Adresa: Str. Mărășești Nr.157, Bacău, România [626113]

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului
Universitatea din Bacău
Departamentul pentru Învățământ la Distanță și Învățământ cu Frecvență Redusă
Adresa: Str. Mărășești Nr.157, Bacău, România
Tel./Fax: (+4) – 0234/517.715 web: www.ub.ro

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE MIȘCĂRII,
SPORTULUI ȘI SĂNĂTĂȚII

SPECIALIZAREA
KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ ,
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ,
SPORT ȘI PERFROMANȚĂ MOTRICĂ

KINESIOLOGIE

AUTOR:
CONF. UNI V. DR. MÂRZA -DĂNILĂ DĂNU Ț-NICU

Curs pentru studenții anului I

2 OBIECTIVELE DISCIPLINEI

1. Identificarea și explicarea conceptelor, teoriilor și modelelor specifice curriculum -ului integrat.
2. Descrierea și utilizarea adecvată în comunicarea profes ională a conceptelor, legilor și teoriilor privind
mișcarea umană.
3. Realizarea unui raționament corect de evaluare a calității unor programe de specialitate, prin
utilizarea cunoștințelor teoretice despre mișcarea umană.
4. Utilizarea cunoștințelor fundamental e și de specialitate pentru explicarea și interpretarea tuturor
formelor de mișcare umană.

COMPETENȚE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA
DISCIPLINEI

1. Proiectarea modulară (Kinetoterapie și motricitate specială, Sport și performanță motrică,
Educație fizică ș i sportivă) și planificarea conținuturilor de bază ale domeniului cu orientare
interdisciplinară. .
2. Organizarea curriculumului integrat și a mediului de instruire și învățare, cu accent
interdisciplinar (Kinetoterapie și motricitate specială, Sport și perfo rmanță motrică, Educație
fizică și sportivă).
3. Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserției și adaptabilității la
cerințele pieței muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală.

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME D E ACTIVITATE, FORME DE
VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate Număr ore semestru Număr credite
Lucrări practice/seminar KMS -28, EFS -14 KMS -5, EFS -4
Studiu individual KMS -95, EFS -84
Verificare finală Examen Validare total credite: 5; 4

STABILIREA N OTEI FINALE

Forma de verificare (Examen, Colocviu,
Verificare pe parcurs) Examen
Modalitatea de susținere (Scris și Oral, Oral,
Test grilă, etc.) Scris Puncte sau
procentaj
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrari practice 5(50%)
Activitati ap licative atestate /laborato r/lucrări practice/proiect etc 1(10%)
Teste pe parcursul semestrului 2(20%)
Teme de control 2(20%) NOTARE
TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)

3
TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI
MODUL

Timp mediu necesar Nr.
Crt. Denumire modul SI LP Total
1 Introducere în Kinesiologie 2/1
2 Mișcarea umană – abordări
interdisciplinare 4/2
3 Bazele anatomice și biomecanice ale
mișcării umane 4/2
4 Bazele fiziologice ale mișcării umane 2/1
5 Motricitatea omului – delim itări
conceptuale și elemente de structură 6/3
6 Învățarea mișcărilor 2/1
7 Evaluarea și măsurarea
comportamentului motric (mișcării
umane) 4/2
8 Efortul și oboseala în activitățile de
mișcare 2/1
9 Fitnessul – sinteză a capacității de
mișcare 2/1
Timp total necesar 28/14

INSTRUCȚIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE
ÎNVĂȚĂMÂNT

Prezenta resursă de învățare conține toate informațiile necesare însușirii cunoștințelor
teoretice și metodice referitoare la exercițiul fizic și specificit atea aplicării lui în educație fizică și
sport.
Conținutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu -se unul sau mai
multe unități de studiu, în așa fel încât să eșaloneze și să faciliteze parcurgerea materialului și
însușirea sa.
Pentru parcurgerea resursei de învățământ se recomandă următoarea su ccesiune :
1. Citirea, cu atenție, a fiecărei unități de studiu și, consultarea recomandărilor bibliografice în
legătură cu aceasta.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unități de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).

4 CUPRINS

1. INTRODUCERE ÎN KI NESIOLOGIE
1.1. Cadrul general și ariile de investigație a Kinesiologiei.
1.2. Tendințe moderne în Kinesiologie.
1.3. Noțiuni de bază ale Kinesiologiei.
2. MIȘCAREA UMANĂ – ABORDĂRI INTERDISCIPLINARE
2.1. Interpretări filozofice a conceptelor de mișcare și mișcare umană.
2.2. Legile mișcării și legile mișcărilor corpului.
2.3. Formele și factorii determinanți ai mișcării.
2.4. Caracteristicile mișcării umane.
2.5. Reguli generale de execuție a tehnicii mișcărilor.
2.6. Clasificarea mișcărilor
3. BAZELE ANATOMICE ȘI BI OMECANICE ALE MIȘCĂRII UMANE
3.1. Noțiuni de osteologie. Rolul oaselor în organism. Elemente de orientare ale corpului uman și
ale oaselor.
3.2. Noțiuni de artrologie. Mișcările articulațiilor și clasificarea funcțională a articulațiilor.
3.3. Noțiuni de miologie. Structura, proprietățile și tipurile de activitate musculară. Sensul
mișcărilor în funcție de activitatea mușchilor. Rolul mușchilor în organism.
4. BAZELE FIZIOLOGICE ALE MIȘCĂRII
4.1. Fiziologie neuromusculară
4.2. Căile motorii involuntare
4.3. Căile motorii voluntare
4.4. Controlul motor
4.5. Etapele mișcării voluntare
5. MOTRICITATEA OMULUI – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI ELEMENTE DE
STRUCTURĂ
5.1. Motricitatea – abordări semantice, delimitări conceptuale, formă de comunicare interumană .
5.2. Elementel e de structură ale motricității. Activitatea motrică și teoriile explicative ale acesteia.
5.3. Capacitatea motrică a omului.
5.4. Conceptul de psihomotricitate.
5.5. Motricitatea umană – formă de manifestare a excelenței.
6. ÎNVĂȚAREA MIȘCĂRILOR
6.1. Acțiunile motrice ca ob iect de învățare.
6.2. Priceperile și deprinderile motrice. Mecanisme și legități de formare a acestora.
6.3. Procesul învățării mișcărilor. Premisele învățării mișcărilor. Etapele învățării mișcărilor.
7. EVALUAREA ȘI MĂSURAREA COMPORTAMENTULUI MOTRIC (MIȘCĂRII U MANE)
7.1. Cadrul general și conceptual privind evaluarea și măsurarea mișcării umane.
7.2. Analitic și sintetic în studiul mișcării umane.
7.3. Analiza calitativă și cantitativă a mișcării umane.
7.4. Arii de investigație a mișcării umane.
7.5. Tehnici și instrumente pentru anal iza mișcărilor.
8. EFORTUL ȘI OBOSEALA ÎN ACTIVITĂȚILE DE MIȘCARE
8.1. Activitatea motrică în condiții de efort.
8.2. Activitatea motrică și oboseala.
8.3. Restabilirea în activitatea motrică.
8.4. Capacitatea de efort.
9. FITNESSUL – SINTEZĂ A CAPACITĂȚ II DE MIȘCARE
9.1. Fitnessul general și fitnessul motor.
9.2. Calitățile motrice de bază (viteza, forța, rezistența, c apacitățile coordinative -coordonarea ).
9.3. Mobilitatea – condiție determinantă a amplitudinii și eficienței mișcărilor.
9.4. Compoziția c orporală.

5 1. INTRODUCERE ÎN KINES IOLOGIE

1.4. Cadrul general și ariile de investigație a Kinesiologiei.
1.5. Tendințe moderne în Kinesiologie.
1.6. Noțiuni de bază ale Kinesiologiei.

KINESIOLOGIE – ȘTIINȚA MIȘCĂRII
(Obiect de studiu, Arii de investigație, Relații cu a lte discipline de studiu)

1.1. Cadrul general și ariile de investigație a Kinesiologiei

Cadrul general al kinesiologiei
Activitățile de mișcare (motrice) sunt parte integrantă a naturii noastre umane, sub forma
mișcărilor reflexe, spontane sau dimpotrivă , complexe, elaborate, toate marcând existența normală a
individului.
Sarcinile zilnice reclamă un anumit tip de efort fizic, sănătatea noastră depinde de practicarea
sistematică a exercițiului fizic, iar uneori reușim să -ne exprimăm doar prin gest sau pri n dans.
Kinesiologia sau Kinetologia, termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă „știința sau
studiul mișcării” și provine de cuvintele grecești „kinein” = mișcare și „logos” = a studia, a vorbi despre.
Definiție. Kinesiologia este deci „știința m ișcării organismelor vii și a structurilor care
participă la aceste mișcări”.
În concluzie – Kinesiologia reprezintă un ansamblu de cunoștințe derivate din experiență
directă, studii academice și experiență profesională, centrat pe activitățile motrice
În centrul preocupărilor kinesiologiei este omul și ea mai este numită de unii specialiști
„kinetologia umană” ca o componentă a „kinesiologiei sau kinetologiei medicale”.
De altfel, definiția kinetologiei medicale este: „studiul structurilor și mecanismelo r neuro –
musculare și articulare care asigură omului activități motrice normale, înregistrând, analizând și
corectând mecanismele deficitare".
Kinesiologia – obiect de studiu
Diferitele ipostaze ale activismului fizic sunt cele care conturează o știință a domeniului
nostru, capabilă să explice, să elaboreze modele și teorii predictive, a căror valabilitate se poate
demonstra prin practică.
M. Epuran este primul specialist roman care circumscrie toate ipostazele activismului fizic
uman în sintagma activități corporale, studiate de Știința activităților corporale
Autorul apreciază că fiecare dintre acestea are finalitate proprie, funcții și obiective
specifice, dar care nu exclud asocierea sau întrepătrunderea lor.
M. Epuran introduce încă din 1969 o tipologie distinctă, sub forma activităților ludice,
gimnice, agonistice, recreative și compensatorii. Mișcarea corporală, analitică sau sintetică, simpl ă
sau complexă, înnăscută sau dobândită, executată individual sau în grup conferă subiectului valențe
definitori i pentru dezvoltarea, adaptarea, recreerea sau ameliorarea condiției acestuia.
Lucrări de specialitate din anii ‘80 (Cooper, Adrian și Glassow, Atwater, Barham, Rasch și
Burke), precum și altele recente (S. Hoffman, 2005), introduc un nou termen kinesiolog ia, ca
domeniu științific și academic.
Prezentă în multe planuri de învățământ, această disciplină cuprinde informațiile cu cel mai înalt
grad de generalizare, care se regăsesc în toate formele de practicare a exercițiilor fizice.
Pentru studentul de nivel licență, kinesiologia, ca disciplină de studiu, trebuie să creeze
fundamentele de cunoaștere, necesare oricărui absolvent al acestui domeniu.
Indiferent de sfera în care va profesa: educație fizică, sport, kinetoterapie etc., specialistul va
consolida și aprofunda aceste cunoștințe ce formează nucleul comun al tuturor acestor activități.
Orice teorie semnifică un anumit moment al cunoașterii științifice, o anumită gândire
speculativă. Teoria se împrospătează periodic, limitându -și valabilitatea sau cedând locul alteia. Nici
activitățile fizice (motrice) nu sunt pe deplin investigate, elucidate, ci rămân deschise spre studi u, în

6 viitor (de exemplu, sunt încă de studiat cauzele care au determinat unicitatea fenomenului Nadia
Comăneci sau longevitatea sportivă a Elisabetei Lipă).
Provocări actuale al studiului mișcării umane (Kinesiologiei):
 Înnoirea, regândirea procesului educațional. Pe agenda politicilor educaționale sunt incluse
îmbunătățirea formării viitorilor specialiști și a experienței învățării în șco li, în condițiile în care
lecția de educație fizică capătă și alte sensuri, prin includerea fitness -ului, a stării de bine, a
deprinderilor de timp liber, a activităților de aventură etc. promovarea sănătății și a recuperării
prin mișcare.
 Promovarea sănă tății și a recuperării prin mișcare. Kinesiologia, ca domeniu, se adresează și
politicilor de sănătate care privesc:
– profilaxia diferitelor afecțiuni,
– recuperarea în diferite patologii,
– menținerea unei eficiențe crescute în mediile profesionale. În condi țiile unor costuri sociale
ridicate pentru serviciile medicale și de asigurări, accentul se deplasează către măsurile
preventive , ca alternativă viabilă.
 Prevenția. Înseamnă păstrarea stării de bine (wellness), posibilă prin:
– screening -uri medicale periodi ce;
– identificarea factorilor de risc pentru sănătate;
– echilibru psihic și un bun management al stress -ului;
– consiliere în ceea ce privește nutriția și păstrarea greutății corporale optime;
– tehnici de socializare care previn alienarea;
– angajarea sistematică în programe de exerciții fizice.
 Redefinirea sportului. Boyer (1990) susține că trăsăturile sportului modern trebuie promovate în
conținutul kinesiologiei. Acestea privesc egalitarismul și umanismul, tehnologiile avansate ,
aspectele de etică, recrutarea m inorităților , oportunitățile pentru persoanele cu disabilități etc.
Studenții acestui domeniu vor fi pregătiți să lucreze în profesii ce se dezvoltă pe măsura creșterii
fenomenului sportiv.
 Creșterea capacității de expresie și comunicare. Funcția simbolică a mișcărilor corpului începe
să capete importanță, alături de cea sanogenetică, de obținere a excelenței sau de recuperare.
Aspectelor funcționale ale motricității li se adaugă în ultimul timp caracteristicile expresive ale
acesteia, semnificative în acea stă eră a comunicării.
Pornind de la aceste premise, kinesiologia este astăzi o teorie generală a mișcării umane,
dar și un domeniu academic și profesional în continuă schimbare.
După S. Hoffman (2005), obiectul de studiu al kinesiologiei îl reprezintă (1) exercițiul – ce
implică efort fizic și (2) mișcările eficiente, performante.
1. Exercițiul fizic prezintă 3 situații particulare:
– exercițiul ca mijloc de pregătire pentru obținerea performanței (excelenței) – antrenament
pentru condiționare (training);
– exercițiul ca mijloc de menținere a sănătății organismului, de reducere a riscului
de îmbolnăvire (educație fizică și sport pentru toți) (health -related exercise);
– exercițiul ca mijloc de recuperare a funcțiilor deficitare, ca urmare a afecțiunilor,
traumat ismelor sau comportamentelor deviante – exercițiul terapeutic (therapy)
2. Mișcările eficiente, performante includ două categorii distincte:
– elementele și procedeele tehnice din ramurile de sport;
– deprinderile însușite în procesul dezvoltării – developmen tal skills
Activitățile motrice sunt studiate astăzi printr -un demers interdisciplinar, cu informații care
provin din:
– științe biologice (substrat, mecanisme funcționale, legi biologice);
– științe psiho -sociale (resurse psihice, mecanisme de reglare a mișc ării, necesitatea
conștientizării, metode, mijloace, programe, socializare prin mișcare, adaptare socială);
– științe umaniste: filosofie, istorie, antropologie (devenire umană, reflecții ontologice, diferențe
individuale);

7 – științe exacte: fizică, chimie, ma tematică, IT.
Denumiri ale științei domeniului
 Studii de mișcare umană , termen introdus de John Whiting în anii 70 și adoptat în SUA,
Australia și câteva țări europene.
 Știința mișcării umane , termen utilizat în Europa, adecvat în special pt aspectele bio fizice ale
mișcării, dar mai puțin pentru cele socioculturale, în care informația se desprinde și prin alte
metode decât cele științifice tradiționale.
 Știința educației fizice și sportului , termen apărut în anii 60, include problematica celor două
tipuri de activități, bine situată la aceea dată. Termenul de știința educației fizice și sportului a
început să fie tot mai puțin folosit, datorită limitării sale la cele două forme de activitate.
 Știința activităților corporale (M. Epuran, 1969), care reunește studiul activităților gimnice,
agonistice, de loisir, ludice și compensatorii.
 Știința sportului, termen generic utilizat în Germania în special, mult mai accesibil marelui
public, dar mai îngust ca arie tematică.
 Kinesiologie este termenul utilizat exten siv în America de Nord, ce reunește cunoașterea prin
studiu și cercetare, cât și cunoașterea dobândită prin experiența mișcării. Termenul apare în
titulatura domeniului academic, a diplomelor de studii, ca și în titulatura departamentelor și a
facultăților de profil.
 Știința activității motorii , termen introdus de P. Parlebas în Franța
 În Belgia, Olanda, Cehia se folosește tot mai des termenul kinantropologie, care prezintă
avantajul unei acoperiri științifice mai solide, datorită circumscrierii în aria ant ropologiei.
Kinesiologia ca profesie
Această parte a kinesiologiei (kinetologiei) are la bază componenta „practică”, arta prin care un
individ practicând o suită de activități fizice (exerciții terapeutice) își îmbunătățește starea fiz ică, își
ameliorează o serie de suferințe, își reface deficite funcționale. Dacă componenta științifică o putem
considera „partea ascunsă” a kinesiologiei ea existând în bagajele de cunoștințe obligatorii ale
kinetoterapeutului, componenta practică este „partea vizibilă” aplic ată de acesta printr -un program de
activități fizice dirijate în vederea unui scop medical. Prin această componentă, Kinesiologia
(kinetologia) devine o profesie exercitată de un specialist, kinetoterapeutul.
Kinesiologia (kinetologia) = activitate fizică
Această egalitate din subtitlu, are semnificații pe care merită să le discutăm.
Ambele noțiuni poartă în esența lor ideea de „mișcare”.
Kinesiologia însă nu acoperă toată aria noțiunii de „activitate fizică” și nici aceasta, evident,
nu se rezumă doar la kinesiologie.
De aici reiese faptul că noțiunea cea mai generală ca sens este cea de „activitate fizică”.
Dacă aceste domenii se întâlnesc pe unele paliere ale noțiunii generale de „activitate fizică”,
ele sunt complet separate în ceea ce privește ob iectivele de bază și practica de lucru.
Noțiuni de baza ale kinesiologiei = activității fizice
Vom analiza pe scurt aceste aspecte.
Activitatea fizică, ca noțiune general biologică tradusă prin termenul „mișcare”, poate fi
analizată în raport cu scopul e i. Există 3 tipuri de activități fizice de bază care au evoluat în timp.
Acestea sunt:
 Postura, adică activitatea fizică prin care se menține poziția unui corp, raportul acestuia cu
mediul și raportul între componentele (segmentele) corpului. Să exemplific ăm, pentru a
înțelege, diferențele între: târâtoare, zburătoare, patrupede, bipede etc.
 Locomoția este activitatea fizică care schimbă permanent raportul între corp și mediul
înconjurător. Modalitățile sunt multiple, de la locomoția amoebei, a melcului, pâ nă la zborul
păsărilor, înotul peștilor sau mersul, dar și activități fizice ca: săritul, rostogolitul etc.
 Manipularea este activitatea fizică care permite mobilizarea sau/și utilizarea obiectelor din
mediu, conștient sau nu, ceea ce într -o anumită măsură modifică însăși configurația mediului.
Prehensiunea ca achiziție evolutivă „de ultimă oră” reprezintă dezvoltarea extraordinară a
activității fizice de manipulare.

8  Comunicarea – este reprezentată de activitățile care au ca obiectiv transmiterea de inform ații
între ființele vii, indiferent pe ce cale (vorbit, gesturi, scris, sunete etc.).
Analiza ontogenetică, biologică a activității fizice este și o problemă kinesiologică, ce poate
fi privită din contexte:
 primul context ontogenetic al dezvoltării activi tății fizice, cuprinde cele 4 etape de dezvoltare
prin care trece copilul de la naștere până la dezvoltarea lui completă: mobilitate, stabilitate,
mobilitate controlată și abilitate .
 al doilea context ontogenetic al dezvoltării activităților fizice, social -umane , se referă la o
serie de activități fizice tipic umane , cum ar fi: activitățile uzuale ale vieții; jocuri; dansul;
sportul; activitățile de muncă; activitățile expresive (pictură, desen, sculptură, modelaj etc.);
transporturi; activități militare și de luptă etc.

1.2. Tendințe moderne în studiul mișcării umane ( Kinesiologie )
Kinesiologia este cea mai reprezentativă și complexă specialitate care abordează activitatea
fizică (mișcarea), atât la indivizi sănătoși cât și la cei cu infirmități, incapacit ăți sau/și handicapuri.
Kinesiologia a dezvoltat și dezvoltă o serie de abordări inter -disciplinare pe problema
„mișcării”. Iată câteva aspecte pe această linie inter -disciplinară:
a) „Mișcarea” și științele biologice. Se acordă o tot mai largă importanță st udierii aprofundate a
„fiziologiei exercițiilor terapeutice” cu abordarea problemelor de „biochimie a mișcării”,
mergându -se chiar până la nivel celular sau molecular.
b) „Mișcarea” și coordonare -echilibru. Este vorba de o direcție nouă de studiu pentru situ ații
speciale în care se cer calități deosebite ale proceselor de coordonare, abilitate și echilibru. Ast fel
de cerințe le găsim la circari, balerini, gimnaști, instrumentiști (violoniști, pianiști etc.), alpi niști
etc., adică profesioniști, performeri ai celor mai elaborate „mișcări”. În aceste aspecte, se
analizează componentele fizice, neurofiziologice, psihologice, ca și efectele perturbărilor ce pot
apărea, precum și modalitățile de rezolvare.
c) Mișcarea ca element de legătură în dualismul „corp” și „mi nte“. Analiza influenței mișcării
asupra cogniției, asupra psihicului, pe de o parte, iar pe de alta conținutul psihologic și filosofi c
al mișcării au dezvoltat o direcție de studiu deosebit de interesantă în care își află locul noțiuni
ca: motivație, etic ă, personalitate, estetică, credință etc.
Trebuie remarcat că acest aspect destul de neglijat de kinesiologie a reprezentat de peste un
secol, baza conceptului unității fizice și psihice pe baza căruia se realizau programele de
asistență ale Terapiei Ocupa ționale.
În prezent, kinesiologia își repară eroarea deschizând un capitol interdisciplinar al „mișcării” ca
element de conexiune între „corp” și „minte”.
d) „Mișcarea” în contextul societății și culturii. Este o componentă foarte largă a raporturilor
interdi sciplinare a activității fizice de care s -a mai amintit. Aici intră activitatea sportivă (mai
ales ca preocupare socio culturală); de asemenea jocurile, dansul etc., iar în ultimul timp își face
tot mai mult loc preocuparea pentru „stilul de viață” pentru nivelul de fitness. Tot în acest
capitol al interdisciplinarității intră studiul modului de a se atinge „performanța” la profesionișt ii
mișcării dar și a modului de a câștiga performanță psihică.
e) „Mișcarea” și medicina

1.3. Noțiuni de baza ale kinesiologi ei
1. Mișcarea omului. Expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru
întreținerea relațiilor sale cu me diul natural și social și efectuarea deprinderilor specifice diferitelor
discipline sportive.
Obs. Noțiunea se refera la mișcări le omului efectuate numai cu ajutorul mușchilor scheletici și
nu la cele obținute cu mijloace mecanice.
2. Act motric. Fapt simplu de comportare realizat prin mușchii scheletici în vederea obținerii
unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei ac țiuni motrice. Obs. Actul motric, care de
regulă se consideră ca fiind act voluntar, se folosește în practică în interrelații care definesc o anumită

9 acțiune sau activitate motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acțiunii sau
activității motrice apreciate ca efecte globale. Termenul de act motric poate să indice și actele refl exe,
instinctuale și automatizate.
3. Acțiune motrică. Ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în
scopul rezolvării unor sar cini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activități motrice.
Obs. Exercițiul acrobatic, de echilibru, cățărare, aruncarea, săritura, alergarea, mersul etc. sunt
acțiuni motrice care au efecte imediate în urma aplicări lor, dar pot fi înglobate într -o suită de efecte
care se obțin în urma unei activități motrice, în cazul nostru, procesul de educație fizică.
4. Activitate motrică. Ansamblu de acțiuni motrice încadrate într -un sistem de idei, reguli și
forme de organizare în vederea obține rii unui efect complex de adaptare a organismului și de
perfecționare a dinamicii acestuia.
Obs. Activitatea motrică se încadrează în general într -un concept privind organizarea,
conținutul și finalitatea educației fizice și sportului. Ea este folosită și ca o expresie care concretizează
numai acele exerciții fizice care se găsesc într -o anumită interrelație sau structură și care se aplică
după anumite reguli și cu un anumit scop.
5. Gestul motric. Expresie care diferențiază din multitudinea actelor motrice p e cele specifice
educației fizice și sportului datorită intenționalității și finalității lor.
Obs. Gestul motric nu este sinonim cu actul motric care are o sferă mai mare de cuprindere.
Gestul sportiv apare ca un gest motric specializat diferențiat de reg ulamente pentru fiecare probă și
ramură sportivă în parte.
6. Motricitatea omului. Însușire a ființei umane, înnăscută și dobândită, de a reacționa cu
ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni sub forma unei mișcări.
Obs. La baza motricităț ii stau o serie de factori neuro -endocrino -musculari și metabolici care
condiționează deplasarea în spațiu a corpului omului sau a segmentelor sale.
7. Teoria mișcării. Generalizarea și ordonarea sistemului de cunoștințe științifice privitoare la
originea, es ența, legitățile biomecanice ale efectuării mișcărilor corpului omenesc.
Obs. Teoria mișcării se găsește într -o interrelație strânsă cu teoria educației fizice și cea a
sportului, însă numai din punct de vedere al legităților biomecanice după care se cond uc și se
efectuează mișcările.
8. Capacitate motrică. Sistem de posibilități psihomotrice înnăscute și dobândite, prin care
individul rezolvă, la un anumit grad, diferite sarcini motrice.
9. Analiza mișcării. Proces (operație, acțiune) de descompunere a actului motric pentru stabilirea
și examinarea elementelor sale din diferite puncte de vedere (tehnic, pedagogic și psihologic).
Obs. Analiza poate să urmărească aspectele cantitative și calitative ale punctelor de vedere
amintite.
10. Învățare motrică. Procesul însu șirii de către individ, prin exersare, a gestului motric sub
îndrumarea pedagogului sau independent.
Obs. Actele motrice se însușesc în ontogeneza timpurie pe baza motricității spontane, prin
imitație și îndrumarea adulților. În activitățile specifice ale educației fizice și sportului învățarea se
realizează pe baza modelelor oferite de antrenor sau sportivii fruntași.
11. Sarcina mișcării. Obiectivul de ordin somatic, funcțional psihic sau de sinteză, cum este cel
de performanță stabilit actului motric prin s tructura și particularitățile sale de execuție.
Obs. Aceste obiective urmărite separat sau global determină profilul și conținutul planificării
unui proces de instruire pe o anumită perioada de timp.
12. Mecanismul mișcării. Ansamblu de procese fiziologice, biochimice, biomecanice și
psihologice, aflate în relații de cauzabilitate și interdependență care determină execuția unei mișc ări.
Obs. Orice mișcare rezultă din interacțiunea factorilor arătați unde participarea fiecăruia ca
pondere imprima specificul m ișcării.
13. Mișcare ciclică. Act motric ale cărui structuri se repetă periodic
Obs. Fiecare ciclu formează o unitate ale cărei faze se succed în aceeași ordine, ele fiind
inseparabile întrucât sfârșitul uneia condiționează începutul celeilalte, mersul, alerg area, pedalarea,
vâslitul, înotul.

10 14. Mișcare aciclică. Act motric ale cărui structuri nu sunt caracterizate prin repetare periodică.
Obs. Săriturile, aruncările.
15. Structura mișcării. Grupare caracteristică a elementelor actului motric care prin coordonarea
și condiționarea lor reciprocă îi conferă unitate.
16. Momentul mișcării. Componenta structurală cea mai simplă care marchează aspectele statice
ale execuției actului motric.
Obs. Momentul mișcării se evidențiază prin veriga pe care analiza o alege din lanțul ei
cinematic (secvența care interesează din filmul unei mișcări, pentru care proiecția ei stopează).
17. Fazele mișcării. Componentă structurală distinctă a actului motric, alcătuită din mai multe
momente și poate fi:
– mișcare ciclică: faza principală; faza in termediară.
– mișcări aciclice: faza pregătitoare; faza principală; faza finală.
– mișcări combinate: faza elanului; faza bătăii; faza zborului; faza aterizării.

11 2. MIȘCAREA UMANĂ – ABORDĂRI INTERDISCIPLINARE

2.7. Interpretări filozofice a conceptelor de mișcare și mișcare umană.
2.8. Legile mișcării și legile mișcărilor corpului.
2.9. Formele și factorii determinanți ai mișcării.
2.10. Caracteristicile mișcării umane.
2.11. Reguli generale de execuție a tehnicii mișcărilor.
2.12. Clasificarea mișcărilor

2.1. Interpretări filozofice a conceptel or de mișcare și mișcare umană.
În univers totul este supus mișcării; galaxiile, plantele și tot ce exista pe pământ, materie vie
și nevie. Obiectiv vorbind, mișcarea observabilă direct este o proprietate a materiei vii; ca atare,
omul ca formă de existenț ă a materiei vii, printre alte note definitorii, este caracterizat și de mișcare.
El se mișca deplasându -se în spațiu, segmentele corpului se mișcă, unele in raport cu altele și cu
diferite puncte din mediu, se mișcă celulele, atomii, particulele elementar e. Putem spune că atât
macrocosmosul cât și microcosmosul sunt caracterizate de mișcare.
În sens filosofic, prin mișcare se înțelege orice transformare în general . Tot ce există pe
lume este în veșnică mișcare și transformare. Este de neconceput – la actua lul nivel de cunoaștere
umană – existența materiei și a spiritului fără mișcare.
Mișcarea este una din manifestările fundamentale ale vieții.
Aristotel afirma că „este necesar ca filosofia naturii să vorbească despre mișcare; substanța
absolută este activ itatea însăși, generată de un scop – principiu și cauză a mișcării”. Starea de
mișcare cuprinde în sine repausul iar repausul este posibilitatea de a declanșa mișcarea.
Din punct de vedere dialectic mișcarea este modul de existență a materiei vii. Niciodat ă nu
a existat materie fără mișcare și nici nu poate să existe. Materia poate fi tot atât de puțin înțele asă
fără mișcare ca și mișcarea fără materie.
Concepția modernă asupra mișcării relevă ca aceasta nu este nici lucru, nici proprietate a
lucrului, ci reprezintă o stare. Această idee apare definitivă la începutul secolului XX când, o dată
cu apariția mecanicii cuantice, termenul „mișcare” se suprapune gradual cu acela de stare.
La nivel biologic, se pot descrie numeroase tipuri de activități mecanice (m ișcări) și anume:
– accelerarea schimburilor metabolice în timpul curenților citoplasmatici;
– deplasarea și separarea cromozomilor în timpul diviziunii mitotice (celulare);
– deplasarea celulelor prin mișcări amiboide;
– mișcări ciliare și flagelare, proprii dife ritelor țesuturi și organe;
– locomoția prin contracția mușchilor striați.

2.2. Legile mișcări i și legile mișcărilor corpului

2.2.1. Legile generale ale mișcării
a) Legea inerției – orice corp rămâne în starea sa de repaus sau mișcare uniformă în linie
dreaptă , dacă nu intervine o forță din afară care să -i schimbe starea.
În condițiile gravitaționale, asupra corpului se exercită continuu forțe, fără însă să apară
mișcarea decât în momentul în care se produce un dezechilibru între acestea.
Tendința naturală a mi șcării oricărui obiect este de a fi lineară, uniformă și continuă (dacă nici
o forță din afară nu ar perturba această mișcare). Dar, în orice situație, o forța va acționa sigur: este
forța gravitațională și tot sigur va exista o forță de rezistență a mediu lui în care are loc mișcarea (ex.
rezistența aerului).
Există forțe care fără să modifice mărimea vectorului (adică viteza) determină schimbări în
direcția vectorului, determinând o mișcare.
b) Legea accelerației – a doua lege a lui Newton, este definită astfel: „schimbarea momentului
corpului este proporțională cu forța aplicată și are loc în direcția în care vectorul forță acționea ză”.
Forța aplicată corpului în mișcare este proporțională cu rata schimbării momentului conform

12 legii accelerației.
c) Legea acției și reacției , cea de a 3 -a lege newtoniană, definește realitatea că „orice acțiune
determină o reacțiune opusă și egală” . Este interacțiunea între corpuri concepută ca pe o forță care
are efecte asupra ambelor corpuri. Nu trebuie înțeles că un corp exercită strict o „acțiune” asupra
altuia, iar acesta o „reacție” asupra celui dintâi. De fapt, ambele interacționează simultan și din această
interacțiune apare forța.
2.2.2. Legile mișcărilor corpului
Ca orice proces, fizic mișcările corpului uman se su pun unor legități dintre care cele mai
importante sunt următoarele:
a) Legea utilității (a efortului util) denumită și a eficienței : orice mișcare, pentru a fi
efectuată, necesită o anumită cantitate de energie, obținându -se un efect (deplasarea în spațiu după
anumite coordonate).
Aplicațiile practice ale noțiunii de energie constau în 3 tipuri de probleme:
– sursa de energie,
– transportul,
– conversia și utilizarea acesteia.
În general, cele 3 sisteme furnizoare de energie își întregesc aport ul energogen, contribuind
simultan sau succesiv la acoperirea necesităților energetice variabile ale contracției musculare în
eforturi de diferite tipuri.
Energia apare ca o mărime fundamentală ce caracterizează starea fizică a unui sistem.
b) Legea efort ului voluntar sau a intenționalității. La baza oricărei mișcări există o intenție
de a realiza unul sau mai multe scopuri în funcție de dorințele subiectului care efectuează mișcarea .
Evidențierea caracterului voluntar al mișcărilor este importantă în în țelegerea caracterului
conștient al acestora și mai ales în demonstrarea calităților lor de instrumente utilizate în atinge rea
diferitelor obiective. Este evident faptul că această lege ține de aspectele volitive ale subiectulu i, de
măsură în care el își c analizează eforturile pentru realizarea actului motric.
Legea efortului voluntar cuprinde în esență o organizare rațională a energiilor care dau
câștig de cauză uneia sau alteia dintre tendințele existente.
Efortul voluntar de a realiza o mișcare interv ine și în faza de execuție a acesteia, în care
resursele fizice, emoționale și intelectuale sunt recrutate selectiv în funcție de dificultatea sarc inii.
c) Legea temporalității și spațialității. Orice mișcare se desfășoară în spațiu și timp, adică
segmente le corpului sau corpul întreg se deplasează după anumite traiectorii și în ritmuri
convenabile care oferă mișcării cursivitate, expresivitate, eficiență. Orice mișcare are o anumită
durată începând cu momentul inițial, trece prin momente de timp intermedia re până la momentul final
al mișcării când trebuie atins scopul propus. Organismul sau segmentele sale trebuie pregătite pentr u a
putea efectua mișcarea într -o sincronizare optimă dintre timp și spațiu.
Aceste trei legi de bază ale mișcărilor corpului țin să sublinieze complexitatea fenomenului de
mișcare umană, numeroșii factori care intervin și determină mișcarea, atât extern dar și intern și
încearcă să releveze modalitățile optime și eficiente de efectuare a unei mișcări.
Precizarea legilor mișcărilor corpului este necesară pentru a putea da semnificația corectă
noțiunii de „mișcare a omului”.
Mișcarea omului reprezintă „expresia care indică totalitatea actelor motrice realizate de om
pentru întreținerea relațiilor sale cu mediul natural și social și e fectuarea deprinderilor specifice
diferitelor discipline sportive”.
Noțiunea se referă doar la mișcările omului efectuate cu ajutorul mușchilor scheletici și nu a
celor obținute cu mijloace mecanice.

2.3.Formele și factorii determinanți ai m ișcării
2.3.1. Formele particulare ale mișcării:
 mișcarea fizică cu diversele ei modalități de manifestare,
 mecanica cuantică , și cea subcuantică unde suni implicate câmpuri, particule elementare,
transformări nucleare ele;

13  mișcarea chimică (asocierea si disocierea atomi lor) care se complică prin interacțiunea între
molecule formând elementele macromoleculare până la componentele ce dau naștere vieții;
 mișcarea biologică specifică materiei vii care se bazează pe mișcarea fizică și cea chimică fără a
se reduce la acestea;
 mișcarea conștiinței , caracteristică spiritului superior dezvoltat, ce implică fenomene și procese
psihice proprii numai omului;
 mișcarea socială cea mai complexă formă de mișcare. Ea este condiționată de toate celelalte
forme de mișcare și se manifestă prin procese și activități economice, tehnice, social -politic care
includ și problematica conștiinței umane.
Clasificarea formelor de mișcare, după gradul de complexitate al acestora:
– simple – mecanică;
– fizică;
– chimică;
– complexe – biologică;
– psihică (spirituală);
– socială;
– cibernetică (mișcarea informației);
– cosmică.
Este de remarcat faptul că formele complexe de mișcare le includ și pe cele simple , cu
precizarea, că, pe măsura creșterii complexității mișcării, scade ponderea formelor simple de
mișcare . Astfel, mișcarea câștigă valențe superioare, din punct de vedere calitativ (vezi transferul
de la mișcarea corporală – actul motric – la mișcarea psihică sub forma gândirii și invers).
Fiecare formă superioară de mișcare are un specific calitativ și nu poate fi „redusă” la
formele inferioare care coexistă în cadrul acesteia.
Spațio -temporalitatea mișcării
Spațiul și timpul sunt determinări obiective, universale și esențiale ale existenței.
Spațiul este întindere a, distanța, poziția obiectelor și fenomenelor.
Timpul este durata de existență a obiectelor și fenomenelor în succesiune sau în desfășurare.
Spațiu real accesibil experienței umane cotidiene este tridimensional, iar timpul este
unidimensional, fiind ir eversibil, sensul unic al său fiind cel al trecerii de la trecut, în prezent spre viilor.
Cele mai diferite forme de mișcare se desfășoară în spațiu și timp, care devin astfel, criterii
și forme de măsurare ale mișcării .
Evaluarea mișcării se poate rea liza numai luând în considerare cele două categorii, precum
și alte combinații, într -un sistem logic de apreciere.
Spațiul și timpul biologic
Spațiului biologic este relevant din cel puțin două motive:
– cel referitor la dimensiunea sistemelor vii – prob lemele referitoare la limitele dimensionale
ale organismului ;
– cel care privește mediul – probleme referitoare mediul în care își desfășoară existența
organismul viu .
Fiecare organism explorează mediul cu unități proprii de spațiu și timp.
Timpul biolog ic – se referă la duratele și ritmurile specifice proceselor vii. Acesta are
următoarele trăsături:
– limitarea desfășurării proceselor;
– diversitatea acestor procese;
– neuniformitatea – diferite procese din organism își modifică viteza de desfășurare ;
– limit area divizibilității, timpul biologic are o unitate fundamentală, un minimum de durată
perceput de organisme.
Spațiul și timpul social – caracterizează devenirea vieții sociale, durata și succesiunea,
ritmul evoluției și densitatea evenimentelor sociale, c oexistența lor.
Timpul social este un timp istoric și un timp uman – timp al acțiunii și al efortului, al
proiectului și al trăirii acestor proiecte, este modalitate de realizare și afirmare umană.

14 Timpul psihologic este timp trăit având o triplă condițio nare:
– una naturală biologică (existența biologică a oamenilor),
– o determinare psihologică (dată de particularități ale sistemului psihic individual)
– o determinare socială specifică pentru colectivități, sub forma duratelor și ritmurilor de
dezvoltare a f enomenelor sociale.
Caracteristica timpului psihologic este subiectivitatea aprecierii dată de gradul de confort al
activității și de atitudinea față de aceasta. Timpul subiectiv este multicolor și eterogen, este ret răire
sui-generis a evenimentelor care au avut loc, dar este și prospectiv. Trăirea timpului este legală de
sentimentul vieții.
2.3.2. Factorii detrerminanți ai mișcării
Mișcarea umana este rezultatul unității biologice care este organismul uman și mediul în
care se dezvoltă și al unității ont ogenetice care este produsul armoniei reciproce dintre celulele
componente și formațiunile intercelulare.
Mișcarea organismului uman ca sistem integrat în mediu este determinată de următorii
factori: forțe externe (exterioare); forțe interne; dificultatea și inerția.
A) Forțele externe se opun sistemului biologic și sunt descrise de legi fizice. Ele se pot
sistematiza astfel:
– rezistențe externe materializate în rezistența mediului (apă, aer, adversar), aparate pentru
exerciții fizice, instalații, dispozitiv e cu rezistențe ce se exercită pe verticală, pe
orizontală, oblic, circular, excentric, concentric;
– configurația și mărimea segmentelor implicate. Mișcarea efectuată depinde de volumul,
lungimea, densitatea șt forma segmentului, orientarea sa în spațiu.
B) Forțele interne sunt reprezentate de acțiunea mușchilor agoniști, acțiunea mușchilor
antagoniști, frecarea segmentelor în articulații etc. Nu este lipsită, de importanță acțiunea de
mobilizare sau frenatoare a proceselor psihice. Să reamintim importanța voinței, a dârzeniei, a
perseverenței, concentrării etc. dar și efectele anxietății, fricii, confuziei, consternării, agresi vității
etc., care nu numai că nuanțează mișcarea, ci o și determină în bună măsură.
C) Dificultatea mișcării depinde de sediul aces teia, de unghiul, axul mișcării, segmentele
interesate, unghiul formal de axa de progresie pe verticală, viteza de progresie etc.
D) Inerția este un alt element care intervine în declanșarea sau menținerea unei mișcări și
reprezintă tendința organismului u man de a se menține în starea de repaus sau mobilitate. Aceasta
este determinată de următorii factori:
– echilibrul (cu unul sau mai multe puncte de sprijin, poziția centrului de greutate, condiții
particulare etc.).
– tipul pârghiilor (gr. I, II sau III).
– ritmul (alternanța între acțiune și reacție).

2.4. Caracteristicile mișcării umane.
După cum s -a mai subliniat, distingem: caracteristici spațiale, temporale, spațial -temporale
(cinematice), dinamice, caracteristici ritmice și caracteristici calitative generale ale mișcărilor.
1. Caracteristicile spațiale
– poziția corpului
– traiectoria (calea) mișcării .
2. Caracteristicile temporale
– durata mișcării;
– tempoul mișcării
3. Caracteristicile spațio -temporale (cinematice)
– viteza mișcării .
4. Caracteristicile dinamice
– forțele int erne ale mișcării
– forțele externe ale mișcării
5. Caracteristicile ritmice

15 – ritmul mișcării
6. Caracteristicile calitative generalizate
– mișcările precise,
– mișcările economice,
– mișcările energice,
– mișcările line
– mișcările elastice

1. Caracteristicile spațiale
Dintre caracteristicile spațiale, fac parte:
– poziția corpului;
– traiectoria (calea) mișcării.
Poziția corpului
Cu prilejul executării mișcărilor, corpul uman sau părțile acestuia, nu execută numai deplasări,
ci păstrează și poziții imobile (statice) dat orită contracției musculare statice. Necesitatea evidențierii
poziției corpului ca o componentă de sine stătătoare se explică prin organizarea rațională a mișcărilor,
care se obține prin:
a) poziția de plecare corectă care precede începutul mișcării și
b) menț inerea poziției necesare în mișcarea propriu -zisă.
Multe poziții de plecare și poziții statice pot avea și o însemnătate de sine stătătoare (de
exemplu, poziția de drepți, echilibrul orizontal, stând pe mâini etc.).
Poziția de plecare se adoptă cu scopul de a crea condiții avantajoase pentru începerea acțiunii.
Pozițiile de plecare sunt de mare însemnătate în cazul mișcărilor de start – creează condiții optime
pentru eficiența acțiunilor ce urmează .
Startul de jos al atletului, poziția inițială a scrime rului, poziția de așteptare a portarului, cu toată
deosebirea sarcinilor speciale, reprezintă expresia exterioară a stării de pregătire pentru acțiune .
Toate aceste poziții pot fi incluse printre stările pe care academicianul A. A. Uhtomski le -a
denumit „repaus operativ”.
Pozițiile de plecare (introductive ), deși nu conțin mișcări exterioare, conduc cel mai bine
orientarea către țelul dorit.
Eficiența multor exerciții fizice depinde deseori nu numai de poziția de plecare care precede
începutul mișcării, ci și de o anumită poziție , mai avantajoasă, în însuși procesul mișcării. Exemplu :
poziția orizontală a înotătorului, poziția joasă a patinatorului de viteză și a ciclistului micșorea ză
rezistența mediului exterior și prin aceasta contribuie la o mai rapi dă propulsare a corpului înainte.
Prin modificarea poziției corpului, în procesul mișcării se poate modifica direcția reacțiilor
dinamice de sprijin, imprimând astfel corpului o accelerație într -o direcție mai avantajoasă pentru
condițiile respective. Spre exemplu : diferitele unghiuri de înclinare a trunchiului la alergările pe
distanțe scurte și de fond, în fazele de bătaie la săriturile în lungime de pe loc și cu elan.
Traiectoria mișcării
În orice mișcare trebuie să distingem în primul rând traiectoria (drumul, calea) părții corpului
aflate în mișcare.
În legătură cu traiectoria putem evidenția: forma, direcția și amplitudinea.
Forma traiectoriei mișcării. După formă se deosebesc mișcări rectilinii și curbilinii .
Omul nu execută aproape niciodată mi șcări rectilinii. Și mișcările cele mai simple, din
diferite articulații, sunt mișcări de rotație. În toate schimbările de direcție a mișcării, în tehni ca
rațională se observă o mișcare rotunjită. Avantajul mișcărilor curbilinii în cazul schimbărilor de
direcție, constă în aceea că dispare necesitatea de a cheltui eforturi musculare suplimentare pentru
învingerea inerției mișcării.
Varietatea în forma traiectoriei mișcărilor active este determinată de particularitățile
coordonării neuro -motorii.
Complexit atea mai mare sau mai mică a formei traiectoriei depinde și de masa corpului în

16 mișcare; cu cât aceasta este mai mare, cu atât forma este mai simplă, și invers. Exemplu: în zona
articulației coxo -femurale sunt mai mulți mușchi, plasați mai variat, și totuș i mișcările piciorului
sunt mai sărace decât ale brațului.
Direcția mișcării
Eficiența acțiunii exercițiilor asupra organismului și corectitudinea tehnicii execuțiilor,
depind de direcția traiectoriei corpului în mișcare, a părților lui sau a obiectului.
Direcția mișcării se indică fie prin planurile corpului, fie prin elemente de orientare
exterioare. Ridicând, de exemplu, brațele înainte sau lateral, stabilim direcția mișcării brațelor î n
raport cu propriul trunchi.
Direcții fundamentale: în sus, în jos, înainte -înapoi, la dreapta -la stânga.
Direcția mișcărilor de rotație se determină după planurile corpului , folosindu -se termenii:
– „înainte” și „înapoi” pentru mișcările în plan sagital (anteroposterior) (de exemplu:
rostogolire înainte, roată mare înapoi );
– „spre stânga” și „spre dreapta” pentru mișcările în plan frontal (de exemplu: răsturnările
laterale);
– „la stânga” și „la dreapta” pentru mișcările în plan orizontal (de exemplu: piruetele pe patine
sau „șurubul” la săriturile în apă)
În completarea dir ecțiilor fundamentale se evidențiază diferite direcții intermediare.
Amplitudinea mișcării
Amplitudinea exprimă amploarea, mărimea mișcării și se determină în grade unghiulare.
Amplitudinea totală a mișcărilor câtorva verigi ale corpului se determină prin măsuri liniare
(de exemplu, lungimea pasului – 75 cm) sau semne convenționale (de exemplu, semigenuflexiunea)
și depind de structura articulațiilor și elasticitatea aparatului ligamentar și a mușchilor.
Amplitudinea mișcărilor corpului și segmentelor este condiționată de mobilitatea articulară,
care poate fi;
– mobilitatea activă , se obține prin contracția activă a mușchilor
– mobilitate pasivă , provocată de acțiunea forțelor exterioare (exemplu, cu ajutorul partenerului).
Mobilitatea activă este mai mică decâ t cea pasivă .
În acțiunile de muncă sau sportive, amplitudinea maximă nu se utilizează, cel mai adesea,
integral. Tendința de a mări peste măsură amplitudinea mișcării poate duce la traumatisme.
Mișcările cu o amplitudine exagerată sunt denumite mișcări l argi, iar cele cu o traiectorie
scurtă, redusă se numesc mișcări mici.
Dacă direcția sau amplitudinea mișcării nu corespunde sarcinii motrice stabilite, mișcările
sunt imprecise.

2. Caracteristicile temporale
Durata mișcării
Durata pozițiilor și mișcărilo r joacă un rol esențial în modificarea activității organismului.
Modificând durata de execuție a exercițiului (timpul de alergare, durata încordărilor statice etc.), se
poate regla volumul total al efortului.
În tehnica exercițiilor fizice, durata diferite lor faze ale mișcării (elanul și aruncarea) sau a
mișcărilor diferitelor părți ale corpului este de mare însemnătate. Informarea periodică cu privire la
durata lucrului executat mărește capacitatea de lucru.
Tempoul mișcărilor
Prin tempo înțelegem frecve nța repetării ciclurilor de mișcări sau numărul de mișcări în
unitatea de timp. Tempoul mersului: 120 -140 pași/min., tempoul vâslitului: 30 -40 vâsliri/min.
Noțiunea de tempo este strâns legată de cea de viteză, fără a fi însă identice. Exemplu:
ridicând mâ na la înălțimi diferite și coborând -o în același tempo, viteza mișcării va fi diferită.
Diferită va fi și viteza alergării în cazul pașilor de alergare de aceeași frecvență, dar de lungimi
diferite. Însă este evident că, de exemplu, viteza alergării depind e atât de lungimea, cât și de
frecvența pașilor și că între ele există o anumită corelație optimă.

17 Tempoul mișcării depinde de masa sau momentele de inerție ale părții în mișcare a
corpului. Astfel, în cazul mișcării degetelor mâinilor se poate menține un tempo mai ridicat (8 -10
mișcări pe secundă) decât la mișcarea trunchiului (1 -2 mișcări pe secundă)
Modificarea tempoului, modifică calitativ toată structura mișcării. Astfel, dacă tempoul
depășește anumite limite, mersul normal se transformă în alergare.

3. Caracteristicile spațio -temporale
Principala caracteristică spațio -temporală este viteza mișcării .
Viteza mișcării .
Viteza caracterizează iuțeala deplasării corpului (sau punctului) în spațiu în unitatea de
timp. Viteza se determină prin raportul dint re lungimea traiectoriei parcurse de corp (sau de o parte
a lui) și timpul cheltuit pentru parcurgerea acestei traiectorii. Se exprimă în metri pe secundă.
Viteză constantă a mișcării în toate punctele traiectoriei = mișcare uniformă .
Viteză modifică a miș cării pe parcursul traiectoriei = mișcare neuniformă.
Modificarea vitezei în unitatea de timp se numește accelerație și poate fi pozitivă sau negativă .
Mișcările executate fără modificări bruște ale vitezei se numesc mișcări line .
Mișcările care încep cu viteze mari , precum și cele neuniform accelerate sau încetinite se
numesc mișcări bruște .
La om, mișcările cu viteză sau cu accelerație constantă sunt foarte rare.
Psihologic și metodic distingem: viteză optimă și viteză maximă .
Viteza mai poate fi „ voluntară” și „forțată”. Exemplu : viteza schiorului când urcă panta
este voluntară , iar atunci când coboară este forțată, impusă .
În activitatea competițională, un mare rol joacă priceperea de a menține exact viteza de
mișcare anterior planificată (de a parc urge porțiunile distanței cu viteza prevăzută în graficul
dinainte alcătuit). Distribuirea rațională în timp a propriilor forțe și îndepărtarea momentului
apariției oboselii, este denumită în sport „simțul vitezei”.

4. Caracteristicile dinamice
Pentru carac terizarea mișcărilor din punct de vedere al dinamicii se folosește noțiunea de
forța mișcării .
Forța mișcării
Prin forța mișcării se subînțelege măsura acțiunii fizice a părții în mișcare a corpului
asupra unor obiecte materiale externe. Exemplu: forța de împingere la sărituri etc.
Forțele care influențează mișcarea corpului omenesc sunt: forțele interne și forțele externe .
Forțele interne sunt:
– forțele active ale aparatului locomotor – forțele de tracțiune a mușchilor;
– forțele pasive ale aparatului loco motor – forțele elastice și consistența mușchilor etc.;
– forțele de reacție – forțele reflectate , care apar cu prilejul interacțiunii verigilor corpului în
procesul mișcărilor cu accelerări.
Forțele externe sunt cele ce acționează din afară asupra corpului omenesc. La executarea
exerciții lor fizice se iau în considerare următoarele forțe externe:
– forța greutății propriului corp;
– forțele de reacție a sprijinului;
– forțele de rezistență a mediului extern (apă, aer) și a corpurilor fizice (adversarii în luptă ,
partenerii în acrobatică), îngreuierile exterioare, forțele de inerție ale corpurilor deplasate de o m.
Din analiza relației kinematică/kinetică la nivelul corpului uman au fost descrise 8 tipuri de
forțe (incluse și în diagrama corpului liber). Acestea s unt: greutatea corporală, reacția solului, reacția
articulară, forța musculară, presiunea intraabdominală, rezistența fluidă, forța elastică și forța i nerțială.

5. Caracteristicile ritmice
Una dintre cele mai integrale caracteristici ale tehnicii mișcărilor este ritmul .

18
Ritmul
Cuvântul „ritm” are o răspândire largă și se întrebuințează în legătură cu cele mai diferite și
mai variate fenomene.
Principala caracteristică a ritmului o reprezintă periodicitatea mai mult sau mai puțin
strictă a repetării unei m ișcări sau a unui fenomen.
Ritmul este o caracteristică complexă a mișcărilor, care exprimă raportul dintre elementele
lor în ceea ce privește eforturile, în timp și spațiu.
Ritmul mișcării se caracterizează prin raportul temporal diferit dintre fazele puternice,
accentuate ale mișcării. Toate aceste momente sunt prezente în orice act motric unitar.
Ritmul motric poate fi definit ca o distribuire relativ corect organizată a eforturilor în
spațiu și timp.

5. Caracteristicile calitative generalizate
În afara caracteristicilor evidențiate, care au o măsură cantitativă suficient de precisă, în
procesul de educație fizică se recurge pe scară largă, la caracteristici calitative nu pe deplin precise,
dar practic utile, ale mișcărilor.
De obicei, ele răspun d la întrebarea „cum se execută acțiunea motrică” și reflectă nu doar o
singură trăsătură oarecare a acesteia, ci un complex de trăsături, luate în ansamblu.
Caracteristicile calitative sunt variate. Deocamdată, sistematizarea lor este dificilă. Totuși,
dintre ele pot fi evidențiate, oarecum convențional, următoarele caracteristici de bază:
Mișcările precise
Sunt cele caracterizate fie printr -o înaltă precizie în atingerea scopului material (exemplu ,
nimerirea cu mingea în coșul de baschet), fie printr -o concordanță cât mai deplină între mișcări și
forma dinainte condiționată (exemplu , la săriturile în apă, gimnastică, patinaj artistic).
În primul caz se poate vorbi de precizia scopului , în al doilea – despre precizia formei .
Se evidențiază, de asemenea, precizia privind spațiul, timpul și mărimea eforturilor .
Mișcările economice
Se deosebesc prin absența sau un minim de momente inutile și prin cheltuieli de energie
strict necesare (în cazul unei tehnici perfecte și al unei înalte eficiente);
Mișcările en ergice
Se realizează cu o forță și viteză puternic exprimate, datorită cărui fapt sportivul învinge
rezistențe considerabile.
Mișcările line
Sunt cele în care încordările musculare se modifică evident treptat, cu accelerare și
încetinire treptată, cu trai ectorii rotunjite în cazul schimbării direcției mișcărilor .
Mișcările elastice
Sunt mișcările cu faze (sau momente) de amortizare subliniate, care permit atenuarea forței
împingerilor sau loviturilor (exemplu: la aterizare după săritură, la prinderea mingi i).
Caracteristicile enumerate exprimă particularitățile calitative ale tehnicii mișcărilor, care
urmează a fi însușite în procesul învățării acțiunilor motrice. Aceste trăsături ale tehnicii sunt
apreciate de obicei de către specialist pe baza manifestăr ilor lor exterioare și pot fi controlate într -o
măsură sau alta fără utilizarea unor dispozitive sau instrumente complexe.

2.5. Reguli generale de execuție a tehnicii mișcărilor
Principiul fundamental , care condiționează toate regulile structurării raționale a tehnicii
exercițiilor fizice, este principiul utilizării adecvate și pe deplin eficiente a forțelor motrice active și
pasive, cu reducerea concomitentă a acțiunii forțelor de frânare.
Principalele reguli privind executarea tehnicii mișcărilor sunt:
1) Direc ția optimă a eforturilor depuse. Direcția acțiunii forțelor musculare trebuie să fie pe
cât posibil mai apropiată de direcția mișcării proiectate. Așa, de exemplu , la aruncarea suliței

19 se poate dezvolta o forță mare în timpul elanului, al pașilor încrucișa ți și avântării brațului, dar
efectul final al acestor acțiuni va fi redus dacă direcția efortului final nu corespunde cu direcția
liniei proiectate a zborului suliței.
2) Mărirea vitezei mișcării. Un corp se mișcă cu accelerație numai în cazul în care asupr a lui
acționează o forță oarecare, și anume accelerația sporește direct proporțional cu această
forță. Dar viteza nu crește într -o clipă, este necesar ca forța să acționeze un timp oarecare. De
aceea, în principiu, pentru dezvoltarea vitezei maxime este av antajos să se aplice o forță mai
mare pe o traiectorie mai lungă, adică să se mărească timpul de acțiune a acesteia. Așa se și
procedează la executarea unor exerciții fizice. De exemplu , la alergarea pe patine, forța de
împingere este relativ redusă, dar e a acționează pe parcursul unui timp îndelungat, ceea ce
asigură un considerabil impuls al forței.
3) Caracterul neîntrerupt și succesiv al aplicării forțelor. Această regulă decurge din primele
două legi ale lui Newton (legea inerției și legea accelerației). Forța cea mai mare este
necesară la începutul mișcării, pentru a învinge inerția stării de repaus. Exemplu: spre a
ridica haltera la piept se utilizează pentru începutul mișcării mușchii puternici ai picioarelor și
spatelui. Când mișcarea este deja început ă, este avantajos să fie continuată fără a fi întreruptă,
deoarece pentru învingerea inerției repausului chiar și după o oprire neînsemnată va trebui
cheltuit un efort suplimentar, care ar fi putut fi utilizat cu succes pentru mărirea vitezei.
Mișcările tr ebuie executate într -o astfel de succesiune, încât înainte de încheierea acțiunii unei
grupe musculare să intre în funcțiune o alta. Totodată, mișcările care urmează trebuie
executate adesea cu o viteză mereu crescândă (executarea unor exerciții de gimnast ică –
mișcarea următoare, începe în momentul în care mișcarea precedentă se încheie.
4) Transmiterea cantității de mișcare de la o verigă la alta. Urmărind executarea cu o înaltă
tehnicitate de către sportiv a exercițiilor fizice, se poate observa că diferite le verigi ale
corpului său nu se angrenează în mișcare concomitent, ci într-o anumită succesiune . În unele
cazuri, părțile corpului cu o masă mai mare devansează mișcările corpului cu o masă mai
mică; în altele, dimpotrivă. Exemplu : în fotbal, la lovirea m ingii cu piciorul, mișcarea coapsei
devansează mișcarea gambei și a labei piciorului. Mișcarea fiecăreia din verigile următoare
este provocată și de transmiterea cantității de mișcare de la veriga precedentă.
5) Crearea contraacțiunii față de forțele în acțiu ne. Cunoașterea celei de -a treia legi a lui
Newton a „acțiunii și contraacțiunii” ne dă posibilitatea să înțelegem numeroase particularități
ale tehnicii exercițiilor fizice și să utilizăm această lege cât mai adecvat. Manifestarea
principiului contraacțiu nii se poate observa în multe mișcări de translație, de rotație, de întâlnire
și de compensație. Pe o pistă tare, atletul poate alerga mai repede decât pe nisip. Aruncătorul de
greutate va putea dezvolta forța maximă în direcția necesară doar în cazul în c are, în momentul
efortului final, se sprijină pe sol cu unul sau cu ambele picioare. În mișcările de lovire, acea
parte a corpului cu care se execută lovitura (mâna în volei, laba piciorului la fotbal, pumnul în
box) trebuie să fie consolidată, întărită în momentul executării ei.
Concluzie
Există tendința de a privi „mișcarea” ca deplasare, schimbare de loc sau poziție.
Trebuie să avem în vedere că în domeniul activităților corporale de toate genurile avem
componente în care latura comportamentală este in hibată, procesul central nervos fiind „ascuns”,
„mișcare zero”.
Menținerea poziției inițiale sau a poziției de start, fixarea poziției la încheierea unui
exercițiu, pauzele de nemișcare în anumite situații sau exercițiile de nemișcare și liniște
recomanda te în jocurile copiilor, pozițiile preparatorii, pânda, jocul „statuile”, toate și încă multe
altele fac parte din conceptul dialectic al mișcării/nemișcării active.

2.6. Clasificarea mișcărilor
Activitățile practice de „educare a fizicului și de educație prin fizic” au în vedere diferitele
forme de manifestare a mișcărilor corporale. Literatura de specialitate oferă următoarea clasificare a
mișcărilor fundamentale, prezentată ca o sinteză a tipurilor de mișcări în tabelul de mai jos.

20 Clasificarea mișcări lor fundamentale:
Locomotorii De manipulare De stabilitate
Mers Aruncare Aplecare
Alergare Prindere întindere
Săritură Lovire Răsucire
Țopăire Blocare întoarcere
Locomotorii De manipulare De stabilitate
Tropotire Izbire Legănare
Târșire Voleibolare Rostogolire
Lunecare Conducere Aterizare
Cațăr are Rostogolire (a mingii) Oprire
Fandare Transportare Eschivare
Galopare Driblare Echilibrare
Săltare

21 3. BAZELE ANATOMICE ȘI BIOMECANICE ALE MIȘCĂRII UMANE

3.1. Noțiuni de osteologie. Rolul oaselor în o rganism. Elemente de orientare ale corpului uman și
ale oaselor.
3.2. Noțiuni de artrologie. Mișcările articulațiilor și clasificarea funcțională a articulațiilor.
3.3. Noțiuni de miologie. Structura, proprietățile și tipurile de activitate musculară. Sensul
mișcăr ilor în funcție de activitatea mușchilor. Rolul mușchilor în organism.

Aparatul locomotor specializat pe îndeplinirea a două funcții esențiale: locomoția și
sprijinul, este alcătuit dintr -un complex de organe cu structuri și funcții diferite. La cele 206 piese
osoase, peste 430 mușchi striați și peste 310 articulații, trebuie adăugate rețeaua nervoasă (cu căi le
aferente și eferente) și rețeaua vasculară care irigă toate aceste organe.

OSTEOLOGIE
Caracteristicile morfologice ale osului organ
Contrar aspect ului său, osul nu este un organ inert . Cercetarea cu ajutorul difracției cu raze
X, cu microscopul electronic, cu diversele metode histochimice și în special cu izotopi radioactivi, a
pus în evidență faptul că sistemul scheletic trebuie considerat ca făcân d parte integrantă din
structura chimică a fluidelor corpului, la baza mecanismelor lui funcționale stând un servosistem de
reglare ionică și integrare, care include receptori, efectori și fenomene de feed -back.

Clasificarea oaselor
Greutatea totală a celor 206 oase ale corpului omenesc, în stare uscată, este de numai 5 -6,5 kg.
Privite în general, ele se pot împărți în trei tipuri: oase lungi, scurte și plate.
1) Oasele lung i sunt formate dintr -un tub de substanță osoasă compactă. În centru au un canal

22 medular și la cele două extremități, mai mari ca volum, câte un bloc de substanță spongioasă,
înconjurat de un strat de substanță compactă. Prin intermediul lor, se realizează mișcări rapide,
de mare amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc scheletul membre lor.
2) Oasele scurte sunt blocuri de substanță spongioasă acoperite de un strat de substanță
compactă. Rolul lor este de a suporta greutatea corpului (ex. Oasele tarsiene, de a contribui la
menținerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (ex. Verte brele) sau de a permite
executarea mișcărilor complexe și delicate ale mâinii (oasele carpiene).
3) Oasele plate sunt largi și subțiri și participă la alcătuirea unor cavități care protejează organe
importante (cutia craniană), realizează suporturi stabile ( oasele bazinului) sau oferă mușchilor
suprafețe întinse și mobile de inserție (omoplatul).
Structurile osului -organ
Privit morfo -funcțional, osului i se pot descrie 4 ordine de structuri, descrise de Petersen:
– structuri de prim ordin : arhitectura macrosc opică a compactei și spongioasei, măduva
osoasă, periostul, cartilajul articular și cel de creștere. Se pot vedea cu ochiul liber și
reflectă, pe plan funcțional, rolul de susținere pe care îl are osul studiat, precum și modul în
care sunt exercitate asupr a lui forțele mecanice
– structuri de ordinul II : sistemele haversiene, lamele circumferențiale și structurile similare,
vasele și nervii. Au dimensiuni de aprox. 100 microni. Se pun cu greu în evidență cu lupa și
numai incomplet, dar apar bine individualiza te cu microscopul uzual.
– structuri de ordinul III : fibrele colagene și elastice, celulele osoase, substanța fundamentală
cu sistemul ei lacunar, sărurile minerale, apa, grăsimea.
– structuri de ordinul IV : dispoziția moleculară a substanței organice și anor ganice.
Rolul oaselor în organism
Oasele îndeplinesc în organism roluri variate. Forma și structura sunt adaptate rolului îndeplinit.
• Rolul de susținere a greutății diferitelor părți ale organismului este îndeplinit în primul
rând de axa scheletului – colo ana vertebrală. Deși este formată din oase scurte, faptul că
prin dispoziția lor formează un canal, conferă o rezistență sporită, la care contribuie și
curburile antero -posterioare, pe care le prezintă coloana vertebrală. Cea de a doua categorie
de oase cu rol de susținere este formată de oasele membrelor inferioare. Rezistența lor este
sporită de forma lor tubulară (rezistență maximă la greutate minimă a osului).
• Rolul de protecție pentru diferite organe din corp constă în mărginirea unor cavități în care
sunt adăpostite organe. Oasele cutiei craniene, coloana vertebrală intră în această categorie
(adăpostesc encefalul și măduva spinării). La fel și oasele cutiei toracice care protejează
organele vitale: plămânii, inima etc.
• Rol în mișcările corpului ca org ane pasive ale acestora. Ele servesc ca puncte de inserție a
mușchilor (care sunt organele active ale mișcării), care deplasează oasele pe principiul
pârghiilor. Forța este reprezentată de mușchi, punctul de sprijin este reprezentat de
originea și inserția mușchiului, iar rezistența este greutatea deplasată (a propriului membru
+/- o greutate în plus).
• Rolul de depozit și rezervă de calciu și acid fosforic . Lipsa acestor elemente din organism
ar duce la grave tulburări. Prin compoziția lor, oasele asimileaz ă cea mai importantă
cantitate de calciu și săruri minerale din organism, care, la nevoie, este mobilizată și utilizată
în activitatea unor organe vitale.
• Rolul antitoxic este îndeplinit datorită capacității oaselor de a reține temporar elemente
toxice pen tru organism, precum: Pb… etc.
Elementele de orientare ale corpului uman
• Poziția anatomică a corpulu i, este poziția verticală, cu membrele superioare întinse în
lungul corpului, cu palmele orientate înainte, membrele inferioare întinse în lungul corpului,
tălpile orientate înapoi (nu spre sol, ca în poziția ortostatică).
• Poziția anatomică a osului depinde de elementele caracteristice ale osului respectiv precum

23 și de anumite planuri convenționale ale corpului.
• Planurile convenționale ale corpului ( Fig. 1), așezat în poziție anatomică, sunt:
– planul medio -sagital (planul de simetrie): este vertical pe direcție antero -posterioară,
împărțind corpul în două jumătăți simetrice – dreaptă și stângă;
– planul frontal: este un plan vertical și perpendicular pe preceden tul, împărțind corpul în
două părți – anterioară și posterioară;
– planul orizontal sau transversal: este perpendicular pe primele două, împărțind corpul în
două părți – superioară și inferioară.
Elementele de orientare ale corpului uman

Elementele de orientare ale oaselor
Ținând cont de aceste planuri, se mai utilizează, pentru descrierea oaselor, o serie de
termeni, cum sunt:

24 – medial sau intern (mai aproape de planul medio -sagital);
– lateral sau extern (mai îndepărtat de planul medio -sagital);
– superior sau cranial (deasupra planului orizontal);
– inferior sau caudal (sub planul orizontal);
– anterior sau ventral (înaintea planului frontal);
– posterior sau dorsal (îndărătul planului frontal).
La descrierea oaselor membrelor se mai utilizează și termenii:
– proximal (mai aproape de rădăcina membrului);
– distal (mai îndepărtat de rădăcina membrului);
– radial și cubital, palmar (volar) și dorsal, la membrul superior;
– tibial și fibular, plantar și dorsal , la membrul inferior.
Elemen tele descriptive ale oaselor
Oaselor li se descriu la suprafața exterioară: fețe, margini și unghiuri, care prezintă, la rândul
lor, o serie de detalii ce se pot grupa în: proeminențe, cavități, canale.
1. Proeminențele sunt părți osoase care proemină la s uprafața osului și sunt articulare și
nearticulare.
• Proeminențele articulare sunt de forme variate și sunt destinate articulațiilor dintre oase;
• Proeminențele nearticulare au aspecte diferite și pot fi:
– unele care se detașează ca un vârf de restul osului, numite apofize ;
– altele se detașează mai puțin de suprafața osului, mai puțin dezvoltate și mai lățite,
numite tuberozități;
• în cazul în care tuberozitatea este rotunjită, poartă numele de eminență sau bază;
• dacă tuberozitatea este mai mică, poartă numele de tubercul;
• dacă ridicătura osoasă este ascuțită, se numește spină;
• proeminențele mai pot fi și liniare, purtând numele de creste, cu aspect rugos sau tăios;
2. Cavitățile osoase sunt determinate de forțe de presiune. Se împart, de asemeni, în articulare și
nearticulare:
• cavitățile articulare iau parte la formarea articulațiilor și au aspect invers proeminențelor
articulare – exemplu: acetabulul coxalului în care pătrunde capul proeminent al femurului.
Cavitățile articulare se pot prezenta în unele cazuri ca suprafețe plane – exemplu: fețele
articulare ale sacrului și ale osului iliac, care formează împreună articulația sacro -iliacă;
• cavitățile nearticulare au aspecte diverse ca formă, dimensiuni și rol și pot fi:
– cavități de inserție pentru mușchi, tendoan e, ligamente;
– cavități de protecție și adăpostire a unor formațiuni anatomice;
– cavități alungite sub forma unor șanțuri, prin care alunecă tendoane musculare sau trec
vase și nervi.
3. Găurile și canalele sunt de trecere și nutritive:
Găurile și canalele de trecere sunt străbătute de diferite formațiuni anatomice (vase, nervi
etc.) care hrănesc, respectiv inervează mușchii și din care pornesc ramuri pentru oase. Din cauza
formei lor, au diferite denumiri:
– hiatus – orificiu neregulat, în care se deschid ma i multe canale;
– foramen – gaură, orificiu;
– sulcus – șanț;
– ductus – canal;
– fossa – groapă;
– fossula – gropiță;
– incisura – scobitură, știrbitură a unei margini;
– apertura – deschizătură;
Găurile și canalele nutritive au rol pentru trecerea vaselor sanguine care asigură nutriția
osului respectiv. După dimensiunile lor, se împart în patru grupe sau ordine.

25
CARACTERELE PARTICULARE ALE OASELOR
La om scheletul este format din 206 oase dintre care 33 alcătuiesc coloana vertebrală, restul de 173
se grupează în jurul a cesteia. Oasele situate pe linia mediană a corpului, ca sternul, sacrul sunt
nepereche. Ele se consideră a fi oase simetrice fiind formate din două jumătăți, una dreaptă și alta
stângă.
Dimpotrivă, oasele membrelor sunt perechi însă nesimetrice pentru ca cele două jumătăți
ale lor nu sunt identic conformate.
Scheletul se împarte în patru părți :
• oasele capului și gâtului ();
• coloana vertebrală (33 oase);
• toracele osos;
• oasele membrelor.

26 ARTROLOGIE

Syndesmologia (syndesmos = ligament, logos = știință) este partea anatomiei care are ca obiectiv
studiul articulațiilor. Articulațiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se
unesc între ele.
Aceste elemente sunt reprezentate prin formațiuni conjunctive și mușchi.
Artrologia trate ază formațiunile conjunctive.
STRUCTURA ȘI CLASIFICAREA STRUCTURALĂ A ARTICULAȚIILOR
Articulațiile se clasifică după gradul de mobilitate și după structura lor.
Clasificarea după gradul de mobilitate deosebește:
 Sinartroze : articulații în care capetele o soase se găsesc în oarecare continuitate datorită
formațiunilor conjunctive de legătură, au o mobilitate redusă (articulații semimobile), foarte
redusă sau nulă (articulații fixe) .
 Diartroze : articulații cu structură tipică, capete osoase în contiguitate și având mobilitatea
importantă.
I. SINARTROZELE
Se clasifică, după structura elementelor de legătură :
 Syndesmoze – joncțiuni fibroase
 Syncondroze – joncțiuni cartilaginoase
 Synostozele – joncțiuni osoase
Syndesmoze – joncțiuni fibroase
Oasele se află strâns legate prin țesut fibros dens – fibre de colagen sau fibre elastice. Nu permit
mișcări sau permit mișcări foarte reduse.
 Membrana interosoasă este formată din mănunchiuri de fibre de colagen, divers orientate,
întinse între oasele antebrațului sau ga mbei. Prin poziția ei, membrana separă
compartimente la nivelul segmentelor respective și este implicată în diferitele tipuri de
mișcări dintre cele două oase, asupra cărora are acțiune stabilizatoare.
 Ligamentele galbene sunt structuri dreptunghiulare for mate din țesut elastic, intercalate
între lamele vertebrale . Ele închid peretele posterior al canalului vertebral conectând două
lame adiacente și formează un șir de sindesmoze cu rol important în statica coloanei
vertebrale.
 Suturile reprezintă o varietat e specială a syndesmozelor. Ele constituie articulațiile fixe
dintre oasele craniului . Țesutul fibros interpus între oasele craniene se numește ligament
sutural . El are o structură complexă. Realizează legătura interosoasă prin straturile
periostice și ofe ră spațiu pentru funcția de creștere craniană. În jurul vârstei de 20 ani,
ligamentul sutural începe să fie înlocuit cu țesut osos, determinând transformarea suturilor în
synostoze.
 Gomfozele reprezintă o varietate diferențiată de syndesmoză, prin care es te asigurată fixarea
dinților în procesul alveolar . Rădăcina dintelui este fixată în cavitatea alveolară printr -un
ligament periodontal (alveolo -dentar).
Syncondroze – joncțiuni cartilaginoase
 Sunt articulații temporare sau permanente , realizate între două piese osoase, unite prin țesut
cartilaginos hialin sau țesut fibrocartilaginos.
 Syncondrozele sunt structuri în continuă schimbare , cu existență temporară, care se
transformă în synostoze la sfârșitul perioadei de creștere. Exemplu: syncondroza sfeno –
ocipitală care asigură legătura dintre corpul sfenoidului și occipital, controlând, prin
creșterea ei, diametrul anteroposterior al craniului.
 Syncondrozele dintre coastele 1 -7 și stern, sunt considerate joncțiuni cartilaginoase
implicate în realizarea mecanic ii respiratorii. Ele nu mai sunt implicate în procesul de
creștere osoasă. Au, astfel, o funcție și o existență permanentă.
Simfiza constituie o varietate de articulație cartilaginoasă, situată de obicei pe linia mediană a
corpului , în care legătura dintre cele două piese osoase se realizează prin țesut fibrocartilaginos . Ea

27 este o articulație permanentă, cu mobilitate variabilă, rezultată din deformarea țesutului de legătu ră,
fiind considerată, din punct de vedere funcțional, o articulație semimobilă . Simfiza pubiană este
considerată un exemplu tipic, dar și articulația dintre două corpuri vertebrale cu discul
intervertebral fibrocartilaginos este tot o simfiză.

Synostozele – joncțiuni osoase
 Pot fi considerate stadiul final de evoluție a syncondrozelor și suturilor , după terminarea
perioadei de creștere. Prin înlocuirea țesutului fibros sau cartilaginos cu țesut osos , se
realizează cea mai fermă legătură între două piese osoase.
 Transformarea suturilor în synostoze are o evoluție lentă, dinspre interior spre exterior și
dinspre medial spre lateral.

28

II. DIARTROZELE
Cele mai multe articulații ale corpului sunt sinoviale. Se caracterizează prin complexitate,
mișcări multiple și variate.
Componente le unei articulații sinoviale sunt:
 suprafețele articulare
 cartilajul articular
 formațiuni care asigură concordanța dintre suprafețele articulare (fibrocartilaje de mărire,
discuri, meniscuri)
 mijloace de unire (capsula articulară, ligamentele)
a. Suprafeț ele articulare
După formă pot fi: sferice, eliptice, cilindrice, plane.
În general, aceste suprafețe pot fi încadrate geometric în două forme principale: plană și
curbă.
În articulațiile plane mișcările sunt reduse.
În cele cu suprafețe curbe, mișcări le sunt mai complexe. Pentru o funcționare normală, este
necesară o adaptare perfectă a suprafețelor articulare, o concordanță sau cum se mai spune în limbaj
clinic, o congruență articulară . Lipsa acestei concordanțe articulare face posibilă producerea uno r
leziuni ulcero -necrotice și, în final, instalarea proceselor artrozice prin alterarea cartilajului și a
țesutului osos subjacent.

29

b. Cartilajul articular
Este numit și cartilaj de încrustare și acoperă suprafețele articu lare ale oaselor. Este un
cartilaj hialin de culoare alb -strălucitoare, cu reflexe albăstrui. Prezintă două suprafețe:
una aderentă de suprafața osului;
una liberă ce corespunde cavității articulare.
Marginea cartilajului se continuă cu periostul. La nive lul acestei margini se termină și
membrana sinovială. Întinderea cartilajului este proporțională cu întinderea mișcărilor articulare.
Grosimea lui este variabilă (1 -12 mm), în raport cu presiunea exercitată pe suprafețele articulare. Pe
măsura înaintării î n vârstă, are tendința subțierii.
Cartilajul nu prezintă terminații nervoase și nici vase de sânge.
Are două proprietăți importante:
compresibilitatea (rol de amortizor)
elasticitatea (joacă rol de pneuri).
Conține apă în proporție de 50 -60%. Deshidratare a țesutului cartilaginos duce la micșorarea
elasticității și constituie alt factor favorizant pentru apariția artrozelor.
Nutriția cartilajului se face prin imbibiție, respectiv prin trecerea substanțelor din vasele

30 țesutului osos subjacent și din arterel e capsulo -sinoviale, precum și din lichidul sinovial. El
este considerat un țesut cu metabolism redus.
c. Formațiuni care asigură concordanța dintre suprafețele articulare (fibrocartilaje de mărire,
discuri, meniscuri)

Fibrocartilaje de mărire: labrul art icular sau cadrul articular. Se întâlnesc în cazul
articulațiilor la care o suprafață articulară sferică – cap articular – trebuie "să se potrivească"
cu o cavitate articulară mai puțin adâncă. Exemple: articulația SH, CF. Uneori, labrul
constituie în acela și timp și un mijloc de unire.

Fibrocartilaje intraarticulare: discurile și meniscurile -sunt formațiuni anatomice ce se găsesc
între suprafețele articulare și au, de asemenea, rolul să asigure o concordanță cât mai bună.
Ele diferă mult ca formă și dimens iuni. Uneori ocupă toată articulația, formând un disc.
Există fibrocartilaje de forma unor semilune, denumite meniscuri . Acestea au pe secțiune o
formă triunghiulară aderând cu baza pe una din suprafețele articulare, de obicei de cea mai
mobilă și o însoțe sc în toate mișcările. La articulația genunchiului ele aderă de tibie.

31

d. Mijloace de unire: capsula articulară și ligamentele
Capsula articulară este o formațiune constituită din două stratur i: unul extern – stratul fibros
și altul intern. – membrana sinovială.
Stratul fibros are o formă comparabilă cu cea a unui manșon. Se inseră prin cele două
extremități ale sale la periferia cartilajelor articulare. El reprezintă o continuare a periostului
oaselor.
Suprafața exterioară vine în raport cu mușchii și tendoanele periarticulare. Suprafața internă
este acoperită de membrana sinovială. Grosimea stratului fibros diferă: în unele articulații cu
mobilitate mare, este mai redusă și mai puțin rezistent ă.
În general, o membrană fibroasă este formată din fibre conjunctive și puține fibre elastice,
cu orientări diferite.
Vascularizația arterială a capsulei este asigurată din ramuri provenite din arterele
musculare. Vasele limfatice, puține la număr, se găsesc atât în stratul fibros al capsulei cât și
la nivelul membranei sinoviale.
Inervația este asigurată de filete nervoase care însoțesc vasele sanguine.
Rolul capsulei : protejează articulația de procese patologice periarticulare și împiedică
răspândi rea revărsatelor articulare în țesuturile din jur.
Membrana sinovială este stratul profund al capsulei articulare. Se prezintă ca o foiță subțire,

32 netedă și lucioasă, care aderă intim de suprafața interioară a stratului fibros al capsulei articula re. Ea
secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros – lichidul sinovial, cu rol important în biomecanica
articulară. Se oprește la periferia cartilajelor articulare, la limita dintre cartilajul articular și os.
Membrana sinovială acoperă porțiunile de os intracapsulare , și unele formațiuni intracapsulare:
tendoanele, ligamentele, discurile intraarticulare. Din cauza abundenței vaselor sanguine, sinoviala
se inflamează prima dintre formațiunile articulației. Sinoviala este o membrană continuă, spre
deosebire de membrana fibroasă care poate fi perforată de vase, nervi.
Membrana sinovială prezintă adeseori o serie de prelungiri, externe sau interne.
Membrana sinovială este bogat vascularizată și inervată. Arterele provin din stratul fibros al
capsulei.
Lichidul sinovial ar e aspectul unui lichid gălbui, vâscos, are rol lubrifiant asupra elementelor
articulare, producând, în același timp și o oarecare adeziune între suprafețele articulare. El
rezultă dintr -un proces de transsudare a lichidului plasmatic care trece în cavitate a
articulară prin pereții capilarelor perisinoviale, permeabili în ambele sensuri.
Rolul lichidului: nutriție, lubrifiere, curățire.

Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele articulare, contribuind l a
menținerea contactului dintre suprafețele articulare.

33 După structura lor, ligamentele au fost împărțite în: capsulare, tendinoase, musculare,
fibrozate.
Ligamentele capsulare sunt diferențieri ale capsulei cu rolul de a frâna o serie de mișcări.
Ligame ntele tendinoase rezultă prin transformarea unor tendoane, ex. lig. patelar al
genunchiului.
Ligamentele musculare provin din atrofierea unor fascicule musculare: ligamentul
acromiocoracoidian.
Ligamentele fibrozate: ligamentul stilohioidian.
După poziția pe care o au față de capsulă se deosebesc lig. intracapsulare și extracapsulare.
Toate ligamentele sunt rezistente și inextensibile. În același timp sunt suficient de flexibile
încât să nu împiedice executarea mișcărilor. Au și rolul de a preveni depășir ea unor limite normale
ale mișcărilor. În cazul solicitărilor prelungite, aceste formațiuni semnalează situația prin durere a
resimțită la nivelul lor.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele articulare, contribuind la
menținerea contactului dintre suprafețele articulare.
După structura lor, ligamentele au fost împărțite în: capsulare, tendinoase, musculare,
fibrozate.
Ligamentele capsulare sunt diferențieri ale capsulei cu rolul de a frâna o serie de mișcări.
Ligamentele tendin oase rezultă prin transformarea unor tendoane, ex. lig. patelar al
genunchiului.
Ligamentele musculare provin din atrofierea unor fascicule musculare: ligamentul
acromiocoracoidian.
Ligamentele fibrozate: ligamentul stilohioidian.
După poziția pe care o a u față de capsulă se deosebesc lig. intracapsulare și extracapsulare.
Toate ligamentele sunt rezistente și inextensibile. În același timp sunt suficient de flexibile
încât să nu împiedice executarea mișcărilor. Au și rolul de a preveni depășirea unor limi te normale
ale mișcărilor. În cazul solicitărilor prelungite, aceste formațiuni semnalează situația prin durere a
resimțită la nivelul lor.

II.2 MIȘCĂRILE ARTICULAȚIILOR ȘI CLASIFICAREA FUNCȚIONALĂ A
ARTICULAȚIILOR
Mișcările articulațiilor sinoviale
Funcț iunea articulațiilor constă în a permite mișcările oaselor care intră în alcătuirea lor.
Felul mișcărilor și forma suprafețelor articulare sunt în strânsă interdependență.
Între oasele care intră în alcătuirea unei articulații sinoviale se pot efectua tr ei feluri de
mișcări elementare: alunecarea, rostogolirea (învârtirea ), rotația.
Alunecarea constă în deplasarea suprafețelor articulare puse în contact, însoțită de frecare, adică
fără îndepărtarea lor. Mișcarea se poate compara cu deplasarea unei sănii p e zăpadă. Exemple de
acest fel de mișcări găsim în articulațiile plane.

Învârtirea sau rostogolirea este caracterizată prin deplasarea circulară a suprafețelor
articulare, astfel că la fiecare nouă fază a mișcării, alte porțiuni ale acestora vin în conta ct. O
asemenea mișcare este comparabilă cu aceea a unei roți care se rostogolește pe pământ. Exemple
de învârtire avem la articulația genunchiului, articulația cotului.

Rotația este o mișcare circulară, caracterizată prin răsucirea, deplasarea osului mob il
împrejurul axului său longitudinal. Axul poate fi situat în afara osului – în acest caz, rotația este
însoțită de deplasare, ca în supinația și pronația mâinii. Alteori, axul trece chiar prin punctele de
contact ale suprafețelor articulare – rotația est e pură, fără deplasare, ca în mișcarea cupei radiale
pe capitulul humerusului. Aceste mișcări se combină, în realitate , între ele.
Pentru analiza funcționalității unei articulații, este necesar să definim o serie de noțiuni,
precum:

34
axul articular – linie teoretică împrejurul căreia se execută mișcările unei articulații. O
articulație poate avea unul sau mai multe axe.
mișcarea de flexie (antepulsie sau anteducție );
mișcarea de extensi e (retropulsie sau retroducție);
mișcarea de adducție;
mișcarea de a bducție ;
circumducția;
mișcarea de rotație , poate fi externă (laterală) – și internă (medială);
pronația ;
supinația .

Clasificarea funcțională a articulațiilor sinoviale
Ține cont de:
numărul suprafețelor articulare;
forma suprafețelor articulare;
numărul axelor articulare;
modalitatea de conducere a mișcărilor;
modalitatea de funcționare.
A) DUPĂ NUMĂR:
articulații simple – formate din unirea a două oase;
articulații compuse – formate din unirea mai multor oase.

B) DUPĂ FORMA SUPRAFEȚELOR ARTICULARE:
plane
trohleene
trohoide
condiliene
în șa
elipsoidale
sferoidal e
Articulațiile plane au suprafețele plane și permit numai mișcări de alunecare Exemple: a.
dintre oasele carpului, tarsului, a. acromioclaviculară.
Articulațiile trohleene , în balama sau ginglymul au suprafețele articulare constituite astfel:
unul din capete are formă de scripete sau trohlee, iar celălalt, forma unei creste care
corespunde șanțului scripetelui și două povârnișuri laterale, care corespund părților laterale
ale scripetelui. Permit mi șcări de flexie -extensie și foarte reduse de lateralitate: a. humero –
ulnară, a. interfalangiene.
Articulațiile trohoide sau în pivot au suprafețele formate dintr -un cilindru osos (pivotul
central osos), conținut într -un inel osteofibros. Posedă doar mișcăr i de rotație: cilindrul se
răsucește în jurul axului său, în interiorul inelului. Exemple: a. radioulnare proximală și
distală.
Mișcările de rotație se pot executa în două variante:
pivotul se rotează în interiorul inelului care rămâne fix – articulația radioulnară proximală
(capul radiusului este pivotul);
pivotul rămâne fix, iar inelul (suprafața concavă), se rotește în jurul lui ca o roată față de ax –
articulația atlanto -axoidiană mediană, unde dintele joacă rolul pivotului fix, iar arcul anterior
al atlasului, împreună cu ligamentul transvers formează inelul osteoligamentar care execută
rotația.
Articulațiile condiliene Sunt formate astfel: unul din oase prezintă două suprafețe articulare
rotunjite (segmente de cilindru plin – ex. Condilii femurali).ia r celălalt os le primește în două
depresiuni corespunzătoare (fosele sau cavitățile glenoide tibiale). Axele celor două perechi
de suprafețe articulare sunt paralele între ele, din această cauză mișcările permise se vor

35 petrece într -un singur plan. În mod secundar sunt posibile și mișcări limitate în alte planuri.
Ex.: articulația genunchiului.
Articulațiile în șa sau prin îmbucătură reciprocă au suprafețele articulare opozite concave
într-un sens și convexe în celălalt, care își corespund. Permit mișcări d e: flexie -extensie,
abducție -adducție și circumducție. Ex.: a carpometacarpiană a policelui
(trapezometacarpiană), a. sternoclaviculară.
Articulațiile elipsoidale . Cele două suprafețe sunt conformate astfel: una este de forma unui
elipsoid mai mult sau mai puțin alungit, iar cealaltă de forma unei depresiuni
corespunzătoare, puțin adâncită. Ex.: a. radiocarpiană, a. metacarpofalangiană. Permit
mișcări de flexie -extensie, abducție -adducție, circumducție.
Articulațiile sferoidale sau cotilice se mai numesc și enartroze. Au suprafețele opozite
formate dintr -un cap (segment de sferă) ce pătrunde într -o cavitate în formă de cupă. Au o
mare mobilitate, permițând: flexia -extensia, abducția -adducția, circumducția și rotația. Ex.:
articulațiile umărului și șoldului.

c) După numărul axelor în jurul cărora se execută mișcările
uniaxiale;
biaxiale;
cu trei axe;
Articulațiile uniaxiale permit mișcări opuse într -un singur plan: flexia -extensia (ex.
Ginglimul), sau rotația (ex. a. Trohoide).
Articulațiile biaxiale : axele sunt perpendiculare unul pe altul. Ex.: a. elipsoidale, a. În șa.
Clasificarea articula țiilor sinoviale dup ă forma suprafe țelor articulare.
1 și 2- gingly m (trohlee) – 1 a: articula ții interfalangiene, 2 a: articula ția cotului. 3- articulație
elipsoidal ă – 3a: articula ția radiocarpian ă 4- articulație în șa – 4 a: articula ția carpometacarpian ă a

36
Articulațiile cu trei axe permit mișcări în toate planurile spațiului. Ex.: a. sferoidale.
d) După modalitatea de conducere a mișcărilor în articulații
Termenul de conducere articulară se referă la direcția și sensul mișcării, precum și la factorii
restrictivi ai mișcării executate.
E) După modalitatea de funcționare
Articulațiile pot lucra independent sau în combinații .
Prima formă de activitate este caracteri stică funcționării în lanțuri cinematice deschise , iar a doua,
pentru lanțurile cinematice închise .
La rândul lor, articulațiile combinate se împart în:
articulații combinate prin cuplaj osos care leagă două piese osoase la nivele diferite ca în
cazul art iculațiilor radio -ulnare proximală și distală.
articulații combinate prin cuplaj muscular în care același agent motor mobilizează prin
contracție două sau mai multe articulații concomitent.

FACTORII IMPLICAȚI ÎN CONDUCEREA ARTICULARĂ
Factorii implicați î n conducerea articulară se grupează în două categorii:
a) factori pasivi:
forma suprafețelor articulare;
sistemul capsular ligamentar și tensiunile din el;
forța gravitațională;
presiunea atmosferică;
adeziunea dintre suprafețele articulare;
contactul părț ilor moi adiacente.
b) factori activi:
contracția tonică a grupelor musculare;
contracția fazică a grupelor musculare periarticulare agoniste și antagoniste.
În funcție de factorii care predomină în determinarea sensului unei mișcări într -o articulație,
articulațiile se pot reuni în următoarele grupe:
a) Grupa articulațiilor cu conducere osoasă: cuprinde articulații uniaxiale , în care direcția și
amplitudinea de mișcare sunt determinate în cea mai mare parte de forma suprafețelor articulare .
Profilul artic ular are un angrenaj puternic, la care participă și două ligamente colaterale ca două
"hățuri“( cotul)
b) Grupa articulațiilor cu conducere ligamentară – cuprinde articulații multiaxiale în care
direcția și limitarea mișcărilor este dictată de acțiunea rest rictivă a tensiunilor din ligamentele
articulare ( șoldul ).
c) Grupa articulațiilor cu conducere musculară – cuprinde articulații multiaxiale, dependente de
acțiunea mușchilor periarticulari în direcționarea și amplitudinea mișcării ( umărul ).

37

38

39

40

41 MIOLOGIE

III.1.1 CARACTERISTICI MORFO -FUNCȚIONALE GENERALE
 Miologia este partea anatomiei care are ca obiect studiul mușchilor și al formațiunilor
anexate lor.
 Miologia generală descrie particularitățile generale ale mușchilor și anexelor lor, precum și
activitatea lor biomecanică în cadrul aparatului lo comotor.
 Miologia specială descrie, în mod sistematic, fiecare mușchi în parte, în ordinea grupării lor
pe segmente corporale.
 Mușchii scheletici sunt componenta activă a aparatului locomotor, spre deosebire de oase și
articulații, care reprezintă partea pasivă. Mușchii realizează mișcările, în limita
posibilităților date de conformația anatomică a articulațiilor sau fixează pozițiile
segmentelor corporale.
 Mușchii scheletici sunt formați din țesut muscular striat. Principala funcție a mușchilor
striați e ste contractilitatea. Pe lângă aceasta, mușchii scheletici constituie și principala sursă
de căldură, având și rol în favorizarea indirectă a circulației venoase și limfatice.
 La un bărbat de 70 kg, musculatura scheletică reprezintă aproximativ 25 kg (30 – 40%) din
greutatea corporală, iar scheletul abia 14%. Această proporție variază cu vârsta și cu starea
de antrenament a individului (la sugar, reprezintă 20%; la femeia adultă, 35%; la bătrâni, 25 –
30%; la halterofili, 50%).
A. Din punct de vedere morfo -funcțional, mușchii scheletici sunt formați din:
 corpul muscular (venter), adică mușchiul propriu -zis, porțiunea principală, contractilă;
 tendoane, prin care forța musculară se transmite oaselor.
B. Anexele mușchilor sunt formațiuni auxiliare care ajută activ itatea musculară:
 fasciile musculare , formațiuni conjunctive care învelesc un mușchi individual, un grup
muscular sau totalitatea mușchilor unui segment corporal. Au rol de protecție pentru unul
sau mai mulți mușchi, opunându -se deplasării mușchilor în tim pul contracției. Servesc și ca
suprafață de inserție pentru mușchi, caz în care se îngroașă aponevrotic. Favorizează
alunecarea mușchiului în timpul contracției, la menținerea calibrului unor vene și
favorizarea circulației venoase.
 retinaculele, îngroșări fibroase, sub formă de panglică, ale fasciilor de înveliș; Mențin
tendoanele în locul unde își schimbă direcția (ex. Gâtul mâinii și piciorului). Au fost numite
și ligamente inelare.
 tecile sinoviale ale tendoanelor, formațiuni cu rolul de a favoriza alu necarea tendoanelor în
interiorul canalelor osteofibroase;
 bursele sinoviale , niște saci conjunctivi dezvoltați la nivelul tendoanelor și chiar al
mușchilor, în acele locuri unde aceștia sunt expuși unor presiuni. Au rol de protecție,
funcționând ca perne cu apă ce distribuie presiunea, putând fi: subcutanate, subfasciale,
subtendinoase (cele mai numeroase), submusculare. Ele pot comunica cu cavități articulare
învecinate.
 trohleele musculare , inele fibroase complete sau incomplete prin care trec anumite
tendoane, schimbându -și direcția. Servesc ca puncte de sprijin și de schimbare a direcției
unor tendoane.

42

III.1.2 CLASIFICAREA MORFOLOGICĂ A MUȘCHILOR
Mușchii sunt organe foarte variate ca mărime și aspect exterior și se pot clasifica după mai multe
criterii:
A. După formă:
– mușchi lungi, care se găsesc în special la nivelul membrelor;
– mușchi lați care se găsesc la nivelul trunchiului, contribuind la formarea pereților marilor cavită ți;
– mușchi scurți, care au dimensiuni mici și așezare, de obicei, mai profundă (mușchii profunzi ai
spatelui);
– mușchi orbiculari, care sunt circulari, înconjurând diferite orificii, având rol la închiderea lor;
B. După numărul capetelor de inserție :
– biceps, triceps, cvadriceps;

C. După modul de grupare a fasciculelor musculare față de tendoane
fasciculele musculare se continuă direct cu ale tendonului, aproximativ în aceeași

43 direcție (mușchii lați ai abdomenului);
la majoritatea mușchilor fasciculele musculare se inseră oblic pe tendon, rezultând:
mușchi penați (seamănă cu o pană):
– mușchi unipenați, fasciculele musculare trec oblic de o singură parte a tendonului;
– mușchi bipenați, fasciculele musculare se inseră oblic pe ambele părți ale tendonului;
– mușc hi cu penație complexă, fasciculele sunt oblic întinse între mai multe lame aponevrotice, care
sunt așezate, unele la suprafață și altele în profunzimea mușchiului (ex. Solearul);
mușchi al căror corp este întrerupt și împărțit în 2 porțiuni, printr -un ten don
intermediar: dreptul abdominal al cărui corp este străbătut de mai multe fâșii
aponevrotice transversale (intersecții tendinoase), împărțind mușchiul în mai multe
segmente
D. După așezare:
* mușchi superficiali, cutanați sau pieloși, așezați direct sub piele (mușchii mimicii);
* mușchi profunzi, așezați sub fascia segmentului respectiv.
E. După numărul articulațiilor peste care trec;
* uniarticulari (în general toți mușchii scurți);
* biarticulari (croitorul, dreptul femural);
* poliarticulari (flexorii și extensorii lungi ai degetelor).

A, fusiform; B, unipinnate; C, bipinnate

III.1.3 MODUL DE FIXARE AL MUȘCHILOR
III.1.3.1 Structura tendonului
 Un mușchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremități cu ajutoru l a câte unui
tendon: origine și inserție. Originea este așezată, de obicei, proximal, respectiv spre
capătul cel mai mobil al articulației.
Inserția este, de obicei, spre capătul distal, respectiv spre parte mai puțin mobilă a unei
articulații.
În cea mai mare parte, originea și inserția se face pe oase, determinând creste, proeminențe sau
depresiuni pe suprafața lor. Dar ei se pot fixa și pe alte formațiuni: piele (mușchii pieloși), pe
membrane fibroase (membrana interosoasă a antebrațului sau gambei) , pe porțiuni îngroșate
aponevrotic ale fasciilor de înveliș regionale, chiar și pe tendoane (lombricalii).
 Tendonul este, în majoritatea cazurilor, bine dezvoltat, necontractil și inextensibil, de

44 culoare albă, foarte rezistent și de structură conjunctiv ă fibroasă. El trebuie considerat și
analizat împreună cu corpul muscular, în ciuda structurii histologice diferite, pentru că
formează un complex funcțional, inseparabil.
 Este constituit din țesut tendinos, în care predomină fasciculele conjunctive, disp use
rectiliniu, într -o singură direcție.
 Forma tendonului este variabilă după cea a corpului muscular: cordon cilindric sau cordon
turtit, pentru mușchii lungi; când mușchiul este lat, tendonul are formă de lamă lărgită și
poartă numele de aponevroză (la mușchii lați ai abdomenului).
 Tendonul are în structura lui vase sanguine, fibre nervoase și receptori . El se continuă pe
suprafața corpului muscular, dar poate pătrunde și în interiorul lui sub formă de lamă
aponevrotică.
III.1.3.2 Joncțiunea tendo -musculară.
 Nivelul la care corpul muscular se continuă cu tendonul reprezintă o zonă de mare
importanță pentru activitatea musculară și se studiază ca element separat al mușchiului –
organ.
 Corpul muscular și tendonul au elemente structurale diferite dar unit e funcțional. Ceea ce se
continuă din corpul muscular, cu tendonul, sunt numai fibrele conjunctive, provenite din
endomisium. La nivelul unde fibrele musculare se termină, ele aderă printr -un ciment, de
natură proteică, la țesutul conjunctiv al endomisiumu lui și prin intermediul acestuia, în
timpul contracției, acționează asupra tendonului.
 Diferența de rezistență și elasticitate dintre tendon și fibrele musculare (tendonul – foarte
rezistent, iar fibrele – foarte elastice) face ca, în timpul contracțiilor mu sculare puternice,
joncțiunea tendo -musculară să fie deosebit de solicitată, ea reprezentând punctul cel mai
slab al întregului mușchi -organ. De aceea, la acest nivel, se întâlnesc, în timpul exercițiilor
fizice excesive, cele mai dese întinderi și rupturi musculare.
III.1.3.3 Inserțiile musculare
 Punctele de inserție ale tendoanelor reprezintă alte elemente importante ale mușchiului –
organ. Tendoanele se pot insera pe segmentul osos, fie direct, pe compacta osului, fie prin
intermediul periostului. În pri mul caz, fibrele tendinoase se continuă direct cu fibrele
colagene ale osului compact, exemplu: inserția cvadricepsului pe rotulă, a tendonului lui
Achile pe calcaneu, inserțiile musculare pe creasta aspră a femurului. Această structură de
continuare a ten donului cu osul, reprezintă un punct slab, care, în timpul eforturilor
excesive, poate ceda: dacă nu cedează tendonul, se produc smulgeri osoase.
 În majoritatea cazurilor, însă, tendoanele se inseră pe os, prin intermediul periostului,
fasciculele tendino ase fuzionând intim cu fibrele colagene ale periostului și prin intermediul
acestuia, printr -o suprafață mult mărită, deci, aderă la os. În aceste cazuri, în timpul
eforturilor excesive, nu se vor mai produce smulgeri ale unei porțiuni limitate de os, dar se
pot produce decolări periostale.
 Mai trebuie remarcat faptul că inserțiile musculare nu au numai rol mecanic, ci și unul
trofic. O bună parte a elementelor nutritive ale osului sosesc la acesta din urmă prin
intermediul tendoanelor. S -a putut, astfel, urmări cum substanțele minerale și, în special,
calciul solubil, "se scurg" prin tendoane către os și de aici s -a conchis că se poate vorbi de o
adevărată simbioză trofică os -mușchi.

45

III.1.3.4 Tecile sinoviale
 Pentru a fav oriza alunecarea în canalele osteo – fibroase prin care trec, unele tendoane se
învelesc în teci sinoviale, care au forma unor saci fără deschidere.
 Teacă sinovială este formată dintr -o foiță viscerală, care acoperă tendonul și una parietală,
care tapeteaz ă canalul osteo – fibros, ambele foițe continuându -se și formând, la nivelul unirii
lor, funduri de sac. Între cele două foițe se formează astfel, o cavitate virtuală, în care se
găsește o cantitate mică de lichid, analog cu lichidul sinovial din articulați i.
 Unele sinoviale tendinoase intră în comunicație cu sinoviala articulației vecine. Astfel,
sinoviala mușchiului popliteu, care, la început este independentă, ajunge să comunice cu
sinoviala genunchiului.
 Sinovialele tendinoase au aceeași structură histo logică cu a celor articulare.

III.1.3.5 Biodinamica tendoanelor
 Alunecarea tendoanelor, indiferent dacă prezintă teci sinoviale sau nu, reprezintă un
exemplu de perfecțiune biodinamică. Mușchiul motor transmite forța sa de acțiune, prin
intermediul tendo nului, cu maximum de eficiență, frecarea și rezistența fiind așa de mici,
încât pierderea forței de -a lungul tendonului este minimă. Se poate afirma că tracțiunea unui
mușchi sănătos este 100% transmisă, de la extremitatea sa musculară, la punctul său de
inserție osoasă.
III.1.4 STRUCTURA, PROPRIETĂȚILE ȘI TIPURILE DE ACTIVITATE MUSCULARĂ

46 III.1.4.1 Structura mușchiului
În structura mușchiului striat intră, în primul rând, fibre musculare striate, apoi țesut
conjunctiv, vase, nervi, formațiuni receptoare.
 Fibra musculară striată este unitatea structurală și elementul specific al mușchiului, având
un înalt grad de diferențiere, în vederea contractilității. Este compusă din sarcolemă,
sarcoplasmă, nucleu și miofibrile, ce conțin miofilamente (10 -20 mil. într -o singură fibră
musculară), reprezentate de actină și miozină – elemente contractile.
După compoziție, culoare și proprietăți funcționale, se disting:
* fibrele roșii sau tulburi: bogate în mioglobină și sarcoplasmă, dar sărace în miofibrile. Se
caracte rizează prin contracție lentă și persistentă. Se găsesc în mare număr în mușchii extrinseci ai
ochiului, diafragmă, maseter;
* fibrele albe sau clare sunt sărace în sarcoplasmă, însă bogate în miofibrile. Dau contracție
rapidă, dar obosesc repede. Predomi nă în mușchii flexori și în mușchiul temporal.
 La om, cele două categorii de fibre sunt amestecate în cadrul aceluiași mușchi.
 Țesutul conjunctiv al mușchiului reprezintă aproximativ 15% din masa mușchiului,
împreună cu vasele și nervii. El este organizat ca un "schelet" interior, cu rol mecanic
multiplu, cu o construcție complicată, adecvată complexității fibrei musculare. Se compune
de epimisium, perimisium și endomisium – elementele structurale: fibre colagene și elastice.
III.1.4.2 Vascularizația mușch iului
 Este foarte bogată, din cauza metabolismului său intens. Ramura arterială destinată unui
mușchi, însoțită de două vene și un nerv se răspândește de -a lungul perimisiului intern
Arterele mici sunt așezate în țesutul conjunctiv care separă fasciculele primare și au
orientare longitudinală, în direcția fibrelor musculare. Din ele pornesc arteriole, care trec
perpendicular pe fibrele musculare. Fiecare arteriolă dă naștere unei rețele capilare cu
ochiuri alungite, orientate, de asemenea, în direcția fibre lor musculare. Limfaticele sunt rare
și însoțesc vasele sanguine. Vascularizația tendonului este slabă.
III.1.4.3 Inervația mușchiului
 Este asigurată de obicei de o singură ramură nervoasă, care se răspândește de -a lungul
perimisiului intern, formând un b ogat plex intramuscular. De aici, fibrele nervoase se
distribuie fibrelor musculare și receptorilor. Nervii sunt întotdeauna micști: fibre motoare,
senzitive (proporția dintre ele este, de regulă 3/2) și vegetative.
III.1.6 PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE M.UȘCH IULUI
Mușchiul se deosebește de celelalte țesuturi prin 3 proprietăți fizice: elasticitatea, contractilita tea,
tonicitate.
Un mușchi nu se poate lungi niciodată de la sine. Forma și dimensiunile sale se pot modifica:
 activ – prin contracție (forță intrinse că);
 pasiv – prin întindere (forțe extrinseci: forța gravitațională de ex.).
III.1.6.1 Elasticitatea și extensibilitatea
Un mușchi relaxat în urma unei contracții musculare permite să fie întins, fără să opună nici
o rezistență, până la lungimea inițială d e repaus. Peste această limită, opune rezistență și revine,
datorită elasticității, la dimensiunile de repaus, după încetarea acțiunii deformatoare. Această
extensibilitate elastică se datorează atât țesutului conjunctiv intramuscular, cât și fibrei muscul are
însăși.
II.1.6.2 Contractilitatea – este proprietatea activă și cea mai esențială a mușchiului.
 Este proprietatea fibrei musculare de a răspunde, prin contracție, la un stimul care, în mod
fiziologic, este exclusiv impulsul nervos. Din punct de vedere mecanic, procesul de
contracție constă în realizarea unei tensiuni interne care tinde să apropie extremitățile
mușchiului.
 În funcție de acțiunea forțelelor externe avem următoarele tipuri de contracție:
* Izotonică – mușchiul se scurtează și produce o m ișcare numai dacă forța musculară depășește
forța externă;
* Izometrică – mușchiul nu se scurtează, contracția se manifestă prin creșterea tensiunii.

47  În condiții naturale, cele două tipuri de contracție nu există în formă pură ci numai
combinată. În contra cția combinată – auxotonică – mușchiul se scurtează și își modifică
tensiunea, simultan.
II.1.6.3 Tonusul muscular – este proprietatea fundamentală a mușchiului cu inervația păstrată. În
clinică, tonusul este starea de contracție ușoară și permanentă a mu șchiului în repaus și se manifestă
printr -un mic grad de tensiune. Tonusul postural este o contracție izometrică puternică, permanentă,
a m. antigravitaționali.
III.1.7 CALITĂȚILE CONTRACȚIEI MUSCULARE
Forța și amplitudinea contracției sunt cele două cali tăți funcționale ale contracției musculare
și reprezintă factori intrinseci ai activității musculare. Lucrul mecanic depinde de celer două.
III.1.7.1 Forța de contracție depinde de numărul fibrelor musculare care intră în compoziția unui
mușchi. Dispoziția oblică a fibrelor pe tendon permite acumularea unui număr mare de fibre.
Exemplu: mușchii penați, mai ales cu penație complexă, sunt mușchi de forță (cvadricepsul,
solearul).
III.1.7.2 Amplitudinea scurtării – este înălțimea la care un mușchi, în contracț ie, poate ridica o
greutate. Depinde direct de lungimea fibrelor. Mușchii cu fibre lungi, dispuse paralel, produc
mișcări ample și accelerații mari; ei sunt mușchi de viteză.
III.1.7.3 Lucrul mecanic (travaliul muscular)
 Pentru efectuarea mișcărilor mușch iul trebuie să realizeze un lucru mecanic care se
calculează L= F x A unde F este forța musculară, iar A este amplitudinea mișcării.
 Din punct de vedere fizic un mușchi efectuează lucru mecanic doar în contracția izotonică.
În contracția izometrică, nereal izând o deplasare a oaselor pe care se fixează, mușchiul nu
efectuează lucru mecanic. Cu toate aceste, în fiziologie, se admite că, în toate cazurile
mușchiul lucrează și se deosebesc: lucrul mecanic dinamic (prin contracție izotonică) și
lucrul mecanic st atic (prin contracție izometrică).
III.1.8. TIPURILE DE ACTIVITATE MUSCULARĂ (contracția dinamică și statică)
 Pentru analiza biomecanică a mișcărilor se folosesc termenii de activitate dinamică și
statică.
 Activitatea dinamică este rezultatul contracției i zotonice dar mai ales al celei auxotonice. Se
caracterizează prin schimbarea lungimii mușchiului și prin deplasarea segmentelor
corporale, efectuându -se lucru mecanic.
 Activitatea statică sau posturală este rezultatul contracției izometrice. Ea produce cre șterea
tensiunii pentru a învinge forțe opuse, dar nu se manifestă prin deplasarea segmentelor
corporale. Această formă de activitate produce rapid oboseală, mai mult decât activitatea
dinamică, deoarece circulația la nivelul mușchiului este îngreunată în urma comprimării
vaselor (mușchii profunzi ai spatelui, extensorii membrelor inferioare).
III.1.9 PUNCTUL FIX ȘI INVERSAREA LUI
 Un mușchi exercită tracțiune asupra ambelor oase pe care se inseră, deci are două capete
mobile. În funcție de rezistența întâmp inată la cele două capete, efectul contractil este
variabil.
 Dacă rezistențele sunt egale și nu prea mari mușchiul se scurtează prin ambele capete și cele
două oase se aproprie unul de altul.
 Dacă ambele capete sunt fixate, contracția este statică și nu se manifestă prin mișcare.
 În majoritatea cazurilor, rezistențele sunt inegale și unul din cele două capete rămâne fix, iar
celălalt mobil. Pentru același mușchi, cele două puncte se pot inversa în funcție de condițiile
biomecanice de moment.

III.1.10 SEN SUL MIȘCĂRILOR ÎN FUNCȚIE DE AȘEZAREA MUȘCHILOR
III.1.10.1 Sensul mișcării
 Depinde de așezarea mușchiului, respectiv, de linia lui de acțiune, față de axele articulației.
Planul mișcării este întotdeauna situat perpendicular pe axul mișcării ( biomecanic s au ax

48 articular). În unul și același plan și în jurul axului corespunzător se pot efectua întotdeauna
două mișcări cu sens opus, pentru realizarea cărora stau la dispoziție doi mușchi deosebiți
sau două grupe musculare.
 În articulațiile cu două sau trei ax e există, deci, câte un cuplu (o pereche) de mișcări
fundamentale (elementare).
 Denumirea acestor mișcări se face în raport cu planurile de mișcare în care ele au loc. În
planul sagital, în jurul unui ax transversal, mișcările sunt: flexie și extensie . Ele sunt cele
mai importante dintre toate, având rolul biologic cel mai mare.
 În planul frontal, în jurul unui ax sagital (antero -posterior), mișcările sunt adducția
(apropierea de corp) și abducția ( depărtarea de corp).
 Toate aceste mișcări sunt raportate față de planul corpului: mișcările membrelor față de
trunchi, mișcările trunchiului față de planul corpului. Mișcările degetelor sunt raportate la
axul (diametrul longitudinal) al mâinii, respectiv al piciorului.
 Mișcările în plan frontal ale segmentelor corporale neperechi (gât, trunchi) se numesc
mișcări de lateralitate ( înclinație laterală ).
 Mișcările de rotație în afară sau înăuntru se fac în planuri orizontale, axul fiind longitudinal.
 Pronația și supinația sunt mișcări de rotație particulare care se petrec la nivelul
antebrațului și la nivelul piciorului.
 Circumducția nu este o mișcare fundamentală ci o combinație succesivă între mai multe
mișcări fundamentale.
 În afara celor trei perechi de mișcări fundamentale, principale, mai există și unele mișcăr i
speciale: dilatare – constricție în jurul orificiilor, ridicare – coborâre , punerea în tensiune.
III.1.10.2 Acțiunea mușchiului în funcție de axele de mișcare ale articulației
 Unul și același mușchi, în ansamblul său, acționând la nivelul aceleiași artic ulații, care are
mai multe axe de mișcare și tot atâtea perechi de mișcări, poate să aibă mai multe acțiuni,
câte una în raport cu fiecare ax articular. Dintre acestea, de obicei, una este principală (aceea
pentru care incidența și celelalte condiții sunt mai favorabile), iar celelalte sunt secundare.
De exemplu: adductorul lung al coapsei este în principal adductor, dar și flexor și rotator
extern (în afară) al coapsei.
III.1.10.3 Descompunerea acțiunii mușchiului
 Există mușchi care, în raport cu un anumit ax de mișcare, fără să -și schimbe poziția față de
acesta, se descompun în elemente funcționale diferite (în funcție de așezarea față de ax), cu
toate că anatomic se prezintă ca o unitate.
 Descompunerea este caracteristică mai mult mușchilor voluminoși sau lați, alcătuiți din
porțiuni cu orientare diferită. De exemplu, deltoidul, în raport cu cu axul transversal al
articulației scapulohumerale se descompune într -o porțiune posterioară care este
extensoare și una anterioară care este flexoare. Gluteul mare, în raport cu axul sagital
al articulației coxofemurale, este alcătuit dintr -o porțiune superioară care este
abductoare și una inferioară cu acțiune de adducție.
III.1.10.4 Migrarea mușchiului peste axul mișcării
 Tot în raport cu unul și același ax, dar spr e deosebire de cazul precedent, în cursul unei
mișcări, un mușchi își poate modifica așezarea față de ax (migrarea peste axul mișcării)
inversându -și acțiunea.
III.1.10.5 Importanța poziției segmentului corporal în eficiența acțiunii musculare
 Poziția segm entului corporal din care pornește o mișcare are importanță pentru eficiența și
sensul unei mișcări. Nu întotdeauna poziția neutră, "normală", este cea mai potrivită pentru a
permite unui mușchi o acțiune optimă.
III.1.10.6 Acțiunea mușchilor uniarticular i și poliarticulari
 Mușchii uniarticulari sunt relativ scurți și așezați, de regulă, mai profund (ex. brahialul).
 Mușchii biarticulari (ischiogambierii, bicepsul brahial) pot acționa simultan sau alternativ.
 Mușchii poliarticulari (flexorii și extensorii lungi ai degetelor) nu trebuie să acționeze
succesiv, într -o ordine fixă, asupra tuturor articulațiilor peste care trec. Ei pot lucra selectiv.

49 III.1.11 ROLUL MUȘCHILOR ÎN ORGANISM
 Mușchii scheletici sau somatici realizează mișcările corpului. Acestea folo sesc pentru
menținerea poziției verticale a corpului și pentru deplasarea corpului în spațiu, precum și
deplasarea segmentelor corpului, unele față de altele.
 Menținerea poziției verticale a corpului se face prin contracția unui mare număr de
mușchi. Verti cala centrului de greutate al corpului trebuie să cadă, pentru menținerea
verticalității, în poligonul de susținere, format de tălpi.
 Mișcările de deplasare ale corpului sunt realizate prin mers și alergare .
 Mersul este un ansamblu de mișcări, executate d e mușchii membrelor inferioare, care
deplasează corpul și care sunt însoțite de contracția unor mușchi care mențin echilibrul.
 În mers, caracteristica o dă faptul că baza de susținere a corpului este formată, alternativ, de
câte una din tălpile picioarelor . Există un interval scurt, în care susținerea este făcută de
ambele picioare.
 Mersul se realizează prin contracția diferitelor segmente ale membrelor inferioare. În același
timp, restul musculaturii scheletice, prin contracții variate, determină echilibr ul diferitelor
părți ale corpului.
 Alergarea este realizată prin aceleași contracții care au loc și în mers, dar care se produc cu
o frecvență crescută și cu o intensitate mai mare. Trebuie remarcat că în fugă, în timpul
trecerii greutății corpului de pe u n picior pe altul, care se face cu mare repeziciune, corpul se
găsește, la un moment dat, suspendat în aer, deci, fără punct de sprijin.
 În efectuarea acestor funcții, mușchii scheletici au punctele lor de inserție pe diferite oase,
care funcționează ca n iște pârghii. Datorită acestui fapt, oasele, articulațiile și mușchii
scheletici funcționează corelat, asigurând mișcările corpului. Ele formează, în totalitate,
împreună cu nervii care asigură inervația musculară, aparatul neuro -mio-artro -kinetic
(NMAK).

III.2 MIOLOGIE SPECIALĂ
În afara clasificării morfologice deja prezentate, alte clasificări au fost făcute ținând cont de
funcția sau topografia mușchilor.
CLASIFICAREA FUNCȚIONALĂ A MUȘCHILOR:
1. mușchi pieloși (cutanați) – asigură mimica, expresia și limbajul articulat;
2. mușchi masticatori – asigură masticația și fonația la om;
3. mușchii tensori capsulari – întind sinoviala articulară în mișcările de flexie, extensie, abducție,
adducție, mușchii rotatori;
4. mușchii craniomotori;
5. mușchii scheletic i.
CLASIFICAREA TOPOGRAFICĂ A MUȘCHILOR:
A. Mușchii extremității cefalice:
1. mușchii pieloși ai feței și gâtului;
2. mușchii masticatori;
3. mușchii craniomotori
B. Mușchii trunchiului:
1. mușchi proprii ai trunchiului (mușchi intrinseci) – situați antero -lateral;
2. mușchii șanțurilor vertebrale (mușchii spinali) – situați pe fața posterioară a trunchiului,
paramedian;
3. mușchi care leagă membrul superior de trunchi
C. Mușchii extremităților:
1. Mușchi ai membrului superior;
* ai umărului;
* ai brațului;
* ai antebrațului;
* ai mâinii

50 2. Mușchi ai membrului inferior
* ai centurii pelvine;
* ai coapsei;
* ai gambei;
* ai piciorului

51 4. BAZELE FIZIOLOGICE ALE MIȘCĂRII

4.1. Fiziologie neuromusculară
4.2. Căile motorii involuntare
4.3. Căile motorii voluntar e
4.4. Controlul motor
4.5. Etapele mișcării voluntare

Fiziologie neuromusculară
Una din funcțiile cele mai importante ale SNC este controlul posturii și al mișcării.
Sistemul muscular
1. Comanda musculară Fiecare impuls muscular provenind de la joncț iunea neuromusculară
provoacă un răspuns muscular elementar sub forma unei secuse (contracții). Creșterea forței
degajate de către mușchi este efectuată printr -o creștere a frecvenței descărcărilor (impulsurilor)
nervoase dând naștere fenomenului fiziologi c de sumație. Forța astfel degajată poate fi de 7 ori mai
mare decât cea din secusa elementară.
2. Mușchiul. Fibrele musculare nu se contractă de manieră izolată ci formând un organ, mușchiul
care repercutează asupra tendonului forța dezvoltată prin inter mediul fibrelor musculare. În timpul
unei contracții musculare, un număr mare de fibre intră în acțiune sinergic – ceea ce necesită un
efort de coordonare foarte mare din partea sistemului nervos. Contingentul de moto -neuroni nu este
recrutat în același ti mp. În condiții normale 60% din moto -neuroni sunt în activitate (unii chiar își
încetează activitatea, transmisia fiind preluată de alții) – acest mecanism previne oboseala.
Răspunsul moto -neuronilor, caracterizat prin legea „totul sau nimic” este în funcț ie de pragul lor de
excitabilitate. Numărul de unități motorii activate depinde de intensitatea semnalului de intrare. D ar,
în sistem și asupra faptului că există și o variație continuă de moto -neuroni în activitate ceea ce
presupune existența unui generat or aleator (substanță Reticulată) care reglează limitele între care se
află unitățile motorii active și cele în repaus. Semnalul generat depinde de formațiunea reticulată.
Fibrele nervoase
1. Constituirea nervilor periferici Se disting trei tipuri princi pale de fibre nervoase care au fost
clasificate în A, B și C. Fibrele A și B sunt mielinizate în timp ce fibrele C sunt amielinice. Fibr ele
A sunt cele mai groase și cele mai rapide. Ele au funcții motrice sau senzitive și sunt subdivizate în
funcție de vi teza lor de conducere în fibre α, β, γ, δ. Fibrele B au un diametru mai mic și conducere
mai lentă (3 -15 m/s) ele corespunzând sistemului autonom preganglionar. Fibrele C sunt cele mai
subțiri și cele mai lente (2 m/s sau mai puțin) și le întâlnim în siste mul autonom postganglionar și în
nervii viscerali și cutanați; ele joacă un rol foarte important în codajul durerii (transmiterea dur erii)
și răspunsurile nociceptive. O altă clasificare numerică în cifre romane este propusă pentru fibrele A
și utilizată p entru fibrele senzitive: de exemplu cele mai groase și mai rapide fibre ca acelea care
provin de la terminațiile anulo -spinale ale fusurilor neuromusculare se găsesc în fibrele I a(în jur de
20 microni diametru). Fibrele I b provin de la receptorii Golgi t endinoși; cele care provin de la
terminațiile în buchet ale fusurilor neuromusculare sunt de tip II (în jur de 12 microni diametrul).
Cele mai subțiri sunt cele de tip III și corespund fibrelor A δ.
Din punct de vedere general trebuie să ne amintim că o f ibră nervoasă are un axon la nivelul
căruia au loc manifestările electrice adică conducerea influxului nervos și care este locul unde are
loc neîncetat un tranzit de substanțe active care vin de la corpul neuronului spre periferie vehicul ând
astfel factori i de activitate și troficitate. Paralel, o migrare identică se realizează în sens invers în
celula nervoasă și fără încetare, informând asupra evenimentelor care au loc la periferie.
Cilindrax -ul unei fibre mielinice este înconjurat din interior spre exte rior de trei teci:
– Teaca de mielină – substanță predominant lipidică deci rezistentă la stimulările electrice. Ea este
întreruptă la nivelul nodulilor Ranvier; chiar și la acest nivel schimburile metabolice au loc și
nervul este excitabil.
– Teaca Schwann se întinde la suprafața tecii de mielină și se găsește numai în celulele Schwann.
– Teaca Henle care acoperă teaca Schwann (formată din celule bazale și foarte conjunctive).

52 Fibrele nervoase sunt grupate în fascicole, fiecare fascicol fiind înconjurat de o teacă
colageno -conjunctivă numită perinervul. Această teacă trimite prelungiri în interior care se
înșiruează între fibrele nervoase ale endonervului. Ansamblul de diferite fascicole nervoase este
înconjurat de o teacă – epinervul.
2. Echipamentul senzor ial tendino -muscular. Există la nivel muscular și tendinos detectori senzoriali
destinați aprecierii caracteristicilor activității neuro -musculare și participării la un reglaj retroactiv al
comenzii nervoase. Întâlnim astfel diverse tipuri de mecanorecepto ri în articulații și mușchi.
Receptorii articulari. Se descriu 4 tipuri la nivelul capsulei și ligamentelor.
– Organele Golgi sunt observate în ligamente și nu în capsulă. Ele sunt inervate de fibre nervoase
cu diametru gros (Aα), adaptarea lor este lent ă, informează asupra poziției articulare.
– Corpusculii Ruffini și Pacini sunt inervați cu diametru mediu (A β). Corpusculii Ruffini r ăspund
de informații asupra mișcării și poziției în timp ce corpusculii Pacini răspund doar de mișcare.
– Terminațiile nervoase libere sunt inervate de fibrele III (după clasificarea lui Lloyd) A γ și fibre
amielinice C. Le întâlnim atât în capsulă cât și în ligamente; acestea intervin în detectarea dureri i
din timpul mișcărilor forțate.
Receptorii musculari. Se disting la fel 4 t ipuri de receptori dintre care doi sunt specifici:
– organele tendinoase Golgi și,
– fusurile neuromusculare . Acestea contribuie la controlul proprioceptiv.
Organele neuro -tendinoase Golgi sunt formațiuni încapsulate sensibile la tensiunile din
tendon. Ele s unt situate pe joncțiunea tendonului cu mușchiul. Acești receptori de întindere plasați în
serie în raport cu fibrele musculare extrafusale sunt inervate de fibrele nervoase I b. Această dispunere
în serie în raport cu fibrele musculare extrafusale au drept consecință o excitare în timp ce tensiunea
crește. Aceasta provoacă o descărcare mai importantă în timpul unei contracții active decât în timpu l
unei întinderi pasive. (pe tendonul Golgi). Fibrele I b fac sinapsă cu moto -neuronii prin intermediul
unui neur on intercalar inhibitor. Această activitate este inversă celei din fusurile neuromusculare.
Fusurile neuromusculare sunt mecanoreceptori care răspund de starea și variațiile de lungime
ale mușchiului. Ele sunt alcătuite din fibre musculare specializate – fibre musculare intrafusale.
Fibrele neuromusculare se întind pe toată lungimea mușchiului și se inseră pe una sau două terminați i
ale tecii unei mari fibre musculare extrafusale. Se disting fibre musculare intrafusale corespunzând
celor constitutive ale f usului neuromuscular și fibre extrafusale striate ale mușchiului principal.
Ambele sunt contractile.
Receptorul senzorial este constituit din fibre aferente care înconjoară fibrele fusului
(terminațiile anulospiralate) aparținând grupului de fibre nervoas e Ia. Le mai numim și terminații
senzoriale primare.
Dacă mușchiul și fusurile neuromusculare sunt întinse (fibre extra și intrafusale) o activitate
electrică este transmisă sistemului nervos central a cărei frecvență este proporțională cu gradul de
întindere. Dacă mușchiul se scurtează prin contracția fibrelor intrafusale, tensiunea în fusuri scade
precum și frecvența potențialilor de acțiune din fibrele aferente. Fusurile neuromusculare informeaz ă
asupra lungimii mușchiului. Unele fibre neuromusculare su nt inervate de fibre aferente de diametru
mic (grupul II) – numite terminații secundare. Întinderea musculară din timpul mișcării excită cele 2
categorii de fibre aferente. Fibrele din grupul II răspund de alungire prin descărcare susținută și care
ține pe toată perioada întinderii în timp ce grupul I a răspunde în principal de faza activă a întinderii
musculare. Astfel concepția clasică a unui sistem deschis: semnal de intrare → moto -neuron → fibre
musculare trebuie înlocuit prin aceea a unui sistem închis, de feed -back: semnal → moto -neuroni →
fibre musculare → proprioceptori → moto -neuroni. Să ne amintim că fibrele musculare intrafusale nu
exercită nici o acțiune mecanică asupra forței musculare. Se întâlnesc de asemenea 2 categorii de
receptori: – corpusc ulii Pacini (grup II – Aβ) care r ăspund la stimuli vibratori și terminațiile libere care
răspund de stimuli nociceptivi (grupele III – Aγ și C)
Transmiterea nervoasă
Întinderea pasivă – o întindere musculară provoacă o descărcare a fusurilor care trimit
influxuri nervoase în fibrele I a și II. Aceste fibre aferente I a fac sinapsă direct cu sau prin
intermediul unui neurom intercalar ca și fibrele II cu motoneuronii α din canalele anterioare ale

53 măduvei spinării. Răspunsul ajunge prin fibrele mot A α la nive lul fibrelor extrafusale = contracția.
Ne aflăm în fața primei bucle de feed -back, baza reflexului miotatic. Receptorii Golgi care au un
prag mai ridicat decât fusurile nu răspund decât foarte puțin la întinderea pasivă. Dacă întinderea
încetează, descărcă rile din acești receptori se opresc. Răspunsul muscular reflex este astfel cu atât
mai intens cu cât întinderea este mai intensă și mai rapidă. Excitarea receptorilor răspunzători de
întindere nu sunt stimulați doar de schimbareea lungimii mușchiului ci și de viteza de variație a
acestei lungimi.
Contracția activă – se determină o activitate a neuronilor α care excit ă doar foarte brusc
extrafusal și nu au o acțiune directă asupra fusurilor intrafusale. Mușchiul se contractă, deci se
scurtează și fusurile i ntrafusale se relaxează ceea ce provoacă o încetare a activității fusului
neuromuscular și a fibrelor Ia. În paralel, organele Golgi sunt întinse, ceea ce trimite influxuri î n căile
aferente Ib care încearcă inhibarea moto -neuronilor α din m ăduva spinării. Ne aflăm în fața celei de -a
doua bucle funcționale (feed -back) cu prag ridicat și care nu intervine decât în contracții intense.
Sistemul Gama – Fibrele musculare intrafusale posedă o inervație eferentă care provine tot din
cornul anterior provocând o co ntracție la nivelul plăcii neuro -motorii (extremitatea contractilă). Această
contracție intrafusală nu are nici o acțiune directă asupra lungimii sau tensiunii din mușchi dar pr in
întinderea porțiunii centrale a fusului poate astfel provoca impulsuri afere nte. Se disting două tipuri de
moto -neuroni gama amestecați cu moto -neuroni α: moto -neuroni gama statici și dinamici Comenzile
gama -dinamici orientează receptorii primari ai fusului spre o detecție a vitezei de schimbare a lungimii
mușchiului (fibre I a), în timp ce comenzile moto -neuronilor gama statici implică receptorii secundari
care informează asupra lungimii mușchiului (II). Moto -neuronii γ nu sunt influen țați de reacțiile
proprioceptive musculare și nu au acțiune directă asupra tensiunii exersate pe t enson. Această contracție
intrafusală întinde porțiunea centrală a fibrelor musculare excitând astfel terminațiile primare. De ci
contracția fibrei musculare extrafusale poate fi provocată prin intermesiul fusurilor neuromusculare fie
de întinderea mușchiul ui fie de contracția intrafusală. Cele două fenomene pot provoca o activitate
crescută a receptorilor de întindere dacă fibrele intrafusale sunt excitate în același timp cu o înt indere
musculară sau invers o scădere a activității receptorilor de întindere dacă au loc în același timp o
contracție extrafusală și o relaxare a fibrelor intrafusale. Moto -neuronii γ situa ți în cornul anterior
primesc influențe de la centrii nervoși superiori în principal de la formațiunea reticulată. Bucla î nchisă
responsabilă de reflexul miotatic a cărei punct de plecare este fusul neuromuscular prezintă o activitate
de fond (permanentă) care reprezintă nivelul de funcționare 0 (zero) al moto -neuronului caracterizând
starea de excitabilitate a moto -neuronului alfa. Aceasta poate fi reglată în plus sau în minus prin
comanda gama care menține un echilibru între unele limite sub influența centrilor superiori care
acționează în maniera unui termostat cu reglare printr -un sistem de retroacțiune.
Sistemul gama poate interveni în contra cția musculară în două moduri diferite:
– Activarea buclei gama la un mușchi nesolicitat de moto -neuronii alfa provoacă tensiune
fusorială cu creșterea frecvenței de descărcare în fibrele aferente Ia, excitarea căii moto –
neuronului alfa și răspuns muscular. Latența răspunsului este mai lungă la cea care
caracterizează inervarea directă a moto -neuronului alfa.
– Comanda supra -spinală a contracției musculare activează simultan moto -neuronii alfa și gama.
Această coactivare alfa -gama compensează printr -o contrac ție a fibrelor intrafusale, efectul
relaxării fusurilor fiind consecutiv scurtării fibrelor extrafusale.

Căile motorii involuntare (tonice) cuprind:
– fusul neuromuscular (cu fus și lanț nuclear),
– organul tendinos Golgi,
– calea aferentă,
– celulele Rensha w,
– neuronii intercalari,
– motoneuronii alfa (tonic și fazic) și gama (statici, dinamici),
– calea eferentă,
– fibre musculare.

54 Schematic, mecanismul de reglare a tonusului muscular, cunoscut sub denumirea de „bucla
gama” (fig.1) are următorul traseu: moto -neuron gama – fibre A gama – terminație anulospirală – fibre
AI – moto -neuron senzitiv spinal – moto -neuron alfa tonic. Complexul neuromuscular este
reprezentat de unitatea motorie – totalitatea fibrelor musculare inervate de (la care ajung) terminațiile
unui axon (neuron). Raportul neuron fibre muscular = coeficient de inervație al unității motorii.

Figura 1 – Bucla gama

Afecțiunile SN pot influența reflexele în unul din următoarele trei moduri:
1) Reflexele diminuate => hiporeflexie sau areflexie Orice proces care întrerupe (organic sau
funcțional) conducerea într -o porțiune a arcului reflex are drept rezultat hipoactivitatea acestui
reflex (în raport cu nivelul afectării). Leziunea se poate afla la nivelul căii aferente (Ex: tabesu l
dorsal – sifilisul c oloanei medulare) sau eferente (Ex: poliomielita anterioară acută). Afectarea
trunchiurilor nervoase interesează în mod obișnuit atât segmentul aferent cât și pe cel eferent al
actului reflex. Excitabilitatea neuronului motor este condiționată de căile des cendente ce ajung la
măduva spinării de la nivelele suprasegmentare.
2) Reflexe hiperactivate => hiperreflexivitate Provine uneori de la leziuni inflamatorii ale arcului
reflex segmentar (Ex: în fazele precoce ale polinevritei). Persistența hiperreflexivităț ii reflexelor
profunde indică aproape întotdeauna distrugerea căilor descendente inhibitorii ale mecanismului
segmentar al reflexului (Ex: inhibarea reflexului de întindere în hemipareza spastică). Atunci când
excitabilitatea neuronului motor este crescută , descărcarea recurentă de impulsuri poate să
stimuleze neuronii motorii care în mod normal sunt numai facilitați (Ex: semnul Hoffman la
bătrânii cu ateroscleroză cerebrală). Clonusul apare atunci când asincronismul descărcării
neuronilor motori într -un re flex de întindere este pierdut; în acest caz urmează o serie de contracții
fazice repetate, în mod regulat suprapuse peste o contracție tonică (Ex: tonusul piciorului în
hemipareza spastică).
3) Reflexe patologice . Tipul răspunsului reflex la o excitație sta ndard se poate transforma într -un nou
răspuns. Se consideră reflexe patologice răspunsurile care nu apar la subiecții normali (Ex: semnul
Babinski în afectarea căilor piramidale).
Controlul involuntar al motricității se face la două nivele:
– medular – prin următoarele reflexe medulare: miotatic (dinamic, static, negativ), de greutate,
de acomodare, de tendon, flexor (extensor încrucișat pin mecanismul de inervație reciprocă).
Întreaga activitate reflexă de la nivel medular este în conexiune și sub controlu l permanent
al zonei supramedulare.

55 – supramedular – prin reflexe posturale si reflexe de locomoție (Ex: reacțiile de redresare, de
echilibrare, de stabilitate).
Reflexele supraspinale acționează prin modificarea reflexelor spinale (Ex: reflexele tonice
cervicale simetrice -asimetrice; reflexele labirintice statice -kinetice).

Căile motorii voluntare – descriu reglarea cerebrală a activității motorii prin:
– Teoria reglării directe , voliționale, prin tractul piramidal (pornit direct din cortex).
– Teoria patte rnurilor, evidențiază faptul că activitatea musculară decurge după patternuri
motorii, adică se dezvoltă în copilărie pe măsură ce SN se mielinizează, devenind din ce în ce
mai precise odată cu vârsta; aceste patternuri de activitate par să se dezvolte în engrame la
nivelul sistemului extrapiramidal și nu depind ce cortexul voluntar.
Orice activitate motorie declanșată supraspinal este inițiată în formațiunile piramidale și
extrapiramidale. Aceste formațiuni emit impulsuri depolarizante ce se transmit neur onilor medulari
alfa și gama, descărcarea acestora ducând la contracții ale musculaturii striate.

Controlul motor
Reprezintă atât reglarea mișcării propriu -zise, cât și ajustările dinamice posturale. Dezvoltarea
controlului motor presupune următoarele 4 etape:
– mobilitatea – capacitatea de a iniția o mișcare voluntară și de a o executa pe întreaga
amplitudine de mișcare articulară posibilă;
– stabilitatea – capacitatea de contracție eficientă în posturi de încărcare articulară;
– mobilitatea controlată – capacitatea de a efectua mișcări în „lanț kinetic închis”, cu
amplitudine și forță funcțională, în condiții de menținere a echilibrului corporal;
– abilitatea – capacitatea de a efectua mișcări în „lanț kinetic deschis”.
Schemele de mișcare, formate pe baza sistemului „încercări și erori”, se memorizează
(neurologic vorbind) sub forma engramelor senzitivo -senzoriale ale mișcărilor motorii. Rapiditatea
mișcării voluntare este determinată de existența engramelor (scheme de mișcare imprimate senzitivo –
senzorial prin antrenament, începând din copilărie, la nivelul cortexului senzitiv). Pentru abilitatea
mișcării sunt necesare însă engrame imprimate direct în cortexul motor, unde mișcarea voluntară se
desfășoară după un program preexistent, iar contribuția voluntar ă constă doar în inițierea, susținerea și
oprirea mișcării (restul se face numai după engramă).
În dezvoltarea mișcării umane, de la naștere până la vârsta cronologică actuală, se disting
următoarele stadii:
I. 0-3 luni. Stadiul mișcărilor neorganizate (pri mul model de flexie);
II. 4-6 luni. Stadiul mișcărilor necoordonate (primul stadiu de extensie);
III. 7-10 luni. Stadiul de debut al coordonării (al doilea stadiu de flexie);
IV. 1-24 luni. Stadiul coordonării parțiale (al doilea stadiu de extensie);
V. 2-5 ani. Stadi ul controlului total al corpului. În cadrul stadiilor de dezvoltare neuromotorie se
descriu posturile caracteristice, reflexele și reacțiile motorii, capacitățile de mișcare și
principalele caracteristici psiho -motorii, comportamentale și senzitivo -senzori ale.
Dezvoltarea neuromotorie normală a copilului se poate împărți în 3 tipuri de reflexe motorii
principale:
– Reflexe de atitudine – programate în trunchiul cerebral (Ex: reflexele tonice cervicale,
labirintice).
– Reacții de rectitudine – formate în meze ncefal, prin care se menține corpul drept în spațiu
(Ex: reacția optică/labirintică de îndreptare a capului/corpului).
– Reacții de echilibru – programate în cortex, prin care se controlează menținerea centrului de
greutate în interiorul bazei de susținere.
În prezentarea fiecărui reflex sau reacții se menționează vârsta la care apare (și eventual
dispare), modul de provocare, răspunsul așteptat și semnificația funcțională (Ex: Reacția Landau – nu
este o schemă izolată, ci de fapt urmarea altor reacții: de redresare labirintică, optică, redresare
cervicală. Apare la 3 -4 luni si persistă până la 12 -24 luni.

56 Mod de provocare – se poziționează copilul în suspendare orizontală, susținut cu o mână de sub
toracele inferior.
Răspuns – capul se extinde, apoi spate le, șoldurile, ambele membre superioare se abduc din
umeri.
Semnificație – această schemă rupe complet poziția fetală; o proastă reacție arată hipotonie sau
probleme congenitale).
Etapele mi șcării voluntare
1) Motivația – informarea SNC asupra unei necesită ți, ce este analizată, integrată și transformată în
cortex în „idee”.
2) Programarea – transformarea ideii (în cortex, cerebel și ganglionii bazali) în program de
mișcare.
3) Luarea deciziei de a face o mișcare – reprezintă un act cortical conștient.
4) Execuția – intrarea în acțiune a sistemului piramidal și extrapiramidal, ca sisteme motorii ce
transmit comanda motrică neuronilor medulari (alfa și gama) și de aici aparatului efector
(mușchi -articulație), ce realizează mișcarea voluntară conform planului elabora t și transmis de
cortex.
5) Ajustarea permanentă tonico -fazică a mișcării prin receptorii proprioceptivi, vizuali, vestibulari
etc. (feed -back-ul).
Din punct de vedere cibernetic, în contextul mișcării intervin trei sisteme:
A) Sistemul informațional format din:
 aferențe proprioceptive și somestezice conștiente ce urmează mai multe căi:
– căi ce ajung la nivelul rădăcinii posterioare din măduvă, de unde, fără sinapsă, formează căile
ascendente Goll și Burdach, ce se îndreaptă apoi spre bulb, talamus, cortex parietal;
– căi ce fac sinapsă în măduvă cu moto -neuronul cornului anterior, intervenind în reflexele
senzitivo -motorii;
– cale spinocerebeloasă directă ori prin substanța reticulată ascendentă, ajungând la cerebel.
 aferențe proprioceptive inconștiente – pornesc de la fusul muscular și organul tendinos Golgi
ce se transmit prin intermediul căii spinocerebeloase spre cerebel și nucleii bazali; se pot
transmite în mod direct si spre cortexul motor.
 aferențe vestibulare – au receptori în ampulele canalelor sem icirculare, în utriculă și saculă;
ajung la nucleii vestibulari din planșeul ventriculului al IV -lea, de unde pornesc conexiuni
spre cerebel, talamus, cortex; asigură echilibrul static și dinamic al corpului.
 aferențe senzoriale – de la nivelul organelor de simț care se integrează în cortex; văzul are un
rol deosebit în supravegherea mișcării voluntare, putând înlocui parțial proprio -cepția și
exterocepția.
B) Sistemul reglator, cu două componente:
 spinal – prin intermediul buclei gama;
 supraspinal – cu rol în controlul mișcării (substanța reticulată, cerebel, talamus, cortex).
C) Sistemul efector – reprezentat de unitatea funcțională mușchi -articulație.

57 6. MOTRICITATEA OMULUI
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI ELEMENTE DE STRUCTURĂ

5.6. Motricitatea – abordări seman tice, delimitări conceptuale, formă de comunicare interumană .
5.7. Elementele de structură ale motricității. Activitatea motrică și teoriile explicative ale acesteia.
5.8. Capacitatea motrică a omului.
5.9. Conceptul de psihomotricitate.
5.10. Motricitatea umană – formă de man ifestare a excelenței.

Obiective operaționale:
La sfârșitul acestui capitol, studenții ar trebui să fie capabili să:
 să cunoască diferite abordări semantice ale termenului de motricitate;
 să cunoască definiția conceptului de motricitate umană;
 să cunoască elementele de structură ale motricității;
 să cunoască conceptul de activitate motrică umană;
 să cunoască și să definească conceptele de învățare motrică, control motric și dezvoltare
motrică;
 să cunoască teoriile explicative ale activității motrice umane;
 să explice de ce domeniul motricității umane este important pentru sport, activități fizice și
activități de recuperare.

5.1. Motricitatea – abordări semantice, delimitări conceptuale
O căutare în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne -a condus căt re următoarea definiție
a termenului de motricitate: „c apacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid de la un
proces de excitație la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul”. Nu poate fi privit în afara
conceptului de mișcare, în g eneral, mișcare biologică, în special. Termenul de motricitate provine
din latină, de la verbul „movere”, care se traduce prin ”mișcare”.
În literatura de specialitate a activităților corporale întâlnim atât termenul de „motricitate"
cât și termenul de „ mișcare” De cele mai multe ori ei sunt folosiți ca termeni sinonimi, deși în acest
sens părerile specialiștilor sunt împărțite. Astfel avem patru puncte de vedere: unii specialiști di n
domeniul științei sportului consideră că termenii de motricitate și miș care sunt identici; alții
consideră, că mișcarea este parte componentă a motricității; al treilea punct de vedere este acela c ă
cei doi termeni au anumite puncte comune,dar sunt totuși diferiți, iar al patrulea punct de vedere
este că termenii sunt total d iferiți. Pentru o încercare de clarificare a diferențelor și asemănărilor
celor doi termeni vom analiza și definiția dată de Dicționarul Explicativ al Limbii Române
termenului de „mișcare”: „i eșire din starea de imobilitate , de stabilitate , schimbare a loc ului, a
poziției ; deplasare a unui obiect sau a unei ființe .”, definiție care seamănă foarte mult cu definiția
mișcării ca act fizic de schimbare a stării de repaus, schimbare a poziției corporale în spațiu, rel ativ
la unele repere fixe. Deci, m ișcarea est e noțiunea centrală pentru multe științe, ca biologia,
fiziologia, psihologia și toate cele care se ocupă de mișcarea umană și este caracterizată ca „o
modificare a locului masei corporale umane în spațiu și timp, văzută din exterior ca un proces
obiectiv" , iar pe de altă parte, vom considera în conceptul de motricitate caracteristicile
neurocibernetice, care înglobează, de asemenea, factorii subiectivi și ai conținutului conștiinței
(Gutewort & Pohlmann, 1966, citați de Bota, )
Motricitatea este un proces complex fiind privită din mai multe perspective, ca act, proces și
rezultat, iar conceptele de motricitate sunt privite din două perspective: fiziologică și psihologic ă,
cu toate că termenul cade mai mult în sfera proceselor fiziologice, dar fiind condiți onate de anumite
procese psihice.
Motricitatea înglobează toate schimbările și procesele (transformările) care au loc în
organism. Conceptul de motricitate este definit ca exprimând o însușire a ființei umane înnăscută și
dobândită de a reacționa cu ajut orul aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma
unei mișcări.

58 Din punct de vedere fiziologic, pornind de la definiția oferită de DEX, motricitatea dă impresia
de un mecanism destul de simplul favorizată fiind de un lanț de factori. În realitate, motricitatea este
mult mai complexă, la baza ei găsindu -se o serie de factori neuro -endocrino -musculari și metabolici
care condiționează deplasarea în spațiu a corpului uman sau a segmentelor sale. În contextul studiul ui
motricitatii se întâlneș te noțiunea de efector, ce reprezintă un ansamblu de celule -țintă care, excitate de
un stimul (influx nervos, hormon), răspund printr -o reacție specifică a spațiului: motricitatea. Mușchiul
striat prin depolarizarea membranei sale ca urmare a influxului ne rvos, realizează o contracție musculară
și, prin urmare, un lucru mecanic. Evidențiem că domeniul motricitatii cuprinde o infinitate de mișc ări,
de la cele mai simple acte motrice, ca reacții elementare la diferiți stimuli, până la formele de ex primare
corporală complexă, specifice unor ramuri de sport și unor domenii artistice consacrate (gimnastică
ritmică sportivă, patinaj artistic, balet clasic, modern etc.)( Bota, A.)
Alte noțiuni folosite pentru motricitate, așa cum se întâlnesc ele în DEX, sunt subst antivul
„motilitate”, și adjectivul „motor”. Termenul motilitate, este definit ca fiind acea aptitudine de a
efectua mișcări spontane sau reacționale la om, dar fiind o acțiune a musculaturii netede, viscerale ,
nu are un rezultat mecanic vizibil. Adjectivu l motor, provenit din latinescul "motor" desemnează
„cel care produce o mișcare sau care o transmite” și este folosit pentru a numi aparatul care
transforma în energie mecanica alte forme de energie.
Mihai Epuran definește motricitatea ca fiind „ansamblu l funcțiilor care asigură menținerea
posturii și execuția mișcărilor specifice ființelor vii; ea este gândită în opoziție cu funcțiile de
recepție și senzoriale”.
Cadrul de realizare a motricității este cel natural sau cel social. După Mihai Epuran,
motr icitatea se manifestă sub trei aspecte:
 motricitatea reflexă – ca act reflex al voinței omului;
 motricitatea automată – în care voința intervine doar pentru a declanșa o succesiune de
mișcări automatizate (mers, deglutiție, etc.);
 motricitatea voluntară – în care mișcarea este un rezultat al gândirii umane.
Există și o abordare psihologică a termenului de motricitate, aceasta fiind o funcție de
legătură cu mediul natural sau social, dar care nu se poate realiza fără ajutorul muscularii striate .
Din acest p unct de vedere literatura de specialitate face referire la motricitate ca o psihomotricitate
și senzorimotricitate punându -se în evidență în acest mod importanța factorilor psihici și a
sistemului informațional senzorial în declanșarea, conducerea, adaptar ea și reglarea mișcărilor.
Psihomotricitatea se referă la acțiunile de reglare psihică a motricității, prin intermediul factori lor
afectivi, ceea ce întărit ideea unei influențe benefice, pozitive a mișcării asupra sănătății și a c ondus
la dezvoltarea unor domenii specifice de aplicații terapeutice în psihiatrie și ortopedagogie.
Senzorimotricitatea, așa cum reiese din asocierea de cuvinte folosită, pune în evidență reciprocitat ea
dintre sistemul senzorial, informațiile provenite de la simțuri și componente le sistemului motor.
Termenul de psihomotricitate se regăsește în diferitele domenii care se ocupă de mișcarea
umană și este înțeles ca o programare a activității, punând accentul pe parte însemnată a conștiințe i
și plasând pe primul plan procesul percepți ei și unitatea dintre percepție și mișcare. Nu se poate
vorbi despre motricitate fără să se considere baza ei cognitivă, în special percepțiile. (K. Haywood ,
1993, citat de M. Epuran & M. Stănescu, ).
Înainte de a proiecta și implementa un program de evalu are al deprinderilor motrice, trebuie
avută în vedere înțelegerea comportamentului motric al omului . Comportamentul motric este un
concept important care cuprinde alte trei subdomenii precum dezvoltarea motrică umană, învățarea
motrică și controlul motric . Cercetătorii din domeniul dezvoltării motrice examinează rezultatele și
procesele care stau la baza transformărilor motrice care se produc de -a lungul vieții unui om.
Învățarea motrică reprezintă studiul proceselor implicate în dobândirea de deprinderi mo trice și
factorii care potențează sau inhibă capacitatea individuală de a realiza o deprindere motrică.
Cercetătorii din domeniul controlul motric investighează aspectele neurale, fizice și comportamental e
ale mișcării umane. Este important să înțelegem to ate cele trei concepte pentru a optimiza achiziția
deprinderilor motrice.
Câteva dintre caracteristicile fiecăruia dintre cele trei concepte prezentate mai sus sunt

59 prezentate în tabelul 1

Domeniul Caracteristici Noțiuni utilizate
Dezvoltarea
motrică Focus pe performanță (rezultate)
Focus pe procese (mecanismele care
stau la bază)
Dezvoltarea se produce dintr -o
succesiune neîntreruptă de acțiuni
Dezvoltarea este sistematică (se produce
urmându -se pași bine stabiliți)
Dezvoltarea este influențată, dar nu
dependentă de vârstă. Produs – rezultatul performanței
Proces – mecanism care produce
schimbarea
Ontogeneză – dezvoltarea individului
Dezvoltare fizică – creștere a
diferitelor părți componente ale
corpului uman
Maturizare – succesiunea tranzițiilor
sau p rogreselor către nivele superioare
ale funcțiilor umane
Îmbătrânire – procese care în timp
conduc spre o pierdere a capacităților
de adaptare umană.

Învățarea
motrică Proces de dobândire a capacității de a
realiza acțiuni bazate pe deprinderi
Este un rez ultat direct al activității
practice și nu ține de gradul de
maturitate sau schimbări psihice
Nu poate fi observată în mod direct
Are un caracter permanent Performanță – acțiunea de a executa o
deprindere motrică
Proces – set de evenimente care
conduc la s chimbarea stării unei
acțiuni

Controlul
motric Are în vedere procesele care stau la baza
mișcării
Investighează capacitatea de a se
produce un comportament coordonat al
mișcării
Examinează etapele și durata lor în
producerea unui comportament motric
Exam inează modul în care influențează
percepția comportamentul motric. Percepție – proces psihic prin care
obiectele și fenomenele din realitate
sunt percepute direct cu ajutorul
organelor de simț

Un practician cu bune cunoștințe în fiecare din domeniile pr ezentate va avea un fundament
solid în perceperea modului de dezvoltarea umană. Astfel el va fi capabil să diferențieze diferite
moduri de comportament motric și să pună bazele și să implementeze programe de evaluare,
diagnoză, sau să predea deprinderile m otrice în vederea educației sau reabilitării. Prin practician
înțelegem orice tip de educator care studiază mișcarea umană, precum profesori de educație fizică,
antrenori, terapeuți etc.
Motricitatea ca formă de comunicare interumană
Aspecte generale
Există 3 tipuri de activități fizice, „de mișcare” care au evoluat filogenetic în milioane de
ani. Acestea sunt: postura, locomoția și manipularea.
Pentru a completa însă procesele de evoluție ale „mișcării” ar trebui să adăugăm încă unul,
comunicarea, adică activitățile care au ca obiectiv transmiterea de informații între ființele vii,
indiferent pe ce cale (vorbit, gesturi, scris, sunete etc.). Comunicarea ca expresie și proces evolutiv
a mișcării, nu este prezentă doar la om și la foarte multe alte specii.
Afirmarea noii semnificații a corpului uman, a mișcării acestuia, se manifestă ca o exigență
în plan personal și social, care stă în fața activităților motrice. Corpul nu este considerat doar o parte

60 inertă, ci este o condiție a însăși existenței, o valoar e și un instrument rafinat a cărui mobilitate
(mișcare) reprezintă condiția esențială a funcționalității sale.
Realizarea unei „mișcări”, a unei activități motrice înseamnă utilizarea unui limbaj specific
care, asemenea celorlalte limbaje componente a proc esului de comunicare, constă în exprimarea
subiectului, a intențiilor sale comunicative de a interacționa cu ceilalți . Mișcarea corporală reprezintă
elementul structural al oricărui sistem relațional.
Comunicarea – concept și tipologie
Fiecărei forme de or ganizare și mișcare a materiei îi corespunde un anumit gen de comunicare
cu ambianța. Fiind un caz particular de interacțiune, comunicarea în sistemele vii atinge în forma s a
umană un punct de maximum.
Comunicarea umană nu mai este astăzi privită ca un sim plu schimb de informații în care
sunt implicați perechea emițător -receptor. Putem spune că astăzi comunicarea stă practic la baza
oricărei activități umane și înseamnă, în special, gestul de a -l înțelege pe celalalt.
Prin medierea vieții sociale s -au desp rins de -a lungul timpului o scrie de instrumente de
comunicare: limbajul imagistic al artelor picturale, sculpturale, arhitecturale, limbajul figural -simbolic al
muzicii, limbajul simbolic, abstract al matematicii și logicii, limbajele științelor, limbajul corporal etc.
Comunicarea umană este un fenomen complex și dinamic.
Comunicarea este definită ca fiind relația prin care interlocutorii se pot înțelege și influența
reciproc prin intermediul schimbului continuu de informații, divers codificate. Această d efiniție, sub
aspect operațional, evidențiază dubla condiție a partenerilor, de emițător și receptor, interschimba bilă.
Dicționarul de psihologie socială definește comunicarea umană ca „un mod fundamental de
interacțiune psiho -socială a persoanelor, realiz at prin intermediul simbolurilor și al semnificațiilor
social -generalizate ale realității, în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de
comportament individual sau la nivel de grup” .
Activitatea de comunicare constă în transmiterea de mesaje între persoane, în circulația de
impresii și comenzi, în împărtășirea unor stări afective, de decizii raționale și judecați de valoar e, cu
finalitatea expresă de a obține efecte în reprezentările și opiniile indivizilor, în practicile soci ale pe
care le ef ectuează.
Oricare ar fi modalitatea și limbajul în care indivizii comunică, esențial este să se asigure
schimbul unor semnificații generalizate cu elementele cognitive comune și generalizatoare pe care
le percep și înțeleg toți indivizii care comunică intr e ei. Forța de generalizare cea mai mare în
comunicare o au cuvintele.
Procesele de comunicare umană sunt indispensabile în constituirea oricărui grup social dar și
în influențarea educativă a persoanelor. Comunicarea între persoane are un important rol d e reglare
și de sincronizare a eforturilor individuale.
Omul este prin definiție, o ființă socială, esența acestui lucru îl reprezintă capacitatea de
comunicare a omului, adică tocmai capacitatea specific umană de a stabili relații de un anumit tip cu
sine și cu ceilalți semeni. Aici fiind vorba de relații de tip informațional care se manifestă pretutind eni
unde oamenii interacționează.
În capacitatea de comunicare se disting două componente :
– una nativă, dată de predispozițiile de comunicare de natură fizic ă și psihică;
– una socială, dezvoltată în urma unui proces formativ, de învățare a regulilor de comunicare.
Diferența dintre cele două componente este aceea că prima este determinată genetic , fiind
ereditară, iar cea de -a doua se dobândește prin educație .
Comportamentul și comunicarea sunt formele esențiale de interrelaționare și exprimare
a personalității umane. Mijloacele utilizate sunt extrem de diverse și nuanțate, în funcție de mesajul
care se dorește a fi perceput și de caracteristicile individuale. To ate formele de comportament
(inclusiv cel motric), formează o unitate complexă care poate fi influențată printr -o intervenție
educațională multiplă. În raport cu structurile sale interne biopsihice și de contextul obiec tiv în care
individul intră în relație cu ceilalți, un anumit tip de comunicare devine prevalent; clar conturat,
definitoriu pentru un anumit context. Deși acestea formează o structură bloc, se pot totuși identifi ca
patru tipuri de comunicare (după E. Verz a): verbală, gestuală, acțională și comportamentală .

61 Relevante în analiza și explicarea limbajului mișcărilor și expresivității corporale sunt:
comunicarea gestuală, acțională și comportamentală .
Comunicarea gestuală îndeplinește funcții diferite de la s ubiect la subiect; în mod obișnuit (la
subiectul normal) aceasta are rol de susținere, de adjuvant, de suplinire și completare a ceea ce es te
dificil de comunicat verbal. La subiecții cu deficiențe (auditive și de vorbire) această comunicare este
baza expr imării și înțelegerii între aceștia (vezi limbajul mimico -gestual al surdomuților).
Această comunicare se poate modifica ca rapiditate a desfășurării gesturilor, ca secvențialitate
a acestora într -o mișcare complexă sau ca participare a anumitor grupe musc ulare. Comunicarea
gestuală se asociază mimicii și pantomimei pentru a forma limbajul semnelor.
Comunicarea acțională și comportamentală se exprimă prin mișcări mai „largi” – seturi de
conduite motrice cu semnificații mult mai generale, prin care subiectul exprimă o anumită idee,
stare, într -o unitate de timp mai mare (de exemplu, jocul copiilor, activitățile de grup ale generației
vârstnice, pregătirea meciului de către componenții unei echipe sportive etc.).
Aceste forme de comunicare non -verbală se însu șesc treptat prin intermediul relațiilor
interpersonale, într -o manieră spontană (în viața cotidiană) sau într -o manieră elaborată, prin procese
de instruire special concepute (studii de mișcare scenică, expresivitate corpor ală, euritmie etc.). A
comunica prin mișcare presupune deci existența competenței comunicative care este în egală măsură
aptitudinală și dobândită.
Unii autori, în diferite lucrări de specialitate, diferențiază comunicare după următoarele tipuri:
– comunica rea verbală (prin cuvânt);
– comunicarea paraverbală (prin caracteristicile vorbirii – voce, pronunție, intensitate,
ritm, debit, intonație etc.);
– comunicarea non -verbală .
Comunicarea non -verbală presupune comunicarea unei informații codificate și transmis e
printr -o diversitate de semne (modalități), legate direct de postura, gesturile, mimica, mișcarea și
înfățișarea subiectului. Din punct de vedere ontogenetic, comunicarea non -verbală prezintă o mai
mare precocitate pentru că se bazează pe elementele înnă scute (reacții determinate de emoții, de
exemplu), dar și învățate. În egală măsură aceasta poate fi o formă de comunicare de -sine-stătătoare,
cu obiective specifice (dans, pantomimă, sport etc.).
După Sehneider (citat de A. Munteanu) există trei tipuri d e comportamente non -verbale:
– paralimbajul;
– limbajul corporal;
– modul în care subiectul utilizează spațiul în vederea comunicării.
Studii efectuate demonstrează că 55% din conținuturile afectiv -atitudinale se transmit pe
cale non -verbală, 38% se transmit pe cale paraverbală și 7% pe cale verbală. Dacă în expunerea
conținuturilor explicite, comunicarea verbală are rol determinant, în cazul conținuturilor implicite ,
sugerate, rolul important îl dețin comunicarea paraverbală și non -verbală. În comunicarea verba lă
este implicată în mai mare măsură sfera conștientă, în vreme ce comunicarea non -verbală este cu
mult mai spontană, mai puțin cenzurată, neafectată de distorsiunile dirijate voluntar.
Comunicarea umană este gestionată în proporție de 60 -80% de canalul no n-verbal și 20 -40%
de canalul verbal. După opinia specialiștilor, limbajul non -verbal ar cuprinde peste un milion de
mesaje, dintre care importante sunt, așa cum am arătat deja, postura, gestica, mimica, mersul și
toate celelalte mișcări. Limbajul corporal este definit de către J. Kane prin termenul kinezie. Acesta
include omul, mesajul, starea lui interioară și mișcările corpului. Majoritatea specialiștilor afirm ă că
limbajul corporal exprimă atitudini interpersonale și în mai mică măsura, informații, cuno ștințe.
Gesturile motrice care populează universul non -verbal sunt parțial înnăscute, de exemplu,
expresiile faciale ale supărării, fericirii, îndoielii etc. Altele sunt dobândite în ontogeneză – statutul
social, apartenența culturală, vârsta, sexul sunt f actori care condiționează mesajele non -verbale.
Unele gesturi sau posturi corporale „trădează” aria socio -culturală a subiectului, locul unde s -a
născut, tipul de educație (de exemplu, americanii infiltrați în Germania în timpul celui de -al doilea
război m ondial au fost deconspirați pentru ca stăteau pe scaun și se comportau „în stil american”).
Mișcarea – mijloc de exprimare a sinelui

62 Omul nu este doar o ființă, ci și o entitate dotată cu voință, afectivitate și emoții, individul
care execută un exercițiu fizic nu este doar un robot care execută niște comenzi, ci este un subiect
activ, care are anumite țeluri, scopuri.
Studiul mișcării fizice a reprezentat totdeauna un domeniu de investigare pentru științele
pedagogice, dar el constituie un domeniu prea pu țin investigat de științele sociale. Continuând să se
exploreze acest domeniu s -ar ajunge, poate, la concluzii care să determine creșterea eficacității
practicanților de mișcare (a exercițiilor fizice), precum și a problemelor legate de comunicare.
De ce, spunem probleme de comunicare?.
Deoarece individul prin mișcare fizică se exprimă pe sine însuși, iar dincolo de dependența sa
de-a executa anumite mișcări la un nivel diferit, în funcție de dezvoltarea sa motrică se diferențiază
posibilitatea executării acestor mișcări sub anumiți parametrii calitativi, care vizează expresivitatea sau
relevanța trăsăturilor psiho -fiziologice ale acestuia.
Din cele prezentate mai sus rezultă că orice activitate de mișcare poate constitui o expresie a
capacității de comunic are, de altfel, literatura de specialitate evocă „limbajul trupului",
expresivitatea și relevanța limbajului non -verbal în relațiile interumane. Mai mult decât atât, cultura
corpului și sportul au pus în evidență de -a lungul timpului faptul că valorile spo rtive sunt în același
timp valori estetice și valori morale.
Literatura de specialitate ilustrează o diversitate de semnificații a diferitelor manifestări
corporale. Această capacitate de comunicare este diferită de la un tip de mișcare la alta, de la un
sport la altul, de exemplu, mișcări simple de gimnastică ale unui individ și cele de gimnastică
sportivă sau ritmică sau din alte sporturi, cum ar fi box, lupte sau ski.
Ce se poate comunica prin intermediul mișcărilor fizice la nivel de competență?
Întrea ga gama de sentimente umane, totalitatea trăsăturilor specifice omului și a manifestărilor
sale spirituale. Nu de puține ori, câte un sport sau o execuție artistică este comparată cu o manife stare
artistică sau un concept. Totodată sunt mișcări sau sportur i prin intermediul cărora sunt puse în valoare
și ridicate la rangul de valori, unele calități cum ar fi: forța, viteza, rezistența etc. Indiferent de natura lor,
activitățile de mișcare și manifestările sportive prilejuiesc și mediază transmiterea unor se mnificații
pentru sine și pentru semeni. Este ceea ce în teorie se înțelege prin procesul de comunicare.
Mișcările corpului, poziția mâinilor, felul de a privi…, toate acestea ne transmit mai multe
despre un om decât ceea ce ne spune prin cuvinte. Gesturil e, ochii, mișcările corpului sunt controlate
inconștient de mintea noastră și de aceea ele vor exprima în general ceea ce credem cu adevărat.
Orice individ practicant de mișcare, trebuie să se adapteze unei existențe corporale diferite
pe care nu întotdeau na o stăpânește ușor. Propria imagine sau schemă corporală, se focalizează
progresiv, reprezentând un nucleu al conștiinței de sine, în reluarea acțiunilor motrice. Educarea
expresivității corporale, utilizarea limbajului non -verbal, au reguli la fel de st ricte ca cele ale
comunicării și se găsesc în prelungirea acestora din urmă.
De multe ori în diferite activități sportive, indicatorii mișcării sunt folosiți intenționat pentru a
înșela adversarul, astfel încât activitatea corporală și cea sportivă, bine d irijate, constituie un limbaj cu
semnificații deosebit de importante.
Ce contează în comunicare?
 55% – elementele de limbaj non -verbal (comunicare non -verbală), în principal expresia feței,
gesturile și postura corpului etc. reprezintă 5%.
 38% – elementel e de paralimbaj (comunicarea paraverbală): intonația și inflexiunile vocii
reprezintă (38%);
 7% – limbajul (comunicarea verbală prin cuvinte).
Expresiile emoționale au un rol important și în dezvoltarea subiectului (sportiv, pacient
etc.) și anume:
– rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de subiect, în contact
cu ceilalți, cu antrenorul, familia etc.);
– rol de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte (poate plânge ca să
impresioneze etc.);
– rol de autoregl are în vederea adaptării situației în care se află;

63 – rol de contagiune (de a se transmite și de a trezi reacții asemănătoare și la alții).
Limbajul corpului se traduce prin două tipuri de activități: dinamice (corpul se
deplasează în spațiu) și tonice (subi ectul își reglează gradul de tensiune muscularii) . În menținerea
diverselor poziții (atitudini), activitatea tonică este predominantă, în vreme ce în diferitele gest uri și
mișcări, activitățile dinamice predomină; cu toate acestea, ajustările tonice ale mu sculaturii dau
precizia, plasticitatea, armonia mișcării, cu alte cuvinte puterea expresivă și comunicativă.
 Poziția capului este un reper important al comunicării non -verbale, poziția sa dreaptă,
înclinată sau aplecată sugerând imparțialitate, interes sau atitudine critică.
 Gesturile mâinilor și brațelor cuprind o infinitate de nuanțe, începând cu atitudinea
camaraderească semnalizată prin „strângerea mâinii” și până la tehnicile rafinate ale
dansatorului sau mimului. Brațele oferă în configurația armonioa să a corpului elemente de
echilibru printr -o poziție simetrică față de corp; un braț ridicat, o mâna întinsă schimbă
echilibrul în raport cu axul median al trunchiului. În consecință, mișcările brațelor determină
puncte de sprijin diferite ale corpului în spațiu.
 Plastica trunchiului și a membrelor inferioare poate exprima exuberanța, greutate, inerție,
teamă, energie, apatie, echilibru etc.
În consecință, se impune mai ales la tânăra generație educarea sistematică a capacității de
comunicare prin limbaj co rporal, ca o componentă inseparabilă a personalității. Astfel vor fi posibile
(așa cum releva A. Munteanu):
– controlul propriilor gesturi în diverse situații;
– exersarea mișcărilor cu semnificație pozitivă pentru ceilalți (atitudine corporală adecvată,
expre sii faciale care prefigurează relații cordiale etc.);
– exersarea gesturilor înalt -performante pentru profesioniștii mișcării (sportiv, dansator;
actor etc.).
Limbaj corporal și expresivitate
În analiza procesului de creație și expresie motrică este evidentă relația dintre procesele
psihice. Elementele perceptive, reprezentările, imaginația, stările emoționale, temperamentul, sunt
rezultatul ordonator al inteligenței și gândirii. Dezvoltând deci implicațiile proceselor psihice în actul
de creație, Mihai Ralea (în studiile sale de psihologie a artei) afirma că pot apărea fenomene de
preponderenții a unuia sau altuia dintre procesele psihice în cadrul unității lor, dezvăluind forme de
celebritate, afectivitate, plasticitate, ca expresii ale manifestării individu alității și originalității. „Pentru
a ne împărtăși individualul, creația artistică se servește de expresie, care este formă a specificit ății…
Artistul înfățișează ce are el mai ascuns, mai personal în sufletul său. Toate stările sufletești au o
latură so cială, astfel încât treptat arta devine un limbaj”.
Expresia este mijloc de exteriorizare și de transmitere a unei intenții de comunicare în diferite
modalități stabilite local (M. Ralea).
După Allport și Vernon, expresia este o formă de manifestare ce dif erențiază un sistem de
altul. Se cunosc forme de expresie verbale, plastice și motrice, corespunzătoare tipurilor de
comunicare enunțate anterior. Acestea din urmă încorporează caracteristici fiziologice (energie,
nervozitate , impulsuri inegale), psihologice (sensibilitate, simț estetic), precum și nivelul de cultură
în forma de exprimare.
Pavelcu afirmă că „explicația expresiei nu poate fi găsită exclusiv în individ, ci în relațiile
acestuia cu societatea. Expresia nu are sen s fără conștiința subiectului despre existența altui subiect”.
Expresia reunește un ansamblu de elemente cognitive, afective, atitudinale și de motivație.
Când dorim să atașăm diferitelor mișcări semnificații expresive, gesturile, acțiunile motrice
suferă adaptări în conformitate cu imaginea artistică propusă. Acestea trebuie să aibă forță de redare
a diverselor nuanțe utilizate în transmiterea unui anumit mesaj. Corpul uman se supune rigorilor
biologice care, bine cunoscute și orientate, oferă premisele li bertății de desfășurare și de exprimare
corporală. Cele mai desăvârșite mișcări din punct de vedere tehnic nu vor avea o calitate reală, dac ă
nu vor beneficia de o putere de expresie pe măsură; nerealizarea plastică expresivă a mișcării îi va
anula acestei a calitatea artistică. Calitățile motrice trebuie mereu dublate de stimularea calităților
psihice necesare unei motivări inteligente și sensibile a acțiunilor motrice.

64 S. Badian, într -un excelent studiu de „Expresie și improvizație scenică” , adaptează o se rie de
principii metodice clasice prin care se realizează expresivitatea corporală:
1. Principiul individualizării – fiecare subiect reprezintă o personalitate distinctă, care trebuie
ajutată să se dezvolte printr -o problematică proprie, strategii specifice, dozare a efortului etc.
2. Principiul progresului gradat – exercițiile utilizate trebuie astfel grupate și programate încât să
permită o însușire treptată a deprinderilor motrice, care să nu fie forțată, ci să „crească”
armonios de la mișcări simple de închid ere și deschidere a brațelor sau de respirație, până la
mișcări complexe ce antrenează întregul corp. Etapele studiului și variantele de lucru nu se
fixează rigid dinainte, ci îngăduie elemente de noutate -surpriză, pe care le oferă elementul uman.
3. O premis ă importantă a lucrului pentru expresia corporală este existența unei atmosfere
destinse prielnice în care subiecții lucrează descătușați și eliberați de orice fel de inhibiții. Un
rol important îl are profesorul prin atitudinea sa flexibilă, plină de înțe legere și care stabilește
un contact uman special eu subiecții.
4. Realizarea unui echilibru în ceea ce privește exercițiile de bază , exercițiile de încălzire
(pregătitoare) și exercițiile de relaxare.
5. Conceperea programelor de lucru astfel încât să fie posib ile atât exercițiile pentru educarea
corporală, cât și exercițiile pentru transpunerea stărilor afective în elemente ce țin de
creativitatea și sensibilitatea individuală. Aceste exerciții nu presupun doar rigoare tehnică,
formală, ci și integrarea lor înt r-o experiență de viață unică. Astfel devine posibilă evitarea
schematizării mișcărilor din repetare și reducerea acestora la un șablon sau la o viziune
manieristă de rezolvare a unor situații – problemă.
Studiul expresiei corporale cuprinde următoarele el emente de conținut (după S. Badian):
– realizarea unor mișcări naturale adaptate – subiecții care au o anumită experiență motrică,
sunt capabili să exprime o mișcare obișnuită o anumită stare sau idee. Aceasta se realizează în
funcție de sensibilitate și t emperament, rezultând mișcări bruște, rapide, necontrolate, lente,
reflexive etc. Subiecții își dezvoltă naturalețea prin păstrarea contactului cu realitatea imediată, dar
și printr -o stăpânire conștientă a mișcărilor. Studiul începe cu mișcări dintre cele mai simple, cărora
li se conferă o anumită semnificație. Prezentăm în continuare, câteva exemple:
Exercițiu Semnificație
Alergare, mers, oprire lentă Alergare spre locul unei întâlniri, încetinire, mers
cu oprire lentă; persoana a plecat
Mers în vârful picioarelor, în linie dreaptă,
pierderea echilibrului urmată de săritură în lateral. Mers pe un pod deasupra apei, pierderea
echilibrului, săritură în apă
Mers cu pas adăugat, oprire lentă Căutarea și găsirea unui loc la cinematograf după
stingerea lumini i
Mers cu pas adăugat, ghemuire bruscă Mers sub o streașină în timpul ploii și reacția la un
trăsnet puternic
Exerciții cu partener sau în grup
Exercițiu Semnificație
Alergare, ciocnire, pierderea echilibrului, mers Doi executanți aleargă, venind din di recții opuse;
întâmplător se ciocnesc, își pierd echilibrul, se
redresează și merg mai departe
Mers greoi în grup; unul dintre subiecți se oprește
brusc, se întoarce, aleargă și la un moment dat se
apleacă, culege un obiect și continuă mersul inițial Subiecții traversează strada pe un vânt puternic;
unuia dintre ei i -a zburat pălăria, se întoarce, se
apleacă, o ridică și își continuă mersul
Indicații metodice – în aceste exerciții se va acorda atenție atât expresivității corporale, cât și
orientării în sp ațiul avut la dispoziție. Fiecare subiect justifică, explică mișcările pe care le -a efectuat.
Exercițiu Semnificație
Capul se apleacă înainte Salut

65 Extensie a capului pe spate Este cald
Mâinile la ceafă, brațele se întind în sus, revenire Subiectul se t rezește din somn
Umărul este dus înainte, apoi înapoi Haina este incomodă
Balansarea piciorului înainte și înapoi. Lovirea mingii de fotbal
Indicații metodice – executanții trebuie să simtă în segmentul antrenat în mișcare sau în tot
corpul tensiunea și încordarea.
Jocuri de mișcare – deși considerate de adulți ca manifestări proprii copilăriei, aceste activități
motrice sunt profund naturale și reprezintă mijloace de regenerare a forțelor prin consumul acestora .
Jocul eliberează de constrângerile cotidi ene, propunând prin tematică o ieșire din atitudinile comune
și o introducere într -un alt univers, în care situațiile neprevăzute solicită riposte spontane, acțiuni și
reacțiuni cât se poate de naturale. Individul se definește prin joc atât ca personalitat e distinctă, cât și în
relațiile cu coechipierii și adversarii.
Mișcări ce solicită capacitățile coordinative – una din calitățile motrice puternic implicate în
realizarea expresiilor corporale o reprezintă coordonarea, cu multiplele sale componente. Aceas ta nu
reprezintă numai legarea, mai multor elemente într -o unitate organică, ci și liantul elementelor externe
(parteneri, decor, lumină, muzică) ce compun un anumit spațiu rezonant. Lucrul pentru coordonare
conduce la realizarea anumitor reflexe ce permit o integrare spontană a mișcării. Cu toate acestea
dobândirea lor, deși ușurează efortul propriu -zis, poate conduce la un schematism al mișcării prin
exersare stereotipă, care blochează posibilitățile creatoare. Se utilizează frecvent exercițiile lib ere,
exercițiile cu obiecte, de atenție, mijloace pentru dezvoltarea simțului ritmului, execuții fără cont rol
vizual etc.
De exemplu, se solicită subiectului să ia spontan o poziție oarecare, fără un scop precis. Apoi,
îi cerem ca gândească mișcarea legată de un anumit scop sau sens și să o justifice. Se poate observa
imediat o diferență în atitudinea subiectului care transmite, o anumită stare.
Plasticitatea corporală
Orice tip de mișcare expresivă, pe baza legilor mișcărilor corpului organizează prezența
umană în conformitate cu anumite legi plastice. Acestea esențializează realitatea, sintetizând aspecte
definitorii prin eliminări lucide, prin ritmizări și concentrări ale elementelor reale. Orice manife stare
artistico -motrică va uza de procedee de compoziție, care sugerează „concis și pregnant acțiunea
propusă”. Toate studiile de mișcare au ca scop o stăpânire cât mai conștientă a posibilităților de
manifestare a corpului.
Plasticitatea reprezintă o calitate a naturii care se oferă ochilor noștri, capabili să o surprindă
într-o varietate infinită a desfășurării formelor sale, în spațiu. O gimnastă în timpul exercițiului, un
animal de pradă, chiar un copac în furtună, sunt exemple de forme care au atributul plasticității.
Din antichitate și până astăzi antropomor fismul artei s -a bazat pe ideea ca trupul uman
reprezintă o reușită maximă a naturii, cu calități plastice de necontestat. Este adevărat, nu toți o amenii,
prin prezența sau prin mișcările lor, oferă satisfacții vizuale; nu toate organismele (în atributele lor
exterioare), deși au o structură comună, îmbină proporțiile în mod armonios și, pe de altă parte, ch iar
trupuri armonioase nu sunt capabile să desfășoare mișcări plastice sugestive.
Plasticitatea corporală înseamnă deci impresie vizuală. Dincolo de ace asta însă, noi suntem
atrași și de calitatea expresivă a formelor. Expresivitatea apelează în special la caracteristici de natură
psihică (temperamentale, afective, atitudinale). Trebuie realizată astfel distincția dintre plastici tatea
formei mișcării și c onținutul său emoțional exprimat în calitățile sale expresive (Exemplificam această
idee prin imaginea unui contorsionist care, în mișcare înfățișează o formă plastică, dar care nu
transmite emoții, stări afective speciale, așa cum o realizează, de pildă, o dansatoare de flamenco).
Pentru realizarea plasticității și expresivității corporale se utilizează următoarele tipuri de
exerciții:
 exerciții prin care executanții trebuie să simtă frigul, căldura, ploaia etc., succesiv în talpă,
membre inferioare, trunc hi, umeri, brațe;
 exerciții de zvâcnire care antrenează succesiv segmentele corporale;
 exerciții de improvizație pe diverse teme;

66  jocuri (de exemplu „oglinda deformată” în care executanții realizează diferite mișcări cu
următorul consemn: „sunt o oglindă d eformată care subțiază sau lățește”, – acțiunile acestora
se vor desfășura în consecință).
Indicații melodice – aceste exerciții necesită o bună pregătire tehnică preliminară, iar corpul
executantului trebuie sa fie suplu și bine lucrat. Se vor executa mișc ări cu încordări și relaxări, în
ritmuri și cu accente diferite.
În contextul analizei comunicării interumane prin intermediul mișcărilor expresive, trebuie
amintită și importanța capacității de improvizație ca aptitudine superioară, elevată, ce reunește
elementele conștiente, care provin din studiu, experiență, cât și elemente inconștiente, spontane,
nedirijate voluntar. Improvizația unei mișcări are ca substrat o idee care se materializează într -o manieră
riguroasă și autentică. „Noul” se construiește din sensibilitatea subiectului care interferează cu planul
motric al acestuia și cu capacitatea de reprezentare a acestuia. Pentru marii creatori de școală – coregrafi
– sursele mișcării sunt diferite; astfel pentru Maurice Bejart1 inspirația vine dintr -o ima gine puternică,
care multiplică reprezentările artistului și deci posibilitățile sale de creație, în vreme ce Alvin Ailey2 are
ca sursa de inspirație însăși mișcarea care se derulează și care generează noi conduite motrice. Și într-un
caz și în celălalt, c reativitatea remarcabilă se bazează pe flexibilitate și pe o imaginație debordantă. Din
punct de vedere didactic, ei „lasă să vorbească” corpul sensibilizând „emoțiile acestuia”, chiar și atunci
când acesta este doar o prezență lipsită de mișcare. Confrunt at cu ritmul, cu sensibilitatea receptării
muzicii, cu expresiile multiple, corpul uman nu mai este ansamblul funcțional responsabil de actele
motrice de zi cu zi, ci el devine un instrument al cărui „registru” este preponderent estetic.
Baletul, dansul mo dern, patinajul artistic, gimnastica ritmică sportivă, înotul sincron,
integrează în conținuturile lor un spațiu de expresie care trece dincolo de tehnica pură; „textul”
exercițiului, al rutinei executate, se transformă astfel în poezie, în creație pură. L ucrul coregrafic pe
care îl implică toate genurile și ramurile sus -menționate poate fi schematizat în trei direcții:
 organizarea spațio -temporală , care se concretizează în dispunerea mișcărilor, distribuția
traiectoriilor, înlănțuirea secvențelor explozive și a celor de recul;
 transpunerea gestuală a suportului muzical , care presupune o selecție și o organizare a
mișcărilor în funcție de forma lor, variațiile de intensitate, amplitudine, frecvența acestora, în
consonanță cu caracterul muzicii, într -o respir ație comună. Se instituie astfel un dialog între
limbajul corporal și cel muzical, ambele evocând un eveniment unic.
Valoarea unei creații coregrafice nu constă doar în perfecțiunea tehnică a liniilor, ci și în
interacțiunea gesturilor și a mișcărilor care construiesc o arhitectură unitară. Simbioza mișcare -muzică
conduce la existența unor „forme -sunet și a unor ritmuri -volum” care sfidează legile spațiului și
timpului fizic, construind o realitate distinctă (după D. Marotel).
Un punct de referință în ceea ce privește intensitatea emoțiilor exprimate corporal îl reprezintă
celebrul „Bolero” al lui M. Ravel, transpus coregrafic pe gheață de celebrii Torvill J. și Dean C. î n
1984, la Jocurile Olimpice de la Sarajevo. Limbajul corporal utilizat în acest program are multiple
nuanțe sugerate de muzică, fiind aproape „polifonic”. Compoziția, deși derulată pe o temă muzicală
de tip repetitiv, se articulează fluid, în gesturi variate, surprinzătoare, care „cresc” progresiv, în forme
noi. „Traseul” mișcărilor este abs olut original, purtând spectatorii într -o călătorie afectivă spre o lume
dominată de emoții, trăiri subtile și impresii spectaculare.
După Sionnet (citat de D. Marotel), expresia și interpretarea mișcării sunt posibile prin:
– puritatea liniilor și profunzim ea formei ; acestea devin posibile prin realizarea unor ținute
și mișcări sobre, prin amplitudinea și interiorizarea mișcării;
– calitățile energetice și ritmice ale gestului motric – adică viteza, forța, continuitatea,
discontinuitatea, agresivitatea, lentoa rea etc, toate bazate pe disponibilitatea dinamică
corporală; punerea în scenă, adecvată a creației artistico -motrice, fapt ce revine în sarcina
altor specialiști, care transformă atmosfera prin decor, lumini, sonorizare și costume. De
multe ori, chiar exe cutanții mișcărilor participă la această activitate, pentru a rezona
perfect cu spațiul în care ci vor evolua.

67 Aspecte didactice privind comunicarea prin limbaj corporal
Obiectivul general al acestor practici corporale se înscrie într -o perspectivă educ ativă mai
largă ce implică dezvoltarea unor competențe artistice la copil și adult, pentru a răspunde necesită ții
de comunicare interumană non -convențională.
În procesul dezvoltării ontogenetice, copilul dispune foarte repede de mijloacele comunicării
prin mișcare dar, pe de altă parte, la vârstele mai mari el întâlnește predominant formele clasice de
comunicare (verbală, în special). De aceea, semnificațiile corporale sunt destul de puțin puse în va loare,
cu excepția etapei copilăriei. Este deci sarcina di dacticii de a rezolva această contradicție, favorizând o
dezvoltare a personalității libere, descătușate, care dă sens, activităților motrice, corporale.
Din punct de vedere al comunicării, școala tradițională impune încă o relație de distanță între
subiec t și natura sa adâncă. Dimpotrivă, practicile corporale nu admit această graniță care separă
subiectul în două entități: una formală, care încremenește în clișee verbale, motrice, reproductive
(învățarea mecanică) și alta, de plan secund, rareori revelată, care exprimă o altă modalitate de a fi,
insuficient explorată de către educatori. Studiul tehnicii trebuie dublat de exersarea creativității , a
libertății de expresie, care desigur nu trebuie să respingă informarea prealabilă, singura care dă
mesajului fo rță de argument și conotații culturale (fig. 1).

Fig. 1. Modelul variabilelor care conduc la formarea expresivității corporale (după Levieux)

Educarea expresivității corporale, utilizarea limbajului non -verbal, au reguli la fel de stricte
ca cele ale co municării verbale dacă nu se dorește trivializarea acestor aptitudini sau manipularea
grosieră a emoțiilor celorlalți participanți la manifestările de acest tip. Prin mijloace specifice se
dobândesc astfel competența de execuție și competenta de creație .
Competența de execuție presupune:
– parametrizare exactă a mișcării;
– amplitudine și suplețe;
– energie corect repartizată pe parcursul mișcării;
– ritmicitate;
– coordonare sau disociere a mișcărilor;
– fluența mișcării;
– lipsa greșelilor.
Competența de creație presupune:
– capacitate de imitație;
– capacitate de improvizare;
– posibilitate de a fi imaginativ;

68 – capacitate de comunicare;
– capacitate de memorare (în prealabil).
Odată cu dobândirea acestor competențe, subiectul poate trece de la o a ctivitate spontană la
activitatea de expresie artistică.
ACTIVITATE SPONTANĂ
CARACTERISTICI IMPLICAȚII DIDACTICE
Posibilitatea redusă de exprimare corporală
Receptivitate scăzută în actul de creație.
Comportament puțin evoluat, de tip ludic. Se lucrează î n special pentru competența de
execuție, pentru însușirea tehnicii
Diferențiere conștientă a acțiunilor motrice Se va acorda atenție lărgirii bagajului de acțiuni
motrice învățate
Tendință de cooperare a grupului de subiecți pe o
anumită temă Se vor cons trui grupuri de lucru ce vor rezolva
sarcini motrice distincte
Subiecții sau grupul lucrează și creează în mod
autonom Se „pun în scenă” proiecte tematice coordonate
O condiție esențială a formării expresivității corporale o reprezintă diversificarea con duitelor
motrice. Studii efectuate au identificat 15 variabile responsabile de diversitatea acțiunilor motric e în
sfera exprimării corporale. Acestea pot fi grupate în patru clase, după cum urmează:

Dumont și Bertrand (citați de Levieux) exprimă necesit atea învățării modalităților de creație și
comunicare într -o frază sugestivă: „Este important ca ceilalți să perceapă corpul ca pe un limbaj care
exprimă cine sunt, ce simt și viziunea mea asupra vieții”. Corpul expresiv trece astfel dintr -un plan
convenți onal într -un plan existențial în care individul se identifică cu el însuși și cu ceilalți.
În egală măsură, este important de subliniat și necesitatea formarii complete a educatorului,
demers care trebuie să cuprindă cunoștințele, metodele, tehnicile de co municare prin limbaj corporal,
pe care să le transmită copilului, adolescentului sau adultului. Și unii și ceilalți se vor îmbogăți cu o
experiență de mișcare care interferează cu dialogul profund uman, cu creația, în ultimă instanță.

1 Maurice Bejart (n . 1928) – dansator, coregraf, regizor francez (fondator al companiei
„Bâlciul secolului XX”). Considera dansul un mijloc de expresie a problemelor fundamentale ale

69 omului – istorie, mituri, înfruntare;) vicii moderne etc. Pentru el, tot ceea ce este uman, este sacru
iar expresia corporală este o sursă senzorială de meditație.
2 Alvin Ailey (l931 -1989) – dansator și coregraf american, ale cărui teme provin din
folclorul negrilor americani (negro -spirituals, blues și jazz). Simțul teatral, muzical și scenic f ac
din creațiile sale spectacole complete.

6.2. Elementele de structură ale motricității
Motricitatea umană se manifestă prin intermediul tuturor actelor, acțiunilor, activităților
motrice, care caracterizează comportamentul motric uman.
Actul motric este definit ca fiind elementul care stă la baza oricărei mișcări, executată în
scopul adaptării imediate sau al construirii de acțiuni motrice. Acesta se prezintă ca act reflex,
instinctual. (De exemplu, o mișcare de "pompare" a mingii în sol, în cazul dr iblingului sau
retragerea bruscă a unui segment la atingerea unei suprafețe fierbinți).
Acțiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop
imediat, unic sau integrat într -o activitate motrică (de exemplu, mersul, alergarea, " serviciul",
driblingul, contraatacul etc). Acțiunea este determinată de integrarea factorilor energetici,
cinematici și cognitivi ai mișcării. Acțiunea motrică se caracterizează prin constanță și unicitate. Se
poate deduce că actul și acțiunea motrică sunt niveluri "concentrice" ale mișcării. Trebuie remarcat
însă că nivelul superior al mișcării nu reprezintă o simplă însumare a nivelurilor inferioare, ci o
reunire de tip sistemic care se realizează după reguli bine precizate ce conduc la efecte globale.
Activitatea motrică De la început subliniem că termenul de activitate se folosește în
numeroase domenii pentru a desemna un proces complex de elemente desfășurate în sistem, a cărui
unitate structurală de bază este acțiunea.
6.2.1. Activitatea motrică
Putem considera că activitatea se prezintă ca un sistem complex, constituit din subsisteme
(acțiuni) reglate în mod sinergic în scopul realizării unei activități eficiente. Activitatea reprez intă o
succesiune de acțiuni, cu o arhitectură specifică, organizată ierarhic în operații și acte sau gesturi.
Conceptul de activitate desemnează o formațiune organizată relativ autonomă,
indecompozabilă, a vieții social -umană. De asemenea, aceasta deschide posibilitatea unei determinări
obiective, depășind cauzalitatea sub iectivă prin scop, proprie acțiunii.
Punctul de plecare al oricărei activități îl constituie o necesitate care implică organizarea în
vederea realizării sale (necesitatea de a se hrăni determina producerea alimentelor, necesitatea de
reglementare a relați ilor umane create de activități de reglementare morale, politice, religioase,
necesitatea de dezvoltare fizica armonioasă sau de mișcare – joc creează activitatea de stabilire a
normelor, regulilor și principiilor activității motrice).
Din perspectivă sis temică, necesitatea trebuie privită ca o cerință funcțională, care face ca
sistemul să fie viabil, să se dezvolte, să se regleze etc. Proprietatea fundamentală a acestei cerin țe
este de a declanșa, de a induce o activitate orientată spre satisfacerea sa (d e exemplu, prevenirea
proceselor degenerative la bătrâni conduce la necesitatea unui regim rațional de viață din care să n u
lipsească practicarea sistematică a exercițiilor fizice).
În consecință, putem defini activitatea motrică ca un proces al satisfacer ii unei necesități
(cerința funcțională) sau, din perspectiva structurală, o mulțime de acțiuni, operații, acte sau ges turi
orientate în vederea împlinirii unui anumit obiectiv.
Specificul unei activități, cum este activitatea motrică este determinată de cerința funcțională
care o declanșează și o organizează. Evidențiem că cerință funcțională finală determină constituirea
acestei activități. (De pildă, corectarea unei atitudini cifotice, determina o activitate riguros
precizata, strict specifica ca organ izare și conținut).
Prin urmare, teoria activităților motrice corespunde unui sistem de cunoștințe referitoare la
originea, esența și legile efectuării mișcărilor, evidențiate în teoriile biologice, psihologice, fi zice și
sociale care au studiat și studia ză omul în mișcare din perspective particulare, specifice lor.
În acest sens, vorbim despre activitatea de educație fizică sau despre activitatea elevilor în
lecție, activitatea competițională sau despre activitatea motrică a ființei umane.

70 Acțiunile sun t manifestări concrete: organizarea grupelor de elevi în anumite momente ale
lecției, secvențe de mișcări efectuate cu membrele superioare, inferioare sau cu tot corpul, mersul,
alergarea și toate celelalte deprinderi motrice.
Orice conduită (motrică sau de altă natură) se îndreaptă către o finalitate spre care converg
toate acțiunile componente. Activitatea integrează, unifică, organizează elementele ierarhic
inferioare care îi asigură substanța.
Elementele componente ale unei activități sunt acțiunile sau procesele comportamentale.
Structura unei activități vizează stabilirea diferențiata a rolului acțiunilor componente, în așa fe l încât
prin conjugarea acestora să se realizeze funcția finală (cerință funcțională sau necesitate).
Prin funcție, înțelegem o anumită activitate, acțiune, comportament, semnificative pentru un
anumit sistem, în sensul satisfacerii cerințelor funcționale ale acestuia. (De exemplu, funcția de
recreere, pe care o are practicarea exercițiilor fizice, după alte tipuri de activități ).
Acțiunile componente ale activității au funcție instrumentală, sunt extrem de mobile și
variază aproape nelimitat în funcție de particularitățile individului și de condițiile în care se
desfășoară activitatea.
Activitatea motrica este unitară, conștien tă, bazată pe anticipare și susținută de o motivație
consistentă. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care în cele mai dese situații poartă
„marca” personalității individului.
Activitatea motrică este o înlănțuire de scopuri, spațiate în timp a căror atingere presupune
depășirea unor obstacole interne și externe, asumarea unor decizii, etc.; ceea ce se „vede” dintr -o
activitate sunt structurile mai mult sau mai puțin spontane care aparțin prezentului și care se
desfășoară sub ochii noștri. Aces tea fac parte din ansamblul final care se va desăvârși într -un viitor
mai mult sau mai puțin apropiat.
„Secvența motorie a finalității este pregătită și cu ajutorul a numeroase componente
intelectuale ce țin de organizarea percepției, dirijarea prin limba j sau rezolvare algoritmica și
euristica a sarcinilor motrice". (Epuran M.).
Apare deci evident ca explorarea activității motrice trebuie realizată cu necesitate atât din
perspectiva funcțională (de realizare a scopului), cât și din perspectiva structural ă (acte și acțiuni
motrice).
Termenul de semnificație sau consecință funcțională se folosește în condițiile în care sunt
satisfăcute sau se împiedică satisfacerea unor cerințe funcționale. Semnificația unui proces pentru o
cerință funcțională este valoare a funcțională care poate fi pozitivă (favorizantă) sau negativă (neutră
ori nocivă). De exemplu, valoarea exercițiilor cu încărcătura în schema de recuperare post traumatic ă
este pozitivă (în multe situații) și negativă în cazul existenței anchilozei sau r edorii articulare.
În sinteză, definim activitatea motrică drept proces al satisfacerii unei necesități (cerință
funcțională) sau, din perspectivă structurală, o mulțime de acțiuni, operații, acte sau gesturi orie ntate
în vederea împlinirii unui anumit ob iectiv.
Eficiența unei activități (implicit activitatea motrică) poate fi definită prin gradul în care se
realizează funcția finală sau, mai corect spus, este reprezentată prin cantitatea prin energia
consumata în vederea realizării funcției respective și atingerii unui scop. Eficiența are în vedere
întotdeauna atingerea scopului cu un consum cat mai redus de energie, mijloace și informații.
Eficiența este și condiție a activității de reglare și, alături de întindere și finalitate, reprezin tă
elementele ce trebuie luate în discuție pentru aprecierea sa.
Noțiunile de act, acțiune și activitate înlesnesc înțelegerea deplasărilor în spațiu, a motricitatii
în general, ca formă de exprimare a conștiinței sau a activității psihice. În acest context putem at ribui
o serie de calități mișcărilor (forța, direcția, coordonarea, precizia, expresivitatea, cursivitatea , ritmul
etc.) care pot fi considerate și caracteristici definitorii ce desprind iremediabil mișcarea umană d in
categoria mișcărilor, în general, și o plas ează în conduita conștientă a omului. Din cele prezentate
rezulta că motricitatea poate constitui obiectul unei teorii ce are în studiu, așa cum defineam ante rior,
atât originea și geneza mișcărilor, cât și descrierea și perfecționarea acestora în scopul c reșterii
eficienței. Prin urmare, teoria activităților motrice cuprinde un sistem de cunoștințe referitoare l a
originea, esența și legile efectuării mișcărilor, evidențiate în teoriile biologice, psihologice, fi zice și

71 sociale care au studiat și studiază o mul în mișcare din perspective particulare, specifice lor.
În finalul considerațiilor noastre, apreciem ca mișcările intenționate ale omului pot fi
considerate ca elemente ale unui sistem complex, compus din mai multe subsisteme organizate.
6.2.2. Teorii explicative ale activității motrice
După anul 1970, în literatura de specialitate străină au fost dezvoltate trei teorii explicative
ale activității motrice: teoria procesării informaționale, psihologia ecologică și teoria sistemelor
dinamice. Aceste trei teorii reprezintă trei unghiuri diferite din care este privit comportamentul
motric uman, ca însumare a activităților motrice. Conform teoriei procesării informaționale ,
creierul primește, procesează și interpretează informația, iar apoi trimite semnale p entru a produce
mișcări coordonate bazate pe deprinderi, în mod asemănător funcționării unui computer.
Susținătorii teoriei psihologiei ecologice , spun că mișcarea este mult mai complexă decât un simplu
proces de intrare -ieșire a informației de la creier s pre alte sisteme. În schimb acțiunile sunt
determinate de diverși factori interni (țeluri și calități ale individului) și factori externi (de e x.
factori de mediu). A treia perspectivă teoretică o reprezintă teoria sistemelor dinamice , care a fost
văzută c a o teorie care s -a desprins din teoria psihologiei ecologice. Punctul de vedere al acestei
teorie este acela că mișcarea nu se produce datorită unei serii specifice de instrucțiuni, ci ca urm are
a interacțiunii dintre sarcină, mediu și individ.
Teoria pr ocesării informaționale
Ideea de bază a acestei teorii este că creierul acționează ca un computer, primind și
procesând informația. Pornind de aici apare necesitatea existenței unui program motric
generalizat , care reprezentare a succesiunii mișcărilor ne cesare producerii rezultatului mișcării.
Acest program este văzut ca un set de instrucțiuni care sunt înmagazinate în creier. Când individul
realizează o acțiune motrică, creierul folosește acest set de instrucțiuni, trimițându -le la mușchii
necesari mișcă rii. Timpul necesar realizării unui program depinde de complexitatea sarcinii, cu cât
mai complexă sarcina de realizat, cu atât timpul necesar efectuării este mai mare. Henry și Rogers
(1960) au realizat un experiment prin care au măsurat timpul de reacție pentru trei activități de
complexități diferite, concluzia fiind aceea că timpul de reacție primire informație – răspuns crește
pe măsură ce complexitatea crește.
Pentru a fi clasificată într -un program motric generalizat, o acțiune trebuie să includă c âteva
variabile care să nu poată fi modificate de la o încercare la alta. Aceste variabile sunt unice. De
exemplu dacă ni se cere să ne semnăm cu mâna dominantă , apoi cu cealaltă mână, cu litera mari, sau cu
litere mici, sau chiar cu piciorul, structura s emnăturii va fi la fel în fiecare caz, ceea ce diferă este lipsa
de coordonare, de control. Elementele care pot fi modificate în timpul execuției mișcărilor se numes c
parametri . Aceștia permit adaptarea la răspuns, precum mers cu diferite viteze, aruncare mingii de
baschet din diferite unghiuri, șutarea mingii cu o forță mai mare sau mai mică. Cei trei parametri
implicați sunt selectarea mușchilor, durata totală a acțiunii și forța totală. În exemplul cu semnăt ura,
scrierea cu piciorul reprezintă un paramet ru, deoarece am folosit o grupă musculară diferită.
Alte teorii psiho -fiziologice, considera activitatea ca pe un reflex condițional instrumental,
cu care individul motivat specific declanșează o anumită conduită. Motivația e reprezentată de o
idee sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniția un asemenea demers, în paralel cu
eliminarea factorilor perturbatori.
Teoria psihologiei ecologice
Această teorie contrastează drastic cu principiile teoriei procesării informațiilor. Acum
percepția și ac țiunea au loc simultan. Această perspectivă a fost denumită ca perspectiva percepției
directe, deoarece susține că mediatizarea cognitivă nu este necesară pentru a da un înțeles obiectel or
și evenimentelor din mediul înconjurător. În opoziție, teoria proce sării informaționale susține că
acțiunea motrică are loc ca un proces indirect de percepție, astfel încât pentru a acționa asupra
mediului un organism trebuie să străbată anumite etape. De exemplu dacă în mediul unei persoane
apare o ceașcă de cafea aburin dă, ea trebuie mai întâi să perceapă cafeaua făcând apel la
informațiile stocate în creier. Abia apoi el poate decide dacă vrea să bea acea cafea. Dacă el este
interesat în acțiunea de a bea cafeaua, un semnal va fi trimis la mână pentru a apuca ceașca.
Teoria ecologică explică faptul că un organism nu are nevoie să treacă printr -o serie lungă

72 de procese pentru a realiza o acțiune, ci acționează asupra mediului, în măsura în care este posibil .
Un individ nu poate să se miște fără să perceapă, la fel cum u n individ nu poate să perceapă fără să
acționeze. De exemplu un excursionist care se plimbă în pădure care vede un buștean căzut, nu va
vedea bușteanul, percepe ce este, decide cum să acționeze asupra lui, ci în schimb, bușteanul îi va
oferi excursionistul ui un loc să șadă. Percepția și acțiunea motrică sunt una și aceeași.
Teoria psihologiei ecologice respinge idea că este nevoie ca memoria să stocheze informații
pentru reprezentarea obiectelor. În schimb, acțiunile și percepțiile se produc simultan. Obi ectele
sunt folosite pentru îndeplinirea anumitor sarcini sau nevoi nu din cauza stocării în memorie a
informației folosirii acelui obiect.
Teoria sistemelor dinamice
Această teorie a fost introdusă la începutul anului 1980 și reliefează ideea că mișcăr ile sunt
controlate nu numai de sistemul nervos central, ci mișcările sunt de asemenea controlate de interacț iunea
dintre diferitele sisteme ale corpului cu mediul înconjurător. Teoria procesării informaționale susț ine că
funcționalitatea depinde o ordine ierarhică, astfel încât toate semnalele trebuie să meargă la creier și
creierul dă comenzi care sunt trimise la grupele musculare. Oricum teoria procesării informaționale nu
ține cont de interacțiunea continuă a organismului cu mediul înconjurător. Susțină torii teoriei sistemelor
dinamice afirmă că, comportamentul motric coordonat reprezintă rezultatul a mai multor variabile car e
sunt în continuă interacțiune, una cu cealaltă pentru a favoriza mișcarea. Ei sugerează că mișcarea
emerge ca o funcție dintre in divid, sarcină și mediul înconjurător.
Teoria sistemelor dinamice caracterizează mișcarea ca un proces care se organizează singur.
Auto -organizarea este abilitatea sistemului de a -și schimba stările sau să dobândească o nouă
structură. Această perspectivă definește mișcarea și coordonarea ca un proces complex în continuă
desfășurare. Sistemul este constant, tinzând spre stabilitate. Când sistemul este perturbat, de
exemplu viteza aparatului locomotor a crescut sau se produce un accident, sistemul va fi der anjat și
împins spre o stare stabilă. De exemplu în cazul unui jucător de tenis, se produce un accident, el n u
poate apuca racheta deoarece degetul inelar a fost luxat. Interesant este faptul că acest accident f ace
ca noile mișcări să fie mai eficiente. Od ată ce degetul se vindecă, jucătorul realizând beneficiile
noilor mișcări și le menține. Deci accidentarea degetului a perturbat starea lui fizică (sistemul),
împingându -l să folosească o tehnică nouă de lovire a mingii (starea stabilă).
Acțiunile de bază din fazele de dezvoltare umană precum șederea, târârea pot fi văzute ca
stări stabile. În timpul perioadelor de dezvoltare ale copilului, apar noi stări stabile pe măsură c e
aceștia se maturizează și își întăresc forța și coordonarea, cauzând dispariția f ostelor stări stabile.
Când copiii învață să meargă pentru prima dată, ei adesea schimbă stările noi cu cele vechi, dar
după o perioadă lungă de exersare a noilor stări, cele noi dispar, nemaifiind folosite decât în situ ații
deosebite pe care le oferă medi ul.
Inducerea schimbării stărilor stabile se produce cu ajutorul unor parametri de control.
Viteza, accidentările, greutatea, forța și informația senzorială pot controla parametrii. În exemplu l
cu jucătorul de tenis, luxarea degetului a fost parametrul d e control care a dus la schimbarea stării
stabile a sistemului. Parametrii de control pot cauza performanță, dar o și pot limita. De exemplu
frica este un parametru de control care limitează performanța, determinând adesea modificări ale
comportamentului m otric. Un terapeut lucrează cu pacientul său pentru a rezolva anumite
modificări rezultate din acțiunea parametrilor limitatori de performanță. De exemplu, un
kinetoterapeut poate să lucreze cu pacientul său care a avut un atac cerebral, care trebuie să re învețe
să meargă, sau chiar să ridice obiecte cu brațul afectat. Accidentările și artrita sunt alte exemple de
parametri limitatori des întâlniți în munca unui kinetoterapeut.
În literatura națională Cosmovici, 1970, citat de Bota , enumără următoarele te orii ale
activității motrice:
 teoriile raționaliste care pun rațiunea, actul deliberării în centrul activității. Rolul gândirii nu
trebuie însă absolutizat pentru că ea este impregnată puternic și de stările afective ale
subiectului.
 teoriile care evidenți ază rolul factorului afectiv "La baza actului voluntar și a deciziilor stau
sentimentele" (A. Cosmovici, 1996), dar dacă obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar

73 sentimentele superioare, real importante pentru subiect vor avea rol dinamizator și nu dorințele
sale de moment.
 teoriile care evidențiază rolul inițiativei. Inițiativa presupune aclivism, ruperea de prejudecăți,
realizarea unor proiecte care în planul motricitatii angrenează subiectul în experiențe individuale
și de grup profund pozitive (s ub aspectul efectelor imediate sau de durată).

5.3. Capacitatea motrică a omului
Termenul de capacitate provine din latină de la cuvântul "capacitas", care se traduce prin
posibilitatea indivizilor de a reuși în executarea unei sarcini sau a unei profesi i. Dicționarul
Explicativ al Limbii Române prezintă o definiție a capacității ca fiind „p osibilitatea de a realiza
ceva într -un domeniu de activitate; aptitudine; facultate.”
În literatura anglo -saxona, noțiunea de capacitate motrica are ca echivalent te rmenul
"fitness" (capacitate).
M. Epuran (1976), consideră „capacitatea motrică a individului – o reacție complexă la
stimuli ambianți, care cuprinde într -o unitate caracteristică mai multe elemente: aptitudini
psihomotrice (ca înzestrare naturală psihofi zică), aptitudinile motrice atletice (ca expresie concretă
și specifică a celor de mai sus), toate influențate de maturizarea firească a funcțiilor, de exersar e și
de factorii interni motivaționali”.
Karpowich (1951) definește capacitatea motrică umană ca : „aptitudinea de a îndeplini o
anumită sarcină specifică ce presupune un efort muscular”. Analizele întreprinse au dat o înțelegere
foarte largă termenului de „aptitudine” totală, care ar cuprinde următoarele părți:
– capacitatea psihică;
– sănătate perfectă;
– efectuarea eficientă a mișcărilor corpului, începând cu statul în picioare, mersul, alergarea,
până la cele implicate de practicarea unei ramuri de sport;
– atitudine corectă a corpului ca rezultat al unui bun tonus muscular și capacitate de control.
Mathe ws (1978), definește capacitatea motrică astfel: „capacitatea unui individ de a
îndeplini o sarcină dată”.
I. Bota definește capacitatea motrică a omului ca „ansamblul posibilităților motrice naturale
și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structura și dozare”.
În literatura de specialitate se face uneori o simplificare a înțelesului de capacitate motrică la
calitate motrică. Astfel S. Jollvinschi și S. Marinescu, 1972, introduce pentru capacitatea motrică
denumirea de „topografie fizic ă” care include forța, viteza, rezistența și mobilitatea, deci numai
unele calități motrice, îndemânarea fiind divizată între acestea.
Capacitatea motrică este o rezultantă plurifactorială, un vector ce rezultă din interacțiunea
componentelor stabile și componentelor de stare:
– componentele stabile: aptitudini, calități motrice, deprinderi motrice, structuri operaționale,
cunoștințe, experiență;
– componentele de stare: motivație, stări emoționale, care pot favoriza, reduce sau bloca
exprimarea capacității m otrice.
Capacitatea motrică este acea funcție care diferențiază indivizii, fiind dată de nivelul său de
realizare, nivelul de adaptabilitate a individului, de interacțiunea acestuia cu mediul înconjurător ,
nivel care se apreciază și evaluează pe baza inte rrelației dintre masa corpului pe de o parte și
spațiul, și respectiv timpul, în care se desfășoară mișcarea.
Evoluția capacității motrice are loc după o curbă ascendentă și se realizează în cadrul
proceselor de maturizare, instruire, educare a omului, fi ind o succesiune de momente de progres și
regres. Evoluția pozitivă a capacității motrice este asigurată de manifestarea aptitudinilor,
deprinderilor motrice, iar evoluția negativă, regresul este determinata de motivație sau de stările
afective. Capacitate a motrică, reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi
și deprinderi), condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților motrice, indicii morfo -funcționali,
procesele psihice (cognitive, afective, motivaționale) și procesele bioch imice metabolice, toate
însumate, corelate și reciproc condiționate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acțiunilor și

74 actelor solicitate de condițiile specifice în care se practică activitățile motrice.
M. Epuran consideră aptitudinea motrică ca „si stem de procese fizice sau psihice organizate
în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activității”. V. Horghidan o privește ca pe o
însușire fizică sau psihofizică care permite obținerea unor rezultate supramedii, în ceea ce priveșt e
progre sul și nivelul maxim posibil. Aptitudinea exprima ideea de potențialitate, ea fiind substratul
constitutiv al capacității, preexistent acesteia, care va depinde de evoluția naturală, de exercițiu , de
formația educațională etc.
Pentru ca o însușire să fie a ptitudine, trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

1) să fie individuală, diferențiatoare în
planul randamentului activității
2) să asigure efectiv
finalitatea activității
3) să contribuie la realizarea unui nivel
calitativ superior al activității
4) să dispună de un mare grad de
operaționalitate și eficiență

Performanța motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric (acțiuni motrice) ce
poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Performanța motrică este, deci, e xpresia
capacității motrice la un moment dat, ea nefiind egala cu ea însuși. Aceasta nu desemnează neapărat
un rezultat de excepție, așa cum se interpretează deseori.
Constrângerile individuale care pot influența capacitatea motrică, performanța motrică s unt
împărțite în două categorii: structurale și funcționale. Constrângerile structurale include caracter istici
fizice precum sex, înălțime, greutate, etc. Astfel este de așteptat ca un bărbat înalt să aibă perfo rmanțe
mai bune pe terenul de baschet decât o femeie scundă. Constrângerile funcționale includ variabile
psihologice și cognitive precum motivația, inteligența. Aceeași femeie care se caracterizează prin
înălțime mică se va comporta pe ringul de dans într -un mod dezinvolt, natural, fără greșeli,
capacitatea ei de efort fiind foarte bună, chiar dacă constrângerile de ordin fizic sunt aceleași.
Dezvoltarea capacității motrice este influențată și de constrângeri ale sarcinii de realizat
precum și date de mediul înconjurător. Constrângerile care țin de sarcina de realizat includ țelurile
propuse, regulile și echipamentele. Mediul înconjurător oferă o serie de constrângeri externe
individului care pot fi fie fizice fie socioculturale. Astfel vremea, temperatura, suprafața de joc, etc,
pot influența obține rea performanței motrice. De exemplu jocul în tenis este diferit pe iarbă , decât
cel pe ciment sau zgură. Strategiile de joc în fotbal se schimbă în timpul unei vremi ploioase.
Motricitatea poate avea o dimensiune socioculturală. Parlehas (1976) defineș te
sociomotricitatea ca pe un concept ce reunește interacțiunile sociale și motrice în cadrul sporturilor
colective; individul este impregnat de afectiv, de social în cadrul realizării diferitelor activităț i
motrice, iar acestea se înscriu într -o schemă co lectivă plină de semnificații, de exemplu, aprecierea
spațiului ca pe o cale de comunicare cu partenerul sau de ruptură cu adversarul.
Constrângerile socioculturale sunt impuse de norme și presiuni sociale. De exemplu o
femeie tânără în India participă mu lt mai puțin la activități sportive decât tinerele din Statele Unite,
deoarece în India femeile sportive sunt considerate mai puțin atractive.
Există un conținut social în relație directă cu motricitatea în momentul derulării conduitei
corporale (motrice ) a indivizilor care fac parte dintr -un grup. Situațiile din sporturile colective oferă
modele de interacțiuni sociale și motrice în care se regăsesc constant două elemente majore:
opoziția și asocierea forțelor care se înfruntă și a celor care se concerte ază. Prezența simultană a
adversarilor și a coechipierilor afectează conduita motrică de o manieră mai mult sau mai puțin
importantă, de aceea este necesară o schimbare a perspectivei de studiu prin includerea dimensiunii
sociale și implicit, a conceptului de sociomotricitate.
Un alt concept care apare în literatura de specialitate îl reprezintă etnomotricitatea.
Etnomotricitatea reunește aria și tipurile de practici motrice raportate la cultura și mediul

75 social în interiorul cărora s -au dezvoltat; acțiu nile motrice suni profund dependente de norme
culturale, tradiții, ritualuri. Practica sportivă modernă nu poate înlocui în totalitate practicile
originale ancestrale, cultura ludică ce ține de însăși ființa unei nații.

5.4. Conceptul de psihomotricitate
În funcție de modul de abordare a motricității se desprind două perspective:
– motricitatea ca fenomen observat din exterior . Astfel distingem structura, forma,
proveniența mișcărilor, studiu care se face apelând la diferite discipline științifice.
– motricit atea ca fenomen privit din interior de către subiectul însuși. Astfel se disting trăiri
psihice, acțiuni de decizie, comunicare, diferite metode de acționare, studiu care se face cu
ajutorul psihologiei.
Psihomotricitatea derivă din aspectul subiectiv al motricității umane, al trăirilor psihice,
fizice și motrice ale individului, apelând la diferite metode și tehnice puse la dispoziție de disci plina
psihologie.
Psihomotricitatea este rezultatul direct al integrării funcțiilor motrice și mentale sub
influe nța proceselor de maturizare a sistemului nervos, care vizează raportul subiectului la corpul
său. Psihicul și motricul sunt văzute de Piaget și Wallon ca două categorii convergente, care
reprezintă procesul de adaptare eficientă la condițiilor mediului ex terior. Prin motricitate se
realizează un mecanism complex format din etape distincte supuse unei ordine prestabilite ca
expresie a relaționării individului la mediu.
M. Epuran consideră că sfera dezvoltării psihomotorii cuprinde:
 dezvoltarea capacitățilo r motrice (viteza, forța, rezistența, îndemânarea, mobilitatea);
 dezvoltarea chinesteziei (percepția complexă a mișcării);
 dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice de bază (mers, alergare, săritură, aruncare,
cățărare, împingere, tracțiune etc.);
 dezvoltarea capacității de lucru a organismului și de adaptare la sarcina de mișcare
(stăpânirea corpului, stăpânirea mediului).
Din descrierea anterioară derivă complexitatea psihomotricității ca funcție de reglare a
comportamentului individual. Psihomot ricitatea presupune participarea diferitelor procese și funcții
psihice care asigură atât recepția informațiilor, cât și execuția și elaborarea răspunsului.
Componentele psihomotricității:
 sensibilitatea chinestezică;
 simțul echilibrului;
 simțul ritmului ș i al aprecierii duratelor scurte;
 coordonarea membrelor – homolaterală sau heterolaterală;
 coordonarea ochi – mână sau picior;
 coordonarea generală;
 agilitatea;
 precizia și stabilitatea mișcărilor;
 aprecierea oportunității acțiunilor în diferite momente d e timp;
 lateralitatea;
 schema corporală.
Componentele psihomotricității fac posibilă adaptarea individului din punct de vedere pragmatic
(învățarea tehnicilor profesionale, manuale sau intelectuale), social (comunicare interpersonală), e stetică
(tehnici d e expresie corporală), educativă (educația fizică, antrenamentul sportiv).
Diferite arii ale științei și medicinei care au recuperarea umană ca domeniu de studiu, au
polarizat interesul asupra psihomotricității ca și concept multidisciplinar cu legături î n psihologie,
pedagogie, neuropsihologie și psihanaliză. Factorii mentali interacționează cu funcțiile vitale, cum
sunt: respirația, digestia, circulația; aceste funcții pot fi studiate și în termen de motricitate, deci sub
aspect mecanic -anatomic, bio -chimic-fiziologic, neuro -psihologic. Se observă că atenția, concentrația
mentală sau angajamentul în mișcare pot produce o hiperventilație, stările emotive pot determina o
hipo sau hiperventilația cu o tahicardie consecventă. Prin reglarea respirației, obținu tă cu antrenament

76 poate conduce la cunoașterea și controlul stărilor de emotivitate și a mecanismelor sale.

5.5. Motricitatea umană – formă de manifestare a excelenței
5.5.1. Scurt istoric al excelenței motrice
Studiile de psihologie și pedagogie evidenți ază preocupări ale oamenilor de știință privind
valorificarea fiecărui individ din societate, în funcție de capacitățile pe care le posedă. În acest sens,
putem aprecia că există aproximativ trei zone de acțiune; una care cuprinde subiecții cotați mediu
din punct de vedere fizic și psihic; o alta care -i cuprinde pe cei subdotați fizic și psihic (subiecți cu
nevoi speciale) și o a treia zonă, a celor supradotați sau excelenți.
Studiile întreprinse până în prezent privind excelența se situează în sfera psihol ogieci și se
referă cu prioritate la excelența intelectuală, vizând mai puțin unele domenii cum sunt arta și chia r
foarte rar studiile privind motricitatea. În aceste condiții în mod firesc ne punem întrebarea; se p oate
vorbi de excelență în domeniul activ ităților motrice? Noi dăm un răspuns favorabil, pe care vom
încerca să -l argumentăm în paginile următoare.
Domeniul excelenței ca zonă de manifestare a „aurului cenușiu” indiferent de limbajul sau
formele de exprimare folosite, are un trecut foarte îndepăr tat pornind de la exprimarea empirică
populară, mitologică, mistică; religioasă și până în ultimul secol, când oamenii de știință au luat în
serios performanța motrică (mai ales datorită rezultatelor obținute în arenele sportive).
În timpuri străvechi apti tudinile fizice și motrice erau considerate ca supranaturale și nu de
puține ori cei care le posedau erau ridicați la rang de semizei, conducând grupuri sociale mai
restrânse sau mai largi. De regulă, aptitudinile psihice și motrice (forța fizică, abilitat ea etc.) erau
asociate trăsăturilor psihice deosebite, mai ales intelectuale.
Amintim o serie de eroi din poveștile populare din diferite țări, care prin inteligență
învingeau forțele răului, iar prin forța fizică se distingeau ca adevărate stavile în apăr area celor mai
puțin dotați. Interesant de remarcat la Confucius că noțiunea de inteligență era atașată etimologic de
abilități excepționale de vedere și auz. Prima calitate este responsabilă de precizie și orientare î n
spațiu (printre altele), dar poale f i semantic extinsă și asupra proceselor cognitive.
Odată cu timpul, omul a căutat să -și sporească forțele fizice, care în mod natural erau
inferioare celorlalte viețuitoare, cărora le -a devenit superior datorită inteligenței sale. El a inventat
roata, dife rite unelte, armele etc. Prin primatul inteligenței, omul nu numai că a reușit să -și
sporească forțele fizice, dar a știut să le dea orientarea cea mai bună și aplicațiile cele mai util e. Prin
aceasta, unele mișcări ale omului au devenii nesemnificative di n punct de vedere practic,
menținându -se prin tradiție ca jocuri sau ca elemente de întrecere. Cu alte cuvinte, prin translație și
transformare, s -a constituit un nou domeniu, atât ca scop, cât și ca mod de organizare, domeniu
activităților recreative, al divertismentului ce cuprinde mișcări care, mai târziu, vor constitui
exercițiile fizice.
Desprinderea unor mișcări din procesul muncii și includerea lor în sfera educațională
împreună cu transformările datorate etapelor istorice, au creat un nou domeniu de manifestare a
excelenței. Amintim în acest sens preocupările societății de a -i valorifica pe cei dotați, prin crearea de
instituții speciale și apoi școli, în care se cultivau nu numai capacitățile superioare, ci și frumu sețea
corporală și morală. Tocmai aceasta din urmă a constituit motiv de inspirație și valorificare a unui alt
lip de excelență, cea artistică; amintim inegalabile opere sculpturale cum sunt: Apoxiomenes,
Discobolul lui Miron, Alergătoarea Dorică, Herculanum, care înfățișează indivizi cu o armonie
corporală demnă de invidiat chiar și în zilele noastre.
Perfecționarea sferei biologice a determinat în cea mai mare măsură obținerea unor
performanțe în domeniul motricitatii greu de egalat sau de depășit.
Este greu de conceput excelența în domen iul motricității în afara determinării sociale, a
influențelor concepțiilor sociale, alături de factorii din mediu natural. În acest sens, purtarea
războaielor a implicat valorificarea excelenței nu numai în domeniul fizic, ci și în cel al tacticii , al
producției armelor etc. Victoriile în marile bătălii reprezentau și reprezintă adevărate evenimente în
manifestarea excelenței, apreciate, răsplătite și sărbătorite de societate. În sensul celor de mai s us
amintim exigențele extraordinare la care erau supuși fiii de regi egipteni în educarea rezistenței la

77 oboseală, la foame, la sete (conform lucrării lui Xenofon ce relatează despre copilăria regelui Ciru s
– „Ciropedia”).
Opus acestora, istoria copilăriei lui Budha evidențiază o altă filosofie, în centrul căre ia stă
contemplarea, răbdarea, completa anihilare a pornirilor, care dau înțelepciune vieți și dreptul la
Nirvana. Totuși, și la vechii indieni cultivarea excelenței fizice în ducerea războaielor, era însoț ită
de o serie de probe intelectuale, care testau viteza de gândire și capacitatea creativă. Se poate astfel
observa, pe de o parte rolul exercițiilor fizice și, pe de altă parte, viziunea integratoare asupra
formării personalității tinerilor.
Chinezii realizau o educației sintetică ce cuprindea caracteru l, spiritul și corpul. Confucius
evidențiază existența a șase „arte liberale”; a muzicii, ceremonialul, aritmetica, caligrafia, scrim a și
arta de a conduce carul. Kong -fu a creat și un sistem de educație fizică medicală pe care, împăratul
l-a introdus în r itualul religios. Toate acestea constituiau domenii de manifestare a excelenței.
Excelența motrică a reprezentat la japonezi, popor tradiționalist, un domeniul apreciat în
tonte etapele de dezvoltare istorică. Exercițiile fizice sub formă de judo, kendo, s umo etc., au fost
înțelese ca fiind deosebit de influențate spiritual, moral și intelectual. Un pedagog japonez se adr esa
elevilor săi care exersau tragerea cu arcul astfel: „nu trebuie să te gândești dacă nimerești ținta ori
nu, ci numai la ținuta corpulu i tău și la puterea sufletului tău. Dacă ele sunt bune, săgeata nimerește
singură în țintă. Dacă nu a nimerii, pricina este în sufletul tău, iar nu în chipul cum ai ochit”.
În Atena, domeniile de manifestare a talentului erau aceleași cu cele recunoscute ș i astăzi;
aptitudini intelectuale exprimate prin speculații filosofice, excelență morală, viziune politică, ta lent
oratoric, aplicații artistice și sportive. Iată că activitatea motrică desfășurată în palestre însoț ită de
arta declamării și muzică era în m ăsură să desăvârșească educația tinerilor efebi.
Ca orice domeniu al activității sociale care a cunoscut etape de dezvoltare și de decadență,
activitățile motrice au urmat același traseu.
Antichitatea cu Olimpiadele sale, a creat eroi legendari cu frumuseț e corporală, spirituală și
motrică; a urmat Evul Mediu ai cărui nobili (cavaleri) trebuiau să posede virtuți fizice. Perioada
Renașterii a valorificat omul cu toate trăsăturile sale psiho -fizice și educaționale.
În toate aceste etape, oamenii de știință au manifestat un interes aparte pentru subiecții
supradotați, situați „peste valorile superioare recunoscute”. Genialitatea acestora s -a manifestat în
toate domeniile de activitate, chiar dacă unii autori au considerat -o ca pe un fenomen patologic
introducân d concepte ca cel de „bio negativitate” sau „diagnoza științifică a maladiei care
caracterizează toți oamenii ce par a fi genii” (Moreau, 1859) sau „abatere de la funcția vieții”.
Iată deci că, deși studierea excelenței a coborât în istorie până la Confuci us și Platon, care au
abordat problema teoretic și practic, făcând sugestii pentru identificarea, selecția și cultivarea
talentelor în procesul învățări umane, nici azi nu se pot explica cu precizie cauzele care îi
diferențiază pe Goethe, Hegel, Einstein, Mozart, Beethoven, Leonardo da Vinci, Tintoreto, Van
Gogh, Napoleon, sau eroii olimpiadelor moderne, de ceilalți semeni cu rezultate ce nu depășesc
obișnuitul (Carmen Crețu, 1997).
Ne alăturăm celor spuse de Galton (1892), care contrazice afirmația că toți copiii se nasc la
fel, singurii factori care -i vor diferenția mai târziu fiind exercițiul permanent și efortul moral. „Nu
cred în egalitatea naturală. Oamenii sunt înzestrați de Dumnezeu în mod diferit, după cum este
amestecată seminția naturală pe baza „ legilor” întâmplării; ori de câte ori omul a încercat să învingă
aceste legi, a cules rezultate dintre cele mai negative (vezi sectele religioase, perpetuarea între rude
directe etc.)”.
Revenind la cei dotați din punct de vedere intelectual sau fizic, vorb ind despre „stările
psihice de limită”, M. Epuran (1979), evidențiază; „Istoria culturii umane ilustrează bogat acea
caracteristică de permanență a personalități, unanim admirată, dorită, invidiată și luată ca model;
năzuința spre performanța ieșită din co mun, vecină cu eroismul și uitarea de sine, dar și ambiția
extremă de autoafirmare”. Autorul vorbește de „nevoia de excelență” care implică ieșirea din tipare
și depășirea condiției în care se află omul la un moment dat. Am completa cele afirmate, spunând
„că supradotații din punct de vedere motric, intelectual și moral, se află dincolo de năzuința de
performanță; astfel, sportivul de înalt nivel este creativ, echilibrat, stăpân pe emoții, motivat,

78 temerar, realizând performanțe considerate inaccesibile. Ac este rezultate creează sentimentul
libertății omului.
Nu putem afirma astăzi că progresele impresionante ale geneticii, au rezolvat problema
aptitudinilor de excepție (intelectuale, estetice, motrice etc.), ele rămânând încă neelucidate în m are
măsură. Sig ur, corelația dintre aptitudini, mediu, educație este extrem de importantă, dar ponderea
care revine fiecărui factor nu se poate preciza încă.
5.5.2. Determinarea multifactorială a excelenței motrice
Existența talentelor precoce i -a determinat pe unii psih ologi să susțină că subiecții respectivi
vor deveni mari oameni de artă sau știință. Este vorba despre „copiii minune” care manifestă
aptitudini deosebite pentru un anumit domeniu (muzicii, componisticii, matematicii, informatică) de
la vârste mici. Aceste predispoziții se manifestă numai în unele domenii de activitate, în timp ce
altele, cum este cazul literaturii, capacitatea creatoare ține în mare măsură de maturizarea
intelectuală și de volumul cunoștințelor subiectului. În orice situație, pentru manife starea excelenței
este necesar să existe un proces educațional complex și exigent care să favorizeze dezvoltarea
aptitudinilor. Pentru valorificarea predispozițiilor este necesară o viziune multidimensională, tot mai
mulți fiind cei care critică definiția care restrânge excelența la abilitățile academice. În acest sens, a
crescut simțitor procentajul supradotaților, de la 3 -5% din populația școlară, la 10%, procent ce
cuprinde disponibilitățile aptitudinale pentru arte plastice, muzică, dans,tehnică și spor t.
Raportul din Maryland (citat de C. Crețu) definește copiii dotați ca fiind capabili de
performanță înaltă, având realizări și/sau aptitudini potențiale în oricare din următoarele domenii,
separate sau în combinații;
1. capacitate intelectuală generală;
2. aptitudine academică specifică;
3. gândire creativă sau productivă;
4. abilități de lider;
5. talent pentru arte vizuale și scenice;
6. aptitudini psiho -motrice.
L.L.Thurslone, includea în factorii inteligenței, pe lângă memoria asociativă, inducție,
fluența verbal ă și ușurința de a opera cu numere, și pe cei privind viteza de percepție și capacitatea
de relaționare spațială.
Copiii dotați sunt mai educabili decât alții, învață mai rapid și mai corect, fiind apți de
creativitate la vârste fragede.
Există mai multe m odele teoretice contemporane ale fenomenului supradotării prezentate de
C. Crețu în „Pshiologia Succesului” l997.
1. Modele care consideră fenomenul supradotării ca pe o capacitate relativ stabilă,
independentă de evoluțiile social -istorice.
2. Modele orientate preponderent pe componenta cognitivă.
3. Modele orientate pe performanțe realizate și/au virtuale (potențiale ce pot deveni manifeste
la o eventuală solicitare).
4. Modele orientate pe acțiunea mediului socio -cultural.
Modelele contemporane ale dotării superioar e au fost clasificate de F. Monks și K. Heller în
descriptive și explicative.
a) Modelele descriptive ale dotării superioare implică un complex de resurse individuale și
sociale (socio -umane) care determină realizări în unul sau mai multe domenii de activi tate. Teoriile
care stau la baza acestor modele ( H. Gardner, F. Gagne, Heller și Hany) cuprind și aptitudinile
sportive denumite uneori abilități psihomotorii sau catalogate ca „sportive”.
b) Modelele explicative (exploratory concepts) prezintă dotarea ap titudinală înaltă mai mult
prin analiza procesului decât a produsului și se diferențiază între ele prin importanța atribuită
factorilor de personalitate și celor socio -culturali.
Modelul excelenței în concepția lui J.S.Renzulli – pornește de la premisa că aptitudinile
înalte sunt rezultatul interacțiuni dintre abilitatea intelectuală supra -medie, angajarea în sarcină și
creativitate (fig.1).

79 Abilitatea intelectuală poate avea caracter general și specific. Prima se referă la capacitatea
de a prelucra infor mația, integrarea experiențelor, adaptarea răspunsurilor la situații noi și gândirea
abstractă. Cea de a doua se referă la capacitatea de a exersa o activitate specifică.
Angajarea în sarcină se referă în principal la motivație ca factor de dinamizare a
personalități, la care se adaugă perseverența, răbdarea, tenacitatea etc.

Figura 1 – Modelul lui Renzulli
Creativitatea este prezentată de Renzulli prin enumerarea formelor de manifestare: fluență,
flexibilitate, originalitate receptivitate la nou, deschid ere spre experiență, curiozitate, spirit de
aventură, asumarea riscului etc.
Același autor propune utilizarea termenului de comportament dotat („gifted behavior”) ca
fiind mai potrivită decât cel de supradotat („gifteduss”).
Modelul lui F. Monks (personali tate recunoscută în domeniul pedagogiei excelenței) este o
extensie a modelului lui Renzulli, plasat în context social, cu dimensiuni dinamice în acord cu
dezvoltarea ontogenetică (fig. 2).

Condiții universale Domenii comportamentale universale
ISTORICE
Atașament
Biologic – Motric Familie Prietenie
Cognitiv Prieteni Istoria
preadolescenței Social Școală
Muncă Rezultate
SOCIO -CULTURALE Autonomie
Figura 2 – Modelul Monks
Alți autori olandezi, se sprijină pe teoria ecologiei sociale a adolescen ței și integrează modelul
lui Renzulli într -un context rezultat din compunerea a 3 factori: școală, familie și prieteni; practic este
vorba de contextul social, care la vârstele adolescentei are un rol extrem de important (fig. 3).

80

Figura 3 – Modelul lui Renzulli în contextul unor factori social
Modelul Erika Landau se definește prin „sistemul influențelor corelative dintre lumea internă
a copilului și mediul său înconjurător”. Mediul provoacă și potențează inteligența, creativitatea și
talent ele specifice. Se evidențiază câteva precepte: „curajul de a -și încerca șansele”, „dorința de a fi
un copil dotat” și „să se simtă suficient de puternic încât să admită că poale fi dotat”. Considerăm
aceste principii aplicabile integral și în ceea ce prive ște activitățile sportive. Ca și dotarea intelectuală,
realizarea performanțelor în sport, reprezintă un rezultat al interacțiunii dintre abilitățile psiho -motrice
superioare, intelectuale și mediul de stimulare concomitentă, emoțională și cognitivă. E. La ndau
consideră creativitatea ca axă centrală a modelului interactiv elaborat . La modelul autoarei, pe lângă
dezvoltarea intelectuală, A. Dragnea adăugă dezvoltarea psiho -motrică și abilitățile motrice (fig. 4).

Figura 4 – Modelul Erika Lan dau
Modelul diferențial al lui F. Gagne. Se numește astfel deoarece creatorul său pune la baza
acestuia diferența conceptuală dintre „dotare înaltă” și „talent”.
Prin dotarea înaltă autorul înțelege nivelul de competență al abilităților dezvoltate non –
sistematic de un domeniu de expresie umană cum este cel senzorio -motric, ce poate fi divizat în
acuitate vizuală, acustică chinestezică, diferențiere fină a mișcărilor etc. Această categoric este
considerată de autor „naturală”, având originea în structurile g enetice.
Talentul corespunde nivelului de performanță al deprinderilor dezvoltate sistematic
deplasează subiecții în procentul de 15 -20% din populația activă din același domeniu.
Transformarea dotării înalte în talent se realizează cu ajutorul catalizatori lor intrapersonali
(motivaționali și de personalitate) și a unor catalizatori de mediu. Pentru Gagne energia motivației
are efecte cum sunt: inițiativa, interesele și persistența în sarcină.
Caracteristicele de personalitate relevante pentru metamorfozarea dotărilor înalte sunt:
încrederea în forțele proprii, respectul de sine, autonomia, autocontrolul, rațiunea morală,
maturitatea emoțională, sănătatea mentală și, am adăuga noi, sănătatea fizică desăvârșită.
Catalizatorii de mediu sunt subdivizați în: pers oane semnificative, elemente semnificative de
mediu fizic, intervenții semnificative, evenimente semnificative, șansă.
Apreciem că pentru domeniul motricității aceste trei categorii de catalizatori oferă o imagine
destul de realistă asupra ansamblului dete rminant al talentului, care se poate manifesta în domeniul
sportului sau al expresivități corporale.
Dezvoltare
emoțional
ă

81 Excelența motrică a fost abordată în literatura domeniului educației fizice și sportului de pe
poziții aproximativ unilaterale și globale în sensul că se e vidențiază rolul factorilor fizici, psihici și de
pregătire. Cităm în acest sens pe I.K.Ghermănescu, A.A.Gujalovoki, K.H.Bauersfeld și Schroter ,
B.V.Șvart și V.S.Hrușcov, I.Holdevici, I.Vasilescu; aceștia din urmă, prezintă un model ce evidențiază
multicon diționarea performanței sportive scoțând în relief numeroși factori psihologici, biologici, de
mediu și educaționali aflați în relații de intercondiționare.
Disciplinele care au studiat activitățile motrice sub diferite forme de manifestare a acestora,
au introdus noțiuni care pe de o parte evidențiază structuri complexe, cum este cazul capacității
motrice și pe de altă parte, nivele de exigență cum este capacitatea de performanță, care se apropie
foarte mult de ceea ce se înțelege prin excelență. Facem ace astă asociere dar, în același timp și
diferențiere, deoarece prin excelență motrică înțelegem cele mai bune rezultate stabilite prin
activitățile motrice. În sport, acestea sunt denumite recorduri.
Revenind la capacitatea de performanță, evidențiem contribuția remarcabilă a lui M. Epuran
(1990) care a evidențiat în cei „4 A” ai performanței, grupele de factori care o determină și anume;
aptitudinile, atitudinile, antrenamentul (educația) și ambianța (socială și mediul fizic).
Din această perspectivă capacitatea de performanță este considerată ca având caracteristicile
unui vector, ceea ce este în consens cu modelele excelenței prezentate anterior.
Apreciem ca foarte interesantă concepția prezentată de C. Crețu (1997) care prin, succes
global înțelege o multitudine de forme ale succesului (învățare, profesie, viață socială etc.) realizate
prin catalizarea internă și externă a dispozițiilor aptitudinale și transformarea lor în talent valo rizat
social, pr ecum și prin raportarea fiecărei forme de succes la toate celelalte cu care se află în
intercondițioanre. În sinteză, autoarea consideră succesul global ca fiind o reflecție a „reușitei”
personale, a culmilor ontologice la scară individual umană, a ceea ce are mai valoros individul ca
entitate hipercomplexă și unică la un moment dat, în parcursul său ontogenetic.
Mergând în paralel cu definiția și caracteristicile sale, succesul global este determinat și de
nivelul motricității individului sau al capacități i motrice generale a acestuia. Însăși capacitatea ridicată
de performanță (domeniu al excelenței motrice) este: multideterminată, multidimensională,
multinivelară individualizată, multifuncțională.
În încheierea se impune o concluzie și anume că orice acti vitate social -umană se poate situa
în zone performanțiale care îi conferă valoare.
În consecință și activitățile motrice competiționale, de expresie sau chiar efectuate în scop
compensator, pot fi catalogate ca făcând parte din excelență atâta vreme cât se situează la niveluri
de realizare foarte înalte. Este de remarcat faptul că motricitatea este o formă de exprimare deoseb it
de interesantă, în care creativitatea subiectului se constituie într -un teren fertil de valorificare.

BIBLIOGRAFIE:
1. BOTA …..
2. EPURAN, M., STĂNESCU, M., Învățarea motrică – aplicații în activități corporale
3. EPURAN, M., Psihologia Educației fizice
4. HAIBACH, P., REID, G., COLLIER, D., H.,(2011) – Motor learning and development, Human
Kinetics, US

82 6. ÎNVĂȚAREA MIȘCĂRILOR

6.4. Acțiunile motrice ca obiect de învățare.
6.5. Priceperile și deprinderile motrice. Mecanisme și legități de formare a acestora.
6.6. Procesul învățării mișcărilor. Premisele învățării mișcărilor. Etapele învățării mișcărilor.

Sursa bibliografică: Novikov A. D. Novi kov, Teoria și Metodica Educației Fizice, Editura
Sport -Turism, București, 1980, pg. 151 – 183

Prin învățare, în procesul educației fizice și nu numai se urmăresc sarcini formative, care
constau în a însuși și a aduce până la un anumit grad de perfecțiune priceperile, deprinderile mo trice
necesare și cunoștințele legate de ele. În această situație, principalul obiect al învățării (adică ceea ce se
învață) îl reprezintă acțiunile motrice raționale, cuprinzând un sistem de mișcări interdependente.
Particula ritățile acțiunilor motrice și legitățile formării priceperilor și deprinderilor motrice
condiționează în multe privințe particularitățile didactice ale educației fizice.

ACȚIUNILE MOTRICE CA OBIECT DE ÎNVĂȚARE.
PRICEPERILE ȘI DEPRINDERILE MOTRICE

Parti cularitățile sarcinilor și cailor dependente de obiectul învățării
Acțiunile motrice se învață rezolvând diferite sarcini concrete. În majoritatea cazurilor
acestea sunt următoarele:
1) asigurarea „școlii elementare a mișcărilor”, adică pregătirea subiecților în sensul de a fi
capabili să -și dirijeze mișcările. Întrucât acțiunile motrice constau din mișcări separate, în
contextul respectiv se poate vorbi atât de „învățarea acțiunilor motrice”, cât și de „învățarea
mișcărilor”. Pentru conciziune, se preferă de obicei folosirea celei de -a doua expresii, relativ
simple în verigile de bază ale aparatului locomotor, creând prin aceasta o bază de plecare
pentru forme mai complexe de activitate motrică;
2) învățarea acțiunilor care vor fi utilizate fie ca exerciții „de a comodare”, fie ca mijloace de
înrâurire selectivă a dezvoltării motrice , aptitudini fizice;
3) formarea și aducerea priceperilor și deprinderilor motrice de bază, necesare în viața de toate
zilele, în activitatea productivă, sportivă și în alte sfere de activ itate, la gradul de perfecțiune
necesar.
În funcție de caracterul acestor sarcini și de particularitățile acțiunilor motrice care se învață,
procesul învățării capătă la rândul său o serie de particularități. Firește, realizarea unor sarcini de
dificultate diferită este legată de cheltuieli de timp inegale. Așa, de exemplu, mișcările de
gimnastică, dintr -o articulație sau două, de tipul balansurilor și rotarilor cu brațele sau picioarele, cu
fixarea lor în anumite poziții, pot fi învățate relativ repede. Da r pentru însușirea și aducerea până la
un înalt grad de măiestrie a execuției unor acțiuni motrice complexe (de exemplu, săritura cu prăjina)
sunt necesari uneori ani întregi, în astfel de cazuri, și metodica învățării se deosebește considera bil.
Metodele și particularitățile construirii procesului de învățare depind, în speță, de
complexitatea de structură a acțiunilor are se formează, iar aceasta este determinată de:
– în primul rând, de numărul mișcărilor și al fazelor care alcătuiesc acțiunea respectivă;
– în al doilea rând, de cerințele față de precizia mișcărilor în spațiu, în timp și ca încordare;
– în al treilea rând, de particularitățile coordonării mișcărilor în fiecare fază și în ansamblu, de
simplitatea sau complexitatea structurii ritmice a acțiuni i motrice;
– în al patrulea rând, de gradul de participare a automatismelor înnăscute și dobândite la actul
motric respectiv.
Complexitatea de structură a acțiunii motrice determină – s-a mai spus – într-o măsură destul
de mare alegerea principalei metode la învățarea inițială a acțiunii. Astfel, în cazul unor acțiuni
relativ simple se alege calea învățării în ansamblu, în cazul celor complexe, se preferă de obicei
învățarea pe părți, cu reunirea lor ulterioară într -un întreg. Au importanță și particularită țile

83 legăturilor dintre fazele pregătitoare, de bază și de încheiere (finală) a acțiunii. În unele cazuri se
poate începe învățarea cu partea de bază, fundamentală (de exemplu, cu bătaia la săriturile în
înălțime), în altele – cu cea pregătitoare (de exemp lu, cu balansul și trecerea în sprijin îndoit la
învățarea ridicării prin extensie la paralele din poziția în sprijin). Uneori insă este adecvat să s e
învețe în primul rând faza finală (de exemplu, aterizarea moale în cazul învățării săriturilor cu co piii
de vârstă mică).
Particularitățile învățării acțiunilor motrice depind considerabil și de specificul calităților
motrice ce se manifestă în cadrul lor, ca și de nivelul necesar de manifestare al acestora. Dacă
obiectul învățării îl constituie mișcările car e necesită manifestări standard și relativ reduse ale
calităților motrice (ca, de exemplu, o serie de mișcări elementare de gimnastică), atunci problema
utilizării exercițiilor pregătitoare pentru dezvoltarea prealabilă a calităților motrice devine, pra ctic,
inutilă.
În acest caz, locul dominant în procesul învățării îl pot ocupa metodele exercițiului standard,
cu ajutorul cărora deprinderile motrice se aduc ușor la gradul de automatizare necesar. Altfel se
pune problema când învățarea urmărește atingerea u nei înalte mă iestrii sportive în acțiuni care
impun manifestări extreme ale forței, vitezei sau altor calități motrice, (parcurgerea distanței în cel
mai scurt timp, săritură la înălțimea maximă accesibilă, ridicarea halterei de greutate maximă etc.) .
Procesul învățării unor asemenea acțiuni este deosebit de strâns legat de educarea calităților motrice
corespunzătoare. De data aceasta sunt necesare un sistem desfășurat de exerciții pregătitoare și
metode variate de aplicare a acestora. Totodată, deprinderi le motrice nu trebuie aduse până la o
stereotipie exagerată; ele se formează, se perfecționează și se modifică în funcție de gradul de
dezvoltare a calităților motrice, iar în anumite etape se înnoiesc, trecând în forme noi de tehnică a
mișcărilor (de exem plu, schimbarea procedeului săriturii în înălțime după atingerea gradului necesar
de dezvoltare a calităților de viteză și forță). În astfel de cazuri, ciclul învățării se repetă, pe etape,
pe o baza nouă. În stadiul măiestriei sportive are loc căutarea ne întreruptă a unor forme mereu noi,
perfecționate, ale tehnicii mișcărilor. Procesul învățării devine cu adevărat creator. Există acțiun i
motrice la a căror învățare este necesar să se asigure o gamă deosebit de largă de variație, de
„mobilitate” a deprinde rilor motrice. Este vorba în primul rând de acțiunile care intră în
componența jocurilor sportive și a întrecerilor în doi (box, lupte, scrimă). Una dintre cele mai
importante probleme ale metodicii învățării unor asemenea acțiuni este respectarea corelați ilor
optime dintre factorii care duc la consoli darea deprinderilor motrice și cei care măresc variabilitate
lor adecvată în condițiile modificării permanente a împrejurărilor în care se desfășoară activitatea .
Procesul de învățare trebuie să se îmbine org anic, în acest caz, cu educarea aptitudinilor de
coordonare și a celor legate de ele.

DESPRE MECANISMELE ȘI LEGITĂȚILE FORMĂRII PRICEPERILOR ȘI
DEPRINDERILOR MOTRICE

Particularitățile priceperilor și deprinderilor motrice
Atât priceperile cât și deprinde rile motrice reprezintă anumite formațiuni funcționale (forme
originale de dirijare a mișcărilor) care apar în procesul și ca rezultat al însușirii acțiunilor motrice.
Totodată, priceperea și deprinderea motrică prezintă deosebiri esențiale, care decurg în primul rând
din caracterul dirijării mișcărilor și se exprima în gradul diferit de stăpânire a acțiunii.
Priceperea de a executa o nouă acțiune motrică apare pe baza unui minim necesar de
cunoștințe despre tehnica ei, a experienței motrice anterioare și a nivelului de pregătire fizică
generală, datorită încercărilor de a construi conștient un oarecare sistem de mișcări. Pe măsura
formării priceperii are loc o permanentă căutare a procedeului adecvat de executare a acțiunii, rolu l
conducător în dirijarea mi șcărilor revenindu -i conștiinței. Tocmai aceasta determină esența
priceperii motrice. Priceperea motrică se caracterizează printr -un asemenea grad de stăpânire a
tehnicii acțiunii, care se deosebește printr -o mare concentrare a atenției asupra operațiilor
componente și prin procedee nestabile de rezolvare a sarcinii motrice.
Prin repetarea multiplă a deprinderilor motrice, operațiile care intră în componența ei devin

84 tot mai obișnuite, mecanismele de coordonare a acțiunii se automatizează treptat și pricepe rea
motrică se transformă în deprindere. Principala trăsătură ce o caracterizează este dirijarea
automatizată a mișcărilor, urmată de unitatea mișcărilor și siguranța acțiunii. Prin urmare,
deprinderea motrică poate fi caracterizată ca un grad de stăpânire a tehnicii acțiunii în care
dirijarea mișcărilor se produce automatizat și acțiunile se deosebesc printr -o siguranță superioară.
Rolul priceperilor motrice în procesul educației fizice poate fi diferit. În cazurile în care este
nevoie să se obțină o stăpâ nire trainică, perfectă a tehnicii acțiunilor motrice, priceperile reprezintă
trepte de trecere spre deprinderea motrică, stadii de formare a acesteia. Dar nu arareori este nevoi e
să se învețe unele mișcări ajutătoare, care nu trebuie să fie aduse însă pân ă în stadiul de deprinderi.
Așa, de exemplu, dintre aceste acțiuni fac parte diferitele exerciții pregătitoare în cazul învățări i
acțiunilor motrice complexe pe părți sau diferitele acțiuni motrice ce se execută în scopul educării
îndemânării. Priceperile motrice au o mare valoare formativă, deoarece baza lor o constituie
gândirea creatoare activă, orientată către analiza și sinteza mișcărilor. Rolul formativ al priceper ilor
motrice a fost analizat pentru prima oară în amănunțime de către P. F. Leshaft.
Dintre priceperile motrice deosebite care nu se transformă în întregime în deprinderi fac
parte priceperile legate de forme complex -alternative de activitate (de exemplu, priceperea de a
realiza ideea tehnică într -un joc sportiv, de a parcurge un traseu la sc hi etc.). Acestea sunt priceperi
de ordinul doi, adică priceperi de a utiliza deprinderile motrice particulare obținute, de a le modi fica
în raport cu sarcinile motrice apărute pe neașteptate, de a alege forme de acțiuni care să corespund ă
în cel mai înalt grad -condițiilor create etc. Astfel de priceperi motrice nu se analizează detaliat în
cadrul acestui capitol, deoarece aici este vorba în primul rând de învățarea unor acțiuni motrice
distincte.
Însemnătatea deprinderilor motrice este determinată de trăsă turile lor. Să analizăm ceva mai
amănunțit aceste trăsături.
Dirijarea automatizată a mișcărilor este o particularitate determinantă și valoroasă a
deprinderii motrice. Automatizarea mișcărilor contribuie substanțial la executarea acțiunii motrice.
Conștii nța este eliberată de necesitatea controlului permanent al detaliilor mișcărilor, ceea ce
ușurează, în primul rând, funcționarea mecanismelor superioare de dirijare a mișcărilor și, în al
doilea rând, permite comutarea atenției și gândirii asupra rezultatu lui și condițiilor acțiunii. În felul
acesta, automatizarea mișcărilor lărgește posibilitățile aplicării acțiunilor motrice însușite și
contribuie la creșterea eficienței lor. De aceea deprinderile sunt necesare și în genuri de activita te
motrică cum ar fi jocurile: și întrecerile directe în doi, în care condițiile și sarcinile motrice se
schimbă neîntrerupt. Este greu să ne așteptăm la succes din partea unui baschetbalist, boxer,
scrimer, care nu au rezerva necesară de deprinderi motrice speciale și trebui e să se gândească la
fiecare detaliu al procedeelor lor tehnice.
Dirijarea automatizată a mișcărilor datorită deprinderii nu înseamnă că ele n -ar avea un
caracter conștient. Eliberându -se de controlul executării fiecărei mișcări din cadrul unui act motric
complex, conștiința îndeplinește un rol de declanșare, control și reglare.
Omul execută întotdeauna conștient acțiunile motrice; este vorba de actele de
comportament. El își ordonă la momentul oportun să execute acțiunea; controlează desfășurarea și
rezult atul ei, se poate amesteca conștient în procesul automatizat al dirijării, poate modifica acțiunea
pe parcursul executării ei și o poate opri. În caz de nevoie, în procesul acțiunii duse până la
deprindere, momentele ei cele mai importante se iau din timp sub controlul conștiinței. De exemplu,
aruncătorul își concentrează atenția asupra efortului final, cel ce execută o combinație de gimnasti că
asupra elementelor celor mai importante sau insuficient de temeinic însușite ale combinației. În
felul acesta într -o serie de cazuri deprinderea nu se manifestă, nu se prezintă în „formă pură”, ci
asociată cu priceperea.
Contopirea mișcărilor în cazul deprinderii se manifestă în ușurința, interdependența și
ritmicitatea stabilă a acțiunii motrice. De formarea unei dep rinderi perfecte este legată perceperea
specializată a mișcărilor și mediului înconjurător, cum ar fi „simțul apei” la înot, „simțul gheții” la
alergarea pe patine, „simțul mingii” la jocuri etc.
Siguranța acțiunii motrice în cazul deprinderii se caracter izează printr -o capacitate ridicată

85 de a menține eficiența acesteia în condițiile diferiților factori nefavorabili:
– stare psihologică neobișnuită (emoție, teamă etc.);
– posibilități fizice reduse (oboseală, indispoziție);
– condiții externe nefavorabile (î mprejurări neobișnuite, înrăutățirea condițiilor de sprijin,
condiții meteorologice proaste)
– și alte dificultăți (de exemplu, contracțiunea adversarului la jocuri etc.).
Siguranța acțiunii este legată de variabilitatea ei. O deprindere perfectă dă posibil itatea
adaptării acțiunii motrice la diferite condiții, schimbătoare, executării acesteia pe seama
modificărilor parțiale în tehnica mișcărilor, fără a o altera. Astfel, gimnastul poate să se ridice prin
balans, folosind diferite procedee de apucare a bare i – la bară fixă sau la paralele; schiorii și
alergătorii pot să modifice în diverse feluri elementele tehnicii de deplasare, potrivit cu relieful
terenului. Variabilitatea permite începerea și încheierea actului motric în diferite poziții, ceea c e dă
posibilitatea reunirii acțiunii însușite cu altele. În felul acesta, variația condiționează stabilitatea în
obținerea rezultatului acțiunii. Deprinderile cu o gamă largă de variabilitate sunt deosebit de
necesare în activitatea motrică, care se distinge printr -o mare nestatornicie a împrejurărilor. O
deprindere motrică suficient de trainică se menține pe parcursul mai multor ani. Este bine cunoscut
faptul că oamenii care au întrerupt de multă vreme activitatea sportivă sunt capabili să reproducă
tehnica acțiuni i sportive.
Stabilitatea deprinderii motrice este o trăsătură valoroasă în cazurile în care tehnica acțiunii
nu este pasibilă de modificări importante. „Refacerea”, transformarea tehnicii acțiunilor legate de
deprinderi trainice reprezintă o problemă de ma re dificultate. De aceea trebuie subliniată primejdia
transformării în deprindere a unor procedee neraționale – și cu atât mai mult evident greșite – de
executare a acțiunilor motrice. Profesorii, antrenorii și subiecții înșiși se lovesc adesea de dific ultăți
extraordinare atunci când e nevoie să se anihileze deprinderile trainice ale unor mișcări nerațional e
și să le modifice conform cerințelor tehnicii adecvate a acțiunilor.
Importanța deprinderilor în viața omului este extrem de mare. Părintele gândirii pedagogice
ruse, K. D. Ușinski, spunea în legătură cu aceasta că, dacă omul nu ar avea aptitudini pentru
deprindere, el nu ar putea să urce nici măcar o treaptă în dezvoltarea sa, fiind frânat mereu de
nenumărate dificultăți, care pot fi depășite numai pri n deprinderi, eliberând mintea și voința pentru
noi lucrări și noi victorii. Deprinderile motrice joacă un rol esențial în viața omului, ca una din laturile
pregătirii lui pentru activitatea productivă, militară, sportivă și de fiecare zi. Deprinderile ser vesc
drept bază pentru noi priceperi. Activitatea motrică poate fi încununată de succes dacă se bazează p e
deprinderi variate, formate trainic. Cu cât mai mare este rezerva de deprinderi, cu atât mai
multilaterală și mai eficientă va fi activitatea. În spo rt, aceasta determină în mare măsură măiestria
sportivului.
În viață, deosebit de importante sunt deprinderile aplicative de alergare, înot, deplasare pe
schiuri, sărituri, aruncări etc.

REPREZENTĂRILE (PRIVIND) DESPRE MECANISMELE PRICEPERILOR ȘI
DEPRINDE RILOR MOTRICE
Formarea priceperilor și deprinderilor motrice este supusă anumitor legități naturale.
Cunoașterea lor dă profesorului posibilitatea să construiască în mod conștient și eficient procesul
învățării.
Conform reprezentărilor contemporane despre natura fiziologică a actelor de comportament
ale omului, baza lor o constituie, în special, mecanismele activității reflexe a sistemului nervos,
descrise în amănunțime de I. M. Secenov, I. P. Pavlov și continuatorii lor. În ultimele decenii,
înțelegerea ac estor mecanisme s -a lărgit și s -a precizat substanțial. În acest domeniu, cele mai
importante lucrări aparțin lui P. K. Anohin. Cercetările în domeniul biologiei și neurofiziologiei
reflexului condiționat, ca și abordarea cibernetică contemporană a interpr etării lor i -au permis să
emită teoria „sistemului funcțional” ca arhitectură fiziologică a actului de comportament. Tezele
acestei teorii aruncă o lumină nouă și asupra mecanismelor priceperilor și deprinderilor motrice.
Prin sistem funcțional se înțelege o alcătuire funcțională care se formează de urgență și care

86 reunește activitatea sistemelor organismului, a căror participare este necesară pentru îndeplinirea
actului de comportament, în acest caz are loc totodată, treptat, angrenarea selectivă și unific area
structurilor și proceselor fiziologice în limitele acțiunii precis conturate. Momentul esențial în
funcționarea unui astfel de sistem îl constituie continua ,,aferentație inversă” (legătura inversă d e la
receptori), care poartă informația despre mersu l și rezultatele acțiunii.
Sistemul funcțional se creează la apariția complexului de excitații senzoriale („sinteza
aferentivă”) în scoarța cerebrală, care servesc drept premisă pentru adoptarea hotărârii de a înfăpt ui
acțiunea. Luarea deciziei este legată , se vede, în modul cel mai strâns, de elaborarea programului
acțiunii și formarea aparatului de comparare (acceptorul acțiunii). Conform programului elaborat al
acțiunii, la organele de execuție sosesc excitațiile eferente corespunzătoare, care condițione ază
executarea acțiunii. Informațiile cu privire la desfășurarea acțiunii și rezultatele ei ajung la acc eptorul
acțiunii pe canalele aferentației inverse. În cazul neconcordanței aferentațiilor inverse cu program ul,
acceptorul acțiunii informează despre ac easta, ceea ce duce la adoptarea unei noi decizii și precizarea
programului.
Prin urmare, conform reprezentărilor expuse, fiecare acțiune motrică începe cu sinteza
excitațiilor senzoriale în scoarța cerebrală. Sinteza aferentivă are loc pe baza motivației dominante,
care se creează de către diferitele înrâuriri stimulative din afară (cerințele profesorului, situați a de
joc creată etc.). Excitația motivațională provoacă analiza și apre cierile active ale împrejurărilor
acțiunii care urmează („aferentația de împrejurări” și „reacția de orientare”). Totodată se stabilește,
se apreciază și se sistematizează informația despre condițiile externe și situația în care trebuie
înfăptuită acțiunea (de exemplu, la săritură – distanța până la ștachetă, înălțimea ei, locu l de
aterizare etc.). Informațiile care se capătă în procesul învățării despre tehnica acțiunii motrice
permit să se selecteze din memoria motrică, imaginile și senzațiile mișcărilor cunoscute, familiare,
care pot fi utilizate pentru construirea acțiunii c e urmează a fi executată. Ca semnal pentru
începerea acțiunii („aferentația de pornire”) poate servi momentul stării subiective de pregătire
pentru acțiune, situația externă sau cerința (comanda) celui ce instruiește. Adoptarea deciziei de
executare a acți unii presupune alegerea unei singure forme de acțiune din numeroase posibile. În
stadiul priceperii motrice, alegerea componenței și structurii motrice a acțiunii se petrece întrucâ tva
încetinit, adesea după o gândire îndelungată; în cazul deprinderii motr ice, ea are loc instantaneu,
„pe căi automatizate” (Anohin).
Adoptarea deciziei este însoțită nemijlocit de apariția programului acțiunii, care reprezintă
un sistem de excitații de execuție (efectoare) ce ajung la organele mișcării în funcție de structura
biomecanică a actului motric. În cazul acțiunilor motrice, semnalul îl dau excitațiile vizuale,
proprioceptive, tactile și alte excitații aferente, care reflectă caracteristicile cinematice, dinam ice și
ritmice ale tehnicii acțiunii. Compararea rezultatelo r acțiunii cu cele programate cu ajutorul
„aferentației inverse” constituie o parte fundamentală a sistemului funcțional în cazul dirijării
mișcărilor. De aceea, la învățarea acțiunilor motrice trebuie acordată o atenție deosebită metodelor
care contribuie , care favorizează o astfel de aferentație (metodelor „informației urgente” despre
parametrii mișcărilor etc.). Aferentația inversă se compune din cea curentă – care orientează
mișcările în decursul acțiunii – și cea rezultativă (pe etape și de aprobare). Aferentația care
orientează mișcările este alcătuită în primul rând din semnalele senzoriale ale aparatului locomotor
(proprioceptive, tactile). Au importanță, de asemenea, senzațiile vizuale și acustice din timpul
acțiunii. Dar informația respectivă nu es te suficientă pentru a aprecia în ce măsură acțiunea care se
execută corespunde sarcinii motrice propuse. Pentru aceasta este necesară aferentația inversă
rezultativă: pe etape și de aprobare. Aferentația pe etape reprezintă un complex de excitații
senzori ale care informează despre încheierea unei părți a actului motric. Dacă în fiecare etapă a
acțiunii nu s -ar primi informația cu privire la cât de corect a fost executată partea anterioară a
acesteia, ar fi imposibil să se ducă acțiunea la bun sfârșit. Deos ebit de important este să dispunem
de o astfel de informație cât timp încă nu s -a dobândit deprinderea motrică. Aferentația inversă de
aprobare semnalizează încheierea acțiunii motrice și pe această bază se apreciază rezultatul final.
Dacă sarcina motrică a fost rezolvată, aferentația de aprobare servește ca bază pentru consolidare. În
caz contrar, decizia adoptată și programul acțiunii se anulează și începe formarea unui sistem

87 funcțional bine precizat. Se presupune că modificarea sistemului funcțional cu fiecare nouă
încercare de executare a acțiunii este caracteristică pentru acea etapă a însușirii, când are loc
formarea priceperii motrice. Formarea deprinderii motrice – după concepția lui I. P. Pavlov și a
continuatorilor lui – are ca bază formarea stere otipului dinamic al proceselor nervoase în scoarța
cerebrală. Cu alte cuvinte, stereotipul dinamic corespunde unei stări staționare a sistemului
funcțional, stare ce se consolidează în urma numeroaselor repetări ale acțiunilor. Aferentația se
îngustează as tfel până la minimum necesar – în principal până la aferentația care provine cu
precădere de la analizorul motric. În legătură cu aceasta, adoptarea deciziei de începere a acțiunii se
poate produce instantaneu la unul din semnalele din mediul extern, lucru ce se remarcă, de exemplu,
în timpul jocurilor sportive sau al unei întâlniri de box, când un moment favorabil ca situație
constituie excitantul de declanșare pentru efectuarea unui procedeu tehnic. Stereotipul dinamic
condiționează toate trăsăturile fund amentale ale deprinderii motrice – dirijarea automatizată și
fluența mișcărilor, siguranța acțiunii. Dar, fiind o formațiune funcțională relativ inertă, el nu po ate
corespunde întotdeauna condițiilor schimbătoare ale activității. Stăpânirea perfectă a acți unii
motrice, după cum s -a mai subliniat, echivalează cu posibilitatea utilizării ei potrivit condițiilor și
cerințelor ce survin pe neașteptate în mediul înconjurător. Cu alte cuvinte, o acțiune motrică
suficient perfecționată trebuie să se distingă print r-o anumită variație. Diferitele variante apar, după
toate probabilitățile, prin formarea unor sisteme funcționale suplimentare pe baza unor noi sinteze
aferente, care includ acea aferentare de împrejurări suplimentară ce se evidențiază odată cu
modificare a condițiilor acțiunii. Aceste sisteme funcționale derivate, consolidându -se, trec de
asemenea într -o stare staționară, adică în stereotipuri dinamice, care „se declanșează” la semnalul
corespunzător cu privire la schimbarea bruscă a condițiilor. Numărul a cestor variante „de rezervă”
sau „de accident” ale stereo tipului dinamic de bază crește odată cu experiența, pe măsură ce omul se
lovește de repetate ori de necesitatea de a adapta tehnica acțiunii la o modificare sau alta a
condițiilor de executare a ace steia.
Transferul deprinderilor
La învățarea acțiunii motrice, interacțiunea, „transferul” deprinderilor formate anterior sau
paralel sunt de maximă importanță. De exemplu, stăpânirea deprinderii de aruncare a unei mingi
mici va ușura considerabil învățar ea aruncării grenadei, ca și învățarea inițială a aruncării suliței. În
aceste cazuri, învățarea este favorizată, înlesnită de transferul pozitiv al deprinderii. Transferul
deprinderii poate avea însă și un caracter negativ (transferul negativ). De exemplu , dacă s -a format
o deprindere trainică de executare a unui anumit procedeu de gimnastică la aparate, aceasta poate
frâna învățarea altui procedeu.
Transferul deprinderilor are loc în cazurile în care structurile acțiunilor motrice prezintă
asemănări și de osebiri. Caracterul asemănării condiționează semnificația transferului: pozitiv sau
negativ. Astfel, exemplul de transfer pozitiv dat mai sus este condiționat de faptul că tehnica
mișcărilor la aruncarea mingii, grenadei și a suliței este asemănătoare în m ajoritatea fazelor, în
special în cele principale. Efectul negativ al transferului deprinderilor se observă cel mai adesea în
cazul asemănării în fazele pregătitoare și deosebirii fundamentale în verigile principale ale tehnic ii
mișcărilor. Din punct de ve dere fiziologic, transferul deprinderilor se poate explica prin faptul că, la
construirea unui nou sistem de mișcări, sistemul funcțional care se formează înglobează coordonări
motrice existente și, în funcție de modul în care acestea corespund obiectiv ar hitecturii actului
motric, transferul deprinderilor va fi pozitiv sau negativ, total sau parțial.
Transferul pozitiv al deprinderilor se utilizează pe scară largă la învățarea acțiunilor motrice.
Ținându -se seama de legitățile transferului, se stabilește s uccesiunea învățării diferitelor acțiuni
motrice în așa fel încât însușirea unora să creeze premise favorabile pentru însușirea altora. Fireș te
că pentru aceasta există posibilități cu atât mai mari cu cât volumul și varietatea materialului
didactic sânt m ai mari. La stabilirea succesiunii învățării cu utilizarea legăturilor reciproce dintre
deprinderi, acțiunile motrice se sistematizează pe grupe în baza asemănării structurilor, iar în cad rul
grupelor se repartizează după gradul de complexitate. Și atunci, fiecare acțiune însușită poate servi
ca pregătitoare pentru cea următoare. În figura de mai jos (1) sunt prezentate ca exemplu cadre de
chinograme ale elementelor de gimnastică între care există o asemănare în verigile principale ale

88 tehnicii. Într -o seri e de cazuri este indicat să se învețe nu acțiunea cea mai ușoară și mai simplă din
grupă, ci aceea care este caracteristică pentru toate celelalte. În schi, de exemplu, se recomandă s ă
se înceapă învățarea cu mersul simultan cu doi pași, pentru că acesta c onține elemente ale tuturor
celorlalte feluri de mers (M. A. Agranovski).
În cazul perfecționării anumitor acțiuni a căror componență motrică este relativ limitată,
transferul pozitiv al unor deprinderi speciale se utilizează la elaborarea sistemului de ex erciții
pregătitoare. De regulă, acestea reprezintă acțiuni motrice relativ închegate, care reproduc pe cât
posibil exact unele faze ale tehnicii acțiunii ce se învață. La învățarea aruncării discului, sistem ul de
exerciții pregătitoare poate să cuprindă, de pildă, aruncarea de pe loc, aruncarea cu 1/4 din piruetă,
aruncarea din 1/2 de piruetă. Pe fenomenul transferului se bazează de asemenea utilizarea diferitelo r
mișcări de imitație (de exemplu, la învățarea alergării pe patine).
Pentru evitarea transferu lui negativ al deprinderilor este de dorit să se planifice în așa fel
procesul de învățare, încât să se excludă formarea concomitentă a deprinderilor „concurente”,
alegându -se o asemenea succesiune a învățării în care transferul negativ să fie cit mai mic. În cazul
transferului unilateral (atunci când o deprindere o influențează pe alta, dar nu se constată o influ ență
inversă), în primul rând trebuie formată acea deprindere care se degradează sub influența alteia. În
continuare, pe măsura consolidării depri nderilor apare posibilitatea de a anihila influența lor
negativă reciprocă, „confruntându -le” prin executarea succesivă a acțiunilor; aceasta mai contribuie
și la formarea unor coordonări subtile.

PROCESUL ÎNVĂȚĂRII
PREMISE ȘI ETAPE ÎN PROCESUL ÎNVĂȚĂRII
Stadiul de pregătire pentru însușirea acțiunii – premisa a învățării
Înainte de a începe învățarea unei acțiuni oarecare este important, firește, să se stabilească
dacă subiectul este gata pregătit pentru însușirea acestei acțiuni și, în caz contrar, să se facă
pregătirea prealabilă necesară. Cu ajutorul exercițiilor de control (teste) și al relațiilor despre
experiența motrică anterioară a acestuia, se constată pregătirea în vederea învățării, care se asigu ră
prin intermediul exercițiilor de angrenare, pre gătitoare. Verificarea se face, în principal, pe trei
direcții: gradul de dezvoltare a calităților motrice (starea de pregătire fizică propriu -zisă),
experiența motrică (în care intră starea de pregătire pe linia coordonării) și factorii psihici (starea
de pregătire psihică).
Executarea reușită a unei noi acțiuni motrice chiar de la primele încercări este posibilă de
obicei doar atunci când aceasta are o structură relativ simplă. În cazul unor structuri mai complexe ,
viteza de formare a unei noi deprinderi motrice depinde considerabil de experiența motrică a
subiecților. Cu cit această experiență este mai vastă și mai variată, cu atât sânt mai multe premise
pentru însușirea cu succes a noii acțiuni pe baza transferului priceperilor și deprinderilor însușit e
anterior. Tocmai aceasta determină rolul exercițiilor care urmăresc lărgirea fondului de priceperi ș i
deprinderi motrice în procesul asigurării stării de pregătire pentru învățarea unor acțiuni motrice
complexe. Adeseori, în componența exercițiilor pregăti toare este bine să se includă sarcini legate de
o diferențiere subtilă, fină a feluriților parametri ai mișcărilor, de exemplu, sarcina de a disting e
mărimea amplitudinii mișcărilor în exercițiile de gimnastică sau alte caracteristici spațiale, inter vale
de timp etc.
Evident, rolul hotărâtor în asigurarea stării de pregătire pentru învățarea acțiunilor motrice
care necesită un înalt grad de manifestare a calităților motrice îl va juca educarea acestor calităț i cu
ajutorul exercițiilor de pregătire generală și cu orientare selectivă. În timp ce la învățarea acțiunilor în
care riscul de a suferi un traumatism este mai mare, unde sânt prezente sentimentul de teamă sau alt e
emoții negative, este deosebit de im portant să se formeze în prealabil o orientare psihi că pozitivă, să
se creeze un stimul suficient de puternic pentru învingerea dificultăților psihice și să se insufle
încrederea necesară (în speță, cu ajutorul unor exerciții executate în condiții mai ușoare). Problem a
pregătirii pentru învățarea acțiunilor motrice complexe se rezolvă în ansamblu pe baza aplicării abile a
principiilor accesibilității și individualizării, sistematizării și creș terii treptate a cerințelor. Noi
perspective în ceea ce privește rezolvarea optimă a acestei probleme se deschid ca urmare a

89 introducerii în teoria și practica educației fizice a unor metode moderne de programare a materialul ui
didactic. De exemplu, în gimnastică au fost elaborate programe de învățare a tehnicii mișcărilor la
aparate care țin seama de structura comună a acțiunilor motrice și succesiunea rațională în însușirea
componentelor lor de bază și ajutătoare; îndeplinirea succesivă a sarcinilor didactice pregătitoare,
alcătuite conform cu asemenea programe, permite asigurarea unei succesiuni și continuități rațion ale
în procesul învățării (A. M. Șlemin, V. T. Nazarov și alții).
Caracteristica generală a structurii procesului învățării
La planificarea învățării, fiecărei acțiuni motrice luate în parte i se pot consacra o serie de
etape relativ închegate, cărora le c orespund anumite stadii de formare a priceperii și deprinderii
motrice. Dacă, în procesul învățării, acțiunea este dusă până în stadiul deprinderii mai mult sau ma i
puțin perfecte, acestui proces îi sânt caracteristice trei etape, care se deosebesc atât în ceea ce
privește sarcinile pedagogice, cât și metodica învățării.
1. În prima etapă are loc învățarea inițială a acțiunii motrice, căreia îi corespunde stadiul de
formare a priceperii de a reproduce tehnica acțiunii în forma ei generală, „brută”.
2. Etapa a do ua se caracterizează prin învățare aprofundată, detaliată. Ca urmare, în această
etapă are loc precizarea priceperii motrice și, adeseori, transformarea acesteia în deprindere.
3. În etapa a treia se asigură consolidarea și perfecționarea continuă a acțiunii motrice, ceea
ce are ca urmare formarea unei deprinderi trainice, ale cărei calități permit să fie utilizată
eficient în diferite condiții ale activității motrice.
Se înțelege, aceasta este doar o schemă foarte generală a procesului de învățare. De fapt,
structura lui se concretizează în funcție de orientarea lecțiilor, de particularitățile acțiunilor c are se
învață, ca și de ale celor instruiți. Astfel, în condițiile pregătirii fizice generale de masă, învă țarea
decurge adesea, în principal, în cadrul pr imei și celei de -a doua etape. Același lucru se observă
deseori și la învățarea acțiunilor motrice care ul terior vor fi utilizate cu precădere ca exerciții de
angrenare pentru acțiunile motrice de bază. În schimb, în alte cazuri, etapa a treia poate avea o mare
importanță, fapt deosebit de caracteristic pentru antrenamentul sportiv.

ETAPA ÎNVĂȚĂRII INIȚIALE
Orientarea și sarcinile parțiale
În această etapă se urmărește: învățarea bazelor tehnicii acțiunii motrice, formarea priceperii
de a o executa măcar într-o formă „brută". Pe calea spre atingerea acestui țel, sarcinile speciale sunt
următoarele:
a. crearea unei reprezentări generale despre acțiunea motrică și orientarea către însușirea ei;
b. predarea părților (fazelor sau elementelor) tehnicii acțiunii care nu au fost însușite până atunci;
c. formarea ritmului general al actului motric;
d. preîntâmpinarea sau înlăturarea mișcărilor inutile și a denaturărilor grosolane ale tehnicii
acțiunii.
Crearea reprezentării generale și a orientării
Învățarea acțiunii motrice î ncepe, de regulă, cu crearea reprezentării generale despre
procedeele raționale de executare și orientarea către însușirea unui procedeu sau a altuia. Aceasta se
realizează de obicei, în primul rând, cu ajutorul metodelor utilizării cuvântului (relatare ex plicativă,
instruire stimulatoare), precum și al metodelor demonstrației naturale a acțiunii. Metodele folosite
trebuie să asigure înțelegerea scopului și semnificației acțiunii ce se învață, să stimuleze un viu interes
față de aceasta, contribuind astfel la formarea unei orientări ferme pentru însușirea tehnicii ei.
Conținutul explicațiilor îl pot constitui informațiile despre originea și evoluția acțiunii, despre
însemnătatea ei aplicativă și cele mai bune rezultate obținute în sfera sa, precum și despre
posibilitățile apropiate și de perspectivă ale aplicării ei. Înaintea descrierii verbale, acțiunea t rebuie
demonstrată printr -o execuție perfectă. O demonstrație precisă și atrăgătoare, din punct de vedere
emoțional, trezește interesul și dorința de a învă ța acțiunea. Este bine ca relațiile lămuritoare despre
tehnica mișcărilor să fie date, de regulă, simultan cu demonstrația naturală sau prezentarea unor
materiale intuitive. Primele explicații privind tehnica nu trebuie să fie extinse, ample, ci să se r efere
numai la momentele cele mai importante, în linii generale. În această etapă, informația detaliată nu -și

90 atinge de obicei scopul, subiecții ne fiind capabili să și-o însușească. La demonstrația acțiunii însă,
prezentarea naturală poate fi alternată cu un a adaptată (încetinirea mișcărilor, evidențierea
principalelor faze etc.).
Măiestria didactică a celui ce dă explicații, este determinată într -o mare măsură de priceperea
lui de a le crea subiecților asociații între sarcinile motrice de însușit și experien ța lor motrică. În acest
sens sunt importante comparațiile, confruntările, îndeosebi cele plastice. („Nimic în această lume n u
poate fi cunoscut decât cu ajutorul comparației”, spunea Ușinski.) Reprezentarea plastică a mișcăril or,
dacă ea se sprijină pe ex periența personală, provoacă forme ascunse de reproducere a acestora
(„reacții ideomotorii”), ceea ce contribuie la formarea stării de pregătire pentru îndeplinirea unei
acțiuni noi. Reprezentarea despre o nouă acțiune motrică este completă numai atunci câ nd ajunge atât
de familiară, încât subiectul „trăiește" mișcările. Pentru a ușura primele încercări de executare a unei
acțiuni complexe, aceasta se simplifică prin descompunere sau separarea unor verigi; se utilizează
aparate ajutătoare pentru o „retrăire ” orientată, se acordă de asemenea ajutor fizic. Dacă la normele de
control se înregistrează rezultate corespunzătoare, cu aceasta se încheie, de fapt, prima etapă a
învățării.
Primele încercări de executare a acțiunii au o mare însemnătate didactică. Chia r atunci când
nu sunt încununate de succes, ele îl ajută pe subiect să -și aprecieze realist posibilitățile, iar
profesorul îi oferă informația necesară pentru a preciza volumul muncii didactice care îl așteaptă,
pentru a individualiza metodica și căile urm ătoare ale învățării.
Particularitățile învățării unei acțiuni complexe
Imposibilitatea de a executa o acțiune motrică complicată de la primele încercări se datorează,
de obicei, absenței din experiența motrică a coordonărilor necesare în noul act motric, într-o serie de
cazuri este mai ușor, mai economic și mai comod ca aceste coordonări să se formeze separat, decât
prin executarea integrală a acțiunii complexe. În astfel de cazuri, metoda practică principală de
învățare inițială va fi cea a exercițiului constructiv descompus. Pe măsura însușirii părților acțiunii,
acestea se includ succesiv în structura comună și metoda principală devine cea a exercițiului fizic
integral. Din punct de vedere didactic, descompunerea actului motric în procesul învățării ini țiale este
justificată din mai multe puncte de vedere:
a. înlesnește sarcina motrică sub raport psihologic (trebuie să presupunem că formarea unui
complicat sistem funcțional reprezintă pentru sistemul nervos un efort considerabil);
b. permite adesea evitarea consolidării unor greșeli motrice fundamentale survenite în primele
încercări de execu tare, deoarece nu toate verigile sistemului de mișcări se pot corecta
concomitent;
c. micșorează cheltuiala de forțe fizice.
Descompunerea acțiunii integrale poate duce în să la denaturarea părților separate, întrucât se
destramă legăturile care le reunesc în componența ritmică și dinamică a structurii acestei acțiuni.
Acțiunea trebuie descompusă pe baza unei analize calificate a tehnicii, astfel ca să se desprindă pă rți
(sau subsisteme) relativ de sine stătătoare, în raport cu care să se poată elabora sarcini (teme
didactice) motrice justificate logic. Ca urmare, trebuie să se obțină un sistem de sarcini motrice
speciale, cu o succesiune pe cât posibil mai strictă a sarcinil or didactice. Pe măsura învățării
părților, căile de reunire pot fi diferite, în funcție de specificul acțiunii. Astfel, în unele cazu ri,
părțile „se alătură” succesiv bazei acțiunii. De exemplu, la înot: alunecare, vâsliri cu un braț – vâsliri
cu două bra țe -: mișcări de picioare cu sprijin pe mâini – mișcări de picioare la alunecare – reunirea
vâslirilor cu mișcările de picioare etc. În alte cazuri, la început se însușește veriga principală a
tehnicii sau fazele pregătitoare, cu alăturarea ulterioară a ce lorlalte. Astfel, învățarea tehnicii
aruncării greutății începe adesea cu însușirea mișcării corecte a picioarelor și trunchiului. În toa te
cazurile este important ca, la formare, priceperile speciale să nu se transforme în priceperi izolat e,
împiedicând a stfel reunirea lor în acțiunea integrală, unitară. Părțile trebuie să se unească una cu
alta chiar la prima încercare de reproducere corectă în ansamblu.
La reunirea părților într -un întreg, principala sarcină constă în însușirea ritmului acțiunii. În
prim a etapă, acesta se însușește în momentele cele mai reliefate. Dacă acțiunea prezintă o
complexitate aparte a ritmului (ca, de exemplu, în tehnica unor exerciții complexe de gimnastică,

91 unde granițele schimbării elementelor mișcărilor în timp trebuie să se respecte cu o precizie de
fracțiuni de secundă), reușita acțiunii depinde în mare măsură de aplicarea unor metode și procedee
speciale de formare a structurii ritmice a mișcărilor. Astfel, cu ajutorul celor mai simple mijloace și
dispozitive sau aparate mo derne, se creează modelul sonor al ritmului mișcărilor (se imită cu
ajutorul vocii sau bătăilor ori se reproduce la magnetofon după fonograma corectă). În cazul unor
acțiuni relativ simple, uneori este suficient semnalul acustic pentru a semnala momentul e fortului
principal.
După cum s -a mai arătat, în prezent, odată cu progresul în ceea ce privește înzestrarea cu
aparatură, în procesul de învățare apar tot mai multe posibilități pentru modelarea senzorială,
dirijarea și programarea mișcărilor, în special l a formarea ritmului lor. În același timp, procedeele
metodice relativ simple continuă să fie la fel de utile. De exemplu, pentru formarea priceperii de a
păstra o pauză înaintea fazei accentuate a acțiunii (ceea ce constituie unul din momentele
importante ale ritmului motric, de pildă în exercițiile de gimnastică la aparate), este adeseori eficient
chiar un procedeu simplu cum ar fi numărătoarea în gând, care „umple” pauza și se încheie cu auto –
comandă („unu -doi-și-extensie!” etc.).
Preîntâmpinarea și înlăt urarea greșelilor grave
De obicei, învățarea inițială a acțiunii este însoțită de abateri importante în tabloul real al
mișcărilor de la modelul stabilit. Este necesar ca, pe măsura posibilităților, să se preîntâmpine și să
se înlăture abaterile cele mai g rave, care denaturează substanțial tehnica acțiunii. În stadiul formării
priceperii inițiale, abaterile cele mai caracteristice sunt:
a) introducerea în actul motric a unor mișcări suplimentare, inutile;
b) denaturări ale mișcărilor în ceea ce privește direcția și amplitudinea;
c) disproporția eforturilor musculare și încordarea excesivă a multor grupe musculare;
d) denaturarea ritmului general al acțiunii.
În parte, aceste abateri au un caracter natural, adică sunt condiționate de legitățile firești ale
formării ini țiale a mecanismelor acțiunii (generalizarea reacțiilor motrice, iradierea excitației,
imprecizia diferențierilor neuro -musculare etc). Dar și lipsurile în metodica învățării pot constitui o
asemenea cauză. Corectitudinea stabilirii cauzelor greșelilor și previziunea în alegerea căilor de
prevenire și înlăturare a acestora condiționează în bună măsură succesul învățării. Principalele
cauze care determină denaturările grave ale actului motric în prima etapă a învățării sunt, de obice i,
următoarele:
1. Pregătire a fizică insuficientă. Analizând caracterul denaturării tehnicii mișcării, profesorul
trebuie să stabilească în primul rând care dintre calitățile motrice este insuficient dezvoltată și,
în funcție de aceasta, să traseze sarcini suplimentare, cuprinzând ex erciții pregătitoare (orientate
selectiv către dezvoltarea calităților necesare). Teama, emoțiile cauzate de teamă sunt uneori
cauza încordării musculare excesive și limitării amplitudinii mișcărilor, ceea ce se observă în
cazul deplasărilor neobișnuite al e corpului în spațiu, la executarea exercițiilor la aparate înalte și
în alte situații care măresc pericolul de traumatizare. Acest lucru trebuie prevăzut din timp și
prevenit prin adaptarea succesivă la condițiile neobișnuite (creșterea treptată a înălțim ii
aparatului etc.), precum și cu ajutorul măsurilor de asigurare temeinică și al unei pregătiri
psihice orientate.
2. Insuficienta înțelegere a sarcinii motrice prilejuiește cele mai variate greșeli. Or, aceasta se
înlătură printr -o explicație suficient de a ccesibilă, printr -o demonstrație de calitate (naturală și
mediată), prin metode de activizare a atenției și înțelegere aprofundată a sarcinii motrice.
3. Insuficientul autocontrol al mișcărilor este greu de combătut în prima etapă, dar mobilizarea
atenției ce lui ce execută acțiunea, cât și ajutorul metodelor informației rapide, rămân niște
soluții posibile.
4. Defectele în executarea părților anterioare acțiunii se înlătură prin descompunerea și corectarea
separată a fazei greșite a acțiunii, bineînțeles dacă ace asta poate fi descompusă.
5. Oboseala apare mai repede în încercările de început de a executa o nouă acțiune decât în etapele
următoare, deoarece mișcările neobișnuite se execută cu o încordare excesivă a musculaturii și
formarea de noi coordonări impune sist emului nervos exigențe sporite. Aceasta obligă la

92 respectarea deosebit de riguroasă a numărului de repetări.
6. Transferul negativ al deprinderilor poate fi preîntâmpinat sau slăbit, în principal, prin folosirea
unei succesiuni raționale a învățării.
7. Condiții le nefavorabile pentru executarea acțiunilor (inventar sau utilaj de proastă calitate,
condiții meteorologice etc.) impun măsuri care nu mai necesită lămuriri.
Particularitățile complexului de metode
Din cele de mai sus se vede că învățarea inițială a acți unii motrice se asigură printr -un
complex vast de metode. Locul dominant îl ocupă metodele care furnizează informația explicativă
verbală și senzorială cu privire la parametrii și condițiile de executare a acțiunii, ceea ce înlesn ește
sinteza de aferentați e. Conform mecanismelor fiziologice (A. N. Krestovnikov și alții), rolul
conducător în sistemul aferentației în prima etapă a învățării mișcărilor îl joacă senzațiile și
percepțiile vizuale și auditive, când subiecții nu dispun încă de senzații musculare, motrice suficient
de distincte. Ulterior, funcțiile analizorilor vizual și auditiv se îngustează treptat și rolul cond ucător
începe să -l joace analizorul motric. De aceea, la începutul învățării acțiunii motrice, metodele și
procedeele care permit corectar ea mișcării după văz și auz au un loc preponderent, completate fiind
de cele care se sprijină pe aferentația senzo -motorie și care contribuie la înțelegerea acțiunii cu
ajutorul cuvântului.
Metodele demonstrației și orientării intuitive propriu -zise trebui e să asigure, în special,
precizarea direcțiilor și amplitudinilor fundamentale ale mișcărilor. În această privință sunt efici ente
elementele de orientare vizuală (obiectele și punctele de orientare în spațiu, alese ca puncte de
aplicare a eforturilor, mar cajele și detaliile mediului ambiant etc.).
Paralel cu acestea se introduc demonstrația și orientarea acustică (semnale vocale sau
sonore generate special și „desene” ritmice) pentru a se crea imaginea corespunzătoare a mișcărilor
și a le corecta în timp.
Printre metodele și procedeele „retrăirii” orientate a elementelor acțiunii în această etapă
se utilizează adesea cu succes procedeele de fixare a pozițiilor, care asigură o reprezentare corectă
asupra pozițiilor pe care trebuie să le ocupe părțile corpul ui în momentele cele mai importante ale
actului motric, și procedeele limitării forțate a mișcărilor (limitarea mecanică a amplitudinilor și
direcțiilor mișcărilor). De exemplu, fixarea forțată a labei piciorului în flexie dorsală îi deprind e
rapid pe înce pătorii în patinajul artistic cu o ținută corectă (V. Dejin).
Un efect pozitiv în preîntâmpinarea și înlăturarea denaturărilor grave ale tehnicii acțiunilor
motrice se obține, de asemenea, cu ajutorul trenajoarelor mecanice speciale. Ușurând din punct de
vedere fizic executarea acțiunii, acestea permit separarea mai precisă și mai rapidă a senzațiilor
necesare aferentației chinestezice inverse. De exemplu, utilizarea trenajorului pentru învățarea roț ii
mari la bara fixă permite reducerea numărului de greșel i cu peste 90% și a numărului de lecții
pentru învățarea inițială cu peste 60% (după A. A. Țomaia).
Aplicând metode și procedee de acest fel, este important să reținem că ele trebuie înlăturate
de îndată ce și -au îndeplinit rolul. Folosirea excesivă în tim p a forțelor mecanice suplimentare și a
altor condiții de înlesnire poate duce la următoarea situație: acestea devin condiții obișnuite și
indispensabile pentru realizarea acțiunii, ceea ce întârzie considerabil trecerea la dirijarea mișcă rilor
pe baza sen zațiilor naturale de bază (aferentația conducătoare).
Controlul învățării
În etapa învățării inițiale tehnica acțiunii motrice se însușește în linii destul de rudimentare;
ca atare, analiza și aprecierea executării nu trebuie să fie prea detaliate. Posibil itatea subiecților de a
analiza senzațiile motrice este, în acest caz, după cum s -a mai remarcat, foarte limitată. Principalele
lor surse de informație, care le permit să -și aprecieze acțiunile, sunt la început cuvântul profesorului
și propriul control viz ual.
Pentru a ușura autocontrolul mișcărilor în cursul executării acțiunii, profesorul indică din
timp elementul asupra căruia trebuie anume concentrată atenția: punctul de orientare vizual ce
trebuie vizat, poziția corpului ce trebuie luată sub control în tr-un anumit moment al acțiunii etc. De
altfel, se acordă atenție numai momentelor celor mai importante, hotărâtoare ale actului motric,
ținând seama că distribuirea atenției asupra multor elemente la primele încercări este foarte difici lă.

93 Imediat după ex ecutarea sarcinii este important să se facă aprecieri asupra execuției și să se
dea indicații pentru corectarea deficiențelor în vederea încercării următoare. În practica instruiri i de
masă (de exemplu în școală), la aprecierea generală pentru execuția acț iunii se folosesc cel mai
adesea notele (punctele). Pentru a -i da o valoare informativă mai mare unei astfel de aprecieri
trebuie să se stabilească dinainte semnificația ei concretă; de exemplu, după V. G. Podolski, se
poate utiliza următoarea scară:
– „1” – neexecutarea sarcinii (acțiunii);
– „2” – greșeli grave în faza principală a tehnicii sau o serie de greșeli fundamentale în diferitele
părți ale acțiunii, greșeli care îi denaturează structura;
– „3” – greșeli considerabile în faza de bază și grave în cel e pregătitoare și de încheiere;
– „4” – greșeli lipsite de importanță în faza de bază și fundamentale în cea pregătitoare și finală;
– „5” – absența greșelilor în ceea ce privește tehnica sau mici abateri în fazele pregătitoare și de
încheiere.
Pentru a crea o reprezentare mai precisă despre greșeala comisă, uneori este util ca aceasta să
fie demonstrată paralel cu mișcările corecte. Dar acest lucru trebuie să se facă cu mult tact pedago gic,
pentru ca demonstrația greșelii să au fie jignitoare. Eficientă este (în anumite condiții) și calea
sarcinilor comparative, când i se propune subiectului să compare mișcările corecte cu cele intențion at
denaturate grosolan, pentru ca el să poată aprecia caracterul rațional al celor dintâi.
Dozarea execuțiilor (exercițiilor )
Faptul că în prima etapă a instruirii oboseala se instalează rapid impune să nu se dea un
mare volum de efort în cadrul unei lecții.
Numărul de repetări ale noii acțiuni este determinat în primul rând de posibilitatea
subiecților de a îmbunătăți mișcăril e cu fiecare încercare (uneori, aceasta nu se referă la exercițiile
pregătitoare).
Executarea repetată cu greșeli stereotipe și, cu atât mai mult, înrăutățirea calității mișcărilor
reprezintă un semnal pentru acordarea pauzei de odihnă și analiza acțiunilo r. Se pot repeta succesiv
acțiunile relativ scurte ca durată, ușoare ca efort (de exemplu, răsturnări înainte). Bineînțeles, f ără o
repetare neîntreruptă nu ne putem descurca în majoritatea acțiunilor cu structură ciclică (pași de
alergare, ciclurile mișcă rilor de înot etc.). În aceste cazuri, tehnica se corectează pe parcursul
mișcărilor sau în timpul întreruperilor de scurtă durată. De regulă, în prima etapă nu se repetă leg at
și succesiv acțiunile cu o structură complexă sau cele legate de o mare încorda re fizică ori nervoasă
(emoțională), ca, de exemplu, elementele complexe și periculoase de cea mai mare dificultate în
gimnastică, acrobatică, patinaj artistic, săritura cu prăjina.
Intervalele de odihnă dintre încercări trebuie să asigure o stare de preg ătire optimă pentru
repetarea temei, care este determinată nu numai de refacerea forțelor fizice, ci și de o dispoziție
psihică corespunzătoare (intelectuală și emoțională). Cu cât mai complexă, mai dificilă este sarcina ,
cu atât mai lungi sunt intervalele dintre încercări, dar în limitele în care se menține un nivel
suficient de ridicat al activității funcționale a or ganismului.
În cazul învățării inițiale, volumul total al efortului în cadrul fiecărei lecții luate în parte est e
limitat, după cum s -a mai spus, în primul rând, de calitatea execuției temelor date. Dacă precizia
mișcărilor se înrăutățește, învățarea se întrerupe. A continua lucrul în condițiile oboselii progres ive
este contraindicat și chiar dăunător. Pe lângă toate celelalte, repetarea perse verentă a mișcărilor cu
greșeli duce la consolidarea acestora din urmă.
Intervalele dintre lecțiile care urmăresc învățarea unei noi acțiuni motrice trebuie să fie, la
început, pe cât posibil mai scurte, pentru evitarea stingerii noilor reflexe motrice con diționate, încă
insuficient consolidate. S -a constatat (V. D. Maznicenko) că pauzele de lungă durată frânează în
mai mare măsură procesul învățării la începutul formării priceperii motrice, decât ulterior. Prin
urmare, în etapa învățării este mai bine să s e revină cât mai des la acțiune (în sensul frecvenței
lecțiilor), dar în cadrul fiecărei lecții să se execute cu un efort relativ redus ca volum.

ETAPA ÎNVĂȚĂRII APROFUNDATE
Orientarea și sarcinile speciale

94 În această etapă, învățarea are ca scop educarea tehnicii acțiunii din faza de stăpânire
primară, ,,brută” până la cea relativ perfectă. Dacă în prima etapă s -a învățat în primul rând baza
tehnicii, în cea de -a doua se realizează însușirea ei detaliată. Principalele sarcini ale învățării în
această etap ă sunt:
1. adâncirea înțelegerii legităților mișcărilor care compun acțiunea ce se învață;
2. precizarea tehnicii acțiunii după caracteristicile ei spațiale, temporale și dinamice, conform
particularităților individuale ale subiecților;
3. perfecționarea ritmului a cțiunii, obținerea unei executări libere (degajate) și legate a
mișcărilor;
4. crearea premiselor executării variate a acțiunii.
În această etapă, învățarea se construiește în conformitate cu legitățile perfecționării
priceperii motrice, a trecerii parțiale a acesteia în deprindere. Tehnica se precizează în procesul
reproducerii repetate a acțiunii sau a părților acesteia, cu introducerea orientată a unor modificăr i în
mișcări. Totodată, sistemul de mișcări nu se modifică în toate fazele, ci, atunci când sunt corect
executate, se repetă fără modificări substanțiale și se automatizează treptat. Pe măsura cizelării
tehnicii, numărul componentelor automatizate ale mișcărilor se mărește, ceea ce determină de fapt
trecerea, transformarea priceperii motrice în deprin dere. Către sfârșitul acestui stadiu, sistemul
funcțional al acțiunii capătă, probabil, o stabilitate, iar caracterul sistematic al desfășurării
proceselor neuroregulatoare (stereotipul dinamic) se consolidează. Caracteristic este și faptul că, la
dirijare a mișcărilor, rolul conducător în sistemul de aferentație trece la analizorul motric, „simțul
muscular” (I. P. Pavlov, P. K. Anohin și alții). În acest stadiu al formării, potrivit mecanismelor
fiziologice, deprinderea se consolidează, se produce specializ area de cea mai mare subtilitate, iar
procesele regulatoare ale sistemului nervos central se ordonează (concentrarea excitațiilor,
dezvoltarea inhibiției interne etc.), ceea ce permite o diferențiere fină a mișcărilor. Și metodele de
învățare trebuie să co ntribuie la formarea acestor procese.

Particularitățile complexului de metode și ale modului lor de aplicare
În această etapă, metodica învățării se bazează pe metodele exercițiului integral, detaliile
tehnicii fiind cizelate selectiv. Descompunerea acțiu nii se poate folosi doar ca procedeu metodic
ajutător, deoarece denaturarea caracteristicilor mișcărilor descompuse la precizarea acțiunii este
total contraindicată, în etapa învățării aprofundate se urmărește precizarea mișcărilor pe fondul
reproducerii î ntregului sistem al acțiunii. Or, descompunerea se utilizează în primul rând pentru o
mai bună con centrare a atenției asupra diferitelor momente ale tehnicii și o mai mare economie de
efort.
La început, precizarea are loc la prelucrarea variantei de bază a tehnicii mișcărilor, cu
menținerea condițiilor permanente de executare. Apoi se introduc variantele tehnicii acțiunii, dar d e
așa manieră, încât aceasta să nu atragă după sine denaturări substanțiale ale actului motric. Sarcin ile
variate contribuie la o mai bună diferențiere a mișcărilor (V. G. Podolski). Dacă există premisele
necesare, este util ca acțiunea să se execute în variante mai complexe. Așa, de exemplu, la
perfecționarea tehnicii ridicării prin răsturnare în sprijin la inele li se propune subie cților să o
execute încercând să treacă în stând pe mâini; ca urmare, se poate îmbunătăți veriga principală a
tehnicii acestui element. Efectul unei astfel de îngreuieri a sarcinii, cu revenirea ulterioară la
varianta de bază, se explică prin posibilitatea ci li se oferă subiecților de -a compara eforturile (A. I.
Berdnikov). Schimbarea tehnicii mișcărilor în etapa învățării aprofundate se aplică cu precădere
acțiunilor ce se vor utiliza în condițiile modificării permanente a împrejurărilor (jocuri sportive,
confruntări directe între doi sportivi etc.). În această etapă, învățându -i pe subiecți acțiuni motrice
care angrenează la maximum calitățile motrice, este indicat să se stimuleze mobilizarea completă,
pe cât posibil, a capacităților motrice, cu condiția, desigur, ca aceasta să nu se conjuge cu
denaturarea tehnicii de execuție (B. I. Butenko, N. G. Ozolin).
În general, perfecționarea tehnicii acțiunii motrice trebuie să capete, în etapa pe care o avem
în vedere, un caracter tot mai individualizat. Aceasta impune să se țină seama de particularitățile
subiecților (printre care particularitățile conformației corpului și calitățile motrice individuale) .

95 Pe măsura automatizării mișcărilor crește posibilitatea măririi numărului de repetări ale
exercițiului. Dar ș i aici trebuie să se evite însumarea la limită a efectului oboselii, aceasta puțind
provoca dereglarea mișcărilor și consolidarea greșelilor. În această privință, acțiunile cu structur ă
ciclică, a căror executare include un mare număr de faze care se repet ă neîntrerupt, necesită un
control deosebit de minuțios. Dacă în cursul exercițiului nu se elimină mișcările greșite, se fac
pauze relativ lungi în perfecționarea tehnicii lor, creând prin aceasta condițiile pentru „stingerea ”
legăturilor reflexe greșit ap ărute. Pentru precizarea tehnicii noțiunilor motrice „unilaterale" este
uneori util procedeul „comutării simetrice”. Astfel, modificarea temporară a poziției de gardă, în
scrimă sau box, de pe dreapta pe stingă (ca și invers) poate să contribuie la îmbunăt ățirea calității
mișcărilor; comutarea temporară la executarea cercurilor cu ambele picioare la calul de gimnastică
,,în partea cealaltă” poate contribui la perfecționarea tehnicii lor. În etapa de învățare pe care o
analizăm se aplică metoda competițional ă, în principal cu orientare către o mai bună executare a
tehnicii acțiunii.
Metodele utilizării cuvântului în procesul învățării aprofundate se aplică în primul rând
pentru transmiterea cunoștințelor detaliate despre mecanismele tehnicii acțiunii, pentru analiza
modului cum decurge însușirea, evidențierea greșelilor, a cauzelor apariției lor și a căilor de
perfecționare a mișcărilor, în această etapă se practică în special relatarea detaliată, convorbirea (cu
atragerea subiecților spre concluzii proprii), comentarea (rapoarte, dări de seamă), analiza și
autoanaliza. Chiar în timpul desfășurării lecțiilor practice se utilizează de asemenea, pe scară lar gă,
explicațiile, indicațiile, comenzile, „autoprogramarea”.
Pe măsura însușirii tehnicii acțiunii și orien tării senzațiilor motrice crește rolul
antrenamentului ideomotor. Conjugat cu exerciții de bază, acesta contribuie la precizarea
mișcărilor. S-a demonstrat că reprezentările motrice provocate intenționat au o înrâurire cu valoare
de antrenament asupra prec iziei mișcărilor (A. Ț. Puni).
În scopul precizării tehnicii mișcărilor se utilizează, de asemenea, pe scară largă, metodele
analitice de prezentare a materialelor intuitive, a chinogramelor, filmelor, de executare a unor
operațiuni didactice cu mulaje al e corpului omenesc. De exemplu, operațiunile cu astfel de mulaje,
schițele de poziții concretizează reprezentarea motrică, permit să se urmărească și să se clarifice
succesiunea mișcărilor (A. M. Dikunov).
În etapa învățării aprofundate, nu -și pierd impor tanța metodele orientării senzoriale,
conducerii și însoțirii mișcărilor. Aplicându -le aici, este important să se mărească exigențele față de
parametrii stabiliți ai mișcărilor (direcțiile în raport cu punctele de orientare, tempoul în alerga rea
dirijată s onor). Imaginile vizuale sau auditive ale mișcărilor, formate cu acest prilej, trebuie să fie
confruntate în permanență cu senzațiile motrice care -apar în cazul executării corecte a mișcărilor.
Pentru o mai bună analiză și apreciere a senzațiilor motrice, uneori este util ca mișcările să fie
dirijate fără participarea vederii (bineînțeles, dacă în felul acesta nu există nici un risc de
traumatizate).
Controlul și aprecierea
În cazul învățării aprofundate, promptitudinea și precizia autocontrolului asupra mi șcărilor
trebuie să crească. În acest context trebuie să se țină seama de următoarele împrejurări:
1) posibilitățile profesorului (antrenorului) de a aprecia cu exactitate din ochi mișcările
subiectului sunt destul de limitate, iar informația lui nu coincide totdeauna cu propriile
senzații ale subiectului;
2) reflectarea senzațiilor în conștiință nu se produce dintr -o dată (N. A. Korotkin) și nici
complet (R. A. Ivanov -Smolenski). Totodată, se observă adesea o discrepanță considerabilă
între caracterul de fapt al mișcării și reflectarea ei subiectivă în mintea executantului.
Se știe, în speță, că, în cazul măririi amplitudinii miș cărilor, precizia aprecierii lor în spațiu
se îmbunătățește, dar exactitatea aprecierii indicilor temporali scade (K. H. Kekceev); a mplitudinea
redusă a mișcărilor și micile intervale de timp se apreciază adesea în plus (G. V. Indler, P.
Șumkov); aprecierea subiectivă a timpului depinde de starea emoțională (N. Kal, K. Kekceev, A.
Pașkanis). Dacă se iau în considerare toate acestea, es te ușor de înțeles de ce în prezent se depun tot
mai multe eforturi pentru a se crea și introduce în practica educației fizice mijloacele și metodele

96 care întrebuințează aparate și dispozitive pentru obținerea informației urgente despre parametrii
mișcăril or. Numărul acestor aparate este în continuă creștere. În sălile de sport nu mai constituie o
raritate, de pildă, aparatura video sau alte aparaturi moderne, care permit să se controleze în mod
obiectiv tehnica acțiunilor motrice. Pe fondul general creat d e tendința de îmbunătățire a execuției
unei acțiuni, în procesul de învățare calitatea scade uneori, temporar. În prima etapă a învățării,
fenomenul se petrece destul de des, apoi treptat încercările nereușite devin tot mai rare, cu o
deteriorare mai puțin pronunțată a mișcărilor. Un asemenea tablou nu este întâmplător și profesorul
trebuie să -l ia în calcul la aprecierile curente ale rezultatelor în vățării. Explicând caracterul temporar
al „căderilor”, profesorul poate să elimine emoțiile negative ale sub iecților săi, să le mențină
orientarea necesară spre efort, încrederea, perseverența.

ETAPA CONSOLIDĂRII ȘI PERFECȚIONĂRII CONTINUE
Orientarea și sarcinile speciale
În această etapă, învățarea are ca scop de a asigura stăpânirea perfectă a acțiunii motric e, în
condițiile aplicării ei practice, or, pentru aceasta este necesar să se rezolve următoarele sarcini
speciale:
1) să se consolideze stăpânirea tehnicii acțiunii;
2) să se lărgească diapazonul variabilității tehnicii acțiunii pentru executarea eficientă în c ondiții
diferite, printre care și în cazul manifestărilor maxime ale calităților motrice;
3) să se desăvârșească individualizarea tehnicii acțiunii potrivit cu treapta de dezvoltare atinsă de
aptitudinile individuale;
4) să se asigure, în caz de necesitate, rest ructurarea tehnicii acțiunii și perfecționarea continuă pe
baza dezvoltării calităților motrice.
Sistemul de mișcări, precizat în etapa de învățare anterioară și automatizat în mare măsură,
nu dispune deocamdată de stabilitate față de diferiții factori nef avorabili (oboseală, pauze
îndelungate între exerciții, schimbarea condițiilor externe etc.). În etapa a treia urmează să se
consolideze stereotipul dinamic care s -a format, aflat la baza deprinderii, și totodată să se
mărească mobilitatea lui, care determ ină posibilitatea adaptării acțiunii la diversele modificări
ale condițiilor externe. În funcție de caracterul acțiunilor motrice, în acest stadiu se poate evidenția
faza relativ independentă de con solidare a deprinderii (de exemplu, pentru acțiuni standa rdizate în
gimnastică, sărituri în apă etc.) sau se poate consolida deprinderea, mărind concomitent variantele ei
(jocurile sportive etc.) ori refăcând parțial tehnica în raport cu dezvoltarea calităților motrice ( V. M.
Diacikov, D. Matveev).
Metodica cons olidării și perfecționării continue
Consolidarea deprinderii odată formate necesită o atenție specială la începutul acestei etape.
Acțiunile relativ standardizate, cu o variabilitate nepronunțată sau moderat pro nunțată, se
consolidează cu ajutorul metodel or exercițiului cu repetare standard. Pe măsura consolidării
deprinderii, acțiunea se poate repeta, asociind -o în mod diferit cu altele și schimbând condițiile
externe. În ceea ce privește acțiunile de tip variabil, ele se consolidează cu ajutorul metodelo r
exercițiului cu repetare alternată, în care reproducerea relativ standardizată a procedeului tehnic se
îmbină cu modificarea condițiilor acțiunii, la început limitată, apoi tot mai largă.
Deprinderea se consolidează concomitent cu perfecționarea continuă a detaliilor tehnicii
în procesul reproducerii integrale a acțiunii. În acest scop se utilizează metodele analizate în
capitolele anterioare, metode care asigură precizarea orientată a bazei aferente de dirijare a
mișcărilor și a parametrilor înșiși ai mi șcării (metodele demonstrației senzoriale, orientării,
conducerii, informației urgente, metodele exercițiului ideomotor etc.).
În această etapă este deosebit de important să se asigure îmbinarea rațională a metodelor
exercițiului standard și alternativ. La încercările de a varia acțiunea fără o trainică consolidare a
deprinderii în varianta de bază, se observă adesea transferul negativ al deprinderii, ceea ce
îngreuiază lucrul de precizare a detaliilor tehnicii. Variabilitatea acțiunii se obține prin reprod ucerea
ei de repetate ori în cele mai diferite condiții, cu modificarea detaliilor caracteristicilor cinema tice,
dinamice și ritmice ale mișcării, precum și în diferite situații, ca:

97 a) complicarea condițiilor externe (condiții de sprijin, limitarea spațiulu i, condiții
meteorologice nefavorabile etc.);
b) modificări în starea fizică și psihică a subiecților (oboseală, distragerea atenției, emoții și pe
fondul altor frământări);
c) diverse îmbinări cu alte acțiuni, printre care și îmbinările care impun depășirea t ransferului
negativ al deprinderilor;
d) eforturi fizice în continuă creștere.
Condițiile de executare a acțiunii se îngreuiază la început treptat. De exemplu, îmbinarea
acțiunii cu altele începe cu asocieri mai simple (combinații) și cu cizelarea prealabil ă a momentelor
de tranziție (a verigilor de legătură). Apoi, într -o ordine dife rită, se alternează îngreuierile cu
ușurările (de exemplu, alergarea pe nisip sau la deal – alergarea în condiții obișnuite – alergarea pe o
pistă înclinată).
Etapa consolidăr ii și perfecționării acțiunii motrice se caracterizează printr -o contopire
organică a proceselor de perfecționare a tehnicii și de educare a calităților motrice, care asigură
eficiența maximă a acțiunii. Acest lucru se poate observa foarte bine în antrenam entul sportiv.
În ultimele decenii a căpătat o largă răspândire abordarea metodică întemeiată pe înrâurirea
concomitentă orientată a structurii mișcărilor, dar și a calităților motrice care stau la baza lor
(„metoda înrâuririi conjugate", după V. M. Diacik ov).
Despre restructurarea tehnicii acțiunii motrice
Necesitatea de a restructura tehnica mișcărilor se manifestă, practic în două cazuri:
– în primul rând , atunci tind formele mișcărilor însușite nu corespund întru totul posibilităților
funcționale crescut e ale organismului și,
– în al doilea rând , când s -a format o deprindere imperfectă ca urmare a unei instruiri nu
îndeajuns de calificate.
Primul caz este deosebit de caracteristic pentru acțiunile motrice sportive, care presupun
manifestarea maximă a forțe lor fizice. Parțial, tehnica se restructurează pe măsura creșterii firești a
gradului de pregătire fizică. Practica sportivă oferă numeroase exemple în care sportivul, în drumul
spre performanțe superioare, modifică de nenumărate ori tehnica acțiunii compe titive.
Restructurarea deprinderii nu este însoțită de o transformare radicală dacă stereotipul
dinamic care s -a format dispune de suficientă mobilitate, plasticitate. Dar procesul de refacere
parțială a tehnicii nu este scutit de obicei de anumite dificu ltăți în ceea ce privește depășirea,
învingerea transferului negativ al coordonărilor obișnuite. Aceasta necesită o, muncă nervoasă
considerabilă, ca urmare a necesității de a diferenția subtil mișcările, a stingerii vechilor difere nțieri
și consolidării a ltora noi. Metodica refacerii tehnicii presupune utilizarea în tregii bogății de metode
și procedee de învățare. O atenție deosebită se acordă următoarelor două orientări metodice:
1. ușurarea condițiilor de executare a acțiunii;
2. înrâurirea conjugată a dezv oltării forței, vitezei și coordonării cu ajutorul exercițiilor care
reproduc parțial sau în întregime structura acțiunii.
Restructurarea deprinderii în cazul procedeelor neraționale de executare a acțiunii reprezintă
o sarcină cu atât mai complexă și mai dificilă, cu cât deprinderea este mai trainică. Trebuie distrus
stereotipul dinamic format mai înainte și creat altul nou, într -o anumită măsură asemănător cu cel
vechi, ceea ce sporește complexitatea sarcinii. Uneori este mai ușor să înveți din nou o acți une decât
să refaci deprinderile vechi. La refacere se acordă o atenție deosebită măsurilor care împiedică
manifestarea vechii deprinderi.
Pe toată durata restructurării deprinderii se observă o serie de stări tranzitorii (V. D.
Maznicenko, D. Harre):
– la început predomină executarea acțiunii prin procedeul vechi,
– apoi intervine perioada echilibrului în manifestarea deprinderii vechi și noi (care alternează
una cu alta) și,
– în continuare , noua deprindere ocupă treptat poziția dominantă. Dar asta încă nu înseamnă
că noua deprindere a „învins”.
În cazul îngreuierii condițiilor externe, precum și al diferitelor dificultăți cu caracter subiectiv

98 (oboseală, modificări emoționale), vechea deprindere se poate „dezinhiba”. Atenuarea unei astfel de
interferențe s e poate prelungi în timp.
Particularitățile controlului și aprecierii
Dacă în etapele anterioare ale învățării se aprecia cu precădere gradul de însușire a structurii
acțiunii, acum este mai importantă aprecierea globală a tuturor particularităților calit ative ale
acțiunii în condițiile reale de aplicare. Se apreciază următorii indicatori de bază:
a. gradul de automatizare a mișcărilor (de exemplu, se apreciază comparativ tehnica în condiții de
concentrare a atenției asupra executării acțiunii și de distrager e a atenției);
b. stabilitatea deprinderii față de oboseală (drept indice servește numărul de repetări sau durata
reproducerii acțiunii fără dereglarea tehnicii acesteia);
c. stabilitatea deprinderii față de modificările emoționale (de exemplu, compararea apreci erilor
tehnicii de executare a acțiunii în condiții de învățare și în timpul competiției);
d. variabilitatea acțiunii (se apreciază aptitudinea de a executa acțiunea în condiții diferite,
precum și gama de variație a fazelor pregătitoare și de încheiere ale t ehnicii);
e. eficiența tehnicii acțiunii.
Există câteva criterii de apreciere directă și indirectă a eficienței tehnicii după:
1. rezultatul extern propus (în cazurile când acesta depinde în primul rând de precizia mișcărilor:
aruncări, lovituri precise etc.);
2. caracterul rațional din punct de vedere biomecanic (ținând seama de particularitățile
morfologice individuale ale sportivului);
3. concordanța dintre tehnică și posibilitățile fizice ale sportivului (măsura în care tehnica
mișcărilor permite utilizarea for țelor fizice).
Pe baza cercetărilor efectuate s -au evidențiat diferite posibilități de apreciere a eficacității și
economicității tehnicii acțiunilor sportive. Așa, de exemplu, comparând rezultatul testului care
evidențiază calitatea detentei cu rezultatu l săriturii în înălțime, se poate obține un indice cantitativ
parțial al măiestriei tehnice (G. Stark). S -au dedus ecuații regresive, care oferă posibilitatea să se
aprecieze rezultatul ce se poate aștepta din partea unui sportiv la aruncarea suliței, dacă se cunoaște
performanța lui la aruncarea greutății de 2 -8 kg; eficiența tehnicii aruncării suliței în acest caz se
determină prin compararea rezultatului scontat cu cel real (E. N. Matveev, V. M. Zațiorski). S -a
propus un criteriu cantitativ de apreciere a nivelului măiestriei tehnice după indicii economicității
(V. M. Diacikov), exprimat prin formula X= W/H, unde X este indicele economicității, W –
potențialul motric (cheltuielile de forțe fizice), H – indicele sportiv luat în calcul.

99 7. EVALUAREA ȘI MĂS URAREA COMPORTAMENTULUI MOTRIC
(MIȘCĂRII UMANE)

7.6. Cadrul general și conceptual privind evaluarea și măsurarea mișcării umane.
7.7. Analitic și sintetic în studiul mișcării umane.
7.8. Analiza calitativă și cantitativă a mișcării umane.
7.9. Arii de investigație a mișcări i umane.
7.10. Tehnici și instrumente pentru analiza mișcărilor.

MĂSURAREA COMPORTAMENTULUI MOTRIC
Sursa bibliografică: Mihai Epuran, Metodologia cercetării activităților corporale, FEST,
București, 2005., pg. 27 – 46

INTRODUCERE. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Capito lele următoare prezintă câteva orientări și tehnici de cercetare a comportamentelor
motrice, din mulțimea celor existente, urmărind introducerea tinerilor cercetători în metodele de
recoltare a datelor specifice domeniului nostru. Din lectura capitolelor a nterioare a rezultat ideea că o
corectă și cuprinzătoare recoltare a informațiilor este deosebit de necesară. Am subliniat, de
asemenea, că o „grămadă de date" nu constituie un sistem decât dacă cercetătorul introduce ordine în
ele, ordine pe care o prefig urează ipoteza și sarcinile temei și o realizează prelucrarea logică și
matematică. În mod obișnuit, datele recoltate și prelucrate în cercetare se numesc informații, având
valoare numai în măsura în care înlătură o nedeterminare, adică dacă furnizează un plus de
cunoaștere.
Asemenea diverselor teorii, ipoteze, teste, măsurări etc. și tehnicile cercetării sunt guvernate
de cerințele validității, exactității și semnificației. Chiar dacă domeniul comportamentului motric –
acțional al subiecților noștri este une ori „interpretabil” din punct de vedere calitativ, axiologic și
chiar hermeneutic, avem obligația de a observa, măsura și a înregistra cu acuratețe toți indicatorii
posibili, pe baza cărora să putem realiza o interpretare coerentă, logică.
Recoltarea datel or este un proces pretențios, indiferent că este vorba de folosirea unui
interviu sau de controlul variabilelor într -un experiment de laborator. Validitatea datelor este tot atât
de importantă ca și validitatea teoriei sau ipotezei. Dacă ne propunem să cer cetăm/măsurăm o
caracteristică, o atitudine, un comportament, să ne aducem aminte că este necesar să -l definim
foarte exact, prin definiție operațională. Pornind de la o astfel de definiție vom ști mai bine ce
instrument, ce tehnică și ce metodologie să fo losim. Să luăm cel mai simplu exemplu: reacția
motrică la un stimul anume (vizual, auditiv etc.) – timpul de reacție – T.R. Foarte mulți o numesc
viteză de reacție, deși viteza se definește prin raportul dintre spațiul parcurs și durata mișcării; în
măsura rea reacției motrice simple, spațiul este așa de mic (la cheia de contact sau, și mai exact,
când reacția constă din declanșarea cronoscopului la ridicarea degetului) încât ceea ce măsurăm nu
este viteza, ci perioada latentă, adică timpul care se scurge di n momentul perceperii stimulului și
până la schițarea reacției motrice. În practică măsurăm evident și viteze: de repetiție, de execuție , de
deplasare și de accelerare a subiecților, precum și obiectelor diferite utilizate de aceștia. Apare
evident faptul că cifrele astfel înregistrate au nevoie de interpretare, în raport cu ce s a urmărit,
caracteristicile subiecților, condițiile ambianței, factori de organizare etc. Măiestria cercetătoru lui
constă în această capacitate interpretativă, care îl va conduce l a confirmarea sau infirmarea ipotezei
și, în continuare, la explicarea cât mai completă a fenomenului cercetat.
Analiza comportamentului deschis/observabil
Studiul actelor motrice și al activităților privește comportamentele adaptative la natură,
semeni, g rup, societate, ca reacții cognitive, afective, volitive, reglări -autoreglări, disfuncții, stări de
limită, stări alterate ale conștiinței etc. Comportamentul este proprietatea ființelor vii de a
interacționa cu mediul ambiant, prin intermediul activității externe (motrice) și interne (psihice). El
este reacția totală a unui organism, prin care acesta răspunde la o situație trăită, în funcție de
stimulările mediului și de tensiunile sale interne, și ale cărui mișcări sunt orientate într -o direcție

100 semnifica tivă (scop).
De asemenea, putem privi comportamentul drept conduita unui subiect oarecare, considerat
într-un mediu și într -o unitate de timp date. În literatura de limbă franceză termenul comportament
(behavior, engl.) este adeseori înlocuit cu cel de „co nduită”, privită ca ansamblu de acțiuni prin care
un subiect caută să se adapteze la o anumită situație.
Nu privim comportamentul ca reacții de răspuns la o anumită stimulare fără să ne intereseze
ce se petrece în cutia neagră a ciberneticii, în conștiință . Cercetarea actelor, acțiunilor și activităților
oamenilor, orientată spre obiectivare prin măsurare, lasă în penumbră intenționalitatea lor. Când
analizăm însă comportamentul performanțial, acuratețea gestului sau elementului tehnic, sau
oportunitatea un ora de ordin tactic, atunci ne punem și problema corectitudinii formării
deprinderilor specifice, a reprezentărilor și programului de execuție, precum și a posibilităților d e
ameliorare a randamentului acestora, ceea ce ține de analiza calitativă a mișcări lor, dublată de
biomecanica, ergofiziologie și psihologie.
Delimitări conceptuale
Componentele comportamentului motric uman, ale activităților corporale: mișcări, acte, acțiuni,
activități.
Cercetarea caracteristicilor de executare a actelor motrice specif ice activităților corporale,
ludice, gimnice, agonistice, recreative și compensatorii are caracter interdisciplinar, la ea
colaborând cu ponderi și valori diferite: biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia,
tehnologiile informației și comu nicării. Indiferent de caracterul analizei, cantitativă sau calitativă, ea
trebuie să se realizeze pe baza clară a terminologiei specifice.
Sunt numeroase lucrările de antropologie, teorie sau metodică a domeniului nostru în care, cu
puține excepții, terme nii de bază ai acestui domeniu să fie definiți fie logic, fie operațional.
În rândurile de mai jos ne propunem să precizăm, din punctul de vedere al tematicii acestei
lucrări, principalii termeni care au legătură cu motricitatea umană, privită din punct de vedere
psihologic. Operația nu este deloc ușoară, întrucât dicționarele, generale sau de specialitate, defi nesc
acești termeni sub aspectul lor cel mai uzual sau sub aspectul lor filosofic, psihologic, sociologic sau
fiziologic. Pentru a nu încărca textul , ne propunem să realizăm o prezentare terminologică sintetică,
orientată electiv, spre susținerea punctului de vedere pe care -l adoptăm în această lucrare și anume, al
coordonărilor de tip sistemic dintre motricitate și psihism. Vom vorbi în cele ce urmea ză despre:
mișcare, ca schimbare în spațiu și timp a poziției corpurilor; despre motricitate, discutată de regu lă,
sub aspectul fiziologic și psihofiziologic; acțiunea și activitatea, care sunt considerate ca organi zare a
comportamentului în funcție de anu mite scopuri, orientate și susținute de motivație.
Alături de aceste concepte, de bază, vom afla încă altele cum sunt: gesturile motrice, posturile,
atitudinile preoperatorii, învățarea motrică, performanta motrică, capacitatea motrică, eficiența
motrică e tc. Pe unele dintre ele le vom prezenta aici; pe altele le vom considera că fac parte din
vocabularul curent al specialiștilor noștri și nu le vom mai discuta. În textul lucrării, când se va simți
nevoie de precizări, le vom face.

MOTRICITATE Șl MIȘCARE
„Motricitate” și „mișcare” sunt termeni de bază în teoria domeniului activităților corporale și
în „știința sportului”. De cele mai multe ori ei sunt folosiți alternativ, deși există unele diferen țe pe
care specialiștii le evidențiază.
În privința aceasta e xistă, teoretic, patru poziții: una care consideră că termenii de
motricitate și mișcare sunt identici; alta, că mișcarea este inclusă în motricitate; a treia, că cei doi
termeni se intersectează, iar a patra, că cei doi termeni sunt disjuncți. Din punct d e vedere științific
este necesar să avem în permanență sensul exact al termenilor pe care îi utilizăm și să spunem la ce
fel de motricitate sau mișcare ne referim.
Motricitatea este ansamblul funcțiilor care asigură menținerea posturii și execuției mișcări lor
specifice ființelor vii ; ea este gândită în opoziție cu funcțiile de recepție și senzoriale.
Dicționarele definesc motricitatea drept „capacitatea de a se/te mișca; funcție a mișcării”.
Fiziologic este ansamblul funcțiilor biologice care asigură mișcar ea, la om și animal.

101 În familia acestui termen îi aflăm și pe cei de „ motor, motrice (adj.): 1. Care produce o
mișcare, Care o transmite; 2. Se spune despre un nerv sau mușchi care asigură motricitatea unui
organ; (S.) 2. Aparat care transformă în energie mecanică alte forme de energie.” și de motilitate:
„Aptitudine de a efectua mișcări spontane sau de reacție, ale ființei vii”.
În câmpul motricității se disting:
– motricitatea reflexă (complet independentă de voință);
– motricitatea voluntară (în care fiecar e gest este gândit înainte de a fi efectuat. Termenul ține
mai ales de limbajul fiziologic decât de cel psihologic (Didier, 1994, p. 180);
– motricitatea automată (în care voința nu intervine decât pentru a declanșa o succesiune de
mișcări automatizate: mers ul, înghițirea etc.).
Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemnează funcția care asigură relațiile cu
ambianța materială și socială și care are drept suport periferic musculatura striată. La ora aceasta,
literatura științifică preferă termenul de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul informațiilor
senzoriale în declanșarea, conducerea și adaptarea mișcărilor.
Principala delimitare între motricitate și mișcare este făcută în literatura de specialitate.
Mișcarea este noțiunea centrală pentru mu lte științe, ca biologia, fiziologia, psihologia și toate cele
care se ocupă de mișcarea umană. În acest caz, arată Bos și Mechling (1987, în Worterbuch..) vom
considera „ în conceptul de motricitate caracteristicile neurocibernetice, care înglobează, de
asemenea, factorii subiectivi și ai conținutului conștiinței” , în timp ce mișcarea este caracterizată
ca „o modificare a locului masei corporale umane în spațiu și timp, văzută din exterior ca un
proces obiectiv” (Gutewort & Pohlmann, 1966). „Astfel, disting em clar și precis, pe de o parte,
ansamblul tuturor proceselor de conducere -reglare și de funcționare, iar pe de altă parte, rezultatul
lor, cu multiplele dimensiuni, pe care le are mișcarea” (Morhold, 1965).
J. Pailhous și M. Bonnard (1999 p. 592) afirmă că, în general și restrictiv, motricitatea
desemnează o funcție care organizează relațiile cu ambianța și are ca suport periferic musculatura
scheletică. Termenul de senzorimotricitate subliniază tocmai rolul informațiilor senzoriale în
declanșarea, mențin erea și adaptarea mișcărilor. Motricitatea ar trebui să fie denumită mai curând
senzorimotricitate („sensorimotricite”).
Din cauză că nu se pot examina în mod independent funcțiile și procesele motrice în raport
de situații și de subiecți, se recurge la fo losirea combinației de termeni ca „senzorimotricitate" și
„psihomotricitate".
Senzorimotricitatea pune accentul pe raportul reciproc dintre controlul senzorial
(informațiile simțurilor tratate ca stimuli) și elementele sistemului motor. Psihomotricitatea, din
contră, pune accentul pe reglarea psihică a motricitatii. Ea consi deră motricitatea ca fiind reglată și
condusă în mod deosebit de factori subiectivi, ceea ce a condus la afirmarea influenței pozitive a
mișcării asupra sănătății și la dezvoltarea unui câmp specific de aplicații terapeutice în psihiatrie și
ortopedagogie (Bos & Mechling, 1987, p. 427).
Datorită importanței crescute pe care o are în aceste domenii și în educația motricitatii la vârsta
de creștere, termenul de psihomotricitate este adesea înțeles ca o programare a activității. Ca și termenul
„sensumotorik” (din literatura germană – Ungerer), psihomotricitatea pune accentul pe partea însemnată
a conștiinței, plasând pe primul plan procesul percepției și unitatea dintre percepție și mișcare. În acest
context se explică înainte de toate legătura reciprocă dintre aspectele cognitive, afective și mdtor ii sub
forma circuitelor de reglare intricate ierarhic în acțiunea motrică, prin mijlocirea Unității TOTE ( Test
Operation Test Exit – Miller/ Gala nter/Pribram – bucla de reglare cibernetică a comportamentului, prin
punerea în relație a informației de intrare cu imaginea și cu realizarea). Problema motrică solicită o
strategie de acțiune, ținând seama de faptul că nu se poate vorbi despre motricitate fără să se considere
baza cognitivă a ei, în special percepțiile (Haywood, 1993).
Act, act corporal
Act: „1. Orice acțiune umană adaptată unui scop, cu caracter voluntar sau involuntar și
considerat ca un fapt obiectiv și realizat: act instinctiv, volunta r, act de bunătate, de bravură. Psih:
Trecerea la act: realizarea unei tendințe, a unei dorințe impulsive, până acum reținută. 2. Decizie,
operație destinată să producă un efect de drept”. (Larousse 1999).

102 Din punct de vedere psihologic, actul este cea mai simplă unitate structural -funcțională din care
sunt formate operațiile, acțiunile, întreaga activitate psihică și comportamentală. (U. Șchiopu, 199 7).
Dacă în limbaj fonemele sunt cele mai mici unități, în motricitate actemele și gestemele sunt
componente ale actului motric. „Actul motric, descompus în acteme, ocupă un loc primordial în
structurarea cunoașterii și ordonarea ei în spațiu și timp, dar mai ales cunoașterea și recunoaștere a
propriului eu biologic, prin intermediul pivotului său concret care es te corpul" (C. Păunescu, 1977, p.
117). Actele au mecanisme și structuri diferite, multe dintre ele fiind considerate sinonime cu
acțiunile sau chiar activitățile. Totuși, considerându -le în simplitatea lor structurală și, uneori,
intențională, vom deosebi actele reflexe, ca răspunsuri motrice predeterminate, la anumite stimulări;
actele psihic elementare – motorii sau mentale; actele voluntare, caracterizate de P. Popescu -Neveanu
(1978) ca acte psihocomportamentale care dispun de autoreglaj verbal și se de clanșează ca urmare a
unei decizii. În acest caz, actul voluntar vizează un scop formulat și dirijat conștient, fiind anticipativ.
Actele motrice, care sunt componentele elementare ale exercițiilor fizice sau activităților
corporale, sunt, de asemenea, con duse și reglate conștient, în vederea obținerii unui efect de ordin
somatic, fiziologic, psihologic sau manifest -performanțial.
M. Richelle consideră actul ca unitate de comportament, izolabilă în fluxul continuu al
conduitelor, având funcție de adaptare s au de slujire a unei trebuințe (mișcările, cuvintele). Se
disting acte preparatorii și acte consumatorii, de satisfacere a unor trebuințe.
„Actul apare ca acțiune (subl ns.), intervenție a subiectului orientat de prefigurarea mintală a
unui scop, în succes iunea spontană a evenimentelor și proceselor naturale, vizând o anumită
schimbare în sfera realului” (Gorgos, 1987,1, p. 150). Raportarea actului la intenționalitate și str ategie
ne conduce la definirea „actului voluntar" care este „componentă a activități i voluntare, având o
desfășurare internă sau externă și dispunând de autoreglaj verbal care se declanșează în urma unor
decizii, vizează un scop formulat conștient și implică efort voluntar" (Paul Popescu -Neveanu, 1978).
Vom continua în altă parte tema con stituirii și desfășurării activiții voluntare a omului. (M. Epuran,
Motricitate și psihism. În curs de apariție)
Terminologic este greu de stabilit diferența dintre act și acțiune sau activitate. Astfel, în
vocabularul nostru sunt diferite sintagme: act au tomat, act compulsiv, act deliberat, act deturnat, act
habitual, act inconștient, act imperativ, act imperios, act impulsiv, act medical, act reflex, act s ocial,
act voluntar. În vocabularul curent se folosesc și termeni ca acte de binefacere, acte gratuit e, acte
ratate etc., cele mai multe având conotații de comportamente complexe.
Polisemia termenului „act” permite receptarea mesajului, așa cum autorul a intenționat să -1
transmită. Astfel, lucrarea clasică a lui H. Wallon, „De la act la gândire” furnizeaz ă un univers de
acte, activități și fapte deosebit de variate, unele foarte complexe, care condiționează și susțin
formarea intelectuală a individului. Putem spune, deci, că actul voluntar constă în esență din
orientarea spre atingerea unui scop, din deciz ia și programarea execuției unei acțiuni. Judecăm sau
apreciem axiologic faptele unui subiect după orientarea actului voluntar, și nu după cum se
desfășoară, biomecanic și fiziologic, mișcările sau acțiunile. Numai când dorim să stabilim nivelul
performanț ei, facem judecăți de valoare asupra acurateței, adecvării sau altor caracteristici spațiale,
temporale sau de forță ale mișcărilor și ale acțiunilor. Din toate acestea putem conchide că actul n u
trebuie înțeles numai ca „element constitutiv” al unui compl ex comportamental, ci drept o
componentă orientată electiv și selectiv a acestuia. într -o ierarhie a componentelor complexe –
anticipative -creative ale omului vom distinge, de la simplu la complex: actul, acțiunea, activitatea.
Componentele structurale vor f i mișcările: reflexe, înnăscute, mișcările voluntare -învățate și
orientate electiv spre scopuri conștiente, între acestea din urmă fiind incluse și cele cu caracter
inovator, creator. Un rol deosebit îl deține, în execuția actelor voluntare, autoreglajul v erbal.
Gest și gesteme
Ansamblul mișcărilor cu caracter proiectat, de comunicare și expresie constituie paralimbajul.
Gestica este ansamblul mișcărilor voluntare, uneori și involuntare, care realizează, alături de mimi că,
forma nonverbală a comunicării (Go rgos, II, p. 264, 265). Autorii de limbă franceză din domeniul
psihologiei și chiar al activităților corporale folosesc cuvântul „geste", pentru a desemna o acțiun e sau
o mișcare, chiar dacă sensul propriu este de „mișcare a corpului, mai ales a mâinii, br ațelor, capului,

103 purtătoare sau nu de semnificație" (Le petit Larousse, 1993). Guillet, Genety și Brunet -Guedji (1980)
prezintă studiul „gesturilor motrice" din punct de vedere biomecanic, cinematografic, kinantropologi c,
electromiografic, fiziologic -muscu lar și nervos, ergonomie.
Un sens particular este acordat de Ursula Șchiopu (1970, p. 163) gestului profesional, pentru
caracteristici ale activităților orientate spre scopuri productive, spre deosebire de reacții sau mi șcări. În
limba română, gesturile au semnificație de comunicare paraverbală sau morală: gesturi frumoase,
gesturi obscene, gesturi amenințătoare etc. Există și o subdisciplină a „limbajului corpului sau a
gesturilor" așa cum N. Vaschide a elaborat un studiu clasic asupra „Psihologiei mâinii” , iar I.G. Duca
(1990) a scris un eseu reușit despre gestica și caracteristicile mâinilor politicienilor din perioad a
interbelică. Problema comunicării prin mișcare (kinezia) este discutată în lucrarea menționată mai s us.
Gesteme sau kineme. Între gestem ș i gest, diferența poate fi uneori foarte mică: flexia
degetului arătător este gestem, dar este și gest, atunci când înseamnă chemare, „vino aici!”; un ast fel
de gest se mai numește și kinemorfem.
Scopul gestului motric poate avea numeroase aspecte: poate f i de exprimare a unei mișcări
sau de manipulare a unui obiect, vizibil sau. invizibil, apropiat sau îndepărtat. Nu reținem aici de cât
distincția dintre morfocinezii sau mișcări morfocinetice (mișcări declanșate de un model intern) și
topocinezii sau mișcăr i topocinetice (mișcări dirijate spre o țintă spațială), în măsura în care ele ne
arată legătura dintre spațiu și motricitate, evidențiind rolul reprezentărilor spațiale în planifica rea și
controlul mișcării.
Topocineziile sunt mișcări orientate spațial; amplitudinea și direcția mișcării sunt
determinate de poziția obiectelor în spațiu. Apucarea cu mâna, capturarea prăzii de către animalul
de pradă sunt numai exemple. Proiectul este aspațial și activitatea motrică este în slujba acestui
proiect spațial.
În morfocinezii, situația este alta: forma gestului este obiectul însuși al activității subiectului,
proiectul privind însăși mișcarea, spațiul nefiind decât suportul mișcării. Scrierea, de exemplu, es te
activitate morfocinetică.
Se poate observa că în cele d ouă tipuri de activități rolul proceselor cognitive în planifi carea și
controlul mișcărilor este complet altul: informațiile senzoriale care servesc acestui control sunt
diferite, mai centrate asupra spațiului corpului, pentru morfocinezii, mai centrate a supra ambianței
externe, pentru topocinezii. Se vede aici o inversare a legăturii cognitive între spațiu și motricit ate,
chiar dacă gestul produs este identic; trebuie luate în considerație condițiile care preced declanșa rea
mișcării (cf. Pailhous și Bonna rd, Larousse, 1999, p. 592).
Actele motrice
Actele motrice sunt expresia cea mai simplă a reacțiilor adaptative ale individului În
situațiile concrete în care el se află, din necesitatea dialogului cu natura, cu alții sau cu sine. Ele vor
constitui „materi alul de construcție” al acțiunilor care urmăresc efect adaptativ, precis, concret.
Uneori actele motrice sunt numite și „gesturi motrice” sau „gesteme”, în analogie cu fenomenele
care constituie cele mai mici unități ale limbii. Actele motrice sunt studiat e în mod deosebit de
biomecanica, cercetarea analitică oferind indicații pentru creșterea eficienței lor.
Acțiunile motrice
Acțiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care răspund rezolvării unei sarcini imedi ate.
Ele constituie conținutul activității , fiind grupate, dozate, modificate, în funcție de situațiile concrete
în care se află individul. De exemplu, aruncarea la poarta de handbal este o acțiune care se
integrează în sistemul activității de joc; acțiunea aceasta are însă caracteristici tehnice (detalii de
execuție, procedee specifice, individualizate), care vor depinde de situațiile din teren create de
adversari și parteneri.
Acțiunile motrice constituie domeniul de studiu al „tehnicii”, al pedagogiei speciale a
domeniului nostru (didactica educ ației fizice și sportului). Cunoașterea mecanismelor acțiunilor, a
structurii și dinamicii lor conduce la perfecționarea execuțiilor, la îmbunătățirea procesului de
învățare și desăvârșirea gestului motric. Toată psihologia și metodica învățării și perfecț ionării
tehnicii și tacticii se sprijină pe progresele înregistrate de studiul biomecanic și metodic -pedagogic
al acțiunilor elevului sau sportivului.

104 Activitatea
Activitatea este ansamblul acțiunilor desfășurate de om după anumite strategii, cu mijloace
adecvate, în vederea atingerii unui scop propus. În domeniul educației fizice și sportului, activităț ile
sunt de ordin psihologic, pedagogic, sociologic: activitate de învățare, antrenament, concurs, timp
liber etc. Ele se pot desfășura individual sau în gr up; activitatea este efectuată de antrenor, sportiv,
arbitru, elev ș.a. În general, activitatea este constituită din conduita individului sau echipei, ex primată
în acțiuni și acte motrice și desfășurată intenționat, inteligent, după strategii exersate (alg oritmi,
deprinderi) sau create spontan (rezolvări euristice). Cercetarea activităților globale ale individul ui sau
grupului (de exemplu, strategiile de rezolvare a unor situații tactice, conținutul și dozarea mijloa celor
antrenamentelor, relațiile interind ividuale în cadrul grupului ș.a.) se efectuează cu metodele specifice
disciplinelor psiho -pedagogice și sociologice și, în orientarea propusă, prin tehnicile specifice
investigației domeniului nostru. Tehnicile actografice, movografie, poligrafice sunt cel e mai adecvate
studiului unor astfel de fenomene.
Activitățile motrice
Prin definiție, activitățile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregătire și
desfășurare; ele sunt sinteze de tip sistemic, cuprinzând acțiuni și mișcări subsumate o rientării structurii
proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia și mai ales ramurile aplicate interdisciplinare ale acest ora
studiază astfel de fenomene sintetice care constituie conduitele generale ale subiecților angajați î n
activitățile corporale ludice , agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O mare dezvoltare au
luat-o studiile cu privire la algoritmii de învățare -predare, la mecanismele interacțiunii umane în
grupurile constituite pentru activități specifice, la strategiile conduitelor tact ice etc. Cititorul va înțelege
desigur că este foarte dificil, dacă nu imposibil, de trasat limite pre cise de demarcație între aceste forme
de manifestare a conduitei umane. Oricum, complexitatea biomecanica (numărul de legături în lanțul
cinematic, dific ultatea mișcării), complexitatea psihologică a acțiunilor și activității, ca și scopul urmărit
de cercetător vor determina alegerea celor mai potrivite tehnici de studiu.
Istoria s tudiului mișcărilor umane nu este prea îndelungată, căci acesta a putut fi î nceput abia
când s -au întâlnit și alăturat cunoștințele de mecanică cu cele de biologie și mai apoi cu cele de
antropologie și psihologie.
În epoca Renașterii, geniul lui Leonardo da Vinci (1452 -1519) – desenator, anatomist,
sculptor, arhitect, inginer, sc riitor și muzician – s-a aplecat și asupra unor fenomene miraculoase,
pentru vremea aceea, și anume zborul păsărilor, concepând mecanisme pentru realizarea zborului
mecanic. El a scris: „Marea pasăre își va lua zborul și omul, desfășurând aripile ei, va um ple lumea de
uimire” (citat de C. Gheorghiu, p. 13). Se știe că Leonardo da Vinci a imaginat elicopterul, a inven tat
elicea și parașuta, ceea ce 1 -a consacrat ca precursor al aviației moderne.
Sfârșitul secolului al XlX -lea marchează primele cercetări cu c aracter kinematic în domeniul
mișcării animalelor și oamenilor. La Palo Alto în Statele Unite ale Americii, în anul 1878, E.G.
Muybridge realizează o primă descompunere a galopului unui cal, prin fotografii succesive făcute cu
24 de aparate de fotografiat declanșate de firele pe care le rupea calul.
Figura 1 Kinograma galopului calului, realizată de E.G. Muybridge (din J.P. Bovet, 1991)

Studiul zborului păsărilor, al locomoției calului și al mișcării altor ființe s -a preocupat și pe
Etienne Jules Marey (1 830-1904) care poate fi considerat pe drept cuvânt părintele biomecanicii și
al cinematografiei. În anul 1981, el a realizat primele conofotograme. J.E. Marey inventează pușca
cronofotografică, aplicație a tehnicii cronografiei la cercetarea locomoției omu lui și animalelor.
Profesor de istorie naturală la College de France, Marey creează numeroase aparate și dispozitive
pentru înregistrarea grafică și cinematografică, cu sensibilitate și precizie remarcabile, a

105 fenomenelor fiziologice (circulația și respira ția) și a actelor motrice.
Marey este precursorul cinematografiei. În 1882 realizează fotografierea, pe plăci fixe și
mobile, a mișcărilor oamenilor și animalelor. Tehnica cronografiei a adus însemnate contribuții la
cunoașterea caracteristicilor mișcărilo r umane și este utilizată și astăzi în studiile biomecanice, din
sport în special. În capitolele următoare vom avea ocazia să arătăm și alte tehnici pentru studiul
mișcării umane.

ANALITIC ȘI SINTETIC ÎN STUDIUL ACTELOR ȘI ACTIVITĂȚILOR MOTRICE
Interdi sciplinaritate
Activitatea umană este obiect de studiu pentru numeroase științe și discipline științifice,
începând cu filosofia și terminând cu kinesiologia. Corpul uman și mișcările sale au fost analizate încă
din cele mai vechi timpuri, mărturie stând a tât operele de artă, cât și diferitele descrieri cu caracter
anatomic pe care le -a înregistrat cultura umană de -a lungul secolelor.
În domeniul activităților corporale, modalitățile de organizare a acțiunilor, strategiile de
conducere a lor ca și detaliile tehnice care asigură eficiența maximă a gestului motric sunt de o
deosebită însemnătate, studiul lor constituind nucleul de bază al științei noastre.
Dezvoltarea unor tehnici de investigație eficiente, de mare finețe și cu randament superior
celor vechi a permis cunoașterea mai detaliată a „mașinii umane", a mecanismelor funcționării sale și,
de aici, o mai bună și precisă dirijare a activității și modalităților concrete de desfășurare a ei.
Filmarea cu viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici ș i a dispozitivelor electroni ce de –
control al stimulilor, de înregistrare a reacțiilor și de prelucrare a răspunsurilor fac din analiza
mișcărilor o știință în toată puterea cuvântului. În ultimele decenii, tehnicile electronice au înlo cuit
dispozitivele m ecanice sau electromecanice tradiționale (pe care le confecționau artizanal
cercetătorii). În zilele noastre, un astfel de cercetător trebuie dublat de specialistul în electron ică, în
tehnici avansate de recoltare în timp real a evenimentelor (mișcări, acț iuni, activități) și de prelucrare
rapidă a informațiilor astfel obținute. Demersul a devenit astfel, interdisciplinar.
Biomecanica este mult angajată, căci studiază sistemul mișcărilor corpului uman, efi ciența
acțiunilor motrice – ca sistem de mișcări, t ransformarea mișcărilor în acțiuni motrice. Ea utilizează datele
mecanicii, biologiei, anatomiei și ale unor științe, pentru analiza și sinteza sistematică a mișcări lor
integrate. În literatura franceză, studiul biomecanic al motricității umane se numește „cinesiologie”.
Ergonomia oferă domeniului „atitudinea” și tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii la o m și a
omului la muncă. Economicitatea mișcării și confortul activității sunt determinante în obținerea
performanței și productivității. În afara domeniului activității de muncă, multe din principiile ergonomice
își găsesc aplicarea în antrenamentul și concursul sportiv, precum și în construcția aparatelor și u tilajelor
sportive. Fiziologia și psihologia furnizează temeiurile conducerii nervoa se, adaptării la efort, coordonării
și dirijării conștiente a mișcărilor. „Modelul” cibernetic și biomecanic al mișcării este un elabora t al
sistemelor muscular, nervos și psihic al individului. În sfârșit, pedagogia apli cată la gestul motric studiază
deplina adecvare a actului motric la scop, condiții externe (ambianță, situații) și condiții interne
(particularități individuale ale subiectului).
În final, profesorul sau antrenorul este acela care urmărește desăvârșirea actelor motrice, le
construiește și le apreciază după o sumă de criterii, nu întotdeauna deplin conștientizate, dar cu
rădăcina în principiile interdisciplinare care stau la baza conducerii acestor acte.
Tehnicile moderne s -au dezvoltat mai departe în direcția kinesiologiei (ca disciplină de sinteză
în domeniu – cf. S.J. Hoffman & Harris C.J., 2000; D.V. Knudson & C.S. Morrison, 2002), a
fiziologiei neuro -musculare și, în general, a neuroștiințelor, care realizează astăzi cele mai fine analize
ale activităților corporale și ale componentelor lor, pătrunzând în intimitatea proceselor reglatorii ale
mișcărilor și care alcătuiesc „tehnica” gesturilor și mișcărilor.
Analiza de tip biomecanic este, în mod firesc, continuată și completată cu studiile mai
cuprinzătoare, sintetice și sistemice asupra acțiunilor și activităților.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice – componente ale metodei observației –

106 dublate de filmare, înregistrare sonoră și prelucrare pe calculator, servesc pe cercetătorul care îș i
propune o cunoaștere cât mai obiectivă a manifestărilor „omului total”.
În capitolele următoare, cititorul va găsi informații despre metode și tehnici de cercetare a
mișcărilor, acțiunilor și activităților, tehnici mai vechi, cu caracter istoric și tehnici moderne. Primele
au caracter informat iv-cultural, secundele au caracter metodic și metodologic, de orientare practică,
dar, așa cum am spus, acestea necesită colaborare interdisciplinară și dotare pe măsură.
Din cele spuse până acum se poate schița scopul sau obiectivele investigației științi fice a
activităților și acțiunilor motrice.
Analitic, în afara studiilor fundamentale ale biomecanicii, fiziologiei neuro -musculare,
biochimiei, psihomotricității, studiul mișcărilor elementare și al acțiunilor va urmări cunoașterea și
perfecționarea tehni cilor celor mai eficiente de execuție a lor. De aici, valoarea practică a acestui
studiu pentru procesul de instruire și antrenament, atât în ceea ce privește cadrul kinesiologic car e
stă la baza formării deprinderilor tehnice, cât și al aspectelor de indi vidualizare, în raport de
caracteristicile somatice, psihomotrice și de personalitate. Sintetic, tot așa, făcând abstracție de
cercetările de ordin sociologic, pedagogic și psihologic, studiul activităților va releva strategiil e
tactice optime de operare în diferite situații și condiții, structura cea mai favorabilă a „orchestrației”
acestor activități în vederea obținerii ran damentului maximal.
Pornind de la studiul caracteristicilor motricitatii individului, obiectivate în măsurări
standardizate, vom pu tea infera asupra unei însemnate părți a capacității sale de performanță, asupra
capacității motrice, ca sinteză originală, personală (pe plan motric) a elementelor de ordin eredita r-
biologic în unire indisolubilă cu efectele instrucției și autoeducației. Considerăm că am înțeles
suficient aspectele generale ale conceptului de mișcare specifică lui „homo se movens”, angajat în
activități corporale foarte diferite.
Pentru completarea acestui capitol vom încerca să explicăm punctul de vedere adoptat în
legătu ră cu măsurarea și evaluarea mișcărilor specifice domeniului nostru.
Clasificarea mișcărilor
Dacă în comunicarea umană folosim un număr limitat de foneme, din care realizăm mo –
nologul, dialogul, poezia, drama și încă altele, cu semnificații din cele mai di ferite, în dome niul
motricitatii numărul morfemelor sau gestemelor este cu mult mai mare, comunicarea non -verbală și
„melodiile cinetice” căpătând numeroase funcții și forme de exprimare, infinite, ca număr.
Literatura științifică și metodică cuprinde și încercările de clasificare și caracterizare a
mișcărilor pe care, atunci când sunt bine învățate, le numește deprinderi și care, la rândul lor, su nt de
mai multe feluri, cele mai familiare fiind deprinderile motrice și psihice, tehnice, tac tice și de
autoreglare.
Activitățile practice de „educare a fizicului și de educație prin fizic” au în vedere diferitele
forme de manifestare a mișcărilor corporale. Literatura de specialitate oferă următoarea clasi ficare a
mișcărilor fundamentale, fie că le prezintă ca atare, fie ca deprinderi care trebuie for mate, în tabelul
1 este prezentată o sinteză a tipurilor de mișcări, tipuri care oferă și sugestii pentru direcțiile
cercetării în domeniu.
Clasificarea mișcărilor fundamentale:
(Dauer et al. 1986; Gallahue, 1993; Siedentop et al., 1984)
Locomotorii De manipulare De stabilitate
Mers Aruncare Aplecare
Alergare Prindere întindere
Săritură Lovire Răsucire
Țopăire Blocare întoarcere
Tropotire Izbire Legănare
Târșire Voleibolare Rostogolire
Lunecare Conducere Aterizare
Cațăr are Rostogolire (a mingii) Oprire
Fandare Transportare Eschivare

107 Galopare Driblare Echilibrare
Săltare
Observație: Avem tendința de a privi „mișcarea” ca deplasare, schimbare de loc sau poziție.
Trebuie să avem în vedere că în domeniul activităților corporale de toate genurile avem componente
în care latura comportamentală este inhibată, procesul central nervos fiind „ascuns”, „mișcare zero” .
Menținerea poziției inițiale sau a poziției de start, fixarea poziției la încheierea unui exerci țiu, pauzele
de nemișcare în anumite situații sau exercițiile de nemișcare și liniște pe care le -a recomandat Măria
Montessori în jocurile copiilor (1936, p. 148), pozițiile preparatorii -preoperatorii, pânda, jocul
„statuile”, toate și încă multe altele fa c parte din conceptul dialectic al mișcării/nemișcării active.
În acest tabel, de la stânga la dreapta, se trece de la parametrii complecși la elementari. Cei
din prima parte sunt definiți în mod calitativ, în timp ce următorii pot fi definiți fie calitati v, fie
cantitativ. În final, se vede cum primii pot fi cuantificați pe baza analizei și sintezei complexe d e tip
matematic, computerizat (F. Merni).
Caracteristicile mișcărilor
Din punctul de vedere al analizei calitative și/sau cantitative, știința face e forturi deosebite
pentru stabilirea unei liste de caracteristici, în care principiile logice ale clasificării și descr ierii să
fie prezente. Pentru acest aspect s -au elaborat numeroase modele, de la cele care exprimă
caracteristici și parametri din punct d e vedere biomecanic, mai ales, la cele complexe, care au în
vedere ansamblul mișcărilor, cuprinse în „capacitatea motrică”.
Analiza calitativă și cantitativă
În analiza mișcării se utilizează, fiind necesar să se coordoneze, două axe teoretice.
Prima , privește mișcarea ca un răspuns la solicitările mediului extern (reflexele la nivelul
cel mai ele mentar);
A doua o privește ca o producție autonomă având drept scop să stăpânească și chiar să
transforme ambianța.
În perspectiva integrativă a motricitatii, m ișcările „reacții” și mișcările „acțiuni” sunt strâns
articulate în comportamentele adaptative (Pailhous și Bonnard, 1993, p. 592 -593).
Din punct de vedere fenomenal, analiza mișcării urmărește cel puțin două obiec tive:
descrierea și explicarea ei. Bineî nțeles că este vorba de mișcările corporale, pe care le găsim drept
componente ale acțiunilor și activităților respective, în joc, sport, recreație etc. Pe primul plan vom
găsi descrierile prin care se prezintă diferitele forme de mișcare. O astfel de desc riere, la vedere, a
căpătat denumirea de fenografie (Kiphard). Până la descrierea biomecanică, descrierea fenografică
va prezenta caracteristicile spațiale și temporale ale mișcărilor, așa cum sunt ele evaluate de
observatorul mai mult sau mai puțin pricep ut în așa ceva. O situație deosebită întâlnim în instruirea
motrică, atunci când profesorul descrie mișca rea sau mișcările pe care elevii trebuie să le execute și
să le învețe, ca formă, direcție, întin dere, viteză, energie etc. Evident că descrierea est e însoțită de
explicație și demonstrație, dublate toate de posibile utilizări de materiale ilustrative. Filmul sau
imaginile video sunt tot înregistrări fenografice.
Analiza biomecanică (numită și analiză kinesiologică) merge mai departe, prin cele două
genuri de studiu: cinematica și cinetica. Cinematica este acea parte descriptivă a mecanicii care
studiază caracteristicile temporale și spațiale ale mișcărilor (făcând abstracție de masă și de forț ele
care le produc), și anume: traiectoria (lungimea), trans lația, unghiul, durata, viteza, accelerația, viteza
unghiulară și accelerația unghiulară. Denumirea și aprecierea componen telor mișcărilor constituie
analiza calitativă, iar numărarea și măsurarea lor, analiza cantitativă. Cinetica realizează analiza
cauzală a mișcării, cu considerarea interacțiunii forțelor care produc sau modifică mișcarea: masa,
greutatea, forța, impulsul, momentul forței, prin studiul staticii (echilibrului) și al dinamicii (m ișcarea
produsă de forțele care nu se echilibrează) (cf. Bar ham, 1978, p.6).
Nu mai este nevoie să vorbim despre relația calitate -cantitate în cercetarea fenomenelor sau
proceselor din domeniul nostru. Metodele descriptive și ca racteristicile analizei calitative sunt
folosite de profesori și antrenori, chiar dacă „măsoară” performanțe. Analiza tehnicii sau a strategiei
tactice (intenții, decizii, realizare) este calitativă. Când se folosesc tehnici foto sau video, tot o astfel
de analiză se rea lizează. „Traducerea” imaginilor prin programe speciale de calculator d ublează

108 analiza calitativă cu analiza cantitativă. Când zicem analiză înțelegem proces de evaluare, nu numai
de numărare sau scalare.
Analiza cantitativă a mișcării este domeniul de excelență al biomecanicii. Așa cum am mai
spus, profesorul sau antrenorul poate realiza astfel de analiză, asociindu -se cu un biomecanician și
informatician, dispunând de o logistică performantă. Pentru a ne face o imagine a unor direcții de
cercetare în domeniul acesta reproducem, în tabelul nr. 3, tematica ma nualului de „Kine matică”,
elaborat de binecunoscutul VI.M. Zatsiorski.
Tematica studiului mișcării umane
1. Geometria cinematică a mișcării umane: Pozițiile și deplasările corpului uman
2. Geometria kinematică a mișcării umane: Postura corpului
3. Cinematici diferențiale ale mișcăr ii umane: Viteza lanțurilor cinematice; Accelerația
lanțurilor cinematice; Controlul vitezei mișcării
4. Geometria și cinematica articulațiilor
5. Cinematica diferitelor articulații: piciorul, glezna, genunchiul, șoldul, umărul, cotul,
încheietura mâinii, articu lațiile mâinii, articulația temporomandibulară. Zatsiorsky, V. M.,
Kinematics of Human Motion. Champaign, IL, Human Kinetics, 1998
Aria de investigație
Încercăm să redăm, în tabelul alăturat, unele dintre obiectivele studiului în domeniul
activităților și acțiunilor corporale. Distingem, pe o dimensiune, subiectul uman cu condițiile și
caracteristicile mișcărilor sale, iar pe alta, diferitele modalități de manifestare a acestor mișcăr i în
situații variate.
Menționăm caracterul intenționat dominant al aspec telor fenomenologice ale mișcării
umane, cele mai accesibile profesorilor și antrenorilor. Nu trebuie să pierdem din vedere
complexitatea acestei mișcări, privită global, în care sunt introduse elementele de ordin biologic, ele
însele foarte complexe și va riate (de la mecanisme biochimice, neuro -fiziologice, antropologi ce, de
adaptare la ambianță și efort la mecanismele psihice reglatorii de finețe, la interinfluențele socia le,
culturale). Pe alt plan se evidențiază punctele de vedere diferențiale, de vârs tă, sex, nivel de
sănătate, obiective educaționale, performanțiale și terapeutice, precum și punctele de vedere ale
ciberneticii și tehnologiilor de vârf.
Domeniile de cercetare a comportamentului bio -psiho -socio -motric uman sunt: subiectul,
activitățile, acțiunile și mișcările, care pot fi analizate, studiate, interpretate din mai multe puncte de
vedere.
Domeniul comportamentelor care pot fi cercetate:
SUBIECTUL
A. Evoluții individuale:
– solitare – planorism, parașutism, scufundări
– succesive – gimnastică, patinaj artistic, atletism -sărituri, schi -coborâre, slalom și
sărituri,
– paralele – atletism, înot (curse pe culoare), tir
– opozitive – box, lupte, scrimă
– cu aparate ca mijloc de deplasare, ca suport pentru mișcare, ca element performanțial
(planor, schiuri, bârnă, floretă, suliță etc.)
B. Evoluții în cuplu
– coordonat – canotaj
– cooperant simultan – patinaj perechi
– cooperant alternativ – tenis -dublu
C. Evoluții în grup (echipă)
– coordonat – canotaj
– simultan – parașutism
– contra echipă – fără contact direct: volei ; – interactiv opozitive: baschet, handbal,
fotbal, rugby, hochei (cu contact direct)
D. În condiții de mediu

109 – sol, apă, aer – atletism, înot, planorism
– altitudine – alpinism
– iarnă -vară – schi, golf
E. Caracteristici individuale (numai cele legate de „mișca re”)
– tip somatic
– caracteristici ale sistemelor: muscular, nervos central, cardiorespirator etc.
– psihomotricitate
– capacitatea de performanță
– capacitatea de efort
– capacitatea psihică
– capacitatea de refacere
– capacitatea motrică (analitic) – viteză, rezistență , coordonare, forță, mobilitate,
elasticitate, echilibru
– condiție fizică (fitness)
– capacitatea de învățare și progres
– particularități în execuții (stil personal).
ACTIVITĂȚILE
A. Aspectul global:
– lecție școlară
– antrenament
– concurs
– joc
– timp liber (divertism ent)
– camping, caravane turistice
B. Aspectul operațional
– învățare – dezvățare – transfer
– predare, evaluare
– perfecționare (supraînvățare)
– strategii tactice și decizionale – în învățare, în aplicare practică (concurs)
– stereotipii – creativitate
– terapie prin mișcare
C. Aspectul metodic
– conținut
– dozare
– durată
– varietate: adecvare, eficientă
D. Aspectul psiho -pedagogic
– ambiantă educațională
– activism, motivație
– interes
– efort și oboseală
– comunicare și interacțiuni profesor -elev, între elevi, integrare socială și s portivă (în
activitate și grup)
ACȚIUNILE
A. Aspectul global
Tehnica gestului motric (tehnica în sport și în alte activități corporale):
– tehnica mersului și alergării
– tehnica săriturilor
– tehnica aruncărilor
– tehnica conducerii propriului corp în situații de osebite (gimnastică)
– tehnica conducerii aparatelor și mașinilor (mânuire, pilotare, manevrare)
Caracteristici ale deprinderilor, ca tehnici perfecționate prin exersare:

110 – deprinderi fine – declanșarea focului în tir (echilibru, ochire)
– deprinderi intermediar e – aruncarea liberă la coș
– deprinderi mari – evoluții în gimnastică, schi, lupte etc.
– capacitate operațională, decizie, creativitate.
B. Aspectul analitic
• caracteristici și parametri biomecanici ai
– formei,
– structurii și
– eficienței acțiunii;
• idem în p rivința:
– coordonării și corectitudinii,
– vitezei,
– forței și
– spațiului acțiunii.
MIȘCĂRILE
A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteză și accelerație)
– spațiale (deplasare, traiectorie)
– temporale (momentul de timp, durata, tempoul, ritmul)
– temporale -spațiale (viteza, viteza unghiulară, accelerația)
B. Caracteristici dinamice (cauze care determină sau modifică mișcarea corpurilor)
– inerțiale (masa, momentul de inerție)
– de forță (statică, dinamică, distanță de contact externă, internă, constantă, variab ilă)
– aplicații la biomecanica: forța de gravitație, de inerție, de rezistență a mediului, de
reacție a reazemului, de tracțiune musculară, de contracție pasivă. Pe alt plan, al
gândirii metodologice, studiul mișcării umane va înregistra date de ordin canti tativ și
calitativ despre varietatea comportamentului individual sau colectiv, ca răspuns la o
serie întreagă de întrebări care verifică o ipoteză sau provin din nevoia de cunoaștere.
Elemente ale analizei comportamentului
ÎNTREBĂRI CANTITATE CALITATE COMP ORTAMENT
– ce – număr de elemente – combinare – creator
– cum – număr de acțiuni – coordonare – stereotip
– cât, când – număr și tip de acțiuni, – precizie, agilitate – autocondus
– în ce situații – viteză – corectitudine – heterocondus
– cu cine – tempo, ritm – estetică – învățat
– contra cui – frecvență – varietate – supraînvățat
– etc. – forță – eficiență – fair-play
– energie – cooperare – agresivitate
– spațiu etc. – etc. – etc.
Două puncte de vedere asupra studiului mișcărilor și componentelor performan ței sportive
Studiul motricitatii de tip sportiv necesită o bază teoretică suficient de coerentă care să
orienteze corect, de la început, orice investigație ce se dorește completă.
La ora actuală nu ne putem declara satisfăcuți de stadiul în care se află t eoria mișcării. Astfel
stând lucrurile, la modelul propus de noi mai înainte vom alătura încă două puncte de vedere care
privesc „componentele mișcării” sau ale „performanței motrice” și care vizează, în același timp,
măsurarea și evaluarea eficienței comp ortamentului specific.
A. Primul punct de vedere: J.R. Thomas & J.K. Nelson stabilesc o singură categorie de
măsurări căreia i se subsumează toate celelalte domenii sau componente. Schematic, acest punct de
vedere se prezintă astfel:
Măsurări psihofiziolog ice
1. Măsurarea condiției fizice (physical fitness)

111 – măsurări cardiorespiratorii (V02 max.) prin alergări pe diferite distanțe sau contra
timp (12 minute, de ex.);
– măsurarea forței și anduranței prin probe de laborator și probe de teren (flotări,
tracțiuni etc.);
– măsurarea flexibilității;
– măsurări corporale (greutate, densitate, strat adipos etc).
2. Măsurarea parametrilor psihomotrici
– măsurarea puterii;
– măsurarea vitezei mișcării și a timpului de reacție;
– măsurarea agilității (viteza și schimbarea de direc ție);
– măsurarea echilibrului;
– măsurarea kinesteziei;
– măsurarea coordonării.
3. Măsurarea comportamentului motric
– modelele mișcărilor de bază (aruncări, loviri, sărituri);
– teste pentru deprinderi sportive;
– măsurări de laborator (urmărirea conturului, stabil ometru, timp de anticipare,
chinezimetrie, tapping).
4. Măsurări biomecanice:
– prin cinematografie, traductori, electromiografie.
5. Măsurări observaționale
– de tip actografic, direct, la vedere sau video. (Thomas & Nelson, 1985, p. 271 -288)
B. Al doilea pun ct de vedere: D.R. Kirkendall, JJ. Gruber & R.E. Johnson detașează trei
domenii ale măsurării motrice:
– componentele dezvoltării motrice;
– condiția motrică și fizică;
– deprinderi sportive.
Pentru primul domeniu, autorii citați prezintă schema de mai jos prin care evidențiază
componentele „dezvoltării motrice”, definită ca un rezultat al însumării condiției fizice, con diției
motrice și funcționalității reacțiilor, sensibilității, percepției și răspunsurilor motorii.

BAZELE ANALIZEI MIȘCĂRILOR; TEHNICI Șl INST RUMENTE PENTRU
ANALIZA MIȘCĂRILOR
Caracteristici și parametri
Studiul oricăror fenomene este calitativ și cantitativ. Calitatea este însușirea specifică
oricărui proces și fenomen, deosebindu -l pe acesta de altele. Ea se exprimă sub forme diferite, unele
din acestea putând fi cuantificate.
Una dintre cerințele principale ale proiectării și organizării cercetărilor este aceea de a defini
exact ce anume urmează să se cerceteze. Fiecare obiect sau fenomen prezintă un set de în sușiri sau
calități proprii. Vom considera caracteristici ale lucrurilor și fenomenelor pe care le studiem acele
însușiri, particularități, trăsături, calități care sunt distinctive și constituie specificul acesto r lucruri sau
fenomene. Cercetătorul va trebui să desprindă prin analiză lo gică acele caracteristici pe care le supune
analizei și să le exprime în definiții operaționale, pentru a păstra pe tot parcursul investigației unitatea
orientării (respectarea principiului logic al identității).
În cercetarea activităților și acțiunilor v om întâlni situații în care diferențele dintre fenomenele
observate sunt de ordin calitativ, aprecierea noastră făcându -se prin descrieri care uneori se exprimă și
în note, notele fiind însă stabilite arbitrar, scala de notare putând fi oricând modificată. Astfel, evoluția
unui patinator sau gimnast se face prin apreciere și transformarea impresiei tehnice și artistice în note
(de la 1 la 6 și de la 1 la 10, de exemplu). Tot așa apreciem în calificative sau note comportarea
tehnico -tactică a unui jucător de fotbal sau priceperea și obiectivitatea unui arbitru. Coordonarea,
ușurința, eleganța, continuitatea ș.a. sunt caracteristici ale mișcărilor, care pot avea grade difer ite, dar
a căror apreciere este făcută după criterii precis formulate, cât mai obiectiv (cel puțin în intenție) de

112 către specialiști. Capacitatea de apreciere exactă a caracteristicilor mișcărilor, de către evaluato ri sau
specialiști, se dobândește prin exercițiu și studiu, așa cum am subliniat acest lucru în metoda
observației. În domeniul n ostru de activitate comportamentul este alcătuit din deosebit de multe
manifestări (fenomene) care au frecvență mare (care se repetă de nenumărate ori) sau care, exprimând
performanțe, pot fi măsurate în sistemele metrice existente.
Înregistrarea cantitati vă (frecvențe, valori motrice sau performanțe) conferă domeniului
nostru precizia pe care o asigură apoi prelucrarea matematică și statistică și, în general, îi confe ră
încrederea pe care o dă indicatorul măsurat obiectiv. Vom putea prelucra statistic și g rafic (tabele,
indicatori statistici, grafice de situații și evoluții) majoritatea actelor și acțiunilor care se re petă; vom
stabili relații cauzale deterministe sau probabiliste, vom putea interveni în pregătirea subiecților
pentru a „dirija” cauzalitatea și probabilitatea. De exemplu, înregistrarea numărului de pase,
caracteristicile lor și înlănțuirea cu alte acțiuni ne va permite să caracterizăm o echipă și o mani eră
de joc. Performanțele din atletism, natație, haltere, tir sunt precis măsurate în timp, spațiu, forță,
puncte, ele putând fi oricând comparate cu altele. De aici și posibilitatea ca pentru astfel de
„evenimente” să avem tabele de recorduri – de la mondiale și olimpice, la locale și personale.
Vom denumi deci parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate în
unități de măsură. Cercetătorul domeniului are deci un vast câmp de investigație. Cu atenție și
exigență, el va trebui să asigure o cât mai mare obiectivitate aprecierii pe care o face asupra
caracteristicilor acțiu nilor și mișcărilor, să -și fixeze criterii exacte de evaluare, cunoscând că de
multe ori indicatorii calitativi sunt hotărâtori pentru performanță.
Direcțiile analizei mișcărilor
Kinesiologie, cinematică, cinetică
Domeniul mișcărilor umane este studiat în principal de biomecanica, pe baza principiilor
mecanicii, adaptată la ființa vie. În ultimele decenii s -a impus conceptul și disciplina kinesiologiei. Ca
disciplină științifică, kinesiologia studiază activitatea corporală în toată complexitatea ei, din m ultiple
puncte de vedere fundamentale: filosofic, psihologic, pedagogic, biofizic (fiziologic, biomecanic),
igienic (S.J. Hoffman & J.C. Harris, (2000). Sub denumirea de „Kinematics”, cunoscutul cercetător
V.M. Zatsiorski (1998), dezvoltă aspectele de ordin cinematic ale mișcării umane.
A. Analiza calitativă
Analiza calitativă prezintă două aspecte majore:
1. Analiza nominală, de identificare și numire a componentelor mișcării. Diferențierea
mișcărilor constă din stabilirea unui sistem de termeni care constit uie nomenclatura, pe baza căruia
se face recunoașterea și identificarea unei mișcări, așa cum există ea.
Analiza aceasta este posibilă datorită clasificării realizate într -un domeniu anume al
mișcărilor umane.
În biomecanică, în descrierea mișcărilor, se f olosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic,
circular etc. Pentru această analiză, cercetătorul -observator trebuie să fie abilitat.
2. Analiza evaluativă continuă analiza nominală pentru a diferenția mișcările între ele după
anumite caracteristici, ma i mult sau mai puțin prezente sau importante. Clasificarea sau ordonarea
după o caracteristică dată de un sistem de valori reprezintă acest tip de analiză – analiză criterială.
Termeni comparativi: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt utilizați frecvent în analiza
evaluativă. Arbitrajele din patinaj, gimnastică, sărituri în apă sunt exemple.
Adăugăm aici și scalele ordinale care indică numărul de ordine al sosirii sportivilor într -o
cursă, după valoarea lor (Nr. 1 pentru primul, Nr. 2 pentru al d oilea etc.).
B. Analiza cantitativă
Prin analiza cantitativă se înțelege stabilirea mărimii variabilelor (caracteristicilor)
mișcărilor. Variabilele mișcărilor sunt cuantificate fie prin operații de numărare, fie de măsurare.
După cum am mai arătat, când c antitățile pot fi descrise prin numărare, ele se numesc discrete, iar
când nu pot fi descrise prin numărare se numesc continue. Cinematica este acea parte a
biomecanicii care se ocupă cu caracteristicile temporale și spațiale ale mișcărilor, făcând abstrac ție
de forțele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mișcărilor sunt în principal:
traiectoria, unghiul, timpul/durata, viteza, accelerația, viteza unghiulară și accelerația unghiular ă.

113 Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forțele care produc sau
modifică mișcarea. Mărimile caracteristice sunt: masa, greutatea, forța, impulsul, momentul forței.
Variabilele cantitative ale mișcărilor umane cum sunt durata, spațiul și forța pot fi expri mate
în unități S.I. (Sistemul Internațional), dar poate fi măsurat ca viteză de deplasare (s/t) cu ajutorul
vitezometrului, care exprimă cantitatea sub formă continuă, ca trecere progresivă de la o valoare la
alta. Din variabilele cantitative, de bază se derivă altele ca viteza, accele rația, energia etc.
C. Analiza observațională
Denumim astfel analiza realizată de cercetător a „performanțelor reale", a comportamen tului
în condițiile firești ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau sălii. Cea mai simplă tehn ică
de analiză es te observarea fenomenologică, pe baza simțurilor văzului și auzului, prin care este
apreciată execuția unuia sau mai multor subiecți, de exemplu, corectitudinea unui procedeu tehnic
sau modul de organizare a unei acțiuni tactice. Nevoia de cuantificare îl obligă pe cercetător să
utilizeze o tehnică de înregistrare și măsurare.
Tehnica fenografiei prezintă forma mișcării, așa cum este ea percepută și obiectivată și prin
tehnica cinematografiei sau video. Este o analiză a structurii mișcării, a caracteristici lor figurale și
dinamice ale formei acesteia din punctul de vedere al calității ei. Modelul vizual pe care cercetăto rul
îl are din studii și experiență este fundalul pe care se proiectează ceea ce percepe actual și pe ba za
căruia se face evaluarea eficienț ei, randamentului și abilității.
Pentru o analiză cât mai bine structurată, cercetătorul întocmește liste de control după care
sunt grupați itemii observației: scopurile generale ale activității, sarcinile concrete ale observaț iei,
structurile secvențiale ale mișcărilor și modalitățile de coordonare dinamică, cele mai frecvente greșeli
care se produc, factorii interni și externi care influențează sau determină comportamentul motric et c.
D. Analiza pe baza înregistrărilor
Obiectivitatea observației este asig urată de înregistrările cât mai specifice realizate cu
aparatură și dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice ș.a.) Jerry N. Barham numește
instrumente software tabelele, protocoalele și graficele de înregistrate (la vedere, inclusiv
formularele de tip actografic sau movografic), tabelele de evaluare, testele creion -hârtie, precum și
„software routines” – consemnele după care se administrează sau se folosesc acestea, și instrumente
hardware toate dispozitivele, aparatele și instalațiile care obiec tivează – înregistrează sau măsoară –
caracteristicile de tot felul ale mișcărilor.
Pentru diferitele tehnici care studiază mișcarea umană se folosesc în mod curent termeni ca
fotografie și cinematografie (cu diferite variante ca ciclografie, cinegramă, cr onogramă, kinogramă)
movografie, actografie, dinamografie, spidografie etc.
E. Analiza pe baza „reducției” și a prelucrării datelor.
Reducția este transformarea datelor inducției în aserțiuni cu caracter „amplifiant”, gene –
ralizator. Datele recoltate trebu ie transformate, grupate, sintetizate, condensate, pentru a putea fi
folosite mai bine în vederea ameliorării teoriei, prin generalizare, și a practicii, prin aplicații de
recomandări dovedite ca semnificative (inclusiv din punct de vedere statistic).
„Mot oscopia”, „motografia”, „fenografia”, filmarea stroboscopică, înregistrările pneumatice
sau electronice sunt considerate ca făcând parte din tehnicile de „motodiagnostic” (Kiphard)
Motologie, motografie, fenografie
În dorința firească de a găsi expresiile cele mai apropiate și sugestive care să designeze o
disciplină, activitate sau fenomen, cercetătorii propun diferiți termeni – mai mult sau mai puțin
inspirați. Astfel, în literatura științifică germană au apărut acești termeni, pe care colegii lor e nglezi ,
americani sau francezi nu -i asimilează decât parțial.
Motologia este o denumire nouă pentru o știință orientativă spre studiul personalității și care
are ca obiect motricitatea umană ca unitate funcțională a percepției, trăirii, a gândirii și acțiuni i
(după Kiphard, subl. ns.). Ea cuprinde, ca domenii potențiale, studiul dezvoltării motrice (geneza
mișcării), tulburările motorii (patologia mișcării), diagnosticul motor și terapia prin mișcare.
Motografia este metoda de înregistrare a mișcărilor sub formă de trasee (urme), urme
luminoase în tehnici ca:
– stereo -motografie (motografie spațială); fotografie în trei dimensiuni cu camere montate în

114 paralel sau cu dispozitiv stereo; sisteme radar cu ultrasunete și laser;
– motogrammetrie, prin asocierea motografiei cu foto -grammetria, pentru studiul accelerației
de-a lungul unei curbe în cele trei dimensiuni;
– tehnica infraroșu, razele infraroșii neinfluențând vederea persoanelor;
– imagini instantanee pentru prelucrare imediată (Baum).
În țările de limbă engleză sau f ranceză, tehnicile curente de analiză a mișcărilor sunt
denumite cronofotografice.
Fenografia (după Kiphard) are ca obiect studiul mișcării așa cum este ea realizată (forma
mișcării) și cum se prezintă direct observației, fiind obiectivată prin metode cin ematografice.
Scopul este analiza structurii și vizualizarea caracteristicilor figurale și dinamice ale formelor
motrice și calităților lor.
Este necesar să subliniem faptul că analiza mișcărilor nu poate fi considerată completă și
satisfăcătoare dacă nu a re în vedere cel puțin trei aspecte sau principii:
– aspectul funcționai (biochimic, fiziologic, psiho -fiziologic, senzorimotric, neuromotric);
– aspectul psihologic (com portamentul ascuns, „covert” și comportamentul vizibil, deschis,
„overt”, cu componentel e lor motivaționale și decizionale) și
– aspectul sociologic -cuitural, chiar dacă cel care realizează analiza este un tehnician interesat
de „dinamica gleznei în bătaia la săritura în lungime”. El trebuie, să aibă în vedere
condiționarea gesturilor motrice d e către întregul sistem de factori determinanți ai
performanței (grupați de noi în „cei 4 A ai performanței – Aptitudini, Atitudini, Antrenament
și Ambianță – Epuran, 1990), sportivul fiind un „om”, un sistem integral.
Lista instrumentelor, dispozitivelor și aparatelor utilizate pentru analiza mișcărilor
umane, din punct de vedere kineziologic și pedagogic (actografic)
1. Instrumente pentru analiza mecanică
a. pentru măsurarea lungimilor:
– roata de măsurare
– compasul
– banda metrică (tip croitorie și ruleta)
– metrul de lemn
– compasuri antropometrice
– goniometre:
– raportor
– flexometre
– goniometru manual
b. pentru măsurarea timpului:
– cronometrul, cronograful
e. pentru măsurarea forței:
– dinamometru palmar
– dinamometru pentru picioare și spate
– cablu tensiometric
– ergometre, platforme dinamometrice și dinamografice pentru măsurarea lucrului
mecanic
2. Instrumente pentru analiza eficienței:
a. Teste de performanță:
– pentru viteza de locomoție
– pentru viteza de mișcare a obiectelor exterioare (aruncarea mingii de oină, serviciul
la tenis)
– pentru distanța realizată: – în săritură orizontală – lungime, triplu salt,
– în săritură verticală
– prin locomoție în timp dat
– de aruncare a obiectelor exterioare
– pentru forța folosită (greutatea împinsă, trasă, ridicată, înregistrată cu dina mometrul)

115 – pentru calitatea și precizia mișcărilor:
– prin numărare (procentaje de scor): număr de încercări, număr de puncte
– prin măsurare – distanța față de țintă (baschet)
– pentru dificultatea performanțelor (gradul de,dificultate la sărituri de la tram bulină,
exerciții de gimnastică sportivă)
– clasamente și procentaje la concursuri și turnee.
b. Tabele și grafice de înregistrare:
– numărarea frecvenței unei mișcări (acțiuni, driblinguri la baschet)
– localizarea acțiunii (de unde se execută o aruncare, unde pătrund loviturile pe spațiul
porții)
– lungimea traseului parcurs de sportiv pe teren într -un timp anumit
– eficienta acțiunilor – procentajul reușitelor la baschet.
Foile de arbitraj din unele jocuri sunt documente utile pentru o astfel de analiză. Cercetăto rul
își construiește însă și instrumente (protocoale, tabele, machete de teren etc.) care să servească
scopurilor concrete ale investigației.
c. Scalele de evaluare și măsurare (au fost prezentate la cap. 8, „Măsurarea")
3. Instrumente fotografice și cinem atografice
a. Pentru recoltarea datelor:
1. Pentru fotografia statică:
– aparate de luat vederi cu anexe: lentile, fulger electronic, reflectoare; aparate de luat
vederi digitale și video – DVD.
– echipamente de prelucrare
– echipamente de proiectare
2. Pentru f otografierea în mișcare (cinematografie):
– aparate de luat vederi (pe 16 mm, 35 mm), cu anexe: lentile, baterii, reflectoare,
generatoare de timp, fulgere electronice multiple
– echipament de proiectare
3. Video și televiziune, „videografie”
cameră de luat ve deri
video -recorder și video -player pentru înregistrare și redare
monitor video sau TV, dublate de înregistrări audio, devenit astfel „multimedia"
b. Pentru sintetizarea (reducția) datelor:
1. Sistem de digitizare
– pe bază de „creion -hârtie"
– conturul mișcăr ii, al corpului sau „punct și linie" pentru analiza tehnicii prin
proiectarea imaginilor pe hârtie
– digitizare electronică, prin folosirea unui convertor A/D (analogic/digital care
transformă fiecare punct al imaginii de pe monitor sau proiecție de film, în cifre din
sistemul axelor de coordonate, cu ajutorul calculatorului.
4. Instrumente electronice pentru analiză
a. Pentru recoltarea datelor
De regulă, un sistem electronic de recoltare a informațiilor asupra mișcării este alcătuit din:
1. dispozitive de capt are
2. traductori care transformă mărimile fizice în semnale electrice
3. un amplificator sau reductor de mărime a semnalelor
4. un poligraf pentru vizualizarea datelor:
– ergogoniometru cu traductor de tip potențiometru
– electrodinamometru, pentru forță și torsiuni c u traductori piezoelectrici
– electrocronoscop pentru măsurarea timpului
– electrocalorimetru pentru măsurarea lucrului mecanic și energiei
– ergometru;
– covor rulant;

116 – bicicletă ergometrică;
– scăriță;
– analizator de gaze.
b. Pentru sintetizarea datelor
Se folosesc aceleași tehnici ca și pentru înregistrările cinematografice. Calculatoarele
electronice pot fi conectate cu dispozitive traductoare, amplificatoare, digitizoare, furnizând
automat rezultatele măsurărilor sau testărilor (cf. J.N. Barham, 1978).

Unități de măsură pentru datele cinematice:
Parametri cinematici Prescurtat Unități S.I.
Timp T Secunda
Poziție
Coordonate rectangulare (2D, 3D) x, y, (z) Metru, metru, metru
Polare (2D) r,e Metru, radian
Cilindrice (3D) r, 9, z Metru, radian, metru
Sferice (3D ) p,e,<t> Metru, radian, radian
Deplasare liniară S Metru
Viteză liniară V Metru/secundă (m/s)
Accelerație liniară A Metru/secundă la pătrat (m/s2)
Deplasare unghiulară E Radian (rad)
Viteză unghiulară Co Radian/secundă (rad/s)
Accelerație unghiulară -a Radian/sec. la pătrat (rad/s2)
Parametri și tehnici biomecanice:
Domeniul Parametri Tehnici
Proprietățile fizice
ale segmentelor Centrii articulațiilor, centrii
masei, momentele inerției Norme, ecuații de regresie, modele, măsurări
discrete
Cinemati că Timp, deplasare, rapiditate,
accelerare, încordare Cronometre, aparate de măsurare, filmare
(plană și tridimensională, electrogoniometre
(plane și 3D), accelerometre, potențiometre,
praguri, proprietăți aparate foto optice
simulare pe computer etc.
Cinetică (dinamică) Forță, impulsuri, distribuția
presiunilor, tensiune Traductori de presiune, traductori de forță
(piezoelectrici, piezorezistivi, ceramici,
manometre), platforme de forță, filmare
plană și 3D
Proprietăți electrice
și electromecanice pragur i, proprietăți contractile,
structură musculară, activitate,
succesiune Modelare, EKG, E.M.G., tehnici anatomice
(disecție, microscop electronic etc.)

Kinograma
Sursa bibliografică: Mihai Epuran, Metodologia cercetării activităților corporale, FEST,
Bucu rești, 2005., pg. 326 -328
Kinograma este o succesiune de momente ale unui act motrice, numărul lor fiind dat de
durata acestui act și de frecvența cadrelor pe secundă. Ea se realizează cu aparate fotografice tip
„Robot”, cu motor mecanic (cu arc) sau elec tric și care permite luarea a 6 8 imagini pe secundă, sau cu
aparate de luat vederi (cinematografice), cu frecvența cadrelor de 16, 24, 32, 64 imagini pe secundă .
De regulă, fotografierea sau filmarea se face pe peliculă de 35 mm pentru ca măririle
fotogra fice să permită o analiză exactă a parametrilor și caracteristicilor execuției. (In anii '60 ai
secolului trecut s -a folosit peliculă de 16 mm care permitea proiecția în sistemul de televiziune, nu

117 prea utile pentru realizarea copiilor cadru cu cadru, pent ru analiza kinesiologică).
Kinogramele cu destinație metodică nu pun prea multe probleme tehnice. Ele pot fi făcute
„din mână!; alegerea fotogramelor care vor fi copiate este la latitudinea celui care le folosește.
Cele cu destinație științifică trebuie să îndeplinească anumite cerințe tehnice, altfel prelu –
crarea nu este completă și are valoare limitată. Fără să intrăm în detalii, vom aminti unele dintre
aceste cerințe:
– frecvența cât mai mare a cadrelor, cu timp de expunere între 1/500/sec și 1/1000 sec,
corespunzătoare repeziciunii actelor sau acțiunilor urmărite;
– unghi de filmare adaptat genului acțiunii (uneori se utilizează 2 -3 camere așezate în unghiuri
diferite);
– cameră așezată pe trepied, cu posibilitate de rotire în plan orizontal sau vertical;
– fond contrast cu subiectul filmat;
– repere, grile, indicatori, pe baza cărora să se poată măsura distanțele parcurse de subiect (sportiv ,
obiect), astfel confecționate și calculate, încât să permită corecția erorii de paralaxă:
– cronoscop care permite afișaj viz ibil pe fotogramă, în cazul când camera de luat vederi nu se
deplasează prea mult, și care va indica foarte exact durata fiecărei faze a actului filmat. (Unele
camere au încorporat dispozitivul de timp, pus în acțiune de un cronoscop electronic.)
„Lupa de timp”. În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat ve deri,
cu câteva mii de imagini pe secundă. În sport, 300 sau 500 imagini pe secundă permit o analiză
convenabilă a dinamicii mișcărilor observate. Timpi de expunere recomandaț i pentru diferite
mișcări umane (Kundson & Morrison, 2002, p. 207).

Figura 14.22

Activitatea Timpul de expunere
Mers 1/60 sec.
Ridicări din așezat 1/60 sec.
Lansarea bilei, la popice 1/60 sec.
Joc de baschet 1/100 sec.
Săritura în înălțime 1/100 se c.
Jogging 1/100 la 1/200 sec.
Alergare rapidă 1/200 la 1/500 sec.
Prindere/lovire la baseball 1/500 la 1/1.000 sec.
Lovirea mingii de fotbal 1/500 la 1/1.000 sec.
Tenis 1/500 la 1/1.000 sec.
Golf 1/1.000 sec.
Prelucrarea imaginilor de film. O copie pozitivă a filmului sau o kinogramă poate fi oricând
proiectată pentru studiul direct, vizual. O „citire” mai îndelungată se poate face la masa de montaj sau
la aparatul de proiecție, filmul fiind făcut „buclă”. Pentru studiul tehnic și biomecanic se recu rge la
anumite procedee de prelucrare, atunci când nu se dispune de posibilități tehnice avansate:
– copie, mărită, pe hârtie, cadru cu cadru, în vederea analizei detaliate a caracteristicilor de
spațiu și timp a execuției;
Kinograma (cu cadre selectate)
(Praga, Ustredni skola CSTV. 1963)

118 – proiectarea la aparatul de citit m icrofilmul, copierea conturului și a reperelor, apoi studiul
detaliilor;
– proiectarea pe ecran sau hârtie albă, măsurare și studiu în condiții de mărire accentuată a
imaginii;
– proiectarea succesiunii de imagini pe același suport – conturogramă (posibilă îns ă numai
pentru anumite execuții);
– proiectarea filmului cadru cu cadru și alcătuirea ciclogramei (dacă filmarea s -a efectuat cu
„marcarea” subiectului);
– efectuarea calculelor duratelor, accelerațiilor, spațiului, pe baza transformării diferitelor
elemente a le imaginilor în mărimi temporale și spațiale sau determinarea acestora după
diagramele rezultate din prelucrarea filmului.

119 8. EFORTUL ȘI OBOSEALA ÎN ACTIVITĂȚILE DE MIȘCARE

8.1. Activitatea motrică în condiții de efort.
8.2. Activitatea motrică și obose ala.
8.3. Restabilirea în activitatea motrică.
8.4. Capacitatea de efort.

ACTIVITATEA MOTRICĂ ÎN CONDIȚII DE EFORT ȘI OBOSEALĂ

1. Activitatea motrică în condiții de efort
Activitatea motrică este strict dependentă de efort. În funcție de solicitările med iului intern
sau extern activitatea motrică se caracterizează printr -un comportament eficient adaptat condițiilor
în care se desfășoară.
Se știe că mișcarea implică în primul rând voința de a o executa și implicit un efort care se
realizează cu un consum de energie mai mare sau mai mic. Astfel, putem să spunem că:
Efortul reprezintă o conduita a persoanei care îl realizează, fiind însumarea unor acțiuni
de mobilizare, concentrare și antrenare a resurselor fizice și psihice.
Efortul este o conduită conștie ntă sau inconștientă, care depinde de capacitățile de
reglare și autoreglare cu scopul depășirii unor obstacole de diferite naturi, sau de autodepășire.
Ca urmare, efortul nu trebuie analizat doar din perspectivă biologică, ci trebuie înțeles ca un
fenome n complex, rezultat al unității bio -psiho -sociale a omului și a conceptului de activitate și acțiune.
Efortul este un proces complex de adaptare la mediu și condiții interne sau externe cu
scopul de a învinge solicitările care vin din partea acestuia și ar e ca rezultat dezvoltarea
morfofuncțională și psihică a individului.
Stimulii care acționează asupra activității omului se materializează în orice modificare ce se
produce în mediul natural sau social, ca și în mediul intern, provocând organismului stări de
excitație, organismul trebuind să răspundă la acestea într -un mod eficient.
Din punctul de vedere al efortului implicat, stimulii care determină actele și acțiunile
motrice pot fi : lungi, scurți, înalți, continui, fracționați, constanți, aritmici, ster eotipi, conjuncturali,
preciși etc. Fiecare din acest tip de stimuli determină stări și niveluri de adaptare specifice.
Efortul depus în cazul activităților motrice are rolul de ameliorare morfo -funcțională și
psihică astfel încât potențialul organismulu i să fie optimizat și să poată face față într -un mod eficient
stimulilor. Ca urmare, procesul de adaptare constă în interacțiunea dintre reacțiile de tip
homeostazic ale mediului intern, cu cele manifestate la stimulii naturali sau artificiali, spontani sa u
programați din mediul extern. Adaptarea poate fi de două feluri: pe termen lung sau pe termen scurt.
În cazul adaptării pe termen lung se produc modificări genetice la nivel celular.
Efortul implicat în activitatea motrică se caracterizează prin mărime, orientare și caracteristici.
1.1. Mărimea efortului
Mărimea efortului poate fi observată, măsurată și analizată din exterior, cât și din interior
prin reacția complexă a organismului.
Caracteristicile efortului privit din exterior sunt : specificitate (in fluențată de tipul de
activitate motrică), volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate și complexitate, care
condiționează modificările funcționale, structural -motrice și morfologice sau plastice, ca reacții
complexe de adaptare.
Specificitatea stim ulilor este determinată de caracteristicile lor și de reacțiile provocate, în
raport cu un anumit tip de activitate motrică. Specificitatea este influențată și de caracteristicile
individuale precum vârstă, sex, evoluție personală și condițiile de mediu .
Specificitate este influențată în mod deosebite de structura motrică care selecționează
grupele musculare și pârghiile necesare realizării acțiunilor motrice. Durata solicitării, tipul de
acțiune neuro -musculară, metabolică, solicitarea structurilor osteo -tendinoase sunt alte aspecte ;pe
baza cărora se pot stabili diferite grade de specificitate ale structurilor.
Volumul efortului reprezintă cantitatea totală de activitate motrică desfășurată în anumite

120 condiții date. Diferite aspecte ale activității motrice, distanțele, repetările, greutățile ridicate, durata
activității, reprizele, starturi etc. sunt caracteristici după care se apreciază, volumul efortului. În
procesul de evaluare complexă a activităților motrice, de mare importanță sunt unitățile de măsură
folosite care prin extensia acordată lor pot forma imagini reale, veridice sau false. De exemplu:
numărul de zile de activitate devine nesemnificativ în condițiile în care nu sunt fixați și alți par ametrii
ca: tipul de activitate, structura mișcărilor, gra dul de solicitare ele.
Volumul efortului este extrem de important de cunoscut, deoarece oferă imaginea mărimii
efortului și departajarea lor în funcție de tipul de efort.
Durata stimulului, reprezintă timpul cât acesta acționează de sine stătător sau în se rii, în cadrul
diferitelor activități. Durata acțiunii stimulului în unele situații este egală cu durata mișcării. În cele mai
dese cazuri însăși mișcarea, cu încărcăturile și restricțiile ce se impun, constituie stimul (antren ament,
recuperare ele). De ma re importanță este ca durata excitației și intensitatea să fie, optime.
Diversitatea stimulilor este reprezentată atât de ansamblul valorilor diferite ale stimulilor
(mai ales ca intensitate și durata) dar și de varietatea actelor și acțiunilor motrice ut ilizate.
Densitatea stimulilor, se obține prin raportarea timpului de efectuare a unui efort și pauzele
acordate. Micșorarea pauzelor va determina o intensificare a proceselor funcționale și metabolice deci
o scădere a capacității de efort. Densitățile mic i asigură refacerea de la o repetare la alta, în timp ce
densitățile mari (determinate de pauze scurte) produc fenomenul descris mai înainte.
Frecvența stimulilor este determinată de numărul activităților motrice programate sub
diferite forme de organizare (lecții, ședințe etc.) în care sunt programați diferiți stimuli. Este
important ca între lecții de diferite intensități să existe pauze bine stabilite, astfel încât stimu lii să -și
păstreze eficiența. Meller și Melerowilz,1968, în urma unor cercetări efect uate referitoare la
reacțiile la efort, au constatat că un antrenament scurt și intens, efectuat o dată sau de două ori pe zi,
este mai eficient decât unul plasat la intervale mai mari, cu aceeași sarcină.
Intensitatea efortului se definește ca fiind canti tatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea
de timp adică numărul de acte și acțiuni motrice efectuate într -un timp dat și reprezintă factorul cel
mai important de progres în dezvoltarea capacității de performanță.
Intensitatea este factorul care permite aprecierea efortului în trepte pornind de la valorile
mici, medii, submaximale și maximale.
Trebuie făcută o diferență între intensitatea efortului , care reprezintă caracteristica travaliului
prestat de către subiecți, independentă de posibilitățile acesto ra și intensitatea solicitării dată de
prețul plătit de organism pentru a efectua efortul programat .
Pentru măsurarea intensității efortului se folosesc valorile consumului maxim de oxigen
(VO2 max) și se calculează echivalentul mecanic al acestuia. În dom eniul sportului intensitatea este
apreciată prin viteza de execuție, viteza de deplasare, tempoul de desfășurare a luptei sau acțiunil or
tehnico -tactice etc.
Complexitatea efortului reprezintă numărul acțiunilor motrice efectuate simultan în timpul
unei a ctivități motrice
Complexitatea unui sistem sau element apare ca fiind determinată de numărul substructurilor
constitutive și mai ales de densitatea (saturarea) relațiilor informaționale ale sistemului. Numărul și
diversitatea actelor motrice, aparatele și sistemele organismului, ce intră în activitate, procesele
biochimice și sursele energetice determină complexitatea efortului. Aceasta permite a aprecia
comuniunea dintre activitatea motrică, substratul morfo -funcțional și psihic ca un sistem sinergic
sui-generis.
Pentru o analiză completă a efortului este nevoie de o perspectivă internă, prin cunoașterea
reacției complexe a organismului la activitatea motrică desfășurată. Pentru a realiza aceasta este
nevoie de cunoașterea reactivității neuro -musculare, a frecvenței cardiace, frecvenței respiratorii, a
consumului de oxigen, a cantității de acid lactic etc.
Se observă o legătură foarte puternică între reacțiile interne și manifestările externe, care se
modifică de la o activitate motrică la alta și de la u n individ la altul, în funcție de condițiile mediului
ambiant. Realizarea aceluiași efort ca volum si intensitate provoacă reacții diferite, în diverse
momente ale zilei sau stadii de antrenament, în condiții de oboseală sau odihnă etc.

121 1.2. Orientarea efo rtului
În realizarea oricărei acțiuni motrice declanșată ca urmare a activității neuromotrice este
implicată participarea simultană a sistemelor anaerob și aerob cu diferite ponderi, generând energia
pe baza căreia se desfășoară efortul.
După cum se știe, mușchiul răspunde stimulului nervos printr -o contracție, energia necesară
acesteia fiind furnizată de ATP (acidul adenozintrifosforic) care își transferă un radical fosforic unui
receptor și se transformă în ADP (acidul adenozindifosforic) și energie.
Rezerva de ADP și ATP conținută în celulele musculare este de aproximativ 6 mmol/kg de
mușchi umed (Keull -Doll-Keppler, 1969) și este suficientă 2 -3 secunde.
Pentru a permite continuarea efortului, ATP -ul este extrem de rapid înlocuit prin rezervele
celulare de CP (cretin fosfat) care, se situează în jurul a 20 -30 mmol/kg. Această resinteză imediată
permite, grație fosfaților bogați în energie (ATP și Cp), un timp de lucru de maximum 20 secunde.
Mobilizarea energiei disponibile în primele 7 secunde este num ită faza alactacidă care se
desfășoară fără formarea de lactat, respectiv glicoza anaerobă. În eforturile de scurtă durată, gluc oza
provenită din glicogenul muscular și hepatic este degradată pe două căi: calea directă (Embden.
Meyerhof) care duce la acidu l piruvic și lactic și calea laterală, sau a pentozelor care interesează mai
puțin contracția musculară, căci este în mod esențial hepatică și mai puțin energetică.
Când catabolismul glucidic (degradarea glucozei în CO2 și H2O, concomitent cu eliberarea,
de energie și ATP) se efectuează în anaerobioză cum este cazul efortului fizic moderat, se formează
în principal acid piruvic.
În cazul eforturilor anaerobe, când nevoia de oxigen, dictată de exercițiile intense, depășește
nivelul aprovizionării cu oxigen, se acumulează acid lactic, ca urmare a epuizării glicolizei
anaerobe. Acest moment este numit prag anaerob și apare atunci când datoria de oxigen depășește
60-80% din consumul maxim de oxigen.
Capacitatea anaerobă depinde de:
– conținutul combinațiilor c are furnizează energia în procesele anaerobe;
– activitatea enzimelor intracelulare;
– mecanismele compensatorii, care mențin echilibrul intern al organismului;
– adaptarea țesuturilor la modificările intense ale mediului.
Acidul lactic și acidul piruvic sunt în echilibru, ei nu diferă decât prin prezența 02 (piruvic)
și, H2 (lactic), trecerea, de la unul la celălalt, efectuându -se datorită unui transportor de hidrogen,
numit NAD (nicotin -amid -adenin -dinucleotid). Când anaerobioza este "suficientă", de exemplu în
faza de odihnă, oxidarea acidului lactic este posibilă, NAD își recuperează hidrogenii și asigură
transformarea în acid piruvic eliberând și 3 ATP.
Ultima parte a glicolizei este cea menită să elibereze o cantitate mai mare de energie, ea
efectuându -se intracelular la nivelul mitocondriilor, deci se consumă oxigen și este vorba de faza
aerobă. Acidul piruvic se unește cu coenzima A pentru a forma acetilcoenzima A, poarta de intrare
în ciclul Krebs și placa turnantă a celor trei catabolisme: glucidic -lipidic- protidic. Acest ciclu este
în mod,deosebit energetic și deci, foarte important în contracțiile musculare, deoarece el furnizeaz ă
15 ATP pe moleculă de oxaloacetat și 30 ATP pe moleculă de glucoză în decursul ciclului Krebs
eliberarea de energie se fa ce treptat, la fiecare treaptă existând un transfer de hidrogen și eliberare
de ATP, iar la capătul lanțului se sintetizează apa.
Este important să se cunoască sursele de energie, respectiv ponderile proceselor aerob –
anaerobe, pentru a putea concepe progra me de pregătire care să ducă la creșterea acestora. Astfel,
planificarea unor stimuli intensivi, dinamici și de scurtă durata (sarcini maximale) dezvoltă
capacitatea coordinativă intra și intermusculară, mușchiul adaptându -se prin creșterea secțiunii
trans versale a fibrelor sale și implicit a forței de contracție. Paralel, crește și capacitatea metabolic ă
anaerob alactacidă, prin mărirea depozitelor musculare ATP și CP dar și prin sporirea activității
enzimei numită creatinkinază.
În cazul utilizării unor stimuli intenși, dar care necesită forță și rezistență anaerobă lactacidă,
ca și în cazul exercițiilor de forță și rezistență -viteză, se produce o ameliorare a capacității anaerob
lactacide solicitate inițial, prin creșterea rezervelor intramusculare de glicogen și a căilor enzimatice

122 anaerobe necesare producerii lor. Amplificarea acțiunii enzimei glicolitice NAD+, contribuie la
sporirea vitezei și la mărirea cantității de glicogen oxidat în acid lactic, de unde rezultă că ener gia
ATP derivată din acidul la ctic crește și duce la o îmbunătățire a performanței în activitățile ce depind
în mare măsură de acest sistem energetic.
Folosirea stimulilor extensivi, care solicită rezistență aerobă, determină creșterea rezervelor
intramusculare de glicogen și grăsimi c a reacție de răspuns specific al mușchiului. Aceste rezerve,
prin enzimele de transformare aerobă îmbunătățesc nonspecific și activitatea sistemelor funcționale
aferente care contribuie la limitarea performanței ca, de exemplu, circulația sangvină. în cond ițiile
aceleiași încărcături de lucru, în pregătirea pentru dezvoltarea rezistenței, unele activități enzim atice
din ciclul Krebs au crescut cu 80 -90% (izocitrat de hidrogenază și succinal dehidrogenază), iar altele
cu numai 50 -60% ( α – cetoglutamal dehidr ogenază și malat dehidrogenază), deoarece sistemele
operaționale variază din punct de vedere al complexității, față de structurile enzimatice cu grade
diferite de sinteză proteinică, în conformitate cu tipurile de proteine enzimatice. În urma eforturi lor
extensive cresc numărul și dimensiunea mitocondriilor din fibrele musculare, crește consumul maxim
de oxigen și se intensifică oxidarea grăsimilor, care servesc drept sursă majoră de alimentație a
mușchilor în timpul efortului de durată.
După complexitatea coordonării, implicată în efectuarea actelor și acțiunilor motrice eforturile
pot fi efectuate în condiții stereotipe, sau cu grad ridicat de coordonare prin aplicarea procedeelo r
motrice în condiții variate.
Orientarea efortului este determinată și de pa rticularitățile aplicării și ordinea combinării
caracteristicilor de durată, intensitate, caracterul exercițiilor, al pauzelor, numărul repetărilor în
diverse momente ale lecțiilor, zilelor, microciclurilor etc.
Orientarea efortului poate fi selectivă, cân d se acționează prioritar asupra unui sistem
funcțional și complexă, când sunt vizate mai multe sisteme.
1.3. Caracteristicile efortului
În funcție de activitatea motrică (structură și particularități funcționale) eforturile se clasifică
în specifice și n especifice.
Astfel, caracteristicile mișcărilor: amplitudine, direcție, traiectorie etc., dar și structura
coordinativă și particularitățile funcționale, determină specificitatea și, deci, caracterul efortului.
Caracterul efortului este determinat și de fo rma de organizare a activităților motrice, cum
sunt: lecția de pregătire și concursurile sau competițiile. :

2. Activitatea motrică și oboseala
Oboseala reprezintă starea tranzitorie produsă de o activitate prelungită sau excesivă atunci
când potențialul funcțional al organismului scade și este caracterizat de o stare psihica caracteristică.
Oboseala cuprinde întregul organism, fizicul și psihicul, manifestându -se ca un efect
hipercomplex, al efortului în cadrul activității motrice.
Oboseala modifică proce sele biochimice, favorizând trecerea la o nouă stare de adaptare.
Astfel, după activități motrice repetate (provocarea repetată a oboselii) și pauze necesare pentru
refacerea și suprarefacerea organismului, se produce instalarea unei stări superioare de ad aptare, cu
alte cuvinte, oboseala produsă de activitatea motrică este factor de dezvoltare. Diminuarea temporar ă
a capacităților funcționale ca urmare a eforturilor fizice și psihice duce la creșterea ulterioară a
performanțelor. De fapt, numai respectarea unor eforturi care produc oboseala, determină producerea
fenomenelor de supracompensație și, în final, o stare superioară de adaptare a organismului.
Oboseala și restabilirea reprezintă principalele elemente de control în cadrul unor activități
motrice pr ogramate .
Tipuri de oboseală: oboseala latentă și oboseală manifestă .
a. Oboseala latentă poate fi depășită prin efort de voință, mobilizarea exemplară a
proceselor psihice și fizice, însă mișcările se execută neeconomic, prin scăderea preciziei (a
gradul ui de coordonare, în general), reactivitate generală mai scăzută, etc. Toate aceste fenomene
apar în a doua parte a activității. La baza acestui tip de oboseală stă scăderea drastică a rezervel or
energetice (consum mare energetic) din grupele musculare cup rinse în activitate și diminuarea

123 reactivității centrilor nervoși și a căilor de conducere.
Aceasta oboseală este tipică lecțiilor de antrenament sau ședințelor de kinetoterapie în care
se caută dezvoltarea (recuperarea) capacității de performanță.
b. Obo seala manifestă se evidențiază prin scăderea capacității de efort fiind însoțită de refuzul
de a mai continua activitatea în regimul optim, planificat. În cazul acestui tip, oboseala este comp lexă
și poale fi depășită printr -o scurtă pauză. Ea se acumuleaz ă ca urmare a repetării mai multor lecții în
care diminuarea coordonării este notabilă, ca urmare a dezvoltării proceselor de inhibiție.
De mare importanță este aprecierea corectă a modului de producere a oboselii, cu deosebire a
celei latente; mai greu de observat, pe baza dalelor respective fiind posibilă dirijarea corectă (eficientă) a
activității motrice.
Dificultatea aprecierii este amplificată de faptul că oboseala apare în momente diferite în
diferite sisteme.
2.1. Teorii privind oboseala
Diferite teorii vin să explice mecanismele de producere a oboselii. În realitate aceste teorii
nu explică mecanismul, ci se referă la ordinea în care sunt afectate și încetează să funcționeze opt im
diferite organe și sisteme.
O primă teorie susține că „veriga iniți ală a oboselii este localizată nu în mușchi, ci în centrii
nervoși, schimbările esențiale în starea aparatelor executorii sunt mai ales secundare și depind de
schimbările funcționale ale sistemelor reglatorii, de starea centrilor nervoși; în alegerea intervalelor
dintre eforturile repetate trebuie să ne bazăm pe faza supracompensarii resurselor, înainte de toate ,
direct în însăși centri corticali”.
La aceasta teorie au aderat numeroși autori, dintre care Ozolin este cel mai important, arătând
ca reactivitat ea numai dacă este excelentă duce la realizarea unui record.
Au fost studii care au demonstrat că dacă se reduce intensitatea efortului în perioada de
oboseală profundă, activitatea motrică poate continua.
O privire de ansamblu, actuală, asupra teoriilor o boselii ne prezintă doua abordări: prima face
deosebirea între oboseala centrala si cea periferică, iar, cealaltă, încearcă să dovedească faptul că
această deosebire este inadmisibilă, deoarece nu există oboseli de natura periferică fără
repercursiuni cent rale, deci oboseala trebuie tratata ca fenomen global.
De Marees (1979) și Kuhler (1973) sunt de părere ca oboseala periferică sau. musculara
include procesele care. se desfășoară în sistemul neuromuscular, atunci când nevoile energetice ale
mușchiului nu mai sunt acoperite și nu poale fi menținut echilibrul între procesele metabolice de
descompunere și cele de asimilare (acumulare de acid lactic și deci creșterea, acidozei, scăderea
ATP și CP, carență în eliberarea de neurotransmițători în plăcile motorii) .
Oboseala centrală este raportată la activitatea sistemului nervos central unde se constată o
scădere a randamentului coordinativ, care se datorează fie unei -sarcini musculare grele, fie unei
sarcini ridicate de lucru de coordonare. Nivelul capacității co ordonatoare depinde de dotarea genetică
și de activitatea motrică. Experimentele demonstrează că, în sporturile tehnice oboseala afectează m ai
ales capacitatea de coordonare, înrăutățind în primul rând, executarea unor deprinderi motrice
perfecționa le. Ca pacitatea de a coordona acțiuni finalizate, corespunzătoare unei activități sportive,
este rezultatul unui proces de învățare care produce mutații în structurile sistemului nervos centra l.
După Eccles (1979) este sigur faptul că creierul constituie sediul central de comandă și toate
instrucțiunile pe care le transmite în viteza „angrenajelor” motorii ale măduvei spinării, sunt
introduse în „angrenajele” computerizate ale scoarței cerebrale.
În prezent, neurofiziologii consideră, în general, că activitățile neuronale deosebit de intense
își pun amprenta asupra sistemului nervos central, formând așa -numitele „engrame dinamice”: Prin
acest concept se înțelege o organizare neuronală a creierului bazată pe formarea unui „pattern”
specific de transmitere a impulsu rilor, care se poate menține ore întregi și care există doar la baza
acestui proces, permanent structurat (Eccles, 1979). Sinapsele care participă la formarea „pattern –
ului” de impulsuri în perioada de operativitate a engramei dinamice sunt foarte sensibil e la
succesiunea -stimulilor. Modelul unor impulsuri nervoase se imprimă prin niște modificări de lunga
durată în sinapsele interesate și devine o engramă stabilă, în termeni psihologici o urma "mnezica"

124 motorie. în aceste condiții, oboseala centrală este d eterminată de "carențele de transmițători" (K.
Lehnerlz, 1987). În ceea ce privește sarcinile de control ale mișcării rapide și precise ale
cerebelului, se dovedește mai adecvată noțiunea de „carența de GABA” (acid gama -amino -buliric),
care ne permite să î nțelegem conceptual situațiile care răspund de diminuarea randamentului
cerebelului ca urmare a oboselii, deoarece majoritatea neuronilor care au acțiune inhibitoare în
creier sunt GABA -ergici, adică activează prin GABA. Există numeroase afirmații că sinap sele
acestor neuroni GABA -ergici au un rol important în reglarea comportamentelor motorii, astfel:
– reducerea transmiterii sinaptice GABA -ergici, prin inhibiția sintezei GABA sau blocarea
efectului moleculelor de GABA eliberate de sinapse, duce la puternic e crampe musculare;
– în creierul mic ale cărui funcții constau în controlul și reglarea fină a mișcărilor, majoritatea
neuronilor sunt GABA – ergici.
Edwards (1981), Bigland -Richlie (1981) și Mc Donagh (1982), consideră că forța musculară
– și, mai mult, exe cutarea unor acțiuni motrice – este supusă unor mecanisme complexe de control,
bazate pe diferite sisteme fiziologice și psihologice, care pot fi comparate cu un lanț de comandă
având diferite componente, în fiecare dintre acestea, în funcție de tipul și i ntensitatea sarcinii, diferit
localizată, putând apărea reduceri ale randamentului și deci oboseala
Lanțul de comanda poate fi împărțit în trei categorii principale:
1. Sectorul de conducere a activității electrice de la sistemul nervos central la mușchi:
a) impuls și excitația scoarței;
b) conducerea excitației
c) excitabilitatea;
d) transmiterea neuromusculară;
e) excitabilitatea sarcolemei.
2. Sectorul în care se desfășoară procesele metabolice care produc energia prin mecanismele
contractile:
a) mecanisme contractile;
b) produ cerea de energie prin metabolism.
3. Sectorul cuplării excitației cu contracția.
Oboseala poate apărea în sectorul cuplării excitației cu contracția, prin diferite procese de
transmitere a potențialului de acțiune până la filamentele de actină și miozină . La nivel intracelular,
oboseala din mușchi poate fi tradusă, nu atât prin „golirea” rezervelor energetice, ci mai ales prin
acumulare de produși metabolici -care realizează blocajul muscular.
Findeisen (1980) susține ideea că nu se poate face o distincție cla ră între oboseala centrală și
cea periferică deoarece există o strânsa legătură între diferiții factori ai proceselor de oboseală
musculară și ai capacității coordonatoare a sistemului nervos central. În acest sens, Danko (1974) a
afirmat că în producerea oboselii, după un efort muscular, au loc următoarele procese:
– în timpul contracțiilor musculare are loc o transmisie continuă de impulsuri reaferente din partea
proprioreceptorilor musculari, care alterează starea sistemului nervos și aparatului motric;
– în contracțiile musculare, se înregistrează alterări în compoziția chimică a țesutului muscular
care duc la o solicitare a receptorilor interesați;
– produșii metabolismului, răspândindu -se în sânge, modifică mediul intern al organismului,
influențând, la rând ul lor, sistemul nervos central;
– starea de excitație a celulelor nervoase în cadrul activității musculare nu poate rămâne nealterată;
– în activitatea musculară, se modifică și funcțiile glandelor cu secreție interna.
Prin urmare, interacțiunile complexe din tre activitatea musculară și „alterările” din sistemul
nervos central nu permit diferențierea unei oboseli centrale de una periferică.
Abordarea complexă a oboselii în sport, ca „sindrom” într -un sistem dinamic, a fost făcută de
către mai mulți fiziologi ca: N.V. Zimkin (1972), N.I. Volkov (1974), D. Malhewes și B. Fox (1976),
de specialiști în teoria antrenamentului ca: L.M. Malveev (1975), D. Harre (1981), N -V. Plalonov
(1990) și alții. Ei susțin că oboseala se produce ca urmare a ieșirii din funcțiune a unei anumite
componente a sistemului complex al organelor și funcțiilor organismului, sau ca urmare a interacțiun ii
dintre ele, iar rolul verigii principale constă în preluarea de către acestea (orice organ, din aces t sistem

125 poate îndeplini acest rol) a a ctivității, imediat ce apare o neconcordanță între nivelul efortului și
rezervele funcționale.
Astfel, prima cauză a scăderii capacității de efort, o constituie epuizarea rezervelor energetice
și următoarea este determinată de tulburarea integrității struc turilor funcționale datorită insuficienței
asigurării plastice, ruperea homeostazei, tulburarea reglării nervoase și hormonale etc. Aceasta
abordare are valoare practico -metodică deosebită prin faptul că fundamentează necesitatea alternării
eforturilor de diferite orientări (selective sau complexe) prin care devin posibile volume mari de
muncă cu eforturi de mare intensitate.
În concluzie, în funcție de locul localizării, oboseala poate avea drept cauze:

LOCALIZAREA
OBOSELII MECANISME POSIBILE
1. Neuro -muscular – diminuarea cantității de acetilcolină eliberată la nivel ul
terminațiilor nervoase;
2. Mecanismele contractile – diminuarea eliberării de Ca** din reticulul endoplasmatic și
reducerea
capacității troponinei de a fixa Ca++ datorită creșterii ionilor d e
hidrogen prin acumulare de acid lactic;
– golirea rezervelor de ATP și CP înmagazinate și/sau
diminuarea cantității de energie eliberată de i mol ATP;
– epuizarea rezervelor de gligocen muscular; lipsa oxigenului și
oxigenare insuficientă; 3. Sistemul nervo s central – perturbații locale cauzate de semnale de oboseală de la creier,
care transmite sistemului motor semnale inhibitorii

3. Restabilirea ( recondiționare ???) în activitatea motrică
Activitatea motrică, produce oboseala care este în același timp un element protector ce se
opune epuizării rezervelor energetice și asigură în acest fel adaptarea și supraviețuirea. În contin uare
vom face distincție între trei procese precum restabilirea, revenirea și refacerea -restabilirea.
Restabilirea este un proces h eterocronic, care după modul de desfășurare determină
eficiența întregii activități. Durata pauzelor pentru revenire și restabilire determină dezvoltarea
diferitelor capacități (de viteza, putere, rezistenta etc.).
Prin revenire înțelegem refacerea echili brului homeostazic la valorile inițiale, de dinainte
de prestarea activității motrice.
Iar refacerea -restabilirea vizează fenomenul de reorganizare și restructurare a
organismului în alte forme superioare, adaptat la solicitările la care a fost supus .
Factorii care influențează procesele de stabilire sunt:
a) Tipul sarcinii motrice. Restabilirea intervine mai rapid după eforturile dinamice, decât după
eforturile statice, de menținere
b) Durata sarcinii. în cadrul unor activități motrice „dure” când rezerve le energetice sunt
epuizate, pentru compensarea acestui deficit intervine metabolismul hepatic (glicogenul hepatic
reglează zahărul din sânge). O alergare de lunga durată, în jurul pragului anaerob, induce într -o oră
epuizarea completă a rezervelor de glic ogen, iar în cazul unei alergări în jurul pragului aerob, într -o
oră și jumătate două (Kindermann, 1978).
Revenirea se realizează în jurul a trei zile folosind o alimentație mixtă, iar dacă rația este
bogată în hidrați de carbon, se revine la nivelul iniți al în 24 ore, iar după 48 de ore începe să se
instaleze supracompensarea.
c) Intensitatea activității motrice. Când intensitatea este crescută, este mare și producția de
energie anaerobă, cu apariția acidului lactic și a datoriei de oxigen. Resinteza ATP oper ează foarte
repede (secunde) iar cea a CP, mai lent (minute); umplerea rezervoarelor de glicogen poate dura ore și
chiar zile, în această evoluție fiind implicate: creierul, inima, musculatura și, cu o întârziere
importantă, ficatul (Danko, 1974). Resintez a proteinelor durează mai mult timp (zile).
d) Succesiunea sarcinilor. Este necesar să planificăm judicios intervalele de restabilire între
diferite exerciții, dar să avem grijă și de succesiunea lor corectă (de exemplu, antrenamentele de f orță

126 și viteză, car e mobilizează două melabolisme ale albuminelor, trebuie să fie plasate la intervale de
timp potrivite, în care se vor executa exerciții care solicită alte procese de restabilire.
e) Frecvența sarcinilor. Frecvența optimală rezultă din timpul de restabilire ne cesar, în funcție
de durata, intensitatea și succesiunea diverșilor stimuli. Mai mult, viitoarea fază a sarcinii trebu ie să
cadă în faza de supracompensare, obținându -se astfel un maximum de eficientă.
f) Nivelul de pregătire. Optimizarea nivelului de antren ament induce o adaptare de sarcini
specifice și nespecifice, tulburarea homeostaziei diminuându -se constant. Forța inițială a unui stimul,
când acționează asupra organismului, scade, deoarece rezistența mecanismelor reglatoare, structurile
celulare și albu minele structurale cresc și schimbă calitățile fizico -chimice ale celulei.
g) Ereditatea și rolul factorilor ambientali. Datorită tipului genetic, constituțional, indivizii au
capacități de restabilire diferite. Factorii de mediu pot juca rolul de condiții în restabilire, accelerând -o.

4. Capacitatea de efort
Capacitatea de efort reprezintă posibilitatea de a obține o reușită în executarea unei sarcini
sau profesii (Pieron, 1968). Ea este condiționată de aptitudini și ambianță. O capacitate trebuie
demonst rată, adică să fie manifestă și nu să rămână la nivel de potențial.
Capacitatea de efort este o caracteristică a individului care desfășoară activitate motrică
putând fi apreciată prin: durata efortului, lucrul mecanic și oportunitatea acestora. Unitățile de
exprimare a lucrului mecanic efectuat sunt Joul -ul și Watt -ul.
S-a constatat că în timpul unor activități motrice cu intensități maximale, pentru un subiect,
nivelul de solicitare a organelor și sistemelor corpului este diferit. în timp ce unele ajung l a
capacitatea lor maximă de funcționare, altele sunt departe de aceasta, de consumarea rezervelor
funcționale; deci este determinată de organele care ajung mai rapid la limita capacității lor.
A Demeter consideră că, c apacitatea de efort constă în posibili tatea organismului de a
desfășura o activitate motrică – lucru mecanic – cu intensități și durate diferite. în timp ce
capacitatea maximă de efort presupune posibilitatea de a efectua o activitate motrică cât mai intens ă
într-un timp cât mai lung.
În cazul activităților motrice bazate pe procesele .aerobe ale contracției musculare factorul
limitativ este reprezentat de cantitatea de oxigen consumată de mușchi în unitate de timp. Consumul
de oxigen este determinat de dimensiunile și funcționarea plămânilor, de cantitatea de hemoglobina,
de dimensiunea vaselor și, în sfârșit, de capacitatea de utilizare a oxigenului la nivelul țesuturil or.
În cazul activităților motrice anaerobe (de mare intensitate și scurta durată) efortul se
desfășoară pe baza energiei elib erate de mușchi.
Nivelul acestor activități (eforturi) va fi cu atât mai înalt cu cât masa musculară angajată în
activitate este mai mare.
4.1. Evaluarea capacității de efort
Măsurarea capacității de efort a organismului uman a constituit, până nu de mult, una din
problemele controversate ale medicinii. Progresul științific și materialul faptic adunat în ultimele
decenii au permis însă obținerea unor clarificări importante privind concepția, parametrii adecvați
măsurării și metodele de investigație.
Astfel, pentru evaluarea completă a posibilităților energetice ale unui individ trebuie explorate:
– disponibilitățile sau capacitatea de a mobiliza rapid resursele funcționale pentru a răspunde
unor sarcini bruște și intense;
– rezistența, capacitatea de a menține un timp cât mai lung nivelul înalt de mobilizare a
resurselor funcționale;
– randamentul, capacitatea de a executa o sarcină cu prețul cheltuielilor funcționale și
metabolice minime;
– gradul de realizare, care reprezintă raportul dintre nivelul maxim de mobil izare a
rezervelor funcționale și posibilitățile potențiale extreme de mobilizare.
Evaluarea capacității anaerobe
Capacitatea anaerobă alactacidă și puterea sunt foarte dificil de examinat. Singurele metode
directe de evaluare sunt: biopsia musculară și în parte rezonanța magnetică nucleară. Deoarece, prima

127 metodă necesită intervenție chirurgicală iar cea de -a doua este prea costisitoare, testele cele mai
utilizate sunt cele indirecte bazate pe cantitatea maximă de lucru mecanic efectuat în perioade scurt e
de timp (până la 5 sec).
Capacitatea anaerobă lactacidă este de asemenea dificil de măsurat, metodele urmărind
evaluarea datoriei de oxigen, a concentrației de lactat și a cantității de lucru mecanic efectuat în 30-
60 sec. De fapt, evaluarea capacității anaerobe este o aproximație grosieră și nu se referă la aspecte
importante precum:
– cantitatea de lactat oxidat în timpul repausului;
– rezultatul resintezei glicogenului;
– alterarea metabolismului bazal;
– resintetizarea rezervei de oxigen în țesuturi și în sân ge;
– costul energetic al ventilației pulmonare și a frecvenței cardiace, care rămâne ridicat,în repaus.
Evaluarea capacității aerobe. În acest caz există două categorii de teste de teren și anume:
– teste de capacitate maximă, în cazul adaptării diferitelor o rgane și sisteme la eforturi maxime;
– teste submaximale sau care simulează competiția, în cazul adaptării progresive.
În testele de capacitate maximă se folosește metoda triangulară, care presupune creșterea
încărcăturii, în ritmul stabilit, la fiecare 2 -3 minute. Dacă este utilizat covorul rulant se prefera
mărirea pantei și nu a vitezei, iar în cazul cicloergometrului se crește, walt -ajul. Pentru definirea
momentului când testul trebuie întrerupt se va urmări dacă subiectul a ajuns la epuizare și deci, se
va evalua cantitatea maximă de lucru mecanic realizat.
Pentru sportivii de performanță se recomandă utilizarea metodelor cu perioade de lucru de 2
min cu creșteri mari ale încărcăturii.
În cazul testelor submaximale intensitatea efortului nu este epuizantă pe termen scurt,
urmărindu -se evaluarea adaptării transportului de oxigen și a difuziunii în țesuturi, fără investigarea
capacității maxime.
Evaluarea metabolismului alternativ aerob – anaerob.
În acțiunile motrice complexe în care intervin mai multe mec anisme metabolice, în funcție de
intensitatea și durata efortului; este dificil să evaluăm solicitarea organismului, datorita imposib ilității
de a distinge clar acțiunea diferitelor metabolisme.
În acest sens, au fost elaborate teste care vizează:
– capacit atea de a produce nivele înalte ale puterii musculare;
– capacitatea de restabilire rapidă după efort;
– capacitatea de repetare a aceleași performanțe după un scurt interval de timp.

128 9. FITNESSUL – SINTEZĂ A CAPACITĂȚII DE MIȘCARE

9.1. Fitnessul general și fitnessul motor.
9.2. Calitățile motrice de bază (viteza, forța, rezistența, c apacitățile coordinative -coordonarea ).
9.3. Mobilitatea – condiție determinantă a amplitudinii și eficienței mișcărilor.
9.4. Compoziția corporală.

Pentru domeniul activităților motrice, capacitatea motrică reprezintă un element central,
pentru că dezvoltarea ei la diferitele niveluri specifice reprezintă un criteriu fundamental de
apreciere a eficienței procesului instructiv -educativ.
Înțelesul noțiunii este larg și diferit sens ibil de la un autor la altul; în funcție de profilul
acestuia, se restrânge sau se lărgește sfera acestei noțiuni, prin includerea sau neincluderea, pe l ângă
factorii biologici și a unor procese psihice sau de altă natură.
În literatura anglo -saxonă, capac itatea motrică are ca echivalent termenul fitness. Acesta
reprezintă una din temele predilecte care umplu paginile revistelor, cărților de specialitate, care
angajează interesul specialiștilor sau al nespecialiștilor. Toata lumea este în căutarea fitness -ului, ca
element favorizant al creșterii calității vieții.
Încă de acum 2000 de ani, Hipocrate și Galen afirmau relația dintre capacitatea de mișcare și
starea de sănătate fizică și psihică. Astăzi, fitness -ul face parte integrantă din stilul de viața al
omului modern, care apreciază valoarea activităților fizice, motrice, indiferent de vârstă, de condiți e
materială sau socială.
Înainte de a defini conceptul de fitness, putem aprecia ca acesta se rezumă la răspunsul
afirmativ la următoarele întrebări (după C orbin și Lindsey):
 poți realiza sarcinile zilnice cu vigoare, fără a resimți oboseala?
 ai o atitudine corporală corectă?
 la sfârșitul zilei, ai suficientă energie pentru activități de timp liber?
 ai un corp suplu și agil?
 te poți angaja în efort fizic prel ungit?
Calitățile motrice sau calitățile mișcărilor, în general, reprezintă o temă interesantă pentru
specialiști, știut fiind rolul lor determinant pentru capacitatea motrică și de performanță a omului .
Din acest motiv, metodologia dezvoltării calităților motrice preocupă în egală măsură
profesorii de educație fizică, antrenorii, specialiștii în kinetoterapie etc.
Calitățile motrice pot fi incluse în conceptul mai larg de fitness, utilizat în literatura de
specialitate (physical fitness), care, în opinia n oastră, acoperă rezonabil aria de fenomene și procese
care dau substanță acestei realități complexe;
Este greu de formulat o definiție unanim acceptată, dar câteva elemente definitorii sunt
constatate, indiferent de unghiul de vedere sau de „școala” căreia îi aparțin specialiștii.
După Allsen, Harrison și Vance, fitness -ul desemnează un set de atribute prin care individul
face fața solicitărilor fizice și funcționale din activitățile cotidiene sau sportive, dependent de
condiția sa anatomică, fiziologică și psihologică.
Acesta reprezintă o stare „de bine”, care permite desfășurarea acțiunilor motrice cu vigoare,
reduce riscul îmbolnăvirilor datorate lipsei de mișcare și stabilește o bază solidă pentru activităț ile
de performanță.
Componentele fitness -ului s unt prezentate în schema următoare (fig. 1).

129

Figura 1 – Componentele fitness -ului
Aceste 5 componente sunt dependente de starea de sănătate (health -related fitness components).
Aceasta înseamnă că orice individ își poate îmbunătăți aceste c alități, chiar dacă nu are aptitudini sportive.
Un termen înrudit întâlnit în literatură îl reprezintă fitness -ul motor. Acesta derivă din
conceptul general și are ca substrat componenta neuro -musculară a condiției fizice. După Corbin și
Lindsey, acesta reprezintă capacitatea individului de a realiza o acțiune motrică, cu caracteristicile
unei deprinderi (motrice) performante. Trăsătura esențială a fitness -ului motor este deci, eficiența,
mișcării. Asupra eficienței mișcării vom reveni la capitolul „capacit ăți coordinative”.
Prezentăm în figura următoare componentele acestei capacități, condiționată ereditar și deci
limitată ca nivel maxim posibil (skill -related components) (fig. 2).

Fig. 2. Componentele fitness -ului motor
Fitness pentru viaț ă – iată o sintagmă care rezumă o întreagă filosofie ce relevă importanța
unui regim rațional în care exercițiile fizice adecvate fac parte inseparabilă din existența omului.
Seneca spunea acum aproape 2 milenii: „Omul nu moare, ci el își pregătește singur sfârșitul”. Acest
adagio este astăzi mai actual ca oricând, prin ritmul de viață, lipsa de grijă și înțelegere pentru
propriul corp și printr -o serie de obișnuințe care ne pun în pericol sănătatea. Astfel, multe dintre
bolile acestui sfârșit de mileniu – obezitatea, afecțiunile hipokinetice, bolile cardiace, anxietatea,
depresia – sunt asumate aproape conștient (diseases of choice – după Allsen, Harrison și Vance).
Omul a încercat dintotdeauna să găsească soluții pentru prelungirea vieții sale active.
Conf orm cercetărilor lui Bortz de la Universitatea Stanford, organismul uman are capacitatea să
trăiască 120 de ani; durata medie de viață mult mai redusă se datorează unei exploatări deficitare a
„mașinii umane” ale cărei efecte sunt evidente. Nici un tratame nt curativ nu poate remedia complet
efectele produse de lipsa de mișcare sistematică, alimentația nerațională sau consumul de alcool,
tutun sau stimulente de diverse tipuri. REZISTENȚA CARDIO -VASCULARĂ
FITNESS
MOBILITARE
SUPLEȚE FORȚĂ REZISTENȚĂ
MUSCULARĂ
COMPOZIȚIE
CORPORALĂ
ECHILIBRU

FITNESS
MOTOR
AGILITATE PUTERE COORD ONAR
E
VITEZĂ
TIMP DE
REACȚIE

130 În continuare vom face o prezentare succintă a calităților motrice de bază după o schemă care va
include: definiția, factorii care le condiționează, formele de manifestare și metodologia de dezvolt are.

Caracteristicile de viteză ale mișcărilor
Definiția vitezei
Viteza (în accepțiunea cea mai largă) se referă în principal la rapiditatea efectuării uneia sau
mai multor mișcări într -o unitate de timp . Ea se determină prin lungimea distanței parcurse în timp
sau prin timpul de efectuare a unei mișcări:
Viteză este rezultatul aplicării unei forțe asupra unei mase. După modul în care aceasta se
aplică, viteza poate fi: uniformă sau neuniformă. Specifice efectuării mișcărilor corpului uman sunt
accelerația și decelerația mișcării, acestea neexcluzând păstrarea unui ritm optim de lucru. Pricepe rea
executanților de a menține o viteza optimă de ex ecuție (nu întotdeauna viteza maximă condiționează
succesul) se numește simțul vitezei, corelat în bună măsură cu simțul ritmului și tempoului.
Cercetările efectuate și experiența practică au demonstrat că viteza e puternic condiționată
genetic, depinzând deci de fondul ereditar, progresul, chiar în condițiile unui antrenament special,
nu este spectaculos în raport cu posibilitățile de dezvoltare a altor calități motrice (forța, rezis tența).
Viteza se poate îmbunătăți cu maximum 15 -20%.
Factorii care condiț ionează viteza – sunt de natura diferită: biologici, biomecanici, psihologici.
Dintre aceștia cei mai importanți sunt:
– mobilitatea proceselor nervoase fundamentale , viteza alternării excitației și inhibiției corticale;
– timpul de reacție sau de latență, care depinde de calitatea nervului, a mușchiului și a
sinapsei; are valori medii cuprinse între 0,l -0,25 s;
– viteza de conducere a influxului nervos (aferent și eferent);
– viteza de contracție a mușchiului în urma excitației nervoase;
– forța mușchiului care intr a în contracție;
– lungimea segmentelor implicate în mișcare , mobilitatea articulară și elasticitatea musculară
(diferențele individuale sunt deseori esențiale în performanță; în sprint, de exemplu, talia
redusă conduce la momente de inerție scăzută în frecv ența pașilor, dar determină un fuleu
necorespunzător. Pe de altă parte, în acțiunile ce necesită accelerarea întregului corp e
necesară o hipertrofie musculară moderată și o elasticitate musculară deosebită);
– capacitatea de coordonare a grupelor musculare ; activarea a cât mai multe unități motorii
rapide, în mod sincronizat, sinergic, precum și evitarea angrenării .mușchilor antagoniști
sunt esențiale .pentru atingerea unei viteze maximale;
– tipul fibrei musculare; un procentaj ridicat de fibre rapide, FT ( fast twitch ) corelează pozitiv
cu capacitatea de contracție ridicată la viteze mari. Baza microstructurală, metabolică a fibrei
musculare este puternic determinată genetic; deci, prin antrenament se acționează asupra
creșterii secțiunii transversale a fibre lor și mai puțin asupra creșterii numărului acestor fibre;
– resursele de compuși macroergici din fibra musculară (ATP și CP) și enzimele implicate în
metabolismul acesteia; studiile efectuate au demonstrat că rezervele de compuși macroergici
nu cresc eviden t prin antrenament, în schimb enzimele ating un nivel superior cu 20 -30%
(Thorstensson, 1975).
Forme de manifestare a vitezei și factorii implicați
Viteza de reacție – apariția excitației în receptor;
– transmiterea excitației pe căile aferente;
– analiza semnalului în centrii nervoși (are durata cea mai mare);
– transmiterea comenzii efectuare;
– excitarea mușchiului care răspunde printr -o contracție.
Viteza de execuție – nivelul însușirii tehnicii;
– nivelul celorlalte calități motrice, în special forța;
– încărcătura.
Viteza de repetiție – mobilitatea proceselor nervoase fundamentale.

131 Capacitatea de accelerare – forța segmentelor angrenate în mișcare;
(demaraj) – lungimea pasului;
– mobilitatea articulară;
– elasticitatea musculară.
Viteza de deplasare – viteza de execuție
– viteza de repetiție.
Aspecte metodologice în educarea/dezvoltarea vitezei
 Principala metodă de educare/dezvoltare a vitezei o reprezintă utilizarea unor eforturi cu
intensitate maximă (exerciții simple, bine însușite, fără încărcătu ră, efectuate într -o stare optimă
de excitabilitate corticală).
 Altă metodă o reprezintă efectuarea unor eforturi (acte, acțiuni motrice) cu intensitate
submaximală (în care se urmărește formarea ritmului de execuție a unei mișcări, deprinderi) sau
suprama ximală (posibilă prin folosirea unor condiții ușurate – „antrenament cu forță negativă”,
în care progresul în viteză sau detentă poate fi, de până la 30%; de exemplu, alergarea în pantă
descendentă utilizarea unor obiecte mai ușoare, a unor mijloace cu tra cțiune mecanică etc.).
 Efectuarea unor eforturi cu intensități alternative (repetări în tempo -uri alternative submaximal –
maximal).
a) pentru educarea/dezvoltarea vitezei de reacție
– metoda repetărilor: reacții la stimuli cunoscuți sau la stimuli complecși, la obiecte în
mișcare, alegerea reacțiilor în funcție de valoarea stimulilor;
– metoda întrecerii, a jocului;
– metoda senzorio -motrică, pentru dezvoltarea capacității perceperii timpului și ritmului.
b) pentru educare/dezvoltarea vitezei de execuție
– metoda re petărilor în tempo maximal, pe părți (fracțională);
– metoda repetărilor (globală);
– metoda jocului;
– metoda întrecerii.
c) pentru educarea/dezvoltarea vitezei de repetiție
– metoda repetărilor în tempo maximal;
– metoda repetărilor în tempo -uri alternative (subma ximal și maximal);
– metoda întrecerii.

Forța – calitate motrică
Definiția forței – are la bază un anume consens al specialiștilor. Forța constă în capacitatea
de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare în raport cu o rezistență externă sau
internă, prin contracția uneia sau a mai multor grupe musculare.
Un alt termen utilizat în practică și care este separat de forța doar din rațiuni didactice, este
acela de putere musculară . Fiziologic și biomecanic, delimitarea acestor două noțiuni este difi cilă,
dar cum în multe din acțiunile motrice umane este importantă și rata de producere a forței, acest
lucru se impune.
Forța exprimă capacitatea mușchiului de a produce contracții apreciabile, în timp ce
puterea se referă la modul exploziv de declanșare a acestor contracții, deci la raportul între lucrul
mecanic efectuat și timp („debitul de forță”)
P = L/t unde:
L = lucru mecanic, t = timp.
Atât forța cât și puterea musculară sunt esențiale pentru prestarea eforturilor ocupaționale,
pentru solicitările din sportul de performanță și în redobândirea stării de normalitate după diverse
afecțiuni sau traumatisme.
Factori care condiționează forța
– capacitatea de concentrare a proceselor nervoase ;
– numărul de fibre musculare care participă la contracție și grosi mea (secțiunea transversală) a

132 acestora. Cu cât hipertrofia funcțională crește, cu atât forța de contracție progresează;
– resursele de energie intramusculară (ATP și CP) – sunt importante în special în dezvoltarea
forței maximale ce se menține doar câteva s ecunde;
– lungimea fibrei musculare și valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează; se consideră
ca lungimea optimă de lucru a unui mușchi este de 80 -90% față de lungimea acestuia în
repaus, iar valoarea unghiului articular optim este de 80 -120° (după Za țiorski, 1977);
– coordonarea intra și intermusculară, joacă un rol important în forța maximală izometrică și
respectiv în formele de manifestare a forței dinamice;
– viteza de contracție a fibrelor musculare, influențează în special forța explozivă;
– intensita tea și durata contracției musculare ; gradul de solicitare optim (pentru avansați) este
de 80 -W din posibilitățile maxime iar durata de 20 -30s a contracțiilor, favorizează o creștere
rapidă a forței;
– vârsta, sexul, ritmurile diurne ;
– factorii psihici (motiva ția, stările emoționale, concentrarea atenției).
Formele de manifestare a forței (fig. 3):

Fig. 3 – Formele de manifestare ale forței
Aspecte metodologice în dezvoltarea forjei
Procedeele metodice de dezvoltare a forței maxime
a) Procedeul eforturilor maxim e – dezvoltarea forței pure. Implică utilizarea unor încărcături de 80 –
100% din capacitatea maximă. Se lucrează de regulă. 1 -5 repetări pe serie, cu pauze de 2 -5 min,
între serii.
b) Procedeul contracțiilor izometrice – presupune o încordare a fibrei muscular e, fără deplasarea
segmentului; ea trebuie sa depășească 2/3 din forța maximă a mușchiului pentru a se produce
creșterea masei musculare. Se recomandă un număr de 4 -6 contracții pe zi a câte 9 -12 s fiecare,
cu pauze obligatorii de 1,5 -2 min. Este un proced eu recomandat în lucru cu subiecții antrenați
sau în primele două faze ale schemei recuperării posttraumatice (în imobilizări). Procedeul
prezintă avantaje certe dar și dezavantaje datorate scurtcircuitării funcției coordinative a
mișcării. Electrostimular ea conduce la contracție musculară prin aplicarea electrozilor pe mușchi
sau pe nervii numiri aferenți. Conform datelor din literatură, durata unui ciclu de excitație este
de 10 s, pauza între cicluri – 50 s număr total de cicluri – 10.
Procedee metodice d e dezvoltare a forței explozive
a) Procedeul eforturilor explozive („Power -trening”), constă în utilizare a 3 grupe de exerciții (cu
haltera, mingea medicinală și exerciții acrobatice) apropiate structurii tehnicii din ramurile de
sport. Se lucrează cu 6 -8 ser ii a câte 3 -6 repetări efectuate în viteză maximă, încărcătura se
mărește treptat.

133 b) Procedeul eforturilor mijlocii sau încărcăturii medii. Încărcătura se stabilește între 30 -80% din
posibilitățile maxime în funcție de calitatea dominantă, viteza sau forță.
Se lucrează cu 6 -9 serii a câte 3 -6 repetări – în scopul dirijării corecte a efortului este utilă
calcularea indicilor de volum și de intensitate.
Procedee metodice de dezvoltarea forței în regim de rezistență
a) Procedeul lucrului „până, la refuz”.
Încărcăt ura e cuprinsă între 30 -80% din posibilitățile maxime; se efectuează 4 -6 serii, cu pauze
de 6-10 min între ele, fiecare cu un număr maxim de repetări.
b) Procedeul în „circuit” utilizat atât în educație fizică, cât si în antrenamentul sportiv, presupune –
solicitarea alternativă a grupelor musculare la diferite stații.
c) Procedeul eforturilor segmentare (metoda „body -building”).
Circuitul
Circuitul are efecte atât asupra indicilor morfo -funcționali, cât și asupra sistemului cardio –
vascular printr -un lucru indi vidualizat. Circuitul reprezintă o variantă a lucrului riguros standardizat în
care se repetă, legat sau cu intervale, exerciții selecționate și reunite într -o structură bine articulată.
Diverși specialiști (Scholich, Mitra, Mogoș, Tibacu) descriu mai mul te variante ale circuitului,
determinate de volumul, intensitatea efortului, durata pauzelor, formele de organizare etc.
 circuit pentru lucru de durata – fără pauze;
 circuit extensiv cu intervale;
 circuit intensiv cu intervale;
 circuit ușor format din exer ciți efectuate cu încărcătură între 10 -20% din posibilitățile maxime;
 circuit mediu formal din exerciții efectuate cu încărcătură între 30 -40% din posibilitățile
maxime;
 circuit greu format din exerciții efectuate cu încărcătură peste 50% din posibilitățil e maxime;
 circuite scurte, medii, lungi, ce cuprind un număr variabil de exerciții, de la 4 -5 la 9 -12.
Pentru dezvoltarea calității combinate viteză -forță
Importantă este rapiditatea execuției, frecvența mișcărilor în unitatea de timp. Se lucrează cu
inten sitate apropiată de cea maximală, cu pauze mari, duble față de timpul afectat lucrului efectiv,
încărcăturile utilizate sunt mici, favorizându -se astfel viteza de execuție și de repetiție.
Pentru dezvoltarea dominantă a forței, intensitatea lucrului este m are și maximă, încărcătura
stabilindu -se, ca de altfel în toate celelalte variante ale circuitului în funcție de capacitatea maximă a
subiecților.
Aceasta variază între 20 -70% la copii și juniori. Viteza de execuție este medie la greutățile
mari și maximă la greutățile mici. Pauzele dintre stații variază între 90 -120 s, când se solicită aceleași
grupe musculare și 45 -60s, când se solicită diferite grupe musculare. Numărul de repetări poate varia
între 1 -5 cu 80 -100 % din posibilitățile maxime și număr maxim contracronometru la încărcăturile
mici. De asemenea, circuitul poate include și exerciții libere fără încărcătură.
Pentru dezvoltarea rezistenței în regim de forță, efortul va avea o intensitate medie, ceea ce
corespunde unor încărcături de 35 – 60% din ca pacitatea maximă. Viteza de lucru este mică spre
medie. Pauzele între stații sunt de 45 -90s și 2 -4 min între circuite. Exercițiile de forța vor alterna cu
exerciții de rezistență; în timp, pentru primele se mărește treptat încărcătura iar pentru cele de
rezistență încărcătura se micșorează și crește numărul de repetări.
Una dintre cerințele circuitului o reprezintă alternarea rațională a solicitării principalelor grupe
musculare, ceea ce impune cunoștințe de topografie a mușchilor și de biomecanică a mișcăr ilor.
Circuitul are efecte asupra pregătirii fizice generale și implicit asupra capacității de efort.
Stricta individualizare a acestuia conduce la o solicitare optimă a organismului, evidențiată prin
frecvența cardiacă – indicator al reactivității organis mului la efort.
Metoda „body -building”
Este utilizată în special de culturiști pentru dezvoltarea unor grupe musculare printr -un efort
bine localizat și o anumită amplitudine de lucru.
S-a extins și în cazul lucrului pentru crearea „suportului” muscular î n însușirea tehnicii
sportive sau în cazul recuperării posttraumatice a funcției neuro -musculare.

134 Încărcăturile folosite sunt cuprinse între 65 -80% din posibilitățile maxime; se efectuează un
grupaj de 6 -9 exerciții, a 6 -12 repetări și 9 -12 serii.
Acest pr ocedeu presupune respectarea câtorva principii care vor fi enunțate pe scurt;
 principiul respirație -inspirație în timpul contracției, expirație în extensie;
 principiul încălzirii – se folosesc exerciții libere și cu gantere în scopul bunei încălziri
muscul are;
 principiul încărcăturii progresive și al descreșterii acesteia ;
 principiul antigravitațional – revenirea se efectuează de două ori mai lent decât flexia;
 principiul contracției menținute – în timpul mișcării, după a doua treime a sarcinii se menține o
poziție timp de 2 -3 s, după care se continuă mișcarea;
 principiul concentrării mentale ;
 principiul priorității – se lucrează în special pentru grupurile musculare slab dezvoltate.

Rezistența – calitate motrică
Definiția rezistenței
Rezistenta se defineșt e ca fiind capacitatea psiho -fizică a organismului de a realiza un efort
de o anumită intensitate, prelungit, cu învingerea oboselii specifice activității depuse.
Nivelul de dezvoltare a rezistenței se reflectă într -o capacitate funcțională ridicată cardio -va
sculară, respiratorie, metabolică, nervoasă și coordinativă.
În ansamblul formelor de solicitare motrică, rezistența numită și anduranță face parte din
calitățile (capacitățile) condiționale sau organice pentru că are la bază procesele energetice ca ba ză
materială a mișcărilor.
Absorbția maximă de O 2 (VO 2 maxim) este principalul criteriu de apreciere a capacității de
rezistență.
Factorii care condiționează rezistența:
– tipul de fibră musculară implicată în activitate; se consideră ca fibrele roșii și alb e
acționează diferențiat în funcție de intensitatea efortului, respectiv gradul de solicitare.
Astfel, în efortul de rezistență aproape 90% din absorbția maximă de O 2 este realizată de
fibrele roșii ST („Slow twitch”);
– rezervele energetice ; fosfații macroe rgici, glicogenul și trigliceridele sunt mobilizate în
mod diferențial în funcție de intensitatea și durata efortului. În paralel cu creșterea,
rezervelor energetice se îmbunătățește și activitatea enzimelor iar mecanismele
hormonale de reglare devin mult mai eficiente;
– parametrii cardio -vasculari ; minut -volumul cardiac, elasticitatea vasculară și reglarea
periferică capilară prezintă diferențieri importante la subiecții antrenați și neantrenați.
Compoziția sângelui și capacitatea pulmonară crescută determi nă pătrunderea unei
cantități mai mari de O 2 în sânge, fixat de o hemoglobină mai bogată;
– factorii psihici; procesele volitive dinamizează sfera biologică, favorizând efectuarea unui
efort deseori istovitor.
Forme de manifestare a rezistenței
CRITERIUL TIPURI
Participarea grupelor musculare – rezistența generală – implică peste 2/3 din întreaga musculatură;
– rezistența regională – implică între 1/3 -2/3 din musculatură;
– rezistența locală – implică mai puțin de 1/3 din musculatură.
Sursele de energie – anaerobă – energia e mobilizată pe cale neoxidativă;
– aerobă – energia e mobilizată pe cale oxidativă.

135 Durata efortului – de scurtă durată – 45 s – 2 min;
– de durată medie – 2-8 min;
– de lungă durată (RLD) mai mult de 8 min.;
– RLD I – până în 30 min (me tabolismul glucidic);
– RLD II – 30-90 min (metabolismul glucidic și lipidic);
– RLD III – peste 90 min (metabolismul lipidic).
Specificul activității motrice – generală (de bază) – independentă de tipul de activitate;
– specifică (specială) – dependentă de datel e unei ramuri sportive
sau tip de activitate.
Modul de combinare cu alte
calități motrice – rezistentă – forță;
– rezistență – detentă;
Aspecte metodologice în dezvoltarea rezistenței
Oboseala reprezintă elementul cheie (factorul -cheie) în dezvoltarea rezistenței, determinând o
modificare (progresivă) a comportamentului individului aflat în aceasta stare.
În relație cu oboseala fizică (provocată de activitatea musculară), evidențiem următorii factori
al căror „joc” stabilește metod ele de lucru, de dezvoltare a rezistenței și a combinațiilor acesteia.
a) intensitatea exercițiului este determinată de particularitățile asigurării energetice a
efortului, adică de raportul dintre consumul energetic și necesarul de O 2 al organismului. Int ensitatea
se exprimă în procente din intensitatea maximă (maximală între 95 -100%, submaximală între 80 –
95%, medie între 60 -79%). Se exprimă în:
– număr de repetări pe unitate de timp;
– m/s sau t/km pentru alergări.
Exprimarea în procente este mai frecventă, p ermițând o precizie și o dozare corespunzătoare.
b) durata efortului – este determinată de distanțele parcurse cu o anumită viteză sau intensitate a
efortului. În funcție de timpul de lucru deci, predomină fie procesele respiratorii (efort mai lung de 5
min), fie reacțiile glicolitice (efort între 20s – 2 min) sau fosfatice (efort până la 8 -10 s); se poate acționa
în consecință asupra rezistenței aerobe, anaerobe lactacide, respectiv anaerobe alactacide.
c) durata pauzelor între repetări; în funcție de tipu l de rezistență pe care dorim să -l
dezvoltăm, intervalul de odihnă se poate mări (solicitarea devine mai aerobă) sau micșora (efortul
devine progresiv anaerob, deoarece nu se poale lichida datoria de O 2 acumulată). Pauzele trebuie să
fie suficient de lungi pentru a asigura refacerea rezervelor de ATP, CP sau glicogen.
d) caracterul odihnei; pauzele active, cu intensitate redusă, mențin procesele respiratorii la un
nivel destul de ridicat, fiind utilizat în metodele cu efort continuu sau în lucrul cu interva le. În metoda
cu repetări, pauzele sunt de obicei pasive; pentru a asigura o revenire relativ completă (90 -95 b/min).
e) volumul efortului sau numărul de repetări determină efectul cumulat al efortului asupra
organismului. Dacă volumul efortului crește în condiții aerobe, se solicită funcțiile cardio -vasculară
și respiratorie; dacă volumul se mărește în condiții anaerobe atunci crește capacitatea glicolitică a
fibrelor musculare albe.
Prezentăm în continuare principalele metode care conduc la dezvoltarea re zistenței:
a) Metoda eforturilor uniforme (continue, de lungă durată)
Este folosită cu precădere la începători, ea influențând sistemele de reglare vegetativă și
parametrii metabolici. Forma principală de lucru este alergarea de durată care solicită fibrele
lente (roșii) și enzimele oxidative. Tempoul este de 70 -75% din VO2 maxim, durata efortului
variind de la 10 -15 min (la începători) la 1 h (avansați). Frecvența cardiacă variază și ea între
140-150 b/min. (începători) și 170 -180 b/min. (avansați). Lucrul p oate fi extensiv (FC = 140 –
160 b/min. sau intensiv l60 -180 b/min.).
După 4 -6 săptămâni de lucru, parametrii efortului trebuie revizuiți pentru a crea stimuli
superiori de adaptare pentru organism.
Metoda eforturilor continue conduce la menținerea unei bune condiții fizice, creând suportul
satisfacerii exigențelor unor eforturi prelungite și de intensitate crescută.
Durata și intensitatea efortului sunt permanent adaptate posibilităților subiecților, controlul
frecvenței cardiace post -efort verifică justețea tempoului impus.

136 Efectele antrenamentului continuu sunt de durată pentru organism în general și pentru
ameliorarea rezistenței aerobe, în special.
b) Metoda eforturilor variabile – se bazează pe modificarea intensității de efort. Mijlocul
principal îl reprez intă alergarea pe teren variat cu intensități diferite, datorate profilului
acestuia. Se creează, astfel, un dezechilibru între nevoia de O 2 și posibilitățile de asigurare a
acestuia (de exemplu în pantă ascendentă).
Acest procedeu implică o dozare greu de apreciat, de aceea e mai puțin frecvent la sportivii
consacrați; acesta își păstrează avantajele la începători.
c) Metoda lucrului cu intervale (fracționată)
Principiul de bază al acestei metode constă în efectuarea repetărilor pe fondul refacerii
incomplete a organismului după repetarea anterioară.
Specialiștii evidențiază două variante ale acestei metode:
– antrenamentul intensiv – se caracterizează printr -o intensitate ridicată și un volum mai
scăzut, solicită o datorie de 90% din VO2 max;
– antrenamentul ext ensiv – se caracterizează printr -un volum crescut și o intensitate
relativ scăzută; solicită în special fibrele roșii (lente);
Caracteristica acestei metode de lucru este pauza utilă (fig. 4).
Figura 4 ilustrează faptul că revenirea pulsului urmează o form ulă logaritmică, doar o parte
a pauzei fiind realmente utilă. Stimulul următor (repetarea următoare) se administrează când
FC ajunge la 120 -140 b/min, deoarece:
 pauza care depășește 3 min permite reve nirea completă a para metrilor cardio -vasculari și
meta bolici la starea de repaus, ceea ce înseamnă reluarea ab initio a proceselor de
reglare, energogeneză etc.;
 „unda cardiacă” este maximă când pulsul se situează în domeniul pauzei utile (efectul
formativ cardiac este optim). Durata eforturilor:
– 15 s-2 min – intervale scurte;
– 2-8 min – intervale medii;
– 8-15 min – intervale lungi.
Pauzele între repetări sunt între 30 -90 s; se utilizează de regulă 3 -4 repetări (într -o lecție) și
2-3 serii.

Figura 4 – Curba revenirii frecvenței cardiace post efort
În funcție de specificul activității, de exigențele disciplinei sportive, se utilizează forme
maxime de mobilizare a energiei și, în consecință, metodele de lucru se pot combina, asigurând
complementaritatea pregătirii într -un raport optim.

Mobilitatea – condiție de terminantă a amplitudinii și eficienței mișcărilor

137 Mobilitatea este o calitate a aparatului articular care condiționează eficiența diferitelor acțiuni
motrice, asociindu -se de obicei cu o bună performanță motrică. În literatura de specialitate, termenul ar e
o serie de sinonime: suplețe, flexibilitate, mobilitate articulară, extensibilitate musculară, ligam entară.
Definiția mobilității
Mobilitatea reprezintă capacitatea omului de a executa mișcări cu mare amplitudine, prin
forțe proprii sau sub influența tor țelor exterioare (după Harre și Frey).
În afara factorilor morfologici musculo -articulari implicați, mobilitatea poate fi recunoscută ca o
calitate motrică parțial condițională și de capacitatea de coordonare (în special „flexibilitatea di namică”).
Factori i care condiționează mobilitatea:
– caracteristicile articulare – date anatomice individuale ce pot fi ameliorate în mai mică
măsură; de asemenea, aparatul tendinos, ligamentar, capsular care stabilizează articulația
sunt puțin „educabile” în planul elastic ității;
– elasticitatea musculară – consecință a capacității de deconectare și relaxare, poate fi
modificată pe termen lung (prin modificări biochimice și structurale ce determină calități
superioare) sau pe termen scurt (prin creșterea temperaturii corporal e prin încălzirea
specifică);
– temperatura mediului ambiant – mobilitatea se îmbunătățește la temperaturi mai mari;
– vârsta, sexul – mobilitatea are valori superioare la copiii între 11 -14 ani și la femei.
Diferențele se explică printr -o serie de particulari tăți care țin de compoziția corporală,
diferențe hormonale etc.;
– oboseala psihică sau fizică – produce dereglări în mecanismele neuro -musculare,
responsabile de capacitatea de relaxare și întindere;
– oscilațiile diurne ale factorilor biologici – determină u n nivel scăzut al mobilității în timpul
dimineții și o creștere a ei după -amiaza și seara.
Forme de manifestare a mobilității
CRITERIU TIPURI
Specificul activității motrice – mobilitate generală – se manifestă la nivelul principalelor
articulații;
– mobilitat e specială (specifică) – se manifestă la nivelul unei
anumite articulații, solicitate de un anumit tip de activitate;
Tipul de forță determinată – mobilitate activă – se obține printr -o contracție maximă a
mușchilor agoniști, întinderea mușchilor antagonișt i, prin
activitate proprie voluntară, fără ajutor extern, poate fi:
– statică,
– dinamică
– mobilitate pasivă – amplitudinea maximă posibilă obținută cu
ajutorul unor forțe externe (partener, aparat etc.), grație
capacității de întindere a antagoniștilor;
(reze rva motrică = mobilitate pasivă –mobilitate activă)
Aspecte metodologice în dezvoltarea mobilității
Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilității este acela de a favoriza efectuarea
acțiunilor motrice cotidiene sau a procedeelor tehnice din ra murile sportive cu ușurință, cursivitate,
suplețe, expresivitate, atribute ale calității mișcării.
Exercițiile la care ne vom referi în continuare remediază:
– excesul de tonicitate musculară;
– scurtarea excesivă a mușchiului;
– pierderea elasticității muscular e și a țesuturilor articulare.
Două demersuri principale permit atingerea acestor obiective:
 relaxarea;
 întinderea .

138 Relaxarea (destinderea mușchilor periarticulari):
– reduce excesul de tonus muscular și consum nervos;
– rafinează simțul muscular;
– condițio nează mușchiul în a suporta profitabil întinderea;
– permite o bună irigare sanguină.
Întinderea (solicitarea jocului articulațiilor) contribuie la creșterea elasticității musculare,
prin tracțiuni controlate și repetate (în limita amplitudinii normale), din poziții fixe, ce evită
traumatismele. Se utilizează următoarele tipuri de exerciții:
1) Exerciții active – în care agoniștii se contractă voluntar, în paralel cu întinderea simultană a
antagoniștilor.
a) lente – în care segmentul este deplasat în 2 -3 s până la atingerea amplitudinilor maxime;
b) rapide – segmentul e deplasat într -o fracțiune de secundă; contracția inițială este explozivă,
membrul acumulează în prima parte a cursei energie cinetică pe care o utilizează în finalul ei;
c) repetitive – segmentul este depl asat de mai multe ori (într -un ritm de 1 mișcare/s) și permite un
câștig în amplitudine la fiecare repetare. Această metodă activo -dinamică declanșează slimuii
superiori de întindere, ca urmare a forței de inerție care se exercită repetat. De exemplu:
balansări laterale, înainte, înapoi, îndoiri, arcuiri etc.
2) Exerciții pasive în care forțele externe accentuează întinderea antagoniștilor (nu se
realizează însă în paralel și stimularea agoniștilor);
a) dinamice – alternează ritmic „deschiderea” și „închiderea” u nghiului maxim articular,
folosindu -se un punct de sprijin;
b) cu auto -manipulare – masele contractile agoniste și antagoniste sunt pasive; totuși subiectul
este activ în măsura în care produce forța ce determină flexia printr -un lucru „la distanță”
(ex. din culcat dorsal, tracțiunea membrului inferior și obținerea amplitudinii maxime);
c) cu hetero -manipulare – forța externă aplicată de un partener este superioară în valoarea
absolută forței auto -manipulate, punctul ei de aplicație fiind ales cu precizie;
d) stretc hing cu contracție -relaxare ; acțiunea musculară se desfășoară în 3 trepte: contracție
statică, relaxare și întindere lentă timp de 10 -80 s. Subiectul opune o rezistentă statică
controlată – forței externe (timp de 10 -12 s), într -o poziție de deschidere inf ramaximală,
înainte de a se relaxa și de a ceda presiunii, gradual, fără disconfort, până la limita durerii.
Stretching -ul presupune:
– control psihic;
– poziții inițiale comode;
– lucru individual;
– stimularea mușchilor agoniști și apoi a celor antagoniști;
– lipsa arcuirilor în poziții de întindere maximă;
– respirație calmă, controlată;
– lucru aproape zilnic;
– bună încălzire a aparatului locomotor (până la apariția transpirației).
Exercițiile de întindere nu trebuie executate violent; brusc. Mișcările active trebui e executate
cu viteză medie și cu amplitudine maximă. Expirația reduce tonusul muscular.
Fiecare acțiune de întindere trebuie urmată de un exercițiu de relaxare. Menținerea poziției
în exercițiile pasive poate dura între 1 -5 min; ea trebuie „acceptată” int erior și nu considerată o
agresiune externă.

Capacitățile coordinative
Această componentă multifactorială a fitness -ului reprezintă expresia cea mai clară a
importanței segmentelor, nervoase superioare în efectuarea oricărei acțiuni motrice voluntare,
caracterizată de indici calitativi superiori.
Dacă celelalte calități condiționale dau „conținutul” mișcării, încărcătura energetică a ei,
coordonarea dă dimensiunea justei dozări, a valorilor inteligenței și oportunității în mișcare, fapt
posibil prin proces ele de reglare fină care operează în situații stereotipe și în cele imprevizibile.

139 Astăzi, individul nu se adaptează doar prin forță fizică ci printr -un joc abil al psihicului și
motricului, separate de altfel doar din considerente didactice.
Definiție
Capacitățile coordinative desemnează generic un complex de calități preponderent psiho –
motrice care presupun capacitatea de a învăța rapid mișcări noi, adaptarea rapidă și eficientă la
condiții variate, specifice, diferitelor tipuri de activități, prin restr ucturarea fondului motric existent.
Termenul de îndemânare, utilizat de mulți autori în lucrările de specialitate, ni se pare restrictiv
în raport cu bogăția (complexitatea) manifestării acestor capacități, ca o unitate în diversitate.
După Blume (1981) ci tat de Manno, capacitățile coordinative constituie un sistem, concepție
la care subscriem în totalitate, având în vedere intercondiționările complexe dintre elementele
componente și finalitățile acestuia (vezi schema din fig. 5).
Factorii care condiționeaz ă capacitatea coordinativă țin de:
– aspectul fizic al performanței motrice;
– particularitățile biologice și psihice;
– nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice; orice sarcină motrică presupune un
anumit nivel al vitezei, forței sau rezistenței de terminante pentru o adaptare rapidă, eficientă
și economică a individului;
– volumul și complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect; repertoriul motric
înmagazinat determină programul de acțiune care, cel puțin parțial determină un răspuns
adecv at prin modele (semi) automatizate;
– calitatea funcțională a analizatorilor care recepționează informația;
– calitatea transmiterii nervoase și a inervației musculare;
– plasticitatea scoarței cerebrale, instanță superioară cu rol în retro -informația corectivă
permanentă a mișcării;
– capacitatea de anticipare rapidă, bazată pe experiența individuală, are la bază răspunsuri
reflexe, dobândite prin repetare îndelungată;
– calitatea proceselor cognitive și mnemice.

Figura 5 – Sistemul componentelor capacităților co ordinative (după Blume)
Forme de manifestare a capacității coordinative
După caracteristicile activității motrice, se disting două tipuri de capacități:
– generale – rezultatul unei instruiri polivalente, ce se manifestă în diferite domenii de
activitate;
– specifice – rezultatul unei specializări, proprii unei profesii sau ramuri sportive.

140 Din punct de vedere al combinațiilor cu alte calități motrice, se evidențiază coordonarea în
regim de viteză, forță, rezistență.
Aspecte metodologice în dezvoltarea capacită ților coordinative
Ca și viteza, capacitatea coordinativă este o componentă al cărei nivel este în mare măsură
determinat genetic și, ca atare, gradul său de „antrenabilitate” este mai redus. Deși exprimarea sa e
condiționată de procesele de maturizare , vârsta optimă la care se poate acționa cu șanse mari de
progres este intervalul 7 -10 ani, când capacitățile cognitive și motrice se sprijină reciproc.
Coordonarea generală (abilitatea) creează premisele pentru coordonarea specifică între cele
două forme exis tând un continuum favorizant; tranziția între ele este netranșantă, ponderea
anumitor tipuri de exerciții depinde de vârstă, bagaj motric, componenta asupra căreia dorim să
acționăm (echilibru, diferențiere kinestezică, creativitate motrică etc.).
Capacită țile coordinative pot fi ameliorate în ansamblul lor doar prin mijloace complexe,
prin combinații de metode și procedee de exersare.
Prezentăm, în continuare, un labei al principalelor procedee metodice utilizate și grupele de
exerciții specifice fiecăruia (după Matveev și completat de A. Dragnea).

Nr.
crt. Procedeu metodic Exerciții
1. Exersare cu utilizarea unor poziții
inițiale neobișnuite pentru
efectuarea exercițiilor – săritura în lungime stând cu .spatele la direcția efectuări
acesteia;
– start cu spa tele la direcția de alergare, din poziții variate
(ghemuit, culcat facial, așezat).
2. Efectuarea exercițiilor cu
segmentul neîndemânatic. – aruncarea obiectelor cu mâna opusă celei preferate;
– box cu garda inversă etc.
3. Schimbarea tempoului și a
sistemul ui de execuție. – alergări în tempo variat și cu variante de alergare;
– desfășurarea acțiunilor de atac sau a altor structuri de joc,
în tempo variat sau cu accelerare treptată până
la faza de finalizare etc.
4. Limitarea spațiului în care se
efectuează exe rcițiul. – structuri de joc, jocuri pregătitoare și dinamice pe teren
redus.
5. Efectuarea procedeelor tehnice și a
înlănțuirilor acestora cu restricții. – ex. din jocuri fără dribling sau cu un singur dribling;
– ex. pentru corectarea tehnicii etc.
6. Efectua rea exercițiilor cu
schimbarea procedeelor de
execuție. – sărituri în înălțime – procedeu dorsal, ventral, cu pășire etc.;
– diferite procedee de aruncare în baschet, handbal – de pe
loc, din săritură, cu evitare etc.
7. Efectuarea exercițiilor eu creșterea
complexității acestora. – efectuarea unor „mișcări” suplimentare la săriturile din
gimnastici, înainte de aterizare;
– lovirea mingii cu racheta de tenis din diferite poziții; cu
spatele, pe sub picior etc.
8. Efectuarea exercițiilor în condiții
variate de me diu, cu materiale
diferite, cu adversari diferiți ca
valoare. – alergare pe teren variat;
– slalom pe terenuri cu profiluri diverse și zăpadă cu
consistență diferită;
– lucru la aparate de gimnastică diferite;
– jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice, cu uti lizarea
unor planuri tactice diferite etc.

141 Compoziția corporală
Definiție Compoziția corporală reprezintă procentul relativ de țesut adipos și masă
musculară activă din totalul greutății corporale . Aceasta face parte din elementele fitness -ului,
condiți onate de starea de sănătate (după Falls, Baylor și Dishman). Studii experimentale au
demonstrat modificarea compoziției corporale la eșaloane mici de populație, în detrimentul masei
active.
Cauzele principale ale acestui fenomen sunt:
– creșterea standardulu i de viața;
– mecanizarea și automatizarea activităților profesionale;
– mărirea timpului liber;
– lipsa activităților fizice;
– insuficiente cunoștințe despre controlul greutății corporale;
– lipsa de motivație privind imaginea de sine.
Efectele compoziției corpor ale deficitare sunt:
– risc crescut de hipertensiune, diabet, artroze etc.;
– atitudini corporale deficiente;
– pubertate întârziată la copii;
– rezistență și capacitate de lucru scăzute.
Îmbunătățirea compoziției corporale presupune angajarea subiecților în progr ame
sistematice de exerciții fizice și un regim de nutriție adecvat. Primii ani de creștere și dezvoltar e ai
copilului sunt esențiali pentru evoluția sa fizică, mentală și emoțională. Procentul de masă
musculară crește în timpul copilăriei și adolescentei, realizează un platou la începutul adulției și
regresează după această etapă. Procentul de țesut adipos înregistrează o evoluție diferită; crește î n
timpul primului an al vieții, apoi scade într -o medie individuală, în paralel cu creșterea musculaturii.
La copiii cu obezitate, țesutul gras continuă să se dezvolte, ca rezultat al dietei defectuoase
și al lipsei de activitate fizică.
În timpul adolescenței există un nou puseu de creștere a țesutului adipos. Felele înregistrează
o creștere care se prelungește pe parcursul întregii evoluții. La băieți există o descreștere a acestui
țesut, urmată de o revenire în timpul adulției.
Există câteva perioade critice în care trebuie acordată o atenție sporită compoziției
corporale: ultimul trimestru al sarcinii, primul an de viață și în timpul debutului adolescenței. În
aceste perioade se constată o creștere a numărului de celule în țesutul adipos. Un motiv important
de a menține numărul celulelor țesutului adipos cât mai scăzut, este acela că obezitatea dobândită î n
copilărie este cel mai dificil de combătut. Copiii supraponderali nu sunt neapărat copii sănătoși.
Copiii supraponderali devin adulți supraponderali.
La vârste adulte, efortul fizic și dieta adecvată vor contribui la prevenirea creșterii
dimensiunilor celulel or adipoase și la contracararea declinului masei musculare. Între 25 și 70 de
ani (după Falls, Baylor și Dishman), bărbații și femeile pierd masă musculară la o rată de
aproximativ 0,2 -0,3 kg/an. Excesul de țesut adipos conduce la un consum energetic super ior pentru
un lucru mecanic dat. Acest fapt determina o sarcina suplimentară pentru funcția circulatorie și
pentru celelalte funcții.
Studii epidemiologice pe supraponderali, citate de Falls și Baylor, au ilustrat efectul nefast al
compoziției deficitare a supra aterosclerozei și a celorlalte afecțiuni cardiace (Asociația Medicală
Americană consideră că problema obezității în Statele Unite este alarmantă, peste 60% din populație –
50% din adulți și 40% dintre copii – încadrându -se în această categorie). De a semenea, este posibil ca
schimbările degenerative organice sau sistemice, la vârsta a treia, să nu fie datorate (exclusiv)
procesului îmbătrânirii, ci reducerii funcțiilor fiziologice ca reflex al vieții sedentare (fig. 5).

142

Figura 5 – Evoluția procentul ui de țesut adipos la femei și bărbați cu vârste între 10 -50 ani
(după Rarick, Montoye, Seefeldt)