Adormirea Maicii Domnului
Introducere
Importanța temei
Fiecare sărbătoare este o manifestare cultică a unui eveniment ce a fost, este sau va fi. De aceea această celebrare are trei aspecte : istoric, dogmatic și cultic. Adormirea Maicii Domnului, fiind la bază o sărbătoare, nu o dogmă sau un capitol al teologiei ortodoxe, în tratarea ei ne vom propune să o analizăm și să o prezentăm sub cele trei aspecte.
Între Hristos și Maica Sa este o strânsă legătură continuată și în spațiul dogmatic și liturgic. Orice schimbare în hristologie are efect și în mariologie, fapt pentru care toate ereziile hristologice au și consecințe mariologice. De aceea în tratarea acestei teme vom încerca să evidențiem legătura dintre acest eveniment și persoana Mântuitorului.
Nu toate sărbătorile și nici toate consecințele din cadrul mariologiei au fost studiate sau identificate. Sunt sărbători fără corespondent istoric și dogmatic autentic, precum Aducerea la Templu a Maicii Domnului, celebrată la 21 noiembrie, care sunt de fapt consecința a unei învățături mai deosebite sau a unui eveniment din afara vieții Mariei, precum târnosirea unei biserici.
În ortodoxie Adormirea Maicii Domnului este percepută doar sub aspect liturgic și pietist, nu ca o consecință dogmatică și realitate istorică. Aceasta este perspectiva din care este tratat acest episod din viața Fecioarei, fapt care justifică reacția Bisericii Ortodoxe la abuzul săvârșit în Biserica Romano-Catolică, acela de a da unei tradiții pietiste statutul de dogmă revelată.
Învățătura despre Maica Domnului este destul de sumară și este depășită în amploare de cultul Fecioarei. Un asemenea cult trebuie să aibă și un fundament teologic pe măsură, ceea ce adaugă un plus de valoare acestei tradiții a Adormirii Maicii Domnului. Tema aceasta este importantă, întrucât mutarea Mariei este un model de moarte creștină și de aceea Adormirea Fecioarei trebuie observată dintr-o perspectivă care să corespundă realităților divine. Altfel, afirmându-o doar cu un scop pietist, se pierde adevăratul mesaj al acestui eveniment și un bun exemplu de viețuire și adormire cu credință tare în Dumnezeu.
Metoda de lucru
Dintre cele trei aspecte menționate mai sus, dogmatic, istoric și liturgic, vom pune accent în special pe cele două mai puțin tratate în ortodoxie în ceea ce privește taina morții Maicii Domnului : dogmatic și istoric. De aceea în capitolul I se vor identifica momentul și cauza apariției sărbătorii Adormirii, evoluția și izvoarele acestei tradiții.
În capitolul II vom face o scurtă sinteză istorică a apariției, evoluției și a fundamentelor dogmatice a Asumpției Maicii Domnului cu trupul la cer, dogmă a Bisericii Romano-Catolice. Vom încerca să prezentăm momentul și cadrul istoric în care a fost promulgată această dogmă și argumentele prezentate în bula Munificentissimus Deus a papei Pius XII invocate pentru justificarea ei.
În capitolul III vom face o scurtă sinteză a mariologiei ortodoxe și vom prezenta perspectiva ortodoxă asupra tainei morții Maicii Domnului, din punct de vedere teologic și liturgic.
În cap. IV vom face o analiză istorică, dogmatică și logică a informațiilor prezentate, a posibilității învierii Maicii Domnului, a cauzelor, mijloacelor și consecințelor ei. În acest capitol aparatul critic va fi redus la minim, întrucât această ultimă parte a lucrării este în loc de concluzii.
Termenii folosiți cu precădere în această lucrare sunt : adormire și asumpție. Cel dintâi se referă la adormirea Maicii Domnului fără înviere și este folosit în paralel cu cel de dormiționism, având același sens. Cel de al doilea termen se referă la adormirea Maicii urmată de înviere și înălțarea după modelul Mântuitorului. În cazul acestuia din urmă, moartea Maicii Domnului nu este afirmată, în sensul că nu este scoasă în evidență sau este negată prin omitere. Această opinie variază în cadrul Bisericii Romano-Catolice și nu există nici o mențiune în dogma Asumpției Fecioarei Maria, care să o clarifice pe deplin.
Scopul acestei lucrări este acela de a cerceta și a prezenta originile și cauzele apariției sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, precum și sensul sărbătorii dar și al tradiției afirmate în cadrul ei. Accentul lucrării cade pe studiul istoric și implicațiile dogmatice ale acestei învățături, iar tratarea nu se dorește a fi exhaustivă și nici măcar suficientă, ci doar rezumativă. În alcătuirea fiecărui capitol a trebuit să ținem cont de limitarea numărului de pagini, impusă de statul unei lucrări de licență și de aceea multe aspecte au fost tratate foarte sumar. Taina morții Maicii Domnului, aparent atât de limitată, are o întreagă istorie de controverse, dezbateri, combateri, afirmări și negări. Materialul studiat, în special apocrifele Adormirii, este foarte bogat și mereu apare ceva nou. Sensurile sunt multiple, ca și scopurile. Această învățătură nu poate fi neglijată, datorită implicațiilor ei eshatologice și dogmatice.
Mulțumesc pe această cale Înalt Prea Sfinției Sale Daniel, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, coordonatorul științific al acestei teze de licență; mulțumesc Pr. Director Dragoș Ciprian Bahrim pentru bogatul material bibliografic pus la dispoziție și pentru bunăvoința și răbdarea cu care a răspuns solicitărilor mele; mulțumesc profesorilor mei Pr. Prodecan Conf. Dr. Viorel Sava, Lect. Dr. Vasile Cristescu, Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu care m-au ajutat la întocmirea acestei lucrări și tuturor celor care au avut amabilitatea de a-mi oferi sugestiile și ajutorul lor.
Cap. I Cauzele și momentul apariției cinstirii Adormirii Maicii Domnului în
Biserica Răsăriteană
I. 1. Controversa monofizită și tradiția Adormirii Maicii Domnului
Biserica nu a considerat necesară, nici în vechime și nici astăzi, sistematizarea învățăturii de credință după modelul curentelor filosofice antice, întrucât scopul creștinismului nu este găsirea adevărului, ci propoveduirea și trăirea lui, după modelul Adevărului întrupat. De aceea Sfânta Biserică și-a definit doctrina în măsura în care ea era atacată de erezii, prilej cu care nu se limita doar la trasarea liniilor adevăratei învățături, ci de fiecare dată urmărea să facă văzut Duhul învățăturilor și nu doar învățăturile. Din această cauză, noi astăzi putem, chiar dacă nu avem dogme în această privință, să deosebim adevărul de exagerare, urmând linia învățăturilor Sfinților Părinți și păstrând Duhul Care i-a inspirat în scrierile lor pentru apărarea Adevărului.
Cinstirea Maicii Domnului a fost întotdeauna pe măsura smereniei ei, manifestată într-un cadru intim, dar la fel de sigură ca și credința în Cel pe Care ea L-a născut. Nestorie a subestimat dragostea poporului pentru Fecioara Maria, nemanifestată în mod fățiș, și a crezut de cuviință să o numească „născătoarea de om”. Trebuie precizat faptul că o astfel de greșeală a fost făcută o singură dată. În Imperiul Bizantin cultul Maicii Domnului era considerat intangibil datorită pericolului de a ofensa pietatea poporului pentru cea „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Acest fapt a avut și efecte negative, această pietate fiind uneori prilej de șantaj, cum a fost în cazul Sf. Maxim Mărturisitorul sau unealtă politică, utilizată de împăratul Mauriciu și mai apoi de papa Pius al XII-lea.
Sinodul de la Efes a marcat creșterea spectaculoasă a cultului marial, nu însă independent, ci în strânsă legătură cu cel al Mântuitorului, din acest moment între Theotokos și Fiul ei fiind o strânsă legătură, prețuită de urmașii lui Chiril al Alexandriei. Această legătură a degenerat mai târziu într-un paralelism, rod al unei pietăți necontrolate și uneori exagerate intenționat, apărut și larg răspândit în mediile anti-calcedoniene și monofizite, preluat și amplificat în mediile monahale din Siria, Palestina și Egipt, pătrunzând apoi în întreg Imperiul, sub o formă mascată prin edictul împăratului Mauriciu. Nefiind precizat adevărul Adormirii Maicii Domnului, fiecare cinstea ce auzea și amplifica ceea ce cinstea după capacitatea fanteziei și a fervorii pietății personale.
S-a afirmat, în legătură cu concepția despre nașterea Mântuitorului a Sf. Chiril al Alexandrie preluată de urmașii săi anti-calcedonieni, că tendința pietății monofizite era aceea de a minimaliza importanța sufletului lui Hristos, fapt prevăzut de teologii școlii antiohiene, ceea ce a dus la desolidarizarea lui Hristos de omenitate și nevoia pietății populare de a fi în comuniune cu un element important din planul mântuirii, care e fără îndoială Aceasta justifică răspândirea de care s-a bucurat episodul Adormirii în mediile monifizite din secolul V. Brian E. Daley, S.J. într-un articol apărut în 1951 observă că această pietate rămâne și azi la originea ei, monofizită, fapt ce implică un dezacord între credința de la Calcedon și noua dogmă catolică despre Asumpția Maicii Domnului. Originea acestui episod, apărut și dezvoltat în Antiohia, Palestina și Egipt în secolul V, rămâne fără îndoială legată de dezbaterile hristolgice de la Calcedon și este cert faptul că această tradiție pietistă circula în mod frecvent în mediile anti-calcedoniene monofizite.
În ciuda creșterii pietății mariale și a dezvoltării cultului Fecioarei în secolele V – VI, teologia patristică a Bisericii de Răsărit nu căuta un mijlocitor uman, mai accesibil, între credincioși și Dumnezeu. În omiliile de la sfârșitul secolului V Maica Domnului este evocată cu o mare evlavie, în iconografie și imnologie fiind numită Împărăteasa cerului, mijlocitoare oamenilor, protectoarea orașelor, fiind evocată într-o strânsă legătură cu Fiul ei. De aceea episodul Adormirii care a circulat mai întâi printre monofiziți la sfârșitul secolului V, este o parte din cultul Maicii Domnului, aflat într-o continuă dezvoltare în strânsă legătură cu cel al Mântuitorului, ea împărtășindu-se de atributele sale, disputate și afirmate cu atâta tării începând cu Sinodul III Ecumenic, însă într-un mod particular, specific mediilor monofizite și nu celor calcedoniene, în care Theotokos se bucura de supravenerare din partea celor care Îl adorau pe Fiul ei. Nu trebuie uitat nici sprijinul politic oferit în acea perioada cultului marial în ascensiune de împărăteasa Pulheria, fapt ce a dus la asimilarea episodului asumpționist din mediile monofizite și în mediile ortodoxe, fără a fi analizat sau criticat în vreun fel. Acesta ar fi fost un act de impietate aspru sancționat nu atât de teologii vremii, cât de pietatea populară, care în anumite momente din istorie a refuzat să accepte învățături discutate și aprobate în sinod, dar care contraveneau spiritualității poporului, toate acestea subliniind sensul pietist al episodului Adormirii Sfintei Fecioare.
I. 2. Moartea Fecioarei Maria și moartea creștină
Succesul de care s-a bucurat taina morții Maicii Domnului în rândul poporului se datorează în principal perspectivei eshatologice a Adormirii Fecioarei, predicată în omilii datorită anxietății în fața morții simțită de gândirea creștină în secolul V. Fecioara era prezentată ca model al morții sfinte și senine și exemplu de mântuire deplină, promisă celor adormiți în adevărata credință. În secolul VIII Adormirea Maicii Domnului, prezentă în omilii și în serviciul liturgic, e legată de speranța creștină de viețuire în Eden, speranța fericirii eterne, care va începe în clipa morții și poate include și o transfigurare trupească și sufletească, ca în cazul Fecioarei.
Concepția creștină despre moarte în primele trei secole este o continuare și o sinteză a concepției vechiului Israel și a culturii populare elenistice. Majoritatea scriitorilor creștini din această perioadă afirmă că moartea constă în separarea sufletului conștient de trupul material, cel dintâi intrând într-o stare de confort printre cei adormiți, în „sânul lui Avraam” sau, în ceea ce Tertulian numea „ inferiora terrarum” , până la învierea de obște și judecata finală. În pietate timpuriestă legătură a degenerat mai târziu într-un paralelism, rod al unei pietăți necontrolate și uneori exagerate intenționat, apărut și larg răspândit în mediile anti-calcedoniene și monofizite, preluat și amplificat în mediile monahale din Siria, Palestina și Egipt, pătrunzând apoi în întreg Imperiul, sub o formă mascată prin edictul împăratului Mauriciu. Nefiind precizat adevărul Adormirii Maicii Domnului, fiecare cinstea ce auzea și amplifica ceea ce cinstea după capacitatea fanteziei și a fervorii pietății personale.
S-a afirmat, în legătură cu concepția despre nașterea Mântuitorului a Sf. Chiril al Alexandrie preluată de urmașii săi anti-calcedonieni, că tendința pietății monofizite era aceea de a minimaliza importanța sufletului lui Hristos, fapt prevăzut de teologii școlii antiohiene, ceea ce a dus la desolidarizarea lui Hristos de omenitate și nevoia pietății populare de a fi în comuniune cu un element important din planul mântuirii, care e fără îndoială Aceasta justifică răspândirea de care s-a bucurat episodul Adormirii în mediile monifizite din secolul V. Brian E. Daley, S.J. într-un articol apărut în 1951 observă că această pietate rămâne și azi la originea ei, monofizită, fapt ce implică un dezacord între credința de la Calcedon și noua dogmă catolică despre Asumpția Maicii Domnului. Originea acestui episod, apărut și dezvoltat în Antiohia, Palestina și Egipt în secolul V, rămâne fără îndoială legată de dezbaterile hristolgice de la Calcedon și este cert faptul că această tradiție pietistă circula în mod frecvent în mediile anti-calcedoniene monofizite.
În ciuda creșterii pietății mariale și a dezvoltării cultului Fecioarei în secolele V – VI, teologia patristică a Bisericii de Răsărit nu căuta un mijlocitor uman, mai accesibil, între credincioși și Dumnezeu. În omiliile de la sfârșitul secolului V Maica Domnului este evocată cu o mare evlavie, în iconografie și imnologie fiind numită Împărăteasa cerului, mijlocitoare oamenilor, protectoarea orașelor, fiind evocată într-o strânsă legătură cu Fiul ei. De aceea episodul Adormirii care a circulat mai întâi printre monofiziți la sfârșitul secolului V, este o parte din cultul Maicii Domnului, aflat într-o continuă dezvoltare în strânsă legătură cu cel al Mântuitorului, ea împărtășindu-se de atributele sale, disputate și afirmate cu atâta tării începând cu Sinodul III Ecumenic, însă într-un mod particular, specific mediilor monofizite și nu celor calcedoniene, în care Theotokos se bucura de supravenerare din partea celor care Îl adorau pe Fiul ei. Nu trebuie uitat nici sprijinul politic oferit în acea perioada cultului marial în ascensiune de împărăteasa Pulheria, fapt ce a dus la asimilarea episodului asumpționist din mediile monofizite și în mediile ortodoxe, fără a fi analizat sau criticat în vreun fel. Acesta ar fi fost un act de impietate aspru sancționat nu atât de teologii vremii, cât de pietatea populară, care în anumite momente din istorie a refuzat să accepte învățături discutate și aprobate în sinod, dar care contraveneau spiritualității poporului, toate acestea subliniind sensul pietist al episodului Adormirii Sfintei Fecioare.
I. 2. Moartea Fecioarei Maria și moartea creștină
Succesul de care s-a bucurat taina morții Maicii Domnului în rândul poporului se datorează în principal perspectivei eshatologice a Adormirii Fecioarei, predicată în omilii datorită anxietății în fața morții simțită de gândirea creștină în secolul V. Fecioara era prezentată ca model al morții sfinte și senine și exemplu de mântuire deplină, promisă celor adormiți în adevărata credință. În secolul VIII Adormirea Maicii Domnului, prezentă în omilii și în serviciul liturgic, e legată de speranța creștină de viețuire în Eden, speranța fericirii eterne, care va începe în clipa morții și poate include și o transfigurare trupească și sufletească, ca în cazul Fecioarei.
Concepția creștină despre moarte în primele trei secole este o continuare și o sinteză a concepției vechiului Israel și a culturii populare elenistice. Majoritatea scriitorilor creștini din această perioadă afirmă că moartea constă în separarea sufletului conștient de trupul material, cel dintâi intrând într-o stare de confort printre cei adormiți, în „sânul lui Avraam” sau, în ceea ce Tertulian numea „ inferiora terrarum” , până la învierea de obște și judecata finală. În pietate timpurie apuseană, după cum afirmă și Tertulian, se credea că doar martirii se vor alătura patriarhilor și profeților în Paradis, imediat după moarte. E adevărat că Ciprian de Cartagina și câțiva autori de mai târziu afirmă cu tărie că toți cei care au trăit și au murit cu o credință tare în Dumnezeu vor fi primiți imediat cu sufletul, după moarte, în Împărăția cerurilor . Clement al Alexandriei era convins că cei statornici în credință, care au devenit „adevărați gnostici” în timpul vieții, vor intra și ei în comuniune apostolii și cu sfinții . Totuși concepția despre un loc de odihnă a sufletelor, precum Sheol sau Hades, pare să persiste printre creștinii de rând. Autorii siriaci din secolul IV, Afafrat și Efrem împreună cu Ilarie de Poitiers în Apus, prezintă sufletul și trupul „odihnindu-se” sub pământ până la sfârșitul vremii. Rugăciunea pentru cei adormiți din cartea de rugăciuni a lui Serapion de Thmuis, o colecție alexandrină datată în jurul anului 350, cere ca sufletelor celor adormiți să li se dea „odihnă în locuri cu verdeață, în cămările odihnei împreună cu Avraam și Isaac și Iacov și cu toți sfinții Tăi” până în ziua învierii de obște când „îi vei învia, spre moștenirea celor de care s-au învrednicit, în pășunile tale sfinte”. Pe fondul unei veșnicii atât de pasive, e ușor de înțeles de ce teologii clasici precum Clement al Alexandrie și Ambrozie de Milan continuă să prezinte cititorilor moartea – odihnă ca o răsplată a celor care au trăit cu vrednicie și care și-au făcut din viața lor o „pregătire spre mutare” .
Grigorie de Nazians, care evidențiază frecvent greutățile și fragilitatea vieții pe pământ în spiritul Eclesiastului, prețuiește speranța că „tot sufletul credincios și iubitor de Dumnezeu, când va fi eliberat de legăturile trupești … imediat se bucură de simțirea binecuvântării pe care a așteptat-o … și simte o plăcere minunată și bucurie și merge să-și întâlnească Stăpânul” afirmând astfel moartea ca o eliberare mult așteptată. În cuvântarea la moartea tatălui său, Sf. Grigorie prezintă moartea în contextul unei viziuni filosofice senine, specifică în egală măsură atât antropologiei platonice și stoice, cât și Evangheliei.
Genul hagiografic ce prezintă viața ascetică, descrie moartea unor sfinți, ca Antonie sau Macrina, ca o despărțire de trup într-o atmosferă de calm si claritate, fiind chiar primită cu bucurie, ca aducând unirea cu Hristos pe Care L-au dorit atât de mult.
Amenințarea invaziilor popoarelor migratoare, precum și multe alte evenimente tragice, determină presimțirea unui sfârșit apocaliptic. În paralel, o nouă concepție despre moarte ca eveniment înfricoșător și violent, în care demonii se luptă cu puterile angelice pentru sufletul despărțit de trup, începe să se răspândească tot mai mult în literatura creștină. În Apusul latin Eric Rebillard afirmă că trecerea de la seninătatea clasică a lui Ambrozie în fața morții la frica de moarte a Fer. Augustin, Petru Crisologul sau papa Leon, se datora în mare măsură teologiei augustiniene și își avea rădăcinile în certitudinea Fer. Augustin în legătură cu neputința și concupiscența naturii umane, idee afirmată și dezvoltată în controversa cu pelagienii. Rebillard presupune, printre altele, că perspectiva agnostică despre moarte începe să apară în literatura hagiografică monahală, de origine greacă și coptă, începând cu sfârșitul secolului IV și provine nu din disputele teologice, ci din pietatea populară creștină și chiar din credințele precreștine comune unor culturi din Orientul apropiat.
Sf. Atansie prezintă moartea avvei Antonie ca pe un eveniment liniștit și descrie o viziune a avvei despre moartea creștinilor de rând, în luptă cu forțele demonice : „ Se vedea pe sine ca fiind în afara sa și era purtat spre cer de ființe cerești. Apoi a văzut niște fețe înspăimântătoare stând în aer, vrând să-l tragă înapoi, ca să nu poată trece. Când purtătorii lui le-au stat împotrivă, ei au vrut să știe din ce cauză el nu dă seamă în fața lor. Și când au vrut să cerceteze faptele vieții lui începând de la nașterea sa, purtătorii lui Antonie i-au oprit, zicându-le : << Dumnezeu i-a șters toate păcatele de la nașterea sa, dar cele săvârșite după călugărie, când s-a dedicat lui Dumnezeu, pe acelea le puteți cerceta.>>”.
Aceeași concepție despre moarte, conform căreia demonii sunt niște vameși, s-a răspândit și în literatura creștină timpurie din Egipt, cum ar fi Apocalipsa întâi a lui Iacov, de factură gnostică și chiar în câteva omilii ale lui Origen. Dar această concepție despre moarte circula mai ales în literatura monastică din secolele IV – V, fiind însoțită de avertismente severe referitoare la asprimea judecății finale și exemple ale suferințele celor osândiți.
O omilie atribuită Sf. Chiril al Alexandriei, ce provine din mediul monastica egiptean din secolul V, afirmă că demonii vor judeca aparte modul în care au fost folosite cele cinci simțuri și dă detalii abundente și terifiante despre chinurile păcătoșilor condamnați după moarte : „Ce frică și cutremur vor simți sufletele în acea zi, întreabă predicatorul, când puterile înfricoșătoare ale întunericului, crude, nemilostive, sălbatice, îl vor înconjura, fiind negri ca etiopienii? Chiar gândul la ele e mai înfricoșător decât orice pedeapsă! Doar privindu-le sufletele vor fi copleșite de groază, urlând de durere, micșorându-se de frică și suferință și vor căuta ajutor la îngerii lui Dumnezeu. Sufletul va fi ocrotit de puterile cerești când se va purta prin văzduh, dar va întâlni vămi care păzesc și vămuiesc calea spre cer, împiedicând pe cei ce vor să urce. Și fiecare vamă va cerceta păcatele ei.”
Toate aceste opere din secolele IV – V sugerează grija, mai ales în mediul monastic, față de soarta nesigură a sufletelor după moarte, accentuând necesitatea pocăinței și convertirii, bazată pe severitatea judecății divine, căreia va fi supus tot sufletul despărțit de trup. Aceasta este o reminescență atât din Hadesul tăcut și necunoscut, cât și din pacea sânului lui Avraam.
La sfârșitul secolului V și începutul secolului VI literatura teologică creștină dă semne că ar vrea să corecteze dezechilibrul creat de aceste viziuni terifiante despre moarte, aducând în prim plan promisiunea plină de speranță a mântuirii, ce ocupă un loc central în tradiția creștină. Un exemplu în acest sens este tratatul despre slujbele de înmormântare din Ierarhia Bisericească a lui Pseudo – Dionisie Areopagitul, care remarcă în cuvântul de început că moartea celor sfinți ar trebui să fie diferită de cea a celor profani : „ Cei care au dus o viață sfântă, având în minte promisiunea plină de adevăr al lui Dumnezeu, văzută de ei și în învierea lui Hristos, vor muri cu o bucurie divină și cu o speranță tare și sinceră, ca rod al înțelepciunii nevoințelor lor sfinte. Ei știu bine că prin înviere vor primi răsplata lor și vor duce o viață veșnică desăvârșită și mântuitoare.” Respingând ceea ce consideră el ca neadevărat despre viața de apoi, precum despărțirea definitivă de trup, reîncarnarea sau fericirea materială, fericire lumească într-un paradis milenarist , Pseudo-Dionisie afirmă că cei a căror viață s-a sfințit prin credință, știu că „vor primi răsplata lui Hristos”. Pentru cei rătăciți de la dreapta credință moartea este un avertisment, un îndemn la pocăință. Dar cei sfinți sunt plini de „bucurie sfântă”, de care se vor umple și cei de lângă ei când moarte se va apropia : „Prietenii celui adormit îl vor numi binecuvântat, căci a atins slava mântuirii pentru care s-a rugat. Ei înalță imne de mulțumire Săvârșitorului izbânzii sale și se roagă ca și ei să intre în această ceată.”
Dionisie descrie slujba de înmormântare cu multe detalii, descrierea având destule asemănări cu rugăciunea pentru cei adormiți din Constituțiile Apostolice, în rugăciunea de început episcopul cerând Celui ce ne eliberează de puterea tiranică și nedreaptă a păcatului, ce ne robește pe toți, ca nici un demon să nu cerceteze viața celui decedat.
Rugăciunile și pericopele evanghelice la care autorul face referire, cât și întregul ritual, pare să fie o comuniune euharistică a celor adunați să însoțească pe ultimul drum pe cel mutat la Domnul . Toate aceste rituri „sfințesc întreaga persoană, completează mântuirea lui și vestesc prin toate ceremoniile sfințitoare, învierea lui desăvârșită”.
Referitor la această perioadă, Brian E. Daley S.J. afirma că în ultimele două decenii ale secolului VI se observă o preocupare din partea conducătorilor Bisericii din Apus și Răsărit de a combate concepția că moartea e un simplu somn sau o perioadă de inerție în așteptarea transformării finale, afirmând că sufletele morților sunt foarte vii și, atât răsplata, cât și pedeapsa vin imediat după moarte. Ba, mai mult, această credință anula orice posibilitatea de mijlocire a sfinților pentru noi înaintea lui Dumnezeu, singurul Mijlocitor rămânând Fiul Lui, singurul înviat cu trupul și, deci viu și activ. Astfel, în concepția lor, chiar Maica Domnului se afla într-o stare de pasivitate totală, ea nemaifiind „mijlocitoare caldă” pentru cei ce o cinstesc. Iar pentru a o scoate de sub influența acestei concepții iudaice, s-a recurs la un mic artificiu numit Asumpție, amplificat mai apoi, protejându-se, prin ignoranță, cauza inițială a acestei concepții pietiste.
Într-o lucrare puțin cunoscută, scrisă în jurul anului 582, Despre starea sufletelor după moarte, Eustratius, preot la Hagia Sophia, cunoscut ca biograf al patriarhului Eutihie, pornind de la filosofia clasică și tradiția creștină, bazându-se în special pe părinții capadocieni și Sf. Ioan Hrisosotom, afirmă că sufletele sunt vii după moarte, înalță rugăciuni către Dumnezeu sau îndeplinesc ocazional, pe pământ, sarcini primite de la El. Citând un pasaj din Sf. Ioan Hrisosotom referitor la viața de după moarte, Eustratius spune : „Atunci, dacă chiar înainte de înviere, cei ce s-au nevoit spre dobândirea virtuților, se bucură de slava îngerilor când pleacă din această viață și înalță imne împreună cu îngerii, lui Dumnezeu, și dacă cei care sunt doborâți în viață de necazuri, îi chemă în ajutor ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu, cu ce drept spui tu că ei nu pot să apară pe pământ, nici să mijlocească, nici să facă nimic altceva?”
Papa Grigorie cel Mare, contemporan cu Eustratius, este și el preocupat în cartea a patra din Dialoguri să amintească cititorilor de judecata imediată, necesitatea pocăinței, răsplata sau pedeapsa după moarte și dă ca exemple experiențele multora din contemporani săi, care au avut visuri și viziuni în care sufletele morților îi avertizau despre realitatea celor afirmate mai sus. Câteva din relatările lui reflectă aceeași concepție întâlnită în secolul V în literatura ascetică a Răsăritului, conform căreia moartea păcătoșilor implică un conflict cu demonii, în timp ce „sunetul imnelor îngerești” însoțește moartea celor aleși. Ca și Eustratius, Grigorie combate cu tărie credința că morții sunt pur și simplu liniștiți sau sunt incapabili de comuniune cu cei vii, chiar dacă se împărtășesc de răsplata sau pedeapsa meritată într-o stare transcedentală de existență dincolo de mormânt.
I. 3. Răspunsul teologiei bizantine
În contextul acestor preocupări antice târzii pentru soarta sufletelor după moarte, Răsăritul își propune să combată angoasa în fața morții promovată de scrierile ascetice, amintind de promisiunea mântuirii, menită să readucă încrederea și serenitatea în fața morții, dând episodul Adormirii Maicii Domnului ca model. În jurul anului 440, sub patronajul episcopului Juvenalie și a împărătesei exilate, Eudoxia, se ridică o bazilică în cinstea Născătoarei de Dumnezeu în vechiul cimitir evreiesc de lângă Ierusalim, în valea lui Kedron, la poalele Muntelui Măslinilor, lângă Grădina Ghetsimani; la mijlocul secolului VI, pelerinii vizitau această bazilică, considerându-o mormântul gol al Fecioarei.
Episodul Adormirii are deja o formă generală comună la sfârșitul secolului VI și acceptată de majoritatea Bisericilor Răsăritene, calcedoniene sau nu. Originea acestei forme finale provine din mediile monahale din Siria și din împrejurimile Ierusalimului și reprezintă un compromis între monofiziți, sprijiniți de împăratul Iustinian, care afirmau umanitatea îndumnezeită și eliberată a Mântuitorului, dar și a Fecioarei, în ea realizându-se unirea și contopirea firilor, și calcedonieni, care afirmau natura umană pătimitoare, atât a Fecioarei, cât și a Mântuitorului. Una din primele materializări ale acestui compromis o constituie predica patriarhului anti-calcedonian Teodosie de Alexandria (+ 567) ținută în 535, care se păstrează într-un manuscris în limba coptă și în care autorul pretinde că în redactarea ei s-a inspirat dintr-un manuscris din Ierusalim, consultat în biblioteca mănăstirii Sf. Marcu din Alexandria. În introducere sunt lăudate numeroasele virtuți ale Sfintei Fecioare, urmează o scurtă prezentare a vieții Maicii Domnului, după care este relatat pe larg episodul Adormirii. Este evidențiată frica Maicii Domnului în fața morții apropiate, vestită de Fiul ei în vis. Fecioara afirmă că atât pentru drepți, cât și pentru păcătoși, moartea este o călătorie peste o mare imensă de foc, continuând apoi astfel :
„Ce pot spune despre despărțirea sufletului de trup? O, acele clipe sunt pline de frică și de cutremur! Știm că două puteri însoțesc sufletul : una e luminoasă, iar cealaltă e o umbră hidoasă, cu forme înfricoșătoare și nemaivăzute. Dacă sufletul este drept, este condus spre cea dintâi cu îndemnuri binevoitoare și pline de dragoste, iar ceilalți văd că sufletul este împăcat cu Creatorul său. Dar dacă sufletul e păcătos, acele spirite ale luminii se retrag, iar cele întunecate se reped cu mânie spre el, lovindu-l și împungându-l, scrâșnind din dinți și vărsând din gurile lor flăcări asupra lui.”
Această viziune despre moarte este specifică tradiției ascetice egiptene, iar în fragmentul anterior este evocată pentru a combate această angoasă în fața morții, care nesocotește promisiunea lui Hristos făcută celor credincioși, adormiți în dreapta credință. Această promisiune este re-actualizată în momentul în care Fecioara rugându-se împreună cu Apostolii, rudele și apropiații ei, pentru ca să îndepărteze puterile întunericului de la ea în clipa morții, Mântuitorul apare împreună cu cetele îngerești și o mângâie, zicându-i că nu trebuie să-i fie frică, moarte fiind pentru cei credincioși o trecere la viața veșnică. Atât episodul Adormirii, cât și interpretarea lui făcută în final de acest patriarh al Bisericii copte, care avea o viziune sumbră despre moarte, au ca scop înlocuirea angoasei cu consolarea și speranța.
Bisericile din Palestina, Egipt și Bizanț din secolul VI concepeau moartea în termeni mai puțin dramatici, dar această frică de demoni, de judecata nemiloasă și călătoria sufletului prin tenebrele lumii de dincolo, domina imaginația creștină populară din întreg Imperiul. Deci este evident motivul pentru care, ca și preotul Eustratius și papa Grigorie, Biserica a susținut și a aprobat demersul împăratului Mauriciu (582-602) care restaurează basilica din Ghetsimani, consacrându-o ca mormântul tradițional al Maicii Domnului și fixează celebrarea Adormirii ei ca sărbătoare a întregului Imperiu. El urmărea astfel o atragere a anti-calcedonienilor, în rândul cărora a apărut inițial acest episod mariologic ce conține un mesaj și un exemplu necesar creștinătății acelor timpuri, la unitatea Bisericii celei una, de care depinde însăși unitatea Imperiului Bizantin.
Semnificațiile teologice, în următoarele două secole, au fost aprofundate și de alți predicatori, care au reflectat asupra a ceea ce era acum o sărbătoare cu caracter universal. Autori mai puțin cunoscuți, precum episcopul palestinian Theoteknus din Livias și autorul necunoscut al omiliei atribuite episcopului Modest al Ierusalimului, dar și personalitățile secolelor VIII – IX, precum Gherman al Constantinopolului, Andrei Criteanul, Ioan Damaschinul și Teodor Studitul, inserau în predicile lor un rezumat modest al episodului tradițional al Adormirii, ezitând să accepte toate detaliile ca fiind veridice. Toți sugerau că ceea ce Biserica celebrează în Adormirea și mutarea Fecioarei, este marea taină în care a fost implicată nu doar ea, ci într-un anumit fel, întreaga umanitate și chiar întreaga creație, iar nu dobândirea unui mijlocitor desăvârșit ca persoană umană înaintea lui Dumnezeu, altul decât Mântuitorul Hristos.
Probabil cea mai limpede tratare a înțelesurilor acestui episod este cuprinsă în trilogia de predici a Sf. Andrei Criteanul, compuse în prima decadă al secolului VIII. A doua predică începe cu tratarea noțiunii de credință, amintind că taina creștinătății este Hristos : „El a acceptat chiar experiența morții, S-a amestecat cu morții și a intrat în lumea mohorâtă a celor dedesubt, ca să poată rupe legăturile întunericului și să ne treacă în lumea nemuririi.” Aceasta nu însemnă că cei credincioși nu mai mor, ci „vom muri, dar nu vom fi robi ai morții, așa cum eram atunci când eram legați de păcat.” Pentru toți creștinii, afirmă el, moartea este o trecere, o „adormire”, o „ mutare în altă viață”. Din moment ce chiar Hristos, Care S-a asemănat nouă, a îndurat moartea și a intrat în împărăția ei, nici unul din noi nu e scutit de la această călătorie. Pentru Sf. Andrei esența creștinismului stă în faptul că „ sufletele celor care s-au supus legii lui Dumnezeu și au arătat, în Duhul, calea vieții celei sfinte, cât au fost în trup, vor fi mutați din împărăția morții, în împărăția luminii, care se potrivește sfințeniei sufletelor lor … Cât despre frumusețea și măreția acelui loc, binecuvântarea veșnică și dragostea care covârșește puterea de înțelegere a minții, ei vor putea să vadă toate lucrurile mai limpede și mai adânc, în apropierea lui Dumnezeu, decât noi.”
Astfel, în concepția Sf. Andrei, Adormirea Mariei era o realizare directă și imediată a eliberării de moarte, promisă umanității : „ o mișcare extatică înspre cele pe care le sperăm în această viață, o trecere spre o stare asemănătoare lui Dumnezeu”. Sf. Andrei afirmă, în finalul omiliei întâi, că minunea pe care o sărbătorim este ceva „ comun nouă tuturor, dar propriu numai ei (Fecioarei Maria)… aceasta este dispoziția noastră,care o sărbătorim azi, natura noastră, desfacerea noastră !” Cu alte cuvinte, ceea ce comemorăm este speranța creștină universală într-o viață și o schimbare dincolo de moarte, o viață care își are temeiul în viața și moartea Fiului Fecioarei.
Ioan al Tesalonicului scria astfel în prologul operei sale despre Adormirea Maicii Domnului: „Nu, [strămoșii noștri] nu au fost nici indiferenți, nici nepăsători. Dar, deși cei care s-au aflat de față [la Ierusalim] (se spune!) au transmis adevărul despre sfârșitul [Maicii Domnului], mai tîrziu au apărut niște eretici făcători de rele, care au vârât zâzanie și au răstălmăcit totul. Din această pricină părinții noștri s-au îndepărtat de ei, socotindu-i în dezacord cu Biserica universală. Așa praznicul însuși a căzut în uitare”
Această concluzie ce încheie pledoaria din introducere a episcopului Ioan al Tesalonicului în favoarea ținerii de către credincioși a sărbătorilor Maicii Domnului, în special a sărbătorii Adormirii ei, demonstrează existența unor reacții din partea teologilor vremii și a ierarhiei Bisericii, provocate de apariția și afirmarea unor concepții greșite legate de cinstirea Maicii Domnului și care se răspândeau din ce în ce mai mult prin cult, luând proporții îngrijorătoare. Că nu s-a scris nimic despre aceste măsuri și nici despre exagerările ce le-au cauzat, se datorează faptului că eroarea se propaga și se manifesta doar în cult și în pietatea populară, nu și în învățătura de credință, iar atunci când a încercat să se insinueze în această sferă, răspunsul a fost prompt și măsurile, drastice, căci „Așa praznicul însuși a căzut în uitare”.
În 1978 Hans – Georg Beck afirmă că, în ciuda caracterului profund creștin a culturii bizantine, au rămas în întreaga istorie, în atitudinea poporului în fața morții, elemente pregnante a unei mentalități ce perpetuează mai degrabă fatalismul antic, decât speranța creștină prezentată anterior.
În literatura bizantină, moartea, ca amenințare supremă a fericirii omului, oscilează între consimțământul general la promisiunea Evanghelică a vieții eterne și consimțământul real la o înțelegere pre-creștină, sumbră a morții, ca o deposedare neînduplecată de tot ceea ce dă existenței umane un sens. În mare parte aceasta se datorează lipsei unei concepții generale a Bisericii Răsăritene despre speranța eshatologică, datorată lipsei unor controverse majore pe această temă, cu excepția disputei pe baza tradiției origeniste despre învierea materială a trupurilor și mântuirea universală sau apocatastatza. Cu excepția Sf. Grigorie de Nyssa, autorul dialogului Despre suflet și înviere și Despre moarte, nu s-a încercat o sistematizarea care să depășească viziunea imortalistă schițată de Platon în Phaedo sau dezbaterile stoice despre eliberarea de patimi și frica irațională. Concepția oamenilor de rând despre moarte era dominată, în perioada patristică târzie și în cea medievală, de viziunea sumbră a lumi subpământene și judecătorii demonici ce agresau sufletul celui mort. Singurul episod care aducea altă perspectivă, diametral opusă, era cel al Adormirii, răspândit și propoveduit în întreg Imperiul din motive politice, pietiste și mai puțin teologice sau dogmatice, fapt ce nu îi diminuează valoarea, importanța sau măreția, ci impune o reflecție teologică mai profundă.
I. 2. Izvoare ale Adormirii Maicii Domnului
Momentul trecerii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu la cele veșnice nu este prezentat, nici amintit în vreun document canonic, fapt pentru care în legătură cu acest eveniment s-au scris multe cărți pseudo-inspirate, a căror abundență impune tratarea acestei teme folosindu-ne de informații veridice. Dar aceste informații fiind compromise de însăși sursa lor, vom prezenta și viețile scrise ulterior, în număr de patru, și care își au izvorul nu doar în apocrife, ci și în capacitatea unor erudiți teologi de a deosebi realitatea de fantezia pioasă și sacrul de sentimental.
I. 2. 1. Scrierile apocrife ale Adormirii Maicii Domnului
Nici un apocrif ce relatează episodul Adormirii Maicii Domnului nu a fost scris mai devreme de secolul V și chiar s-a afirmat că această temă a început să fie tratată abia după Sinodul III Ecumenic, cel mai devreme. Așadar, nu avem mărturii scrise despre taina morții Fecioarei Maria înainte de secolul V, fapt întărit și de afirmația Sf. Epifanie de Salamina : „ Nimeni nu știe care a fost sfârșitul ei” și care oferă cititorilor trei ipoteze ce circulau în acea vreme : moartea naturală, moartea martirică și lipsa morții, în sensul unei mutări directe la cele veșnice. Însăși existența acestor ipoteze certifică faptul că în acea perioadă nu exista o tradiție apostolică despre taina morții Maicii Domnului. Sf. Epifanie nu susține nici una din aceste ipoteze, iar faptul că a stat mai mult de patruzeci de ani în preajma Ierusalimului, cât și statutul său de Părinte al Bisericii, conferă o oarecare autoritate afirmațiilor sale. Rezerva lui este cauzată și de controversa sa cu colliridienii, eretici care atribuiau Fecioarei calități divine, dar și de cea cu antidicomarianiți, care negau orice cinste ce ar trebui dată Mariei. Așadar, cultul Fecioarei în acea perioada nu era un subiect indiferent Părinților Bisericii. Faptul că în lupta lor cu astfel de erezii nu au evocat mărturii ale Sf. Apostoli despre taina morții Maicii Domnului, nu înseamnă altceva decât că astfel de mărturii nu existau.
Scrierile apocrife, indiferent de perioadă, temă sau autor, nu au nici o legătură cu Sf. Scriptură și mai ales cu Vechiul Testament. Relatările lor nu sunt împliniri a unor profeții și nu fac simțită în ele continuarea lucrării Duhului, fiind evidentă lipsa oricărei unități cu textele canonice atât a Vechiului, cât și a Noului Testament.
Dacă Vechiul Testament trebuie citit, înțeles și interpretat în lumina cărților canonului Noului Testament, atunci este evident ca scrierile apocrife nu aduc nici un fel de lumină. Ele conțin scene pietiste, nejustificabile din punct de vedere teologic și soteriologic, fiind evidente trăsăturile specifice romanului pietist de aventuri spirituale, precum Cămașa lui Hristos.
Apocrifele au fost scrise în alt duh, unul probabil pietist, decât Duhul Sfânt care a inspirat pe autorii textelor canonice, iar cei ce s-au împărtășit de acest duh, de multe ori au ajuns la erori, datorate exagerărilor bine intenționate și au deviat de la linia dreptei învățături a credinței celei adevărate. Între aceștia se numără majoritatea ereticilor și acei oameni râvnitori după Dumnezeu, a căror osteneală a fost zădărnicită de faptul că s-au inspirat în lucrările lor, într-o măsură prea mare și cu prea puțin discernământ, din textele apocrife. Un astfel de caz nefericit, dar foarte grăitor, este cel al lui Origen.
Sfinții Părinți în hotărârile lor nu s-au folosit doar de argumente logice și teologice, ci au pornit de la experiența trăirii lui Dumnezeu, pe Care ei nu l-au simțit în alte scrieri decât cele canonice. Așadar este mult mai sigur pentru noi, cei „neștiutori și neîntăriți”, să ne punem la adăpostul înțelepciuni, puterii de discernământ și a experienței duhovnicești a acelor autori a Vieților Maicii Domnului, între care cel mai important și mai autorizat este Sf. Maxim Mărturisitorul.
În cele ce urmează, vor fi prezentate scurte date referitoare la apocrifele legate de Adormirea Maicii Domnului, scopul fiind acela de a crea o perspectivă cât mai completă și mai sumară asupra temei.
I. 2. 1. 1 Noțiuni generale
Termenul de apocrif are multe înțelesuri: ascuns, secret, ne-public. Origen afirmă despre apocrife că sunt cărțile care circulă pe sub haină și sunt recunoscute de mici grupuri din afara Bisericii. Pentru Sf. Ieronim și Augustin sunt cărți cu autor real diferit de cel din titlu și le combat pentru că amestecă greșelile cu fanteziile și le prezintă ca adevăruri secrete. Pentru Sfinții Părinți apocrifele sunt cărți din afara canonului Bibliei, chiar dacă autorul e real, cum e în cazul cărții lui Herma, fiind considerate inspirate doar de grupuri restrânse, fără aprobarea Bisericii. Le este opus canonul Bibliei, care e strict argumentat și delimitat. Apocrifele șochează prin prolixitatea lor excesivă.
Provenind din diferite medii și comunități, au circulat intens, deschizând drumuri în gen și stil, ele însele îmbogățindu-se considerabil, ajungând la o mulțime de variante a unui text original, la care se adaugă traducerile și traducerile după traduceri, fapt ce pune criticii și editorii în dificultate. La polul opus se afla canonul Bibliei pe care Biserica l-a păstrat cu strictețe și fără a cărei protecție celelalte texte au căzut pradă imaginației pioase sau speculative a miilor de credincioși. De aici rezultă dificultate prezentării Sf. Fecioare în apocrife, deși mariologia s-a inspirat din ele în tratatele ei, nu fără a le analiza critic mai întâi, distingând elementele reale de cele pietiste.
Suspecte de docetism și gnosticism, adâncind astfel prăpastia dintre ele și Biserică, apocrifele apar ca transmițând mici fragmente din Sf. Tradiție. De aceea nu avem pretenția de a distinge fantezia de adevăr în ele, ci cercetându-le cu îngăduință, vom reuși cel mult să extragem din ele mărturii ale pietății poporului.
Cuvântul apocrif provine din grecescul apokryphos, format din apo și verbul kryptein, a ascunde, a cărui corespondent în ebraică este sepharim genuzim, cărți ascunse, termen ce se referă la cărțile de cult scoase din uz datorită gradului de deteriorare prea mare și depozitate într-un edificiu special numit genizah. Astfel de edificii au fost descoperite la Marea Moartă. Cărțile erau depuse în aceste genizah și nu erau distruse pentru că ele conțineau numele sacru Iahve, fapt pentru care singura carte care nu se află pe lista cărților descoperite la Qumran este Ezdra, carte ce nu conține numele sacru al lui Dumnezeu.
Originea termenului nu este legată de sinagogă, ci mai degrabă de gnosticism, a cărui trăsătură dominantă este ezoterismul, doar inițiații fiind cei capabili să ajungă dincolo de litera văzută la mesajul ascuns al textelor divine. Această gândire sectară este opusă mesajului deschis al învățăturilor Mântuitorului și al apostolilor. Majoritatea plăsmuitorilor acestor apocrife susțin că au fost ucenicii unui apostol, după modelul lui Luca, ei invocând în titlul apocrifei numele unui discipol al Mântuitorului, scopul fiind acela de a garanta autenticitatea conținutului și de a ridica textul la rangul de doctrină avizată.
Termenul de apocrif mai are și sensul de fals, de proveniență suspectă, întrucât textele ascunse de eretici pentru a nu fi văzute de cei neinițiați, care le-ar fi înțeles și răspândit învățătura în mod eronat, erau considerate de ortodocși ca fiind suspecte, întrucât intrau în conflict cu mesajul deschis al Mântuitorului și al Apostolilor.
Apocrifele, în gândirea teologilor de azi, sunt cărți necanonice cu origine și autor suspect sau nesigur, nefiind recomandate lecturii credincioșilor obișnuiți și nici chiar teologilor neîntăriți în învățătura Sfinților Părinți, întrucât informațiile cuprinse în ele nu au întotdeauna un caracter dezinteresat. Majoritatea acestor texte fiind eretice și neavând un fundament solid pentru doctrina lor, își fabricau unul, speculând curiozitatea, naivitatea și setea de senzațional a contemporanilor lor. Cert este faptul că fiecare document apocrif a fost studiat de Părinții Bisericii, iar faptul că ei nu au aprobat canonicitatea lui, ar trebuie să ne fie de ajuns.
Mario Erbeta, călugăr italian, cunoscător a mai multor limbi orientale pe lângă greaca veche și latină, autorul unei importante culegeri de apocrife, definește, în prefața ediției sale, corpusul apocrifelor neotestamentare astfel: „Apocrifele Noului Testament sunt cărți inserate în canon; ele însă, atât prin titlu cât și prin alte mijloace, pretind totuși sau insinuează o autoritate canonică; mai mult, genul lor literar amintește, cu toate că din motive vădit diferite, formele și tipurile neotestamentare, pe care le imită sau le transformă.”
Un gen aparte îl constituie acele agrapha „cele nescrise” și anume „zicerile lui Iisus”, transmise oral în comunitățile creștine mult timp. Evanghelia lui Toma cuprinde o sută paisprezece de astfel de ziceri.
Bauer clasifică Evangheliile apocrife în trei categorii, după modelele și împrejurările care le-au inspirat. Evangheliile apocrife sinoptice, ca Evanghelia lui Petru, Evanghelia Nazarinenilor, Evanghelia Evreilor și Evanghelia Ebioniților au apărut într-un mediu iudeo-creștin și prezintă viața spirituală a comunităților creștine primitive încă legate de sinagogă; Evangheliile gnostice, precum cele cuprinse între cărțile descoperite la Nag Hamdi: Evanghelia adevărului, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Cartea sacră a Marelui Duh nevăzut, Dialogul Mântuitorului ș.a., provin din mediile gnostice și oferă amănunte referitoare la evenimentele și timpurile obscure din istoria creștinismului primar. A treia categorie o constituie evangheliile pietiste, care sunt mai degrabă romane hristologice, ce relatează evenimente din viața sfintei familii, ce nu sunt cuprinse în Evangheliile canonice : copilăria Mariei în Protoevanghelia lui Iacob și Evanghelia lui Pseudo-Matei, viața și moartea lui Iosif în Viața lui Iosif tâmplarul , copilăria Mântuitorului în Evanghelia lui Pseudo-Toma ș.a. În această categorie intră și izvoarele apocrife referitoare la Adormirea Maicii Domnului, categorie ce cuprinde 67 de texte grecești, copte, siriene, arabe, armene, etiopiene, latine și georgiene inventariate de Jean-Micahael van Esbroeck în 1981 și studiate exhaustiv de Simon Cl. Mimouni în Dormition et Assomption de Marie. Histoire des traditions anciennes, carte cuprinsă în colecția Theologie Historique, volumul 98.
Apocrifele Adormirii au în comun anunțarea evenimentului de către un înger, sosirea miraculoasă a Apostolilor și ostilitatea evreilor față de trupul Mariei. Diferă însă locul morții ( în casa Mariei, în muntele Sinai sau în Sion), locul îngropării (în Valea lui Iosafat, în Muntele Măslinilor sau în Ghetsimani), durata șederii în mormânt (trei zile, în majoritatea apocrifelor, sau 206 zile, în tradiția coptă și etiopiană).
Împrejurările în care a avut loc evenimentul Adormirii, cât și sensul acestui eveniment, diferă și ele. Unele afirmă Adormirea simplă, adică sufletul a fost ridicat la Tatăl, iar trupul dus în rai, unde așteaptă învierea de obște, învățătură specifică celui mai vechi grup de apocrife, respectiv cele siriene, și celui mai vechi text grec; este susținută și Adormirea cu înălțare, ca momente separate de un interval de 206 zile învățătură specifică textelor copte și etiopiene, datând din prima jumătate a secolului al VI-lea; iar altele susțin Asumpția fără înviere, deci moartea aparentă, din care rezultă că Maica Domnului este nemuritoare, fiind mutată cu trupul și cu sufletul la cer după trei zile, sau Asumpția cu înviere, conform căreia trupul și sufletul i-au fost ridicate la cer și a fost înviată.
Cele două concepții asumpționiste își au cauza în disputa internă a monofiziților, de la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea. Astfel, monofiziții extremiști-iulianiști afirmau incoruptibilitatea trupurilor lui Hristos și al Maicii Sale, fiind adepții Asumpției fără moarte, iar monofiziții moderați severieni erau adepții Asumpției mortaliste.
Patriarhul Ghenadie Scholarios afirma în secolul XV : „După așezarea în pământ, trupul Fecioarei a fost căutat, dar n-a fost găsit, fiind mutat altundeva nu fără motiv, pentru ca trupul care I-a dat lui Dumnezeu trup să primească ceva mai mult decât celelalte trupuri, dar în ce anume constă privilegiul său numai Dumnezeu știe. Noi oamenii presupunem când una, când alta. Unii cred că preasfântul trup a fost mutat în raiul pământesc, unde așteaptă cea de a doua venire a lui Hristos, netrebuind să învie atunci ca și celelalte, căci rămâne în starea în care era la ultima ei suflare și atunci iarăși va fi însuflețit de un suflet. Alții zic că trupul a fost însuflețit a treia zi, sufletul pogorându-se iarăși din cer și, după ce a trecut prin prefacerea și schimbarea pe care le nădăjduim pentru trupuri după înviere, a fost înălțat la cer împreună cu sufletul.”
Ioan Ică Jr. afirmă : „Cele 11 finaluri diferite, fie dormiționiste, fie asumpționiste ale Omiliei la Adormire a lui Ioan al Tesalonicului, sunt un indiciu al dificultăților procesului de reinterpretate teologică a literaturii apocrife de către teologii bizantini.”
În continuare vom face un studiu mai amănunțit a celor trei categorii de apocrife ce prezintă taina morții Maicii Domnului, utilizând clasificare realizată de Baldi și Mosconi. Criteriul acestei împărțiri îl reprezintă limba în care a fost redactată scrierea apocrifă și conține următoarele trei categorii: apocrife scrise în limbile greacă (din perioada patristică) și siriacă; apocrife de limbă coptă; apocrife de limbă latină și greacă ( din perioada bizantină).
I. 2. 1. 2. Apocrife de limbă greacă și siriacă
Acestor apocrife le sunt proprii locul viețuirii Fecioarei, ca fiind Betleemul și mutarea fără înviere a Maicii Domnului.
Primul text pe care îl vom prezenta este cel atribuit Sf. Ioan Evanghelistul, text ce a cunoscut o mare răspândire în Orientul Bizantin și e singurul apocrif folosit ca text liturgic la sărbătoare Adormirii Maicii Domnului. În Occident acest text a fost folosit puțin și Wilmartdon a găsit doar o singură traducere. Tischendorf îl datează ca fiind din secolul IV, iar P. Jugie îi fixează apariția la scurt timp după ce împăratul Mauriciu generalizează în tot Imperiul data sărbătoriri Adormirii Maicii Domnului la 15 august. Acest apocrif, legat de un altul siriac, din care probabil se inspiră, avea scopul de a justifica existența sărbătorilor dedicate cinstirii Maicii Domnului, în special a sărbătorii Adormirii.
Maria stă în Betleem și se roagă zilnic la mormântul Fiului ei. Arhaghelul Mihail îi aduce vestea morții ei apropiate într-o zi de vineri și ea se bucură pentru că rugăciunile i-au fost ascultate, de aici rezultând că, spre deosebire de manuscrisele din celelalte două categorii, autorul bizantin al acestui apocrif, ca reprezentat al întregului Răsărit, avea alte concepții despre moarte.
Fecioara se roagă Fiului ei să-i trimită pe Ioan și pe ceilalți Apostoli, iar Hristos îi împlinește rugăciunea și o asigură că trupul ei nu va cunoaște stricăciunea. Această idee preluată din Psalmul 15, 10 arată insistența autorului de a demonstra că trupul Fecioarei n-a cunoscut stricăciunea, fapt ce nu implică și învierea.
Apostolii plecați în misiune sau în lumea celor nestricăcioase, se adună pe nori, lor alăturându-li-se la casa Mariei, neputincioșii și bolnavii care au aflat de vestea adormirii ei, aceștia din urmă rugându-o să aibă milă și de ei. Versiunea arabă a acestui apocrif expune pasajul rugăciunii Mariei pentru toți, la care Hristos îi răspunde : „Tot ajutorul și darul ți-a fost dat de către Tatăl Meu ceresc prin Tatăl și Duhul Sfânt. Tot sufletul care va chema numele tău, nu va fi trecut cu vederea, ci va afla milă, iertare și ajutor în această viață și în cealaltă.”
Ca și în majoritatea variantelor Adormirii, și în acest apocrif cortegiul funerar ce ducea trupul Fecioarei la mormântul din Ghetsimani nu rămâne netulburat, ci un evreu vrea să răstoarne sicriul și îi sunt tăiate mâinile de un înger, el vindecându-se la îndemnul Sf. Apostolul Petru și după ce își mărturisește căința și hotărârea de a se boteza întru dreapta credință. Numele evreului este Iefonia și trebuie menționat faptul că ritualul pregătirii trupului Sf. Fecioare este însoțit de foarte multe rugăciuni, ceea ce ilustrează concepția despre soarta sufletului după moarte, anume că poate fi ajutat prin rugăciuni și practica înmormântării, în epoca în care a fost conceput apocriful, probabil o parte din aceste rugăciuni fiind preluate din serviciul funerar de atunci. Ele primesc astfel un plus de autoritate, chiar dacă această măsură nu era necesară, ci doar pentru a întări credința poporului.
Apostolii așează trupul Fecioarei într-un mormânt nou în Ghetsimani, ca cel al lui Iisus și priveghează lângă el timp de trei zile, în cea de a treia ei simțind un parfum delicat ieșind din mormânt, în timp ce afară răsunau imne îngerești. De aici autorul deduce că trupul Fecioarei a fost mutat la cer. Însă, spre deosebire de apocrifele din celelalte două clase, relatarea nu se încheie aici. Majoritatea autorilor apocrifelor din această clasă cred de cuviință ca și Apostolii să însoțească trupul Maicii Domnului în cer, unde ei asistă la o ceremonie liturgică angelică, după care trupul Fecioarei este dus în Rai. Comparația cu textele siriace dovedește că transferul Apostolilor în cer reprezintă prezența unui element primitiv în concepțiile vechi, conform căreia aceștia împreună cu Maria, pe lângă liturghia angelică din cer, vizitează și locuințele de dincolo de mormânt, fapt înlesnit probabil de afirmațiile Sf. Apostolul Pavel conform cărora a fost răpit până la al nouălea cer. Acest tip de călătorie li se părea creștinilor din epoca primară ceva accesibil unor oameni atât de sfinți precum Apostolii.
M. Jugie afirmă că acest apocrif nu se dorește a fi o demonstrație pentru asumpția Fecioarei, ci în el se afirmă glorificarea sufletului ei și mutarea trupului ei în Rai pentru a fi ferit de orice stricăciune și impietate a oamenilor.
Textele siriace, dominate de învățătura Sf. Iacob și a Sf. Ioan, prezintă aceeași doctrină. Din păcate, ele n-au fost studiate cu seriozitatea meritată, singurul fragment analizat fiind cel publicat de Wright în 1865 și pe care publicistul îl datează ca fiind din a doua jumătate a secolului V. Celelalte fragmente ce îl însoțeau, menționate de același editor, n-au fost traduse complet și prezintă puncte comune cu apocriful Evanghelistului Ioan, prezentat mai sus, și cu cele de limbă latină.
Textul începe cu o poveste despre o posedare demonică curioasă în care intervine Solomon, imediat trecându-se la temă, cu cuvintele „Și apostolii și-au dat acordul cu cele zise de Pavel”. Începe o discuție animată pe marginea condițiilor intrării în Rai : Petru susține nevinovăția, Ioan – fecioria, iar Andrei – separarea totală de lume. Doar Pavel susține acele principii morale care sunt accesibile tuturor, moment în care apare Hristos și îi dă dreptate. Discuția are ca scop ocuparea celor trei zile de priveghi a Apostolilor la mormântul Fecioarei, fiind probabil centrul principal de interes, Adormirea fiind de o importanță secundară, căci în ciuda titlului fragmentului Ceremoniile funerare ale Sf. Fecioare Maria, discuția Apostolilor ocupă în text mai mult spațiu decât acest eveniment. De aceea Wright vede în acest text un fragment al unei istorii a Apostolilor, probabil provenit din Faptele Sf.Apostol Ioan, operă a faimosului autor Leucius.
După ce se adresează Apostolilor prezenți la mormânt, Hristos face un semn arhanghelului Mihail și acesta începe să vorbească cu un glas puternic și în acel moment au coborât alți îngeri pe trei nori: „Și Hristos i-a spus lui Mihail : << Poruncește-le să ducă trupul Mariei pe nori>>. Și trupul a fost pus pe nori și El a poruncit norilor să meargă spre intrarea raiului și trupul a fost așezat sub Pomul Vieții. Și îngerii i-au adus sufletul și l-au luminat în trup.” M. Jugie și P. Wenger văd aici cea mai veche afirmați a învierii Fecioarei, fapt puțin probabil dacă vom compara acest text cu celelalte texte siriace din aceeași categorie.
În textul editat de Wright trupul Mariei e înviat și ea împreună cu Fiul ei vizitează cerurile. În lunga descriere a călătoriei, Fecioara se roagă lui Hristos pentru cei osândiți și la final El o aduce înapoi în Rai, unde îi așează trupul, sufletul luându-l la Tatăl.
M. Chain, într-o lungă recenzie la textul lui Pseudo – Ioan, prezentat mai sus, afirmă că sânurile Tatălui nu pot fi identificate cu raiul creat, pământesc, și de aceea în acest pasaj e vorba despre o re-animare temporară.
Versiunea arabă publicată de M. Enger susține aparent învierea reală a Fecioarei, întrucât Hristos îi spune : „ Vei fi în Rai cu trupul până în ziua învierii și îngerii îți vor sluji, dar sufletul tău va străluci în Împărăția cerurilor, în luminile Tatălui plinătăților.” Raiul nu e cerul în sens teologic, ci paradisul terestru înconjurat de ziduri, fapt pentru care trupul așteaptă la acest nivel inferior, iar sufletul în Împărăția Tatălui, ceasul învierii de obște.
Textul nestorian siriac publicat de W. Budge relatează că Apostolii merg spre cer în care luminoase, ducând sicriul cu trupul Mariei, dar numai acesta va trece dincolo. Finalul afirmă că Hristos a făcut trupul Maicii Sale ca nou, el rămânând în Rai până în ziua învierii, după care el se va ridica definitiv la Împărăția pe care Fecioara deja a cunoscut-o.
Răspândirea geografică a acestor idei e suficientă pentru a demonstra că nu reprezintă rodul unei fantezii singulare, personale, ci se constituie într-un curent doctrinal. Bazele ideii se relevă singure : doar Judecata Finală trebuie să aducă fericirea deplină celor aleși și Fecioara nu face excepție de la această regulă a întregii umanități. Dar așezarea trupului ei sub Pomul Vieții poate da curs unor speculații. Astfel, în tradiția iudaică, Enoh, vizitând Paradisul, admiră Pomul Vieții și îl întreabă pe Arhanghelul Mihail de unde vine acel parfum minunat, la care i se răspunde : „ acest pom, nefăcut din țărână, nu poate fi atins până la Judecata Finală, căci după aceea el va fi dat celor drepți și smeriți. Prin fructul lui, viața va fi dată celor mântuiți.” Așezarea trupului Mariei lângă tulpina acestui Pom apare ca un privilegiu și ca o anticipare a vieții veșnice ce o vor primi cei vrednici, Maria fiind cea mai aproape de această răsplată, de care este despărțită doar de legile firii umane, sădite în umanitatea ei deplină și desăvârșită.
Sf. Grigorie de Tours(+593) face o recenzie a apocrifelor siriace, în scurta notă dedicată Asumpției, în care afirmă că trupul și sufletul Maicii Domnului au fost ridicate la cer, unde se bucură de slava veșnică. Este evidentă, în această afirmație, influența unui apocrif, dar nu unul din prima categorie, ci mai degrabă din cele de limbă latină, cum ar fi cel al lui Pseudo – Meliton, larg răspândit în Apus. Așadar, se poate invoca afirmația Sf. Grigorie cuprinsă în această recenzie la textele siriace, ca argument pentru susținerea caracterului asumpționist a fragmentului publicat de Wright.
Toate aceste speculații sunt legate de concepțiile semiților și grecilor despre raportul dintre trup și suflet, conform cărora sufletul separat de trup nu poate săvârși nimic, acte, gesturi sau rugăciuni, fiind cuprins de o imobilitate totală, fapt ce anulează mijlocirile Maicii Domnului și a tuturor sfinților pentru noi, singurii mijlocitori rămânând Mântuitorul și puterile îngerești : Cel dintâi, pentru că a înviat, trupul fiind unit cu sufletul, iar cei din urmă, pentru că nu au trupuri. Această concepție, prin însăși urmările ei, se dovedește a fi eronată, mijlocirile Maicii Domnului și a sfinților nefiind condiționate de nimic, întrucât cei ce au dobândit eliberarea de păcat și de moarte, încă fiind în trup, dincolo de această lume, stăpânită de păcat și de moarte, nu mai sunt robiți de nimic, ci se bucură de „ libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”(Romani 8, 21).
Din punctul de vedere al doctrinei, unitatea grupului e clară : nu afirmă asumpția, ci învierea temporară în vederea călătoriei în afara mormântului, urmată de așezarea trupului sub Pomul Vieții. Este evidentă grija autorilor de a afirma glorificarea Fecioarei, de vreme ce prețiosul ei trup scapă coruperii mormântului și anticipează slava finală a celor vrednici. De asemenea, specifice acestui grup de apocrife sunt perspectiva senină a morții Maicii Domnului și concepția mistică despre acest moment, distingându-se de celelalte tipuri de apocrife, acuzate de a falsifica starea Mariei înainte de moarte printr-o viziune sumbră asupra morții, specifică Apusului și Fer. Augustin.
În legătură cu această categorie de apocrife, trebuie menționat un altul, de limbă armeană . Acest text nu își declară autorul și doar un singur manuscris îl atribuie Sf. Nicodim, considerat a fi autorul unei Evanghelii apocrife. Această variantă se caracterizează printr-o considerabilă reducere a elementului narativ, eliminarea a aproape tuturor minunilor și un discurs introductiv impresionant, ca mărime.
Apostolii și Ioan ajung la casa Maicii Domnului prin mijloace terestre obișnuite și nu pe nori și aici, în numele colegilor săi, Petru rostește un imn de laudă în care afirmă fecioria desăvârșită a Mariei : „ O, Sfântă Fecioară, locaș al lui Hristos, neprihănită și fără de pată, curățită de toată stricăciune și purificată de un foc sfânt”. Autorul pune accent pe mijlocirea Mariei pentru toți cei care cred în Sf. Treime
Atitudinea Fecioarei în fața morții este una senină, ea pregătindu-se singură pe sine și toate cele necesare înmormântării. După o noapte de rugăciune, la rostirea cuvântului final „ Amin”, își dă sufletul Sf. Treimi „și casa s-a umplut de lumină și frica i-a copleșit pe toți”.
Singura minune păstrată de autor este lipirea mâinilor iudeului care a încercat să răstoarne sicriul cu trupul Maicii Domnului, acesta câștigându-și vindecarea printr-un act de credință.
După ce prezintă așezarea trupului Fecioarei în mormânt, autorul concluzionează :
„După trei zile, spre a patra, îngerii au coborât în mormântul Fecioarei Maria și Stăpânul era pe un nor deasupra mormântului și îngerii au luat trupul pe nori. Și imne de laudă s-au ridicat spre slava lui Dumnezeu.
Trupul Fecioarei Maria a fost purtat spre Rai, iar dacă sufletul a fost unit cu trupul sau nu, nu știu, Dumnezeu știe. Ceea ce cerul n-a văzut, nici urechea nu a auzit și nici nu a fost adusă spre știința omului, Dumnezeu a pregătit pentru Maica Sa fecioară. Și [taina aceasta] trebuie cinstită de noi în tăcere, pentru ca să respectăm caracterul inefabil, pentru rugăciunea și slava Fecioarei.
Așadar a fost bine primit în Hristos pentru viața tainică trupul Fecioarei Maria, care a dat naștere lui Hristos, Mântuitorul lumii, fiind degrabă dus la viața inaccesibilă. Așa că ea a adormit în moarte și a fost bine primită în viața veșnică, după multe învățături care vorbesc despre întâmplarea aceasta sau cealaltă.”
S-a încercat datarea acestui manuscris ce nu exagerează grotescul sau inutilul, fiind considerat, dintre toate textele necanonice referitoarea la Adormirea Maicii Domnului, ca cel mai „inspirat” . Ignorarea literaturii armene a eliminat reperele sigure, iar D. Vetter bazându-se pe citatele scripturistice ce corespund Bibliei armene, îl plasează în secolul VI.
Introducerea a fost scrisă direct în armeană, fiind simplă, ca și formula de încheiere, din întregul text rezultând că autorul cunoștea câteva variante ale Adormirii Maicii Domnului, fapt ce i-a permis să-și alcătuiască propriul stil, eliminând tot fantasticul și îndoielnicul, pentru a păstra substanța religioasă a surselor sale.
I. 2. 1. 3. Apocrife de limbă coptă
Din familia apocrifelor Adormirii, cel mai ușor de remarcat și clasificat sunt cele de limbă coptă, pe lângă unitatea lingvistică având numeroase trăsături comune și variate, ce le disting net : Maica Domnului are casa nu la Betleem, ci la Ierusalim; Apostolii nu participă la ultimele momente din viața Fecioarei, fapt ce are anumite înțelesuri; călătoria în afara mormântului pare a fi necunoscută tradițiilor copte despre Adormire.
Din punct de vedere literar, nu avem povestiri ca cea atribuită Sf. Ev. Ioan, ci doar extrase din Evanghelia lui Bartolomeu și mai ales din omiliile la Adormirea sau la Asumpția Maicii Domnului.
Inventarul textelor copte despre Adormire la făcut Chan von Lantschoot, el împărțind aceste texte în două categorii, după dialect : grupa dialectului sahidic, a Egiptului de sus, mai veche, care cunoaște doar sărbătoarea Adormirii și grupa dialectului bohairic, a Egiptului de jos, familiarizată și cu Asumpția Maicii Domnului. Această ultimă sărbătoare a apărut la popoarele de limbă coptă în secolul VI, fiind introdus pe filieră palestiniană.
Decalajul de 203 zile, în loc de 3, de la adormire până la mutarea trupului Fecioarei la cer, specific copților, este artificial și nu are altă cauză și scop, decât acela de a justifica distanță dintre datele celebrării între cele două sărbători, Adormirea și Asumpția Maicii Domnului.
Evanghelia lui Bartolomeu este fragmentul sahidic cel mai vechi, popularitatea acestei scrieri ducând la apariția a numeroase variante, din care trei ne sunt cunoscute. Prezentarea mutării e inserată între numeroase revelații pe care Mântuitorul înviat le face apostolilor Săi. Aceasta reliefează intenția editorului de a pune în legătură glorificarea Mariei cu cea a Fiului ei înviat. Dar această revelație specifică doar acestei Evanghelii ridică un semn de întrebare, întrucât celelalte variante decât cele de limbă coptă nu vorbesc despre Adormirea Maicii Domnului. Despre existența unui fragment despre Adormirea Maicii Domnului în Evanghelia lui Bartolomeu în varianta grecească, nu avem o dovadă, dar știm că autorii copți au tradus mai mult decât au compus, specifică fiindu-le și libertatea cu care completau textele pe care le traduceau.
Pentru a observa modul în care a evoluat textul acestui apocrif, vom compara dintre cele trei variante ale Evangheliei lui Bartolomeu doar pe ultimele două, celei dintâi lipsindu-i multe părți din text. Astfel, Hristos o binecuvintează pe Maica Sa pe patul de moarte astfel :
În fragmentul B se insistă asupra protecției pe care Hristos o asigură Maicii Sale, acest fapt nelipsind nici din varianta C, întrucât un număr impresionant de heruvimi cu sabie de foc, ca și la Facere 3, 24, veghează asupra trupului Fecioarei. Astfel, în ambele se pune accent pe protecția miraculoasă a trupului ei, doar că în varianta B el este așezat sub Pomul Vieții, ca și în textele siriace, iar în varianta C prezența unui număr atât de mare de cete îngerești este suficientă pentru a împiedica demonii să se apropie de trupul ei și să-l întineze, în sensul descompunerii specifice morții. Păstrarea trupului se va face până la învierea de a obște și Judecata finală, când Fecioara va învia ca toți oamenii. Această doctrină este prezentă la mai mulți predicatori ai acelor vremuri. Spre exemplu, conform lui Chiril al Ierusalimului, atunci când Apostolii au așezat trupul Fecioarei în mormânt, ca în majoritatea momentelor în care sunt implicate persoane importante din istoria mântuirii, „ un glas s-a auzit din ceruri : <<Nimeni să nu caute acest trup până în ziua venirii lui Hristos.>>” Așadar, aceste texte atestă doar sărbătoarea Adormirii, celebrată la 21 Tubahs, pe când apocrifele din cealaltă categorie sunt familiare și cu Asumpția, celebrată la 16 Misras, ce corespunde sărbătorii palestiniene a Adormirii.
În varianta bohairică a Evangheliei lui Bartolomeu, după 206 zile se afirmă că Hristos a venit la mormântul Maicii Sale și a rostit următoarele cuvinte : „ Marie, Maica Mea, locaș în care am crescut, ridică-te; lasă în urma ta giulgiurile și ieși afară din mormânt. Așa cum Tatăl Meu M-a înviat din morți, așa te voi învia și Eu, ca să te iau la ceruri, lângă Mine.” Din această afirmație reiese grija de a fundamenta Asumpția din punct de vedere teologic, pornind de la legătura dintre Hristos și Maica Sa, manifestată nu doar în viață, ci și la moarte, Fecioara urmându-L pe Fiul ei și în înviere. Relatarea continuă subliniind identitatea între trupul înviat al Mariei și cel de care s-a despărțit la moartea ei. Carul de foc care o va duce la ceruri pe Fecioară, menționat în această variantă bohairică, amintește de cel al lui Ilie de la II Regi 2,11. Finalul subliniază legătura strânsă dintre Asumpția Mariei și calitatea ei de mijlocitoare: „ Maria a înviat, după meritul Fiului ei Iisus Hristos. Ea se roagă pentru întreaga lume și Tatăl primește rugăciunile ei fierbinți și mijlocirile ei, mai mult decât a tuturor sfinților.” Această distincție între cele două sărbători va trece mai târziu și în Etiopia.
Copții , atât de devotați Fecioarei,au înțeles astfel modul aplicării legilor umane în cazul Maicii Domnului, după cum reiese și din omiliile apărute pe parcursul insinuării treptate a Asumpției în practica liturgică :
„După păcatul lui Adam, spuse Iisus Mariei în fața Apostolilor, i-am spus : <<Ești pământ și te vei întoarce în pământ>> Eu Însumi, viața tuturor, am gustat moartea în trupul pe care l-am luat din tine, trupul lui Adam, strămoșul tău. Dar pentru că dumnezeirea Mea era în el, l-am înviat din morți. Cât despre tine, aș fi vrut să evit moartea ta și să te ridic la ceruri, ca pe Enoh și Ilie, care vor muri într-o zi și ei. Dar dacă ți-aș fi dat acest privilegiu, oameni vicleni ar fi spus despre tine că ai fost o făptură îngerească coborâtă din cer pe pământ și taina (întrupării) la care ai participat a fost doar o închipuire.”
Această motivație avea scopul de a combate afirmația gnostică care făcea din Maria o entitate angelică, negând astfel realitatea trupului lui Hristos. Dar această „justificare” pusă pe seama Mântuitorului în favoarea Asumpționismului nu își are cauza principală nici în afirmația gnostică de mai sus, nici în vreo tradiție coptă a imortalității Mariei, inexistentă la ei. Totuși apocrifele legate de această temă par a fi destul de plauzibile. Înaintea Adormirii ei, Apostolii nu se adună pe norii cerului și doar Petru Iacob și Ioan, dintre Apostoli, însoțesc sicriul și îl duc în Valea lui Iosafat. P. Baldi afirmă că, până în acest punct, copții sunt adepții tradiții palestiniene despre Adormire, pe care au păstrat-o mai mult decât celelalte apocrife. Cât despre Asumpție, se poate observa de la prima vedere marea diversitate a explicațiilor. Toți autorii care au preluat noua „tradiție”, aduc propriile argumente legate de soarta trupului Fecioarei și chiar în legătură cu modul Asumpției avem explicații diferite. Astfel, pentru unii, trupul nu s-a unit cu sufletul, ci cel dintâi a fost pur și simplu mutat în Rai și de acolo, mai apoi, a fost înălțat la ceruri. Variantele sunt foarte numeroase și de aceea ne vom rezuma la ceea ce a afirmat Chan van Lantschoot și anume că apocriflele copte sunt sigure de două lucruri : Fecioara Maria a murit și trupul ei nu a rămas în mormânt. Soarta acestui trup este o taină lăsată la voia fanteziei tuturor, așa cum reiese din numărul enorm de apocrife ale Adormirii.
I. 2. 1. 4. Apocrifele de limbă latină și greacă
Acest tip de apocrife localizează casa Mariei în Ierusalim și insistă asupra temerii ei în fața morții. Specifică le este și ramura de palmier, ca prefigurare a victoriei asupra morții. Un mare număr de apocrife ale acestui grup afirmă Asumpția, dar nu toate. Pornind de la omilia Sf. Ioan la Tesalonicului, un apocrif latin publicat de Wilmartdom și cel al lui Psedo-Meliton, s-a atestat existența unui izvor grecesc foarte răspândit în vechime, atestat de un manuscris grec din secolul XI, prezent în arhiva Vaticanului, grupa 1982, litera R, și de un manuscris latin din secolul IX, ce face parte din Codex Augiensis, prezent în aceeași arhivă la litera A., publicate de Wenger.
Important este și textul lui Pseudo-Meliton, datorită informațiilor cuprinse și a difuzării de care a avut parte în Apus, Wilmartdom numindu-l chiar „versiunea oficială a Bisericii Latine începând din secolul VI”. Asupra datării, s-au emis mai multe opinii : P. Jugie îl plasează în jurul anului 550, iar alții, mai târziu. Pornind de la stilul literar și doctrina teologică, P. Faller afirmă că a apărut la începutul secolului VI, iar H. Lausberg vede în acest text un apel în favoarea Asumpționismului.
Autorul acestui apocrif atribuie opera sa episcopului Meliton de Sardina, o figură importantă a episcopatului Asiei Minor, cunoscută datorită călătoriilor sale la locurile sfinte. Proologul prezintă intențiile autorului :
„ Îmi amintesc că de multe ori am scris despre un anume Leucius care vorbea despre Apostoli, condus de îndrăzneala sa și de opiniile personale și depărtându-se de dreapta credință, a introdus în cărțile sale multe învățături despre faptele Apostolilor, povestind tot felul de lucruri; deși ținea seama de virtuțile lor, umplea învățăturile lor de minciuni … și neținând seama de ele (adevăratele învățături ale Apostolilor), a vorbit despre trecerea binecuvântatei Maria pururea fecioară, Maica Domnului, într-un mod atât de blasfemiator, încât este interzisă de Biserica lui Dumnezeu, nu doar citirea cărților sale, ci și auzirea lor.”
Menționarea lui Leucius, „ element social gnostic, căruia i se atribuie o întreagă literatură legendară despre călătoriile și actele Apostolilor”, amintește de opera sa Actas Ioannis care, în ediția catolică a lui Pseudo – Prohor, apărută în secolul VI, afirmă în mod explicit Adormirea Fecioarei. Varianta originală cuprinde afirmații legate de moartea Maicii Domnului, care mai târziu, după mărturia lui pseudo – Meliton, au degenerat în idei gnostice.
După o lungă introducere, autorul amintește scena în care Hristos pe cruce o încredințează pe Maica Sa în grija lui Ioan, urmată, în text, de răspândirea Apostolilor în toată lumea pentru a propovedui cuvântul Lui. Abia de aici începe relatarea evenimentului mariologic. Un înger îi aduce Fecioarei vestea morții ei apropiate și îi dă o ramură de palmier adusă din Rai, care trebuie așezată pe sicriul ei, ca simbol al biruinței. Fecioara merge mai apoi pe Muntele Măslinilor, purtând cu ea ramura de palmier dată ei de arhanghelul Mihail, cel însărcinat cu conducerea spre rai a sufletelor celor drepți : „Muntele a tresărit de bucurie împreună cu toți pomii ce se aflau pe el, așa încât pomii s-au plecat în fața ei și au cinstit-o”. Autorul menționează rugămintea făcută de Maria îngerului care i-a adus vestea, crezând ce este Fiul ei : „Te rog să-mi dai binecuvântarea Ta, ca puterile întunericului să nu mă răpească în ceasul morții când sufletul îmi va ieși din trup și ca să nu văd pe prințul întunericului.”(cap. III). Această rugăminte a reînnoit-o atunci când Fiul a venit la ea : „ Primește pe roaba Ta, Stăpâne, și scapă-mă de puterile întunericului, ca Satan să nu mă vatăme și să nu văd duhurile înfricoșătoare înconjurându-mă.”(cap. VII). Această temă a cercetării sufletelor de către puterile întunericului reprezintă legea comună a oamenilor, de care nimeni n-a scăpat, nici chiar Hristos, după cum îi mărturisește Maicii Sale :
„ Când, trimis de Tatăl Meu ca să mântuiesc lumea, fiind pironit pe cruce, prințul întunericului a venit la Mine; dar negăsind nici o urmă din cele ale sale în mine, s-a retras înfrânt și a stat la picioarele Mele. Eu l-am văzut și el M-a văzut, după legea comună a tuturor oamenilor, căreia și tu te vei supune prin moarte, dar el nu va fi în stare să te vatăme pentru că nu are nimic din ale sale întru tine și Eu voi fi cu tine ca să te apăr.”(cap. VIII)
Fecioara era îngrijorată nu doar de moartea ei apropiată, ci și de furia evreilor, pe care o prevedea la aflarea morții ei și a cinstei care i se va da de tot poporul, ea temându-se că aceștia vor încerca să-i ardă trupul. Scopul ramurei de palmier era și acela de a apăra sicriul cu trupul Fecioarei, pe care trebuia așezată, dar cu toate acestea Maria se roagă ca toți Apostolii să fie adunați pentru a fi cu ea în ultimele momente din această viață și să-i conducă trupul la mormânt, ferindu-l de eventualele încercări de profanare venite din partea evreilor zeloși. Ca și în majoritatea apocrifelor Adormirii și aici este prezentată încercarea unui evreu, de această dată un preot, de a răsturna sicriul, pierzându-și mâinile și vindecându-se, la îndemnul lui Petru, printr-o mărturisire de credință.
După așezarea trupului Fecioarei în mormântul din Valea lui Iosafat, autorul rezumă scurt priveghiul Apostolilor la ușa mormântului, afirmând că după trei zile Hristos a venit cu cetele îngerești și în termeni solemni, îi întreabă pe Apostoli ce ar trebuie să facă :
„ Înainte de a Mă înălța la Tatăl Meu, v-am promis vouă, celor care M-ați urmat, atunci când Fiul Omului va intra în slava Sa, voi veți sta pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Tatăl Meu a ales pe Maria din cele douăsprezece seminții ca să-Mi iau trup din ea. Ce voiți să fac în privința ei?” (cap. XVI)
Aici se evocă promisiunea făcută de Hristos Apostolilor Săi, la Matei 11, 28, iar Petru răspunde în numele tuturor :
„ Doamne, Tu ai ales ca să Te întrupezi din ea fără de păcat […] și li se pare drept slugilor Tale ca Tu, Cel Care ai înfrânt moartea și împărățești în slavă, să învii trupul Mariei și să-l duci plin de veselie la ceruri.” (cap. XVI)
Așadar, Apostolii, ca cei care vor judeca lumea, sunt luați ca susținători ai Asumpționismului, invocând prin ei ca argumente în favoarea acestei tradiții fecioria Mariei și strânsa legătură dintre ea și Fiul ei. De aceea Hristos îi învie trupul și se înalță cu ea la cer.
Pseudo-Meliton este cel dintâi care expune atât de clar dogma Asumpției și e primul care argumentează această învățătură într-o formă atât de clară și ingenioasă, atribuind Apostolilor învierea Macii Domnului și fundamentându-o, în același timp, pe bazele învățăturii apostolice.
Dar nu toate apocrifele din această categorie susțin doctrina Asumpționistă. Astfel, lucrarea episcopului Ioan al Tesalonicului, deși dorește să impună celebrarea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, nu afirmă învierea ei în toate finalurile ei, care sunt destul de numeroase:
„ Hristos a spus Apostolilor: <<Pace vouă!>> Ei au căzut cu fața la pământ și I S-au închinat și El a poruncit îngerilor să ia trupul Mariei și să-l așeze în Rai lângă Pomul Vieții. Și acum ea trăiește în veci. Amin”
În acest grup de apocrife se poate observa progresul continuu al Asumpției, în mare parte, datorită pledoariei ingenioase a lui Pseudo-Meliton, care, în ciuda erorilor evidente cuprinse în opera sa, a fost preferat de Biserica Apuseană din secolul VI.
Trebuie să menționăm, în final, un alt apocrif, atribuit lui Iosif din Arimateea, care motivează descoperirea absenței trupului Fecioarei prin cererea Apostolului Toma de a-l vedea, el întârziind și de această dată. Cu această ocazie, Toma relatează o vedenia a sa pe care a avut-o în timp ce săvârșea Sf. Liturghie în India : a văzut-o pe Maria urcând spre cer și dându-i lui, ca binecuvântare, brâul ei.
I. 2. 2. Viețile Maicii Domnului
De o valoare documentară și teologică mai mare decât cea a apocrifelor, Viețile Maicii Domnului au fost redactate de teologii cunoscuți ai lumii creștine, erudiția și experiența lor duhovnicească fiind o garanție a învățăturilor expuse în lucrările lor referitoare la taina morții Maicii Domnului. Între aceștia, cel mai de seamă este Sf. Maxim Mărturisitorul (+662) asupra căruia vom insista în mod special. Ceilalți trei autori a unei Vieți a Maicii Domnului vor fi prezentați sumar, ca o completare a lucrării Sf. Maxim.
I. 2. 2. 1. Cânt și preamărire, slavă și laudă Preasfintei Împărătese, Preacuratei și Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, și însemnare cu privire la viața sa neprihănită și fericită de la naștere și până la moarte, scrisă de fericitul părintele nostru Maxim filozoful și mărturisitorul
M. Tarchnivschi, în 1955 și K. Kekekidze, în 1960, specialiști în istoria literaturii georgiene vechi, atestă existența în niște manuscrise georgiene a unei Vieți a Fecioarei Maria atribuită Sf. Maxim Mărturisitorul. Cele unsprezece manuscrise sunt o traducere a unui original grec, făcută de Eftimie Ivireanul, traducător la Muntele Athos între 980 – 990, trecut la cele veșnice în 1028, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani. Unul dintre cele 11 manuscrise, considerat între cele mai vechi, datează din 1930, la doi ani după moartea lui Eftimie.
Jean-Michael van Esbroeck a strâns toate fragmentele acestor manuscrise, dintre care cel mai vechi datează din secolul al IX-lea, a alcătuit un singur text complet, pe care l-a editat în versiunea originală gruzină însoțită de o traducere franceză, ambele publicate în 1986 în Corpus Scriptorum Christianorum Orientalum, vol. 478-479. In studiul introductiv Jean-Michael van Esbroeck realizează o analiză a textului și încercă să demonstreze paternitatea maximiană a acestei Vieți, care nu figurează în corpusul grec al scrierilor originale ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Astfel editorul belgian încearcă o datare a acestei Vieții a Maicii Domnului plecând de la studierea textelor ce s-au inspirat din ea, trei la număr, și anume : Viața Fecioarei scrisă de Ioan Geometrul în jurul anul 980, Viața Fecioarei scrisă de Simeon Metafrast tot în secolul X și cuvântarea marianică a sincelului Teodor. Aceasta din urmă cuprinde pasaje întregi preluate din Viața Fecioarei Maria a Sf. Maxim și se încheie cu un panegiric în care se aduce lauda cuvenită Fecioarei Maria, ca una ce a adus victoria bizantinilor asupra unor asediatori, evenimentul evocat având loc între anii 619 și 626. Deoarece Sf. Maxim nu face nici o referire la acest asediu, Jean-Michel van Esbroeck afirmă că „fără a pretinde că Eftimie Ivireanul a reprodus în traducerea sa georgiană sută la sută originalul grecesc, există multe șanse ca această viață să reprezinte destul de exact o operă de tinerețe a lui Maxim”.
Această opinie intră în conflict cu cea a savantului gruzin Kekedidze care, pornind de la punctul 31 al Vieții grecești a Sfântului Maxim, afirma că în urma procesului său din august-septembrie 656 de la Byzia, Sfântul Maxim e adus la Salembria și e prezentat soldaților de către acuzatorii săi ca blasfemiator al Născătoarei-de-Dumnezeu, situație în care Sf. Maxim scrie Viața Sf. Fecioare Maria ca răspuns la aceste acuzații neîntemeiate. Această opera este una dintre ultimile scrieri ale Sf. Maxim, fapt dificil de acceptat datorită condițiilor dure de detenție din ultimii săi ani de viață. Mai plauzibilă este opinia lui Esbroeck, conform căreia opera poate fi datată în jurul anilor 614- 619, clasându-se astfel între scrierile din tinerețe ale Sf. Maxim.
Din viața lui, publicată în 1973 de profesorul Sebastian Brock, aflăm că era de origine palestiniană și a ajuns la Constantinopol în anul 614, în urma invadării Palestinei de către persani. Aici, încă tânărul monah palestinian Maxim, s-a stabilit la mănăstirea Fecioarei din Chrysopolis unde a scris probabil originalul grecesc pierdut al Vieții Fecioarei înainte de a se refugia în Africa în urma asediului avaro-persan al Capitalei din 626, respins de bizantini printr-o intervenție miraculoasă a Maicii Domnului. Această victorie minunată a fost comemorată liturgic prin generalizarea în cult de către patriarhul Serghios, a faimosului Imn acatist compus probabil de Roman Melodul.
Sf. Maxim declară sursele din care s-a inspirat încă din Prolog :
„Astfel, tot ceea ce vom scrie și vom însemna sunt lucruri vrednice de crezare venind de la martori adevărați din adunările oamenilor iubiți de Dumnezeu. Mai întâi de la Sfinții Evangheliști și Apostoli, apoi de la Sfinții Părinți cei de-Dumnezeu-purtători, ale căror cuvinte pline de toată înțelepciunea sunt scrise de harul Duhului Sfânt, iar faptele lor sunt frumoase și plăcute lui Dumnezeu. Aceștia sunt Grigorie al Neocezareii Făcătorul de minuni, Marele Atanasie al Alexandriei, Fericitul Grigorie al Nyssei și Dionisie Areopagitul și alții asemenea lor. Iar dacă vom spune unele lucruri care provin din cărți apocrife, chiar și aceste lucruri vor fi adevărate și lipsite de greșeală, fiind deja primite și întărite de Sfinții Părinți pomeniți mai sus. Căci așa grăiește Sfântul Grigorie al Nyssei: <<După cum am citit într-o carte apocrifa că era cineva care se distingea în purtarea sa potrivit Legii și că părintele Preasfintei Fecioare Maria era renumit pentru milostenia sa>>”
Între sursele ce trebuie a fi menționate datorită importanței lor, se numără și Protoevanghelia lui Iacob, cu ajutorul căreia prezintă fuga familiei sfinte în Egipt și opera istoricului Iosif Flaviu, din care extrage anumite date pentru a explica situația politică din Iudeea în vremea Nașterii Mântuitorului.
Faptul că, între sursele menționate de Sf. Maxim se numără și scrierile apocrife, este o dovadă că nici chiar în acea perioadă, după ce episodul Adormirii Maicii Domnului era atât de răspândit în întreg Răsăritul creștin, teologi de seamă precum Sf. Maxim nu cunosc documente care să facă referire la o tradiție sau o învățătură apostolică despre taina morții Maicii Domnului și sunt nevoiți să se folosească în expunerile lor teologice de scrieri cu caracter popular-pietist. Acest fapt nu diminuează valoarea informațiilor prezentate, ci ne atrage atenția asupra faptului că oricât de bine informați am fi în ceea ce privește momentul final al vieții pământești a Fecioarei Maria, acest eveniment își păstrează caracterul de taină, iar demersul unor teologi de seamă, precum Sf. Maxim, nu are scopul de a dezvălui această taină, ci de a ne arăta marea iubire a lui Dumnezeu pentru Fecioara Sa.
Viața Maicii Domnului atribuită Sf. Maxim Mărturisitorul a fost compusă și redactată în vederea praznicului Adormirii Maicii Domnului, după cum reiese din următorul paragraf :
„126. […] De aceea, cer tuturor prietenilor lui Dumnezeu și credincioșilor în Hristos care laudă pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, să se adune pururea, împodobiți cu râvnă și dorința gătelilor duhovnicești, ca să împlinească psalmodia și lauda dumnezeiască în acest strălucit praznic al Adormirii ei4, căci e cu adevărat mare și slăvită și împodobită din toate părțile, și minuni mari și taine dumnezeiești s-au săvârșit întru ea îngerul Gavriil venind din nou de la Dumnezeu să-i anunțe moartea, i-a dat semnul de biruință, ramura de finic, ca să arate că a fost biruitoare a tuturor rânduielilor firii.
127[…] A fost înălțată cu totul: mai întâi deosebi cu sufletul ei sfânt, atunci când a cerut-o Domnului, iar mai apoi și trupul fără prihană după cum a voit Domnul. Astfel, mărturisim conștiința omenească pe care o avea Fericita și harul slăvit cu care a preamărit-o Fiul ei, Mesia și de aceea se cinstește de către toți acest praznic minunat, cinstire a îngerilor și a oamenilor, și împodobit cu harul Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Și sorocul praznicului slăvit este bun și binecuvântat, plin de roade, împodobit întru toate, culesul e vestit, roadele pomilor și tot felul de alte roade se revarsă, și aceasta e de asemenea cinstea firii noastre spre slava Ziditorului și a Vestitorului desfătărilor raiului, și toate acestea sunt date spre cinstea acestui praznic sfânt, spre desfătarea închinătorilor săi. Este bună și folositoare pentru toți oamenii această vreme între zilele anului, plină de folos și desfătare.”
Data praznicului și evoluția sărbătorii, cât și detaliile privitoare la modul de celebrare, oglindesc tensiunile dintre comunitățile ne-calcedoniană și calcedoniană de la mijlocul secolului V. La început celebrarea praznicul era legată de Ghetsimani și aparținea anti-calcedonienilor, în centrul celebrărilor aflându-se o coborâre în procesiune simbolică de la Sion până la Ghetsimani. În plin triumf anti-calcedonian, episcopul Timotei I (511—518) introduce această sărbătoare în capitala bizantină pe vremea împăratului Anastasie, sub forma procesiunii de la biserica Fecioarei din Vlaherne, unde se afla veșmântul Maicii Domnului, până la biserica Fecioarei din Chalkoprateia, unde se afla brâul Maicii Domnului. În timpul împăratului Iustinian are loc recuperarea bisericii din Ghetsimani și a praznicului Adormirii de către partida chalcedonienilor. Împăratul Mauriciu în anul 590-591 a zidit o nouă biserică în Ghetsimani, a schimbat ceremonialul și a fixat serbarea Adormirii Maicii Domnului pe 15 august, ziua consacrării noii biserici calcedoniene în Ghetsimani, dată la care este celebrată și astăzi.
Viața Maicii Domnului a Sf. Maxim se prezintă, așa cum este și normal, ca o biografie doxologică, ce se distinge printr-un pregnant lirism omiletic și imnografic, dar și prin caracterul ei de hagiografie religioasă. Autorul își propune să alcătuiască un text devoțional, dar și unul dogmatic, urmărind să aducă o mărturie a unei vibrante afecțiuni și venerații religioase față de Maica Domnului, nu doar din partea sa, ci din partea tuturor drept-măritorilor creștini, vrând să expună în același timp și semnificația principalelor evenimente nu numai din viața Fecioarei Maria, ci și din cea a lui Iisus Hristos.
Scena Adormirii Maicii Domnului are câteva elemente preluate de la Dionisie Areopagitul și autorul, în alcătuirea ei, exploatează abundenta literatură a Răsăritului creștin ce prezintă momentul Adormirii, temă aflată încă la începutul tratării ei.
În timpul procesiunii spre mormânt un iudeu încearcă să răstoarne sicriul cu trupul neînsuflețit al Fecioarei, dar un înger îi taie mâinile și este vindecat printr-o rugăciune adresată Mariei de către Apostolul Petru. Trupul Fecioarei a fost așezat în mormânt și trei zile mai târziu, la sosirea unui Apostol întârziat, mormântul e găsit gol. În locul trupului, Apostolii au aflat în mormânt veșmântul și cingătoarea ei, care vor fi redescoperite în timpul împăratului Leon I, la mijlocul secolului V, la o familie de evrei din Galileea de către doi prinți bizantini convertiți de la arianism. Acestea erau relicvele venerate în timpul Sfântului Maxim în bisericile constantinopolitane ale Fecioarei din Vlaheme și Chalkoprateia, lângă Sfânta Sofia.
Episodul Adormirii începe cu vestea mutării adusă de arhanghelul Mihail Maicii Domnului, dându-i și o ramură de palmier ca „semn al biruinței asupra pătimirilor și sărăciei morții”. Fecioara Maria merge apoi în Muntele Măslinilor pentru a aduce rugăciuni de cerere și mulțumire pentru ea și pentru întreaga lume, moment în care toți copacii i se închină, cinstindu-o. Fecioara se întoarce în Sion, unde îi este adus pe nor mai întâi Sf. Ev. Ioan, ca cel căruia Hristos i-a încredințat-o spre purtare de grijă pe Maica Sa. Fecioara Maria le vestește lui Ioan și fecioarelor aflate cu ea solirea arhanghelului Mihail, după care încep pregătirile cuvenite pentru întâmpinarea acestui moment. Vestea ajunge și la rudele și cunoscuții Fecioarei Maria, aceștia adunându-se în casa ei pentru a-și lua rămas bun de la ea.
Apostolii sunt aduși de un nor și odată cu ei și alți ucenici, între care și Sf. Dionisie Areopagitul, după cum mărturisește chiar el, împreună cu Timotei și Ierotei. Maria le dă și lor vestea mutării ei și le arată ramura de palmier primită de la înger. Urmează un cuvânt de învățătură al Fecioarei și binecuvântarea ei, după care Maria și apoi Apostolii aduc imne de laudă și mulțumire lui Dumnezeu „fiecare după puterea sa și după cum îi dădea Duhul Sfânt”. Urmează momentul venirii Mântuitorului pe nor împreună cu oștile îngerești, Maica Domnului cerând binecuvântarea Lui pentru ea și pentru întreaga lume, binecuvântare pe care Hristos i-o dă, după care îngerii câtă imne de laudă lui Dumnezeu și Maria își dă sufletul în mâinile Fiului ei. Sf. Maxim afirmă că „ așa cum a ocolit durerile nașterii cu o naștere negrăită, tot așa nici durerile morții n-au atins-o în vremea morții sale, căci Împăratul și Domnul firilor a fost și atunci și acum Strămutătorul firilor.” Hristos și îngerii au dus sufletul ei la cer, iar Apostolii au rămas cu trupul ei pe pământ „ ca după puțină vreme să fie dus în rai sau în locul pe care l-ar voi Fiul și Dumnezeul ei”. Vestea adormirii Maicii Domnului se răspândește la toată lumea și toți bolnavii și neputincioșii s-au adunat la casa ei pentru a o jeli, toți fiind vindecați, cerul și pământul sfințindu-se prin ridicarea sufletului ei la Tatăl de către Fiul.
Apostolii îl desemnează pe Petru să rostească rugăciunea îmbălsămării, iar el cedează această onoare lui Pavel și Ioan. Lovindu-se de refuzul lor, Petru rostește rugăciunea, după care trupul Fecioarei, așezat în sicriu este dus în Ghetsimani spre a fi așezat acolo în mormânt, după porunca Maicii Domnului. Sicriul este însoțit de un alai foarte numeros.
Căpeteniile iudeilor află de adormirea ei și de cinstea care i se aduce și înfuriindu-se au pornit cu „ pizmă ticăloasă” împotriva ei „ și cu strigări necuviincioase s-au pornit să împrăștie adunarea dumnezeească”. Un iudeu cu statură mai înalte, strecurându-se prin mulțime, a vrut să răstoarne sicriul Maicii Domnului, dar mâinile i-au fost tăiate în chip minunat și pocăindu-se la îndemnul lui Petru, a dobândit iertare și vindecare, el și iudeii martori la această minune convertindu-se și botezându-se mai apoi.
Petru și Pavel au fost desemnați ca să așeze trupul Mariei în mormânt, Ioan fiind cel care tămâia sfântul trup. Cei doi apostoli n-au îndrăzni să se atingă de trupul ei, ci s-au folosit de fâșiile în care era înfășurat. Mormântul a fost pecetluit și Apostolii l-au păzit trei zile, ascultând cântarea minunată a îngerilor. A treia zi, un apostol întârziat a sosit și el, fără a i se da numele și deschizându-se mormântul, nu s-au aflat decât fâșiile și giulgiul în care fusese înfășurat trupul Fecioarei. Sf. Maxim afirmă că acel apostol ar putea fi Toma, venit din India. Apostolii aduc apoi laude și imne Mântuitorului și Maicii Sale, după care fiecare s-a dus la turma sa, ducând și vestea mutării Maicii Domnului la cele veșnice.
Scena Adormirii este una foarte importantă și de aceea o vom expune mai jos așa cum a conceput-o Sf. Maxim Mărturisitorul :
„116. Și când această sfântă și Sfântă a Sfintelor, trupul preabine-cuvântatei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria a fost pecetluit în mormânt, Sfinții Apostoli au rămas acolo trei zile, ascultând frumoasa psalmodie a sfinților îngeri, psalmodie dulce și dorită, pe care limba oamenilor nu o poate zugrăvi, precum spune prorocul David: Treceam cu mulțime mare spre casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie și de laudă și în sunet de sărbătoare [Ps 41, 5], glasul Paștelui, căci acolo era cu adevărat acest loc, sălașul Domnului, casa minunată a lui Dumnezeu, în care i-a plăcut să locuiască Domnului slavei, Dumnezeului și împăratului păcii.
117. Iar martori vrednici de crezare și nemincinoși ne-au înștiințat de acest lucru, și el este vrednic de crezare și sigur, că din adunarea sfinților apostoli la moartea împărătesei unul dintre apostoli, prin voia proniei, n-a putut fi înștiințat împreună cu ceilalți48. Și sfinții apostoli l-au așteptat ca să dobândească și el binecuvântarea prin întâlnirea cu trupul cel binecuvântat și fericit. A treia zi însă a sosit și apostolul acesta și i-a găsit pe ceilalți prieteni ai săi gata să cânte psalmi în fața mormântului sfânt. A auzit și el psalmodia dulce a îngerilor și i-a rugat pe Sfinții Apostoli să deschidă mormântul cinstit ca să vadă trupul slăvit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiții Apostoli au ascultat cererea fratelui lor și prin porunca Duhului Sfânt au deschis mormântul cu frică. Iar când l-au deschis, n-au mai găsit trupul slăvit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul și Dumnezeul ei. Căci așa cum Acesta S-a supus mormântului, când a suferit moartea în trup pentru mântuirea noastră și a înviat a treia zi, tot așa i-a plăcut să fie pus în mormânt și trupul fără prihană al Preasfintei Maici și ea să fie mutată în nestricăciunea cea veșnică după cum a voit sau ca cele două materii să fie unite din nou una cu alta, căci așa i-a plăcut Ziditorului a toate să cinstească pe Născătoarea Lui49, după cum știe El, singurul împărat al slavei și Domn al vieții și al morții. Așadar, mormântul a fost găsit gol. Fâșiile și giulgiul în care au așezat-o le-au aflat, dar trupul Fecioarei nu mai era, ci fusese înălțat la Fiul și Dumnezeul ei, ca să viețuiască împreună cu El și să împărătească împreună cu El și așa a făcut să urce firea noastră în împărăția cea veșnică, nu numai prin Fiul său, ci și prin Maica Sa.
118. Atunci, fericiții apostoli s-au umplut de uimire și bucurie și au știut că întârzierea unuia dintre apostoli s-a întâmplat prin voia proniei pentru descoperirea acestei taine, ca să se deschidă pentru el mormântul și așa să se vestească mutarea sfântului trup. Și au lăudat pe Hristos Care a cinstit-o pe Preasfânta și Preacurata Sa Maică, căci erau plini de lumina și mireasma mormântului sfânt în care fusese așezat trupul Sfintei Fecioare cel mai desăvârșit decât cerurile. Și-n tot ținutul Ghețimanilor s-a revărsat strălucirea și mireasma. Au închis deci din nou sfântul mormânt, iar slăvită mutare a Sfintei Născătoare de Dumnezeu a fost propovăduită în lumea întreagă. S-a spus și a ajuns până la urechile noastre cuvântul că apostolul care a venit a treia zi era Toma sosit din India50, pentru că așa cum odinioară învierea lui Hristos s-a făcut și mai vrednică de crezare prin Toma, atunci când Domnul a intrat prin ușile încuiate în ziua a opta și i-a arătat lui toate rănile și coasta Sa sfântă, tot așa și acum datorită lui Toma să se cunoască mutata trupului în chip nestricăcios, fără prihană al Sfintei și Pururea Slăvitei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria. Atunci Sfinții Apostoli, după rugăciune și salutări întraolaltă, s-au împrăștiat iarăși fiecare în țara propovăduirii lui și-i învățau pe toți păgânii în credința cea dreaptă după porunca și cu ajutorul Domnului și cu lucrarea minunilor. Astfel, deci, cerurile și oștirile îngerilor s-au cutremurat prin urcușul sufletului, iar mai apoi al trupului Preasfintei și Fericitei Fecioare, iar pământul a fost sfințit prin purtarea ei pe pământ și prin punerea în mormânt și prin sfintele veșminte ale trupului său51. Toate văzduhurile și toate făpturile au primit har prin vederea ei și bunătatea ei nevăzută și neîncetată, și tot pământul și toate cetățile și toate sufletele credincioșilor s-au umplut și au sporit prin lucrarea neîncetată a minunilor ei și prin vindecările și bunătățile nenumărate pe care Sfânta Maica lui Hristos le arată peste fiecare. Și cine ar fi în stare să povestească ajutoarele ei și grija ei pentru noi toți sau ce limbă va rosti cum se cuvine mulțimea bunătăților sale?”
În rândurile de mai sus Sf. Maxim pare a susține ipoteza învierii cu trupul a Maicii Domnului sau, cel puțin, se pare că nu exclude posibilitatea ei atunci când afirmă că „ea să fie mutată în nestricăciunea cea veșnică după cum a voit sau ca cele două materii să fie unite din nou una cu alta, căci așa i-a plăcut Ziditorului a toate să cinstească pe Născătoarea Lui, după cum știe El, singurul împărat al slavei și Domn al vieții și al morții.” În aceste rânduri Sf. Maxim nu subscrie unei opinii teologice referitoare la taina morții Maicii Domnului, căci spune că „după cum știe El, singurul împărat al slavei și Domn al vieții și al morții”. Așadar, autorul prezintă opiniile din acea perioadă referitoare la această taină, ca o completare a episodului Adormirii, el susținând chiar și atunci când prezintă aceste opinii că mutarea Fecioarei cu trupul la cer este o taină cunoscută doar de săvârșitorul ei.
Viața se încheie cu un imn de o remarcabilă poezie teologică și inspirație lirică, urmat de o scurtă teologie a Adormirii, prezentată drept confirmare a înălțării noastre împreună cu Hristos și a nestricăciunii noastre finale.
Există o simetrie perfectă între prolog și epilog, atestată de faptul că două texte scripturistice susțin întregul discurs, autorul Vieții nepierzându-le din vedere de-a lungul narațiunii. Cel dintâi este cântarea lui Moise din Deuteronom. Cel de al doilea text extrem de dezvoltat este aplicarea tipologică a Psalmului 44 la momentul Adormirii Fecioarei.
I. 2. 2. 2. Epifanie Monahul și Preotul. Cuvânt despre viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și anii ei
Epifanie era ieromonah la mănăstirea Kallistratos din Constantinopol la sfârșitul secolului VIII și începutul secolului IX. El este autorul Vieții Sfântului Apostol Andrei, redactată între anii 783-813, și a acestei Vieți a Maicii Domnului. Această din urmă Viață a fost editată de J. A. Mignarelli într-o primă recenzie în 1774, iar cea de-a doua a fost publicată de A. Dressel în 1843.
Viața monahului Epifanie este foarte scurtă și simplă, rezumându-se la o compilație rezumativă a surselor existente și enumerate în prolog. Miraculosul ocupă un loc redus și Mimouni afirmă că „este vorba bineînțeles de Hristos, dar e mai degrabă o viață a Mariei decât a lui Iisus. Această lucrare rezumă destul de bine datele tradiționale (sau istorice și legendare) despre Maria, acceptate spre sfârșitul crizei survenite între iconoclaști și iconoduli".
Epifanie ne oferă o descriere a aspectului fizic al Mariei, reluată ulterior de Metafrast și de alții. Trupul ei, așezat în mormântul din Ghețimani de către apostoli, dispare miraculos în prezența tuturor, Epifanie părând a fi mai degrabă dormiționist decât asumpționist.
24. Un monah, preot virtuos și evlavios cu fapta și cu cuvântul, a spus: „Preocupat fiind eu odată de acestea, într-o noapte stă cineva lângă mine și-mi spune că Apostolul Pavel a fost răpit pe nor la adormirea Născătoarei de Dumnezeu și s-a ridicat până la a treia centură de stele și de acolo a văzut marginile oceanului și raiului; iar când a auzit cuvinte negrăite [II Cor. 12, 4], se referă la imnele îngerilor și ale apostolilor, căci cei doisprezece au ajuns acolo pe nori". Dar acesta minte; căci cei prezenți acolo — Iacob, Ioan și Matei — cum au venit pe nori? Sau poate că așa au venit cei de departe? Dar Dionisie, care era atunci de față, nu spune aceasta; și nici unul din cei doisprezece nu murise mai înainte, afară de Iacob fratele lui Ioan Teologul, pe care 1-a ucis Irod Agripa, fiul primului Irod născut din Mariame [F.A. 12, 1. 19] care a murit mâncat de viermi [F.A. 12, 20-23]. Iar de la ceilalți sfinți care se săvârșiseră mai înainte, au venit [la adormire] sufletele lor.
25. Dar Sfânta Născătoare de Dumnezeu a prezis cu cincisprezece zile înainte despre ieșirea ei din viață. Și cu trei zile înainte a venit îngerul Gavriil și s-a vestit ieșirea ei și venirea Domnului. Și trimițând a chemat pe toți apostolii; și mulți au venit la ea încât s-a făcut venire mare foarte și multă. Le-a înfățișat și tainele înfricoșătoare pe care le păzea în inima sa : salutarea îngerului și vederea lui și prima lui arătare pe care a văzut-o pe când se ruga în templu. Și-a făcut și un testament, cum spune Sfântul Apostol Bartolomeu. Din pricina ascezei ei anterioare, ea era slăbită. Iar când a venit ceasul ei, S-a arătat tuturor Hristos și din pricina fulgerării luminii toți au căzut de frică la pământ și s-au făcut ca morți. Și le-a zis: „Pace vouă!" [cf. In 20, 19]. Și toți s-au umplut de bucurie și au cântat mai întâi îngerii, și oamenii au stat muți, apoi au cântat apostolii. Și ca deschizându-și gura pentru o cântare dulce și-a predat duhul Fiului și Dumnezeului ei, fiind în vârstă de șaptezeci și doi de ani. Și îngerii au plecat cântând iarăși. Iar Sfinții Apostoli, cum spune Dionisie Areopagitul care era de față, au cântat un imn propriu, și nu toți împreună, și toți au admirat imnul lui Ierotei. Și după imne făcând solemnitatea îngropării au pus-o în mormânt; evident în Ghețimani. Și după puțin timp, pe când îl contemplau toți, trupul s-a făcut nevăzut de la ochii lor. Și cântând iarăși imne, a plecat fiecare la ale lui.”
Se poate observa că între Apostolii aduși pe nori era prezent și Sf. Dionisie Areopagitul. Fecioara Maria și-a prezis singură timpul mutării ei la cele veșnice, iar vestea arhanghelului Gavriil a venit la trei zile înainte de mutare.
Maica Domnului a făcut un testament și în momentul mutării avea 72 de ani, detalii fiind specifice acestei Vieți.
Hristos este prezent în ultimele clipe din viața pământească a Maicii Sale, autorul nedând alte detalii mai amănunțite, în același stil lapidar prezentând și momentul mutării trupului Fecioarei : trupul ei s-a făcut nevăzut în chip minunat în timp ce toți cei prezenți îl priveau.
Acest autor pune accent mai mult pe realitatea istorică a Adormirii Mariei decât pe valoarea eshatologică și soteriologică a acestui eveniment. El dorește să prezinte acest episod folosindu-se de datele cele mai veridice și chiar comentează aceste date: „ Dar acesta minte”. Așadar această lucrare nu își propune să prezinte și să trateze taina morții Maicii Domnului din punct de vedere latreutic sau teologic, ci mai degrabă dintr-un punct de vedere istoric.
I. 2. 2. 3. Simeon Metafrastul : Cuvânt despre câte s-au întâmplat de la nașterea și creșterea Preasfintei Stăpânei noastre de-Dumnezeu-Născătoarea, de la nașterea cu dumnezeească cuviință a lui Hristos Dumnezeul nostru și până la săvârșirea ei de-viață-purtătoare, încă și despre arătarea veșmântului ei scump și cum această mare bogăție s-a făcut comoară creștinilor
Înalt demnitar bizantin în a doua jumătate a secolului X, autor al unei vaste opere istorice, poetice și devoționale, Simeon Metafrastul este cunoscut în primul rând ca autor al faimosului Minologhion sau Sinaxar, devenit clasic în Bizanț. Despre Maica Domnului Simeon Metafrastul a scris o Viață sub forma unui simplu sinaxar pentru praznicul Adormirii, o tânguire funebră a Mariei la moartea Fiului ei, un canon imnografic la nașterea ei, un comentariu la icoana ei romană și câteva rugăciuni. Ultima parte a Vieții include relatarea lui Galbios și Candidos, parte care a circulat în manuscrise și separat, ca sinaxar pentru ziua de 2 iulie.
M. Jugie a încercat să demonstreze că modelul și sursă de inspirația lui Simeon Metafrastul a fost Viața inedită a lui Ioan Geometrul și că Simeon Metafrastul n-ar fi făcut altceva decât să facă un rezumat al Vieții Geometrului, urmându-1 în poziția sa dormiționistă. Dar A. Wenger credea că putea argumenta contrariul, și anume că relatarea succintă a Vieții lui Simeon a servit drept „canava" pentru dezvoltările lui Ioan Geometrul. Dat fiind faptul că Metafrastul și Geometrul au fost contemporani, chestiunea sensului real al influenței nu poate fi tranșată încă în absența unor ediții critice adecvate. Mimouni afirma : „Chestiunea dependenței celor doi autori e din cele mai controversate. Două certitudini pot fi totuși avansate: Viața lui Simeon e o narațiune hagiografică, în timp ce Viața lui Ioan e o reflecție teologică și o meditație spirituală; ele țin deci de două genuri literare diferite".
Un înger îi aduce Maicii Domnului vestea mutării și o ramură de palmier „ca simbol al biruinței asupra morții și icoană a vieții veșnice”. Fecioara începe pregătirile necesare, timp în care Sf. Apostolul Ioan apare, fără a se preciza momentul sau modul venirii și în prezența lui Maica Domnului dă cele două cămăși pe care le avea la două femei văduve, apropiate ei. Apar și Apostolii și ucenicii, pe care Fecioara îi binecuvintează, între ei fiind prezent si Sf. Dionisie Areopagitul.
Momentul venirii Fiului și înălțarea sufletului Fecioarei este prezentat în două rânduri, după care se revine la evenimentul apariției Apostolilor.
La vestea adormirii Maicii Domnului, la casa ei se adună mulți bolnavi și neputincioși, toți primind vindecare, întrucât „văzduhul și cerul s-au sfințit prin urcarea sufletului ei” (p. 58)
În drum spre mormânt sicriul cu trupul Fecioarei este atacat de un iudeu, moment ce se repetă în majoritate Vieților Maicii Domnului.
Trupul este înmormântat în Ghetsimani și Apostolii stau trei zile la mormânt, ascultând imnele minunate cântate de îngeri. Și în această variantă apare Apostolul întârziat, nefiind nominalizat, prilej cu care se descoperă în mormânt doar giulgiurile.
43. De aici preasfântul trup a fost dus în preasfântul Ghețimani și acolo a fost predat mormântului — și ce era de mirare, căci Fiul ei, Care era Dumnezeu, a fost și El îngropat omenește? —, iar prin el a fost trimis spre corturile cerești și dumnezeiești. Încredințează cuvântul acesta Iuvenalie, dumnezeiescul episcop al Ierusalimului, iar acesta e un bărbat sfânt și purtător de Dumnezeu care zice că dintr-o predanie veche și adevărată a ajuns la el cuvântul acesta, și spune așa: Trei zile întregi sfinții apostoli au rămas la mormânt ascultând imne dumnezeiești cântate de sus; dar după a treia zi, pentru că unul din apostoli s-a întâmplat să lipsească de la îngropăciune din motive ținând de o iconomie mai dumnezeiască, astfel încât această minunată depărtare să se facă cunoscută tuturor, atunci vine și el și, pe drept cuvânt, lucrul i se face prilejul unei întristări nemăsurate și nu suporta faptul că n-a fost părtaș la un lucru așa de frumos. Deci sfânta ceată a apostolilor, socotind că nu e drept să nu vadă și să îmbrățișeze și el acel trup de viață purtător, poruncește să i se deschidă îndată mormântul. Acesta a fost deschis, dar comoara dinăuntrul lui nu era nicăieri, zăcând în el numai cele de îngropare, ca la Copilul ei după Înviere [In 20, 6-7]. Pe care acela și cei de față, îmbrățișându-le și umplându-se de negrăită bună mireasmă și har, pecetluiesc din nou mormântul iar mireasma o transmit din tată în fiu celor de după ei. Așa este cuvântul îngropării dumnezeiești a trupului de-viață-purtător, căci Cuvântul cel născut din ea a mutat-o întreagă la Sine Însuși și a binevoit ca ea să viețuiască și să fie împreună cu El pururea. Iar în locul preacuratului său trup, cea care ne-a dat pricină de mult bine, ne-a dat moștenire veșmântul ei.”
Se poate observa faptul că această variantă a Vieții Maicii Domnului nu dorește să lămurească taina mutării Mariei cu trupul la cer și chiar are un caracter ambiguu în ceea ce privește acest moment : „căci Cuvântul cel născut din ea a mutat-o întreagă la Sine Însuși și a binevoit ca ea să viețuiască și să fie împreună cu El pururi”. Din această afirmație se poate înțelege că Maria a înviat sau că a viețuiește doar cu sufletul lângă Fiul ei. Grija autorului de a păstra această confuzie este o mărturie a disputelor dormiționiste și asumpționiste din acea vreme.
I. 2. 2. 4. Adormirea stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și-n veci fecioară Maria, scrisă de Ioan, arhiepiscop al Thesalonicului
Această operă combină două stiluri complet diferite : stilul omiletic, în primele capitole, și cel narativ – istoric, în relatarea Adormirii Maicii Domnului.
Elementele de factură narativă sau teologică a Vieților prezentate anterior, au fost preluate și de Ioan al Thesalonicului, care le cunoștea, fără nici o îndoială, făcând unele retușuri și adaosuri destul de consistente, discursului parenetic al lui Petru – omilie în omilie – constituind exemplul cel mai relevant.
Apocrifa-omilie se deschide printr-un prolog destul de dezvoltat (capitolele I și II), în care autorul deplânge absența sărbătorii Adormirii Maicii Domnului de pe cuprinsul mitropoliei Thesalonicului, fapt datorat ereticilor care, strecurând tot felul de basme în tradiția legată de sărbătoarea respectivă, i-au descurajat pe adevărații credincioși să o mai respecte. Prin relatarea corectă și veridică a evenimentelor din Ierusalim, arhiepiscopul Ioan își propune să reaprindă cultul Maicii Domnului în parohia sa.
„Pe când apostolii, îmboldiți de Duhul Sfânt, predicau vestea cea bună pe întreg pământul, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Fecioară a părăsit lumea, ajungând la firescul sfârșit. Unii au transmis prin scris minunile săvârșite atunci și aproape toate făpturile de sub cer prăznuiesc an de an amintirea adormirii sale. Doar puține obști, între care și aceasta, păzită de Dumnezeu, din jurul mitropoliei Thesalonicului [nu țin sărbătoarea]. De ce?
Nu, [strămoșii noștri] nu au fost nici indiferenți, nici nepăsători. Dar, deși cei care s-au aflat de față [la Ierusalim] (se spune!) au transmis adevărul despre sfârșitul [Maicii Domnului], mai târziu au apărut niște eretici făcători de rele, care au vârât zâzanie și au răstălmăcit totul. Din această pricină părinții noștri s-au îndepărtat de ei, socotindu-i în dezacord cu Biserica universală. Așa praznicul însuși a căzut în uitare.
Nu vă mirați auzind că ereticii au stricat Scripturile!S-a descoperit că au făcut la fel în mai multe rânduri, chiar și cu epistolele Apostolului teofor sau cu sfintele evanghelii. Să nu scuipăm însă pe adevărul Scripturii din pricina minciunii acelora, hulită de Dumnezeu, ci, îndepărtând sămânța rea, să primi cele întâmplate cu adevărat sfinților întru slava lui Dumnezeu și să le prăznuim cu folos sufletesc și în chip plăcut Celui de Sus.”
Din această mărturie-pledoarie a episcopului Ioan reiese că dispută referitoare la adormirea sau asumpția Maicii Domnului s-a făcut simțită și în rândul credincioșilor obișnuiți, care au preferat să nu participe în nici un fel la această controversă, date fiind și măsurile luate de Biserică împotriva celor „care au vârât zâzanie și au răstălmăcit totul”. Aceste măsuri se pare că au afectat întregul cult al Maicii Domnului, provocând confuzie în rândul credincioșilor, ceea ce explică acțiunea episcopului Ioan de a prezenta păstoriților săi evenimentele ce au avut loc la Adormirea Maicii Domnului.
Evenimentul mutării este vestit Fecioarei Maria de marele înger care, după cum mărturisește chiar el la cererea Maicii Domnului, nu este Fiul ei. Îngerul îi dă o ramură de palmier și o însoțește pe Sfânta Fecioară în drumul ei la Muntele Măslinilor, unde toți pomii se pleacă ramurii de palmier pe care Fecioara o ținea în mână.
Întoarsă acasă, Maica Domnului se roagă Fiului ei să o acopere în clipa morții de duhurile întunericului, această frică și dorință fiind o constantă specifică acestei Vieți.
În timpul pregătirilor ce se făceau în casa Maicii Domnului apare Sf. Apostolul Ioan, autorul nespecificând modul apariției. Ceilalți Apostoli vin mai pe urmă pe nori. Ei se salută între ei, luând binecuvântarea unul de la altul și de la Sfânta Fecioară.
Urmează momentul venirii Mântuitorului, cel care ia sufletul Fecioarei fiind arhanghelul Mihail.
Trupul este pregătit după rânduiala Legii vechi și în drumul spre mormânt sicriul este atacat nu de un evreu de rând, ci de un arhiereu, de această dată, căruia i se taie mâinile în chip minunat. Pocăința este urmată de vindecarea lui.
Apostolii au stat la mormânt trei zile, după care l-au deschis pentru a se închina ultima dată trupului Fecioarei, prilej cu care se constată lipsa lui.
„Apostolii au ridicat iarăși cinstitul trup al preaslăvitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și-n veci fecioară Maria și l-au pus în mormânt nou, acolo unde le arătase lor Mântuitorul. Și au rămas acolo cu toții împreună păzindu-1 vreme de trei zile. După trei zile, când au deschis sicriul, ca să se închine chivotului vrednic de toată slava, n-au mai găsit decât lințoliile, căci ea fusese luată și dusă la moștenirea veșnică de către Cel care prinsese trup întrânsa, Hristos Dumnezeul. Tot Hristos, Domnul nostru, în semn de prețuire pentru Maica Lui nepătată și Născătoare de Dumnezeu, îi va slăvi pe toți cei ce-o vor slăvi pe dânsa, iar pe cei care se vor închina ei (sărbătorind-o în fiecare an) îi va feri de orice primejdie și le va umple casele cu de toate, precum a umplut casa lui Onisifor. Aceștia vor primi iertarea păcatelor aici și-n veacul ce va veni. Căci Domnul a numit-o tronul Său heruvimic pe Pământ și cer pământesc, nădejde și scăpare și sprijin al neamului nostru. Așa încât săvârșind în chip mistic sărbătoarea adormirii ei dumnezeiești, vom găsi milă și har în veacul acesta și în cel viitor, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Cristos, Cel ce are slavă și putere împreună cu Tatăl fără de-nceput și cu Duhul dătător de viață acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.”
Această variantă a Vieții Maicii Domnului este mult mai fundamentată teologic decât celelalte două prezentate anterior, intenția autorului fiind bine conturată, ca și scopul lucrării. Nu se afirmă nimic despre mutare, întrucât această Viață nu are un scop dogmatic sau cel puțin istoric, precum celelalte două anterioare, ci unul pur latreutic.
În încheiere, putem afirma că, în ciuda evlaviei și a efortului intelectual, spiritual și, uneori creativ, al autorilor scrierilor apocrife și a Vieților Maicii Domnului, taina morții Fecioarei Maria nu poate fi cinstită altfel decât în tăcere și nu poate fi cunoscută decât în lumina Celui Care a săvârșit-o și cu o minte la fel de smerită că viața Născătoarei de Dumnezeu.
Cap. II. Taina morții Maicii Domnului în
Biserica Romano-Catolică
1. Apariția și evoluția cultului marial
I. 1. 1. Apariția tradiției despre Adormirea Maicii Domnului în Apus
Tradiția latină patristică este foarte săracă în informații referitoare la Asumpția Maicii Domnului și se caracterizează, ca și în Răsărit, prin lipsa dovezilor despre această tradiție, introdusă la Roma prin sărbătoarea Adormirii la 15 august și apoi în celelalte Biserici Apusene. De altfel, părinții latini aveau oroare de apocrife.
O Apocrifă a Adormirii, aparținând probabil lui Pseudo-Meliton, este respinsă printr-un decret al papei Ghelasie, la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI. Această măsură crește neîncredere în apocrife, cel puțin în mediul teologilor, căci printre creștinii simpli Pseudo-Meliton și o traducere a operei episcopului Ioan al Tesalonicului au mulți cititori, după cum mărturisesc câteva manuscrise din secolele VIII – X.
Dintr-o apocrifă își inspiră Grigorie de Tours scurta notă despre Asumpția Fecioarei, text care, însă, nu este cunoscut de Isidor de Sevilia (636), căci afirmă că nu știe împrejurările sau modul în care Fecioara a părăsit această lume. El afirmă că a auzit cum că mormântul ei ar fi în Valea lui Iosafat.
În secolul următor Beda Venerabilul (735) afirmă că și cunoștințele lui despre momentul final al vieții pământești al Mariei se rezumă la câteva informații ceva mai ample decât cele ale lui Isidor, referitoare la mormântul Fecioarei din Valea lui Iosafat, căci a citit jurnalul unor pelerini la Ierusalim : „Dar nimeni nu știe cum și când trupul Mariei a fost mutat din mormânt.” El cunoștea apocrifa lui Pseudo-Meliton, dar nu îi dă mare importanță și o critică cu asprime.
Istoria Asumpției în Apus începe cu introducere sărbătorii Adormirii la 15 august, mai întâi la Roma, de către papa Sergiu I (687-701), un sicilian de origine siriană, de aici sărbătoarea răspândindu-se în tot Apusul, la început fiind primită cu titlul bizantin de Adormire sau cu sinonimele ei : Depositio, Native, Pausatio, atât la Roma, cât și în Anglia și în țările galicane.
La mai puțin de un secol de la introducerea ei, sărbătoarea primește titlul roman de Asumptio, după cum reiese dintr-un documentul Gregorian pe care papa Adrian îl trimite la Charlemagne în 784. Această modificare creează dificultăți doctrinare în țările galicane. Unii vor să păstreze vechiul termen, alții vor să-l adopte pe cel nou, specific Apusului. Dacă Biserica Apuseană a adoptat, în aceste împrejurări, termenul nou de Asumptio, este pentru că ea considera că învierea glorioasă a Fecioarei, ce urmează Adormirii, este evenimentul central al sărbătorii, moartea Fecioarei trecând pe un plan secund. Tendința de conturare a unei viziuni diferite despre taina morții Maicii Domnului reiese și din scena adormirii și învierii Maicii Domnului, comandată de papa Pascal I (817-824), o scenă destul de amplă ca dimensiune și compoziție, ce domină altarul Sf. Maria Major.
Dacă documentele romane din secolul IX nu mai pomenesc nimic despre Adormire, ci vorbesc doar despre Asumptio, în mediile galicane se afirmă și moartea Fecioarei ca eveniment esențial al acestui episod marial, fără să nege înălțarea ei cu trupul la cer. Dar negăsind acesteia din urmă nici un fundament în scrierile teologilor, nici în Tradiție, pentru creștinii din aceste ținuturi centrul sărbătorii de la 15 august îl constituie moartea Maicii Domnului și ridicarea sufletului ei la cer. Cât despre trupul ei, se declară neștiutori de soarta lui, deși admit cu toții că a scăpat de stricăciunea mormântului. Această atitudine se pare că a influențat alcătuirea primului text liturgic cunoscut al acestei sărbători, întrucât în el, pe lângă moartea și neatingerea trupului de stricăciunea morții, nu se afirmă în mod expres că a înviat. Doar o liturghie mozarabă din secolul IX este mai explicită asupra acestui punct fundamental : după ce toți au adormit, Iisus a ridicat la cer trupul Maicii Sale într-un mod inexprimabil.
I. 1. 2. Izvoare
Aceste opinii expuse mai sus s-au dezvoltat și s-au cristalizat în secolul IX prin două scrieri pseudonime, atribuite lui Ieronim și Augustin, fiind considerate autentice până în perioada modernă, fapt ce le-a dat o mare autoritate în mediile teologice de până atunci.
a. Pseudo-Ieronim, identificat de curând ca fiind Pascal Radbert (865), prin compararea textului apocrifei cu faimoasa lui scrisoare către Paula și Eustațiu, este reprezentantul celor care, fără să nege învierea corporală a Fecioarei, totuși o pun la îndoială și o afirmă nu ca pe o certitudine, ci mai mult ca pe o simplă părere :
„ Mulți dintre noi sunt în dubii dacă Fecioara a fost mutată cu trupul la cer sau a plecat fără trup. Cum sau când sau dacă trupul ei prea sfânt a fost mutat din mormânt și în ce loc a fost mutat și dacă a înviat, iată ceea ce unii ignoră, iar alții cercetează pentru a stabili dacă ea este deja înviată și dacă se află în cer împreună cu Hristos, înveșmântată într-o nemurire plină de slavă, după cum afirmă Sf. Ioan Evanghelistul. Dar noi preferăm în această chestiune mai bine să spunem că la Dumnezeu nimic nu este imposibil, decât să facem afirmații pe baza autorității noastre. Și pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil, nu negăm că Fecioare este înviată, sub impulsul unei dorințe pioase, dar mai bine ne oprim la o simplă opinie, decât să ne afirmăm necugetat și tranșant într-o problemă în care ignoranța nu este un argument.”
Așadar, adepții acestui curent nu vor să nege Asumpția Maicii Domnului, dar în lipsa unor dovezi solide, ei consideră mai indicat să-și mărturisească neștiința și „ să nu imităm pe numeroșii latini care primesc cu prea multă încredere și citesc cu lăcomie apocrife numite Transitus Beatae Mariae Virginis.”Din această ultimă afirmație reiese că în secolul IX Asumptio avea mulți adepți, iar Pseudo-Meliton, mulți cititori.
b. Pseudo-Augustin într-un opuscul intitulat Despre moartea și asumpția la viața veșnică a Macii Domnului, nu dă un răspuns la atitudinea a-gnostică recomandată de Pseudo-Ieronim. Cel dintâi afirmă că, deși de la momentul Cincizecimii nu se mai afirmă nimic despre Maica Domnului, totuși, cel luminat de credință și condus de rațiune și adevăr, poate avea un cuvânt de spus. Printre adevărurile deductibile astfel, se află și cel despre Asumpția glorioasă a Mariei cu trupul înviat la cer. Autorul admite că Fecioara a murit, dar nu și că trupul ei feciorelnic s-a supus „legilor firești a cărnii”.
Pornind de la maternitatea extraordinară și de la celelalte privilegii cu care Dumnezeu Fiul a înzestrat-o pe Maica Sa și invocând porunca cinstirii părinților din Decalog, pe care Iisus n-a neglijat-o, autorul afirmă că trupul Maicii Sale a scăpat de stricăciune și, mai mult de atât, la înviat spre slava veșnică. Narațiune este condusă cu măiestrie, convingător, apelând doar la surse demne de încredere.
Prezentându-se sub patronajul a doi mari teologi, cele două curente menționate anterior, au fost acceptate de mulți teologi, în egală măsură, până la mijlocul secolului XIII, timp în care clerul și credincioșii au început și ei să și le însușească.
Influența lui Pseudo-Ieronim se face simțită mai întâi în spațiul liturgic. El inspiră pe autorii martirologiilor din secolul IX, Adon de Viena (850-860) și călugărul Usuard din Saint-German (869-877). Martirologiul lui Usuard este important, deoarece a fost adoptat de Biserica Apuseană, care l-a păstrat până la publicarea martirologiului lui Baronius în 1584, până în acest an el având o mare răspândire printre ordinile monahale și într-un mare număr de Biserici locale. El prezintă sărbătoarea de la 15 august sub denumirea de Dormitio Dei sanctae Mariae genitricis, nu menționează învierea Fecioarei și termină cu următoarele cuvinte : „ Trupul sfânt al Fecioarei nu este pe pământ. Sau acest cinstit templu al Duhului Sfânt este ascuns printr-un act al providenței divine, oricum, devoțiunea discretă a Bisericii preferă să nu știe nimic despre acest eveniment, decât să învețe despre el bazându-se pe niște apocrife frivole.” Usuard, prin aceste cuvinte are pretenția de a expune atitudinea oficială a Bisericii Apusene referitor la Asumptio.
Mulți predicatori, în secolele IX – XIII, au apelat la Pseudo-Ieronim pentru a afirma că învierea Maicii Domnului este nesigură și nu este altceva decât o tradiție pioasă. Între aceștia se numără Atton de Verceil (960), Odilon de Cluny (1049), Guilbert de Nogent (1124), Arnauld de Bonneval (1156), Ethelred (1166), Pierre de Those (1183), Alain de Lille și papa Inocențiu al IV-lea (1254).
Totuși adoptarea lui Pseudo-Ieronim ca fiind opinia oficială a Bisericii în cărțile liturgice n-a împiedicat pe Pseudo-Augustin să aibă mulți adepți în aceeași perioadă, cărora s-au alăturat mai toți teologii din perioada următoare. Și el este prezent în martirologii, datorită călugărului Notker de Saint Gall (912), care dă sărbătorii titlul de Asumptio și reproduce în scrierile sale scurta notă despre această sărbătoare a lui Grigorie de Tours. E adevărat că acest martirologiu nu s-a bucurat de aceeași răspândire ca cel al lui Usuard, dar un mare număr de predicatori s-au inspirat și din opusculul pseudo-augustinian pentru a afirma Asumptio. Printre ei se numără Fulbert de Chartres (1029), Gauthier de Saint Victor (1181), Philippe de Harveng (1187), Pierre de Poitiers (1205), Sicard de Crémone (1215), Guillaume de Auvergne (1249). S-au distins între ceilalți prin claritatea afirmațiilor lor Pierre Damien (1072), Amédée de Lausanne (1159), Richard de Saint Victor (1173), Pierre de Blois (1204), Abailard (1162), Gauthier de Castle-Thierry (1249).
Toți ceilalți predicatori, care nu făceau parte dintre adepții unuia dintre aceste două curente, al lui Ieronim sau Augustin, refuzau să se pronunțe în această problemă și foloseau o terminologie destul de vagă, care nu lăsa să se întrevadă opinia lor despre acest episod marial. Această tăcere voită este specifică predicatorilor din mediul monahal și atitudinea lor este ușor de înțeles : le era greu să contrazică în mod deschis martirologiul lui Usuard și Scrisoarea către Paula, pe care le citeau la strană. În această categorie intră Rathier de Vérone (974), Anselme de Canterbery, Raoul Ardent (1101), Eadmer (1121), Bruno de Segni (1123), Geoffroi, abate de Vendôme (1132), Honorius d'Autun (1136), Adam, abate de Perseigne (1203) și Sf. Bernard cu cele cinci predici ale sale despre Asumpție.
I. 1. 3. Controverse
La mijlocul secolului XIII teologi scolastici, ca Toma d’Aquino, Bonaventura, Albert cel Mare, au conturat din ce în ce mai mult tradiția apuseană despre Asumpția Maicii Domnului ca pe o doctrină teologică sigură, deși tendința reprezentată de Pseudo-Ieronim își păstrează adepții. Pseudo-Augustin strânge în jurul lui marea majoritate a teologilor și predicatorilor. Dacă unii continuă să prezinte Asumptio ca fiind o tradiție pietistă demnă de aprobare, marea majoritate o consideră ca fiind un adevăr dobândit, învățat pretutindeni în Biserica Apusului și acceptat din toate punctele de vedere. Câteva voci izolate chiar vorbesc de o doctrină de credință, practic definită de magisteriul ordinar. În perioada modernă era considerat nesăbuit cel ce îndrăznea măcar să pună la îndoială sau să nege glorificare Fecioarei în trup și suflet, după moartea ei.
În secolul XVI Asumpția atacată de teologii din Magdebourg este apărată cu fermitate de Petru Canisius.
Informațiile patristice adunate de teologi în favoarea Asumpției Maicii Domnului sunt în progres, ca și criticile. Numele marilor predicatori bizantini încep să apară în disertațiile mariologice. Astfel Psedo-Ieronim își pierde autoritatea sa și papa Pius V îl scoate din serviciul divin, iar martirologiul lui Usuard este înlocuit cu cel al lui Baronius. Din acest moment sărbătoarea de la 15 august va purta definitiv și pretutindeni denumire de Asumptio, iar termenul Dormitio va fi abandonat.
Menționarea morții Mariei tinde să dispară din textele liturgice. Între secolele XII – XV o serie de mici modificări sunt introduse în Messa de seară și în cea din ziua sărbătorii. În Messa de seară cuvintele requiem celebramus sunt înlocuite cu festivitatem praevenimus. Messa zilei pierde colecția de texte Veneranda nobisy în care moartea Fecioarei este afirmată explicit.
Sub aceste presiuni și schimbări, ideea de Asumptio a trecut înaintea celei de moarte a Fecioarei și în acest sens este orientată pietatea apuseană de azi.
În perioadă modernă trei mici controverse au izbucnit în legătură cu Asumptio. Prima s-a produs în biserica din Paris, între 1668 și 1672 și prin ea se dorea repunerea în martirologiul din dioceza Parisului a textului lui Usuard, aici fiind suprimat în 1540, cu mult înaintea apariției martirologiului lui Baronius. Doua partide s-au format : una favorabilă situației de atunci, iar cealaltă dorind întoarcerea la textul lui Usuard. Pentru aceștia din urmă pledează canonul compus de Claude Joly și în special predicatorul scolastic Jean Launoy (1678), care în două opuscule din 1689 colectează obiecțiile de ordin istoric împotriva certitudinii despre învierea anticipată a Fecioarei, dorindu-se de fapt revenirea la statutul de opinie teologică a Asumpției, așa cum a fost considerată de la început.
Partizanii lui Usuard au fost, în final, înfrânți, dar controversa nu a fost lipsită de un anumit folos, întrucât astăzi ea evidențiază șubrezenia unor argumente de ordin istoric în favoare Asumptiei Maicii Domnului. Marii teologi de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII au ținut cont de aceste critici, iar autorii recenți se pare că le-au uitat.
La sfârșitul secolului XVIII Universitatea din Louvain este animată de o controversă asemănătoare celei din Paris. Pierre Marant (1812), profesor de Istorie Bisericească, afirma într-o disertație publică la Louvain în 1786, că opiniile lui Baronius sunt în favoarea Asumpției și unele aspecte ale acestei tradiții fiind neclare, el consideră de cuviință să protesteze împotriva asprimii cu care teologii vremii criticau pe cei ce se îndoiau sau negau această doctrină. Ca să se justifice, acest profesor a declarat că intenția lui n-a fost să atace privilegiile Fecioarei, ci pur și simplu să-și clarifice afirmațiile. El și-a atras dezaprobarea întregului corp profesoral al Universității și a primit mai multe replici. Controversa nu a avut alte urmări.
Între anii 1920 și 1930 profesorul german Jean Ernest a provocat o controversă în legătură cu problema definirii Asumpției, printr-o scurtă broșură publicată la Ratisbonne în 1921, Die leibliche Himmelfahrt Maria historisch-dogmatisch nach ihrer Definierbarkeit beleuchtet , în care critică valoarea argumentelor aduse de mai mulți teologi contemporani pentru a stabili caracterul revelat al doctrinei Asumpției, critică considerată, în general, pertinentă și inatacabilă în marea majoritate a punctelor vizate de către M. Jugie.
I. 1. 4. Imaculata Concepție ca antecedent
Definirea Imaculatei Concepții ca dogmă a Bisericii Romano-Catolice marchează o dată importantă în istoria doctrinei Asumpției. Cele două mistere sunt unite. Chiar de la prima vedere Asumpția Fecioarei la cer cu trupul unit cu sufletul, apare teologilor ca o consecință logică și imediată a imaculatei concepții. Această legătură ar fi ieșit în evidență de mult timp dacă disputele scolastice despre esența păcatului primordial n-ar fi îngreunat afirmarea acestei dogme despre conceperea Mariei. Această legătură a fost observată anterior de mai mulți episcopi, înainte de actul din 1854. Papa Pius IX a afirmat în mod expres această legătură în răspunsul său către regina Spaniei, Isabela a II-a (1863-1864). Datorită acestei legături la conciliul de la Vatican s-a încercat obținerea unei definiții solemne a Asumpției Fecioarei.
La inițiativa unor participanți mai zeloși, conduși de benedictinul Aloys Vaccari, autorul unei lucrări despre Asumpție, s-a formulat o petiție ce a circulat printre participanții acestui conciliu. O treime din ei, mai precis 187, majoritatea din Italia, Spania, Orientul Apropiat și America Latină, au subscris la una din cele patru formule, care au avut un număr inegal de aderenți. Prezentată comisiei conciliului, petiția a fost respinsă. Era probabil un moment inoportun, întrucât toată atenția era concentrată asupra afirmării infailibilității papale.
Între 1870 și 1900 mișcarea petiționară părea dispărută, dar ea s-a amplificat subit începând cu 1900, luând forma unei adevărat plebiscit în lumea romano-catolică între anii 1921 – 1939, acesta fiind considerat ca argument principal în definirea acestei dogme.
Conform cifrelor strânse de Guillaume Hentrich și Rudolphe Gualter de Moos, S. J., numeroase petiții au fost trimise la Roma între anii 1870-1940 în favoarea formulării dogmei Asumptio : 1.332 de episcopi din 820 episcopate, adică 73 % din episcopiile romano-catolice, prin 1.859 de petiții; 26 de abați și prelați, adică 72%, prin 29 de petiții; 261 de preoți, adică 81%, prin 349 de petiții; 61 de generali superiori ai 50 de societăți religioase, prin 67 de petiții; 8 superior ai misiunilor prin 8 petiții; 39 de facultăți teologice și seminarii, prin 40 de petiții; două concilii plenare, 5 concilii provinciale, 8 sinoade a dioceselor și 36 de congrese. Toate petițiile sunt în număr de 3.019, având 8.086.39637 de semnatari. Aceste cifre demonstrează dorința unanimă de a defini Asumpția Fecioarei într-un magisteriu solemn al Bisericii Romano-Catolice.
Din punct de vedere teologic, formulele propuse aveau multe diferențe de fond și formă. Marea lor majoritate nu precizau suficient obiectul definiției și examinate din punct de vedere teologic, nu aduceau nimic nou în clarificarea Asumpției, întrucât nu demonstrau clar conținutul doctrinei mariale. M. Jugie afirma despre aceste încercări de formulare a Asumpției, venite din partea teologilor romano-catolici, că toate sunt prea disparate, distribuite inegal și se vor ca o mărturie sigură și suficientă a credinței generale a bisericii în legătură cu caracterul revelat al doctrinei Asumpției. De aceea papa Pius XII, imitând pe Pius IX înaintea definirii Imaculatei Concepții, consultă episcopatul catolic în legătură cu această doctrină, în vederea unei viitoare definiții.
I. 1. 5. Problema Definirii Asumpției
Ținând cont de divergențele evidente între concepțiile teologilor romano-catolici îl legătură cu misterul Adormirii Maicii Domnului, s-a așteptat o definiție venită din partea magisteriului.
Problema definirii era legată de problema morții Maicii Domnului, pe care unii o acceptau, iar alții o excludeau. Cât despre definire, unii teologi romano-catolici nu o considerau posibilă, căci nu concepeau Asumpția ca pe o concluzie teologică propriu-zisă rezultată din elementele revelației fără de care nici o învățătură nu poate fi considerată sau definită ca o învățătură romano-catolică de credință. Alții declară această definire ca fiind posibilă, pur și simplu, iar pentru alții Asumpția nu este destul de precizată încât să poată fi definită. Existau divergențe și în legătură cu caracterul revelat al acestui mister marial, admis cândva. Teoria revelatului explicit și implicit, afirmată la Conciuliu I Vatican, avea să rezolve și această dilemă.
Înainte de tăcerea primelor secole, mulți teologi au înclinat spre o revelație aproape implicită. Alții au căutat existența unei tradiții apostolice explicite venită de la aceștia.
a. În final, s-a considerat că Asumpția este definibilă, mai întâi datorită faptului că se bazează pe un adevăr dublu : imaculata concepție, fundamentată pe teoria ingenioasă a lui Duns Scotus : „pocuit, decuit, fecuit”, și lipsa păcatelor personale. Într-adevăr, conform cu planul divin, cel fără de păcat e scutit de moartea trupească și sufletească. Inocentul Adam putea nu doar să nu moară, ci se putea înveșmânta cu veșnicia glorioasă la sfârșitul probei la care fusese supus, dacă nu ar fi căzut. Cauza morții și mai ales a permanenței ei, a transformării trupului în țărână, e păcatul și doar păcatul, așa cum se afirmă de mai mult ori atât în Vechiul cât și în Noul Testament, mai ales în epistola către Romani : „printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea”și „ plata păcatului este moartea”( Romani 6,23).
Prin lipsa de păcat Fecioara nu avea doar dreptul la imortalitatea imediată glorioasă după sfârșitul vieții pământești, ci și la exceptarea de la moartea trupească și la alte atribute specifice inocenței ei. Dar cu toate acestea, ea a suferit și a murit, în ciuda drepturilor pe care le avea, dar moartea ei fiind nedreaptă, nefiind o urmare a păcatului strămoșesc. Iar dacă a murit, fapt ce nu este prea sigur în concepția teologilor romano-catolici, nu și-a pierdut dreptul la imortalitatea imediată și incoruptibilitatea trupului. Într-un cuvânt, dacă a murit, trebuia să învie fără de întârziere, întrucât Dumnezeu nu se poate contrazice în dreptate Sa, supunându-o la urmările păcatului de care a ferit-o printr-un privilegiu special.
Iisus, fiind fără de păcat, a renunțat la nemurirea trupească, dar nu și la cea veșnică și nici nu a fost supus stricăciunii trupului. Moartea și stricăciunea trupului nu L-au putut supune pentru că erau în dezacord cu demnitatea Sa de Dumneze-Omul, în special prima, și permanența lor nu ar fi servit la mântuirea lumii, neaducându-I nici un merit în plus. Ele aveau caracter doar de pedeapsă și aceste situație se aplică și în cazul Maicii Sale, co-mântuitoare. Stricăciunea trupului ei n-ar fi fost în acord cu statutul ei de Maică a lui Dumnezeu, precum nici moartea ei până la judecata finală. Așadar nu era nici un motiv ca Fiul să o fi privat de înviere, după moartea sa.
b. Privilegiul Asumpției se aplică pe baza maternității divine și pe baza iubirii Lui de Fiu al Fecioarei. Hristos nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească, fapt pentru care El a respectat cu strictețe toate poruncile Decalogului. Astfel iese în evidență porunca a patra : „Să cinstești pe tatăl tău și pe maica ta […]”, ce impune dragostea filială și pe care se bazează toate privilegiile Mariei : imaculata concepție, lipsa de păcat, pururea feciorie, atenția filială a lui Iisus pe cruce, când o dă în grija lui Ioan. Așadar, Hristos ar fi încălcat Decalogul și S-ar fi contrazis pe Sine dacă la moartea Maicii Sale n-ar fi ferit-o de stricăciune, înviindu-o fără întârziere și luându-o alături de El întru slava celor de sus. Și nici chiar ca om El n-ar fi putut răbda să știe pe Maica Sa moartă.
În concluzie, este de neconceput ca Hristos să se fi purtat cu Maica Sa altfel decât s-a prezentat până acum, aceste obligații ale Sale ținând de bunul simț, de moralitate și de perfecțiunea spirituală. Lumea morală are legile ei, care nu sunt mai prejos decât legile lumii fizice sau a celei metafizice. Așadar, în baza principiilor morale, Maria trebuia să se bucure de aceste privilegii din partea Fiului ei, între care se numără și Asumpția.
c. Una din numirile Mariei este sugestivă : Regina îngerilor și a sfinților, Maica Bisericii, Împărăteasa cerurilor. Dar toate aceste numiri intră în conflict cu starea ei : sufletul despărțit de trup printr-un act violent, care îl lipsește de o importantă componentă a naturii sale. Un suflet despărțit de trup nu este o persoană umană, în sensul teologic al termenului : este cel puțin o persoană incompletă, trunchiată, mutilată. Și de altfel, această stare înjositoare nu corespunde cu demnitatea regală a Fecioarei, întrucât, fiind regina unor ființe perfecte în firea lor, cum sunt îngerii, ea nu poate fi mai prejos de supușii ei, ceea ce nu s-ar cuveni. Așa cum Hristos este înviat în trup și suflet, desăvârșit și plin de slavă, așa trebuie să fie și Maica Sa. Lipsa corespondenței stării lor ar fi ceva impropriu.
Spiritul juridic care a conceput și a dezvoltat aceste argumente este observat și sugerat și de M. Jugie, atunci când afirmă că ceea ce a stat în calea afirmării acestor privilegii, a fost universalitatea păcatului strămoșesc. Până la Duns Scot, teologii n-au văzut cum ar putea fi acest obstacol evitat sau înconjurat.
II. 2. Premize istorice și dogmatice ale Conciliuliului II Vatican
II. 2. 1. Premize Dogmatice
II. 2. 1. 1. Starea primordială a omului și păcatul strămoșesc
Teologia romano-catolică susține existența a două tipuri umane : omul natural și omul supra-natural.
Omul natural este alcătuit din trup și suflet, având înclinări corespunzătoare celor două elemente constitutive : înclinări spre binele trupesc, sensibil, și înclinări spre binele spiritual și inteligibil. De aici rezultă o luptă permanentă între aceste tendințe opuse, singurul remediu fiind grația divină care, ca un „frenum aureum”, supune natura inferioară, adică sensibilă, celei superioare, adică cea spirituală. Cel ce posedă această grație este omul supra-natural, omul primordial, care era împodobit cu multe alte daruri supra-naturale, pe care însă le-a pierdut, ca si grația divină, prin neascultare.
Păcatul originar, lipsa supunerii pe care omul o datora lui Dumnezeu aproape întru mod contractual, fiind considerat astfel drept, adică conform cu legea divină, a dus la pierderea tuturor privilegiilor supra-naturale și a grației, ceea ce l-a redus pe om la starea sa naturală. Astfel, se poate observa că păcatul în teologia romano-catolică nu se raportează atât la Dumnezeu, cât la legea divină, a cărei încălcare atrage după ea penalizarea automată și aproape impersonală a omului.
Păcatul strămoșesc fiind, în esență, o ofensă adusă lui Dumnezeu, Acesta poate, ca Cel ofensat, să acorde grațiere, gest pe care îl face în cazul Fecioarei în vederea meritelor prisositoare a Celui Care avea să Se nască din ea. Astfel, Maica Domnului a fost iertată și a primit grația mântuitoare ce rezultă din această iertare. Așadar, Hristos a venit în lume spre mântuirea neamului omenesc, nu și spre mântuirea Maicii Sale.
2. 1. 2 Grația divină
Biserica Romano – Catolică învață că grația divină mântuitoare a fost câștigată de Hristos prin meritele Sale prisositoare și jertfa de pe cruce și de aceea este absolut necesară pentru mântuire, gratuită, universală, accesibilă tuturor, indiferent de neam, gen sau statut social, spre deosebire de religia mozaică exclusivistă. Până în acest punct doctrina romano-catolică despre grație este aproape identică cu cea ortodoxă, dar prima, spre deosebire de a două, afirmă că această grație divină este creată, fapt ce anulează total posibilitate unei comuniuni reale cu Dumnezeu. Există și o grație necreată, care este Însuși Duhul Sfânt, fiind Cauzatorul celei create, prin care omul, prin efort spiritual, poate simți apropierea Sfântului Duh, ca persoană a Sf. Treimi.
Grația nu schimbă esențial firea umană, ci doar lucrează din exterior asupra ei, omul, prin păcatul strămoșesc, pierzând acest „frenum aureum”cu care putea să stăpânească mai bine trupul, eliminând astfel lupta dintre trup și suflet. Și deoarece este creată, nu ține nici de firea divină și nici de cea umană, teologii romano-catolici afirmând că ea este un creat supranatural, din perspectiva firii divine, și un accident, din perspectiva firii umane, fiind astfel un element de legătură cu Duhul Sfânt și cu Sf. Treime.
Efectele grației divine sunt strict exterioare, întrucât lipsa ei nu a afectat în vreun fel natura umană și se rezumă la o cunoaștere obiectivă și limitată a lui Dumnezeu.
Plecând de la premiza că natura umană în stare naturală, decăzută, adică lipsită de grația divină, este anarhică, teologia romano-catolică a încercat să explice modul în care grația îl întoarce pe om la Dumnezeu, fapt ce a dus la mai multe clasificări. Astfel, grația inițială este numită excitantă, operantă, premergătoare sau suficientă întrucât lucrează în om iluminarea înțelegerii și înduplecarea voinței, fără om. Dacă omul colaborează, atunci, după un timp această grație este înlocuită cu o alta numită ajutătoare, cooperantă, concomitentă sau eficace, întrucât, dacă cea dintâi poate să nu-și atingă scopul, cea de a doua își atinge în mod sigur scopul ei. Teologii romano-catolice au încercat să explice modul în care are loc aceasta, fără ca grația să subjuge voința omului, rezultând astfel trei sisteme :
Tomismul afirmă că grația excitantă acționează asupra omului prin insistență și influență morală, pe când cea ajutătoare acționează prin premoțiune fizică, dând clasicul exemplu al profesorului ce conduce mâna elevului pentru ca acesta să poată scrie. Astfel, tomismul accentuează acțiunea divină în defavoarea celei umane;
Molinismul, ca reacție la tomism, afirmă că cel ce transformă grația excitantă în ajutătoare, este omul, înțelegând această libertate a omului ca fiind absența oricărei determinări. Cele două tipuri de grație nu sunt atât de diferite ca în tomism și prin acest sistem se reduce la minim acțiunea divină în actul personal de mântuire a omului;
Congruismul afirmă că cel ce hotărăște cu ce fel de grație va colabora omul, este Dumnezeu, după pre-știința Sa, astfel grația divină dată omului fiind congrua cu dispoziția concretă a celui care o primește; această grație nu depinde de om și nici nu mișcă voința în mod fizic, ci lucrează astfel încât voia omului să adere liberă la Dumnezeu.
Grația care a lucrat în Fecioara Maria, după absolvirea ei de păcatul strămoșesc, a fost una irezistibilă de la început până la sfârșit. Dumnezeu atunci când i-a dat ei această grație, deja era sigur de colaborarea ei, în cazul Fecioarei toate evenimentele și faptele indicând o predestinare absolută.
II. 2. 1. 3. Mântuirea subiectivă
Mântuirea în teologia romano-catolică are la bază ideea de dreptate, termen ce desemnează relația exterioară de supunere față de Dumnezeu și de conformitate în raport cu legile divine. Dreptatea pierdută de om a fost restaurată de Dumnezeu – Omul prin jertfa Sa pe cruce, aducând astfel o satisfacție supra-abundentă orgoliului divin jignit de neascultarea lui Adam, această satisfacție fiind dată nu de faptele săvârșite de Hristos în timpul vieții pământești, ci de moartea Sa nemeritată.
Mântuitorul a asigurat tuturor posibilitatea mântuirii, în baza meritelor Sale infinite, omul participând la această mântuire prin meritul de congruență, adică pocăința îmbinată cu dragostea. În acest proces de mântuire subiectivă, cauza eficientă este Dumnezeu, cauza meritorie este Hristos, cauza instrumentală este constituită din pocăință și botez, iar cauza finală o reprezintă preamărirea lui Dumnezeu.
Ca și în teologia Sfinților Părinți, teologia romano-catolică declară că pentru mântuire sunt necesare credința și faptele bune. Astfel, fides informata este o adeziune la adevărurile revelației și nu o simțire personală a milostivirii divine. Fides formata străbate din intelect și din sentimentele stârnite de el, pătrunde în voință, pe care o înviorează și naște pe omul cel nou. Cei ce au această credință sunt justificați, iar faptele săvârșite din această credință sunt mântuitoare.
Faptele se împart în lăudabile și meritorii. Cele dintâi nu aduc nici un serviciu lui Dumnezeu și se adresează milei Lui, având un merit congruo, impropriu. Cele meritorii slujesc onoarei și măririi Lui și aduc un drept de recompensă.
Împlinirea poruncilor divine, adică manifestarea ascultării față de Dumnezeu, păstrează pe om într-o stare de conformitate cu legea divină, acesta asigurându-și astfel accesul la tezaurul meritelor prisositoare păstrat de Biserică Romano-Catolică.
Împlinirea sfaturilor evanghelice și toate faptele din afara ascultării divine, în general, aduc „ comoară în cer „ care nu e suficientă pentru mântuire, dar de care dispune Biserica Romano-Catolică în acordare indulgențelor.
Mântuirea Maicii Domnului este un rezultat al grațierii ei de către Dumnezeu, în vederea meritelor Fiului ei. Chiar dacă Fecioara a fost mântuită ca urmare a maternității ei divine, totuși această mântuire nu se datorează jertfei lui Hristos, întrucât ea survine înainte de această jertfă. Așadar, mântuirea Maicii Domnului este de o cu totul altă natură decât mântuirea noastră și de aceea are un caracter unic în istoria omenirii.
II. 2. 1. 4. Imaculata Concepție a Maicii Domnului
Doctrina și cultul mariologic s-au dezvoltat în Răsărit, fiind mai apoi preluate de Apus, ca și doctrina despre persoana lui Hristos. Nu se poate ignora, însă, contribuția Apusului la dezvoltarea corectă a învățăturilor apostolice, fiind demne de amintit contribuția lui Ossius de Cordoba la Sinodul I Ecumenic, el propunând folosirea termenului de omousios, și nici cea a lui Tertulian, primul care utilizează termenul trinitas. Dar în mariologia apuseană există și o învățătură specifică acestui spațiu și anume Imaculata Concepție a Maicii Domnului, rezultată din relația dintre păcatul strămoșesc, așa cum este interpretat în Biserica Romano-Catolică, și persoana Sfintei Fecioare.
Ambrozie este cel dintâi care stabilește o legătură cauzală între zămislirea feciorelnică și starea fără de păcat a lui Hristos, el deducând din versetul „ Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut”( Ioan 1, 13) că zămislirea obișnuită, ce implică plăcere fizică, transmite păcatul originar.
Augustin susține și amplifică aceste concepții ale mentorului său și simte nevoia să precizeze poziția Maicii Domnului în raport cu păcatul adamic. De aceea în Despre natură și har el afirmă „ căci de la Domnul știm ce revărsare de har s-a făcut pentru a înfrânge păcatul până la ultima rămășiță, asupra celei care a avut meritul de a-L zămisli și naște pe Cel ce, fără îndoială, este fără de păcat.”
Bernard de Clairvaux în Epistola 174 adresată preoților de la catedrala din Lyon, afirmă : „ Dacă se cuvine să spun ceea ce crede Biserica și dacă ceea ce crede Biserica este adevărat, atunci spun că Sfânta Fecioară a zămislit de la Duhul Sfânt, însă ea nu a fost astfel zămislită. Și mai spun că ea a născut ca fecioară, însă nu s-a născut dintr-o fecioară, căci altfel prin ce s-ar distinge Maica Domnului?”. Dar el precizează mai apoi că acceptă hotărârea Romei în această problemă, oricare ar fi ea. Din acest moment, în această controversă a Imaculatei Concepții cele două scrieri, Despre natură și har și Epistola 174 erau dezbătute în paralel, încercându-se o apropiere a lor, ambii autori fiind teologii de seamă ai Apusului, opinia lor având o valoare certă în acest spațiu.
Soluția în această dispută a fost dată de Duns Scotus, care printr-un maximalism, justifică astfel Imaculata Concepție : e posibil ca Dumnezeu să o fi ferit pe Fecioara Maria de păcatul strămoșesc sau să o fi scăpat de el într-un moment al nașterii sau să o fi purificat după un anumit timp. Care din aceste variante este cea reală, nu se știe, întrucât, afirmă el, Tradiția și Scriptura nu au fost prea clare în acest sens. Dar „ dacă nu e contrazisă autoritatea Scripturii sau autoritatea Bisericii, atunci este de preferat să-i atribuim Fecioarei Maria mai multe calități decât mai puține”, completând mai apoi „ Ceea ce este posibil și absolut potrivit ca Dumnezeu să facă, aceasta a făcut (posuit, decuit, fecit)”.
În 1489, la 18 decembrie, Conciliul de la Basel proclamă Imaculata Concepție ca dogmă de credință și interzice negarea sau combaterea ei. Dar, întrucât acest Conciliu avea pretenția de a avea aceeași autoritate ca și papa, fiind un conciliu general, suveranul pontif l-a anulat, toate hotărârile fiind astfel lovite de nulitate.
Între 1545 și 1546 Conciliile din Trento, convocate pentru a da un răspuns acuzațiilor venite din partea Reformei, între altele, în a paisprezecea sesiune au emis un paragraf prin care declară că nu intenționează să o includă pe Maica Domnului în rândul celor născuți cu păcatul strămoșesc, dar nici nu afirmă Imaculata Concepție, ci o reduc la statutul de opinie teologică.
În 1854 papa Pius IX emite bula papală Ineffabilis Deus în care afirma : „Doctrina susținând că Sfânta Fecioară Maria a fost ferită de atingerea păcatului originar încă din prima clipă a zămislirii ei, printr-un har unic și un privilegiu acordate de Dumnezeu, din considerație pentru meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost revelată de Dumnezeu și trebuie, prin urmare, să fie împărtășită de toți credincioșii.”
II. 2. 1. 5. Teoria implicității
Conciliul I Vatican a emis teoria implicității dogmelor și a proclamat infailibilitatea papală.
Dogma este un adevăr revelat de Dumnezeu, a cărei autoritate este dată de cele două izvoare ale Revelației Divine, Scriptura și Tradiția, sau, în mod mijlocit, de Biserică, care este forul suprem în materie de învățături de credință. În Biserica Romano – Catolică dogmele se împart în dogme de credință divină, ce cuprind adevăruri revelate și sunt mai presus de orice interpretate, și dogme de credință definită, adică adevăruri propuse de Magisteriul Bisericii, care este infailibil.
Leonce de Grandmaison afirmă că „La sfârșitul epocii apostolice totul era de acum spus: enunțări dogmatice deja explicite, gata a fi puse în lucru în simboalele de credință sau profund angajate încă în învelișul conservator al analogiilor și al figurilor; formule nedezvoltate și strâmte în scrierile inspirate sau luate de curentul tradițiunii orale; rugăciuni liturgice, orientarea sufletului credincioșilor implicând și indicând în chip obscur adevărurile; obiceiuri, atitudini, gesturi și rituri aprobate prin faptul acceptării lor în comunitate sau adaptate, modificate, instituite din nou»6). Acestea împreună cu dogmele Bisericii alcătuiau depozitul revelat, însă care cuprindea „multă implicitate”. Trecerea de la starea de adevăr implicit la cea de adevăr explicit o face Magisteriul Bisericii Romano – Catolice care, tot el hotărăște dacă un adevăr este implicit sau explicit. Astfel, teoria dezvoltării reale, de la implicitate virtuală la propoziție definită, fiind de dată recentă, a putut motiva multe dintre actele Bisericii Romano – Catolice, acte ce nu aveau un fundament teologic real.
II. 2. 2. Premize Istorice
II. 2. 2. 1. Statul papal în timpul papei Pius IX
Statul papal a atins perioada de maximă înflorire în timpul păstoririi papei Urban VIII (1623-1644), dar sub influența ideilor Revoluției franceze, mai multe provincii s-au retras de sub autoritatea sa, cu scopul formării unui stat italian, statul papal fiind restabilit aproape în întregime de Congresul de la Viena din 1815.
Păstorirea papei Pius IX a căzut într-o epocă istorică deosebit de critică pentru papalitate, după cum declară și Theodor Lindner : „Starea politică a Europei era, în ultimul timp, foarte mult schimbată în defavoarea catolicismului; liberalii și naționaliștii erau dușmanii puterii sale absolute. Noul regat al Italiei amenința Statul papal, pentru ca apoi să-l desființeze și atrăsese de partea lui, în chip hotărât, mai multe state catolice; înfrângerile Austriei de la 1859 și 1866 au turburat spiritele catolice. In locul ei se ridica la înălțime Prusia, care cu toată bunăvoința pe care a arătat-o întotdeauna Bisericii Catolice, era considerată, totuși, ca un Stat protestant”.
În 1849 revoluționarii italieni cuceresc Roma, iar Pius IX abia scapă, travestindu-se în simplu călugăr, și își găsește refugiul la Gaeta, în regatul Neapole. Numai intervenția armată a Austriei și a Franței pune capăt regimului revoluționar la Roma și astfel papa se poate reîntoarce în capitala sa.
Dar poporul italian nu renunță la idealul său de a avea un stat propriu și unitar și astfel Garibaldi, la 3 noembrie 1867, se apropie cu revoluționarii săi de Roma, fiind însă înfrânt de armatele franceze aflate aici. În 1870 izbucnește războiul franco-german și trupele franceze sunt rechemate în Franța și odată cu intrarea trupelor piemonteze în Roma, la 20 septembrie 1870, statul papal încetează a mai exista.
În aceste condiții Pius IX, ca manevră politică, a încheiat 17 concordate cu diferite state din Europa și America, concordatul încheiat de Vatican cu Statul român în 1927 și ratificat apoi în 1929, fiind anulat în 1949 printr-un act al guvernul comunist. Cert este că prin aceste concordate Roma nu contracta decât niște obligații morale, probabil, spre deosebire de statele semnatare, a căror suport politic și nu spiritual, era astfel asigurat în favoarea statului papal.
Sinoadele întrunite la Roma, pe lângă latura spirituală și învățătorească, comportau întotdeauna și un caracter politic. Cei 300 de episcopi adunați la Roma în sinodul din 1862 au redactat o scrisoare trimisă tuturor țărilor creștine de pe glob, în care au arătat că puterea temporală era necesară papalității pentru liberul exercițiu al pontificatului său suveran. Alți 500 de episcopi adunați la Roma, în 1867, cu ocazia celui de al 18-lea centenar al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ca și episcopii și pelerinii sosiți în 1877, cu ocazia sărbătoririi semicentenarului lui Pius IX, au venit în sprijinul papalității atât cu devotamentul lor, cât și cu ajutoarele materiale, care au împlinit lipsurile casei pontificale, secătuite de plata armatelor mercenare pe care le avea, necesare supraviețuirii. Însăși promulgarea dogmei infailibilității papale „însemna în fapt nu atât o reparație morală adusă celui ce-și pierduse statul papal și deci moștenirea înaintașilor săi, cât învestirea lui cu puteri noi, care să-1 facă apt pentru dominația universală.”
II. 2. 2. 2. Biserica Romano-Catolică în timpul papei Pius XII
Papa Pius XII a păstorit și el într-o perioadă istorică destul de tulbure, oarecum asemănătoare cu cea a predecesorului său, Pius IX. Datorită revoluției bolșevice din Rusia din 1917, a pierdut concordatul încheiat cu acest stat și orice influență în acest teritoriu și, mai târziu, în toate teritoriile vecine lui, datorită concepțiilor ateist – comuniste răspândite în acest spațiu. Același fenomen a avut loc și în celelalte state de democrație populară, unde ideea emancipării sociale făcea carieră și sentimentul religios era privit ca o rămășiță a vechii mentalități feudale și era respins, fiind considerat anacronic.
Trecerea unui mare număr de creștini la ortodoxie, dintre ruteni și românii greco – catolici, a făcut ca, în total, Roma să piardă controlul asupra unui număr de 33 de milioane de credincioși, fapt ce impunea luarea unor măsuri urgente, nu atât de natură disciplinară, cât mai ales de natură propagandistică și populistă, pentru păstrarea credincioșilor rămăși și re-câștigarea măcar a unei părți dintre cei pierduți. De aceea, în bula Munificentissimuns Deus papa afirmă că „Nădăjduim ca toți credincioșii vor fi mișcați spre o pietate mai puternică față de Maica lor cerească și toți cei care s-au învredincit de purtarea numelui de creștin, vor fi mișcați de dorința de a se împărtăși de unitatea trupului mistic al lui Iisus Cristos și să-și mărească dragostea pentru ea, cea care și-a arătat dragostea maternă tuturor membrilor acestui sfânt trup.”(art.42). De aceea și Pr. Dr. Olimp N. Căciulă afirma „Ca și pe vremea lui Pius IX, formularea dogmei devine iarăși un instrument tactic al strategiei papale. Încercări zadarnice, întrucât planurile de dominație mondială ale papei au fost de mult demascate.”
II. 3. Definirea dogmei Asumpției Maicii Domnului
II. 3. 1. Pregătirea. Enciclica Deiparae Virginis Mariae
Papa Pius XII, înainte de a porni spre definirea Asumpției cu trupul la cer a Maicii Domnului, învățătură de natură popular – pietistă, pe lângă mărturia evidentă a petițiilor care cereau acest lucru, spre a se asigura că prin acest gest Roma va câștiga simpatia supușilor ei și nu va fi doar un act gratuit, venit ca un răspuns pre târziu la o dorință estompată în timp, a dispus în 1946 prin enciclica Deiparae Virginis Mariae ca poporul să fie cercetat prin cler și astfel să se constate dacă această dorință mai era actuală. Această enciclică o vom prezentă integral în versiune bilingvă, română-engleză, în apendix.
Din textul acestui document reiese că fundamentul Asumpției Maicii Domnului cu trupul la cer nu este unul dogmatic sau istoric, ci unul pur pietist, papa Pius XII lăsând să se înțeleagă că de la începutul păstoriri sale a fost efectiva asaltat de credincioșii și clericii romano-catolici. Și fiind bun păstor, dorește să fie pe placul păstoriților săi și cedează în favoarea lor, prin aceasta dorind să arate câtă considerație are pentru supușii săi și dorințele lor. Trebuie remarcat faptul că, intenționat sau nu, papa Pius XII nu manifestă nici un interes personal și nici nu are o părere proprie față de această învățătură.
Ceea ce intră în disonanță cu tradiția Sinoadelor Ecumenice este faptul că în locul unei cercetări dogmatice scrupuloase, în locul convocării unui conciliu în vederea analizării posibilităților definirii dogmatice a Asumpției Maicii Domnului, după tradiția Bisericii primelor veacuri, papa Pius XII cere părerea credincioșilor neavizați în probleme de ordin dogmatic și istoric și, mai mult decât atât, își fundamentează întreaga sa activitate de definire a unei dogme pe a o astfel de părere.
Prin enciclica Deiparae Virginis Mariae suveranul pontif cere opinia creștinătății romano-catolice, nu după anumite criterii culturale, intelectuale sau eclesiale, ci tuturor, întrucât dorește să cunoască opinia Bisericii „ Universale”, opinie care, după cum rezultă din textul epistolei, pare a fi suficientă pentru demararea procesului de definire a dogmei Asumpțio. Astfel papa Pius XII crede că acest act va asigura succesul demersurilor ulterioare în vederea definirii Asumpției, având un bun exemplu, pe care l-a și invocat în această enciclică, în papa Pius IX și definirea Imaculatei Concepții a Maicii Domnului. Urmându-i exemplul, Pius XII lasă de înțeles că în Biserica Romano-Catolică deja există o tradiție în acest sens, tradiție prin care suveranul pontif, beneficiar a infailibilității divine, prin aceasta fiind „ vox Dei”, își asumă și un alt prerogativ, și anume acela de „ vox populi”, prin aceasta acțiunile sale fiind autorizate atât de Biserică, cât și de divinitate.
II. 3. 2. Bula papală Munificentisimus Deus
Răspunsul venit din partea clericilor și a poporului fiind favorabil, fără alte pregătiri, Pius XII a realizat o sinteză a argumentelor plauzibile aduse de-a lungul vremii în favoare Asumpției Maicii Domnului, unele fiind de o natură mai mult sentimental – morală decât dogmatică și le-a inserat în bula sa intitulată Munificentisimus Deus, pe care o vom reda integral în versiune bilingvă, română-engleză, în apendix.
În introducerea enciclicei Pius XII remarcă faptul că „mulți au rătăcit de la adevăr și virtute”, făcând referire prin această la situația credincioșilor romano-catolici ieșiți de sub ascultarea sa.
Privilegiile Maicii Domnului au fost cunoscute din totdeauna și de toți, iar pontifii romani nu fac decât să le descopere în toată splendoarea lor. Pius XII amintește de precedentul creat de Pius IX și evidențiază legătura dintre nașterea și adormirea Maicii Domnului, ambele săvârșindu-se în condiții cu totul extraordinare, ce o scot pe Fecioara Maria de sub legea păcatului, căreia i se supun toți oamenii.
Se afirmă în textul bulei papale că problema Asumpției a fost îndelung cercetată și s-a constatat că această învățătură face parte din tezaurul revelat al credinței creștine, prin aceasta Pius XII făcând o sinteză sumară și subiectivă a istoriei dezbaterilor teologice din sânul Bisericii Romano-Catolice începute încă din secolul VIII.
O cauză în plus în favoare definirii Asumpției Maicii Domnului este acest „remarcabil consimțământ al prelaților catolici și a credincioșilor”, fapt ce capătă dimensiunile unui eveniment extraordinar, a unui semn divin, prin care două elemente atât de diferite, acum stau unite. Această afirmație sugerează cumva raportul clerului cu laicatul în Biserica Romano-Catolică, oarecum asemănător cu cel dintre aristocrație și vulg, specific Evului Mediu. Astfel, lăsând la o parte diferențele dintre ei, clerul și poporul s-au unit într-un gând pentru a cinsti pe Maica Domnului și a implora pe suveranul pontif să binevoiască să o înfrumusețeze mai desăvârșit, adăugându-i încă un „strălucitor mărgăritar”gloriei sale divine.
Papa Pius XII afirmă în mod corect infailibilitatea Bisericii, asistată de Duhul Sfânt, o atribuie în mod aproximativ corect adunării conciliare bisericești, care este prezidată în mod incorect de papalitate și care își însușește astfel, tot incorect, infailibilitatea Bisericii și a adunării episcopilor. Afirmațiilor Bisericii Romano-Catolice le sunt asociate Duhul Sfânt și astfel se exclude posibilitatea ca această Biserică să aducă învățături noi, întrucât ea este incapabilă să greșească și să aducă inovații în tezaurul învățăturilor revelate. Așadar, Biserica Romano-Catolică nu poate afirma decât cele din spațiul învățăturilor revelate și de aceea tot ceea ce ea afirmă este un revelat, dacă nu explicit, atunci unul implicit. Iar șeful Bisericii Romano-Catolice și vocea ei infailibilă este suveranul pontif.
În articolele 16 – 23 se realizează o fundamentarea liturgică a Asumpției Maicii Domnului, afirmându-se existența unei sărbători ce celebrează finalul pământesc al Mariei în Apus și Răsărit, din aceasta rezultând, în mod eronat, că Apusul și Răsăritul aveau aceeași perspectivă liturgică asupra momentului final al Fecioarei.
În textul bulei papale se afirmă că elementele liturgice derivă din cele dogmatice și de aceea orice act sau celebrare liturgică trebuia să aibă un corespondent în adevărurile revelate și aprobate de Biserică. Dar nu se afirmă și apariția și existența elementelor pietiste, ci se accentuează în mod exclusiv relația dogmatic-liturgic, din această relație rezultând că elementul liturgic ce nu are un corespondent dogmatic, este o dovadă și un argument suficient în favoarea acelui corespondent.
Folosindu-se de opiniile unor scriitori bisericești, opinii pe care, după cum și aceștia afirmă, le-au emis în lipsa unor învățături revelate, se afirmă că Asumpția Maicii Domnului are un fundament patristic. Spre exemplu, afirmația Sf. Ioan Damaschinul „ Se cuvenea ca Maica Domnului să dețină ceea ce aparținea Fiului ei, să fie cinstită de toate creaturile ca Maica și slujitoarea lui Dumnezeu” este prezentată ca o dovadă în favoarea Asumpției, ignorându-se voit caracterul de opinie evlavioasă a acestei afirmații.
În articolele 26-33 se fundamentează scripturistic Asumpția Mariei, interpretându-se tedențios și insuficient, oarecum gnostic, anumite cuvinte și expresii cuprinse în profețiile mesianice ale Vechiului Testament și în Apocalipsa Sf. Ioan.
În articolele 34-38 se aduc argumente morale, pietiste și logice în favoarea Asumpției. Afirmații de genul „ Ce fiu nu ar aduce pe mama sa înapoi la viață și nu ar duce-o în paradis după moartea ei, dacă ar putea” prezentate ca dovezi suficiente, atestă lipsa cunoștințelor legate de eshatologiei și a celui mai elementar simț al ordinii divine. Iar avertizările – amenințări de genul „ cei care neagă că trupul Mariei a fost înălțat la cer … vor fi denunțați ca oameni certăreți și nesăbuiți”, însoțite de regula inocentă a lui Suarez „dacă nu contrazice Scriptura”, atestă faptul că în viziunea teologiei romano-catolice spațiul cinstirii sfinților și a Maicii Domnului este lipsit de legi, orice fiind posibil în el. De aceea este de preferat o supra-cinstire a Fecioarei, fapt care ar isca un zâmbet binevoitor pe chipul lui Dumnezeu în fața evlaviei lor inocente, decât o lipsă de cinstire, care în mod sigur ar atrage mânia și indignarea Lui. Această concepție feudală a laudelor exagerate ca dovadă a bunei-credințe nu are nimic comun cu adevărata evlavie creștină, temperată totdeauna de un simț al ordinii divine. Iar acest simț lipsește papei Pius XII, care, în lipsă de dovezi, crede potrivit să afirme că „ din moment ce Îi stătea în puteri să-i acorde ei această mare onoare … credem că El chiar a săvârșit aceasta.”
În articolele 39 și 40, în lumina protoevangheliei, se afirmă unitatea Mariei cu Mântuitorul și identitatea activităților, în baza acestora fiind afirmată identitatea finalurilor. Se ignoră însă diferența naturilor, dar nu și cea a genurilor, căci se afirmă că „este rezonabil și potrivit ca nu doar sufletul și trupul unui bărbat, ci și sufletul și trupul unei femei să obțină slava divină”. Concepția secularizată ce rezultă din această afirmație este evidentă și în nici un caz nu a fost concepută în duhul celui care afirma că „ în Hristos nu mai este parte bărbătească și parte femeiască”(Galateni 3, 28).
În articolele 41-47 se trage concluzia că argumentele prezentate sunt suficiente și în baza infailibilității Bisericii Romano-Catolice, a experienței ei în domeniul adevărurilor divine, ținând cont și de consecințele sociale și spiritule benefice ce rezultă din această învățătură, menită să contrabalanseze „ învățăturile iluzorii ale materialismului și moralitatea coruptă ce rezultă din aceste învățături”, se afirmă că „ noi credem că momentul stabilit în planul providenței divine pentru proclamarea solemnă a acestui privilegiu extraordinar al Fecioarei Maria, deja a sosit”. Definirea dogmei este urmată de avertismente – amenințări la adresa celui ce ar îndrăzni „ printr-o încercare nesăbuită să i se opună și să o combată”, știut fiind faptul că de-a lungul istoriei au existat voci care au pus la îndoială această tradiție populară.
Trebuie să remarcăm în finalul acestui comentariu la bula papală Munificentissimus Deus, că mânia lui Dumnezeu nu este suficientă pentru a preveni o acțiune de combatere a acestei noi dogme, ci suveranul pontif adaugă și mânia apostolilor Petru și Pavel : „să știe că își va atrage asupra sa mânia lui Dumnezeu și a binecuvântaților Apostoli Petru și Paul”. Faptul că mânia divină este completată „și”de mânia celor doi apostoli, ne arată destul de clar treapta pe care Papa Pius XII crede că se situează, ca urmaș al lor.
Acest act fiind unul nu atât de natură dogmatică, cât de natură populistă, întrucât nici unul dintre Sfinții Părinți și ierarhii care au contribuit în vreun fel la definirea unor învățături de credință nu s-a lăudat mai târziu cu aceasta, papa Pius XII nu ezită să-l amintească ca pe o victorie personală, comparându-se cu Pius IX, așa cum reiese din cele două exemple pe care le vom prezenta în continuare. Astfel, în enciclica sa Fulgens Corona emisă la 8 septembrie 1953, afirmă :
„19. Dar cel mai de preț mărgăritar cu care, o sută de ani mai târziu, diadema sacră a Binecuvântatei Fecioare a fost înfrumusețată, ne apare nouă azi strălucind cu o lumină mai strălucitoare, întrucât prin providența divină a căzut în mijlocul nostru, aproape de Anul Jubiliar 1950 – pe care îl amintim cu gratitudine – când am definit că Maica Domnului a fost înălțată cu sufletul și trupul în Rai, astfel încât să satisfacem dorința credincioșilor, care a fost mai stăruitor exprimată după solemna definire a Imaculatei Concepții. Și așa cum Noi Înșine am scris în epistola apostolică Munificentissimus Deus „ credincioșii au fost determinați de o speranță fermă și plină de ardoare ca să ceară ca dogma corporalei Asumpții a Fecioarei Maria la cer să fie definită cât de curând de magisteriul suprem al Bisericii.”
20. De azi înainte, se pare că cei credincioși pot dintr-un motiv mai înalt și mai bun să-și întoarcă mințile și inimile către misterul Imaculatei Concepții. Căci cele două dogme sunt unite intim printr-o strânsă legătură. Și acum că Asumpția Fecioarei Maria la cer a fost promulgată și înfățișată în adevărata ei lumină – adică, încoronarea și complementul întâiului privilegiu acordat ei – iese în evidență mai deplin și mai clar minunata înțelepciune și armonie a planului divin, prin care Dumnezeu dorește ca Fecioara Maria să fie liberă de orice pată a păcatului strămoșesc.
21. Și aceste două unice privilegii, atribuite Maicii Domnului, ies în evidență în cea mai splendidă lumină, ca începutul și sfârșitul călătoriei ei pământești; căci cea mai mare slavă posibilă este trupul ei feciorelnic, atât de special și de minunat, ca inocență absolută a sufletului ei, care a fost liber de orice pată; și așa cum a luat parte în lupta unicului ei Fiu cu vicleanul șarpe al iadului, tot astfel s-a împărtășit de gloriosul Lui triumf asupra păcatului și consecințele lui.
31. Dar ca să facilităm lucrurile și să facem proiectul mai plin de succes, Noi dorim ca în fiecare dioceză să fie ținute în acest scop predici și discursuri adecvate, astfel încât această doctrină creștină să fie și mai clar explicată; în felul acesta credința oamenilor să fie crescută și devoțiunea lor către Maica Domnului să devină zilnic mai arzătoare și ca de azi înainte toți să se angajeze să calce pe urmele Maicii noastre cerești, de bună voie și cu hotărâre.
32. Și întrucât în toate orașele și satele, oriunde religia creștină prosperă, este un sanctuar sau cel puțin un altar, în care imaginea sacră a Binecuvântatei Fecioare Maria este așezată spre închinarea poporului creștin, Noi dorim, Venerabili Frați, ca cei credincioși să se strângă în număr mai mare și să ofere Prea Scumpei noastre Maici nu doar rugăciuni particulare, ci și publice, într-o singură voce și cu un singur gând.”
Expresii de genul „ prețios mărgăritar”invocă mai degrabă ideea unui dar făcut Maicii Domnului, decât afirmarea unui adevăr, fapt ce atestă că în acest caz dogma Asumpției Fecioarei cu trupul la cer are mai degrabă o valoare latreutică decât una dogmatică.
Afirmația „să satisfacem dorința credincioșilor”atestă scopul pietist al acestei definiri și anume acela de a crește sentimentul evlaviei cu prețul acceptării unei tradiții fără un fundament dogmatic revelat. Așadar, credincioșii trebuie să creadă cu mai multă tărie în ceea ce cred, chiar dacă nu știu ce cred, fapt remediat de programul de răspândire, afirmare și definire a acestei învățături în rândurile laicatului, prezentat în articolul 31. Râvna credincioșilor a fost acceptată și oficializată, iar acum este completată cu știință. Toate acestea atestă existența și încurajarea unui trăirism a-gnostic în rândurile credincioșilor romano-catolici.
Din articolul 32, ca și din întreaga bulă papală Munificentissimus Deus, reiese că roadele acestei noi dogme trebuie să răsară în spațiul latreutic și liturgic „ca cei credincioși să se strângă în număr mai mare”.
Aceeași atitudine și grijă de a-și etala meritele pastorale se poate constata și în enciclica sa intitulată Ad Caeli Reginam emisă la 11 octombrie 1954 :
„3. Este plăcut să ne reamintim că Noi înșine, în prima zi a lui Noembrie al sfântului an 1950, în fața unui mare număr de cardinali, episcopi, preoți și a credincioșilor care s-au strâns din toate colțurile lumii, am definit dogma Asumpției Binecuvântatei Fecioare Maria la cer cu sufletul unit cu trupul, împreună cu unicul ei Fiu, în mijlocul cerescului cor al îngerilor și Sfinților. De altfel, întrucât a trecut aproape un secol de când predecesorul Nostru de nemuritoare amintire, Pius XI, a proclamat și a definit dogma conceperii Maicii Domnului fără păcatul original, de aceea instituim acest an ca marial. Și acum este o mare consolare pentru Noi să vedem atât de mulți oameni aici, în Roma – și în special în Basilica Liberiană – dând mărturie într-un mod uimitor de credința și ardoarea dragostei lor pentru cereasca lor Mamă. În toate părțile lumii am aflat că devoțiunea pentru Fecioara Maria este din ce în ce mai înfloritoare și că principalele altare ale Mariei au fost vizitate și sunt încă vizitate de multe mulțimi de pelerini catolici adunați în rugăciune.”
II. 3. 3. Conciuliul II Vatican.
La Conciliul II Vatican, papa Paul al VI-lea ținând cont atât de reacțiile venite din partea protestantismului, cât și din partea lumii ortodoxe, în vederea facilitării apropierii dintre Biserici prin dialog ecumenic, în capitolul VIII al bulei papale Lumen Gentium, dedicat în întregime Maicii Domnului, sub a cărei patronaj s-a desfășurat însuși Conciliul, se afirmă următoarele :
52. Sfânta Fecioară în misterul lui Cristos
Dumnezeu cel preabun și preaînțelept, voind să înfăptuiască Răscumpărarea lumii, "la plinirea timpului a trimis pe Fiul Său născut din femeie […] ca să primim înfierea”(Gal. 4,4-5). Acesta, "pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a coborât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara"1. Acest mister divin al mântuirii ne este revelat și se continuă în Biserică, pe care Domnul a constituit-o ca Trupul Său și în care credincioșii, unindu-se cu Cristos, Capul lor, și trăind în comuniune cu toți sfinții Lui, trebuie să cinstească amintirea "înainte de toate a slăvitei și pururea Fecioarei Maria, Născătoarea Dumnezeului și Domnului nostru Isus Cristos".
53. Sfânta Fecioară și Biserica
Într-adevăr, Fecioara Maria, care la vestirea îngerului a primit în inima și în trupul ei pe Cuvântul lui Dumnezeu și a adus lumii viața, e recunoscută și cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu și a Mântuitorului. Răscumpărată în mod atât de sublim în vederea meritelor Fiului și unită strâns și indisolubil cu El, este înzestrată cu suprema menire și demnitate de a fi Născătoarea Fiului lui Dumnezeu și de aceea fiica predilectă a Tatălui și templul Duhului Sfânt, întrecând cu mult pe toate celelalte făpturi din cer și de pe pământ, prin acest har cu totul deosebit. În același timp însă, fiind din sămânța lui Adam, ea este unită cu toți oamenii care au nevoie de mântuire, ba mai mult, este "într-adevăr Mamă a mădularelor (lui Cristos)[…] pentru că ea a cooperat prin iubire la nașterea în Biserică a credincioșilor, care sunt mădularele acestui Cap". De aceea ea este cinstită și ca membru supra emitent și cu totul deosebit al Bisericii, chipul și exemplul ei desăvârșit în credință și dragoste, iar Biserica catolică, ascultând de Duhul Sfânt, o venerează cu afecțiunea pietății filiale ca pe o mamă prea iubitoare.
54. Intenția Conciliului
De aceea, Sfântul Conciliu, expunând învățătura despre Biserică, în care divinul Răscumpărător înfăptuiește mântuirea, vrea să pună cu grijă în lumină atât rolul Sfintei Fecioare în misterul Cuvântului întrupat și al Trupului Mistic, cât și îndatoririle oamenilor răscumpărați față de Născătoarea de Dumnezeu, Maica lui Cristos și mama oamenilor, mai ales a credincioșilor, însă fără a intenționa să propună o învățătură completă despre Maria sau să decidă în probleme pe care munca teologilor încă nu le-a elucidat complet. Rămân, așadar, în drepturile lor părerile liber expuse în școlile catolice de teologie cu privire la aceea care deține în sfânta Biserică locul cel mai de seamă după Cristos și este, în același timp, cea mai apropiată de noi.
59. Sfânta Fecioară după Înălțare
Pentru că Dumnezeu a hotărât să-Și manifeste în mod solemn sacramentul mântuirii oamenilor înainte de a-L trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe Apostoli înainte de ziua Rusaliilor "stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, Mama lui Isus, și cu frații Lui”(Fapte 1,14), iar Maria implora și ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt, care o umbrise la Bunavestire. In sfârșit, Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoșesc, la capătul vieții sale pământești a fost ridicată cu trupul și cu sufletul în gloria cerească și a fost înălțată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei, Domnul Domnilor (cf. Apoc. 19,16) și învingător asupra păcatului și a morții.”
Conciliul II Vatican face un rezumat al mariologiei catolice, păstrând elementele specifice și anume Imaculata Concepție a Maicii Domnului, afirmând în paralel legătura ei cu umanitatea, fără să explice cum rămâne în această legătură fără să moștenească păcatul strămoșesc, și Asumpția Fecioarei cu trupul și sufletul la cer.
În toată această evoluția în spațiul apusean, de la Adormirea Maicii Domnului la Asumpția ei, cât și argumentarea acestei tradiții pietiste, evidențiază fobia occidentală față de moarte. Moartea este înjositoare, este maximul de umilință și de aceea în răscumpărarea lui Hristos accentul cade pe patimile și moartea Sa, fără ca aceste patimi să poarte în ele speranța învierii. Teologia apuseană este o teologie a crucii, a justificării prin umilință și a răzbunării divine, Hristos fiind singurul care avea destulă slavă, astfel încât umilința morții să nu-l dezonoreze. Însă această slavă nu o are și Maria și de aceea moartea ei poartă pecetea unei umiliri gratuite ce știrbește demnitatea ei de Regină a cerului. Din această cauză s-a renunțat treptat la celebrarea morții Fecioarei, înțeleasă în Răsărit ca naștere în viața veșnică, dar nu și în Apus, și s-a accentuat glorificarea ei, cel mai bine materializată în învierea și înălțarea ei cu trupul unit cu sufletul în slavă cerească.
Argumentele aduse în favoarea Asumpției, întrucât, așa cum declară toți teologii latini, nu există dovezi certe sau o tradiție apostolică reală referitoare la acest moment, sunt luate nu atât din sfera adevărurilor revelate, cât din spațiul pietismului, a datoriei morale, a raționalismului aristotelic, total străin de gândirea creștină patristică. Este evident faptul că fie nu se cunosc, fie sunt ignorate cele mai elementare noțiune de eshatologie creștină, fiind înlocuite, în schimb, cu concepțiile feudal-burgheze specifice Evului Mediu, referitoare la relațiile dintre aristocrație și popor. Astfel, majestatea Reginei cerurilor trebuie să fie deplină, perfectă, iar starea ei naturală trebuie să corespundă acestei majestăți. Așa cum nu era acceptată o regină cu defecte fizice, tot așa apusenilor li se pare de neconceput ca Maica Domnului să domnească peste cetele îngerești și peste sfinți doar cu sufletul despărțit de trup. Iar dacă Hristos putea evita o asemenea rușine, este logic că El deja a evitat-o.
Întreg procesul argumentării Asumpției începe să capete pe parcurs o nuanță imperativă, acel „trebuie”planează deasupra lui și uneori teologii Bisericii Romano-Catolice se comportă în justificările lor ca niște adevărați avocați ce încearcă prin diferite tertipuri să dizolve eventualele piedici în definirea acestei dogme, adoptând uneori o logică simplist-negativistă, de genul „dacă nu contrazice Scriptura”sau „posuit, decuit, fecit”. Astfel se ignoră consecințele și se urmărește doar scopul final, desprins de toate realitățile divino-umane opuse lui, separare justificată mereu altfel, dar întotdeauna insuficient.
II. 3. 4. Catehismul Bisericii Romano-Catolice.
Avântul manifestat de Biserica Romano-Catolică atât înainte de definirea dogmei Asumpției Fecioare cu trupul și sufletul la cer, cât și la scurt timp după această definire, nu se mai face simțit în timpul papilor ce au urmat după Pius XII. Dacă acesta, în enciclica Munificentissimus Deus lasă de înțeles că această tradiție pietistă se află în centru atenției lumii romano-catolice, acest fapt nu mai este afirmat și de succesorii săi. Interesul față de acest nou „giuvaier”cu care a fost înzestrată diadema Fecioarei, interes manifestat în diferite ocazii în care amintește meritul său de a fi adus o asemenea laudă Mariei, asociindu-se întotdeauna cu Pius IX și dogma promulgată de el, nu se mai întâlnește în teologia apuseană de mai târziu.
Conciliul II Vatican având la bază ideea de ecumenism, nu accentuează acele învățături de credință care sunt dezaprobate în afara lumii romano-catolice. Dogma Asumpției Fecioarei cu trupul și sufletul la cer este amintită aproape fugitiv, în articolul 59 din capitolul opt al enciclicei Lumen Gentium și este tratată nu ca o dogmă, ci mai degrabă ca o tradiție pietistă. Este oarecum evident faptul că în formularea acestei învățături s-a ținut cont de tradiția Bisericii Ortodoxe despre Adormirea Maicii Domnului.
Dacă în Lumen Gentium se vrea că prin abordarea punctelor controversate să se realizeze o apropiere de celelalte Biserici, în Catehismul Bisericii Romano-Catolice publicat în 1992, această tendință capătă forme concrete. Acest fapt este valabil și în cazul învățăturii despre taina morții Maicii Domnului :
„ <<În concluzie, Preacurata Fecioară, păstrată curată de orice întinăciune a păcatului originar, sfârșindu-și cursul vieții ei pământești, a fost ridicată la slava cerească cu trupul și cu sufletul ei, unde Dumnezeu a preaslăvit-o ca Regină a universului, pentru că a urmat în toate Fiului ei, Domnul celor credincioși, învingătorul păcatului și al morții.>> Asumpția Sfintei Fecioare este unica participare la Învierea Fiului ei și este o anticipare a învierii tuturor celorlalți creștini : << Întru maternitatea ta ți-ai păstrat fecioria, întru adormirea ta nu ai abandonat lumea, o, Maică a lui Dumnezeu; ai ajuns la sursa Vieții, tu cea care ai conceput pe Dumnezeul Cel viu și cu rugăciunile tale eliberezi sufletele noastre din moarte>>”
Spiritul ortodox importat în aceste rânduri apare destul de clar în formularea Asumpției și devine evident prin plasarea la finalul articolului 966 a troparului sărbătorii Adormirii Maicii Domnului.
Asumpția nu mai este tratată ca o dogmă de credință la scurt timp după după promulgarea ei. Deși nu este negată, totuși teologii romano-catolici tind să-i acorde valoare de opinie teologică, iar unii chiar o combat. Cert este faptul că în problema Asumpției Maicii Domnului cu trupul la cer Biserica Romano-Catolică caută o apropiere de formularea ortodoxă a învățăturii despre taina morții Fecioarei, formularea care este destul de largă și de permisivă, lăsând loc de interpretări. Cert este faptul că Biserica Romano-Catolică prin faptul că nu accentuează în nici un fel și nici nu tratează cu atenția cuvenită unei dogme învățătura despre Asumpția Mariei cu trupul la cer, lasă de înțeles că oficial această învățătură este o dogmă, din respect față de memoria celui care a emis-o, dar practic, Asumpția are aceeași valoare de tradiție pietistă ca și Adormirea Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă.
Cea mai clară expresie a iubirii divine este Biserica instituită prin jertfa Fiului Său. Iar scopul Bisericii întemeiate pe iubirea divină, este slujirea iubitoare manifestată prin ierarhia sacramentală. Aceasta este singura diferență între Biserica lui Dumnezeu mântuitoare și comunitățile creștine „purtătoare”de adevăr. Se pare că apusenii au uitat că temelia ierarhiei bisericești, pe care o susțin și o afirmă cu atâta râvnă, este rânduiala cuprinsă în iubirea lui Dumnezeu, rânduială pe care uneori au desprins-o de iubire și i-au dat un sens uman, denaturându-o. Iar rânduiala fără iubire din cadrul ierarhiei bisericești, se manifestă ca toleranță „supra-iubitoare” în cadrul gândirii teologice.
Iubirea nu anulează dreptatea și rânduiala, ci se fundamentează pe ele. Fără acestea două, iubirea ar fi doar un delir emoțional.
Cap. III. Taina morții Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă
III. 1. Cinstirea Adormirii Maicii Domnului și evoluția ei în spațiul liturgic
III. 1. 1. Cultul Maicii Domnului înainte de Sinodul III Ecumenic
Cultul Maicii Domnului începe cu urarea arhanghelului Mihail „Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine[…]” și este viu în popor chiar din timpul vieții pământești a Mântuitorului, căci o femeie Îi spune „Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care i-ai supt!” Acest cult, existent într-o formă latentă, s-a manifestat public în timpul vieții Maicii Domnului și la scurt timp după moartea ei. Mânia evreilor la aflarea cinstei care i s-a dat, prin soborul care îi însoțea sicriul, nu a fost o mânie de moment, ci o răbufnire, cinstirea de care Fecioara se bucura încă din timpul vieții nefiindu-le străină, fapt din care reiese că sfințenia ei era cunoscută de toți, chiar și de necreștini.
Despre cultul Maicii Domnului s-a afirmat că a existat de la început în viața Bisericii, chiar și înainte de Sinodul III Ecumenic, moment care a declanșat accelerarea evoluției acestui cult, aflat până atunci într-o stare embrionară. Dar despre acest cult ante – Efes s-a vorbit prea puțin și de aceea s-a considerat că apariția lui ar fi o reacție împotriva nestorianismului, ce ar avea un fundament mai mult principial decât cultic. De fapt, cinstirea Fecioarei a existat din totdeauna în Biserică, chiar și în epoca primară, chiar și în timpul vieții ei, căci Sf. Dionisie Areopagitul, dând mărturie despre un sentiment comun tuturor creștinilor din acele vremuri, afirma : „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că nu mi s-a părut lucru de crezare că, afară de Dumnezeu, să mai fie cineva plin de atâta putere sufletească și de atâta har dumnezeiesc. Iau martor pe Dumnezeu că dacă n-aș fi avut în minte și în inimă învățătura dumnezeiască, aș fi socotit pe Fecioara ca pe adevăratul Dumnezeu și i-aș fi dat închinăciunea care se cuvine numai adevăratului Dumnezeu, pentru că mintea omenească nu-și poate închipui mai înaltă mărire, cinste și frumusețe sufletească decât aceea pe care am văzut-o eu.”
Această perioadă ante – efesiană este caracterizată de o lipsă a documentelor și a izvoarelor autentice care să dea o mărturie sigură despre cultul Fecioarei, deși legende și povești miraculoase circulau la tot pasul. Pietatea populară a denaturat și adevărurile transmise pe cale orală și de aceea toate dovezile ce provin din acest timp trebuie cercetate cu mai multă acrivie, existența lor, dovedind, cel puțin, existența cinstirii ei.
a. Începutul cultului Fecioarei este concentrat în reprezentarea iconografică a persoanei venerate, fapt datorat unei influențe păgâne, după cum consideră unii. Este adevărat că mulți dintre creștini proveneau din rândurile păgânilor și doreau să aibă un obiect care să reprezinte persoana venerată. Acest obicei a fost preluat și convertit de Biserică, schimbându-se sensul cinstirii, de la obiect la subiect, venind astfel în întâmpinarea nevoilor păstoriților ei. Mai mult, acest obicei nu avea pur și simplu origini păgâne, căci aflăm că Sf. Ev. Luca, după o tradiție bisericească confirmată în scris încă din sec. VI de către Teodor Citețul, pictase peste 600 de icoane ale Sfintei Fecioare Maria și câteva icoane ale Mântuitorului Hristos. Cifrele ar putea fi exagerate, dar cert este faptul că obiceiul cinstirii mijlocite de icoană nu este de origine păgână, ci e prezent în Biserică din timpul vieții Sfinților Apostoli, care, necombătându-l, l-au adoptat și l-au aprobat, dându-i un sens creștin.
Viața religioasă publică a creștinilor primelor veacuri se desfășura în ascuns, în catacombe, pentru a nu fi descoperiți și prigoniți de persecutori, fapt ce explică lipsa informațiilor despre cultul religios al primilor creștini.
La început icoanele au apărut în catacombe sub formă simbolică și alegorică, precum reprezentarea Mântuitorului în chip de miel sau de pește. De aceea chipurile Mântuitorului și ale Sfintei Fecioare nu se întâlnesc în această vreme decât în legătură cu anumite episoade din Noul Testament, precum Buna Vestire sau închinarea magilor. La începutul secolului II apare persoana Sfintei Fecioare sub înfățișarea unei femei care ține pruncul în brațe47 sau în alte împrejurări : Maica Domnului rugându-se cu brațele întinse spre cer, Maica Domnului cu Fiul în brațe, Maica Domnului așezată pe un scaun. Cea mai veche din ele este aceea din cimitirul Priscilei, datând de la jumătatea secolului II, care reprezintă pe Sfânta Fecioară așezată cu Pruncul în brațe, în apropierea ei fiind profetul Isaia cu ruloul profeției sale în mâna stângă, iar cu dreapta arătând o stea, „marea lumină”pe care o profețise (Is. 9, 1). O altă icoană, din catacomba Sf. Priscila și care datează din secolul II, o reprezintă pe Maica Domnului în momentul Bunei Vestiri, așezată pe scaun, iar îngerul Gavriil binevestind. Foarte veche pare a fi și icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe din catacomba Sf. Agnese, datând probabil din secolul III.
b. Mărturii despre cinstirea și atenția de care avea parte Maica Domnului înainte de anul 431, ne dau și Sfinții Părinți. Astfel, în epistolele Sf. Ignațiu al Antiohiei (+107) se găsesc cinci fragmente care afirmă fecioria Mariei, iar Sf. Iustin și Sf. Irineu afirmă maternitatea divină, pururea fecioria Mariei și a rolului ei de nouă Evă și apărătoare a acesteia. Origen afirmă maternitatea ei spirituală, iar Tertulian mărturisește că „ greșeala pe care a comis-o Eva crezând diavolului, a reparat-o Maria prin credința ei în înger”. În viața Sf. Iustin, martirizat la sfârșitul secolului II, se menționează rugăciunea care a adresat-o Sfintei Fecioare pentru a-i veni în ajutor. Același rol de ajutătoare și mijlocitoare a Mariei, reiese și din rugăciune Sf. Efrem Sirul (306—373) : „Prea Sfânta Doamnă, Maica lui Dumnezeu, singura prea curată[…] sfințește gândurile mele[…] stăpânește-mi simțurile (pornirile)[…] dă-mi înțelepciune[…]”, iar Sf. Ambrozie al Milanului ne spune că fecioarele ce intrau în mănăstiri luau ca pildă pe Sfânta Fecioară, chip desăvârșit al fecioriei.
c. Există și mărturii indirecte referitoare la acest cult, cum ar fi apocrifele, altele decât cele ale Adormirii, care atestă atenția, uneori exagerată, de care se bucura Maica Domnului. Cea mai veche apariție a Sfintei Fecioare este menționată de Sf. Grigore de Nyssa în viața Sf. Grigore Taumaturgul și chiar dacă nu-i autentică, dovedește credința creștinilor din acel timp în minunile pe care Maica Domnului le putea săvârși.
A existat o sectă în secolul IV numită Colliridieni, denumirea lor venind de la prăjiturelele numite collira, oferite Fecioarei Maria ca sacrificiu, după cum menționează Epifanie, considerându-o o zeitate. Aceeași sectă o aflăm și în Arabia la sfârșitul secolului IV, din ea făcând parte doar femei, care o venerau și ele tot ca o zeiță, cultul având de această dată aceleași semnificații ca în cazul zeițelor din religiile păgâne.
Antidicomarianiții, adversari ai Fecioarei Maria, aveau ca promotori pe Bonosiu și Helvidiu și negau fecioria Maicii Domnului, zicând ca a mai avut și alți fii în afară de Mântuitorul, rezultați din logodna cu bătrânul Iosif, fapt afirmat în Sfânta Scriptură. Și aceștia sunt o mărturie despre cultul și cinstirea Fecioarei Maria de la sfârșitul secolului IV.
d. Pe lângă iconografie, care ia o mare amploare, apar locașuri publice de cult divin. Constantin cel Mare ridică în noua capitală a imperiului său trei biserici în cinstea Sfintei Fecioare, iar în Roma, după cele mai noi cercetări, s-a constat că înainte de construirea basilicei Liberalice, socotită a fi cea mai veche biserică, a existat o altă biserică, Maria Antiqua. După o veche tradiție, același împărat consacrase Sfintei Fecioare Constantinopolul — noua capitală a imperiului.
Sf. Elena mergând în pelerinaj la locurile sfinte, a ridicat la Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa Maicii Domnului, la fel și la Betleem și Ierusalim, biserici închinate Sfintei Fecioare, locașuri ce au devenit locuri de pelerinaj pentru întreaga creștinătate. Însăși biserica în care Pulheria a convocat Sinodul III Ecumenic, era închinată Maicii Domnului.
e. Primii creștini numeau sărbătoarea Bunei Vestiri „Zămislirea lui Iisus”și Sf. Grigore Taumaturgul (+270) are o cuvântare scrisă pentru ea. De o vechime apropiată sărbătorii Bunei Vestiri, este și Nașterea Sfintei Fecioare despre care Ioan Hrisostom, Augustin și Proclu mărturisesc că în secolul IV era cunoscută în Răsărit și Apus.
Toate aceste manifestări ale cultului Maicii Domnului dovedesc că Sfînta Fecioară nu a fost uitată de credincioși și, alături de Mântuitorul Hristos, ea era prezentă nu doar în rugăciunile personale ale creștinilor, ci și în iconografie, operele Sfinților Părinți, locașuri de cult și spațiul liturgic al Bisericii.
III. 1. 2. Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului : apariție și evoluție
În Biserica primelor veacuri primele sărbători, după cele existente încă de la întemeierea ei, precum Paștile și Rusaliile, au fost cele care celebrau ziua morții martirice a sfinților mucenici ca zi a nașterii lor spirituale.
Despre moartea Maicii Domnului nu avem nici o veste, fapt destul de curios, întrucât un astfel de eveniment nu ar fi trecut neobservat în comunitatea creștină și în nici un caz nu ar fi fost considerat lipsit valoare liturgică. S-a încercat o explicare a acestui fapt, afirmându-se că, așa cum ne menționează Eusebiu de Cezareea și Sf. Epifanie în a doua jumătate a secolului I, persecuțiile pornite împotriva creștinilor din Ierusalim i-au determinat pe aceștia să se refugieze într-un mic sat din Decapole, numit Pella. O tradiție veche afirmă că Sf.Apostol Ioan nu a părăsit Palestina, ci a rămas în Ierusalim împreună cu Maica Domnului, care a trecut la cele veșnice cam în această perioadă, când comunitate creștină ierusalimiteană se afla, în mare parte, în Pella. Aceștia revenind la Ierusalim, l-au găsit aproape în întregime distrus de Titus și au fost nevoiți să îl părăsească din nou, din cauza revoltei lui Bar – Kokeba, din timpul împăratului Adrian. Pe ruinele vechiului Ierusalim romanii au construit un nou oraș, numit Aelia Capitolina, fiind interzis accesul evreilor în el. Toate aceste evenimente au contribuit, probabil, la uitarea celor întâmplate în timpul refugiului la Pella.
Împrejurările Adormirii Maicii Domnului au circulat într-un cerc restrâns de credincioși, dând naștere astfel unei tradiții despre mutarea Maicii Domnului de pe pământ la cer. Dar lipsa mărturiilor referitoare la o astfel de tradiție evidențiază faptul că, dacă a existat, ea s-a stins destul de repede. Cea mai veche referire la moartea Maicii Domnului o avem de la Origen, care afirmă că „ Maria a rămas fecioară până la moartea ei.”
Sf. Efrem, Sf. Ieronim, Sf. Grigorie de Nyssa și Severin de Gabala afirmă că Maica Domnului a murit de o moarte naturală, iar Sf. Ambrozie, fără să spună explicit de ce și cum a murit, afirmă că ea nu a murit de o moarte violentă. Dar, după cuvintele bătrânului Simeon „și prin sufletul tău va trece sabie, ca să descopere gândurile din multe inimi”, a existat o tradiție conform căreia Fecioara a murit de moarte martirică, tradiție pe care se pare că Ambrozie o combate atunci când face afirmația de mai sus. Faptul că în cult până în secolul V nu există o sărbătoare închinată morții Maicii Domnului, ne arată că e nu a avut o moarte martirică. Singură sărbătoare închinată Mariei, atestată înainte de Sinodul de la Efes, era cea intitulată „amintirea (pomenirea) Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria”, care celebra maternitatea ei divină și zămislirea feciorelnică. În Antiohia această sărbătoare exista de pe la sfârșitul secolului IV și se ținea pe 26 decembrie, fiind menționată și de patriarhul Proclu al Constantinopolului în 429, atunci când îi vorbește lui Nestorie despre „această sărbătoare care trebuia să mijlocească tuturor ajutor celor ce asistă la ea”.
În Ierusalim apariția primei sărbători închinate Maicii Domnului este legată de construirea unei biserici în cinstea Născătoarei de Dumnezeu în jurul anului 440, sub patronajul episcopului Juvenalie și a împărătesei exilate, Eudoxia în vechiul cimitir evreiesc de lângă Ierusalim, în valea lui Kedron, la poalele Muntelui Măslinilor, lângă Grădina Ghetsimani, care avea să fie considerată în secolul VI, de pelerinii ce o vizitau, ca fiind mormântul Maicii Domnului. Celebrarea sfințirii acestei biserici, după un obicei bizantin, se făcea la 15 august. Atât biserica, cât și sărbătoarea celebrau pomenirea Maicii Domnului, ca și ceremonia de la 26 decembrie atestată în Antiohia și preluată curând și de Constantinopol.
După Sinodul de la Efes și proclamarea solemnă a Mariei ca „Theotokos”, cultul Fecioarei, aflat într-o stare embrionară până atunci, s-a dezvoltat în paralel cu cel al Mântuitorului,. Astfel, cinstirea Mariei se făcea în strânsă legătură cu venerarea lui Hristos, cinstirea și venerarea fiind singura diferență, proporțiile fiind aceleași. De aceea s-a afirmat că în cultul Fecioarei de după Efes se poate observa o un avânt fără precedent, termenul potrivit fiind de fapt cel de „recuperare”, întrucât cultul Mariei nu l-a depășit pe cel al Mântuitorului, dar l-a egalat într-o scurtă perioadă de timp.
Datorită progresului alert, abia după Sinodul de la Efes s-a putut constata apariția și înflorirea literaturii apocrife ce trata viața Maicii Domnului, literatură care a avut un rol major în amplificarea cultului Fecioarei și chiar în apariția sărbătorii Adormirii ei. Astfel, odată cu răspândirea apocrifelor ce relatau evenimentul mutării ei la cele veșnice, creștinătate a fost împânzită de tot felul de detalii despre moartea Maicii Domnului, care mai de care mai fantastice și mai pioase, unele fiind chiar plauzibile, fapt ce a atras atenția creștinilor din Ierusalim asupra bisericii închinate Maicii Domnului și aflată într-o zonă în care apocrifele afirmau că s-ar afla mormântul Fecioarei. Acest fapt a dat o altă semnificație sărbătorii de la 15 august și treptat, „amintirea (pomenirea) Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria”a devenit, ca și în cazul celorlalți sfinți, celebrarea morții trupești și a nașterii întru viața veșnică.
În paralel, în mediile monofizite și anti-calcedoniene se dezvoltă un alt fel de cult închinat Maicii Domnului și menit să înlocuiască Mijlocitorul divin și uman Iisus Hristos, a Cărui umanitate a fost asimilată de divinitatea Sa „ca o picătură într-un ocean”, cu un alt mijlocitor la fel de uman și la fel de important pentru istoria mântuirii, adică Fecioara Maria. Pentru a întări calitatea ei de unică mijlocitoare a umanității către Hristos și către Dumnezeu, erau necesare o serie de calități, pe care monofiziții le-au preluat de la Mântuitorul și le-au atribuit Maicii Domnului, între acestea cea mai importantă fiind învierea din morții, necesară unei mijlociri desăvârșite venite de la o persoană desăvârșită. Această tradiție pietistă apărută și dezvoltă în mediile monofizite din Siria, Palestina și Egipt, mai ales în mănăstirile de aici, a fost considerată de împăratul Mauriciu ca fiind un punct de plecare, comun calcedonienilor și anti-calcedonienilor, în procesul de unire a celor două tabere.
De-a lungul istoriei Bizanțului s-a putut constata că intervenția împăraților bizatini în treburile Bisericii era cauzată de motive politice, având ca scop principal păstrarea unității Imperiului. Din acest motiv au fost convocate și Sinoadele Ecumenice la cerere lor, prilej cu care ierarhii Bisericii doreau să combată ereziile, iar împăratul dorea o formulă de compromis pentru a salva unitatea Imperiului, sever condiționată de unitatea Bisericii. De aceea și împăratul Mauriciu, cu scopul de a rezolva conflictul dintre calcedonieni și anti-calcedonieni, cunoscând evlavia amândorura față de Maica Domnului, a hotărât printr-un decret imperial ca sărbătoarea Adormirii Fecioarei Maria să fie ținută în tot Imperiul Bizantin în ziua de 15 august, zi în care toți creștini, calcedonieni și anti-calcedonieni ar fi sărbătorit-o. Biserica a acceptat această sărbătoare, întrucât nu a văzut în ea decât celebrarea unei pietăți populare, lipsită de conținut dogmatic primejdios.
Când au apărut forme aberante ale acestei tradiții, ele au fost aspru sancționate, unii credincioși renunțând cu totul la cinstirea Adormirii Maicii Domnului, așa cum se poate constata din pledoaria episcopului Ioan al Tesalonicului în favoarea ținerii acestei sărbători.
III. 2. Mariologia ortodoxă
III. 2. 1. Theotokos
a. Termenul grecesc de „Theotokos„ exprimă atributul de Născătoare de Dumnezeu acordat Sfintei Fecioare Maria. Este adevărat că Evangheliile n-o numesc direct Maică a lui Dumnezeu, ci Maică a lui Hristos, din aceste texte rezultând această cinste acordată ei de Dumnezeu.
Pentru lămurirea problemei, Sf. Ioan Damaschinul ne dă profeția mesianică de la Isaia: „Însuși Domnul vă va da semn: iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și Se va chema numele lui Emanuel”(Isaia 7,14). Elisabeta o numește pe Maria „Maica Domnului (Dumnezeului)”ei (Luca 1, 43). La fel și arhanghelul Gavril: „Și iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus”(Luca 1, 31) și „Pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Luca 1, 35).
Sfinții Apostoli numesc pe Fecioara Maria ca și Evangheliștii „Fiul Său, Cel născut din sămânța lui David, după trup”( Romani 1, 3) și „ când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie”( Galateni 4,4). Dacă Mântuitorul numește pe Sfânta Fecioară deseori „femeie”( Ioan 2, 4; 19, 26), desigur că nu vrea să-i întunece maternitatea ei reală.
b. Numind pe Fecioara Maria „Maica lui Iisus”sau „Maica Domnului”, deducem că cine este Maica lui Iisus și Maica Domnului este cu adevărat și Maica lui Dumnezeu. „Deja pe la 250 a început să fie cunoscut numele de Născătoare de Dumnezeu; Origen îl folosește întâia dată” și de atunci se folosește frecvent în toate părțile cu mult înaintea sinodului din Efes (431). Sf. Grigore Teologul afirma : „Dacă cineva nu crede că Maria este Maica lui Dumnezeu, este în afară de Dumnezeu”, iar Iulian Apostatul îi acuză pe creștini că o numesc fără încetare pe Maria „Născătoare de Dumnezeu”.
Toți sfinții părinți vorbesc despre Fecioara Maria. Unii dintre ei accentuând termenul de „Theotokos„ alții numai amintindu-l, date fiind împrejurările în care și-au scris operele. Vorbind despre hristologie, au făcut și mariologie, deoarece aceste două teme sunt în strânsă legătură.
Sinoadele Ecumenice din Efes (431), din Calcedon (451) și al doilea și al treilea din Constantinopol (553 și 680—681) consfințesc Theotokia, termen care circula de multă vreme în lumea creștină prin formula care cristalizează hristologia: „într-o singură persoană a Fiului lui Dumnezeu, cele două firi sunt unite în mod neîmpărțit și nedespărțit împotriva lui Nestorie, și neamestecat și neschimbat împotriva lui Eutihie”. Admițând astfel unirea ipostatică, se admite și Teotokia. Biserica și-a spus cuvântul său, prin hotărârile dogmatice ale sinoadelor amintite, împotriva celor doi ereziarhi care au tulburat liniștea Bisericii creștine. Din mărturisirile acestor sinoade se conturează persoana și maternitatea divină a Maicii Domnului într-un mod precis, pe linie pur ortodoxă.
Arătând că Fecioara Maria este Maica adevărată a lui Dumnezeu, Sf. Efrem Sirul ne arată în imnele sale adevărul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Prin doctrina sa hristologică Sf. Efrem se situează de partea formulei Sinodului I Ecumenic, arătând foarte clar existența și integritatea celor două firi neamestecate în persoana unică a Mântuitorului, El fiind prezentat ca Dumnezeu adevărat și om adevărat : „Fiul al Tatălui, Fiu al Mariei ești și Cuvântul unic al lui Dumnezeu, mai presus de fire din mamă și firesc din Tatăl, născut în chip neobișnuit din mamă și din Tată, Unul și Același, ești Prunc și Dumnezeu. Prezicerile înțelepciunii s-au adunat și s-au ascuns în Tine, Care culcat fiind în iesle, Te hrănești cu laptele feciorelnic al fiicei lui David”.
Vorbind despre Sfânta Fecioară ca Maică a lui Dumnezeu, Sf. Efrem nu adoptă un termen care să echivaleze pe acela de „Theotokos”, dar exprimă în cuvinte clare maternitatea divină a Maicii Domnului : „ Prea Curata Maria să laude pe Fiul care prin milostivirea Sa s-a născut din sânul cel preacurat al Fecioarei fără de bărbat. Maică în chip minunat, ea a născut pe Fiul lui Dumnezeu care s-a arătat”.
Termenul de Theotokos e întrebuințat mai ales de alexandrini, de Apolinarie chiar, iar dintre capadocieni, îndeosebi de Sf. Grigore de Nazianz. Acesta din urmă arată o deosebită afecțiune termenului de Născătoare de Dumnezeu, așa cum va arăta Sf. Chiril în secolul următor. Sf. Grigorie de Nazianz afirmă că „Dacă cineva nu acceptă pe Sfânta Maria ca Născătoare de Dumnezeu, acela e despărțit de Dumnezeu. De asemenea este fără Dumnezeu acela care susține că Hristos a trecut prin Fecioara ca printr-un canal și că El nu s-a format în ea în același timp dumnezeiește și omenește; dumnezeiește, fiindcă a fost fără bărbat; omenește, fiindcă a fost prin legea zămislirii. Dacă cineva susține că Hristos a fost format ca om și apoi a îmbrăcat pe Dumnezeu, e vrednic de osândă. Căci aceasta nu e nașterea lui Dumnezeu, ci fuga de naștere”.
Teologia capadociană are meritul că subliniază și justifică titlul de Născătoare de Dumnezeu, care până în această epocă nu se bucurase pretutindeni de o interpretare și înțelegere ortodoxă. Teologii secolului II și III nu abordaseră din plin problema mariologică, ci au făcut numai efortul de a lămuri chestiunea, de multe ori greșind, așa cum avem exemplul lui Apolinarie.
Unul dintre ierarhii care au apărat cu multă vehemență termenul de Theotokos, nesocotind riscurile, a fost Chiril al Alexandriei. Sfânta Fecioară ocupă un loc de frunte în opera și hristologia sa. El i-a consacrat două lucrări speciale: Dialog cu Nestorie că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu și nu născătoare de Hristos și Contra celor care nu vor să mărturisească că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu. Trebuie să remarcăm că în fond problema mariologică este o problemă de hristologie și că mariologia nu este numai un pretext pentru hristologie. Prima din cele 12 anatematisme adresate lui Nestorie sună astfel : „Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel e Dumnezeu cu adevărat și din această pricină Fecioara este Născătoare de Dumnezeu, căci ea a născut trupește pe Logosul lui Dumnezeu făcut trup, anatema să fie”.
Apărător al dogmei de la Efes și continuator al teologiei Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan Damaschinul, în opera sa de sinteză a teologiei Părinților primelor șapte veacuri, pune în evidență în mod deosebit însușirea Fecioare Maria, făcând din realitatea ei premisa realității operei de mântuire realizată de Iisus Hristos. Temeiul Theotokiei Maicii Preacurate este indicat de Sf. Ioan Damaschinul în unirea după ipostas a celor două firi în persoana veșnică a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Iisus Hristos e o singură persoană sau un singur ipostas, care constă din două firi și cunoscut în două firi: „ Fecioara n-a născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat și nu ca un Dumnezeu simplu, ci ca Dumnezeu întrupat”. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face în mod real și Fiul Fecioarei : „Cel ce unge, s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu! Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostas[…] Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat ? Într-adevăr, este în sens propriu și real Născătoare de Dumnezeu”. Firea dumnezeiască străbate firea omenească și o îndumnezeiește în același timp în care aceasta este adusă la existență, în așa fel încât „luarea firii noastre, existența și îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Și în chipul acesta Sfânta Fecioară se înțelege și se numește Născătoare de Dumnezeu, nu numai din pricina firii Cuvântului, ci și din pricina îndumnezeirii firii omenești”.
„Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă cea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreșit că și Cel născut din ea este Dumnezeu și negreșit și om”. Astfel, Sf. Ioan Damaschinul încadrează învățătura despre Maica Domnului în hristologie, evidențiind implicațiile ei soteriologice.
c. Teotochia Maicii Domnului este susținută și de Mărturisirea Ortodoxă care zice : „Cel fără de început, pogorându-Se din cer, n-a adus trup cu Sine, ci 1-a luat în pântecele Prea Sfintei Fecioare, din preacuratele ei sângiuiri, prin împreună lucrarea Sfîntului Duh”. Ecteniile de la serviciile divine scot în evidență teotochia Maicii Domnului prin cuvintele : „Pe Preasfânta, curata, Preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria[…]”sau cuvintele după catavasia a VIII-a rostite de preot sau diacon : „ Pre Născătoarea de Dumnezeu și Maica luminii[…]”, la strană cântându-se „Ceea ce ești mai cinstită[…]”, imn evident al teotochiei.
d. Epoca post-patristică, bizantină și post-bizantină până în zilele noastre nu a adăugat nimic și nu a știrbit în nici un fel învățătura despre Theotokia Maicii Domnului. Linia tradițională a acestei dogme, ce s-a păstrat cu sfințenie, este aceasta: „Odată ce omul Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Maria, concepând și născând pe Iisus, este adevărata Născătoare de Dumnezeu. Afirmarea că Maria este Maica omului Iisus și nu a Fiului lui Dumnezeu contrazice Sfânta Scriptură, pentru că Luca 1, 35; Romani 1, 3; 9, 5; Galateni 4, 4 consfințesc teotochia. De asemeni afirmarea că Maria este Maica omului Iisus și nu a Fiului lui Dumnezeu, contrazice Sfânta Tradiție, pentru că Sfinții Părinți numesc pe Fecioara, categoric, Născătoare de Dumnezeu și dovedesc din Tradiție și pe baza uniunii ipostatice, corectitudinea acestei numiri, așa cum face Sf. Chiril al Alexandriei și Sf. Ioan Damaschin”.
III. 2. 2. Pururea fecioria Maicii Domnului
a. Fecioria Maicii Domnului, înainte de zămislire, este mai dinainte vestită de proorocii Vechiului Testament(Isaia 7, 14 ; Ezechil 42, 2), este mărturisită de Preasfânta Fecioară la Bunavestire, „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”( Luca 1, 34) și este afirmată de Sfintele Evanghelii (Matei 1, 18, 23, 25 ; Luca 1, 27). Sfânta Tradiție pe baza Revelației dumnezeiești o confirmă ca pe un atribut al Maicii Domnului, nedespărțit de numele ei, iar Sinodul al V-lea ecumenic o prezintă ca dogmă. Fecioria străjuiește viața ei de la naștere până la adormire: înainte de naștere, în timpul nașterii și după naștere. Fecioara de care vorbește profetul Isaia, după numele evreiesc «haalmah», desemnează o femeie tânără, nemăritată, dar care fecioară fiind, va naște fiindcă în aceasta constă minunea. Acest nume care se dă Mariei se deosebește de celelalte nume date în general fecioarelor, deoarece el indică o vârstă fragedă.
Conceperea Prea Curatei Fecioare Maria este feciorelnică, fiindcă ceea ce se zămislește întru dânsa este de la Duhul Sfânt, fără să cunoască bărbat. Felul în care se petrece această minune este greu de pătruns cu mintea, deoarece întrece faptele îngrădite de legile naturale. „Biserica învață că întruparea lui Hristos s-a săvârșit prin împreună lucrarea Sfântului Duh, așa încât Sfânta Fecioară, precum mai înainte de zămislire a fost fecioară, de asemenea și în timpul zămislirii și chiar în timpul nașterii și după naștere a rămas fecioară”.
b. Pururea fecioria Maicii Domnului se păstrează și după naștere (Matei 1, 25). Nici după moartea bătrânului Iosif Fecioara Maria nu cunoaște alți bărbați. Faptul că în Sfânta Scriptură se vorbește de frații Domnului, nu duce la concluzia că aceștia erau de același sânge și născuți din aceeași mamă ca Iisus Hristos. Ei nu sunt copiii legitimi ai Fecioarei, ci nepoți de mătușă ai ei, veri primari ai lui Iisus. Deși în Sfânta Scriptură se vorbește adesea de „frații Domnului”, niciodată nu se vorbește de „fiii Mariei”, ci numai de „fiul Mariei”, fapt care vrea să indice că numai pe El L-a născut Maica Domnului și în chip cu totul minunat. In ceea ce privește căsătoria ei cu dreptul Iosif, a fost feciorească, ținând cont și de vârsta acestuia. Dumnezeu a voit așa ca Fiul său să se nască în căsătorie, dar nu din căsătorie. Astfel, Dumnezeu ne-a arătat o altfel de căsătorie, în care fecioria nu este pierdută prin nașterea de prunci, ci este păstrată în chip tainic, la fel de real ca și fecioria truprească a Mariei. Dogma despre pururea fecioria Maicii Domnului o fixează definitiv sinodul V ecumenic din Constantinopol (553) care o și oficializează.
c. Sfinții părinți nu ignoră această dogmă a Bisericii Ortodoxe, ci vorbesc despre ea și o apără cu multă dragoste. La Sf. Chiril al Alexandriei, aflăm cele mai frumoase epitete care pot exprima această dogmă : pururea fecioria, coroana feciorei, podoaba fecioriei.
Sf. Ioan Damaschinul subliniază că fecioriei trupești a Maicii Preacurate i se adaugă fecioria sufletului. Ea este „singura totdeauna fecioară cu duhul, sufletul și trupul”. Curățenia Maicii Preacurate este mai presus decât a oricărei alte făpturi pentru că și chemarea și rolul ei este unic. Calitatea sa de Născătoare de Dumnezeu presupune o anumită conformitate sau corespondență cu sfințenia dumnezeiască și în același timp îi conferă o anumită intimitate și participare specială la întruparea Mântuitorului. Pentru sublimitatea rolului pe care îl avea de îndeplinit în planul iconomiei dumnezeiești, Prea Sfânta Fecioară este pregătită de Dumnezeu în mod special într-un timp îndelungat, în sânul unui neam, apoi în cadrul unei seminții, în casa lui David. De aceea afirmă Sf. Ioan Damaschinul că : „Celui ce singur este «nou sub soare”(Ecl. I, 9) încununarea minunilor, trebuia să-I fie pregătită calea tot prin minuni și încet, de la realitățile cele mai de jos, trebuia să se ridice la cele mai mari[…] trebuia să fie prima născută cea care avea să nască pe primul născut dintre toate creaturile”. Dar, împodobiți cu alese virtuți, drepții Ioachim și Ana rămân totuși supuși păcatului strămoșesc, iar Preasfânta Fecioară însăși a moștenit păcatul originar cu toate consecințele lui până în momentul zămislirii Fiului ei, când prin lucrarea Sfântului Duh a fost curățită.
Despre fecioria Maicii Domnului de după naștere, Sf. Ioan Damaschinul afirmă că „Se naște fără de Tată din femeie, Cel ce este din Tată fără de Mamă”și „după cum atunci când a fost zămislit, Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel și atunci când a fost născut, a păzit nestricată fecioria ei.”. Nașterea aceasta minunată a fost vestită de proorocul Iezechiel prin imaginea porții închise ( Iez. 44, 2) și preînchipuită prin reprezentările simbolico-profetice ale Vechiului Testament. De altfel, chiar Sf. Ioan Damaschinul o numește pe Fecioară „tron împărătesc”, „rai de taină mai sfânt și mai dumnezeiesc decât raiul cel dintâi”, ea fiind prefigurată în Vechiul Testament de chivotul legii, toiagul lui Aaron care a odrăslit și scara lui Iacob, cea mai desăvârșită închipuire a fecioriei ei fiind rugul care nu se mistuie.
Sf. Efrem Sirul afirmă cu tărie adevărul că Maica Domnului a rămas fecioară : „Maria cea credincioasă și binecuvântată între femei a alăptat Pruncul la sânul ei feciorelnic; minunat lucru! Cine va putea spune ce fel a fost? Fecioară fiind L-a născut și a păstrat neatinse semnele fecioriei; aplecându-se, a născut și este fecioară; ridicându-se, L-a alăptat și rămâne Fecioară; a murit și semnele fecioriei nu i-au fost atinse”.
d. Imnologia ortodoxă cuprinsă în mineie, ceasloave, cărți de slujbă, acatiste ne oferă la tot pasul preamărirea pururea fecioriei. După fiecare irmos din acatistul Născătoarei de Dumnezeu, revine ca un refren cântarea: „Bucură-te mireasă, pururea Fecioară”. Sfinții Părinți au folosit frumoase analogii pentru înțelegerea mai ușoară și pentru evidențierea nașterii feciorești. Au asemănat nașterea cu o rază solară ce pătrunde printr-un cristal, neafectând cu nimic obiectul prin care pătrunde. După cum Mântuitorul a înviat, lăsând mormântul pecetluit, tot așa s-a născut și din Fecioara Maria, păstrând porțile fecioriei nestricate. Așa după cum Mântuitorul a pătruns la ucenici prin ușile încuiate, în ziua întâi și a opta după înviere, tot așa S-a zămislit și S-a născut din fecioară, lăsând porțile fecioriei încuiate pentru totdeauna. Aceasta este în genere învățătura despre pururea fecioria Maicii Domnului, pe care Mărturisirea Ortodoxă, ca glas autorizat al Bisericii Ortodoxe, o redă în felul următor: „Întruparea lui Hristos s-a făcut prin împreună lucrarea Sfântului Duh. De aceea, precum Fecioara era fecioară înainte de zămislire — ante conceptionem — așa a rămas fecioară în timpul zămislirii și după zămislire și chiar la naștere; fiindcă Cel ce S-a născut dintr-însa a păstrat nevătămată pecetea fecioriei sale. De aceea și după naștere ea este fecioară în veacuri nesfârșite”.
III. 2. 3. Lipsa de păcate personale ale Maicii Domnului.
Dacă Fecioara Maria s-a deosebit de toate celelalte fiice ale pământului prin viața feciorelnică, prin dragoste de Dumnezeu, însă în ceea ce privește moștenirea păcatului originar, ea este la fel ca toți oamenii. Nimeni în afară de Mântuitorul nu a fost scutit de acest păcat. Ceea ce învață însă Biserica Ortodoxă este că Fecioara Maria a fost lipsită de păcatele personale, deoarece de la Bunavestire a devenit „plină de dar”.
Lipsa de păcatul originar — învățătură romano-catolică — a dat naștere în Apus dogmei numită Imaculata Concepție. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție nu oferă nici un temei serios în susținerea acestei învățături greșite. Sf. Ioan Damaschinul, ca și maestrul său, Sf. Grigore de Nazianz, ne învață că Sfânta Fecioară a fost curățită în carne și suflet înainte de a concepe. Doctrina damaschiniană este atestată în cărțile de cult întrebuințate la serviciile liturgice ortodoxe. Troparul al III-lea al odei a șaptea din canonul Bunei Vestiri pune aceste cuvinte în gura Sfintei Fecioare: „Sufletul mi l-a curățit, trupul mi l-a sfințit, biserică încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, corp de Dumnezeu împodobit, locaș însuflețit m-a făcut venirea Prea Sfântului Duh și Curată Maică a vieții”. Dar Fericitul Augustin afirmă: „Cuvântul n-a avut niciodată nici un păcat, nici n-a luat corpul păcatului, deși este din trup femeiesc al păcatului”.
Concludentă în această privință este Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos, care, comentând însăși cântarea Mariei, „Mărește suflete al meu pre Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu”(Luca 1, 46-47), dovedește existența păcatului originar, care a umbrit-o : din ce era s-o mântuiască, să o salveze Mântuitorul, dacă nu din păcat? Și iarăși cuvintele îngerului: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”(Luca, 1, 35). Oare nu pentru a o curați și a o face vas demn spre a servi de locuință Cuvântului, S-a pogorât Sf. Duh? „Rămâne deci bine stabilit că Maica Prea Curată a fost concepută cu păcatul originar ca și ceilalți oameni și că a fost curățită de acest păcat abia în ziua Bunei – Vestiri, îndată după ce a acceptat să devină Născătoare de Dumnezeu”.
Din toate aceste mărturii reiese clar că Fecioara Maria s-a născut după toate legile naturale, iar de la Buna – Vestire, când primește de bunăvoie a fi Maica lui Dumnezeu, se începe un alt capitol al vieții sale, în care păcatul strămoșesc dispare.
III. 2. 4. Maica Domnului, mijlocitoare.
a. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, prin scriitorii bisericești, ne oferă multe dovezi în care se arată că Sfânta Fecioară a mijlocit și mijlocește în fața Fiului său pentru noi. Termenul grecesc care exprimă această dragoste nețărmurită a Maicii Domnului către fiii ei, prin Mântuitorul Hristos și Dumnezeu, este acela de , mediatoare, care se deosebește de mijlocirea Mântuitorului, ce mijlocește ’ prin El însuși.
Încă din viața pământească Fecioara Maria a dovedit puterea rugăciunii sale de maică în fața Fiului său. Sf. Evanghelist Ioan ne istorisește faptele ce s-au petrecut la nunta din Cana Galileei, fapte care fac să iasă în evidență mijlocirea Preasfintei Maici. Cuvintele sale „nu mai au vin”sunt cuvinte care solicită ajutorul și intervenția Mântuitorului în favoarea nuntașilor. Mântuitorul ascultă cuvintele Maicii Sale și săvârșește prima minune. Nu este un fapt întâmplător că Mântuitorul își începe șirul minunilor la mijlocirea mamei Sale și că, ascultând rugămintea ei, își arată slava și atotputernicia Sa.
Învățătura despre mijlocirea Maicii Domnului are ca bază dogma Sinodului al III-lea Ecumenic despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu și cea a Sinodului al VII-lea Ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare. Dacă sfinți, care sunt „prietenii”și „casnicii”apropiați ai lui Dumnezeu, sunt solitori și împreună-rugători cu noi la Dumnezeu, Preasfintei Fecioare îi cerem nu numai să se roage pentru noi, ci ea însăși să ne ajute , ca una care, prin nașterea dumnezeiască, se găsește mai aproape de Dumnezeu decât oricare creatură.
b. Sf. Ioan Damaschinul numește pe Sfânta Fecioară „abisul harului”și „fântână îmbelșugată a aceluiași har și a luminii adevărate care nu seacă”. Dogmatica ortodoxă învață însă că harul se împărtășește credincioșilor și prin Sfintele Taine instituite de Mântuitorul.
În ce măsură Sfânta Fecioară ne împărtășește nouă harul dumnezeiesc, teologia ortodoxă n-a stabilit niște limite. Sfânta Fecioară Maria, ca Maică a lui Dumnezeu, ca imediată văzătoare a harului, ca cea care a primit cea dintâi plenitudinea harului dumnezeiesc, ni-l poate împărtăși și nouă nu ca pe ceva care-i aparține ontologic, ci ca pe o mireasmă cu care s-a înmiresmat pentru eternitate și pe care o revarsă asupra noastră. Strict vorbind, harul nu ni se împărtășește de către Maica Domnului, căci atunci am nega puterea dumnezeiască a Mântuitorului și a sfintelor taine, iar din Fecioară am face un al patrulea ipostas. Harul ce ne vine nouă de la Mântuitorul ni se comunică însă prin Sfânta Fecioară; în sensul acesta ea este și dăruitoare.
De aceea Sf. Ioan Damaschinul afirmă că Maica Domnului mijlocește râuri de har, „izvoare de vindecări, binecuvântarea neîntreruptă”, ea fiind permanent plină de har, căci toată viața ei „avea o strălucire suprafirească, dar o păstra ascunsă, fiind în stadiul chenozei ca și Fiul ei și arătându-o puțin numai celor curați cu inima”.
Sf. Grigore Palama este cel care s-a ocupat îndeaproape de această problemă. Doctrina sa este sintetizată astfel de teologii ruși V. Losky și P. Florensky, după cum ne arată Pr. Stăniloae : Maica Domnului se află la hotarul ce desparte creatura de Creator; ea este înălțimea neajunsă de gândurile omenești, adâncimea nevăzută de ochii îngerești; purtătoarea curățeniei, arătarea Duhului Sfânt, începutul făptuirii duhovnicești, izvorul Bisericii, Fecioara și dumnezeiasca Mireasă, care încetează de a fi „una din mulți în Biserică. Ea este centrul vieții create, punctul de întâlnire al pământului cu cerul”.
Teofan al Niceei afirmă că „toate darurile s-au revărsat din omenitatea lui Hristos, întâi în Maica Sa și din aceasta în noi”, și cu toate acestea „Maica Domnului nu întrerupe contactul direct al oamenilor cu Hristos” și nu ne împiedică să avem legături, în mod direct cu Mântuitorul, cu Care este unită în mod deplin. Ea are plenitudinea harului, căci „e mai plină decât oricine de energie dumnezeiască revărsată din umanitatea Lui. E mai mult în Hristos sau are pe Hristos mai mult în ea (în sens ontologic) nu psihologic” și din ea „iradiază, fără asemănare, mai multă energie dumnezeiască decât toți sfinții și cetele îngerești”. Și dacă din soare ne vine lumina, căldura și posibilitatea vieții, din Maica Domnului ne vine harul divin pe care ni-l mijlocește, căci ea este mijlocitoare la Dumnezeu pentru credincioși.
d. Mijlocirea specială a Maicii Domnului este evidentă în cultul Bisericii, unde se găsesc rugăciuni și cereri pe care le adresăm numai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu : „Ceea ce ești rugătoare caldă și zid nebiruit, izvor de milă și lumii scăpare, cu dinadinsul strigăm către tine, Născătoare de Dumnezeu, Stăpână : vino degrab și ne izbăvește din nevoi, ceea ce ești singură grabnic folositoare”sau „nădejde și întărire și zid de scăpare nemișcat, câștigându-te pe Tine, Stăpână, ajută-ne, miloslivindu-te spre noi[…] că pe tine singură nădejde te-am câștigat”sau „ Nu ne vom depărta de tine, Stăpână, că tu izbăvește pe robii tăi pururea din toate nevoile”și „vino degrab și mă izbăvește din nevoi : ajutorului omenesc nu mă încredința pe mine, că altă mângâiere nu am afară de tine, Stăpână a lumii”.
Menționăm frecvența cu care se invocă în cadrul slujbelor bisericești numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Astfel, în fiecare ectenie, înainte de ecfonis, se găsește invocarea „Pe Preasfânta curata, preabinecuvântată, mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria, cu toți sfinții să o pomenim”, la care se răspunde : „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. Iar cauza acestor cereri adresate numai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este hristologică : „Că tu, Mireasă dumnezeiască, pe Hristos ai născut”și „care ai născut pe Dumnezeu Mântuitorul lumii”sau „Maica lui Dumnezeu, ca ceea ce ești bună și Născătoarea Celui bun”.
Un act de supravenerare și o mărturie a stării de apropiere în care se găsește Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, comparativ cu ceilalți sfinți, față de Fiul său, ne oferă rânduiala Proscomidiei, prin care se actualizează taina Mântuitorului, din Betleem și până pe Golgota și Muntele Măslinilor, în toate aceste ispostaze fiind prezentă și Maica Fecioară. Prescura din care este scos agnețul este un simbol al Preasfintei Fecioare din care S-a întrupat Mântuitorul. Cea dintâi miridă scoasă după Sfântul Agneț este adusă „întru cinstirea și pomenirea Preabinecuvântatei, slăvitei, Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioarei Maria”. Ei îi este rezervat pe disc un loc aparte, în dreapta Sfântului Agneț și numai pentru ea este și o rugăciune specială : „De față a stătut împărăteasa, de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haine aurite și prea înfrumusețată”(Ps. XLIV, 11). Prin așezarea miridei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta Sfântului Agneț se simbolizează apropierea ei de Mântuitorul și slava de care Preasfânta Fecioară este făcută părtașă. Precum Fiul stă de-a dreapta Tatălui, pentru că slava Tatălui este și slava Sa, tot așa și Fecioara Maică stă de-a dreapta Fiului pentru că slava ei este strălucire din slava Fiului. Starea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta Fiului este stare de mijlocire și solire la Fiul în directă legătură cu Jertfa Acestuia. O ultimă formulă de exprimare a supravenerării Sfintei Născătoare de Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii este invocarea ei cu numele imediat după prefacerea sfintelor daruri : „Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântată, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria”la care credincioșii se asociază preotului liturghisitor, cântând unul dintre imnele cunoscute sub numele de Axion.
Totuși lucrarea Tainelor, harul din ele, nu ne vine prin Maica Domnului, „deoarece mântuirea credincioșilor vine de la Dumnezeu Însuși și nu de la cei ce au prin împărtășire mântuirea”. Mântuitorul când dă harul credincioșilor, cât se poate da, nu e în afară de Maica Sa, nici de Biserica Sa, El fiind unit cu ele. Și dacă harul cel dumnezeiesc curge prin Biserică, el „curge[…] mai deplin prin Maica Domnului în care Hristos a binevoit să se sălășluiască mai deplin ca în orice Biserică”. Maica Domnului, în viziunea ortodoxă, fiind „cel mai înalt arhiereu după Hristos”, mijlocește mântuirea pentru toată lumea.
Această sinteză doctrinală ne arată pe Sfânta Fecioară ca prototip al perfecțiunii, al sfințeniei, model către care trebuie să tindă întreaga fire creată. De sfințenia sa și de acțiunea Sa de mijlocitoare în folosul credincioșilor, se leagă o altă problemă, foarte răspândită în rândul credincioșilor, și anume problema minunilor Maicii Domnului. Discutând obiectiv lucrurile și înlăturând abuzul de pietate și exagerările sentimentalismului religios, dând la o parte tot ce este apocrif și legendar, sinaxarele și viețile sfinților istorisesc minuni reale ale Maicii Domnului făcute la rugăciunile stăruitoare ale credincioșilor. In sensul acesta au circulat o mulțime de manuscrise intitulate „Minunile Maicii Demnului”.
Nimeni dintre muritori n-a fost unit cu Hristos într-un mod mai desăvârșit decât Sfânta Sa Maică și nimeni nu s-a umplut mai mult de lumina cea dumnezeiască decât ea. Și acesta este sensul cuvintelor: „mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Fiului”, pe care le auzim la sfințirea Aghezmei mici, ea fiind lângă tronul Fiului său, rugându-se necontenit pentru noi.
Biserica o cântă și o laudă mai cu seamă în acatistele pe care i le-a închinat ca fiind „făclia nestinsă a focului celui imaterial”. Așadar, este asemănată cu o torță în care arde focul dumnezeiesc, luminând calea tuturor credincioșilor (Icosul XI din acatistul Adormirii).
„Imnologia bisericească, departe de a fi țesută din exagerări poetice, este teologia ortodoxă cea mai autentică, păstrată și predicată zilnic credincioșilor în formă concentrată. Prin ea a rămas viața noastră bisericească în matca ei ortodoxă, nu prin produsele unei teologii adeseori de import, care n-au decât o existență efemeră”.
Acestea sunt cele patru puncte cardinale ale mariologiei ortodoxe, afirmate și demonstrate de întreaga literatură patristică pe baza argumentelor din Sf. Scriptură și Sf. Tradiție și declarate de Sinoadele Ecumenice ca învățături de credință ale Bisericii lui Hristos. Din ele rezultă o serie de alte învățături, precum supra-venerarea Maicii Domnului, existând însă și separat de ele o serie de alte învățături, apărute în timp ca rezultat al evlavie poporului, fie datorită unor erori dogmatice, fie datorită unor exagerări. Aceste învățături Biserica le-a tolerat atâta timp cât ele nu au reclamat statutul de învățături de credință, ci își păstrau caracterul de pietate populară, iar atunci când se conturau ca idei dogmatice distincte de învățătura Bisericii, se luau măsuri severe împotriva lor.
III. 3. Adormirea Maicii Domnului în spațiul teologic și liturgic al Bisericii Ortodoxe.
III. 3. 1. Adormirea Maicii Domnului în teologia Bisericii Ortodoxe.
În teologia ortodoxă contemporană nu există o opinie unitară în legătură cu momentul Adormirii Maicii Domnului. Unii teologi, legând acest eveniment de calitatea de mijlocitoare a Maicii Domnului, afirmă necesitatea învierii ei, iar alții îl neagă doar pentru că este o dogmă a Bisericii Romano – Catolice neaprobată de Biserica Ortodoxă, dogmă ce reprezintă o demonstrare și un act a „infailibilității”papale. Această lipsă de unitate din sânul Ortodoxie nu se datorează faptului că Biserica Ortodoxă nu a lămurit acest subiect, ci datorită lipsei de informare și faptului că Adormirea Macii Domnului este oarecum ruptă de cele patru puncte cardinale ale mariologiei ortodoxe, fiind un element al pietismului religios și fiind tratată ca atare.
Pr. Dumitru Stăniloae, ca răspuns la promulgarea dogmei Asumpției de la 1 noiembrie 1950, afirma : „Biserica Ortodoxă crede în înălțarea Fecioarei cu trupul la cer, dar ea n-a purces nici la formularea acestei învățături, întrucât aceasta ar duce la o simplificare raționalistă a unei învățături a cărei tainică complexitate e apărată mai bine prin afirmarea ei generală, nedefinită într-o formulare, care în mod necesar trebuie să fie unilaterală.”
În Sf. Scriptură și în literatura creștină a primelor șase veacuri nu avem referiri clare la momentul morții Maicii Domnului și nici la o tradiție creștină care să vorbească despre acest moment. De ce n-a apărut credința aceasta mai curând în documentele Bisericii? Fie din cauză că Apostolii și primele veacuri creștine, urmând lor, au păstrat-o într-o respectuoasă discreție, fie pentru că Dumnezeu a voit să țină faptul acesta ca o taină, lăsând doar să se cunoască mormântul gol și nu altceva, în mod direct.
Serghie Bulgacov afirmă că Dumnezeu a voit ca acest eveniment să nu se facă în chip oarecum „vizibil”și testat, ca înălțarea Domnului, „ci dorea păstrarea acestui eveniment, ca și toată viața Maicii Domnului, sub taină din cauză că ea aparține umanității, că ea e în anumit sens Biserica și dragostea către Maica Domnului e mijlocită de dragostea către Hristos și nu invers”.
Același autor mai afirma : „În orice caz, această absență a dovezilor despre adormirea Maicii Domnului corespunde absenței generale a dovezilor directe a cultului ei în primele veacuri ale creștinismului, acoperit de acoperământul unei sfinte tăceri. Pentru necredință și raționalism, aceasta e un temei pentru negarea acestui cult. Dar pentru înțelegerea evlaviei și a credinței, e evident că aici avem de-a face cu o deosebită, tainică intenție a Providenței[…] Despre Mântuitorul vorbesc Evangheliile, chipul Lui stă înaintea ochilor descoperit, descris de cele patru Evanghelii[…] Chipul Maicii Domnului însă, niciodată nu e zugrăvit, în afară de anumite trăsături izolate, el intră în inimă prin sine… corespunzând cu aceea că Maica Domnului aparține neamului omenesc și că în acest sens toată Biserica creștină e Maica Domnului. Legat cu aceasta e și faptul că cultul Maicii Domnului e un fruct ulterior al cultului și dragostei lui Hristos, Mântuitorul; dragostea față de Fiu cuprinde și dragostea față de Maică, dar nu și invers.”
Evenimentul Adormirii Maicii Domnului a fost ținut acoperit voind să arate și prin aceasta că ea nu este separată de Hristos și autonomizată de El, ci văzuta mereu în El și prin El și, totodată, că Maica Domnului era solidară cu omenirea, că nu e față de lume în raportul în care e dumnezeiescul ei Fiu, deosebit de lume, deasupra ei. Dacă n-ar fi solidară cu lumea în desăvârșirea ei prin Hristos, ar fi dezlegată și de El, ar fi paralelă cu El.
Bulgacov afirmă că, spre deosebire de catolicism, ortodoxia „nu știe de un astfel de prag, pentru că toată viața ei este un șir de trepte întru necontenită înălțare de la pământ la cer”. De aceea ea este Maica lui Dumnezeu și stă într-o legătură de supremă intimitate cu Iisus Hristos. De aceea, pentru Ortodoxie momentul hotărâtor e conceperea și nașterea fără de sămânță a Fiului ei din ea și de aceea Sf. Ioan Damaschinul spune: „începutul tuturor bunătăților mai presus de minte ale tale și mijlocul lor și sfârșitul, siguranța și întărirea adevărata a fost conceperea neîntinată, sălășluirea dumnezeiască, nașterea fără de stricăciune”.
În Biserica Ortodoxă se afirmă că „Fecioara moare supunându-se legii generale omenești, suportând urmările căderii în păcat, se înalță prin Hristos, așa cum oamenii scapă de la moarte prin Hristos, întrucât nu a avut o altfel de moarte, ca să derive înălțarea ei din acea moarte, ca să o învingă prin puterile ei, ca Hristos. Mântuitorul n-a murit în virtutea legii firii, intrată prin păcatul lui Adam, pentru că nu S-a născut cu ea și de aceea n-a murit de o moarte propriu zis naturala, ci de una unică, potrivnică firii, deși acceptată voluntar. Și tocmai pentru că la El moartea a fost potrivnică firii Lui, a învins-o prin El Însuși. În legătură cu aceasta, pr. Stăniloae mai afirmă că „Maria rămâne prin moarte în cadrul ordinei generale a oamenilor, care suportă moartea, dar învie prin Hristos; moare din motivul din care mor oamenii, dar e mântuită de moarte mai total și mai repede ca ei, însă tot prin Hristos, pentru că unirea ei cu Hristos e desăvârșită. Hristos e cu ea în moartea ei, mai mult decât cu toți drepții, de aceea învie și se înalță prin El, biruindu-se desăvârșit efectele morții, înainte de ce vor fi biruite la ceilalți oameni. Ea moare, învie și se înalță prin Hristos, cu Hristos și în Hristos, nu autonom de El. Cel ce viețuiește în Hristos nu ocolește moartea, dar o calcă cu El, trecând prin ea. Fecioara a murit în baza legii generale omenești, dar în actul acesta al legii a coborât prezența lui Hristos, care l-a covârșit, l-a biruit.”
Sf. Andrei Criteanul, în Dormitio Beatae Mariae, afirmă : „Până la ea a înaintat moartea naturală a oamenilor, nu închizându-o ca pe noi sau despărțindu-o, să nu fie, ci numai ca să facă experiența aceluiași somn[…] ca o trecere extatică spre starea dumnezeiască[[…]] În acest mod și ea, adormind după fire, a gustat moartea, dar n-a rămas stăpânită decât atât cât trebuia, ca să se supună legilor firii și să împlinească iconomia pe care a fixat-o de la început pentru noi Providența și ca să arate modul cum și-a trecut mișcarea de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase”. Iar Sf. Ioan Damaschinul, punând în aceeași categorie, dar pe o treaptă superioară, moartea Fecioarei cu a drepților, zice: „Cinstită este cu adevărat moartea cuvioșilor Domnului Dumnezeului Puterilor, dar supracinstită este moartea Maicii lui Dumnezeu”. Despre legătura dintre Hristos și Maica Sa, pr. Stăniloare afirmă : „Între Maica Domnului și Fiul ei e o strânsa unire. Dar unirea aceasta are o semnificație deosebită mai ales în două rânduri: cât L-a purtat ea pe Fiul ei în sânul său și de la înălțare, când e oarecum ea în sânul Fiului ei, precum spune un scriitor bizantin. Dacă în timpul cât L-a purtat în ea I-a dăruit omenitatea ei, în mod deplin, de la înălțare Fiul îi întoarce în mod deplin dumnezeirea Lui. Fiul ei îi este mai intim decât inima proprie. El e jertfa cea nouă care necontenit se aduce Tatălui din intimitatea ei, ca pe un altar.” Împărtășirea Fecioarei din dumnezeirea Fiului, menționată mai sus, e una harică, accesibilă și nouă, iar nu una ontologică, specifică doar lui Hristos, în chip tainic.
Drd. Pintea Dumitru susține învierea Maicii Domnului ca necesitate a mijlocirii ei desăvârșite pentru noi : „Socotim că tocmai aici este deosebirea de grad sau de intensitate între mijlocirea Sfinților și mijlocirea Maicii Preacurate. Sfinții, deși sunt slăviți la Dumnezeu imediat după mutarea din această viață, totuși ei nu participă deplin la «vinul bucuriei» și «ospățul divin», deoarece existența lor nu este deplină. Omul se afirmă ca realitate divina numai în unitatea persoanei sale, suflet și trup deodată și bucuria și fericirea sunt depline numai când participă în unitatea persoanei sale la ele. Dar atunci și cu mijlocirea este la fel. Prin faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este slăvită și cu trupul, ea participă la fericirea dumnezeiască într-un grad mai presus decât toți sfinții și drepții și chiar decât îngerii, iar mijlocirea ei între mijlocirea tuturor acestora, rămânând totuși o mijlocire în planul mântuirii subiective.”
Ca răspuns la cele afirmate mai sus, vom aminti că mijlocirea Maicii Domnului nu are nimic de-a face cu starea ei fizică, căci ea deja se împărtășește din „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”. Mijlocirea puternică a Mariei se datorează nu unității suflet-trup, nu perfecțiunii naturii ei umane, ci unității ei cu Hristos, de la Care primește harul dumnezeiesc și pe care ni-l mijlocește.
III. 3. 2. Adormirea Maicii Domnului în cultul divin al Bisericii Ortodoxe
Biserica și-a depozitat tezaurul învățăturilor ei de credință nu doar în dogmele de credință promulgate de Sinoadele Ecumenice, ci și în spațiul liturgic, unde aceste învățături dau roade și se cunosc după roade, sufletul omului fiind cel care hotărăște aici în ce măsură aceste învățături aduc pe Dumnezeu în mijlocul nostru.
a. Învățătura despre Adormirea Maicii Domnului este cuprinsă în mod concentrat în slujba sărbătorii din ziua de 15 august și mai ales în serviciul divin al Vecerniei și Utreniei din Mineiul pe această lună.
În „Precuvântare către cititori de starețul de starețul Neonil al Mănăstirii Neamțul la 1846” la Mineiul pe luna august, în legătură cu această tradiție a Adormirii Maicii Domnului, acest stareț afirmă următoarele : „Întru această lună în a 15-a zi, dupre socotința unora, s-a mutat de la cele pământești la cele cerești, și prea sfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria, fiind în vârstă de 75 de ani. Dupre cum scrie Epifanie și Gheorghie Chedrin în adunarea Istoriilor, și Meletie la Bisericeasca Istorie (Cartea I, cap. II, 2). La a căreia mutare s-a făcut acele minuni înfricoșate … dupre cum acestea toate mai pe larg sunt scrise în Sinaxarul acestei zile. Apoi precum soarele în această lună ieșind din zodia leului, intră în zodia fecioarei, care precum mai înainte a închipuit pre Adormirea pururea Fecioarei, că va fi săvârșită într-însa; așa și pre a noastră scăpare de la leul cel nevăzut, și intrarea supt apărarea și postul de 15 zile a Adormirei Fecioarei, căci potrivirea acestor lucruri, nu în deșert a fost.”
Fiind „dupre socotința unora”, această învățătură nu avea un suport Scripturistic sau dogmatic, autorul acestui cuvânt vrând astfel să scoată în evidență caracterul pietist al acestei tradiții, lipsită de un corespondent dogmatic, spre deosebire de celelalte sărbători ale Fecioarei, precum Buna-Vestirea și Nașterea Maicii Domnului. De aceea sărbătoarea Adormirii este aprobată de starețul Neonil nu din rațiuni teologice, ci întrucât „potrivirea acestor lucruri, nu în deșert a fost.”
b. Slujba Vecernie și a Utrenie sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, precum atestă și numele, pune accent pe moartea Fecioarei, care nu este moarte, ci totdeauna, dacă nu se folosește termenul de „mutare”sau „adormire”, este asociată cu viața ce o precede. Găsim o singură mențiune obscură a unei posibile învieri a Maicii Domnului în canonul de la Utrenie, alcătuire a lui Cosma Melodul, care afirmă în Pleasna 1, cântarea a treia : „Pentru aceasta după ce ai murit, te-ai sculat, cu Fiul tău în veci viețuind.” Sensul acestui „te-ai sculat”este oarecum obscur, întrucât în slujba acestei Sărbători nu mai este folosit termenul de „sculare”, fapt ce dă o notă disonantă între această cântarea și restul slujbei.
Moartea Maicii Domnului este afirmată în mod clar atât în slujba Vecernie, cât și a Utreniei : „Întru nașterea ta, zămislirea a fost fără de sămânță, întru Adormirea ta, moartea fără stricăciune, minune îndoită întru minune, s-a adunat de Dumnezeu Născătoare. Că în ce chip neștiind de bărbat, hrănitoare de prunc ai fost, curată fiind, și cum Maica lui Dumnezeu fiind, ca o purtătoare de moarte mirezme răspândești.” sau „Pre tine femee moartă, însă mai presus de fire și Maică a lui Dumnezeu, văzându-te slăviții Apostoli[…]” sau „La viața cea pururea veșnică și mai bună, moartea ta a fost trecere, Curată[…]”. Iar această moarte, fiind denumită și „mutare”sau „adormire”, nu pierde nimic din realitatea ei, ci își păstrează fiecare aspect, fapt întărit prin repetarea termenului de „îngropare”într-un context ce nu lasă nici o îndoială în legătură cu realitatea morții Maicii Domnului : „Ceata ucenicilor s-a adunat să îngroape pre Maica cea de Dumnezeu Născătoare[…]” sau „[…]îngropând trupul tău cel de viață începător și de Dumnezeu primitor[…]”. Dar, afirmând atât de clar moartea Mariei, se afirmă de fapt realitatea trecerii ei la viața și slava veșnică a Fiului ei, această întreagă teologiei a strânsei legături a lui Hristos cu Maica Sa fiind exprimată într-o formă extrem de concentrată astfel : „Lăcaș fiind Vieței, ai dobândit vieața cea pururea viitoare; că prin moarte ai trecut la vieață, ceea ce ai născut Vieața cea ipostantică.” Deci, accentuarea realității morții Fecioarei Maria, spre deosebire de Apus, se face pentru a revela măreția lui Dumnezeu, Care alătură atât de minunat două concepte atât de opuse precum moartea și viața. Este adevărat că Adormirea Maicii Domnului este și un prilej de a înfățișa credincioșilor un ideal al adormirii întru Hristos, condiționată de comuniunea noastră cu El, întrucât fundamentul „adormirii întru nemurire” a Maicii Domnului, nu-l constituie doar sfințenia vieții ei, ci strânsa legătură dintre Maică și Fiu, izvor al sfințeniei Fecioarei, afirmată în fiecare cântare din slujba Vecerniei și a Utreniei. Iar faptul că Adormirea Maicii Domnului este un ideal al morții creștine, este subliniat și de bucuria cu care este primit acest eveniment de către Apostoli și îngeri : „și îngropând trupul tău cel de viață începător și de Dumnezeu priimitor, s-au bucurat prea lăudată[…]” sau „Întru slăvită Adormirea ta, cerurile se bucură și oștile îngerești se veselesc; și tot pământul se bucură, cântare de petrecere glăsuind ție Maicei Stăpânului tuturor[…]”.
Despre trupul Maicii Domnului și soarta lui se face o singură mențiune, datorată probabil influenței unui apocrif, afirmându-se : „Întru mutarea ta, Maica lui Dumnezeu, trupul cel prea desfătat și de Dumnezeu priimitor, oștile îngerești, cu prea sfințite aripi, cu frică și cu bucurie l-au acoperit.” Această mențiune nu afirmă învierea Maicii Domnului, nici nu sugerează, precum fragmentul Wright, locul în care a fost așezat trupul ei. Dar, așa cum se precizează în mai multe apocrife dormiționiste, preasfântul trup este păzit de numeroase oștiri îngerești, subliniind astfel cinstea de care se bucură înaintea lui Dumnezeu locașul din care S-a întrupat Fiul Său.
Caracterul de taină a momentului final din viața pământească a Maicii Domnului este sugerat astfel : „Cu cuviință erau singuri văzătorilor Cuvântului și slugilor, să vază și Adormirea Maicei lui celei după trup, taina cea mai de pe urmă a ei câtă este, ca nu numai să vază înălțarea Mântuitorului de pe pământ, ci și pentru mutarea celeia ce L-a născut pre El, să mărturisească[…]”. De aceea și pr. Stăniloae afirma că Fecioara Maria fiind cuprinsă de lumina dumnezeiască și pătrunsă de ea, doar cei ce văd și viețuiesc în această lumină, se pot bucura și de vederea Maicii Lui Dumnezeu. Astfel, dacă Învierea lui Hristos s-a făcut cunoscută tuturor păcătoșilor, spre mântuire, bucuria Adormirii Macii Domnului se face cunoscută doar sfinților, spre mângâiere.
Faptul că spațiul liturgic al Bisericii nu are doar un caracter latreutic, ci și unul profund dogmatic, rezultă și din aceea că între cântările cuprinse în slujba Vecerniei și Utreniei de la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, este una care, în mod cu totul neașteptat, sintetizează cauza și împrejurările morții Maicii Domnului astfel : „De vreme ce rodul acesteia cel necuprins, prin carele Cerul s-a făcut, a luat îngropare de bună voie ca un mort, cum să nu sufere îngropare ceea ce a născut neștiind de nuntă.” și „Din coapse muritoare ieșind Curată, cu firea asemenea fiind, odihnă ai priimit”. Astfel, se afirmă realitate morții Fecioarei Maria, ca urmare a păcatului strămoșesc, întrucât Hristos, Care nu-l avea, și-a asumat întreaga noastră viață și moartea noastră. De aceea, moartea a fost asumată de Dumnezeu Fiul pentru a-i da un alt sens și anume sensul vieții, de care s-a împărtășit și Maica Sa. Însă moartea ei, ca și zămislirea ei, a fost minunată, fapt afirmat, de asemenea : „Biruiescu-se hotarele firei, întru tine curată Fecioară, că nașterea Feciorește și moartea arvunează vieața. Ceea ce ești după naștere Fecioară și după moarte vie, mântuești pururi Născătoare de Dumnezeu moștenirea ta.” Se biruiesc hotarele firii prin nașterea fără sămânță bărbătească și moartea fără stricăciune trupească. Însă această biruință nu echivalează cu o desfigurare, o anulare sau desființare a firii. Ceea ce a biruit Maica Domnului în natura umană slăbănogită de păcat este de fapt păcatul și urmările lui. Deci, în rândurile de mai sus nu se afirmă o biruință în sensul unei excepții, a unei ieșiri din firesc și natural, ci se afirmă biruința ca vindecare de păcat și urmările lui, vindecare ce se manifestă și în trupul Fecioarei, ca și în sufletul ei.
c. „ Întru naștere fecioaria ai păzit, întru Adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viață, fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre.”
Unii au găsit în acest tropar un temei al învierii Maicii Domnului și anume în expresia „mutatu-te-ai la Viață, fiind Maica Vieții[…]”.
„Viața”este Însuși Hristos, Care afirmă despre Sine : „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”( Ioan 14, 6) și de aceea mutarea Fecioarei la Viață este mutare întru slava Fiului ei, nicidecum înviere. Hristos este numit „Viața” și în alte cântări din slujba Utreniei : „Din coapse muritoare ieșind Curată, cu firea asemenea fiind, odihnă ai priimit. Și ca ceea ce ai născut Vieața cea adevărată, te-ai mutat la Vieața cea dumnezeiască și ipostatică.”
În troparul Adormirii Maicii Domnului se afirmă și Theotokia, pururea ei feciorie și mijlocirea pentru mântuirea celor care cer ajutorul ei. Astfel, momentul Adormirii este prezentat ca o parte importantă din viața ei, ca urmare a celorlalte momente : Buna – Vestire și nașterea Mântuitorului. Fiind pusă în legătură cu ele, Adormirea Fecioarei nu mai are un caracte izolat, ci se prezintă ca parte integrantă a marilogiei ortodoxe.
d. „O, prea slăvită minune! Izvorul vieței în mormânt se pune și scară către Cer mormântul se face; veselește-te Ghetsimani, a Născătoarei de Dumnezeu sfântă casă. Să strigăm credincioșii, pre Gavriil având începător cetelor : Cea plină de Dar bucură-te, cu tine este Domnul cel ce dă lumei prin tine mare milă.”
Naștererea și Adormirea Macii Domnului, ca și întreaga ei viață, pot fi numite pe drept cuvânt „prea slăvită minune”. În această podobie se afirmă de la început calitatea Fecioarei de Născătoare de Dumnezeu, fapt ce aparent contravine cu altă calitate naturală a ei și anume cea de făptură muritoare.
Ghetsimani este numită „a Născătoarei de Dumnezeu sfântă casă”, nu pentru că ar fi locuit în acel loc în timpul vieții, ci pentru că acolo se află mormântul ei. Faptul că mormântul Fecioarei este numit „casă”ne arată că moartea ei nu a fost un eveniment de scurtă durată, o trecere spre o înviere imediată, ci moartea ei a adus-o într-o altă casă, cea din Ghetsimani. Putem afirmă ca acest fragment este o dovadă în plus a morții firești a Maicii Domnului, ce presupune despărțirea sufletului de trup până la Judecata finală.
Dar precum viața i-a fost minunată, la fel de minunată îi este și moartea, căci e prilej de veselie pentru cele pământești și pentru cele cerești. Și precum, în viață fiind, prin mijlocirea ei s-a săvârșit prima minune a Mântuitorului, și după moarte această mijlocire nu încetează, ba mai mult, se amplifică, Fecioara Maria făcându-se izvor de „mare milă”.
e. Sinaxarul de la Utrenia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului prezintă împrejurările în care a avut loc acest eveniment, expunând de fapt o sinteză a apocrifelor Adormirii. De remarcat faptul că Hristos nu e prezent lângă Maica Sa în momentul adormirii ei, cel puțin nu în chip văzut, și se afirmă sumar „și așa în mâinile Fiului și Dumnezeului său și-a dat sufletul.”Fecioara este înmormântată în satul Ghetsimani, mormântul fiind păzit trei zile de Apostoli, a patra zi venind și Toma, prilej cu care se constată lipsa trupului Fecioarei : „și dacă a văzut (Toma), s-a minunat că a aflat mormântul fără de sfântul trup și era numai giulgiul, care rămăsese mângâiere Apostolilor celor ce erau a se întrista și tuturor credincioșilor și mărturie nemincinoasă mutărei Născătoarei de Dumnezeu. Că și până astăzi mormântul cel cioplit în piatră, așa se vede deșert de trup și se cinstește cu închinăciune.”
Nu se dă numele celui ce a făcut acest rezumat și nici apocrifele din care s-a inspirat. Cert este faptul că în alcătuirea acestei prezentări sumare, autorul a dat dovadă de mult spirit critic, eliminând tot ceea ce nu era în acord cu învățătura Bisericii.
Faptul că nu se precizează soarta trupului Fecioarei este o altă dovadă că în istorie nu a existat o singură opinie în legătură cu soarta lui și nici o tradiție apostolică sau măcar o învățătură de credință dată de Sf. Părinți.
f. Prohodul Maicii Domnului este o slujbă de cinstire a morții ei, săvârșită în cadrul slujbei de Priveghere din seara zilei de 14 august, fiind alcătuită după modelul Prohodului Domnului, având același tipar și aceeași putere de concentrare într-o formă poetică, ușor de înțeles, a unor adevăruri teologice esențiale ce sunt cuprinse într-o întreagă literatură patristică.
Taina morții Maicii Domnului este, de fapt, taina lui Hristos, așa cum cinstirea Maicii Domnului este, de fapt, cinstirea lui Hristos, datorită strânsei legături spirituale dintre ei. De aceea de la începutul Prohodului, în Starea I, se afirmă legătura dintre moartea lui Hristos și moartea Maicii Sale, fapt ce face posibilă mijlocirea ei către Fiul ei, afirmându-se în continuare temeiul acestei mijlociri, și anume zămislirea feciorelnică, prin care i S-a născut ca fiu noul Adam.
Autorul prezintă într-o formă sintetică, istoria Adormirii Fecioarei (Starea I,13-37), ce cuprinde vestea primită de la înger, rugăciunea ei în muntele Sion, venirea Apostolilor pe norii cerului, coborârea Mântuitorului, în chip văzut, la patul Maicii Sale, înconjurat de cetele îngerești.
Se afirmă realitatea morții Fecioarei : „Mori acum și te duci / La viața de sus[…]”și „Minune prea mare / Este a vedea / Cum cea care Viața lumii născu / Morții cei firești părtașă s-a făcut”. Este afirmată legătura dintre Maică și Fiu de după moarte, acum Maica fiind fiica cea purtată în brațe : „Prunc fiind Iisus / Fiul Celui de sus / Se purta de preacuratele tale mâini / Iar acum El poartă-n mâini sufletul tău.”
Este descrisă și nebunia evreilor celor lipsiți de evlavie și pedeapsa lor și, ca urmare a unei astfel de minuni dumnezeiești care arată dragostea lui Dumnezeu pentru Fecioara Sa, credincioșii o roagă ca să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre.
Este amintit faptul că despre ea și despre acest eveniment au proorocit David și profeții Vechiului Testament și se redă într-o formă poetică, de o rară frumusețe, taina Adormirii Maicii Domnului : „Într-a morții umbră / Se îngroapă acum / Ceea ce născu Viața, mutându-se / De la noi la Tronul cel veșnic de sus”.
Sunt amintite prefigurările din Vechiul Testament despre Maica Domnului : stâlpul cel de foc care a condus pe evrei în pustie, rugul care nu se mistuie, scara lui Iacov, lâna înrourată a lui Ghedeon.
În Starea a II-a Fecioara este prezentată în slava cerească, înconjurată de cetele îngerești ce-i cântă neîncetat imne de laudă. De aceea, credincioșii, lăudându-o împreună cu îngerii, o roagă să mijlocească pentru noi. Este reluată prezentarea sosirii Apostolilor și uimirea lor : „Fără de bărbat / Ai născut, Fecioară Prea Curată / Dar și moartă tu fiind, nu ai putrezit / Și-ndoită închinare ai primit.” Viața ei, ca și zămislirea, se încheie la fel de minunat : „Tu dintre femei / Întrecut-ai hotarele firii / Căci tu singură ai avut adormirea ta / Mai slăvită decât orice muritor.” și din aceasta se cunoaște dragostea lui Dumnezeu față de ea și puterea rugăciunii ei : „Lanțurile rup / Ale tale rugi, curată Pruncă / Și din toată munca scapi pe cei ce cinstesc / Cu credință sfântă adormirea ta.”.
Sunt amintite prefigurările ei din Vechiul Testament, toiagul lui Aaron și scara lui Iacov, fiind numită și pat tăinuit și neîntinat și „Carte curată / În care cu trup S-a scris Cuvântul”.
Moartea Fecioarei fiind una minunată, nu mai este motiv de întristare, ci prilej de bucurie : „Arătatu-s-a / Prea Curată, moartea ta pod vesel / Pe care ai trecut la ceruri de pe pământ / Și la Fiul tău odihnă ai aflat” iar mormântul nu mai este un loc al întunericului și întristării, ci loc al luminii : „Lucru minunat / Ești cu totul fără de prihană / Căci mormântu-ți tuturor credincioșilor / Se arată rai prea înțelegător.”, întrucât prin el se face cunoscută bucuria trecerii la viață a celor adormiți în nădejdea Vieții.
Starea a III-a arată de la început lauda de care se bucură Fecioara din partea tuturor neamurilor și limbilor pământești și cerești. Hristos coboară în chip văzută să ia prea iubitul suflet al Maicii Sale, iar minunea morții Fecioarei este încă o dată afirmată : „Tu născând Viața / Prea Curată, cum mori / Biruind legea firii?”. Mai mult, moartea ei a sfințit lumea : „Astăzi lumea toată / S-a sfințit cu totul / Prin sfânta-ți adormire”, întrucât moartea nu a biruit-o, fiind Maica Vieții : „Vie ești și-n moarte / Fără de sămânță / Născând Viața lumii.” În final, credincioșii o roagă pe Maica Domnului și a noastră, a tuturor, să nu înceteze mijlocirea ei puternică pentru noi, autorul exprimând în final dragostea și tandrețea cu care întreg poporul i se roagă : „Candela luminii / Prea Curată Pruncă, / Nu ne lăsa uitării”. Astfel se afirmă esența maternității ei divine, rolul lui Hristos în lume, legătura ei cu neamul omenesc și nădejdea noastră a tuturor de a nu fi uitați de cea care, prin zămislirea feciorelnică și minunată a Luminătorului lumii, a scos din întuneric tot neamul omenesc.
Această slujbă deosebită, atât de complexă în simplitatea ei, nu este doar un mijloc de a ne manifesta iubirea și cinstirea noastră pentru Maica Domnului, ci și un prilej de a simți și a retrăiri taina morții Mariei și bucuria nădejdii în înviere : „Iată de ce, cinstirea Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, prin post și rugăciune de două săptămâni și citirea Prohodului Maicii Domnului de către credincioșii ortodocși, este o trăire adâncă a însăși tainei mântuirii noastre în Hristos, o pregustare a arvunei puterii cerești dăruită de Dumnezeu prin rugăciunile Macii Domnului care ne schimbă viața în lumină și ne dă tărie să biruim păcatul și patimile, să căutăm sfințenia și să dorim învierea sufletelor și a trupurilor noastre din robia morții.”
Cap. IV. Taina morții Maicii Domnului.
Mutare sau asumpție.
Analiză sintetică
(În loc de concluzii)
IV. 1. Analiză istorică
IV. 1. 1. Mariologia bizantină
Nestorie a crezut de cuviință să nu cinstească pe Maica Domnului și prin învățăturile sale dorea să pună capăt unor „zvonuri”care circulau printre creștini, cum că ea ar fi născut pe Dumnezeu. Bazându-se pe faptul că poporul nu ține prea mult la persoana Mariei, după cum reiese din cultul ei destul de modest, s-a hotărât să o atace. Apariția nestorianismului a fost un moment în care dragostea poporului pentru Maica sa a dus la combaterea lui, amplificând grija de a afirma realitatea unirii ipostatice a celor două firi ale Mântuitorului. Dacă nu ar fi fost atinsă demnitatea Fecioarei, poporul nu ar fi reacționat și această erezie ar fi continuat să existe încă o perioadă de timp, până ar fi intrat în atenția apărătorilor credinței. Însă, în acest caz, apărătorul credinței ortodoxe a fost însăși poporul creștin, al cărui protest împotriva unei asemenea impietăți a pus în alertă nu doar Biserica, ci și autoritățile statale. Acest fapt a dus la combaterea nestorianismului la scurt timp după apariția lui, cu o râvnă menită a fi o dovadă a dragostei pentru Maica Domnului.
De la Sinodul III Ecumenic Maica Domnului este asociată Fiului în mod expres, chiar dacă această asociere a existat dintotdeauna. Singura diferență este aceea că în această nouă asociere Fecioara nu mai este doar un aspect al umanității lui Hristos, ci capătă un spațiu propriu în teologie, spațiu în care este tratată maternitatea ei divină și celelalte atribute ce îi aparțin. Acest spațiu al teologiei mariologice nu a fost scutit de exagerări și speculații pioase sau raționaliste, ca și toate celelalte capitole ale teologiei.
O parte din adepții învățăturii Sf. Chiril al Alexandriei despre unirea ipostatică au căzut în cealaltă extremă a nestorianismului și anume monofizismul. Această erezie, deși învăța doar despre cele două firi ale Mântuitorului contopite în una singură, cea divină, consecințele afirmațiilor ei se fac simțite și în acest nou capitol al teologiei, strâns legat de hristologie, și anume mariologia. Astfel, umanitate lui Hristos fiind asimilată de divinitatea Lui, Mijlocitorul oamenilor înaintea lui Dumnezeu trebuia să fie tot om și încă unul deplin în umanitatea sa. Și astfel Fecioara Maria, în mediile monofizite, a devenit Mijlocitoarea oamenilor înaintea lui Hristos Dumnezeu și a Sf. Treimi. În acest nou rol, Maicii Domnului i s-au acordat diferite atribute și s-a considerat că, pentru ca solia ei înaintea Domnului să fie desăvârșită, întrucât ea este unica solitoarea a întregii umanități, este necesar ca ea să fi înviat. Trebuie înțeles faptul că acordarea acestui atribut este un episod dintr-un proces ce avea ca scop înlocuirea lui Hristos – Dumnezeu ca Mijlocitor, cu Maica Sa.
Tradiția despre învierea Maicii Domnului s-a dezvoltat în mediile monofizite din Siria, Palestina și Egipt și a fost percepută de credincioșii de rând nu ca o consecință a învățăturilor monofizite, ci ca o nouă tradiției a cultului Fecioarei Maria. Astfel au văzut-o împăratul Mauriciu, atunci când a stabilit celebrarea ei în întreg Imperiul la 15 august, și autoritățile bisericești care au acceptat-o. Încercarea de a a-i da alt sens decât cel pietist a dus la sancționarea aspră a celor care au avut o asemenea nechibzuință, după cum reiese și din cele afirmate de episcopul Ioan al Tesalonicului : „[…]mai târziu au apărut niște eretici făcători de rele, care au vârât zâzanie și au răstălmăcit totul. Din această pricină părinții noștri s-au îndepărtat de ei, socotindu-i în dezacord cu Biserica universală. Așa praznicul însuși a căzut în uitare.”
Adormirea Maicii Domnului, după reabilitare sărbătorii la scurt timp de la măsurile luate împotriva acelor „eretici făcători de rele”, a rămas în tradiția Bisericii Răsăritului ca o învățătură pioasă, sărbătoarea fiind un prilej de întărire a credinței în nădejdea vieții veșnice și nicidecum o învățătură de credință ce trebuie argumentată și justificată. Aceasta rezultă și din reacția Ortodoxiei față de dogma Asumpției Maicii Domnului cu trupul la cer, deși această tradiție pietistă a fost adusă din Răsărit.
IV. 1. 2. Mariologia apuseană
Teologia latină a primelor șase secole se caracterizează prin rigorism și spirit practic, fapt ce justifică fobia Apusului față de tot ceea ce este apocrif și neoficial. Din această cauză, atât cultul Maicii Domnului cât și mariologia apuseană a acestor secole sunt destul de sărace, fiind preluate în secolul VII, prin generalizarea în întreg Apusul creștin a sărbătorii Adormirii Maicii Domnului de către papa Sergiu I (687-701), un sicilian de origine palestiniană.
Cultul Maicii Domnului nu a cunoscut o evoluție ca în Răsărit, ci a fost preluat cu totul din Răsărit, acest fapt fiind valabil și în cazul mariologiei. Însă acest proces de import nu s-a mai ținut cont de cauzele apariției și sensurile elementelor preluate, fapt ce a dus la dezvoltarea în voie a ceea ce în Răsărit fusese combătut.
Au existat voci în Biserica Apuseană care au combătut tradiția despre învierea Maicii Domnului, calificându-o drept nejustificată și exagerată. Aceste critici izvorau nu dintr-o aversiune față de cultul Fecioarei Maria ca rod al Răsăritului, ci din acel spirit rigorist și prevăzător specific teologiei apusene.
Tradiția Asumpției Maicii Domnului fiind asociată concepțiilor apusene despre păcatul strămoșesc, predestinație și învățătura despre Biserica văzută și cea nevăzută, a căpătat dint-o dată valoare de tradiție apuseană. Prin urmare, Fecioara Maria a fost scutită de lipsa harului, specifică păcatului strămoșesc, în vederea meritelor Fiului ei, fiind predestinată din veci la această stare, întrucât era nevoie de o persoană atât de pură, încât Dumnezeu Fiul să se poată întrupa din ea, fără să fie atins de păcat. Rolul ei nu se sfârșește aici, întrucât legătura dintre Biserica nevăzută, a Cărei cap nevăzut este Hristos, și Biserica văzută, a cărei cap văzut este suveranul pontif, se realizează tot prin Fecioara Maria, care devine astfel, și din această cauză, Co-redemptrix și Mater Ecclesia.
În teologia romano-catolică tradiția despre taina morții Maicii Domnului, deși de origine răsăriteană, a fost un răspuns la multe „neclarități”ce rezultau din viziunile apusene asupra anumitor realități divine, și afirmarea ei ca dogmă, deși justificată prin pietatea poporului, a avut cauze și scopuri nu doar pietiste sau teologice, ci și politice și populiste.
IV. 2. Analiză dogmatică
IV. 2. 1. Timpul, componentă a creației materiale
Pr. Stăniloae afirma că există trei realități sau dimensiuni : eternitatea divină, fără început și sfârșit; eonul lumii spirituale, o eternitate ce are început, dar nu are sfârșit, fiind singura accesibilă făpturii create, eternitatea divină fiindu-i inaccesibilă; temporalitatea lumii materiale, având început și sfârșit.
Timpul s-a născut din Cuvânt, s-a sfințit prin Cuvânt și se scurge spre Cuvânt. Timpul, prin căderea lui Adam, s-a demonizat și s-a corupt și el, ca întreaga creație materială. O dovadă imposibil de tăgăduit a acestei realități este însăși serviciul divin. Slujbele, prin ciclicitatea lor, au ca scop re-sfințirea timpului, care este împărțit în categorii din ce în ce mai mici, fiecare categorie având un centru sfințitor. Astfel, ziua se sfințește prin rugăciunile de dimineață și de seară. Săptămâna, ca și luna, se sfințește prin Sf. Liturghie săvârșită Duminica. Anul se sfințește prin jertfa Mântuitorului și Învierea Lui din noaptea de Paști.
Nu este întâmplător faptul că odată cu nașterea lui Hristos s-a încheiat o etapă temporală și tot cu nașterea Lui, a început alta. Până la venirea Mântuitorului, timpul era într-o permanentă demonizare, scurgându-se spre momentul nașterii Mântuitorului său. După nașterea Lui, timpul este într-o permanentă re-sacralizare, scurgându-se spre același moment al venirii Mântuitorului său.
Nu este întâmplătoare săvârșirea Sf. Liturghii și scopul ei de re-actualizare a jertfei Mântuitorului de pe cruce. Această jertfă este re-actualizată, și nu comemorată, tocmai pentru a sfinți pe credincioși, dar și timpul în care ei viețuiesc.
Timpul, ca element component al creației materiale, poartă în sine în chip tainic urmările păcatului strămoșesc și de aceea desăvârșirea sfinților se va face la sfârșitul acestui timp. Este o tainică legătură între timp, păcat și moarte, legătură pe care doar Hristos a biruit-o, fiind mai presus de timp, fără de păcat și fără de moarte și de aceea învierea Lui este unică și irepetabilă. De aceea Hristos ne așteaptă la sfârșitul timpului spre a ne uni deplin cu el, prin înviere în eternitate, fapt pentru care este oarecum greșită expresia „a doua venire a Mântuitorului”, noi fiind cei care ne îndreptăm spre El.
IV. 2. 2. Înviere și re – animare
Mântuitorul Iisus Hristos, fiind om și Dumnezeu în același timp, avea trăsături specifice și ne-repetabile, dar împărtășibile în mod haric tuturor oamenilor. Între aceste trăsături specifice se numără nașterea fără de păcat, lipsa ispitei interioare și învierea Sa cu trupul, acestea fiind consecințe ale lipsei păcatului strămoșesc, lipsă datorată unirii ipostatice cu natura divină. Trebuie afirmat faptul că nu era de ajuns ca Hristos să fie lipsit de păcatul strămoșesc, ci trebuia să fie și Dumnezeu în același timp, căci lipsa păcatului, dar și cele trei aspecte specifice doar Mântuitorului, au fost lucrate în persoana Sa divino-umană nu de lipsa păcatului, ci de prezența reală a lui Dumnezeu. De aceea și apostolul neamurilor spune : „Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi.”. Așadar, lipsa păcatului și a concupiscenței, precum și învierea sunt consecințe ale unirii ipostatice și nimeni nu le poate avea în aceeași măsură și în aceleași condiții în care le-a avut Hristos.
Este adevărat că putem să ne curățim de orice păcat în mod desăvârșit, putem face ineficientă ispita interioară și, mai mult ca sigur, vom învia, dar toate acestea sunt posibile doar într-o oarecare măsură în această viață, întrucât le vom avea în mod desăvârșit la sfârșitul veacurilor, după Parusia Domnului. Din toate acestea rezultă că Maica Domnului, oricât ar fi dorit Fiul ei sau credincioșii care o cinstesc cu atâta dragoste, să o facă părtașă la soarta Sa, nu ar fi putut. Așa cum Maica și Fiul nu au avut același început, tot așa nu pot avea și același sfârșit. Nașterea lui Hristos, ca și moartea Lui, sunt evenimente unice cu trăsături, cauze și consecințe unice și au fost înfăptuite nu în chip firesc, ci s-au săvârșit într-un mod supra-firesc, adică dumnezeiesc.
Biruința Fecioarei asupra păcatului și a firii este reală, întrucât a născut fără de bărbat și trupul despărțit de suflet nu a fost atins de stricăciune. Dar mai mult decât atât, în acest veac, nu este posibil, întrucât ar contrazice dragostea lui Dumnezeu care a rânduit toate cu înțelepciune. Iar tratarea Adormirii Maicii Domnului în afara rânduielilor divine, a realităților divine, face ca învierea Maicii Domnului să fie plauzibilă și, deci, posibilă, iar râvna evlavioasă, lipsită de știință, o cere ca pe o recunoaștere – dar, adusă spre slava Fecioarei.
Avem în Vechiul și Noul Testament cazuri în care persoane decedate au fost înviate. Unele, la scurt timp după deces, altele după mai multe zile, cum a fost cazul dreptului Lazăr înviat la patru zile după moartea sa. Diferența dintre învierea acestora și învierea lui Hristos este aceea că cea a celor dintâi a fost o re-animare, datorită faptului că spațiul și scopul săvârșirii acestei reanimări este timpul și viețuirea în timp. Învierea lui Hristos, însă, nu avea ca scop viețuirea în această dimensiune temporală, ci revenirea la veșnicia divină. De aceea și învierea Lui se fundamentează în mod absolut pe divinitatea Lui : „Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.”( Ioan 3, 13). Așadar, coborârea sugerează ca o necesitate înălțarea, în cazul Mântuitorului, precum și „înălțarea”condiționează coborârea, în cazul lui Ilie și Enoh.
Dacă a înviat, ce fel de învierea a avut Maica Domnului? Dumnezeu S-a întrupat din ea și a rămas în ea în mod deplin și haric, fapt ce a determinat nestricăciunea trupului ei de după moarte. Dar Fecioara Maria nu are o fire divină și învierea ei, datorită acestui fapt, nu poate avea alt scop decât viețuirea în acest spațiu temporal. Dacă Fecioara a înviat, atunci va trebui să moară încă o dată, precum Lazăr, și dacă s-a înălțat, va trebuie să se coboare pe pământ, precum Ilie și Enoh. Acest fapt este impus de natura umană comună Fecioarei, dreptului Lazăr, lui Ilie și Enoh. Maternitatea divină nu a schimbat firea umană a Mariei, nu i-a conferit trăsături noi, așa cum firea divină a Mântuitorului nu a adăugat nimic la trăsăturile naturale ale firii lui umane, ci le-a sublimat. De aceea și Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, Învierea și Înălțarea Lui fiind o cauză a prezenței firii divine în ipostasul divino-uman și nu a desăvârșirii omenității Sale. Așadar, Învierea și Înălțarea Domnului se datorează exclusiv firii Sale divine, acestea fiind o urmare firească a lipsei păcatului strămoșesc, lipsă imposibilă fără prezența Fiului și o necesitate absolută pentru mântuirea neamului omenesc.
Aceste cauze și urmări nu sunt prezente și în cazul Fecioarei Maria și de aceea învierea ei, în lipsa unirii cu ipostasul divin în ipostasul ei, nu poate fi altceva decât o re-animare și dacă a fost înviere și înălțare, în baza aceleași lipse, este necesară o revenire pe pământ, asemenea celei lui Ilie și Enoh, însoțită de moartea în timp și învierea la sfârșitul veacurilor.
Scoaterea Fecioarei din aceste rânduieli înseamnă o ieșire a ei din comuniune nu doar cu Biserica celor viețuitori în trup și a celor viețuitori fără de trup, ci și din comuniunea celor „înălțați”ce se vor coborâ pe pământ și vor muri și a celor re-animați în timp și re-mutați la cele veșnice. Astfel Fecioara, doar în baza maternității divine, care nu a adăugat nimic la natura firii umane, iese din comuniunea cu cei de o fire cu ea. Asemenea consecințe nu sunt doar teoretice, precum nu sunt nici cele ale unirii ipostatice din persoana lui Hristos, ci și reale și de aceea minunile – excepții săvârșite de Dumnezeu au ca scop avertizarea, întărirea credinței sau mântuirea sufletului, iar nu sfidarea rânduielii divine : „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.”( II Timotei 2, 5).
IV. 2. 3. Analiza eshatologică a învierii
Sufletul mântuit intră viața veșnică și în Biserica biruitoare, în trupul lui Hristos, adică comuniunea sfinților cu îngerii, prin Capul ei împărtășindu-se și de comuniunea cu Sf. Treime. Iar trupul, materie, așteaptă izbăvirea materiei „Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o”( Romani 8, 21).
Omul a fost creat trup și suflet pentru ca prin el să se unească cele două dimensiuni ale creației, spirituală și materială, spre a cinsti pe Creatorul lor într-o unitate deplină. Datorită naturii sale spirituale și materiale, omul a fost cel prin care diavolul a corupt materia, inaccesibilă lui până atunci, ispitind pe acest preot al creației lui Dumnezeu. Prin natura sa spirituală, omul a fost expus coruperii demonice căreia nu i-a rezistat, prin el decăzând întreaga creație materială din unitatea cu Dumnezeu, unitate care trebuia mijlocită și asigurată de om. Mijlocitorul materiei pierzând comuniunea harică cu Dumnezeu, atunci „ făptura a fost supusă deșertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o”( Romani 8, 20).
Trupul este material și este într-o legătură permanentă și tainică cu sufletul, o dovadă în acest sens fiind sfintele moaște. Dar acest trup nu se poate rupe din unitatea sa cu lumea materială, nu poate evada din ea și de aceea el va primi desăvârșirea la sfârșitul veacurilor, atunci când Biserica luptătoare se va uni sau va deveni Biserica biruitoare. Prin legătura trupului cu sufletul, întreaga creație materială va recăpăta harul divin sfințitor și desăvârșitor prin mijlocitorul ei, omul, mântuit de noul Adam. Natura se împărtășește chiar și în acest veac de harul lui Dumnezeu, parțial, o dovadă în acest sens fiind acele ierurgii de sfințire și de binecuvântare a casei, a grânelor, a livezilor etc. Însăși biserica, circumscrisă acestei dimensiuni materiale, se sfințește și devine o fereastră spre acea lume plină de harul lui Dumnezeu de după Judecata finală.
Învierea trupurilor înainte de Parusia Domnului este doar o re-animare, urmat de moarte în timp. Trupul material nu poate exista în afara lumii materiale datorită identității de esență și datorită rânduielii divine care l-a creat spre a face simțită prezența Creatorului în creația Sa. O astfel de „evadare”prin înviere și izolare în afara temporalului și a materialului ar contrazice finalitatea ontologică a trupului și a umanului în totalitatea sa și ar fi, astfel, opus lui Dumnezeu. Doar Hristos a înviat cu trupul, întrucât era necesar pentru umanitate, El mijlocind, prin acest trup asumat și înviat, harul divin mântuitor, cu care creștinii se împărtășesc prin Sfânta Taină a Euharistiei. Trupul lui Hristos, după o tradiție a Bisericii, aflat în slava lui Dumnezeu, poartă încă semnele cuielor ca o mărturie a unității lui Hristos cu natura umană și astfel, cu întreaga creație materială.
Dacă învierea Mântuitorului era nu doar posibilă, ci și absolut necesară, căci „Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră”(I Corinteni, 15, 14), pentru că prin ea Biserica poate împărtăși harul mântuitor prin însuși trupul lui Hristos, înviat și unit în chip tainic și deplin cu Dumnezeu, prezent în mod real în Sfânta Euharistie, care ar fi scopul învierii Maicii Domnului? Răspunsul ar fi : răsplătirea și slăvirea ei în mod desăvârșit. Însă consecințele sunt mult mai grave.
Dacă Maica Domnului a înviat, din ce Biserică face parte : din Biserica luptătoare a celor viețuitori în trup sau din Biserica biruitoare, a celor viețuitori fără de trup? Și ce comuniune ar putea avea Maica Domnului cu aceste două Biserici, pământească și cerească, din moment ce s-a despărțit definitiv de pământ, de care și-a separat trupul ei pământesc, înviindu-l și ridicându-l deasupra lui, și s-a înălțat deasupra celei cerești, care așteaptă sfârșitul veacurilor, Parusia Domnului și învierea tuturor. Fecioara Maria, dacă a înviat, atunci este, alături de Hristos, Maica Bisericii aflată deasupra ei, pe o treaptă egală cu Fiul ei înviat, mijlocind pentru noi din afara noastră. Iar în aceste condiții calitatea de Mater Ecclesia ar fi justificată.
Consecințele unei posibile învieri a Maicii Domnului înainte de Parusia Domnului nu pot fi ignorate de dragul unei excepții izvorâte nu atât din dragostea Fiului pentru Maica Sa, cât din rușinea lui de a avea alături o Maică ne-desăvârșită, suferind, după concepția apusenă, de acea lipsă – handicap, despărțirea sufletului de trup, admisibilă la sfinții „de rând”, dar inadmisibil la Regina cerurilor.
IV. 3. Analiză logică
IV. 3. 1. Trupul lui Moise și trupul Fecioarei
Mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer a fost concepută încă de la început, de evlavia creștină, ca o manifestare a dragostei divine de care ea se bucură. Dar acest aspect fiind prea mult accentuat, au fost ignorate celelalte cauze ale acestui act.
În istoria mântuirii singurele persoane care n-au trecut prin moarte sunt Ilie și Elisei, despre care Apocalipsa afirmă că vor muri, iar un alt caz în care trupul unei persoane, prin grija proniei divine, a fost tăinuit, este cel al lui Moise, despre care aflăm la Tit că îngerul lui Dumnezeu și satana s-au luptat pentru el. Care a fost cauza dispariției trupului lui Moise? Tendința iudeilor spre idolatrie.
Cultul Maicii Domnului este unul foarte dezvoltat, egal cu cel al Mântuitorului, în anumite aspecte chiar depășindu-l. Astfel Fecioara Maria este pomenită în toate ceremoniile religioase ale Bisericii, mijlocirea ei fiind cerută de preotul slujitor și de credincioșii participanți la finalul tuturor etapelor unei slujbe. Fiecare ectenie cuprinde spre sfârșit o cerere adresată Fecioarei; fiecare cântare din canoanele cuprinse în cărțile de slujbă se încheie cu o laudă și o cerere adresată Mariei; chiar și acele slujbe cu rugăciuni adresate doar Mântuitorului sau sfinților, precum Acatistele sau canoanele, cuprind, dacă nu la sfârșitul fiecărui fragment, cel puțin în momentele centrale, rugăciuni îndreptate către Maica Domnului. Știut este faptul că numărul de acatiste și paraclise al Mariei depășește pe cel al Mântuitorului și al celorlalți sfinți. Dacă Hristos este centrul cultului divin public, nu este greșit să afirmăm că Maica Sa reprezintă centrul cultului divin particular.
Ce s-ar fi întâmplat dacă trupul Maicii Domnului ar fi rămas în mormânt? În mod sigur ar fi devenit o a doua Mecca, fiecare creștin având obligația morală să-i aducă închinare cel puțin o dată în viață. Cultul Maicii Domnului ar fi căpătat trăsături proprii și în final s-ar fi ajuns la o cinstire separată de cea a Mântuitorului. Chiar și în lipsa prea sfântului ei trup avem o literatură apocrifă extrem de bogată și de variată.
Formele de manifestare ale cinstirii Fecioarei sunt foarte variate și unele foarte originale. Atât Apusul, cât și Răsăritul au cunoscut perioade în care cultul Fecioarei, atingând niște dimensiuni aberante, a dat naștere unor secte, existente încă înainte de anul 431, precum Colliridieni, care o supra-venerau ca pe o zeiță. Chiar și astăzi se poate constata această tendință de egalizare a rolului Maicii Domnului cu cel al Fiului ei, în Apus ea fiind numită Co-redemptrix. Tot în Apus ordinele și societățile religioase închinate Maicii Domnului sunt foarte numeroase și numărul lor e într-o continuă creștere. Așadar, putem afirma că cinstirea Maicii Domnului, după moartea ei, este la fel de mare ca și smerenia ei înainte de moarte, căci „ Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. ”
Mutarea trupului Maicii Domnului din mormântul din Ghetsimani, după trei zile de la moartea ei, a fost un act al dragostei lui Dumnezeu pentru ea, pentru a arăta lumii cinstea de care Fecioara se bucură înaintea lui Dumnezeu. Dar mutarea trupului ei a fost și un act al milei și înțelepciunii divine, Dumnezeu cunoscând slăbiciunea sufletului și ușurătate minții noastre. De aceea și Dionisie Areopagitul afirma „Iau martor pe Dumnezeu că dacă n-aș fi avut în minte și în inimă învățătura dumnezeiască, aș fi socotit pe Fecioara ca pe adevăratul Dumnezeu și i-aș fi dat închinăciunea care se cuvine numai adevăratului Dumnezeu”. Iar când apostolul Toma, întârziind, a vrut să se închine trupului Fecioarei, ceilalți Apostoli nu l-au oprit și nici nu i-au stat împotrivă, ba chiar i-au deschis și mormântul, ceea ce ne arată că dragostea lor pentru Preasfânta Fecioară dorea cu orice prilej să-i aducă închinare și cinstire. Dacă trupul ar fi fost găsit în mormânt de către Toma și ceilalți Apostoli, minunea nestricăciunii și a frumuseții lui nu ar fi fost trecută cu vederea, iar mormântul nu ar mai fi fost închis niciodată. Urmările unei asemenea posibilități ne îndreaptă mintea spre un univers în care exagerarea și fabulosul ar fi fost speculate de satana, având ca izvor slăbiciunea sufletului și ușurătatea minții.
IV. 3. 2. Darul nestricăciunii trupului
Una din cauzele mutării trupului Maicii Domnului din mormântul din Ghetsimani, invocată atât în primele apocrife ale Adormirii, cât și în argumentările teologilor apuseni de mai târziu, este dorința lui Dumnezeu de a feri trupul Fecioarei de stricăciune.
Astăzi în toată lumea există numeroase biserici și catedrale ce păstrează cu mare grijă trupurile nestricate ale unor mari sfinți și sfinte. Aceste trupuri sunt numite sfinte moaște și sunt un semn al sfințeniei vieții unui om. Aceste sfinte moaște au zile speciale de prăznuire, zile în care sunt obiectul cinstirii a mii și chiar sute de mii de pelerini. Autenticitatea lor nu a fost contestată de nimeni niciodată și toți cei care li se închină, o fac cu credință tare în puterea de mijlocire a sfântului pe care Dumnezeu l-a învrednicit de o așa cinste. Se pune întrebarea : dacă acești oameni simpli, datorită efortului lor duhovnicesc au primit darul nestricăciunii trupului, ce atestă o prezență haric a lui Dumnezeu în ele, ce s-ar fi întâmplat cu trupul Maicii Domnului dacă nu ar fi fost mutat din mormânt.
Primele apocrife ale Adormirii Mariei afirmă că ar fi fost de neconceput ca trupul unei persoane de o asemenea sfințenie sufletească, dar și trupească, ca Maica Domnului, să fie supus descompunerii fizice. De aceea, fără să aibă vreo tradiție apostolică sau vreun argument scripturistic sau patristic, aceste apocrife afirmă că Dumnezeu a mutat trupul Mariei din mormânt și la așezat sub Pomul Vieții. Unii văd în aceasta o prefigurare a faptului că dintre toți oamenii, Maicii Domnului i se cuvine cel mai mult învierea trupului și viața veșnică. Alții, din cauză că trupul ei, fie aflat sub Pomul Vieții, fie aflat în altă parte, era păzit de oști numeroase de îngeri, au înțeles că Dumnezeu a rânduit aceasta pentru a feri trupul ei de apropierea necuvioasă a duhurilor necurate și de stricăciunea trupească. Aceste relatări, cât și interpretările lor, nu sunt fundamentate biblic și patristic, iar existența moaștelor sfinților ne arătă că nu au nici un fundament real. Iar factorul uman nu ar fi putut să contribuie în vreun fel la necinstirea trupului Fecioarei, pedeapsa evreului necuvios fiind un avertisment suficient și o minune ce s-ar fi repetat ori de câte ori ar fi fost nevoie.
Dacă trupul Maicii Domnului ar fi rămas în mormântul din Ghetsimani, el s-ar fi bucurat cu mult mai mult de darul nestricăciunii decât trupurile nestricate ale sfinților cu acest dar. Iar priveliștea unei asemenea minuni și revărsări a harului lui Dumnezeu asupra unei făpturi materiale ar fi fost pentru unii prilej de întărire în credință, însă pentru cei mai mulți, „neștiutori și neîntăriți”( II Petru 3, 16), ar fi fost în mod sigur prilej de sminteală și de rătăcire de la dreapta credință. Câți creștini ar fi înțeles, văzând minunea unei asemenea nestricăciuni, să dea slavă lui Dumnezeu și nu doar să cinstească pe Maica care a mijlocit mântuirea noastră? Chiar și în lipsa trupului ei, au existat secte și există și azi un cult al Fecioarei Maria, diferit de cel susținut de Biserică și manifestat public, care nu mai este controlat de dragostea pentru Dumnezeu și Maica Sa, ci de dorința de fabulos și exagerare.
IV. 3. 3. Natura umană a Maicii Domnului.
Întreaga viață a Maicii Domnului este o minune. Nașterea din părinții ei vârstnici a fost minunată, fără să fie extraordinară. Faptele ei au fost pline de slava smereniei, zămislirea a fost plină de dumnezeire, iar nădejdea i-a fost plină de dragostea pentru Fiul ei. Unei asemenea vieți se cuvenea un sfârșit pe măsură. Dar cât de umană a fost Maica Domnului?
Încă din primele secole creștine au existat erezii care negau umanitatea ei, afirmând că ea ar fi un fel de entitate spirituală, trimisă pe pământ pentru a întrupa pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea și Sf. Ioan Hrisostom afirmă că moartea ei are menirea să demonstreze unor asemenea rătăciți că se înșeală.
Colliridienii, cunoscând sfințenia vieții ei, o cinsteau nu ca pe o făptură umană, ci ca pe o zeiță, fapt ce a dat nașterea la o sectă adversă, care nu cinstea pe Maica Domnului, crezând că aceasta nu se cuvine.
De-a lungul secolelor creștinii au exagerat fie sfințenia ei, dându-i o supra-cinstirea apropiată de venerarea lui Dumnezeu, fie umanitatea ei, dându-i o cinstire mai mică. Nimeni însă nu și-a putut explica desăvârșirea vieții ei, lipsa păcatelor personale și vrednicia de a da trup Fiul lui Dumnezeu. Unii, rătăcind, nesocotind posibilă o asemenea colaborare cu Dumnezeu din partea unei făpturi omenești stăpânită de păcat, au afirmat că ea ar fi fost predestinată, răpindu-i astfel orice merit personal. Alții o rup din rândul oamenilor, o ridică deasupra legilor firii printr-o hotărâre a lui Dumnezeu și fac din ea un fel de făptură semi-umană, o excepție de la regulă, necesară întrupării lui Dumnezeu. Însă în ambele cazuri se știrbește meritul Maicii Domnului ca făptură umană supusă păcatului, de a împlini cu desăvârșire voia divină.
Lipsa păcatelor personale a Fecioarei se datorează unui har special dat ei, asemenea harului proorociei și a facerii de minuni primit de bărbații sfinți din Vechiul Testament. Acest har putea fi respins, așa cum a făcut Iona, sau putea fi folosit. Fecioara Maria a primit acest har și prin el a făcut că păcatul să fie pentru ea o potență inactivă.
Nașterea feciorelnică a fost un act al lui Dumnezeu, la care însă a colaborat și Fecioara, Sfinții Părinți afirmând astfel că prin ascultarea ei față de înger a vindecat ascultarea Evei față de demon.
Întreaga viață a Maicii Domnului a fost un exemplu de smerenie și ascultare, desăvârșirea și splendoarea lor întrecând minunea nașterii și a morții ei, fiind egalată doar de cea a nașterii Cuvântului întrupat. Însăși Dumnezeu a așteptat, și nu a predestinat, o astfel de smerenie și ascultare, iar umanității i-au trebuit mii de ani ca să atingă printr-o singură persoană o astfel de desăvârșire. Astfel, cea care s-a învrednicit de o asemenea cinste, de a fi Maica lui Dumnezeu, a fost cu adevărat vrednică de ea, fără să fi fost liberă de păcat sau având ceva ce nu a mai avut nimeni. Fecioara Maria a fost cu adevărat vrednică să fie Maică a lui Dumnezeu, iar cei ce neagă desăvârșita ei umanitate, îi răpesc această vrednicie. Căci în ce stă minunea acestei vrednicii, dacă nu în slăbiciunea făpturii umane și în tăria smereniei și a ascultării ei desăvârșite.
Fecioara Maria a fost făptură omenească, supusă păcatului, de la naștere și până la moarte și chiar în moarte nu s-a despărțit de noi, ci s-a supus legilor firii noastre, așa cum a făcut în întreaga ei viață și de aceea se poate spune că va și învia împreună cu noi la sfârșitul veacurilor.
Apendix.
Această enciclică a fost tradusă din limba engleză după o versiune preluată de pe site-ul oficial al Bisericii Romano-Catolice, www.vatican.va.
Bula papală Munificentissimus Deus a fost tradusă din limba engleză după o versiune preluată de la adresa www.catholic.online.com, textul fiind comparat cu versiunea italiană de pe site-ul oficial al Bisericii Romano-Catolice www.vatican.va. și versiune franceză, aprobată și publicată : Constitution apostolique Munificentissimus Deus de la Sa Saintete Pie XII sur la Definition Dogmatique de l’Assomption (Ier novembre 1950), în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome I, edit. Beauchesne, Paris, 1955, p. 801-817.
Bibliografie
Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997
Noul Testament, tipărit cu binecuvântarea și prefața P.F. Părintele Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993
Dicționar al Noului Testament, alcătuit de Pr. Dr. Ioan Mircea, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a- Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
Ceaslov, București, 1970, p. 485—496.
Liturghier, Ed. Arhidieceza Cluj, 1995;
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1995;
Micul Ceaslov, Editura Agapis, București, 2001;
Micul Molitfelnic, Ed. Renașterea, Cluj, 2001;
Biblia în Filocalie. Antologie de texte biblice tâlcuite în Filocalia românească, de P.S. Episcop Calinic Botoșăneanul, vol.I și II, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei „Trinitas”, Iași, 1995
Catehismul Creștin Ortodox, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990
Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1993
B. Lucrări
Benko, S., The Virgin Godess: Studies in the Pagan and Christian Roots of Mariology, edil. Brill, Leiden, 1993.
Bulgakov, Serghie, Rugul care nu se mistuie, trad. Boris Buzilă, edit. Anastasia, București, 2001.
Burghardt, Walter J., Assumption of Mary, in Encyclopedia of Early Chriastianity, ed. E.Ferguson Garland Publishing Inc., London, 1998.
Burghardt,W.J., Mary in Western Patristic Thought, in Mariology 1, ed. J.B. Carol, edit Bnice, Milwaukee, 1955.
Burghardt,W. J., The Testimony of the Patristic Age Concerning Mary 's Death, edit. Newman,Westminster, 1957.
Cabasila, Nicolaie, Trei Omilii la Adormirea Maicii Domnului, edit. Icos, 1999.
Capelle, Dom B., La Liturgie Mariale en Occident, în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome I, edit. Beauchesne, Paris, 1949.
Coman, Pr. Prof. I.G., Și Cuvântul trup S-a făcut, EdituraMitropoliei Banatului, Timișoara, 1993.
Eno, R.B., Mary and Her Role in the Patristic Thelology, in The One Mediator, the Saint and Mary, edit. Ausburg, Mineapolis, 1992.
Evdokimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, trad. Gabriela Moldoveanu, București, edit. Christiana,1995.
Felmy, Karl Christian, Mariologia ca theotokologie, Dogmatica Experienței Ecleziale, introd. și trad. de Pr. prof. dr. Ioan Ică, edit. Deisis, Sibiu, 1999.
Ferenț, Pr. prof. dr. Eduard, Învierea Mariei ca participare la învierea și înălțarea lui Isus Cristos, fiul său, Mariologia, edit. Arhiep. Romano-Catolice, București, 2003.
Ferguson, Everett, edit., Encyclopedia of Early Chriastianity, Garland Publishing Inc., London, 1998.
Fiores, Stefano de, Maria Madre di Gesu, Sintesi storico-salvifica, centro editoriale Dehoniano, Bologna 1993.
Graef, H., Mary : A History of Doctrine and Devotion, 2 vol, edit. Sheed and Ward, New York, 1963
Kniazev, Alexi, Maica Domnului în Biserica Catolică, în Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, trad. de Lucreția Maria Vasilescu, edit. Humanitas, București, 1998.
Laurentin, Rene, Court traite de theologie mariale, edit. P. Lethielleux, Paris, 1959
Maximovici, Sf. Ioan, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția Ortodoxă, trad. Cristian Maxim, edit Icos,2000.
Milburn,R.L.P., Apendix : The Historical Background of the Doctrine of the Assumption, in Early Christian Interpretation of History, ed. E.Ferguson, edit. Black, London 1954.
Pelikan, Jaroslav, Regina cerurilor, Adormirea și înălțarea cu trupul la cer, în Fecioara Maria de-a lungul secolelor, trad. din engleză de Silvia Palade, edit. Humanitas, București, 1998.
Teologia Dogmatică și Simbolică, vol I, II, Edit. Instit. Biblic și de Misiune, București, 1958.
Studii și articole
Borresen, Kari, Marie dans la theologie catholique, Concilium, no. 6 188/1983.
Braniște, Pr. Prof. Ene, Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox și formele ei de exprimare, Ortodoxia, nr. 3 / 1980.
Caraza, Drd. Ion, Imnele Sfântului Efrem Sirul despre Maica Domnului, în S.T. , nr. 7-8 / 1967.
Căciulă, Pr. Dr. Olimp N., În legătură cu noua dogmă a papalității : „ Assumptio corporea Beatae Mariae Virginis in coelum”, în Orodoxia, nr. 4/1950.
Chadwick, H., Eucharist and Christology in the Nestorian Controversy, J.T.S., no. 2/1951.
Constitution apostolique Munificentissimus Deus de la Sa Saintete Pie XII sur la Definition Dogmatique de l’Assomption (Ier novembre 1950), în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome I, edit. Beauchesne, Paris, 1955.
Cothenet, E., Marie dans les Apocryphes, Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome VI, edit. Beauchesne, Paris, 1961.
Daley, Brian E., S.J., Mary’s Dormition and Christian Dying in Late Patristic and Early Byzantine Literature, Dumbarton Oaks Papers, No. 55, published by Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2001.
David, A., La devotion a la Sainte Vierge, în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome V, edit. Beauchesne, Paris, 1958.
Dennis, George T., Death in Byzantium, Dumbarton Oaks Papers, No. 55, published by Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2001.
Dinu, Pr.Prep. Adrian Lucian, Sfânta Fecioară Maria în imnele Sfântului Efrem Sirul, în Analele Facultății de Teologie, Edit. Universității „Al. I.Cuza”, tom. II, 1993-1994.
Dura, Pr. Nicolae V., Maicii Domnului i se cuvine preacinstire, în S.T., nr. 4 / 1987.
Galot, J., La Saintete de Marie, Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome VI, edit. Beauchesne, Paris, 1961.
Galot, J., Le Mystere de l’Assomption, Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome VII, edit. Beauchesne, Paris, 1964.
Ganea, Pr. Prof. Ioasaf, Învățătura despre Maica Domnului (Mariologia orotodoxă), în B.O.R., nr. 9-10 / 1980.
Holstein, H., Le developpement du Dogme Mariale, Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome VI, edit. Beauchesne, Paris, 1961.
Jugie, M., Assomption de la Sainte Vierge , în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome I, edit. Beauchesne, Paris, 1949.
Lauretin, R., Foi et Mythe en Theologie Mariale, Nouvelle Revue Theologique, no. 3/1967.
Laurentin, Rene, Maria, în Dictionnaire de Spiritualite Ascetique et Mistique, doctrine et histoire, fonde par M. Viller, F. Canallera, J. de Guibert, fasc. LXIV-LXV, edit. Beauchesne, Paris, p. 409-483.
LaVerdiere, Eugene, Mary, in Encyclopedia of Early Chriastianity, ed. E.Ferguson, Garland Publishing Inc., London, 1998.
Lettre encyclique Ad Caeli Reginam de Sa Saintete Pie XII, sur la Royaute de Marie et l’Institution de sa Fete, Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome V, edit. Beauchesne, Paris, 1958.
Lettre encyclique Fulgens Corona de la Sa Saintete Pie XII pour le centenaire de l definition de Dogme l’Immaculee-Conception (8 septembre 1953), în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome III, edit. Beauchesne, Paris, 1965.
Mimouni, S. C, Les Vies de la Vierge. Etat de la question, in Apocrypha 5, 1994.
Nissiotis, Nikos, Marie dans la theologie orthodoxe, Concilium, no. 188/1983.
O'Caroll, M., Theotokos: A Theological Encyclopedia of the Blessed Virgin Mary, edit. Glazier,Wilmington, 1983.
Pârvu, Constantin, Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, S.T., nr. 3-4 / 1954.
Pintea, Drd. Dumitru, Învățătura Sf. Ioan Damachin despre Maica Domnului, Ortodoxia, nr. 3 /1980.
Pop, Ierom. Drd. Irineu, Maica Domnului în viața Bisericii și în evlavia credincioșilor ortodocși, în Ortodoxia, nr. 3 / 1984.
Reumann, John, Mary, în The Encyclopedia of Religion, editor chief Mircea Eliade, edit. Simon & Schuster Macmilian, New York, 1993; vol. IX.
Rezuș, Pr. Prof. Petru, Mariologia Ortodoxă, în Ortodoxia, nr. 4/1950.
Sage, A., La doctrine et le culte de Marie dans la famille augustinienne, în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome II, edit. Beauchesne, Paris, 1952.
Salaville, S., Marie dans la Liturgie byzantine ou greco-slave, în Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome I, edit. Beauchesne, Paris, 1949.
Sales, M., S.J., La Vierge Marie au Concile Vatican II, Nouvelle Revue Theologique, no. 4/1985.
Sava, Pr. Drd. Viorel, Cultul Maicii Domnului în catolicism și ortodoxie – Studiu comparativ, în Analele Facultății de Teologie, Edit. Universității „Al. I.Cuza”, tom. II, 1993-1994.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Maica Domnului ca Mijlocitoare, Ortodoxia, nr. 1 / 1952.
Stăniloae, Pr. Prof. D., Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și la catolici, în Ortodoxia, nr. 4/1950.
Stern, J., M.S., Marie et le mystere de notre reconciliation, Nouvelle Revue Theologique, no. 1/1975.
Stiernon, D., Theologie mariale dans l’Orthodoxie russe, , Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome VII, edit. Beauchesne, Paris, 1964.
Wenger, A., Foi et piete mariale a Byzance, Maria – Etudes sur la Sainte Vierge, sur la direction D’Hubert du Manoir, S.J., tome V, edit. Beauchesne, Paris, 1958.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Adormirea Maicii Domnului (ID: 166983)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.