Adoptia Nationala
Adopția națională
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1
Noțiuni introductive privind adopția
1.1. Definiția adopției
1.2. Caracterele generale ale adopției
1.3. Natura juridică a adopției și interesul determinării acesteia
1.4. Reglementarea legală
1.4.1. Reglementarea internă
1.4.2. Reglementarea internațională
1.5. Felurile adopției
1.5.1. Adopția națională
1.5.2. Adopția internațională
Capitolul 2
Adopția internă. Condițiile încuviințării
2.1. Clasificarea condițiilor
2.2. Condiții privind persoanele care pot fi adoptate
2.2.1. Interesul superior al copilului
2.2.2. Vârsta adoptatului
2.2.3. Consimțământul părinților/tutorelui
2.2.4. Consimțământul copilului
2.2.5. Inexistența unei adopții anterioare
2.3. Condițiile privind persoanele care pot adopta
2.3.1. Condițiile generale privind adoptatorul
2.3.2. Condiții privind adopția de către o familie
2.3.3. Condiții speciale privind adopția copilului celuilalt soț/concubine
2.4. Condiții bilaterale privind adoptatorul și adoptatul
2.4.1. Diferența de vârstă
2.4.2. Impedimentul rezultând din rudenie
2.4.3. Impedimentul întemeiat pe calitatea de soț/fost soț
Capitolul 3
Cadrul instituțional al încheierii adopției și procedura adopției interne
3.1. Etapele procedurii de încheiere a adopției interne
3.2. Atestarea familiei sau persoanei apte să adopte (art. 16-25 din lege)
3.3. Întocmirea planului individualizat de protecție a copilului (art. 26-27 din lege)
3.4. Deschiderea procedurii adopției interne
3.4.1. Rațiunea reglementării. Excepții
3.4.2. Condițiile deschiderii procedurii adopției
3.4.3. Aspecte de procedură
3.4.4. Revizuirea hotărârii privind deschiderea procedurii adopției interne
3.5. Potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare (art. 36-39 din lege)
3.6. Încredințarea copilului în vederea adopției interne
3.6.1. Rațiunea reglementării. Excepții
3.6.2. Condițiile încredințării
3.6.3. Cererea pentru încredințarea copilului în vederea adopției. Judecata cererii
3.6.4. Durata încredințării copilului în vederea adopției
3.6.5. Efectele încredințării în vederea adopției
3.6.6. Urmărirea evoluției copilului
3.6.7. Revocarea/prelungirea măsurii încredințării
3.7. Încuviințarea adopției de către instanța judecătorească
3.7.1. Competența
3.7.2. Calitate procesuală activă
3.7.2. Calitate procesuală activă
3.7.3. Mijloace de probă
3.7.4. Procedura de judecată
3.8. Efectele adopției
3.8.1. Data la care se produc efectele
3.8.2. Efecte asupra rudeniei civile
3.8.3. Raporturile dintre adoptator și adoptat. Autoritatea părintească
3.8.4. Numele de familie al adoptatului
3.9. Informațiile cu privire la adopție
Capitolul 4
Încetarea, desfacerea și nulitatea adopției
4.1. Încetarea adopției
4.2. Desfacerea adopției
4.2.1. Desfacerea de drept a adopției
4.2.2. Desfacerea adopției pe cale judiciară
4.3. Nulitatea adopției
4.3.1. Cauzele de nulitate
4.3.2. Efectele nulității adopției
Capitolul 5
Reglementări procedurale comune în materia cererilor privind adopția
5.1. Competența instanțelor judecătorești
5.1.1. Competența internațională
5.1.2. Competența materială și competența teritorială
5.2. Natura procedurii
5.3. Cererile privind adopția
5.4. Compunerea instanței
5.5. Mijloace de probă. Judecata cererii
5.6. Căile de atac
5.7. Registul național pentru adopții
5.8. Monitorizare și activități postadopție
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
Art. Articol
Alin. Alineat
B.Of. Buletinul Oficial
C.civ. Codul Civil
C.proc.civ. Codul de procedura civila
D.E.X. Dictionarul Explicativ al Limbii Române
Dr. Doctor
DL Decret Lege
Ed. Editura
H.G. Hotarare de Guvern
M.Of. Monitorul Oficial
Op.cit. opera citata
O.U.G. Ordonanta de Urgenta de Guvern
pagina
prof. profesor
R.D. Revista de Drept
sec. Secol
vol. volum
Introducere
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Adopția națională”, argumentul principal fiind acela că ne găsim în fața unei teme de actualitate în societatea românească și mult dezbătută în legislațiile naționale și internaționale. Astfel prezenta lucrare este structurată în cinci capitole, fiecare dintre ele prezentând aspecte relevante cu titlul ales.
Primul capitol, denumit „Noțiuni introductive privind adopția” tratează definiția adopției, caracterele generale ale adopției, natura juridică a adopției și interesul determinării acesteia, reglementarea legală și felurile adopției.
Al doilea capitol intitulat „Adopția internă. Condițiile încuviințării” prezintă clasificarea condițiilor, condițiile privind persoanele care pot adopta, condițiile bilaterale privind adoptatorul și adoptatul. Din cadrul primei categorii amintim condițiile privind persoanele care pot fi adoptate, interesul superior al copilului, vârsta adoptatului, consimțământul părinților/tutorelui, consimțământul copilului, inexistența unei adopții anterioare. Cea de-a doua categorie face referire la condițiile generale privind adoptatorul, condițiile privind adopția de către o familie, condițiile speciale privind adopția copilului celuilalt soț/concubin. Ultima categorie include diferențele de vârstă, impedimentul rezultând din rudenie și impedimentul întemeiat pe calitatea de soț/fost soț.
Al treilea capitol face referire la „Cadrul instituțional al încheierii adopției și procedura adopției interne”. În cuprinsul acestui capitol vor fi dezvoltate aspecte cu privire la etapele procedurii de încheiere a adopției interne, atestarea familiei sau persoanei apte să adopte (art. 16-25 din lege, întocmirea planului individualizat de protecție a copilului (art. 26-27 din lege), deschiderea procedurii adopției interne, potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare (art. 36-39 din lege), încredințarea copilului în vederea adopției interne, încuviințarea adopției de către instanța judecătorească, efectele adopțției și informațiile cu privire la adopție.
Capitolul al patrulea aduce în discuție „Încetarea, desfacerea și nulitatea adopției” fiind prezentate întocmai cauzele acestora după legislația în vigoare.
Ultimul capitol intitulat „Reglementări procedurale comune în materia cererilor privind adopția” tratează competența instanțelor judecătorești, natura procedurii, cererile privind adopția, compunerea instanței, mijloace de probă, judecata cererii, căile de atac, Registul național pentru adopții, monitorizarea și activitățile postadopție.
Întreaga lucrare este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu precum și după legislația în vigoare.
Capitolul 1
Noțiuni introductive privind adopția
1.1. Definiția adopiei
Pentru înflorirea armonioasă a personalității sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, care să-i asigure un climat de fericire, de iubire și înțelegere. Pe cât este posibil, copilul trebuie menținut și crescut în familia sa de origine. Dacă acest lucru nu este posibil, urmează a se asigura copilului o familie permanentă, în care să fie crescut și format pentru a deveni folositor societății, în care să se integreze fără dificultăți. Adopția oferă posibilitatea unei familii permanente copilului. Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și un copil firesc al acestora.
Potrivit reglementării anterioare, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/1997, adopția a fost definită ca fiind „o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului”. „Din momentul stabilirii filiației prin adopție, pe care o putem numi filiație adoptivă, spre a o deosebi de filiația firească, ce ar putea fi numită în sensul Ordonanței de urgență menționată și filiației naturală, care poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei, încetează filiația firească dintre copilul adoptat și părinții săi firești” [art. 1 alin. (4)].
Potrivit actualei reglementări, art. 2 din Legea nr. 273/2004, adopția îmbracă două forme și anume adopția internă și adopția internațională. Prin adopția internă se înțelege adopția în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România. În ceea ce privește adopția international, aceasta reprezintă adopția în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmează să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încuviințării adopției, copilul urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului.
În aceste condiții prin procesul adopției, „adoptatorul este acea persoană care a adoptat sau dorește să adopte, în condițiile prezentei legi”.
Articolul 451 C. civ. definește adopția ca fiind operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
În cazul adopției, rudenia și filiația nu se mai întemeiază pe faptul biologic al nașterii și al concepțiunii copilului de către mama și, respectiv, tatăl său, ci își are fundamentul în voința persoanelor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de rudenie, respectiv filiație civilă, sociologică. În acest sens, art. 405 alin. (2) C. civ. prevede că rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
1.2. Caracterele generale ale adopției
În condițiile reglementării legii nr. 273/2004 republicată, adopția se face cu respectarea unor principii. Astfel, art. 1 din Legea menționată privind regimul juridic al adopției prevede principiile care trebuie respectate în mod obligatoriu în cazul procedurii adopției, după cum urmează:
1. principiul interesului superior al copilului;
2. principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
3. principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;
4. principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;
5. principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
6. „principiul garantării confidentialității în ceea ce privește datele de identificare ale adolptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești”.
Se constată că, deși actualul regim juridic al adopției este mai explicit decât reglementarea anterioară, nu arată în ce constă interesul superior al copilului (așa cum se prevede în convențiile internaționale).
Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, ci și în timpul în care aceasta există, precum și atunci când se pune problema desfacerii ei. „Aprecierea interesului adoptatului trebuie să se facă în cadrul dispozițiilor legale, iar interesul adoptatului nu înseamnă că adoptatorul nu poate avea și el un interes moral la încheierea adopției în dorința de a-și manifesta sentimente de ocrotire familială, pentru a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotire părintească.”
De asemenea, între interesul adoptatului și cel al adoptatorului nu trebuie să existe conflicte de interese. De aceea, principiul că adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia, este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotire părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatului. Acest interes constituie cauza adopției.
Prin urmare, principiile noi, introduse de reglementarea actuală, decurg și se subordonează principiului interesului superior al copilului.
Adopția este un act solemn. Deși reglementarea actuală a înlăturat dispoziția legală anterioară care prevedea că, consimțământul necesar în vederea adopției se poate da numai în adoptatorului.
În aceste condiții prin procesul adopției, „adoptatorul este acea persoană care a adoptat sau dorește să adopte, în condițiile prezentei legi”.
Articolul 451 C. civ. definește adopția ca fiind operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
În cazul adopției, rudenia și filiația nu se mai întemeiază pe faptul biologic al nașterii și al concepțiunii copilului de către mama și, respectiv, tatăl său, ci își are fundamentul în voința persoanelor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de rudenie, respectiv filiație civilă, sociologică. În acest sens, art. 405 alin. (2) C. civ. prevede că rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
1.2. Caracterele generale ale adopției
În condițiile reglementării legii nr. 273/2004 republicată, adopția se face cu respectarea unor principii. Astfel, art. 1 din Legea menționată privind regimul juridic al adopției prevede principiile care trebuie respectate în mod obligatoriu în cazul procedurii adopției, după cum urmează:
1. principiul interesului superior al copilului;
2. principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
3. principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;
4. principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;
5. principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
6. „principiul garantării confidentialității în ceea ce privește datele de identificare ale adolptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești”.
Se constată că, deși actualul regim juridic al adopției este mai explicit decât reglementarea anterioară, nu arată în ce constă interesul superior al copilului (așa cum se prevede în convențiile internaționale).
Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, ci și în timpul în care aceasta există, precum și atunci când se pune problema desfacerii ei. „Aprecierea interesului adoptatului trebuie să se facă în cadrul dispozițiilor legale, iar interesul adoptatului nu înseamnă că adoptatorul nu poate avea și el un interes moral la încheierea adopției în dorința de a-și manifesta sentimente de ocrotire familială, pentru a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotire părintească.”
De asemenea, între interesul adoptatului și cel al adoptatorului nu trebuie să existe conflicte de interese. De aceea, principiul că adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia, este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotire părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatului. Acest interes constituie cauza adopției.
Prin urmare, principiile noi, introduse de reglementarea actuală, decurg și se subordonează principiului interesului superior al copilului.
Adopția este un act solemn. Deși reglementarea actuală a înlăturat dispoziția legală anterioară care prevedea că, consimțământul necesar în vederea adopției se poate da numai în formă autentică prin act notarial (fiind menționată doar în anumite împrejurări), caracterul solemn al adopției rezultă din următoare împrejurări:
a) consimțământul părinților firești sau, dupa caz, al tutorelui se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției; în cazul adopției copilului de către soțul părintelui său, consimțământul părintelui firesc se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției;
b) consimțămantul adoptatorului sau familiei adoptatoare se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției;
b) prezentarea unor documente doveditoare cu privire la exprimarea consimțământului părinților firești, în măsura în care nu s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătorească de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne a copilului;
c) încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătorești;
d) adoptatorul sau familia care urmează să adopte trebuie să îndeplinească garanții morale precum și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.
1.3. Natura juridică a adopției
Fiind o operațiune juridică complexă, adopția are un dublu fundament juridic, deoarece presupune cumulativ manifestarea de voință a persoanelor prevăzute de lege și un act de autoritate. în acest sens, Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii a consacrat principiul potrivit căruia adopția nu poate fi pronunțată decât pe baza consimțământului persoanelor prevăzute de lege și nu este valabilă decât dacă este pronunțată de o autoritate judiciară sau administrativă.
În mod corespunzător, legea prevede atât persoanele al căror consimțământ este necesar pentru încuviințarea adopției, cât și faptul că aceasta este de competența instanțelor judecătorești.
Determinarea naturii juridice a adopției presupune rezolvarea a două probleme de calificare. În primul rând, este necesar a se stabili care dintre cele două elemente de structură ale adopției este predominant: actul de voință al persoanelor prevăzute de lege sau hotărârea judecătorească? În al doilea rând, este necesară calificarea manifestării de voință a persoanelor care, potrivit legii, sunt chemate să consimtă la adopție: manifestarea de voință a acestor persoane constituie un acord de voințe sau reprezintă doar juxtapunerea unor acte unilaterale?
Mai întâi, adopția este o instituție a dreptului material, în sensul că determinantă este manifestarea de voință a persoanelor chemate să consimtă la adopție. Astfel se și explică faptul că procedura de încuviințare a adopției este o procedură necontencioasă, prin care instanța efectuează un control de legalitate și de oportunitate.
În al doilea rând, natura juridică a adopției este controversată.
Astfel, unii autori, definesc/au definit adopția ca „un act juridic", respectiv un „acord de voință" ce dă naștere raporturilor de rudenie civilă.
Chiar și atunci când adopția este reprezentată ca un act juridic complex, ce presupune încuviințarea ei de către o autoritate statală (administrativă ori judecătorească), se vorbește despre „actul juridic al părților în vederea înfierii" (adopției), subînțelegându-se prin acesta „acordul de voințe" al persoanelor chemate să-și exprime consimțământul potrivit legii.
Alți autori pun accentul pe efectele adopției și o definesc ca legătura de rudenie civilă care tinde să imite mai mult sau mai puțin fidel relația de rudenie firească izvorâtă din faptul nașterii.
Deși această distincție este corectă din punct de vedere juridic și didactic, ea este lipsită de interes practic, deoarece adopția desemnează „unitatea indisolubilă" dintre actul juridic al adopției și efectele sale juridice.
Niciuna dintre acest opinii nu este la adăpost de critică.
Prima opinie, care așează la baza adopției acordul de voință al părților, este contradictorie, nereușind să concilieze natura adopției (convențională) cu efectele adopției. Potrivit art. 1166 C. civ. (anterior, art. 942 C. civ. din 1864), contractul este acordul de voințe între două sau mai multe persoane pentru a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. Definind adopția printr-un acord de voințe, chiar dacă este sancționat de instanța judecătorească, se deformează conceptul clasic de contract, inventându-se un acord de voințe care nu este contract, din moment ce persoanele care își dau consimțământul la adopție nu urmăresc să constituie sau să stingă între ele raporturi juridice, ci să creeze raporturi de rudenie civilă care nu se supun principiului relativității convențiilor consacrat de art. 1280 C. civ. (anterior, art. 973 C. civ. din 1864), potrivit căruia contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Astfel, în materia adopției, sfera persoanelor chemate să consimtă la adopție nu este identică sferei persoanelor între care se produc efectele adopției, deoarece consimțământul soțului celui care adoptă nici nu stinge, nici nu creează raporturi între acesta și alte persoane, iar consimțământul altor persoane care intră în raporturi de rudenie civilă cu cel adoptat nu este necesar (consimțământul rudelor adoptatorului).
În ceea ce ne privește, considerăm că adopția este o operațiune juridică bazată pe juxtapunerea unor acte unilaterale de voință, pentru următoarele argumente:
Analizând structura adopției și multiplele variante ale acesteia, se poate lesne observa că întotdeauna adopția presupune ca un prim element esențial fix (invariabil) „consimțământul" adoptatorului (soților adoptatori), ca o manifestare de voință juridică, săvârșită cu intenția de a produce efectele juridice ale adopției. Ca natură juridică, acest consimțământ este un act juridic unilateral.
Consimțămintele celorlalte persoane sunt condiții variabile pentru realizarea adopției și țin de variantele concrete ale acesteia. Iată de ce, prin faptul că și alte persoane își exprimă consimțământul la adopție, potrivit legii, nu se creează un acord de voințe, ci suntem în prezența a tot atâtea acte juridice unilaterale.
Unitatea operațiunii juridice a adopției este asigurată de scopul comun al acestor manifestări de voință, respectiv protecția copilului prin crearea raporturilor de rudenie civilă.
În acest sens, adopția poate lua înfățișarea unui act unilateral colectiv constituit dintr-un fascicol de declarații unilaterale de voință.
1.4. Reglementarea legală
1.4.1. Reglementarea internă
Adopția a fost reglementată prin dispozițiile capitolului III „Adopția” al titlului II din Codul familiei. Ulterior, a apărut Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției, modificată prin Legea nr. 48/1991 și prin Legea nr. 65/1995, care a adus modificări și completări reglementării din Codul familiei. Dispozițiile legale din Codul familiei privind adopția și cele ale Legii nr. 11/1990, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții legale contrare au fost abrogate prin O.U.G. nr. 25/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, ulterior modificată și completată prin Legea nr. 385/2003.
De la 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, care a abrogat O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției, cu modificările și completările ulterioare. Această adopție corespunde, în ce privește efectele sale, adopției cu efecte depline sau adopției cu efectele filiației firești. Prin urmare, în prezent există un singur fel de adopție.
Codul civil, cu modificările aduse prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, reglementează adopția în art. 451-482. Sunt avute în vedere dispozițiile privind condițiile de fond ale adopției, efectele și încetarea adopției.
Potrivit art. 454 alin. (2), procedura adopției este reglementată prin lege specială. De asemenea, conform art. 453, condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei copilului se stabilesc prin lege specială.
În esență, noul Cod civil menține reglementarea anterioară cuprinsă în Legea nr. 273/2004 în ceea ce privește condițiile de fond și efectele adopției, cu unele modificări referitoare la încetarea acesteia.
Așa cum am precizat anterior, procedura adopției este în principal reglementată de Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției, care se completează cu Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții, precum și cu Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
În aplicarea acestor reglementări în materia adopției, au fost adoptate numeroase acte normative secundare, precum:
– H.G. nr. 233/2012 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne, precum și metodologia de autorizare a acestora;
– H.G. nr. 1441/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale;
– Ordinul nr. 546/2012 privind aprobarea modelului-cadru al convențiilor încheiate între Oficiul Român pentru Adopții și cabinete individuale, cabinete asociate și societăți civile profesionale de asistență socială și/sau psihologie pentru realizarea unor noi evaluări în cadrul procedurii de contestare a raportului final de evaluare a persoanei/familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului și, respectiv, pentru realizarea activităților postadopție prevăzute de legislația în vigoare;
– Ordinul nr. 550/2012 privind aprobarea criteriilor pe baza cărora se realizează potrivirea teoretică;
– Ordinul nr. 552/2012 privind aprobarea modelului-cadru al atestatului de persoană sau familie aptă să adopte, precum și a modelului și conținutului unor formulare, instrumente și documente utilizate în procedura adopției;
– Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, aprobată prin H.G. nr. 350/2012.
1.4.2. Reglementarea internațională
Prin Legea nr. 15 din 25 martie 1993, țara noastră a aderat la Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 67 din 31 martie 1993. Legea nr. 15/1993 a fost adoptată de Camera Deputaților și Senat în ședințele din 15 martie 1993 și a fost promulgată prin Decretul nr. 44 din 25 martie 1993. Convenția a fost aprobată și supusă spre ratificare Parlamentului prin Decretul nr. 130 din 24 iulie 1993.
De asemenea, prin Legea nr. 84/1994, țara noastră a ratificat Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993. Legea nr. 84/1994 a fost adoptată de Senat și Camera Deputaților în ședințele din 12 septembrie 1994 și respectiv, 30 octombrie 1994 și a fost promulgată prin Decretul nr. 190 din 17 octombrie 1994.
Totodată, prin Legea nr. 15/1990, republicată, țara noastră a ratificat Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului.
Convenția a fost aprobată și supusă spre ratificare Parlamentului prin Decretul nr. 86 din 31 mai 1994.
Potrivit primei Convenții, fiecare parte contractantă se angajează să asigure conformitatea legislației sale cu dispozițiile părții a II-a a acestei convenții și să ratifice secretarului general al Consiliului Europei măsurile luate în acest scop (art. 1) și de asemenea, să ia în considerare dispozițiile enunțate în partea a III-a acestei convenții și dacă le acordă efect sau dacă după ce le-a acordat efect, încetează să mai acorde efect oricăreia dintre dispoziții, ea va trebui să ratifice aceasta secretarului general al Consiliului Europei (art. 3).
Această Convenție privește numai instituția juridică a adopției unui copil care, în momentul în care adoptatorul solicită adopția, nu a împlinit 18 ani, nu este și nu a fost căsătorit și nu este socotit major (art. 3).
Aderarea la această Convenție s-a făcut au următoarea rezervă: România declară că nu va aplica dispozițiile art. 7, potrivit cărora vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 de ani și nici mai mare de 35 de ani, în legislația română vârsta minimă fiind de 18 ani, fără limită maximă.
De asemenea, România declară că din partea a III-a a Convenției va da efect art. 18, 19 și 20:
a) autoritățile publice vor veghea la promovarea și buna funcționare a instituțiilor publice sau private cărora pot să se adreseze cei care doresc să adopte sau să fie adoptat un copil, în vederea obținerii de sprijin și de sfaturi;
b) aspectele sociale și juridice ale adopției vor figura în programele de pregătire a lucrătorilor sociali;
c) adopția poate interveni, dacă este cazul, fără ca identitatea adoptatorului să fie dezvăluită familiei copilului; procedura adopție se poate desfășura în ședință secretă; extrasele din registrele publice prin conținutul lor să nu dezvăluie în mod expres adopția și identitatea părinților firești, registrele publice vor fi ținute în așa fel încât persoanele care nu au interes legitim să nu poată afla că o persoană a fost adoptată sau identitatea părinților firești ai adoptatului.
Cea de-a doua Convenție, adică de la Haga din 21 mai 1993, are drept obiect (art. 1):
a) să stabilească garanții pentru ca adopțiile internaționale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului și în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internațional;
b) să instaureze un sistem de cooperare între statele contractante pentru a asigura respectul acestor garanții și să prevină astfel răpirea, vânarea și traficul de copii;
c) să asigure recunoașterea în statele contractante a adopțiilor realizate potrivit convenției.
Convenția se aplică adopțiilor internaționale. în acest sens, art. 2 al Convenției prevede că aceasta se aplică în cazul în care un copil având reședința obișnuită într-un stat contractant (statul de origine) a fost, este sau urmează a fi deplasat către un alt stat contractant (statul primitor), fie după adopția sa în statui de origine de către soți sau de către o persoană având reședința obișnuită în statul primitor, fie în vederea unei asemenea adopții în statul primitor sau în statul de origine.
Convenția privește numai adopțiile ce stabilesc o legătură de filiație [art. 2 alin. (2)].
În ce privește raportul dintre cele două convenții, art. 39 alin. (1) din Convenția de la Haga din 1993 prevede următoarele: Convenția nu derogă de la instrumentele internaționale la care statele contractante sunt părți și care cuprind dispoziții referitoare la materiile reglementate prin prezenta convenție, afară dacă o declarație contrară nu s-a făcut de statele legate prin atare instrumente.
1.5. Felurile adopției
1.5.1. Adopția națională și internațională
În funcție de prezența elementului de extraneitate, adopția poate să fie o adopție internă sau internațională.
Codul civil nu consacră explicit această distincție, dar, potrivit art. 453, condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei copilului se stabilesc prin lege specială.
Pentru prima dată Legea nr. 273/2004 a definit aceste noțiuni, legiuitorul însușindu-și explicațiile date în doctrină, care trebuie înțelese în sensul special al prevederilor Convenției de la Haga asupra protecției' copiilor și cooperării în materia adopției internaționale.
Într-adevăr, de regulă, adopția internațională este înțeleasă într-un sens larg, ca fiind adopția care presupune unul sau mai multe elemente de extraneitate (precum cetățenia, domiciliul etc).
Noțiunea de drept internațional privat a adopției internaționale, înțeleasă din perspectiva conflictelor de legi, poate să creeze impresia că adopția ar fi internațională dacă un străin adoptă un copil cetățean al altui stat.
Această perspectivă, deși corectă din punctul de vedere al dreptului internațional privat, nu este adecvată și din punctul de vedere al necesității protecției copilului în cadrul unei adopții internaționale.
În acest sens, din modul în care în art. 2 pct. 1 din Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și a cooperării în materia adopției internaționale este stabilită sfera de aplicabilitate a acestei Convenții, rezultă că, stricto sensu, adopția este internațională ori de câte ori copilul și cel care adoptă au reședința obișnuită/domiciliul în state diferite. Aceasta deoarece în aceste situații se justifică aplicabilitatea unor norme materiale speciale, de protecție a copilului și a unor garanții suplimentare, care să creeze siguranța că deplasarea copilului în străinătate nu se face în scopuri ilicite.
De exemplu, adopția este internațională în cazul în care un copil cetățean român cu domiciliul în România este adoptat de o persoană cu domiciliul în străinătate, chiar dacă adoptatorul este cetățean român și chiar rudă în linie directă de gr. I (bunic) cu adoptatul. În schimb, dacă un copil cetățean român cu domiciliul în România este adoptat de un cetățean străin cu domiciliul în România, adopția este internă, chiar dacă există elementul de extraneitate al cetățeniei și, sub acest aspect, raportul de adopție este unul de drept internațional privat.
Legea nr. 273/2004 a consacrat expres sensul noțiunii de adopție internațională, astfel cum acesta se desprinde din Convenția de la Haga, înlăturând confuziile pe care reglementarea anterioară le menținea la nivel conceptual în această materie.
Astfel, potrivit art. 2 lit. c), prin adopție internă se înțelege adopția în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România.
Articolul 2 lit. d) definește adopția internațională ca fiind adopția în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmează să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încuviințării adopției, copilul urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 273/2004, prin reședință obișnuită în România a adoptatorului/familiei adoptatoare se înțelege situația:
a) cetățenilor români sau cetățenilor români cu multiplă cetățenie, după caz, care au domiciliul în România, care au locuit efectiv și continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare depunerii cererii de atestare; la stabilirea continuității nu sunt considerate întreruperi absențele temporare care nu depășesc 3 luni și nici cele determinate de șederea pe teritoriul altui stat ca urmare a existenței unor contracte de muncă impuse de derularea unor activități desfășurate în interesul statului român, precum și ca urmare a unor obligații internaționale asumate de România;
b) cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene/Spațiului Economic European sau străinilor care au drept de rezidență permanentă ori, după caz, drept de ședere permanentă pe teritoriul României.
Potrivit art. 4 din aceeași lege, prin reședință obișnuită în România a copilului se înțelege situația:
a) copiilor cetățeni români cu domiciliul în România care au locuit efectiv și continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare introducerii cererii de încuviințare a adopției;
b) copiilor cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și ai statelor membre ale Spațiului Economic European sau străini care au drept de rezidență permanentă ori, după caz, drept de ședere permanentă pe teritoriul României și care au locuit în mod efectiv și continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare introducerii cererii de încuviințare a adopției.
Prin urmare, înțelesul special al acestei noțiuni', în contextul Convenției de la Haga și al Legii nr. 273/2004, este dat de elementul de extraneitate al reședinței obișnuite/domiciliului, ceea ce înseamnă că – stricto sensu – adopția este internațională ori de câte ori persoana sau famiiia care adoptă un copil are reședința obișnuită (domiciliul) în străinătate, adică în alt stat decât cel în care copilul are reședința obișnuită (domiciliul).
Este adevărat că, în practică, adeseori elementului de extraneitate al reședinței obișnuite i se asociază și cel al cetățeniei, persoana sau familia care adoptă fiind străin cu reședința obișnuită în străinătate.
Importanța practică a acestei distincții între adopția națională și adopția internațională constă în regimul juridic diferit sub numeroase aspecte al celor două forme de adopție.
Cea mai importantă consecință constă în faptul că atât legea, cât și reglementările internațională impun o ierarhie în ceea ce privește măsurile de protecție a copilului, adopția internațională fiind guvernată de principiul subsidiarității. Aceasta presupune că adopția internațională este permisă dacă în țara de origine nu se poate asigura o măsură corespunzătoare de protecție a copilului. Subsidiaritatea adopției internaționale se explică prin faptul că această formă de adopție presupune, ca efecte, deplasarea copilului în străinătate, deci integrarea lui într-un alt mediu lingvistic, social, cultural, religios, ceea ce nu poate constitui decât o măsură excepțională, în raport cu principiul continuității în creșterea și educarea copilului.
1.5.2. Adopția minorului/adopția majorului
Adopția este, de regulă, o măsură de protecție a copilului.
Cu toate acestea, în mod excepțional legea admite și adopția unei persoane majore, dacă a fost crescută în timpul minorității, de către adoptator.
Soluția este tradițională în dreptul nostru, fiind consacrată anterior de Codul familiei, menținută prin O.U.G. nr. 25/1997 și preluată de Legea nr. 273/2004.
Capitolul 2
Adopția internă. Condițiile încuviințării
2.1. Clasificarea condițiilor
Încuviințarea adopției presupune îndeplinirea unor condiții de fond și de formă ale actelor juridice care compun această operațiune juridică.
În ceea ce privește condițiile de fond, în dreptul intern și în literatura juridică a devenit tradițională diviziunea în condiții de fond pozitive și condiții de fond negative (impedimente la adopție), ca și în materia căsătoriei.
Condițiile de fond pozitive trebuie să existe pentru ca adopția să poată fi încuviințată, în timp ce condițiile de fond negative nu trebuie să existe. Interesul clasificării apare pe tărâm probatoriu.
O altă clasificare a condițiilor adopției poate fi aceea în condiții privitoare la adoptator, condiții privitoare la adoptat și condiții obligatorii pentru ambii. Această clasificare evidențiază principalele subiecte ale adopției și prezintă interes practic în dreptul internațional privat.
Cele două clasificări pot fi combinate.
2.2. Condiții privind persoanele care pot fi adoptate
2.2.1. Interesul superior al copilului
Potrivit art. 454 alin. (1) C. civ., adopția se încuviințează de instanța de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege.
Faptul că adopția se realizează numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului reprezintă, în prezent, nu numai o condiție a adopției, ci și un principiu fundamental consacrat atât de legislația internă, cât și de actele internaționale în materie, la care România este parte.
În ceea ce privește conținutul acestui principiu, se apreciază că sunt esențiale următoarele elemente:
– interesul copilului are, în mod preponderent, o natură personală nepatrimonială, în sensul că cel care adoptă trebuie să-i asigure copilului condițiile necesare creșterii și dezvoltării sale fizice și morale. Exclusiv interesul patrimonial al copilului, de exemplu cel de a veni la moștenirea adoptatorului nu satisface, de aceea, exigențele acestui principiu, ceea ce însă nu înseamnă că nu pot fi avute în vedere și interesele patrimoniale ale copilului;
– expresia „interesul superior al copilului” semnifică faptul că, în mod firesc, legislația nu poate face abstracție de faptul că în realizarea operațiunii juridice a adopției, celelalte persoane implicate, precum cel care adoptă sau chiar părinții firești ai copilului pot avea propriile interese. Punând în balanță aceste interese, cel al copilului este „superior" și trebuie să fie luat în considerare cu prioritate în soluționarea unei cereri privind încuviințarea adopției;
– respectarea interesului superior al copilului presupune, în cazul adopției internaționale, un corp de norme juridice a căror respectare să prevină vânzarea și traficul de copii, precum și faptul că deplasarea copilului în străinătate se face exclusiv în scopul de a-i asigura un cămin stabil și armonios.
2.2.2. Vârsta adoptatului
Potrivit art. 455 alin. (1) C. civ., copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu, soluție în deplină concordanță cu art. 1 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. Dobândirea capacității depline de exercițiu se realizează fie prin împlinirea vârstei de 18 ani (art. 38 C. civ.), fie prin căsătoria minorului (art. 39 C. civ.), fie prin emanciparea minorului (art. 40).
În mod excepțional, este permisă și adopția persoanei majore, dar dacă a fost crescută în timpul minorității de către persoana sau familia care dorește s-o adopte, potrivit art. 455 alin. (2) C. civ. În practica judecătorească anterioară s-a decis că prin „creștere" trebuie să se înțeleagă nu numai acordarea întreținerii, în timpul minorității, celui care urmează să fie adoptat, ci și existența unor raporturi, având caracter de continuitate, asemănătoare acelora existente între părinte și copil.
2.2.3. Consimțământul părinților/tutorelui
Potrivit art. 463 alin. (1) lit. a) C. civ., pentru încuviințarea adopției este necesar consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii.
Deși tutela se instituie și în cazul în care părinții sunt decăzuți din drepturile părintești (art. 110 C. civ.), în acest caz, consimțământul la adopție se dă atât de către tutore, cât și de către părinți, soluție expres consacrată în art. 464 alin. (2) C. civ., potrivit căreia părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, fiind totodată obligatoriu și consimțământul reprezentantului legal al copilului.
O condiție specială este instituită prin art. 10 din Legea nr. 273/2004, potrivit căruia nu poate fi adoptat copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani.
Legea aduce importante precizări în ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească acest consimțământ, în concordanță cu actele internaționale în materie, la care România este parte:
a) în principiu, consimțământul la adopție trebuie dat de părinții firești ai copilului.
Prin excepție, în cazul adopției copilului de către soțul adoptatorului, consimțământul este dat de către soțul care este deja părinte adoptator al copilului [art. 464 alin. (3) C. civ.]. Textul are în vedere adopția succesivă a unui copil de către doi soți;
b) consimțământul părinților firești ai copilului/tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului înscrisă în certificatul de naștere [art. 466 alin. (1) C. civ.];
c) părintele firesc/tutorele poate revoca consimțământul în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condițiile legii [art. 466 alin. (2) C. civ.]. Revocarea este un act unilateral de voință, iar dreptul părintelui de a revoca consimțământul este un drept potestativ;
d) părinții firești/tutorele copilului trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia lui de origine (art. 465 C. civ.).
Direcția în a cărei rază teritorială locuiesc în fapt părinții firești sau, după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării consimțământului la adopție și să întocmească un raport în acest sens (art. 9 din Legea nr. 273/2004);
e) Potrivit art. 13 din Legea nr. 273/2004, consimțământul părinților firești/tutorelui se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției.
Prin excepție, în cazul adopției copilului de către soțul părintelui său, consimțământul părintelui firesc se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Odată cu solicitarea consimțământului părinților/părintelui/tutorelui, instanța solicită direcției raportul de consiliere și informare care confirmă îndeplinirea obligației de informare prevăzute de lege;
f) în mod excepțional, instanța judecătorească poate trece peste refuzul părinților firești/al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință (art. 467 C. civ.).
Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, se poate considera refuz abuziv de a consimți la adopție și situația în care, deși legal citați, părinții firești sau, după caz, tutorele nu se prezintă în mod repetat la termenele fixate pentru exprimarea consimțământului;
g) dacă unul dintre părinții firești este decedat, necunoscut, pus sub interdicție, declarat judecătorește mort sau dispărut, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este suficient [art. 464 alin. (1) C. civ.]. în schimb, dacă părinții copilului sunt divorțați este necesar consimțământul ambilor, iar nu numai al părintelui care exercită autoritatea părintească [art. 398 alin. (2) coroborat cu art. 463 C. civ.];
h) părintele minor care a împlinit 14 ani își exprimă consimțământul asistat de către ocrotitorul său legal (art. 11 din Legea nr. 273/2004).
În cazul adopției unei persoane majore nu este necesar consimțământul părinților ei.
2.2.4. Consimțământul copilului
Potrivit art. 463 alin. (1) lit. b) C. civ., pentru încuviințarea adopției este necesar consimțământul adoptatului care a împlinit vârsta de 16 ani.
Consimțământul la adopție al copilului care a împlinit 10 ani nu înseamnă o simplă ascultare a acestuia, ci suntem în prezența unei capacități speciale instituite de lege în favoarea copilului, consimțământul lui având, însă, o puternică semnificație afectivă.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 se dă în fața instanței judecătorești, în faza încuviințării adopției.
Alineatul (2) al art. 14 precizează că adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
De aici rezultă că instanța nu ar putea să treacă peste refuzul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani de a consimți la adopție. Cu toate acestea, art. 5 alin. (3) teza a II-a din Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii prevede că se poate renunța la consimțământul unui copil care suferă de un handicap ce îl împiedică să își exprime consimțământul valabil.
Drept o garanție a exprimării unui consimțământ liber, în cunoștință de cauză, alin. (3) al art. 14 prevede că anterior exprimării consimțământului, direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție, și va întocmi un raport în acest sens.
De asemenea, potrivit art. 6 din Convenția europeană revizuită, în cazul în care consimțământul copilului nu este necesar, acesta este consultat, în măsura în care este posibil, iar opinia și dorințele sale sunt luate în considerare, ținându-se seama de gradul său de maturitate. Se poate renunța la această consultare dacă este în mod vădit contrară interesului superior al copilului.
Aceasta înseamnă că, oricum, în cazul copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani, precum și al copilului cu handicap, pentru care nu se cere consimțământul, copilul trebuie consultat, fiind aplicabile prevederile art. 264 C. civ.
2.2.5. Inexistența unei adopții anterioare
Acesta este un impediment la adopție, recunoscut în mod constant de legea română. Articolul 462 alin. (1) și (2) C. civ. interzice adopția unei persoane de către mai mulți adoptatori, fie simultan, fie succesiv.
De la această regulă există mai multe excepții:
a) poate fi încuviințată adopția simultană sau succesivă, atunci când adoptatorii sunt soți și soție;
Legea nr. 273/2004 a prevăzut în mod neechivoc că la adopția majorului nu este necesar consimțământul părinților adoptatului.
Sub imperiul Codului civil soluția se întemeiază pe dispozițiile art. 463 alin. (1) lit. a), care prevăd expres consimțământul părinților copilului, iar copil în sensul art. 455 C. civ. este persoana care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu.
b) poate fi încuviințată o nouă adopție atunci când:
– adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.
Reglementarea anterioară Legii nr. 273/2004 nu prevedea expres posibilitatea încuviințării unei noi adopții, ceea ce înseamnă că, în prealabil, trebuia să fie desfăcută adopția precedentă.
Soluția a fost criticată în doctrină, datorită formalismului excesiv, impunând practic două procese: un proces de desfacere a adopției precedente, în care ar urma să se invoce decesul adoptatorului, ca motiv pentru desfacerea adopției, și un proces de încuviințare a unei noi adopții.
Prin Legea nr. 243/2004 legiuitorul și-a însușit astfel soluția propusă în doctrină de a permite încuviințarea unei noi adopții, urmând ca adopția precedentă să fie considerată desfăcută pe data încuviințării noii adopții, soluția fiind astfel preluată în Codul civil;
– adopția anterioară a încetat din orice motiv.
2.3. Condițiile privind persoanele care pot adopta
2.3.1. Condițiile generale privind adoptatorul
Condițiile generale privind adoptatorul. Condiții de fond pozitive privind persoanele care pot adopta. Capacitatea. Prin adoptator se înțelege persoana care a adoptat sau dorește să adopte, iar prin familie adoptatoare se înțelege soțul și soția care au adoptat sau doresc să adopte [art. 2 lit. b) și i) din Legea nr. 273/2004], Potrivit art. 459 C. civ., pot adopta numai persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu. Legea nu instituie o limită maximă de vârstă.
Aptitudinea morală și materială de a adopta. Potrivit art. 461 C. civ. și art. 12 din Legea nr. 273/2004, adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a copilului.
Îndeplinirea acestor garanții și condiții, precum și existența abilităților parentale se certifică de către autoritățile competente prin eliberarea atestatului, cu ocazia evaluării realizate potrivit prevederilor Legii nr. 273/2004.
Cu toate acestea, potrivit art. 24 din lege, obținerea atestatului nu este necesară:
a) pentru adopția persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu;
b) pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.
Consimțământul adoptatorului. Potrivit art. 463 lit. c) C. civ., pentru încuviințarea adopției este necesar consimțământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare.
Consimțământul trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate, respectiv să emane de la o persoană cu discernământ, să fie liber și exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să nu fie viciat prin eroare, doi sau violență.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 273/2004, consimțământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției. Desigur, aceasta presupune citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare de către instanța de judecată, respectiv prezentarea acestuia în vederea exprimării consimțământului.
Consimțământul soțului adoptatorului. În cazul în care cel care dorește să adopte este căsătorit, este necesar și consimțământul soțului celui care adoptă [art. 463 lit. d) C. civ.]. Practic, acesta este un „consimțământ de neîmpotrivire" la adopție din partea acestui soț, de natură să garanteze că adopția nu creează o legătură de natură să destabilizeze viața de familie a soților și că astfel copilul va crește într-un mediu familial favorabil, chiar dacă numai unul dintre soți este adoptator. Consimțământul soțului adoptatorului are valoarea juridică a unui act unilateral permisiv (a unei autorizări ca act de drept privat) prin care acesta nu devine adoptator, ci doar consimte ca celălalt soț să adopte.
Cu toate acestea, consimțământul soțului celui care adoptă nu este necesar, în cazul în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a-și manifesta voința. Aceeași este soluția și în alte cazuri în care, prin ipoteză, acest consimțământ nu este necesar (de exemplu, soțul este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau dispărut).
Consimțământul soțului celui care adoptă se dă, de asemenea, în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Condiții de fond negative. Aptitudinea psihică a adoptatorului. Potrivit art. 459 C. civ., persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta. Textul are în vedere persoana care nu este pusă sub interdicție din cauza bolii psihice de care suferă, deoarece interzisul judecătoresc nu poate adopta pe considerentul că nu are capacitate deplină de exercițiu. Fiind vorba de o condiție negativă (un veritabil impediment la adopție în persoana adoptatorului), aceasta poate fi invocată și constatată oricând pe parcursul procedurilor de încuviințare a adopției.
Alte impedimente legale. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, persoana care a fost condamnată definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru infracțiunea de trafic de persoane sau trafic și consum ilicit de droguri nu poate adopta. De asemenea, conform art. 7 alin. (2) din lege, persoana ori familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecție specială sau care este decăzută din drepturile părintești nu poate adopta.
Potrivit alin. (3) al art. 7, interdicția de a adopta se aplică și persoanelor care doresc să adopte singure, ai căror soți sunt bolnavi psihic, au handicap mintal sau se găsesc în una dintre situațiile prevăzute la art. 7 alin. (1) și (2).
2.3.2. Condiții privind adopția de către o familie
Adopția de către doi soți. Practic, această formă de adopție este cea mai frecventă, fiind și cea mai eficientă, deoarece conferă copilului un mediu familial adecvat, asemănător unei familii de origine. Legea română nu instituie nicio condiție specială privind durata minimă a căsătoriei, fiind indiferent faptul dacă soții au și alți copii din căsătorie sau chiar adoptați. Adopția unui copil de către doi soți se poate face simultan sau succesiv.
Este permisă adopția de către două persoane necăsătorite? Tradițional, în legislația română, adopția de către mai multe persoane este interzisă, cu excepția cazului în care ea se face de către soț și soție simultan sau succesiv.Altfel spus, legea nu permitea adopția unui copil de către doi concubini, acesta constituind un impediment la adopție a cărui încălcare se sancționează cu nulitatea absolută a adopției.
În același sens, art. 6 din fosta Convenție europeană în materia adopției de copii din 1967 prevedea că legislația nu poate permite adopția unui copil decât de către două persoane unite prin căsătorie, fie că adoptă simultan, fie succesiv, sau de către un singur adoptator.
Articolul 462 alin. (2) C. civ. prevede expres că două persoane de același sex nu pot adopta împreună.
Prin art. 7 alin. (1), Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii prevede însă că legislația națională poate permite adopția unui copil:
a) de către două persoane de sex diferit care sunt căsătorite una cu cealaltă, sau atunci când există o astfel de instituție, care au încheiat un parteneriat înregistrat;
b) de către o singură persoană.
De asemenea, potrivit alin. (2), statele au posibilitatea de a extinde domeniul de aplicare a convenției la cuplurile formate din persoane de același sex care sunt căsătorite una cu cealaltă sau care au încheiat un parteneriat înregistrat, precum și la cuplurile formate din persoane de sexe diferite și de același sex care trăiesc împreună într-o relație stabilă.
Prin urmare, Convenția europeană revizuită a „relaxat" condițiile încheierii adopției de către cuplurile, altele decât cele constituite din două persoane de sex diferit, căsătorite, în schimb legea română a conservat soluția tradițională a adopției copilului de către o familie alcătuită exclusiv din soț și soție.
Un pas înainte s-a făcut prin Legea nr. 233/2011, odată cu reglementarea posibilității adopției copilului unuia dintre parteneri în cadrul unei relații de concubinaj între persoane de sex diferit.
2.3.3. Condiții speciale privind adopția copilului celuilalt soț/concubin
Adopția de către soție a copilului din afara căsătoriei recunoscut de soț. Prin Legea nr. 233/2011 s-a instituit o condiție specială pentru ipoteza în care soția adoptă copilul din afara căsătoriei față de care s-a stabilit paternitatea prin recunoaștere.
Potrivit art. 7 alin. (4) și (5) din Legea nr. 273/2004, modificată prin Legea nr. 233/2011, copilul din afara căsătoriei, recunoscut de tată pe cale administrativă, precum și copilul a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească prin care s-a luat act de recunoașterea de către tată sau care consfințește învoiala părților, fără a se fi cercetat temeinicia cererii, pot fi adoptați de către soția tatălui numai dacă filiația este confirmată prin rezultatul expertizei realizate prin metoda serologică ADN.
În cazul adopției copilului de către soția celui care a recunoscut copilul născut în afara căsătoriei, instanța judecătorească va admite cererea de încuviințare a adopției numai dacă paternitatea este confirmată prin rezultatul expertizei filiației realizate prin metoda serologică ADN, cheltuielile determinate de efectuarea expertizei fiind suportate de către adoptator. În situația în care adoptatorul nu dispune de resursele financiare necesare, acestea vor fi suportate din bugetul de stat.
Prin aceasta, s-a urmărit să se înlăture eludarea procedurilor legale de realizare a adopției, prin recunoașterea de complezență a unui copil din afara căsătoriei de către un bărbat, urmată de procedura simplificată a adopției acestui copil de către soția bărbatului care l-a recunoscut.
Adopția de către concubin a copilului firesc/adoptiv al celuilalt concubine. Prin Legea nr. 233/2011, care a modificat Legea nr. 273/2004, s-a reglementat ipoteza specială care permite unuia dintre concubini să adopte copilul firesc/adoptiv al celuilalt concubin. Articolul 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004 prevede că poate fi adoptat copilul care are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea, și declară prin act autentic notarial că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cei puțin 5 ani.
În această situație, dispozițiile legale privitoare la adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv, precum și cele privitoare la nume, domiciliu, drepturile și obligațiile dintre părinți și copii, exercitarea autorității părintești, drepturile succesorale, actele de identitate aplicabile pentru copilul născut în afara căsătoriei cu filiația stabilită față de ambii părinți se aplică în mod corespunzător.
Condiția vizând existența relației stabile și a conviețuirii se verifică de către instanța judecătorească învestită cu judecarea cererii privind încuviințarea adopției și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
2.4. Condiții bilaterale privind adoptatorul și adoptatul
2.4.1. Diferența de vârstă
Potrivit art. 460 C. civ., nu pot adopta decât persoanele care sunt cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să-i adopte. Prin această condiție se asigură ca diferența de vârstă între cel care adoptă și adoptat să fie asemănătoare cu diferența de vârstă care există, de regulă, între părinți și copii.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanța judecătorească va putea încuviința adopția, chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptat și adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situație, mai puțin de 16 ani. De exemplu, se poate încuviința adopția în cazul în care o femeie căsătorită înainte de a împlini vârsta de 18 ani dorește să adopte un copil.
2.4.2. Impedimentul rezultând din rudenie
Potrivit art. 457 C. civ., adopția între frați este interzisă. Nu are importanță dacă este vorba de frați din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este vorba de frați buni sau de frați numai după mamă ori numai după tată.
Deși legea nu prevede expres, adopția nu este permisă nici între părintele firesc și copilul său. Totuși, impedimentul rezultă implicit din cerința legală ca părintele firesc să consimtă la adopția copilului său, ceea ce – prin ipoteză – presupune că adoptatorul este o altă persoană decât părintele firesc. Desigur, practic, problema s-ar putea pune în cazul în care un copil înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți este adoptat de părintele său firesc, care apoi îl recunoaște sau față de care ulterior se stabilește filiația pe cale judecătorească. În aceste cazuri, ar urma ca adopția să fie desființată.
2.4.3. Impedimentul întemeiat pe calitatea de soț/fost soț
Articolul 458 C. civ. prevede expres că adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția între soți sau foști soți sunt interzise. Acest impediment se justifică prin aceea că raporturile dintre soți/foști soți sunt incompatibile cu cele dintre părinți și copii sau cu raporturile dintre frați.
Capitolul 3
Cadrul instituțional al încheierii adopției și procedura
adopției interne
La nivel local au atribuții în materia adopției Direcțiile Generale pentru Asistența Socială și Protecția Copilului. Potrivit art. 105 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.
La nivel central, funcționează Oficiul Român pentru Adopții, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului, înființat în scopul supravegherii și coordonării acțiunilor de protecție a copilului prin adopție și al realizării cooperării internaționale, înființat prin Legea nr. 274/2004, republicată. Oficiul are rolul de a duce la îndeplinire obligațiile asumate de statul român în materia adopției prin convențiile și tratatele internaționale la care România este parte, de a pune în aplicare și de a urmări și asigura aplicarea unitară a legislației în domeniul adopției și este autoritatea centrală română însărcinată să ducă la îndeplinire obligațiile prevăzute în Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată prin Legea nr. 84/1994.
Organismele private pot desfășura activități și servicii în domeniul adopției interne, în măsura în care sunt autorizate potrivit criteriilor stabilite prin H.G. nr. 233/2012.
Pe de altă parte, în materia adopției internaționale, H.G. nr. 1441/2004 reglementează condițiile de autorizare a organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale.
3.1. Etapele procedurii de încheiere a adopției interne
Încuviințarea adopției interne presupune mai multe etape:
– atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare;
– întocmirea planului individual de protecție a copilului;
– deschiderea procedurii adopției interne de către instanța judecătorească;
– încredințarea copilului în vederea adopției de către instanța judecătorească;
– încuviințarea adopției de către instanța judecătorească.
Față de reglementarea anterioară, când instanța judecătorească intervenea doar pentru încuviințarea adopției, Legea nr. 273/2004 a întărit rolul instanței judecătorești în realizarea adopției.
Aceasta nu înseamnă că organele specializate ale administrației cu atribuții în domeniul protecției copilului nu au responsabilități în această materie, ci că orice măsură care produce efecte asupra situației juridice a copilului este supusă controlului judiciar.
Pe de altă parte, trebuie precizat faptul că deschiderea procedurii adopției interne este o condiție pentru realizarea adopției internaționale.
3.2. Atestarea familiei sau persoanei apte să adopte (art. 16-25 din lege)
Potrivit art. 16 din lege, evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare reprezintă procesul prin care se realizează identificarea abilităților parentale, se analizează îndeplinirea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare, precum și pregătirea acestora pentru asumarea, în cunoștință de cauză, a rolului de părinte.
Copilul poate fi adoptat numai de o persoană sau familie care a obținut atestatul de familie aptă să adopte. Procedura atestării viitorilor adoptatori este o fază administrativă a procesului complex al adopției care se finalizează cu emiterea atestatului (art. 16 și urm.).
Atestatul se eliberează de direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare este valabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea acestui atestat se prelungește de drept până la încuviințarea adopției, în situația în care a fost introdusă pe rolul instanței judecătorești cererea de încredințare în vederea adopției, precum și în situația în care persoana/familia atestată are deja încredințați, în vederea adopției, unul sau mai mulți copii [art. 16 alin. (6)].
Potrivit art. 23 din lege, dispoziția privind neacordarea/retragerea atestatului de persoană/familie aptă pentru adopție poate fi atacată, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanța competentă în materia adopției de la domiciliul adoptatorului.
3.3. Întocmirea planului individualizat de protecție a copilului (art. 26-27 din lege)
Demersurile în vederea deschiderii procedurii adopției interne au la bază planul individualizat de protecție a copilului.Potrivit art. 26 din Legea nr. 273/2004, planul individualizat de protecție, astfel cum este acesta reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare, are ca finalitate adopția internă dacă:
a) după instituirea măsurii de protecție specială a trecut un an și părinții firești ai copilului și rudele până la gradul al patrulea ale acestuia nu pot fi găsite ori nu colaborează cu autoritățile în vederea realizării demersurilor pentru reintegrarea sau integrarea copilului în familie. în termenul de un an, direcția are obligația să facă demersurile necesare identificării și contactării părinților firești/rudelor copilului până la gradul al patrulea, să îi informeze periodic pe aceștia asupra locului în care se află efectiv copilul și asupra modalităților concrete în care pot menține relații personale cu copilul, precum și asupra demersurilor necesare în vederea reintegrării sau integrării;
b) după instituirea măsurii de protecție specială, părinții și rudele copilului până la gradul al patrulea care au putut fi găsite declară în scris că nu doresc să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului și în termen de 60 de zile nu și-au retras această declarație. Direcția are obligația înregistrării acestor declarații, precum și a celor prin care părinții și rudele până la gradul al patrulea revin asupra declarațiilor inițiale;
c) copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți. În acest caz, adopția ca finalitate a planului individualizat de protecție se stabilește în maximum 30 de zile de la eliberarea certificatului de naștere al acestuia.
În situația copilului pentru care s-a instituit plasamentul la o rudă până la gradul al patrulea, planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția internă numai în situația în care a trecut minimum un an de la data instituirii măsurii de protecție și managerul de caz apreciază că este în interesul copilului deschiderea procedurii adopției interne. În situația copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția internă numai dacă există acordul expres al copilului în acest sens și interesul copilului justifică deschiderea procedurii de adopție internă (art. 27 din lege).
3.4. Deschiderea procedurii adopției interne
3.4.1. Rațiunea reglementării. Excepții
Aceasta reprezintă, din punctul de vedere al viitorului adoptat, prima fază a procedurii adopției.Scopul acestei proceduri este de a garanta că orice demers în vederea adopției unui copil se realizează în interesul acestuia și de a constata că acel copil este adoptabil.
Caracterul judiciar al procedurii garantează faptul că adopția se realizează doar în condițiile în care copilul poate fi considerat „adoptabil" în raport cu necesitățile sale de protecție.
Cu toate acestea, deschiderea procedurii adopției interne nu este necesară în următoarele cazuri:
– când adopția privește o persoană majoră care a fost crescută în timpul minorității de către adoptator;
– pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.
3.4.2. Condițiile deschiderii procedurii adopției
Potrivit art. 29 din lege, copilul va fi declarat adoptabii prin hotărâre judecătorească numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții principale:
a) planul individualizat de protecție are ca finalitate adopția internă;
b) sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 26 sau, după caz, cele prevăzute la art. 27;
c) părinții copilului sau, după caz, tutorele, își dau consimțământul la adopție. Acesta este un consimțământ în alb, fără a cunoaște persoana adoptatorului.
Consimțământul părinților sau, după caz, al tutorelui se exprimă direct în fața instanței sesizate cu cererea de deschidere a procedurii adopției interne.
De asemenea, instanța, în această etapă, poate să constate refuzul abuziv al părinților sau, după caz, al tutorelui, și să pronunțe totuși deschiderea procedurii, dacă adopția este în interesul superior al copilului.
3.4.3. Aspecte de procedură
Cererea pentru deschiderea procedurii adopției interne. Potrivit art. 28 alin. (2) din lege, direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul va sesiza instanța judecătorească de la domiciliul copilului pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne în termen de 30 de zile de la luarea în evidență a cazului de către compartimentul de adopții și postadopții.
În situația copilului pentru care s-a instituit tutela, încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne se face la solicitarea direcției în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, numai dacă instanța constată îndeplinirea condiției prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. c) privind consimțământul tutorelui și al părinților și apreciază că deschiderea procedurii adopției interne este în interesul superior al copilului [art. 29 alin. (3) din lege].
Judecata cererii pentru deschiderea procedurii adopției interne. Potrivit art. 28 alin. (3) din lege, judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului se face cu citarea părinților firești ai copilului sau, după caz, a tutorelui și a direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.
Cuprinsul și efectele hotărârii judecătorești prin care a fost deschisă procedura. Potrivit art. 29 alin. (4) din lege, în cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopției interne, în dispozitivul hotărârii judecătorești se va face mențiune despre constatarea existenței consimțământului ambilor părinți, al unui singur părinte, al tutorelui sau, după caz, despre suplinirea consimțământului în condițiile art. 8 din lege și se va încuviința deschiderea procedurii adopției interne.
Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanța admite cererea direcției produce următoarele efecte:
a) drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice ori juridice se suspendă și vor fi exercitate de către președintele consiliului județean sau, după caz, de către primarul sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul;
b) drepturile și obligațiile părintești exercitate la momentul admiterii cererii de către președintele consiliului județean, primarul sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul sau, după caz, de tutore se mențin [art. 29 alin. (5) din lege].
Prin excepție, potrivit art. 29 alin. (6) din lege, efectele hotărârii judecătorești prin care s-a dispus deschiderea procedurii adopției interne încetează de drept dacă, în termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, direcția nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil. în acest caz, direcția este obligată să revizuiască planul individualizat de protecție a copilului și să solicite instanței judecătorești, în funcție de finalitatea acestuia, încuviințarea unei noi proceduri de deschidere a adopției [art. 29 alin. (8) din lege].
Efectele hotărârii se prelungesc până la încuviințarea adopției, în cazul copiilor cu părinți necunoscuți, precum și în cazul în care s-a finalizat procedura de potrivire practică și a fost întocmit raportul de potrivire practică [art. 29 alin. (7) din lege].
3.4.4. Revizuirea hotărârii privind deschiderea procedurii adopției interne
Prin O.U.G. nr. 102/2008 a fost instituită o procedură specială de revizuire a hotărârii privind deschiderea procedurii adopției interne. În prezent, această procedură este reglementată de art. 30-35 din Legea nr. 273/2004.
a) cazurile de revizuire. Dacă, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii adopției, dispare cauza care a făcut imposibilă exprimarea de către unul dintre părinți a consimțământului la adopție, împotriva hotărârii se poate face cerere de revizuire [art. 30 alin. (1) din lege];
b) cererea de revizuire. Cererea de revizuire se poate introduce până la data pronunțării hotărârii de încuviințare a adopției de oricare dintre părinții firești ai copilului sau de către direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne [art. 30 alin. (2) din lege];
Potrivit art. 34 din lege, direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne are obligația de a formula de îndată cerere de revizuire sau, după caz, de a solicita suspendarea oricărei proceduri judiciare, precum și a oricărui alt demers privind adopția, dacă ia cunoștință, până la data pronunțării hotărârii de încuviințare a adopției, despre încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea părintelui de a-și exprima voința cu privire la adopție;
c) judecata cererii de revizuire. Cererea de revizuire se soluționează în camera de consiliu, cu citarea părinților firești, a direcției care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne și, dacă este cazul, a direcției în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului sau al familiei adoptatoare. Participarea procurorului este obligatorie [art. 30 alin. (3) din lege];
d) efecte și măsuri pe durata judecății cererii de revizuire [art. 31 din lege]:
– cererea de revizuire suspendă soluționarea cererii de încredințare a copilului în vederea adopției sau, după caz, de încuviințare a adopției, dacă vreuna dintre acestea se află pe rolul instanței judecătorești. în acest sens, direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne are obligația de a informa de îndată instanța despre depunerea cererii de revizuire;
– măsura de protecție a copilului sau, după caz, încredințarea în vederea adopției se prelungește de drept pe perioada soluționării revizuirii;'
– dacă instanța judecătorească dispune revocarea măsurii încredințării, va hotărî, la propunerea direcției generale în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului, o măsură provizorie de protecție a copilului, până la soluționarea revizuirii;
e) admiterea cererii de revizuire [art. 32 și art. 33 din lege]. În cazul în care încuviințează cererea de revizuire, instanța va solicita consimțământul părintelui care nu și l-a dat anterior, numai după depunerea de către direcția în a cărei rază teritorială locuiește acesta a unui raport de consiliere și informare.
Efectuarea unei noi anchete sociale care să vizeze situația actuală a părinților firești, precum și potențialul de reintegrare a copilului în familia biologică/extinsă este obligatorie. Efectuarea anchetei sociale și întocmirea raportului sunt de competența direcției în a cărei rază administrativ-teritorială locuiește părintele firesc.
Dispozițiile art. 8 din lege privind cenzurarea de către instanță a refuzului abuziv al părintelui sunt aplicabile în mod corespunzător.
În cazul în care, după suspendarea judecății cererii de încredințare sau de încuviințare a adopției, părintele care s-a aflat în imposibilitate de a-și exprima consimțământul se opune adopției și nu sunt motive pentru aplicarea art. 8 din lege, cererea de încredințare a copilului în vederea adopției sau, după caz, de încuviințare a adopției se repune pe rol la solicitarea direcției în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului și se respinge;
f) cazuri de inaplicabilitate a procedurii de revizuire. Dispozițiile privind revizuirea hotărârii de deschidere a procedurii adopției interne nu sunt aplicabile în cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv și în cazul adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu [art. 35 din lege].
3.5. Potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare
Conform art. 36 din lege, potrivirea este o etapă premergătoare încredințării în vederea adopției, prin care se identifică și selectează cea mai potrivită persoană/familie atestată ca fiind aptă să adopte, care răspunde nevoilor identificate ale copilului și se stabilește compatibilitatea dintre copil și persoana/familia adoptatoare.
Potrivirea se realizează acordându-se prioritate rudelor copilului din cadrul familiei extinse și altor persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie pentru o perioadă de minimum 6 luni, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.
Procesul de potrivire include o componentă teoretică și una practică.
Articolul 37 din lege dispune că potrivirea teoretică se inițiază de Oficiu pentru copiii aflați în evidența sa și care urmează să fie încredințați în vederea adopției, prin identificarea și selectarea din Registrul național pentru adopții a persoanelor/familiilor atestate care răspund în cea mai mare măsură nevoilor copiilor. Lista persoanelor/familiilor se transmite de Oficiu pentru continuarea demersurilor de potrivire direcției de la domiciliul copilului.
Selecția celei mai potrivite persoane/familii care urmează să parcurgă etapa potrivirii practice se realizează de către compartimentul de adopții și postadopții din structura direcției, numai din lista menționată.
Potrivit art. 39 din lege, la finalul procedurii de potrivire, compartimentul de adopții și postadopții din cadrul direcției întocmește un raport de potrivire, în care sunt consemnate concluziile referitoare la constatarea compatibilității dintre copil și persoana/familia adoptatoare, precum și propunerea vizând sesizarea instanței judecătorești pentru încredințarea copilului în vederea adopției.
După întocmirea raportului de potrivire, direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sesizează, în maximum 5 zile, instanța judecătorească pentru încredințarea copilului în vederea adopției.
3.6. Încredințarea copilului în vederea adopției interne
3.6.1. Rațiunea reglementării. Excepții
Potrivit art. 40 din lege, adopția nu poate fi încuviințată de către instanța judecătorească decât după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei sau familiei care dorește să îl adopte, astfel încât instanța să poată aprecia, în mod rațional, asupra relațiilor de familie care s-ar stabili dacă adopția ar fi încuviințată.
Capacitatea de adaptare, fizică și psihică, a copilului la noul mediu familial va fi analizată în raport cu condițiile de natură socioprofesională, economică, culturală, de limbă, religie și cu orice alte asemenea elemente caracteristice locului în care trăiește copilul în perioada încredințării și care ar putea avea relevanță în aprecierea evoluției ulterioare a acestuia în cazul încuviințării adopției.
Scopul încredințării în vederea adopției este acela ca instanța să poate aprecia în cunoștință de cauză asupra compatibilității și a relațiilor de familie care s-ar stabili dacă adopția va fi încuviințată. Importanța încredințării este atât de mare încât aceasta poate fi analizată și ca o condiție de fond la adopție.
Necesitatea încredințării copilului în vederea adopției este prevăzută de Convenția europeană revizuită în materia adopției de copii. Având în vedere scopul încredințării în vederea adopției, art. 42 din lege prevede și situațiile de excepție în care adopția poate fi încuviințată fără a mai fi necesară parcurgerea acestei etape:
a) pentru adopția persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu;
b) pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv;
c) pentru adopția copilului pentru care a fost deschisă procedura adopției interne și acesta se află în plasament la unul dintre soții familiei adoptatoare sau la familia adoptatoare de cel puțin 2 ani;
d) pentru adopția copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data instituirii tutelei.
În primele două cazuri, persoana sau familia care dorește să adopte va putea solicita în mod direct instanței judecătorești încuviințarea adopției. Este de remarcat faptul că aceste situații au fost identificate în doctrină și practică anterior Legii nr. 273/2004.
3.6.2. Condițiile încredințării
Încredințarea copilului în vederea adopției se poate face dacă:
– procedura adopției interne a fost deschisă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă;
– a fost identificat adoptatorul sau familia adoptatoare.
– direcția a verificat și a constatat compatibilitatea copilului cu adoptatorul sau familia adoptatoare.
3.6.3. Cererea pentru încredințarea copilului în vederea adopției. Judecata cererii
În situația în care, în urma verificării efectuate, direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului constată compatibilitatea acestuia cu persoana sau familia adoptatoare selectată, sesizează de îndată instanța judecătorească pentru încredințarea copilului în vederea adopției.
Potrivit art. 41 alin. (1) din lege, judecarea cererilor de încredințare a copilului în vederea adopției interne se face cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare și a persoanei ori familiei adoptatoare.
3.6.4. Durata încredințării copilului în vederea adopției
Încredințarea în vederea adopției se dispune de către instanța judecătorească de la domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile.
Cererea de încuviințare a adopției adresată instanței judecătorești prelungește de drept perioada de încredințare până la soluționarea cererii prin hotărâre judecătorească irevocabilă [art. 44 alin. (4) din lege].
3.6.5. Efectele încredințării în vederea adopției
Potrivit art. 43 din lege, pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căreia i-a fost încredințat. Efectuarea actelor obișnuite necesare exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești, cu excepția celor care conduc la încheierea unui act juridic, se realizează de către persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredințat.
Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a încuviința actele pe care acesta le încheie, precum și dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către consiliul județean sau local al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției.
Dreptul de administrare poate fi delegat, în mod excepțional, către persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menționate în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea.
3.6.6. Urmărirea evoluției copilului
Potrivit art. 44 din lege, în perioada încredințării copilului în vederea adopției, direcția de la domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.
La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, direcția întocmește un raport final referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, pe care îl comunică instanței competente în vederea soluționării cererii de încuviințare a adopției.
3.6.7. Revocarea/prelungirea măsurii încredințării
Conform art. 45 din lege, dacă pe durata perioadei de încredințare în vederea adopției direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existența oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopție, sesizează de îndată instanța judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, prelungirii măsurii încredințării. Hotărârea prin care instanța de fond dispune revocarea sau prelungirea încredințării este executorie de drept.
Dacă instanța judecătorească dispune revocarea măsurii încredințării, direcția este obligată să reia procesul de potrivire (art. 46 din lege).
3.7. Încuviințarea adopției de către instanța judecătorească
3.7.1. Competența
Competența de judecată aparține instanței de tutelă, respectiv tribunalului in a carei raza teritorila se afla domiciliul adoptatorilor.
3.7.2. Calitate procesuală activă
Potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare, în situația adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, și, în cazul adopției copilului, de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.
În toate celelalte cazuri cererea de încuviințare a adopției va fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcția de la domiciliul acestora la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției sau, după caz, la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopția copilului pentru care a fost deschisă procedura adopției interne și care se află în plasament la unul dintre soții familiei adoptatoare sau la familia adoptatoare de cel puțin 2 ani și pentru adopția copilului de către tutorele său.
3.7.3. Mijloace de probă
Potrivit art. 51 alin. (1) din lege, instanța judecătorească va admite cererea de încuviințare a adopției numai dacă, pe baza probelor administrate, și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.
3.7.4. Procedura de judecată
Citarea (art. 49 din lege). Judecarea cererilor de încuviințare a adopției se face cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare și a persoanei ori familiei adoptatoare.
Judecarea cererilor de încuviințare a adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu se face cu citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și a adoptatului, iar judecarea cererilor de încuviințare a adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv se face cu citarea adoptatorului și a părinților firești ai adoptatului.
Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază persoana sau familia adoptatoare va avea obligația de a depune rapoartele finale prevăzute la art. 44 alin. (2) – adică raportul final la sfârșitul perioadei de încredințare – sau, după caz, art. 44 alin. (3) -adică raportul întocmit pentru situația în care copilul nu a fost încredințat, în cazul adopției copilului pentru care a fost deschisă procedura adopției interne și care a fost plasat la adoptator sau la familia adoptatoare, iar măsura plasamentului durează de cel puțin 90 de zile, precum și în cazul adopției copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puțin 90 de zile de la data'instituirii tutelei.
Raportul se depune până cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului la care Direcția a fost citată pentru judecarea cauzei; de asemenea, după caz, Direcția va avea obligația de a da instanței judecătorești orice relații necesare pentru soluționarea cererii de încuviințare a adopției;
Luarea consimțământului la adopție (art. 50 din lege). Instanța poate solicita din nou consimțământul la adopție al părinților firești, dacă există indicii că după data la care consimțământul a devenit irevocabil au intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimțământului inițial.
Direcția care a solicitat deschiderea procedurii adopției interne are obligația să aducă la cunoștința instanței, prin intermediul direcției în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare, dacă este cazul, existența oricăror elemente noi cu privire la situația părintelui firesc ori a familiei extinse, care ar putea determina modificarea finalității planului individualizat de protecție.
Chemarea părinților firești în fața instanței competente să încuviințeze adopția se face prin invitație adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identității sau a altor informații cu privire la persoana ori familia adoptatoare.
Instanța poate invita, la aceeași dată, direcția care a formulat cererea de deschidere a procedurii adopției interne, precum și direcția care a solicitat încuviințarea adopției.În cazul în care părinții se prezintă personal în fața instanței și își exprimă refuzul de a mai consimți la adopție, instanța suspendă soluționarea cererii de încuviințare a adopției.Declarația părinților firești împreună cu încheierea de suspendare se comunică direcției competente, care va formula cerere de revizuire a hotărârii de deschidere a procedurii adopției.
3.8. Efectele adopției
3.8.1. Data la care se produc efectele
Potrivit art. 469 C. civ., adopția își produce efectele de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.
Adopția produce efecte cu privire la rudenie, ocrotirea minorului, nume, domiciliul și locuința copilului, obligația de întreținere, moștenire, cetățenia minorului.
3.8.2. Efecte asupra rudeniei civile
Fiind o adopție cu efecte depline, raporturile de rudenie se vor configura astfel:
A. Față de adoptator și familia acestuia. Potrivit art. 470 alin. (1) C. civ., între copil și adoptator, precum și rudele acestuia se stabilesc raporturi de rudenie civilă, astfel încât copilul adoptat intră în familia adoptatorului, ca un copil firesc al acestuia. Deși legea nu prevede expres, se consideră, în mod întemeiat, că și descendenții adoptatului devin rude cu adoptatorul și cu rudele acestuia, deoarece numai astfel se poate vorbi de rudenie civilă asimilată rudeniei firești. Se poate afirma că acesta este „efectul constitutiv" al adopției.
B. Față de părinții firești și rudele acestora. Ca regulă, întrucât copilul adoptat intră în familia adoptatorului, raporturile de rudenie firească între copil și părinții săi și rudele acestuia trebuie să înceteze. Copilul iese din familia sa de origine. Se poate considera că acesta este un „efect extinctiv" al adopției. Și în acest caz, potrivit art. 470 alin. (2) C. civ., încetarea raporturilor de rudenie privește și pe descendenții adoptatului, în raporturile lor cu părinții firești ai adoptatului și cu rudele acestora.
Se va menține însă impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie, potrivit art. 274 alin. (3) C. civ.
O situație deosebită există în cazul în care un soț adoptă copilul firesc sau adoptiv al celuilalt soț. Potrivit art. 470 alin. (3) C. civ. încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
Aceasta înseamnă că, în raport cu părinții săi firești, efectul extinctiv al raporturilor de rudenie este numai parțial, și anume încetează aceste raporturi numai între adoptat și descendenții săi – pe de o parte – și părintele firesc care nu este soțul adoptatorului – pe de altă parte. În consecință, se mențin raporturile de rudenie între cel adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părintele firesc, care este soțul adoptatorului, și rudele acestuia, pe de altă parte.
3.8.3. Raporturile dintre adoptator și adoptat. Autoritatea părintească
Potrivit art. 471 C. civ., adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său firesc.În cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta.
Adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană față de părinții săi firești. Dacă adoptatorul este decăzut din exercițiul drepturilor părintești, instanța de tutelă, ținând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecție prevăzute de lege (art. 472 C. civ.).
3.8.4. Numele de familie al adoptatului
Potrivit art. 473 C. civ., adoptatul dobândește prin adopție numele adoptatorului.
Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, adoptatul va purta acest nume. În cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței judecătorești care încuviințează adopția numele pe care adoptatul urmează să-l poarte.
Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare și luând consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
De asemenea, legea prevede expres că, în cazul adopției unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, acordat în fața instanței care încuviințează adopția.
Pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor competent întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se va păstra, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
3.9. Informațiile cu privire la adopție
Potrivit art. 474 C. civ., informațiile cu privire la adopție sunt confidențiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopție și la familia sa de origine, precum și regimul juridic general al informațiilor privind adopția se stabilesc prin lege specială.
În acest sens, art. 66-70 din Legea nr. 273/2004 reglementează detaliat aspectele referitoare la informațiile cu privire la adopție.
Astfel, adoptatorii sunt obligați să informeze gradual copilul că este adoptat, începând de la vârste cât mai mici, cu sprijinul specialiștilor din cadrul compartimentului de adopții și postadopții al direcției.
Adoptatorii și adoptatul au dreptul să obțină din partea autorităților competente extrase din registrele publice al căror conținut atestă faptul, data și locul nașterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopția și nici identitatea părinților firești.
Identitatea părinților firești ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacității depline de exercițiu numai pentru motive medicale, de către Oficiu, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soțului sau descendenților acestuia ori a reprezentantului unei instituții medicale sau a unui spital.
După dobândirea capacității depline de exercițiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România, Tribunalului București, să-i autorizeze accesul la informațiile aflate în posesia oricăror autorități publice cu privire la identitatea părinților săi firești.
Instanța citează direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul adoptatului, Oficiul, precum și orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru soluționarea cererii și va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că accesul la informațiile solicitate nu este dăunător integrității psihice și echilibrului emoțional ale solicitantului și dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere adecvată.
Capitolul IV. Incetarea, desfacerea și nulitatea adopției
4.1. Încetarea adopției
Potrivit art. 475 C. civ., adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulității sale.
4.2. Desfacerea adopției
4.2.1. Desfacerea de drept a adopției
Potrivit art. 476 alin. (1) C. civ., adopția este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a), adică atunci când adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.
Vechea adopție încetează cu efecte doar pentru viitor și de la data încuviințării noii adopții prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
De asemenea, potrivit art. 476 alin. (2) C. civ., adopția poate fi desfăcută în cazul în care față de adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecție prevăzute de lege, dacă desfacerea adopției este în interesul superior al copilului. în acest caz, adopția se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care se dispune măsura de protecție, în condițiile legii.
4.2.2. Desfacerea adopției pe cale judiciară
La cererea adoptatorului. Potrivit art. 477 C. civ., adopția poate fi desfăcută, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor sau a ascendenților ori descendenților lor, precum și atunci când adoptatul s-a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani.
Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior acestei date.
La cererea adoptatului. Potrivit art. 478 C. civ., adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-a făcut vinovat față de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.
4.3. Nulitatea adopției
4.3.1. Cauzele de nulitate
Potrivit art. 479 C. civ., adopția poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei și al cărei consimțământ a fost viciat prin eroare asupra identității adoptatului, doi sau violență. Acțiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării violenței, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.
De asemenea, art. 480 C. civ. reglementează nulitatea absolută. Astfel, sunt nule adopția fictivă, precum și cea încheiată cu încălcarea condițiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancționează cu nulitatea relativă. Adopția este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
Acțiunea în constatarea nulității adopției poate fi formulată de orice persoană interesată (fără a mai distinge după cum adoptatul este minor sau a devenit major).
Un alt aspect îl constituie posibilitatea instanței de a menține adopția în pofida unei cauze de nulitate absolută, atenuând astfel rigoarea sancțiunii nulității absolute. Astfel, art. 481 C. civ. prevede că instanța va putea respinge cererea de declarare a nulității adopției, dacă va constata că menținerea adopției este în interesul celui adoptat, a cărui ascultare este obligatorie.
4.3.2. Efectele nulității adopției
Articolul 482 C. civ. reglementează efectele nulității adopției cu privire la drepturile părintești și, respectiv, cu privire la numele copilului:
a) părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, în condițiile legii. Se subînțelege că prin efectul nulității adopției încetează raporturile de filiație și de rudenie create prin adopție și reapar raporturile de filiație și de rudenie firească;
b) adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției. Ca și o noutate, potrivit art. 482 alin. (2) teza a II-a C. civ., pentru motive temeinice, instanța poate încuviința ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopție.
Nulitatea desființează cu efect retroactive efectele adopției. Se pot remarca totuși două excepții de la caracterul retroactiv:
– în ceea ce privește drepturile și îndatoririle părintești, se consideră că, în interesul copilului adoptat, actele prin care s-au exercitat drepturile părintești de către adoptatori rămân valabile;
– în ceea ce privește obligația de întreținere, efectul retroactiv al nulității adopției nu se întinde și asupra prestațiilor de întreținere, dat fiind caracterul succesiv, periodic al acestora, cât timp obligația a fost executată benevol.
Capitolul 5
Reglementări procedurale comune în materia cererilor
privind adopția
Articolele 74-78 din Legea nr. 273/2004 cuprind unele dispoziții comune privind soluționarea cererilor în materia adopției.
5.1. Competența instanțelor judecătorești
5.1.1. Competența internațională
Instanțele judecătorești române sunt competente să judece cererile prevăzute de Legea nr. 273/2004 dacă cel puțin una dintre părți are reședința obișnuită în România.
Instanțele judecătorești române sunt exclusiv competente să judece cererile prevăzute de această lege în situația în care copilul care urmează a fi adoptat are reședința obișnuită în România și este cetățean român sau apatrid.
5.1.2. Competența materială și competența teritorială
Cererile în materia adopției sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului.
Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanța competentă se judecă de Tribunalul București.
5.2. Natura procedurii
Cererile de deschidere a procedurii adopției interne, cererile de încredințare a copilului în vederea adopției și cererile de încuviințare a adopției se judecă în primă instanță, potrivit regulilor privitoare la procedurile necontencioase din Codul de procedură civilă, cu excepțiile prevăzute de lege.
Este astfel consacrată expres soluția exprimată în literatura juridică privind caracterul necontencios al procedurii de încuviințare a adopției.
Cererea de nulitate a adopției are însă caracter contencios.
5.3. Cererile privind adopția
Cererile privind adopția trebuie să îndeplinească condițiile generale ale cererii de chemare în judecată.
Aceste cereri sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
5.4. Compunerea instanței
Cererile privind adopția se soluționează de complete specializate ale instanței judecătorești, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului. Prezentarea de către direcție a raportului de anchetă socială privind copilul este obligatorie.
5.5. Mijloace de probă. Judecata cererii
Instanța poate administra orice probe admise de lege.
Prezentarea de către direcție a raportului de anchetă socială privind copilul este obligatorie.
La judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului, precum și a cererii de încredințare în vederea adopției, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, iar la încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita consimțământul.
Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită, avându-se în vedere vârsta și gradul acestuia de maturitate. în situația în care instanța hotărăște în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze rațiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului.
Cererile privind adopția se soluționează cu celeritate. Astfel, termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, iar hotărârea judecătorească se redactează și se comunică părților în maximum 10 zile de la pronunțare.
5.6. Căile de atac
Hotărârile prin care se soluționează cererile în această materie sunt supuse numai apelului.
5.7. Registul național pentru adopții
Prin Legea nr. 273/2004 s-a prevăzut înființarea Registrului Național pentru Adopții, care asigură întocmirea și organizarea evidenței la nivel național în materia adopției.
Registrul se întocmește și se ține la zi de către oficiu (art. 79).
În acest sens, potrivit art. 80 din lege, în scopul întocmirii și organizării de către Oficiu a evidenței prevăzute la art. 79, direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului transmite Oficiului copii ale următoarelor documente:
a) hotărârea judecătorească prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției naționale;
b) hotărârea judecătorească de încredințare în vederea adopției;
c) hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției;
d) hotărârea judecătorească de declarare a nulității sau, după caz, de desfacere a adopției;
e) dispoziția privind eliberarea/neeliberarea atestatului și, după caz, atestatul;
f) raportul final de evaluare a capacității de a adopta a solicitantului;
g) raportul final de închidere a cazului prevăzut la art. 82 alin. (3), potrivit căruia, la încheierea perioadei de monitorizare postadopție, direcțiile întocmesc un raport final de închidere a cazului, pe care au obligația să îl transmită Oficiului. în situația în care, ulterior încuviințării adopției, prenumele copilului adoptat este schimbat pe cale administrativă, raportul va fi însoțit și de copia actului care a stat la baza schimbării prenumelui;
h) alte documente necesare organizării evidenței, care se stabilesc prin ordin al președintelui Oficiului.
În cazul adopției persoanei majore, precum și în cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv, sentințele de încuviințare a adopției se comunică din oficiu de către instanța competentă și Oficiului.
5.8. Monitorizare și activități postadopție
Monitorizarea postadopție reprezintă etapa ulterioară încuviințării adopției prin care se urmărește evoluția copilului adoptat și a relațiilor dintre acesta și părinții adoptatori în vederea integrării depline a copilului în familia adoptatoare și identificării precoce a eventualelor dificultăți ce pot să apară în această perioadă.
În cazul adopției interne, monitorizarea postadopție se realizează de către direcția de la domiciliul copilului, care are obligația întocmirii unor rapoarte trimestriale pe o perioadă de cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției.
În perioada de monitorizare postadopție, adoptatorii au obligația de a colabora cu direcția pentru a înlesni realizarea rapoartelor trimestriale și de a o informa cu privire la schimbarea domiciliului ori la modificările intervenite în structura familiei.
La încheierea perioadei de monitorizare postadopție, direcțiile întocmesc un raport final de închidere a cazului, pe care au obligația să îl transmită Oficiului. în situația în care, ulterior încuviințării adopției, prenumele copilului adoptat este schimbat pe cale administrativă, raportul va fi însoțit și de copia actului care a stat la baza schimbării prenumelui.
În situația în care adoptatorul/familia adoptatoare își stabilește domiciliul/reședința în raza teritorială a altei direcții decât cea care a inițiat procedura de monitorizare, aceasta are obligația de a notifica direcției în a cărei rază teritorială se află noul domiciliu/noua reședință a adoptatorului/familiei adoptatoare necesitatea preluării obligației de monitorizare postadopție.
În situația în care adoptatorul/familia adoptatoare, împreună cu copilul adoptat, își stabilește domiciliul/reședința în altă țară, direcția de la domiciliul acestuia/acesteia realizează continuarea monitorizării postadopție cu sprijinul Oficiului. În aceste cazuri, la solicitarea direcției, Oficiul facilitează obținerea rapoartelor trimestriale prin contactarea serviciilor sociale competente publice sau private din statul în care adoptatorul/familia adoptatoare și-a stabilit domiciliul/reședința.
În cazul adopției internaționale a copilului cu reședința obișnuită în România de către o persoană/familie cu reședința obișnuită în străinătate, Oficiul are obligația să urmărească evoluția acestuia și a relațiilor lui cu părintele sau cu părinții săi adoptivi cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției, prin intermediul autorității centrale competente sau al organizației acreditate ori autorizate din statul primitor.
Oficiul trebuie să solicite realizarea monitorizării postadopție și transmiterea de rapoarte trimestriale autorității centrale competente sau organizației acreditate sau autorizate din statul primitor.
În cazul adopției internaționale a unui copil cu reședința obișnuită în străinătate de către o persoană/familie cu reședința obișnuită în România, obligația monitorizării postadopție revine direcției în a cărei rază teritorială locuiesc adoptatorii. Durata perioadei de monitorizare postadopție poate fi mai mare de 2 ani, dacă legea țării de proveniență a copilului o cere. Rapoartele întocmite în această perioadă se vor înainta Oficiului.
Concluzii
Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului. Adopția își produce efectele de la data pronunțării irevocabile a hotărârii judecătorești. Din acel moment, filiația dintre copil și părinții săi naturali încetează.
Familia care dorește să ia în adopție un copil, trebuie să depună la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul de domiciliu, o cerere scrisă în vederea evaluării condițiilor morale și materiale și obținerea atestatului ca familie/persoana aptă să adopte un copil.
Adopția poate fi un mijloc pentru soluționarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de probleme familiale, dacă drepturile celor implicați în adopție și mai ales, drepturile fundamentale și interesul copilului nu sunt respectate.
Adopția prezintă avantajul de a oferi o familie permanentă copilului pentru care nu poate fi găsit un mediu corespunzător în familia sa de origine și pentru care o astfel de alternativă răspunde nevoile identificate în urma procesului de evaluare realizat de către profesioniștii din domeniu.
Adopția este tratată ca instituție de drept civil și nu ca măsură de protecție (așa cum a fost ea reglementată în legislația anterioară), cu alte cuvinte ea nu se mai adresează în mod automat tuturor copiilor care au nevoie de o măsură de protecție, ci doar acelora pentru care o astfel de operațune juridică este potrivită nevoilor și situației particulare a copilului.
Sunt reglementate expres situațiile și procedura prin care un copil devine adoptabil, respectiv atunci când planul individualizat de protecție al copilului prevede ca finalitate adopția internă, această finalitate putând fi prevazută numai dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familia biologică sau integrarea lui în familia extinsă au eșuat.
Adopția a cucerit lumea în sensul că a devenit un fenomen internațional care a captat nu numai atenția parlamentelor naționale dar și pe cea a organismelor internaționale. Considerăm că scopul adopției internaționale este din nefericire, adeseori asociat cu interese meschine, astfel că terminologia juridică a adopției este deseori dublată de o terminologie cu, conotații negative precum: vânzare de copii, cerere și ofertă, țări exportatoare, țări importatoare, intermediari care facilitează adopția internațională a copilului. Afirmația potrivit căreia ,,adopția internațională este un mijloc de protecție a copilului lipsit de mediul familial în țara sa de origine” riscă să se traducă prin ideea că adopția internațională este un mijloc pentru familiile din țările dezvoltate de a adopta copii din țările cu dificultăți economice.
Prin operațiunea juridică a adopției, legătura de filiație, nu se întemeiază pe faptul biologic al nașterii și al concepțiunii copilului de către mamă și, respectiv, tatăl său, ci iși are fundamentul în voința celor, care potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiație civilă. Legislațiile naționale reflectă atitudini diferite față de adopție, în raport cu tradițiile familiale, concepțiile religioase, moravurile și chiar istoria satelor.
Astfel se pot remarca două tipuri de sisteme de drept, și anume legislații care ignoră sau chiar interzic adopția și legislații care reglementează și încurajează această instituție. În prima categorie se înscriu legislațiile din Vietnam și unele țări din America de Sud, care nu reglementează adopția, precum și dreptul din țările musulmane care, prin Coran, interzice adopția, cu exceptia Tunisiei.
Legea tunisiană din 1958 a fost adoptata în urma unor evenimente tragice petrecute în aceasta țară în iarna anilor 1955-1956, când numeroși copii abandonați se aflau în situația de a muri de foame pe străzi, fără a li se putea găsi adăpost. Sub influența organizației caritabile ,,Terre des Hommes” prin Legea din 4 martie 1958 s-a reglementat adopția ca o măsură de protecție a copiilor.
În dreptul musulman există unele instituții care se apropie de adopție, precum ,,kafalah”, prin care un barbat poate lua în îngrijire un copil și ,,tranzit”, prin care copilul este ,,adoptat” pentru a veni la moștenire în calitate de descendent, fără a se crea legături de rudenie, ceea ce apropie această instituție mai mult de cea a legatului, decât adopția propriu-zisă.
În prezent, majoritatea sistemelor de drept reglementează adopția ca instituție care permite stabilirea legăturilor de rudenie între adoptat și adoptator și consacră principiul potrivit căruia adopția se realizează în interesul superior al copilului, ca masură de protecție a copilului.
Bibliografie
I. Tratate. Cursuri
Avram Marieta, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013.
Aniței Nadia Cerasela, Dreptul familiei –conform noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Andone R.O., Drept civil. Persoanele în reglementarea Noului Cod Civil, suport de curs în format electronic, Iași, 2012.
Bacaci Alexandru, V.C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Ediția 7, Ed. C.H. Beck, București, 2012.
Bacaci Alexandru, Dreptul familiei, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Bodoașcă Teodor, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, Aprilie 2012.
Bodoașca T., Studii de dreptul familiei, Ed.CH Beck, București, 2007.
Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie si practică, ediția a II-a revăzută si completată, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.
Măgureanu Ilie, Dreptul familiei, Note de curs realizate conform dispozițiilor din Noul Cod civil, 2012.
Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei si de procedură civila. Note de curs – Editia a II-a revazută și adăugită, Editura Universul juridic, București, 2010.
Roșu Elena, Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri CEDO, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007.
Romosan Ioan Dorel, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012.
II. Articole si reviste de jurisprudența
Avram Marieta, Filiația. Adopția națională și internatională, Editura C.H. Beck, București.
Lupașcu D., Aspecte teoretice și de practică judiciară privind adopția cu referire specială la reglementarea stabilită prin Legea nr. 273/2004, în revista Pandectele Române nr. 4/2004.
III. Legislație
Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopției publicată in M.Of. nr. 557/23 iun. 2004 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788/2009, republicată în M. Of. Nr. 259/2012.
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat în Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului publicată în M. of. Nr. 557/2004 , republicată în M. of. Nr. 159/2014.
H.G. nr. 233/2012 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne, precum și metodologia de autorizare a acestora publicată în M. Of. nr. 218 din 2 aprilie 2012.
H.G. nr. 1441/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale publicată în M. Of. nr. 873 din 24 septembrie 2004.
Decizia Curții Constituționale nr. 369/2008, publicată în M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008.
Ordinul nr. 546/2012 privind aprobarea modelului-cadru al convențiilor încheiate între Oficiul Român pentru Adopții și cabinete individuale, cabinete asociate și societăți civile profesionale de asistență socială și/sau psihologie pentru realizarea unor noi evaluări în cadrul procedurii de contestare a raportului final de evaluare a persoanei/familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului și, respectiv, pentru realizarea activităților postadopție prevăzute de legislația în vigoare publicat în M. Of. nr. 226 din 4 aprilie 2012.
Ordinul nr. 550/2012 privind aprobarea criteriilor pe baza cărora se realizează potrivirea teoretică publicat în M. Of. nr. 234 din 6 aprilie 2012.
Ordinul nr. 552/2012 privind aprobarea modelului-cadru al atestatului de persoană sau familie aptă să adopte, precum și a modelului și conținutului unor formulare, instrumente și documente utilizate în procedura adopției publicat în M. Of. nr. 245 din 11 aprilie 2012.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, aprobată prin H.G. nr. 350/2012 publicată în M. Of. nr. 268 din 23 aprilie 2012.
Bibliografie
I. Tratate. Cursuri
Avram Marieta, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013.
Aniței Nadia Cerasela, Dreptul familiei –conform noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
Andone R.O., Drept civil. Persoanele în reglementarea Noului Cod Civil, suport de curs în format electronic, Iași, 2012.
Bacaci Alexandru, V.C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, Ediția 7, Ed. C.H. Beck, București, 2012.
Bacaci Alexandru, Dreptul familiei, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012.
Bodoașcă Teodor, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, Aprilie 2012.
Bodoașca T., Studii de dreptul familiei, Ed.CH Beck, București, 2007.
Corhan Adriana, Dreptul familiei. Teorie si practică, ediția a II-a revăzută si completată, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009.
Măgureanu Ilie, Dreptul familiei, Note de curs realizate conform dispozițiilor din Noul Cod civil, 2012.
Moloman Bogdan Dumitru, Elemente de dreptul familiei si de procedură civila. Note de curs – Editia a II-a revazută și adăugită, Editura Universul juridic, București, 2010.
Roșu Elena, Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri CEDO, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007.
Romosan Ioan Dorel, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2012.
II. Articole si reviste de jurisprudența
Avram Marieta, Filiația. Adopția națională și internatională, Editura C.H. Beck, București.
Lupașcu D., Aspecte teoretice și de practică judiciară privind adopția cu referire specială la reglementarea stabilită prin Legea nr. 273/2004, în revista Pandectele Române nr. 4/2004.
III. Legislație
Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopției publicată in M.Of. nr. 557/23 iun. 2004 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788/2009, republicată în M. Of. Nr. 259/2012.
Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil republicat în Monitorul Oficial 505/2011, aplicabil din 1.10.2011.
Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului publicată în M. of. Nr. 557/2004 , republicată în M. of. Nr. 159/2014.
H.G. nr. 233/2012 privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne, precum și metodologia de autorizare a acestora publicată în M. Of. nr. 218 din 2 aprilie 2012.
H.G. nr. 1441/2004 cu privire la autorizarea organizațiilor private străine de a desfășura activități în domeniul adopției internaționale publicată în M. Of. nr. 873 din 24 septembrie 2004.
Decizia Curții Constituționale nr. 369/2008, publicată în M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008.
Ordinul nr. 546/2012 privind aprobarea modelului-cadru al convențiilor încheiate între Oficiul Român pentru Adopții și cabinete individuale, cabinete asociate și societăți civile profesionale de asistență socială și/sau psihologie pentru realizarea unor noi evaluări în cadrul procedurii de contestare a raportului final de evaluare a persoanei/familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului și, respectiv, pentru realizarea activităților postadopție prevăzute de legislația în vigoare publicat în M. Of. nr. 226 din 4 aprilie 2012.
Ordinul nr. 550/2012 privind aprobarea criteriilor pe baza cărora se realizează potrivirea teoretică publicat în M. Of. nr. 234 din 6 aprilie 2012.
Ordinul nr. 552/2012 privind aprobarea modelului-cadru al atestatului de persoană sau familie aptă să adopte, precum și a modelului și conținutului unor formulare, instrumente și documente utilizate în procedura adopției publicat în M. Of. nr. 245 din 11 aprilie 2012.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, aprobată prin H.G. nr. 350/2012 publicată în M. Of. nr. 268 din 23 aprilie 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Adoptia Nationala (ID: 126214)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.