisericești. Căci
dreptul de control nu naște dreptul de proprietate. Nici episcopii n-au
putut ajunge să fie recunoscuți ca proprietari ai bunurilor bisericești din
eparhia lor, pe motivul dreptului de control pe care-1 exercită în mod
canonic asupra acestor bunuri. Aceeași lipsă de temei o are și susți-
nerea că Statul, autoritatea publică, este subiectul proprietății biseri-
cești.
Din însăși privilegiile de care s-au bucurat bunurile bisericești, se
vede că dreptul de proprietate, recunoscut fiecărei biserici locale, fie-
cărei m'înăstir'i și fiecărui așezămînt cu scop evlavios, în parte s-a re-
cunoscut și s-a exercitat în strîosă legătură cu scopul averii bisericești.
Să vedem care au fost privilegiile de care s-au bucurat, în mod
deosebit bunurile bisericești.
f. Privilegiile averii bisericești. Atitudinea binevoitoare a împăraților
creștini față de Biserică, ajutînd-o să-și mărească patrimoniul, s-a ma-
nifestat nu numai prin restituirea averilor care-i fuseseră confiscate în
timpul, persecuțiilor și prin donarea altor bunuri din patrimoniul lor
particular sau al Statului, ci și prin ocrotirea averii bisericești de dife-
rite impozite, la care erau supuse bunurile celorlalte asociații recunos-
cute în Stat, și ale particularilor. Legile romane recunoșteau astfel de
scutiri acordate cîtorva categorii de profesiuni (Cod. Theod. VI, 35 ;
VI, 2; 13, 3) așa încît acordînd și Bisericii, se arăta că ea este prețuită
tot atît.cît erau acele profesiuni. Față de Biserică asemenea scutiri pu-
teau fi socotite mai degrabă o reparație «pentru cofiscările pe care
ea le îndurase în primele trei secole».
O primă măsură pentru favorizarea proprietăților bisericești prin
scutire de impozite, a luat împăratul Constantin cel Mare prin legea
din anul 315, prin care odată cu bunurile lui particulare și oasele a
doi demnitari — Eusebiu, fost consul, și Arsaciu —, a scutit bisericile
ortodoxe de impozitele la care ar fi fost obligate pe baza legilor în
vigoare (Cod. Theod. XI, 1, 1). Aceasta a fost interpretată în mod dife-
rit în privința întinderii ei. Unii autori susțin că prin ea s-a hotărît ca
toate averile mobile și imobile care aparțin Bisericii să fie scutite de
orice impozite ordinare (N. Milaș, Op. cit., p. 432). A . Ferradou (Des biens
des monasteres a Byzance, p. 217) afirmă că împăratul Constantin cel
Mare a acordat Bisericii o imunitate completă oare n-a fost însă res-
pectată, cu toate străduințele Bisericii de a-și scăpa bunurile de impo-
zite. Alții (Rivet, Op. cit., p. 77, 78) cred ~că textul legii nu se pretează
la această interpretare ci se referă numai la lăcașurile bisericilor, nu
și la bunurile lor mobile și imobile. Căci dacă intenția împăratului ar
fi fost să scutească toate bunurile bisericești, n-ar fi zis simplu «Eccle-

480 DREPT CANONIC ORTODOX
sias», ci ar fi zis «res ecclesiarum», folosind termenul «res», așa cum a
folosit pentru determinarea averii lui particulare. Această interpretare
corespunde într-adevăr mai mult termenilor în care este redactată legea,
acest punct de vedere fiind întărit în același timp și de măsuri ale îm-
păraților următori, din'oare se poate vedea că Biserica nu s-a bucurat
de o scutire generală de impozite, pentru tot patrimoniul ei. Astfel, îm-
păratul Constantin, prin legea din 360, nu rezolvă favorabil cererea
episcopilor adunați la sinodul de la Armini, de a scuti de impozitul fun-
ciar bunurile bisericești. El scutește Biserica și pe clerici, numai de
sarcinile umilitoare «munera sordida» sau de sarcinile noi sau extra-
ordinare (Cod. Theod. XVI, 2, 35) ; menține însă toate celelalte sarcini,
de unde se vede că atît clericii cît și bunurile bisericești nu se bucurau
de o scutire completă de impozite. împăratul Iulian Apostatul, a abro-
gat toate privilegiile acordate Bisericii, de împărații Constantin și Con-
stantin revocînd și confiscînd toate donațiile și liberalitățile pe care
aceștia și particularii le făcuseră Bisericii (Cod. X, 3, 1; XII, 1, 50;
XIII, 1, 4). După afirmația istoricului Sozomen (Ist. Bis. VI, 3), repune-
rea Bisericii și creștinilor în drepturile pe care le aveau înainte de
Iulian, a făcut-o împăratul Jovian. Dar o lege care să previadă scutirea
proprietății bisericești de sarcinile care erau impuse proprietăților par-
ticulare, a publicat, pentru Occident, în anul 382, împăratul Valentinian
(Cod. Theod. XL, 16, 15), cu o întreagă listă de «munera sordida», de
care erau scutite bisericile ; iar pentru Orient, împăratul Teodosie I, în
anul 390 (Cod. Theod. XI, 16, 18). Din redactarea acestor legi, se vede
că acești împărați au înțeles să scutească numai de «munera sordida»,
nu și de sarcinile extraordinare de la care nu se putea sustrage nimeni.
Biserica însăși a renunțat la scutirea completă de impozite, fiindcă era
pătrunsă de dorința de a contribui din partea ei la cerințele financiare
ale Statului (N. Milaș, Op. cit., p. 432).
După moartea împăratului Teodosie, amenințările barbarilor împu-
ținîndu-se și ca urmare Statul nemaiavînd nevoie ,așa de mare pentru
întreținerea armatei, s-a dat Bisericii scutirea și de sarcini extraordinare,
rămînînd astfel impusă numai la impozitele ordinare. împăratul Honoriu,
pentru Occident, a dat o serie de legi, prin care confirma și urmărea să
impună respectarea acestor privilegii, chiar prin aplicarea de amendă
(Cod. Theod. XVI, 2, 29, 30; XI, 16, 21, 22). Observînd că amenda nu
impunea respectarea privilegiilor a înlocuit amenda cu «exilio perpetuas
deportationis» (Cod. Theod. XVI, 2, 40).
în Orient, succesorul lui Arcadius, împăratul Teodosie II,
a recunoscut Bisericii scutirea de sarcinile înjositoare, dar le-a mai re-
dus numărul, întreținerea drumurilor și podurilor nemiaifiind socotită
(Cod. Theod. XV, 3, 6). El a scutit însă cîteva biserici chiar de impo-
zitele ordinare. A^stfel a favorizat Biserica din Tesalonic (Cod. Theod.
XI, 1, 33), dar acordîndu-i acest privilegiu, a făcut-o atentă ca să nu
facă din el un mijlie de a păgubi Statul, anunțând ca bunuri ale ai, și
proprietăți ale altor biserici, sau ale particularilor. De" scutiri speciale
sau mai bucurat biserica din Constantinopol, și cea din Alexandria, pri-
ma formînd obiectul unei atenții deosebite din partea împăraților. în

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 481
general, Biserica nu plătea decît impozitele ordinare, fiind scutită de
contribuțiile extraordinare și de cele umilitoare.
De altfel, fără a atinge principiul că Biserica plătește numai con-
tribuțiile obișnuite, ordinare, împărații găseau mijlocul să o facă să
plătească orice contribuție dacă aveau nevoie, declarînd ordinară o
contribuție, care mai înainte fusese umilitoare. Prin aceasta Biserica
era constrînsă să plătească o contribuție pentru care mai înainte fu-
sese scutită. Astfel, împărații Honorius și Teodosiu, prin legea din anul
412, au scutit Biserica de contribuțiile pentru întreținerea drumurilor
și podurilor, aceste sarcini fiind socotite «munera sordida», dar,
aceiași împărați, puțin mai tîrziu, în anul 423, declară că aceste contri-
buții nu sînt umilitoare, și prin aceasta obligă bisericile să le înde-
plinească (Cod. Just. I, 27). La fel a procedat și Valentinian III și Justi-
nian, care au menținut scutirea de sarcinile înjositoare, dar au restrîns
numărul acestora, dar ridicînd caracterul de «sordida» la multe dintre
contribuțiile care avuseseră acest caracter mai înainte. De cele mai
multe ori, împărații au procedat la asemenea măsuri, determinați de ne-
voile imperiului, nu de vreo pornire dușmănoasă împotriva Bisericii. Va-
lentinian spune chiar că nu pot fi înjositoare contribuțiile prin care
se ajută la înălțarea imperiului. De aceea' prin legea din anul 445, a
impus și bisericilor să procure cai și căruțe pentru transporturi și cele
trebuincioase armatei (Cod. Just. I, 2, 11).
împărații recunosc însă că folosul pe care-1 are imperiul, sub această
formă de la bunurile bisericești, este mult mai mic decît acela care for-
mează scopul lor principal, și anume de a ajuta pe cei nevoiași, pe să-
raci, pe infirmi, pe suferinzi, pe văduve și pe orfani. Pentru aceasta ei
întăresc privilegiile de care s-au bucurat bisericile și bunurile lor, oprind
micșorarea lor pentru viitor. In acest sens a hotărît împăratul Marcian,
în anul 451 (Cod. Just. I, 2, 12).
Justinian a păstrat și a trecut în colecțiunea lui de legi privilegiile
acordate Bisericii, clericilor și bunurilor lor de împărații anteriori, dar
nu le-a sustras obligației impozitelor de pe urma cărora impozitele
Statului ar fi scăzut. Astfel a menținut scutirea de sarcinile umilitoare
-—• munera sordida — și de contribuțiile extraordinare (Nov. 131; c.
5), dar a schimbat caracterul • unor contribuții sau impozite, declarînd
contribuții -ordinare pe unele care mai înainte erau socotite umili-
toare, cum a fost cazul cu întreținerea drumurilor și podurilor. în le-
gătură cu limita pînă la care înțelegea împăratul Justinian să respecte
privilegiile recunoscute bunurilor bisericești, măsura luată prin Novela
46 este lămuritoare. Căci deși el interzisese înstrăinarea imobilelor bi-
sericești, totuși prin Novela 46 el a îngăduit înstrăinarea acestor imo-
bile, dacă Biserica nu avea alte mijloace diin care să-și plătească im-
pozitele. De asemenea, prin Novela 37, împăratul Justinian, araită că
bunurile arienilor să nu fie date Bisericii Ortodoxe decît cu obligația
de a plăti impozitele pe care le plăteau ereticii. Iar bunurile curiale,
care ar ajunge în proprietatea Bisericii, să fie scutite numai de impo-
zitele «descriptio lucrativorum», un impozit destul de ușor, de patru
sicii pe an ; de toate celelalte impozite datorate pentru aceste imobile,
legea nu spune nimic, ceea ce înseamnă că împăratul a înțeles ca ele
31 — Drept canonic ortodox

482 DREPT CANONIC ORTODOX
să rămînă obligatorii (Nov. 131). Tot astfel, in urma scutirii, celor 1100
magazine din Constantinopol, cu al căror venit să se îngrijească, de în-
mormântarea celor săraci (V. Nov. 59 prefața), s-a hotărît ca toate cele-
lalte magazine să plătească impozitele datorate fiscului (Nov. 43 § 1).
Mînăstirile și așezămintele cu scopuri evlavioase, erau obligate să plă-
tească impozitul funciar, (Nov. 43 § 1). Aceeași atitudine rezultă din
Novela 120 cap. 7 § 1, prin care s-a îngăduit mînăstirilor, care ar fi
prea mult datoare, pentru impozite, să poată înstrăina acel imobil din
veniturile căruia nu se poate acoperi impozitele către fisc.
Biserica, supusă fără nici o dificultate legilor fiscale, stabilește
un criteriu pentru aprecierea măsurilor care pot fi luate în legătură cu
bunurile bisericești, făcînd distincție între impozitul pe care-1 plătește
fără rezervă, pentru terenurile Bisericii, pe care împăratul le poate lua
oricînd și el nu s-ar opune, dar singură nu i le dă, și între templul lui
Dumnezeu pe care el nu-l va lăsa să se ia, și cu atît mai mult nu-l va
da arienilor, cum ar fi voit Auxențiu (Migne P.L. XVI, col. 1060).
Un alt privilegiu recunoscut bunurilor bisericești, îndeosebi loca-
șurile de cult, era așa numitul drept de azil (jus asyli, imunitas lbcalis
ecclesiarum), potrivit căruia nu puteau fi ridicați cu forța cei care se
refugiau aici, cînd erau urmăriți pentru fapte care puteau fi sancționate
chiar prin pedeapsa capitală. Prin aceasta Biserica nu s-a transformat
în apărătoarea răufăcătorilor și criminalilor, în sensul de a-i scuti de
pedeapsă — fiindcă și ea le aplica cele mai aspre pedepse —, ci a fo-
losit acest drept de azil, ca mijloc pentru îndulcirea pedepselor pre-
văzute de legile romane, și îndeosebi pentru înlăturarea pedepsei cu
moartea. Episcopii nu liberau pe refugiați, decît după ce obțineau din
partea autorităților, promisiunea că nu vor fi condamnați la moarte.
Dreptul de azil nu este prin urmare un privilegiu al bunurilor bisericești
în general, și n-a avut vreo urmare în privința măririi sau micșorării
patrimoniului Bisericii.
în legătură ou privilegiile de oare s-au bucurat bunurile bisericești,
se amintesc Clericii și bunurile lor. La început toți clericii erau scu-
tiți de orice sarcini publice, dar observîndu-se că mulți dintre cei bogați
se fac clerici numai pentru a se sustrage împreună cu averile de care
dispuneau, îndatoririlor publice, curînd s-a făcut o distincție între cle-
ricii oare nu aveau nici un fel de avere personală și trăiau din venitul
de la slujbe sau din venitul clădirilor, —• aceștia nu erau impuși — și
între clericii care aveau și avere personală — aceștia au fost obligați
să plătească sarcinile publice. Cei dintîi, cei fără avere personală, au
fost scutiți, fiindcă s-a socotit nepotrivit ca, impunîndu-li-se lor sarcini
să sufere bunurile bisericești din veniturile cărora trăiau și ei.
Am insistat mai pe larg asupra privilegiilor recunoscute averii bi-
sericești, pentru ca din dispozițiile care au stabilit aceste privilegii, să
înțelegem exact importanța măsurilor care pot fi luate oricînd de Stat,
față de bunurile bisericești. Impunerea averii bisericești la aceleași sar-
cini la care Statul impune, pentru nevoile bugetului general, toate bu-
nurile, ale instituțiilor sau particularilor, nu poate fi interpretată ca

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 483
fiind pornită dintr-o atitudine dușmănoasă. Locașurile de cult și cimi-
tirele nu intră însă între bunurile producătoare de veinit și de aceea nici
nu pot fi impuse ca celelalte bunuri, ci ținînd seama de scopul lor și în
funcție de regimul creat legal de Stat față de aceste bunuri.
t-
6. Organele competente de administrare a averii bisericești
In privința administrării averii bisericești nu putem găsi de la în-
ceputul Bisericii norme definitive. Stabilirea normelor a fost în funcție
de patrimoniul Bisericii. Un patrimoniu restrîns, format mai mult din
obiecte mobile, cum a avut Biserica la început, nu reclama un compli-
cat sistem de administrare, așa cum s-a ajuns mai tîrziu, cînd patrimo-
niul Bisericii s-a mărit și a cuprins nu numai bunurile mobile ci și
imobile. La început nici nu se concepea o separare între averea cleri-
cilor și averea Bisericii, totul constituind o pungă comună, din oare se
asigura deopotrivă întreținerea cultului, a clericilor și a săracilor. Mij-
loacele pentru strîngerea acestor bunuri, le formau darurile credincio-
șilor, între care unele erau zilnice, altele săptămînale și altele lunare.
Primele două se aduceau la altar, iar cele lunare se aduceau la casa
sau tezaurul .comun. Vieții în comun, care a fost primul mijloc prin care
clericii și-au primit întreținerea i-au urmat colectele, care se făceau
chiar din timpul sfinților Apostoli (I Cor. 16). Colectele n-au înlăturat
însă celelalte mijloace, darurile și ofrandele credincioșilor, oare au pro-
curat din abundență, cele necesare pentru cult și întreținerea clerului.
Patrimoniul Bisericii, atît cît s-a putut agonisi la început era admi-
nistrat fără prea multe reguli de contabilitate, și numai cu multa cinste,
de către episcop, cU ajutorul clerului de care avea nevoie pentru păsto-
rirea comunităților creștine, grupat în jurul episcopului, la catedrala
episcopală. Din canoanele apostolice ca și din Constituțiile apostolice,
— care se găseau deja grupate în colecții la sfîrșitul secolului III — se
poate deduce concepția pe care și-o stabilise Biserica pe baza experien-
ței, în privința administrației patrimoniului ei.
Constituțiile apostolice (Cartea II, cap. 25, 27, 35), nu îngăduie să
se ceară socoteală episcopului pentru felul cum se administrează și în-
trebuințează averea bisericii, căci el va da seamă înaintea lui Dumne-
zeu. Canoanele Sfinților Apostoli, de asemenea, hotărăsc ca episcopul
să poarte grijă de toate lucrurile bisericești, și să le administreze ca și
cum ar fi supravegheat de Dumnezeu (Can. 38). Lui nu-i este îngăduit
să-și însușească ceva din acestea, în afară de ceea ce i se cuvine pentru
întreținere, și nici să dea rudelor. Dispoziția aceasta a canonului aposto-
lic, ca și cea din Constituțiile apostolice, potrivit căreia episcopul este
singurul administrator al averii bisericești, n-a rămas însă ca un prin-
cipiu neschimbabil, ci fără a se tăgădui dreptul episcopului, s-au luat
măsuri noi cît mad potrivite pentru o bună administrare a averii biseri-
cești. După ce numărul credincioșilor a crescut și patrimoniul Bisericii
s-a mărit cu clădiri și cu terenuri întinse, episcopul a fost nevoit,

484 DREPT CANONIC ORTODOX
să-și ia ajutoare pentru administrarea acestor bunuri. Ușurarea epis-
copului în administrarea averii eparhiei s-a realizat sub două forme :
pe de o parte prin funcționarea unor organe ajutătoare ale episcopilor
ca executanți ai dispozițiunilor acestora — adică diaconii —, pe de
altă parte prin descentralizare, prin creare de parohii de sine stătătoare,
independente ai căror preoți săvîrșeau slujbele religioase pentru cre-
dincioșii respectivi, funcționând cu caracter permanent. Această situa-
ție a făcut ca odată cu apariția parohiilor în organizația Bisericii, adică
în secolul III și îndeosebi în sec. IV, de cînd Biserica s-a putut bucura
de libertatea de organizare, să apară și preoți ca organe independente,
în administrarea bunurilor bisericești ale parohiei, episcopul rezervîn-
du-și un netăgăduit drept- de control preventiv, adică de supraveghere
și îndrumare. Nevoia unei cît mai bune administrări a bunurilor bise-
ricești a determinat crearea unei funcțiuni noi pe lîngă episcop, aceea
a economului. Prin sfintele canoane și prin legile romano-bizantine, s-au
stabilit, în linii generale, atribuțiile fiecărui organ îndreptățit să par-
ticipe la administrarea averii bisericești. Vom aminti aceste organe și
atribuțiile lor.
a. Episcopul. Am amintit că, la început, episcopul era socotit adminis-
tratorul și împărțitorul suprem al bunurilor bisericești de la biserica sau
eparhia respectivă, în mîinile lui strîngîndu-se toate darurile credincio-
șilor. Că episcopului i s-a dat în mod absolut cîririuirea averii din bise-
rica respectivă rezultă nu numai din canoanele apostolice (38, 40, 41),
ci și din alte canoane. Astfel, prin can. 7 al sinodului din Gangra, s-a
hotărît caf tot ceea ce se face cu privire la rodurile aduse pentru bise-
rică, să se facă numai după socoteala — adică cu aprobarea — episcopu-
lui, cei care nu vor respecta această rînduială fiind amenințați cu pe-
deapsa anatemei. La fel dispune și canonul 8 al aceluiași sinod, în pri-
vința celor care ar da sau ar primi rodurile destinate Bisericii, fără de
episcop. Aceste canoane menționează însă și o persoană rînduită pentru
purtarea de grijă a carității, adică pe econom»
De asemenea can. 24 al sinodului din Antiohia, a prevăzut pentru
episcop dreptul de administrare a averii bisericești, cu judecata și stă-
pînirea lui, chivernisindu-se toate lucrurile bisericești. Dar cu toată în-
crederea că episcopii vor păstra cu bună grijă și conștiință lucrurile
Bisericii, canonul menționat prevede totodată ca să fie separate lucru-
rile episcopului, de cele ale Bisericii, cu știrea prezbiterilor și diaconi-
lor, dimprejurul lui, încît nimic să nu fie ascuns acestora. Această ce-
rință este accentuată și mai mult în canonul 25 Antiohia, precizîndu-se
că episcopul care ar chivernisi fără știrea presbiterilor și diaconilor și
ar păgubi pe ascuns gestiunea Bisericii, acela să dea seamă înaintea
sinodului eparhiei (mitropoliei). Măsura aceasta care era conținută și
în can. 40 și 41 apostolic, corespundea unei noi practici. Căci după mă-
rirea eparhiilor, episcopii au simțit nevoia unor ajutoare cu caracter
permanent. între aceste organe, sfatul prezbiterilor a avut un rol deo-

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 485
sebit. Folosul acestui sfat prezbiterial se vădește cu ocazia vacantării
unei eparhii. Conducerea temporară a acestei eparhii se încredințează
unei epitropii aleasă din sînul preoților eparhiei, protopresbiterul și arhi-
diaconul sau alt cleric, dar mai ales economul — care conduce pînă
cînd, prin grija mitropolitului se alege un alt episcop titular al eparhiei
vacante. Astăzi fiecare Biserică autocefală a reglementat conducerea
eparhiei, în caz de vacanță prin dispozițiuni înscrise în Statutul de or-
ganizare respectiv.
Obligația pe care o pune can. 25 Antiohia ca preoții și diaconii să
cunoască bine ceea ce aparține Bisericii, pentru ca murind episcopul
să nu se confunde bunurile lui personale cu cele ale eparhiei, este o
obligație căreia nu i se poate sutrage episcopul. Autoritatea episcopului
nu este cu nimic scăzută, dacă dă socoteală de administrarea bunurilor
eparhiei.
Episcopul putea să aibă și avere personală, dar trebuia să și-o ad-
ministreze separat de averea eparhiei pentru înlăturarea oricărei bă-
nuieli. La numirea episcopului, odată cu luarea în primire a inventaru-
lui averii episcopiei de la econom —• astăzi de la consiliul eparhial —
trebuia să arate și el acestuia inventarul averii personale. Numai în
acest' caz putea să dispună de ea mai tîrziu cum va voi. Dacă episcopul
nu îndeplinește această formalitate, toată averea lui, fie că o avea
înainte de hirotonie, fie că a dobîndit-o după hirotonie, trece fără nici
o rezervă în patrimoniul episcopiei. (V. și Pravila de la Tîrgoviște, Gl. 57).
Alături de episcop, un rol deosebit, în administrarea averii biseri-
cești la avut preotul.
b. Preotul, ca administrator al averii bisericești. în primele trei
veacuri, preoții și diaconii în general au stat grupați pe lîngă episcop,
la biserica catedrală, diaconii ajutînd la împărțirea ajutoarelor, preoții
la săvîrșireia slujbelor spirituale. Cînd era mai mult de lucru la împăr-
țirea ajutoarelor, împărțeau și preoții alături de diaconi. în epocile de
toleranță și îndeosebi cu începutul veacului IV, s-au construit biserici
noi la țară, la îndemîna credincioșilor, ca să nu mai fie obligați să vină
de la distanțe mari la catedrală. în orașe, chiar mai înainte, în sec. III
apăruseră biserici spre marginea acestora. Aceste biserici, au format
parohiile ca unități distincte în organizarea generală a Bisericii, peste
care era pus slujitor un preot. Slujba lui, prin instituirea de către episcop,
dobîndea caracter de permanență. Rolul preotului, ca administrator al
bunurilor bisericești, interesează deci numai după ce parohiile i-au
ființă prin recunoașterea legală, de cînd se pot bucura de personalitate
juridică, și în această calitate, au putut fi subiect de proprietate. Am
văzut că începînd de la Constantin cel Mare, se poate vorbi despre bi-
serici, adică și despre parohii ca persoane juridice, cu drept de a avea
un patrimoniu, iar nu numai de catedrală sau biserica centrală.
îndată ce o biserică este declarată parohie de autoritatea compe-
tentă — episcopul —, administrarea averii acestei parohii revine de
drept preotului instituit ca paroh. Această administrație ia astfel un

486 DREPT CANONIC ORTODOX
caracter looal, iar dependența față de episcop, se mărginește t m
un control preventiv și la supravegherea pe care episcopul este âeiar
să o exercite asupra tuturor bisericilor și așezămintelor religioase ăix
eparhie. Acest drept de control n-are însă nici o urmare ic urivzrsi
independenței pe care și-o păstrează parohia,, față de episcopie, ir ad-
ministrarea averii bisericești. Căci rolul controlului și suprevegiacăL
episcopului nu este altul decît oa preoții și conducătorii instituțiilor ^m
scopuri evlavioase să administreze cu cinste și să întrebuințeze stes»-
rile patrimoniului bisericesc și veniturile lor, în scopul pentru care m.
fost instituite.
Dar, din această independență a parohiei și din caracterul de tsr-
manență pe care-1 dobîndește preotul paroh după ce este ins :<=•€: de
către episcop, nu trebuie să se ajungă la concluzia că preotul paroh d-mes
să facă complet abstracție de episcop, în măsurile pe care le ia, oezirm
administrarea averii bisericești a parohiei. Căci dacă episcopul nu
face nimic mai de seamă, fără voia preoților și diaconilor (can. 24 An-
tiohia) și fără aprobarea mitropolitului (can. 34 ap.), cînd este vorba -55
grevarea sau înstrăinarea averii bisericești, cu atît mai mult nrexiLt
paroh nu poate face ceva fără avizul episcopului respectiv (can. 38 snj.
Dar nici dependența aceasta, canonică a preotului față de episcop, ™u
trebuie interpretată ca o micșorare a personalității juridice a parohie:.
Reprezentantul canonic și legal al parohiei, este preotul paroh, după
cum reprezentantul episcopiei este episcopul.
Controlul și supravegherea pe care episcopul le exercită asupra pa-
rohiilor, mînăstirilor și așezămintelor religioase din eparhie (can. 8 IV
ec.) nu constituie un drept de administrare a episcopului asupra acestor
instituții. Căci, după cum sinodul mitropolitan exercită un drept de con-
trol asupra episcopului, pentru a vedea îndeaproape cum este adminis-
trată averea eparhiei (can. 24 și 25 Ant.), putînd să aplice și sancțiuni
împotriva episcopului care nu administrează corect —• fără ca acest
drept de control să fie interpretat ca un drept de administrare, pe care
sinodul l-ar avea asupra bunurilor episcopiei, tot astfel, supravegehe-
rea și controlul episcopului asupra averilor bisericii parohiale și așe-
zămintelor religioase din eparhie, nu trebuie înțelese ca un drept de
administrare al episcopului asupra bunurilor patrimoniului acestor in-
stituții. Dreptul de administrare fiind strîns legat de dreptul de proprie-
tate, se înțelege că lipsind dreptul de administrare, lipsește și dreptul de
proprietate. Mărginirea libertății de acțiune a preotului în administrarea
averii bisericești, prin supraveghere și controlul preventiv al episcopului
respectiv, nu păgubește interesele bisericii parohiale, sau instituțiile
religioase, pentru că nu micșorează independența preotului sau adminis-
tratorului și nu creează episcopului vreun drept de administrare a acestei
averi, ci prin respectarea raportului dintre membrii ierarhiei, așa cum a
fost stabilit de la început, ajută la realizarea în mai bune condiții a misiu-
nii Bisericii.
In Biserica Romano-catolică se poate vorbi de un drept de admi-
nistrare și dispunere al papii asupra tuturor bunurilor bisericești (can.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 487
1518 Codex Juris Canonici). Diferitele biserici sau «Congregationes
ecclesiasticae» sînt socotite că ar constitui o unitate, care este «Biserica
universală», al cărei șef suprem este papa. Se admite că deasupra pro-
prietății (Dominium) fiecărei biserici există proprietate (domninium)
generală a Bisericii universale și puterea de înaltă administrare și dis-
punere a Suveranului Pontif asupra tulturor bunurilor bisericești.
In Biserica Ortodoxă nu s-a putut impune o asemenea concepție,
într-adevăr și în Biserica Ortodoxă în primele veacuri cînd nu se putea
vorbi de biserici parohiale, episcopul avea dreptul de administrare și
dispunere și asupra bunurilor bisericilor mărginașe, dar aceasta ca
urmare a faptului că preoții slujitori la aceste biserici, nu funcționau cu
caracter permanent, ci numai detașați de la catedrala pe seama căreia
fuseseră instituiți. In această situație, episcopul putea pretinde ca ve-
niturile acestor biserici să fie aduse tot la catedrală și de aici să fie
împărțite odată cu veniturile de la catedrală.
Nu era vorba, prin urmare, de biserici independente, asupra cărora
și-ar fi păstrat totuși episcopul dreptul de administrare și dispunere.
Imediat ce aceste biserici s-au transformat în biserici independente, ve-
niturile lor, ca și acelea de la imobilele, proprietatea lor, nu mai erau tri-
mise Ia catedrală, ci erau păstrate ca avere proprie, preotul fiind admi-
nistrator independent al lor. Dependența preotului paroh față de episcop,
se referă numai la raporturi ierarhicești, se limitează la supravegherea
și controlul preventiv, pe care episcopul este obligat să-1 exercite asu-
pra tuturor bisericilor, mînăstirilor, și așezămintelor cu scopuri evla-
vioase, din eparhia respectivă (can. 8 IV ec.), fără a micșora prin aceasta
personalitatea juridică a acestor instituții.
c. Diaconul. A avut un rol destul de important în administrarea averii
bisericești, dar nu ca administrator independent, ci ca ajutor al epis-
copului, iar din secolul al IV-lea cînd au luat ființă parohiile și ca ajutor ,
al preotului. Din această epocă, îndeosebi în sec. al V-lea, apare pe'
lîngă episcop, oa ajutor la administrarea averii bisericești, economul,
care trebuind să fie ales din clerici (can. 8 IV ec.), era instituit și dintre
diaconi. în această calitate atribuțiile lui sînt cele prevăzute pentru
econom.
d. Economul. După exemplul sfinților apostoli, care socotind că nu
este drept să se neglijeze cuvîntul lui Dumnezeu pentru a sluji mese-
lor, au pus poporul să aleagă șapte bărbați de încredere oare să con-
ducă cinstit acest serviciu, iar ei prin punerea mîktilor i-au învrednicit
de această slujbă, la fel și episcopii după înmulțirea averii bisericești,
văzînd că nu mai pot îndeplini singuri și îndatoririle spirituale și ad-
ministrarea bunurilor temporale, și-au ales ajutoare, care să poarte
grija administrării patrimoniului bisericesc. Aceștia au fost economii al
căror număr a fost mai mare sau mai mic, după patrimoniul de care
dispunea Biserica. Despre acești administratori ai averii bisericești, sub
denumirea de economi, face amintire, pentru prima dată, Teofil al

488 DREPT CANONIC ORTODOX
Alexandriei (412), în canonul 10, prin care dispune ca la biserică să
fie așezat cu socotința întregii preoțimi, un econom special, pentru ca
veniturile bisericii să se folosească potrivit trebuinței. Economii apar în
prima jumătate a secolului IV, dar nu cu această denumire, ci priin ară-
tarea atribuției. La începutul sec. V, instituția economilor era gene-
ralizată. Numai așa se poate explica hotărârea sfinților părinți ai sino-
dului IV ecumenic, luată prin canonul 26, în privința economului, cînd
spun că li s-a adus la cunoștință că ar mai exista biserici, la care epis-
copii administrează singuri fără economi averile bisericești. Dintr-o
altă dispoziție a acestui sinod (can. 2) unde se condamnă hirotoniile
pe bani și promovările în funcțiile de econom eltc., pentru cîștig mîrșav,
se vede că funcțiunea de econom era prețuită în acest timp.
Mențiune despre această demnitate se întîlnește și în două legi ale
împăraților romano-bizantini: prima, care este dată de împăratul Ho-
noriu în anul 398, vorbește de «aceia care se numesc economi, adică
aceia care sînt însărcinați să administreze veniturile bisericii» (Cod.
Theod. IX, 45, 3), iar a doua este dată de împărații Teodosie II și Valen-
tinian III, în anul 434 (Cod. Theod. V, 3, 1). ,
Instituirea economului n-a urmat numai scopul de a crea un slujbaș
permanent și folositor pe lîngă episcop, ci «ca să nu fie fără martor, în
gospodărirea Bisericii, și din această cauză să se risipească lucrurile
acelei Biserici și preoțimii să i se pricinuiască defăimare» (can. 26 IV
ec.). Din textul canonului 26 al sin. IV ecumenic se desprind cu ușurință
atribuțiile economului și condițiile în care el poate fi ales și func-
ționa. Astfel, se arată că el va chivernisi averea bisericească fără nici
o distincție, adică toată averea mobilă și imobilă. De asemenea econo-
mul trebuie să fie ales din clerul respectiv. Au fost totuși cazuri cînd
Biserica însăși a cerut ca în această demnitate să fie aleși și laici, pe
motiv că laicii, îndeosebi avocați, sînt mai cunoscători ai chestiunilor
practice și vor servi mai bine interesele bisericii (can. 87 Gatg.). Nu este
îngăduit episcopului să pună econom dintre casnicii, rudele, frații sau
fii săi. (Can. 25 Ant.). Motivul pentru care sfinții părinți au insistat asu-
pra acestui punct, a fost tocmai grija ca scopul principal al canonului
— de a nu da prilej de bănuială — să fie cîit mai bine susținut.
Oricine ar fi însă economul, cleric sau mirean, el, rămîne în depen-
dență de episcopul respectiv, sau sub îndrumarea căruia va chivernisi
averea bisericească (can. 26 IV ec.). Cel care prin neglijență sau prin
însușirea veniturilor ar produce pagube averilor bisericești, răspunde
cu averea personală (Cod. Just. I, 3, 42 § 5 ; Nov. 123, cap. 23).
Din textul canoanelor care se referă la instituția economului se
vede că toate episcopiile erau obligate să aibă econom, prin termenul
episcopie înțelegîndu-ise și mitropolia și patriarhia, pentru că din punct
de vedere administrativ, mitropolitul și patriarhul sînt și episcopi titulari
ai unei eparhii. Sfinții Părinți ai Sinodului VII ecumenic, prin canonul
11, după ce hotărăsc să se păstreze neschimbat canonul care instituie
econom la fiecare episcopie, dispun că dacă un mitropolit nu pune eco-

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 489
noin la Biserica sa, «episcopul Constantinopolului are dreptul să
pună din propria sa putere econom la acea biserică». Asemenea și
mitropoliții, dacă episcopii sufragani nu voiesc să pună economi la bi-
sericile lor. fmportanța instituției economului în administrarea averii
bisericești rezuhtă din însăși insistența cu oare sfinții părinți au căutat
să o mențină și să o impună, pentru înlăturarea abuzurilor pe care unii
episcopi le săvârșeau față de bunurile eparhiei.
Aceleiași motive care au determinat introducerea economului pe
lîngă episcop •— de ușurare în privința greutăților unei bune adminis-
trări a averii bisericești și de înlăturare a oricăror posibilități de a fi
pusă la îndoială cinstea, episcopului — au impus crearea de organe
ajutătoare, și pe lîngă parohie. Acest rol l-au avut și-1 au așa-numiții
epitropi, care aleși din rîndurile laicilor parohieni, administrează averea
parohiei, sub directa supraveghere a parohului, așa cum economul ad-
ministrează sub conducerea episcopului. Alegerea acestor epitropi se
făcea de către întreaga comunitate, pentru ca cei aleși să întrunească
toate condițiile de cinste, pricepere și dragoste față de Biserică. Pe
de altă parte, acești epitropi, fiind aleși de către toată parohia, se con-
sideră că toți parohiemii iau pante la administrarea averii bisericești,.
așa cum toți sînt 'obligați să contribuie 2a strângerea mijloacelor mate-
riale, necesare pentru întreținerea demnă a clerului, a cultului și a lo-
cașului de cult, sau promovarea ajutorului caritabil, îndeplinit de credin-
cioși prin mijlocirea Bisericii.
Dar și epitropii, ca și economii, sînt numai organe de administrare
a averii bisericești, iar nu gestionari, reprezentanți de drept ai Bise-
ricii. Administrarea averii n-o poate avea decît autoritatea care re-
prezintă subiectul propretății bisericești, adică — la eparhie episcopul,
iar la parohie preotul paroh, episcopul exercitînd în același timp drep-
tul de supraveghere și control peste toate bisericile și așezămintele cu
scop religios din eparhie. In această îndatorire, în Biserica Ortodoxă
Română, episcopul este ajutat de Consiliul eparhial, ca organ executiv
al Adunării Eparhiale, iar parohul de consiliul parohial, ca organ execu-
tiv al adunării parohiale, care deleagă «unul, doi sau trei dintre mem-
brii săi aleși, spre a îndeplini sarcinile de epitrop fixate de Consiliu,
cu aprobarea protopopului» (art. 65 St.), «epitropul fiind administrato-
rul averii parohiale sub controlul parohului» (art. 66 St.).
7. Dreptul de control al Statului
Primii împărați creștini au respectat independența de care se bucu-
rase biserica în primele trei secole, în legătură cu administrarea averii
bisericești. Cînd împăratul Vialens, a încercat să oblige Biserica să dea
socoteală de situația încasărilor și plăților, Biserica, prin Sf. Chirii, a
protestat cu toată energia, determinând pe împărat să-și retragă proiec-
tul. Către jumătatea secolului V, a mai încercat să oblige Biserica din.
Constantinopol să prezinte situația conturilor magistraților civili. Papa
Leon cel Mare, a protestat, calificând de inovație arbitrară obligația pe
care 'vrea s-o impună împăratul economilor, de a da socoteală autorită-

•490 DREPT CANONIC ORTODOX
ților civile, iar nu episcopului. Împăratul în cele din urmă, ,a retras le-
gea, fără ca aplicarea ei să se fi impus întregii Biserici.
Mai tîrziu,după ce apropierea dintre Biserică și Stat, a făcut să
crească încrederea reciprocă între aceste două instituții, Biserica nu
numai că a primit cu bucurie ajutorul Statului, prin control, la adminis-
trarea averii bisericești, dar chiar îl solicita. împăratul Justinian ame-
nință cu pedepse aspre pe administratorii care s-ar dovedi nefideli atri-
buțiilor și vor lucra împotriva intereselor Bisericii (Cod. Jus. I, 3,
42/41 § 8). Dar intervenția puterii civile, în administrația averii biseri-
* cești a avut loc îndeosebi în epocile în care Biserica n-a mai dispus de
autoritatea necesară ca să impună sancțiuni necesare celor care se do-
vedesc necinstiți în administrarea acestei averi. Sub Justinian și mai ales
sub împărații următori, cînd certurile din Biserică nu mai lăsau episco-
pilor liniștea trebuitoare, ca să-îngrijească cu atenția cuvenită de ave-
rea Bisericii, și nici sinoadele, ca organe superioare de control peste
activitatea episcopilor, nu mai aplicau sancțiunile prevăzute de canoane,
intervenția de control din partea Statului pentru stabilirea ordinei și
unei bune administrări, era dorită chiar de Biserică. Pe legislația întoc-
mită de împărații bizantini și pe tradiția creată în această epocă în pri-
vința înțelesului care trebuie dat colaborării între Biserică și Stat, se
justifică și astăzi, controlul Statelor în administrarea bunurilor biseri-
cești (Cod. Just. I, 2, 25 § 8 Sint. at. I, p. 175).
Pentru ca încrederea necesară colaborării dintre Biserică și Stat, să
se mențină, s-a .găsit potrivit ca și Statul să ia cunoștință prin organele
sale de felul cum se întrebuințează veniturile averii bisericești. Siste-
mul ca economii să dea socoteală pe de o parte episcopului (Cod. Just.
I, 3, 42/41 § 5) iar pe de altă parte funcționarilor Statului, însărcinați în
mod special cu această atribuție, a căpătat caracter canonic, prin ac-
ceptarea în colecția generală de canoane, a dispozițiunilor menționate
din legislația civilă (Nomocanon în 14 titl. IX, cap. 1, în Sint. at. I,
p. 175).
De aceea, trebuie respectată rînduiala canonică, după care nioi
economul nu poate administra fără controlul episcopului și al Statului,
nici episcopul fără econom și fără controlul sinodului. Cu cît controlul
va fi mai bine îndeplinit, ou atît va fi înlăturată orice bănuială, și auto-
ritatea morală a episcopului va fi nediscutată.
Obligația de a respecta legile Statului referitoare la administrarea
bunurilor este tot o recomandare canonică. Am văzut că scopul Bisericii
este spiritual; dar întrueît credincioșii pentru care activează, au și
nevoi materiale, ea nu poate să facă abstracție de orînduirea socială
a Statului în care activează și de legile rînduite pentru a ajuta
și asigura, realizarea acestor orînduiri. Statul nu poate îngădui în ca-
drul lui o societate a cărei activitate, ca societate juridică, s-ar desfă-
șura după norme contrare celor prin care Statul urmărește realizarea
ordinii sociale. De aceea legile financiare și economice ale Statu-
lui, ca și hotărîrile guvernului, prin care se urmărește îmbunătățirea
vieții materiale și culturale a cetățenilor, sînt obligatorii și . pentru
Culte. O bună administrare a bunurilor asigură veniturile necesare bu-

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 491
getului Statului. în acest scop am văzut că de la recunoașterea Bisericii
creștine de către Constantin cel Mare, legile imperiului referitoare la
administrarea bunurilor, s-au aplicat în general și față de bunurile bi-
sericești, iar privilegiile recunoscute Bisericii în legătură cu averea bi-
sericească au fost mai largi sau mai restrînse, după nevoile tezaurului
Statului.
Viața socială fiind în continuă dezvoltare, legile Statului se modifică
și se schimbă din timp în timp, ca să corespundă etapei realizate în în-
deplinirea planului prevăzut pentru stabilirea ordinii sociale. De
aceea, nu se poate spune cp. anume legi sînt obligatorii pentru Biserică,
la administrarea bunurilor bisericești fiind obligatorii legile în vigoare,
pe care atît autoritatea de stat, cît și autoritatea bisericească are grijă
să le comunice la vreme instituțiilor bisericești, pentru că numai în
lumina instrucțiunilor date în vederea aplicării acestor legi, se face
apoi controlul administrativ legal și«corect al averii bisericești.
8. întrebuințarea averii bisericești
în privința împărțirii sau folosirii veniturilor averii bisericești, nu
se găsesc dispoziții precise, care să fi impus o normă unitară, de la
început. în primele veacuri, episcopul fiind singurul administrator al
bunurilor, lui i se .aduceau toate veniturile și el le împărțea și celor-
lalți. Cu începutul secolului III, s-au stabilit cîteva reguli, după
care pîrga sau ofrandele erau destinate întreținerii episcopului, preoți-
lor și diaconilor, iar zecimala era folosită pentru întreținerea săracilor
și a celorlalți slujitori bisericești, care primeau în fiecare lună o parte
și din veniturile celelalte. în proporție cu serviciile pe care Ie îndepli-
neau (Const. Apost. VII, 30), împărțirea în patru părți egale a venitu-
rilor : o parte pentru episcop, una pentru ceilalți clerici, una pentru
săraci, una pentru întreținerea Bisericii și a cultului, se întâlnește abia
pe la sfîrșitul secolului IV și începutul secolului V. Can. 4 apostolic, care
prevede că pîrga să fie adusă acasă episcopului și preoților, aceștia ur-
mînd să împartă și diaconilor și celorlalți slujitori, nu arată proporția
în care se vor împărți aceste venituri, de unde se vede că se lăsa com-
pleta libertate episcopului și preotului să împartă cum vor voi. Această
libertate n-a fost folosită totdeauna în mod corespunzător scopului, adică
de a asigura întîi întreținerea clerului și apoi de a ajuta cu restul pe
săraci. Numai așa se explică insistența cu care, prin canoanele aposto-
lice, ale sinoadelor și ale sfinților părinți, episcopii sînt făcuți mereu
atenți asupra modului cinstit în care trebuie să repartizeze veniturile
Bisericii. Dacă potrivit canonului 59 apostolic, se accentuează îndatori-
rea episcopului și prezbiterului de a da cele de trebuință clericilor să-
raci — sub pedeapsa afurisirii, iar în caz de perseverare chiar a cate-
risirii —, din can. 32 al sinodului din Cartagina, se vede că nici episcopii,
preoții și diaconii, nu aveau dreptul să ia din veniturile Bisericii mai
mult decît le trebuia pentru întreținere.
Prin acest canon (32 Cart.) s-a prevăzut că episcopii, prezbiterii,
diaconii, orice clerici, care n-au avut nimic, dacă după promovarea în

492 DREPT CANONIC ORTODOX
cler și-ar cumpăra țarini sau orice fel de moșii pe numele lor, să se con-
sidere ca și cum și-ar fi însușit bunurile Domnului. Numai dacă ar fi
dobîndit sub formă legală (donație, testament) și ar fi putut face oricînd
această dovadă, erau scoși de sub bănuială că s-au îmbogățit cu lucru-
rile Bisericii. Această situație era cu putință, în primele timpuri, cînd
nimeni — episcop, preot sau diacon •—, nu primea plată pentru servi-
ciile pe care le săvîrșea, întreținerea tuturor fiind asigurată prin daru-
rile credincioșilor și veniturile averii bisericești. Nu putea fi vorba de
economii, din ceea ce se primea pentru întrețineri, în așa măsură încît'
să ajungă pentru cumpărarea de moșii.
Partea din venituri care rămînea, după asigurarea întreținerii Bi-
sericii, cultului și clericilor, era rezervată săracilor, și putea fi folosită
cu alt scop. în privința împărțirii veniturilor canoanele nu prevăd nor-
me precise. S-a lăsat la latitudinea conducătorilor să le folosească după
nevoi, observ'îndu-se însă ca prin aseastă întrebuințare să nu se schimbe
scopul care stă la baza tuturor darurilor de bunuri materiale făcute Bi-
sericii. Acoperirea cheltuielilor pentru serviciul divin și pentru aju-
torarea fraților lipsiți, au format cele două direcții care hotărau între-
buințarea averii. bisericești potrivit prescripțiilor canonice, din cele
dintîi timpuri ale Bisericii (can. 41 ap.). Aceste prescripțiuni nu opreau
ca slujitorii altarului să ia din veniturile Bisericii, atît cît le era ne-
cesar, pentru întreținere și îmbrăcăminte.
Sf. Ambrozie spune că măsura întrebuințării veniturilor bisericești,,
pentru întreținerea și frumusețea locașului Bisericii, pentru ajutorarea
săracilor și întreținerea clericilor nu trebuie să depindă decît de în-
țelepciunea episcopului, care să caute totuși, să nu cadă în exces nici
de zgîrcenie, căci ar fi inuman, nici de risipă (Sf. Ambrozie, De Oficiisr
II, c. 21).
Pentru înlăturarea nemulțumirilor care ar putea rezulta din împăr-
țirea veniturilor bisericești între clerici, s-a căutat să se stabilească
drepturile fiecăruia prin lege, s-au prin decizii ale autortăților supe-
rioare. îndeosebi legislația bisericească de mai tîrziu a dat norme po-
zitive în această privință, țiinîndu-se seama de principiul aplicat de la
început de Constantin cel Mare și întărit de Justinian, că slujitorii bi-
sericești au dreptul la salariu din partea Statului.
Principiul salarizării clerului a fost adoptat imediat ce s-a observat
că nu toate bisericile au posibilități să întrețină în aceleași condiții
clerul. Multe biserici aveau averi mari și puteau acoperi din veniturile
lor întreținerea în bune condiții a locașului, a cultului și a clerului,
altele nu puteau acoperi nici întreținerea locașului și cultului. De altfel,
chiar la bisericile bogate, întreținerea locașului și cultului varia după
împrejurările economice. Pentru evitarea situației în care se găsea
clerul a cărui întreținere nu putea fi asigurată, s-a elaborat un decret
în anul 315, de către episcopul Cecilian din Cartagina, prin care se sta-
bilea o sumă de bani din vistieria Statului, pentru întreținerea clerului
din Biserica Africană (Eus. Ist. B. și X, 6).Măsura luată față de Biserica
Africană, s-a întins apoi la toate bisericile, ajutorarea clerului de către
Stat, devenind apoi normă (Cod. Theod. VIII, 16, 1). întreținerea cleru-

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 493
lui a fost astfel asigurata atît din veniturile bisericești cît și din bugetul
Statului.
Cînd salariul asigurat din veniturile averii bisericești și din bu-
getul statului, era socotit suficient pentru întreținerea demnă a cleri-
cilor, s-a interzis acestora să primească vreo plată de la credincioși
pentru slujbele făcute.
Venitul epitraihilului, adică plata pentru slujbele făcute de păstorul
sufletesc, cu epiitrahilul, n-a existat la început, orice plată pentru ser-
viciile bisericești fiind socotită simonie (V. Can. 29 ap. ; Nov. 19 Just.).
Numai după ce darurile făcute de credincioși de bună voie n-au mai fost
îndestulătoare pentru întreținerea clericilor, s-a dat o atenție deosebită
veniturilor epitrahilului. Nici un cleric n-are dreptul să ceară vreo sumă
de la credincioșii săraci. Contribuția credincioșilor pentru asigurarea
întreținerii clericilor, poate fi diferită, după felul parohiei, de oraș sau
de țară. De preferat este însă contribuția în bani, așa putîndu-se ajunge
la o salarizare uniformă a clericilor.
Averea personală a clericilor nu influențează și nu exclude dreptul
la salarizarea stabilită, ca principiu, pentru toți clericii din categoria
respectivă. Dar nici îngrijirea și administrarea averii personale nu tre-
buie să influențeze activitatea clericilor, făcîndu-i să neglijeze îndato-
ririle de păstor sufletesc, sau datoria de a îngriji și administra în bune
condiții averea bisericească.
In privința clericilor deveniți inapți pentru serviciu, Biserica a sta-
bilit de la început dreptul la întreținere. Principiul 1-a legalizat Sinodul
al IV-lea Ecumenic, hotărînd pensii pentru cîțiva clerici (Harduini, Con-
ciliorum colectio, II, 543, 555, 598). In prezent, în Republica Socialistă
România, clericii beneficiază în privința dreptului de pensie, de aceleași
dispozițiuni care sînt în vigoare pentru toți salariații îndreptățiți la pen-
sie pentru motiv de boală, pentru vîrstă înaintată sau jaentru vechime
în serviciu.
9. înstrăinarea bunurilor bisericești
Scopul averii, bisericești a impus de la început consacrarea prin-
cipiului inalienabilității acestei averi. Canoanele Bisericii și legile ro-
mano-bizantine, conțin dispozițiuni foarte aspre pentru a asigura păs-
trarea destinației bunurilor bisericești și a opri înstrăinarea lor. Ase-
menea dispoziții se întîlnesc odată cu primele canoane care apar ca
norme pentru reglementarea vieții bisericești. Astfel, can. 38 apostolic,
oprește ca episcopul să-și însușească ceva din lucrurile Bisericii, sau
să vîndă ceva din acestea, pentru a-și ajuta rudele sărace. Can. 15 al
sin. Ancira, stabilește dreptul Bisericii de a cere înapoi bunurile vîndute
de preoți în timpul vacanței scaunului episcopal; can. 24 Antiohia dis-
pune să se păstreze ou toată grija cele ale Bisericii pentru Biserică, și
tot astfel can. 24 sin. IV ec., hotărăște în privința mînăstirilor, că odată
consacrate după rînduială, trebuie să rămână pentru totdeauna mînăs-
tirii, iar averile să li se păstreze. Oprirea înstrăinării averii bisericești
a fost și mai categoric exprimată prin can. 26/36 și 33/41, Cartagina și
can. 12 sin. VII ec.

494 DREPT CANONIC ORTODOX
Ca să puma de acord legile civile cu dispozițiile canonice, împărații
bizantini au hotărît și ei inalienabilitatea averii bisericești. O primă
măsură în acest scop au luat împărații Leon și Antemiuis, în anul, 470,
interzicînd patriarhiei de Constantinopol, orice înstrăinare (Cod. Just.
I, 2, 14). Această oprire a fost extinsă de împăratul Anastasie (491—
518) tuturor bisericilor și instituțiilor cu scopuri evlavioase din Constan-
tinopol (Cod. Just. I, 2, 17). Justinian a completat măsura predeceso-
rilor săi, printr-o serie de novele (Nov. 46, 67, 120), generalizând oprirea
înstrăinării bunurilor bisericești pentru toate bisericile din Imperiu. La
această generalizare, ei a fost determinat de starea de mizerie în oare
ajunseseră foarte multe biserici, în urma vînzării imobilelor pe care le
posedau și care trecuseră în stăpînirea laicilor (Cod. Just. I, 2, 21). Ace-
lași motiv a, determinat pe sfinții părinți ai sin. VII ec., ca prin can. 12
să declare fără tărie înstrăinarea pe care ar face-o episcopul sau egu-
menul din pământurile episcopiei sau mînăstirii, în mina dregătorilor
sau altor persoane. Chiar în cazul cînd bunul bisericesc ar produce pa-
gubă, prin acest canon se dispune că nu poate fi vîndut decît clericilor
și agricultorilor.
In principiu este oprită înstrăinarea tuturor bunurilor bisericești, atît
a celor imobile : clădiri, ogoare, grădini, în orice stare s-ar găsi (can.
12, sin. VII ec. ; Nov. 7, cap. 1 și 3 § 2) cît și a celor mobile: vase,
veșminte, cărți. Totuși s-a îngăduit înstrăinarea bunurilor bisericești
pentru anumite motive, care au fost socotite ca scop principal al Bise-
ricii, sau de o importanță deosebită. Astfel s-a îngăduit înstrăinarea
anumitor bunuri : a) pentru procurare de vase absolut necesare săvîr-
șirii cultului (Cod. Just. I, 2, 17) b) pentru plata datoriilor bisericești
și a impozitelor către fisc (Nov. 46 cap. 1; Cod.,Just. I, 2, 21; Nov. 120
cap. 6, 7, 10) ; c) pentru construirea de noi imobile și pentru repararea
și întreținerea celor existente dar deteriorate (Cod.. Just. I, 2, 7 ; Nov.
120, cap. 6, § 2) ; d) pentru înlăturarea pagubelor pe care le-ar avea
de suferit Biserica, prin păstrarea imobilelor, care nu aduc nici un ve-
nit, dar reclamă cheltuieli pentru întreținere, imobile situate departe,
care nu pot fi administrate ; e) mai ales pentru răscumpărarea captivi-
lor, pentru care se îngăduie vînzarea chiar a vaselor sfinte (Cod. Just.
I, 2, 21; Institutiones II, 1 § 8; Nov. 65 prefața; Nov. 7, cap. 8. Nov. 120,
cap. 9 și 10) ; f) pentru ajutorarea săracilor (Nov. 65 cap. 1 § 5) și a
bisericilor ajunse în mare lipsă ; g) pentru ajutorarea Statului cînd s-ar
afla în vădită strîmtorare.
• In cazurile în care se îngăduie înstrăinarea, trebuie respectată O'
anumită ordine de preferință, după care pot fi înstrăinate bunurile bi-
sericești. Astfel, se vînd mai întîi lucrurile mai puțin necesare, cele
mobile înaintea celor imobile (Nov. 120, cap. 6 § 2 ; Nomocanon, titl. II
cap. 2; Sint. at. I, p. 109) și pe cît este cu putință, să fie trecute altor
instituții bisericești (Basil. V, 2, 12). Este oprită vînzafea bunurilor
bisericești, economilor și administratorilor așezămintelor cu scop evla-
vios, rudelor de sînge și de cuscrie ale acestora, ca și dregătorilor
politici.

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 495
Pentru o și mai sigură garanție că înstrăinările nu se vor face în
paguba 'Bisericii, trebuiesc îndeplinite și anumite condiții de formă :
o cercetare amănunțită în fața episcopului, ca să se vadă că biserica
nu va fi păgubită ,• declararea sub prestare de jurământ de către per-
soanele chemate să realizeze vânzarea, că prin această vînzare nu va
rezulta nici o pierdere pentru Biserică (Nov. 120, cap. 6, 7) ; consimță-
mântul episcopului respectiv, ca unul oare poartă răspunderea unei
bune administrații a întregii averi bisericești din eparhie, prin supra-
vegherea și controlul preventiv pe care este obligat să le îndeplinească ;
avizul sinodului cînd este vorba de înstrăinarea unui bun al eparhiei.
Preoții nu pot să înstrăineze nimic, din averea parohiei, fără avizul
episcopului (can. 34/41 Cart.), episcopul nu poate înstrăina nimic din
averea, eparhiei, fără avizul sinodului. Numai în caz de mare urgență
poate înstrăina episcopul fără avizul sinodului dar numai bunuri mobile,
trebuind să dea totuși socoteală sinodului eparhial.
Toate înstrăinările făcute fără respectarea condițiilor canonice
sînt nule, iar persoanele care le-au făcut se pedepsesc după gravitatea
pagubei pricinuite, chiar qu îndepărtarea din posturile pe care le ocupă,
trebuind să dea în același timp Bisericii' din averea personală, valoarea
bunurilor înstrăinate.
îin Biserica Ortodoxă Română, administrarea averii bisericești se
îndeplinește în conformitate cu dispozițiile Regulamentului pentru ad-
ministrarea averilor bisericești, votat de Adunarea Națională Biseri-
cească Ia 20 febr. 1950 și aprobat de Ministerul Cultelor, prin decizia
nr. 32—234 din 29 sept. 1950.
10. Dreptul ctitoricesc
După încetarea persecuțiilor și după ce religia creștină a dobîndit
libertatea în Imperiul greco-roman, creștinii au început să construiască
biserici și la țară nu numai la oraș. Creștinii pioși clădeau biserici pe
locurile lor sau pe alte locuri, care corespundeau mai bine ca poziție, cu
mijloace proprii înzeslrîndu-le cu tot ce era necesar pentru cult și asi-
gurînd totodată întreținerea clericilor slujitori. Biserica, apreciind sen-
timentele care determinau pe creștini la asemenea acte, iar pe de altă
parte socotind că nimeni altul n–ar putea depune mai mult interes
decît aceștia Ia buna administrare a bunurilor cu care au înzestrat Bi-
serica, pentru, asigurarea cultului și clerului, a recunoscut unor aseme-
nea persoane anumite drepturi, cu privire la administrarea averii bise-
ricești și cu privire la numirea clericilor la bisericile respective. Ase-
menea drepturi constituiau privilegii, pentru că am văzut că adminis-
trarea bunurilor bisericești, ca și rînduirea clericilor este un drept ca-
nonic al episcopului eparhiei respective. De aceea, chiar cei cărora li
se recunoșteau asemenea drepturi, nu le puteau exercita decît tot în
dependență față de episcopul respectiv.
Ctitor — este prin urmare, creștinul care, cu învoirea episcopului
eparhiei, a zidit cu mijloace proprii o biserică, pe proprietatea sa sau

496 DREPT CANONIC ORTODOX
,pe a altora, înzestrînd-o cu cele necesare pentru săvîrșirea cultului di-
vin și pentru întreținerea preoților și celorlalți slujitori bisericești.
Fiindcă cu timpul multe biserici s-au ruinat, Biserica a recunoscut
calitatea de ctitor și creștinilor care restaurau o asemenea biserică sau
îi asigurau veniturile necesare pentru întreținerea ei și a slujitorilor,
ca și creștinilor care înființau cu mijloace proprii așezăminte cu scopuri
evlavioase. Privilegiile, care se recunoșteau odată cu calitatea de ctitor,
au constituit un important îndemn pentru creștini, de a se întrece în
construirea, repararea și asigurarea bunei funcționări a bisericilor, mî-
năstirilor și așezămintelor cu scopuri evlavioase.
Canonistul N. Milaș, spune că : «Dreptul de ctitor poate să-1 cîștige
orice persoană fizică ce aparține Bisericii Ortodoxe și se bucură pe
deplin de drepturile civile și bisericești, fără deosebire de stare, sex
și chemare, cu privire la orice biserică, la oraș sau la țară, cu privire
la o mînăstire sau instituție de binefacere, care depinde de autoritatea
bisericească. însă și orice persoană juridică care există pe bază legală,
deci orice comunitate bisericească, societate, fond religios etc., poate
să cîștige acest drept. Prin urmare, orice persoană fizică sau juridică,
care posedă calitățile legale, poate să devină subiect al dreptului de
ctitor, presupunînd că ea este în stare să formeze o biserică, să restau-
reze o biserică în ruină, să formeze o mînăstire sau un institut de bine-
facere cu scop bisericesc și să asigure mijloacele necesare pentru între-
ținerea bisericii, a mînăstirii sau a instituției de binefacere. Dreptul de
ctitor, poate să-1 dea persoanei fizice sau juridice respective, numai
autoritatea bisericească competentă, sau mai exact exprimat, acel epis-
cop, în eparhia căruia se formează o biserică, o mînăstire sau o institu-
ție de binefacere» (N. Milaș, Op. cit., p. 439—440 ; Dimitrie Dan, Pa-
tronatul în Biserica Ortodoxă din Bucovina, în Rev. «Candela», Oct.
1903).
Fiindcă nu tSți cei cărora li se recunoștea dreptul de ctitor înțele-
geau să „exercite corect privilegiile legate de recunoașterea acestui
drept, episcopii — care sînt conducătorii necondiționați ai Bisericilor,
mînăstirilor și institutelor cu scop religios din eparhiile respective —
au căutat să arate de la început ctitorilor, drepturile și datoriile ce le
revin din această calitate. Toate aceste drepturi erau prevăzute în actul
de întemeiere al bisericii,y mînăstirii sau instituției cu scop religios, nu-
mit act ctitoricesc. în acest act se prevedeau toate amănuntele referi-
toare la clădirea instituției bisericești, la mijloacele prin care se asi-
gura întreținerea clădirii și a personalului, la drepturile și datoriile cti-
torului. Odată aprobat, actul ctitoricesc, devenea obligatoriu atît pentru
ctitor, cît și pentru autoritatea bisericească. Reglementarea amănunțită,
prin prescripții formal legale, a privilegiilor ctitorilor — adică a drep-
turilor și datoriilor lor, care ar constitui dreptul ctitoricesc — a făcut-o
îndeosebi împăratul Justinian.
Din cîteva legi dinainte de Justinian, s-ar părea că ctitorilor li se
recunoștea chiar un drept de proprietate asupra bisericilor sau mînăsti-
rilor întemeiate de ei, nu numai un drept de administrare a bunurilor

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 497
lor, sub supravegeherea episcopului. Astfel, prin legea din 326, prin
oare Constantin cel Mare, a îngăduit partizanilor lui Novat să-și păs-
treze templele și locurile de înmormântare pe care le-ar avea de multă
vreme, fie prin cumpărare (Cod. Theod. XVI, 5, 2), fie prin orice alt
mijloc, s-ar părea că se recunoaște principiul că particularii pot dobîndi
prin cumpărare sau prin orice alt mod de dobîndire, un edificiu consa-
crat. Zhisman (Op. cit., p. 5) amintind această lege ajunge la aceeași
concluzie, că se îngăduia dobîndirea de către particulari a lucrurilor
sfinte. El evidențiază însă (p. 1—10) abuzurile făcute în legătură cu
bisericile private, care ar fi rezultat mai mult din lăcomia fondatorilor,
din dorința de a exploata în profitul lor, toate bunurile bisericești, obiec-
tele și clădirile consacrate ; dar în același timp, ele evidențiază și re-
zistențele pe care le-a opus autoritatea bisericească tendinței de
intervenție arbitrară și de multe ori scandaloasă a proprietarilor de
biserici și de mînăstiri la numirea preoților deservenți și a stareților.
Termenul de biserică particulară, alături de cel de biserică publică
se întîlnește și mai tîrziu, într-o lege a împăraților "Valentinian II și
Teodosie I, din anul 388, prin care s-a interzis partizanilor episcopului
eretic din Laodiceea, Apolinarie cel Tînăr, între altele, de a-și mai insti-
tui clerici și de a se mai aduna pentru celebrarea serviciului divin, în
biserici publice și particulare (Cod. Teod. XVI, 5, 14). De asemenea-
dintr-o lege a împăraților Honorius și Arcadius, din 398; rezultă că
biserici puteau exista și pe domeniile marilor proprietari sau în alte
locuri (Cod. Theod. XVI, 2, 33). Din acestea — ca și din alte texte —•
se vede că laicii puteau avea în proprietate biserici și capele, p^oare
le puteau înstrăina. Împotriva acestora a luat măsuri împăratul Anas-
tasie, în anul 510, cînd a hotărît că dacă cineva de credință ortodoxă ar
vrea să înstrăineze prin vînzare, imobile, pe care sînt construite bise-
rici sau capele, să nu poată face aceasta, ereticilor ,• iar în cazul cînd
t s-a ajuns ca o astfel de operațiune să fie perfectată prin transcriere,
actul să fie nul. Justinian a sprijinit Biserica pentru aplicarea rîn-
duielilor ei canonice, a ajutat-o și pentru înlăturarea primejdiei pe care
o prezentau proprietarii de biserici particulare, care prin exercițiul
dreptului lor de proprietate asupra vaselor și obiectelor sfinte, precum
și prin felul în oare înțelegeau să administreze aceste biserici și capele,
păgubeau noua religie. El legiferează amănunțit în legătură ou construi-
rea, consacrarea, întreținerea și administrarea bisericilor și mănăstiri-
lor (Nov.1 7, 46, 55, 67, 120, 131). Existența unui mare număr de oase de
rugăciune particulare și tulburarea ordinii care rezultă din funcționarea
unor asemenea case, împotriva voii episcopului, rezultă și din Novela
58, prin care Justinian a interzis săvârșirea Sfintelor Taine în astfel de
case, înainte de a se fi conformat dispozițiilor legale și de a fi ob-
ținut aprobarea episcopului respectiv. Pe proprietarii acestor oase îi
amenință că daca nu se vor pune de acord cu legea, casele vor fi con-
fiscate și vîindute în folosul tezaurului public. Se vede că măsura n-a
fost respectată de toți, din momenit ce împăratul s-a văzut nevoit sa
o repete prin Novela 67, prevăzând din nou că nimeni nu poate con-
strui mînăstire, biserică sau casă de rugăciune fără aprobarea epis-
32 — Drept canonic ortodox

498 DREPT CANONIC ORTODOX^
copului, care înainte de a da aprobarea trebuia să fie sigur că noua
instituție va fi înzestrată cu toate mijloacele materiale necesare. Cu
aceist procedeu se înlătturiau inconvenientele unei folosiri abuzive a
dreptului de proprietate, căci înainte de a obține aprobarea, proprie-
tarul trebuie să treacă bisericii, prin reprezentantul ei, episcopul, tot
ceea ce afecta noii instituții. Din actele de fondație — typica — se
vede cum fondatorii sau ctitorii stabilesc, de acord cu autoritățile bi-
sericești competente, prerogativele onorifice, avantajele bănești și
toate pretențiile, pe care ei înțelegeau să și le rezerve în legătură cu
instituția întemeiată și cu lucrurile afectate acestei instituții. Mijlocul
cu care reprezentanții Bisericii au înfrînt pretențiile laicilor asupra in-
stituțiilor cu scop religios pe care le internei au și asupra averii ou
care le înzestrau, a fost actul consacrării, fără de care o biserică, mî-
năstire sau casă de rugăciune nu puteau fi redate cultului divin. în
cazul cînd marii proprietari — potentes — nu înțelegeau sa consimtă
la condițiile canonice, episcopul avea și altă cale de a-și impune
autoritatea : interzicând oricărui preot să slujească în biserică parti-
culară. Această măsură a fost sprijinită și de Sinodul VI ecumenic,
care prin can. 31 a hotărît pedeapsa caterisirii împotriva clericilor care
ar liturghisi sau ar boteza, fără voia episcopului respectiv, în case de
rugăciune particulare sau în paraclise. Astfel de încălcări ale rînduie-
lilor canonice se întîlnesc nu numai la cei bogați, potentes, ci și la clerici
și îndeosebi la călugări. Aceștia din urmă, mai ales, s-au manifestat cu
o independență mult mai mare ridicîndu-și mînăstiri fără știrea auto-
rități bisericești. Pentru înlăturarea dezordinelor pe care le provo-
cau astfel de acte, a fost nevoită să intervină chiar autoritatea politică,
în acest scop, la propunerea împăratului Marcian, sfinții părinți ai
Sinodului IV ecumenic, prin canonul 4, au hotărît ca «nimeni și nicăieri
să nu zidească sau să ridice mînăstire sau casă de rugăciune, fără în-
voirea episcopului cetății». Iar «dacă se clădește o mînăstire a epis-
copului — zice Zonara — și dacă rugăciunea episcopului nu premerge
clădirii mînăstirii… mînăstirea respectivă nici nu trebuie considerată
mînăstire» (v. can. 4 sin. IV ec.).
în timpul feudalității Statul și Biserica nu numai că n-au refuzat
laicilor exercitarea oricărui drept asupra bisericilor și capelelor con-
struite de ei, dar le acordă în mod formal proprietatea și anumite ve-
nituri. Carol cel Mare, în anul 794, a îngăduit oamenilor liberi să po-
sede asemenea bunuri, să le înstrăineze și să le vîndă cu singura con-
diție, ca edificiul consacrat să nu înceteze de a fi folosit pentru cult.
Acest drept odată recunoscut, fondatorii și seniorii au început să-1
folosească, cu toate consecințele lui : ofrandele, zeciuiala, diferitele da-
ruri care se fac cu ocazia slujbelor religioase (la botez, cununie, în-
mormântare etc.), le-au acaparat ei înlăturînd pe clerici de la orice
beneficiu din acestea. împotriva unor asemenea exagerări, cu toată
susținerea dreptului de proprietate al laicilor, chiar de către reprezen-
tanți ai Bisericii, s-a reacționat și în cele din urmă s-a impus ordinea,
în locul dreptului real de proprietate, a cărui folosire se exagerase în
concepția feudală, fondatorii sau moștenitorii n-au mai rămas decît cu

BUNURILE ȘI AVERILE BISERICEȘTI 499
un drept personal de patronaj, ca semn de recunoștință, ca o concesie
din partea ei pe care Biserica îl arată.
Fondatorii de mînăstiri se bucurau totuși de dreptul de a impune
reguli particulare mînăstirii pe care o construiau. Nu urmează de aici
însă că măsurile luate în contul lor de ctitori, pot fi contrarii dispo-
zițiilor rînduite de Biserică. Balsamon insistă asupra acestui punct că
. dispoziția legii, potrivit căreia caisele pioase trebuie să se conducă
după cum a dispus ctitorul, nu însemnează că acestuia i se îngăduie
să prevadă în actul său de fundație rînduieli necanonice și nelegale
(Sint. at. II p. 651). Nu se poate tăgădui totuși că, în Apus mai ales,
dar și în Răsărit, printr-o largă interpretare și prin abuz laicii au' exer-
citat un drept de proprietate și administrare asupra bunurilor biseri-
cești, îndeosebi asupra mînăstirilor. Mai mult, concepția greșită oare
se introdusese că fondatorul poate să rămînă proprietarul mînăstirii
pe care o clădește și beneficiarul ei, a ispitit pe mulți episcopi să-și
investească veniturile pe care le realizează — de multe ori pirin aca-
pararea veniturilor mînăstirilor și altor instituții evlavioase din epar-
hie — în construiri de mînăstiri pentru a căror administrare își neglijau
eparhiile. împotriva unui asemenea procedeu și a episcopilor care-1
foloseau, se pronunță cu hotărîre sfinții părinți ai Sinodului I—II Con-
stantinopol, dispunînd ca o astfel de mînăstire să fie «ca și cum de
la început nici n-ar fi cîștigat drept de jnhiăstdre, și să'se atribuie epis-
copiei, ca un drept cîștigat de sine». Toate aceste încercări, ale cleri-
cilor, și mai ales ale laicilor, de a poseda cu titlul de proprietate, biserici,
mînăstiri, capele, și de a le administra bunurile, n-au putut totuși con-
stitui o normă, pentru că, după doctrina dreptului canonic, un obicei,
oricât de mult țimp ar fi practicat, nu are nici o valoare dacă contra-
zice legile și canoanele (Sint. at. I, p. 39). Potrivit acestui principiu,
drepturile ctitorilor rezervate prin actul de fondație nu trebuiesc so-
cotite ca rezultînd din dreptul de proprietate pe care aceștia l-ar avea
asupra instituțiilor religioase create de ei, și ca simple concesiuni pe
care ni le-a făcut Biserica în semn de recunoștință și răsplată pentru
sentimentele, lor pioase. Ctitorii își pierd însă dreptul recunoscut prin
actul de fondație, dacă nesocotesc dispozițiile autorității bisericești și
în genere cînd se dovedesc, prin toată purtarea lor nedemni de privi-
legiul acordat de Biserică.

IV
FORME INSTITUȚIONALE
DE MANIFESTARE A CREDINȚEI
ȘI DRAGOSTEI CREȘTINE,
APĂRUTE ÎN BISERICA VECHE
1. Grupări religioase apărute în Biserica veche
Grupările religioase au desfășurat în Biserica veche o activitate
care a lăsat urme adinei, ajutînd în mare măsură la dezvoltarea vieții
bisericești, la întărirea Bisericii și la răspândirea credinței creștine.
După vechimea lor și caracteristicile fiecăruia în Biserica veche
s-au înregistrat următoarele grupări bisericești : gruparea văduvelor,
a fecioarelor, a presbiterelor, a diaconițelor ș.a.
a) Văduvele. Cea mai veche grupare religioasă cu caracter ascetic,
mai tîrziu și practic, este aceea a văduvelor. Ea s-a constituit într-un
corp aparte încă din vremea Sfinților Apostoli. Sfîntul Apostol Pavel
ne spune : «Văduva să nu fie înscrisă (în gruparea respectivă), avînd
mai puțin de șasezeei de ani, femeie a unui singur bărbat» (I Tim. 5,
9). «Cea cu adevărat văduvă și rămasă singură și-a pus nădejdea în
Dumnezeu și stăruie în cereri și în rugăciuni noaptea și ziua» (I Tim.
5, 5). De asemenea mai dispune ca nu toate văduvele să fie întreținute
de Biserică, ci numai «cele cu adevărat văduve» (I Tim. 5, 16) și care
trăiesc în înfrînare (I Tim. 5, 11 ; î Cor. 7, 8).
,După cum arată textul biblic ca și multe mărturii istorice și legi
bisericești în legătură cu văduvele, acestea constituiau o grupare de
femei devotate Bisericii care își luau asupra lor votul castității. V.îrsta
la care puteau fi primite în societatea respectivă era la început de
60 ani. Pentru a fi primită în societatea văduvelor, văduva trebuia să
fi fost căsătorită o singură dată, să ducă o viață retrasă și în rugăciune,
să prisosească în faceri de bine, să fie supuse episcopilor, preoților și
diaconilor în a căror subordine se găseau.
Formînd o grupare de femei care trăiau în înfrînare și nevinovă-
ție, văduvele nu primeau nici un fel de consacrare specială, nici un
fel de hirotesie, așa cum reiese din Constituțiile Apostolice (8, 25).
Cînd s-a ajuns să se organizeze de către Biserică azilele speciale pen-
tru văduvele sărace și neputincioase, așa numitele hirocomii, purtarea
de grijă a acestora a fost încredințată în primul rînd femeilor încă

-FORME INSTITUȚIONALE 501
valide din gruparea religioasă a văduvelor. De asemenea, văduvelor
le-a fost încredințată uneori și purtarea de grijă a fecioarelor (can.
44 Cartagina) ; dintre văduve se recrutau și o parte din diaconițe (Con-
stituții Apostolice 6, 17) precum și călugărițele.
Cu o astfel de înfățișare această grupare a văduvelor se situează
printre precursorii monahismului feminin. Gruparea văduvelor și-a păs-
trat individualitatea ei, nu s-ia stins prin contopire cu monahismul și
a durat timp îndelungat, ajungând ca și prin veacul V să aibă în Bizanț
încă un număr considerabil de membre.
Ca stare aparte în sînul Bisericii, văduvele au fost protejate chiar
și de legile de stat.
b) Fecioarele. Ca și văduvele, încă din epoca apostolică, fecioarele
au constituit o stare aparte. La început ele au trăit în înfrînare și ru-
găciuni în sînul familiilor lor. Ca și văduvele, luau asupra lor votul
castității, dar nu aveau nici un fel de hirotesie.
•Pildă și îndemn spre o astfel de viețuire, le-a fost Maica Domnu-
lui, apoi și cuvintele Sfîntului Apostol Pavel de la I Corinteni 7.
Cu timipul ele s-au organizat într-o grupare religioasă, sub condu-
cerea clerului local, în frunte cu episcopul. Intrarea în rîndul lor se
făcea prin depunerea votului castității, în cadrul unei anumite solem-
nități. Despre aceasta Constituțiile Apostolice și canoanele Sinoadelor
Ecumenice ne relatează pe larg.
Fecioarele puteau viețui fie în casa părintească, fie sub îngrijirea
văduvelor, fie în grup aparte. Dintre aceste trei feluri de viețuire cel
care s-a impus mai mult și care le-a dat caracterul de grupare reli-
gioasă în cadrul vieții bisericești, a fost viețuirea lor în comun în
grup.
îngrijite de văduve, îndrumate și supravegheate de cler, ele devin,
prin viața lor ascetică, și în special prin votul castității, precursoare
ale monahismului propriu-zis, întocmai ca și văduvele. Dobîndind prin
viețuirea lor castă, o cinstire deosebită în sînul Bisericii și fiind în-
treținute de Biserică, fecioarele, pe lîngă îndeletnicirile lor ascetice
au făcut și felurite ascultări în viața comunităților în legătură cu în-
treaga " activitate care se desfășoară în cadrul acestora. Dintre ele se
recrutau de preferință diaconițele (Novela 6, 6 Justinian, 535)-și mo-
nahiile (can. 126 Cartagina).
Cu toate că duceau viață monastică propriii-zisă și cu toate că
alimentau gruparea diaconițelor, fecioarele s-au păstrat multă vreme
ca grupare aparte, independente de monahism, așa cum arată acest
lucru datele istorice și legile destul de târzii.
De* starea și gruparea fecioarelor s-au ocupat numeroase canoane
și legi împărătești, reglementând condițiile acestei stări și prevăzând
măsuri de protejare a ei.
Astfel canonul 19 Ancira (an. 314) oprește ca fecioarele afiero-
site să locuiască împreună cu bărbați; prin canonul 18 al Sfîntului
Vasile cel Mare se stabilește vârsta de 17 ani pentru afierosirea fecioa-
relor, ele neputînd deveni monahii decît la 25 ani (can. 126 Cartagina),
iar diaconițe abia la 40 ani (can. 15 IV ec. ; can. 40 Trulan), prin ca-
nonul 16 IV ecumenic se prevede pedeapsa excomunicării pentru fecioa-