Adoptia – Instrument Juridic Intern Si International DE Protectie A Copilului

Capitolul 1. Noțiuni introductive 1.1. Adopția în Dreptul Roman

1.2. Adopția în Dreptul Românesc

Capitolul 2. Definiția, principiile și felurile adopției

2.1. Noțiunea de adopție

2.2. Principiile adopției

2.3. Felurile adopției

2.3.1. Adopția cu efecte restrânse și adopția cu efecte depline

2.3.2. Adopția internă și internațională

2.3.3. Adopția minorului și adopția majorului

Capitolul 3. Natura juridică și caracterele generale ale adopției

3.1. Natura juridică a adopției

3.2. Caracterele generale ale adopției

3.2.1. Adopția se face în interesul superior al copilului

3.2.2. Adopția este un act solemn

Capitolul 4. Condiții legale necesare pentru încheierea adopției

4.1. Condiții de fond

4.1.1. Interesul superior al copilului

4.1.2. Consimțământul la adopție

4.1.3. Persoana sau familia care adoptă să aibă capacitate de exercițiu deplină

4.1.4. Diferența de vârstă între cel ce adoptă și cel ce urmează a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani

4.1.5. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor

4.1.6. Atestarea adoptatorului și familiei adoptatoare

4.1.7. Întocmirea planului individual de protecție a copilului

4.1.8. Încredințarea copilului în vederea adopției

4.1.9. Condiția specială în cazul adopției internaționale

4.2. Impedimente la încheierea adopție

4.2.1. Rudenia firească

4.2.2. Calitatea de soț sau de fost soț

4.2.3. Adopția soților sau foștilor soți de către același adoptator

sau familie adoptatoare

4.2.4. Adopția de către mai multe persoane

4.2.5. Adopția anterioară

4.2.6. Boala psihică și handicapul mintal

4.3. Condiții de formă

4.3.1 Forma actelor juridice ale părților

4.3.2. Actele care se anexează la cererea de încuviințare a adopției

Capitolul 5. Procedura adopției

5.1. Procedura administrativă

5.1.1. Organe cu atribuții în domeniul adopției

5.1.2. Atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare

5.1.3. Deschiderea procedurii adopției interne

5.1.4. Încredințarea copilului în vederea adopției

5.2. Procedura în fața instanței judecătorești

5.3. Procedura adopției internaționale

5.3.1. Organe competente

5.3.2. Atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare din statul de

primire

5.3.3. Încuviințarea adopției internaționale

Capitolul 6. Efectele adopției

6.1. Filiația și rudenia civilă

6.1.1. Deosebirea dintre filiație și rudenia civilă

6.1.2. Asimilarea filiației și rudeniei din adopție cu filiația și

rudenia firească

6.1.3. Relațiile dintre adoptat și părinții săi firești și rudele

acestora

6.2. Drepturile și îndatoririle părintești

6.2.1. Trecerea drepturilor și îndatoririlor părintești de la părinții

firești la părinții adoptivi

6.2.2. Adopția de către soț a copilului firesc al celuilat soț

6.2.3. Decăderea adoptatorului din drepturile părintești

6.2.4. Adoptatorii divorțați

6.3. Numele de familie al adoptatului

6.3.1. Numele dobândit de adoptat

6.3.2. Schimbarea numelui de familie al adoptatorului

6.3.3. Numele soțului adoptat

6.4. Domiciliul și locuința adoptatului

6.4.1. Domiciliul adoptatului

6.4.2. Locuința adoptatului

6.5. Cetățenia adoptatului

6.5.1. Redobândirea cetățeniei române prin adopție

6.5.2. Pierderea cetățeniei române prin adopție

6.5.3. Schimbarea cetățeniei adoptatorului

Capitolul 7. Încetarea adopției

7.1. Desfacerea adopției

7.2. Nulitatea adopției

7.3. Efectele nulității adopției

Concluzii

Bibliografie

pagini 77

=== Adoptia ===

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul 1. Noțiuni introductive 1.1. Adopția în Dreptul Roman

1.2. Adopția în Dreptul Românesc

Capitolul 2. Definiția, principiile și felurile adopției

2.1. Noțiunea de adopție

2.2. Principiile adopției

2.3. Felurile adopției

2.3.1. Adopția cu efecte restrânse și adopția cu efecte depline

2.3.2. Adopția internă și internațională

2.3.3. Adopția minorului și adopția majorului

Capitolul 3. Natura juridică și caracterele generale ale adopției

3.1. Natura juridică a adopției

3.2. Caracterele generale ale adopției

3.2.1. Adopția se face în interesul superior al copilului

3.2.2. Adopția este un act solemn

Capitolul 4. Condiții legale necesare pentru încheierea adopției

4.1. Condiții de fond

4.1.1. Interesul superior al copilului

4.1.2. Consimțământul la adopție

4.1.3. Persoana sau familia care adoptă să aibă capacitate de exercițiu deplină

4.1.4. Diferența de vârstă între cel ce adoptă și cel ce urmează a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani

4.1.5. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor

4.1.6. Atestarea adoptatorului și familiei adoptatoare

4.1.7. Întocmirea planului individual de protecție a copilului

4.1.8. Încredințarea copilului în vederea adopției

4.1.9. Condiția specială în cazul adopției internaționale

4.2. Impedimente la încheierea adopție

4.2.1. Rudenia firească

4.2.2. Calitatea de soț sau de fost soț

4.2.3. Adopția soților sau foștilor soți de către același adoptator

sau familie adoptatoare

4.2.4. Adopția de către mai multe persoane

4.2.5. Adopția anterioară

4.2.6. Boala psihică și handicapul mintal

4.3. Condiții de formă

4.3.1 Forma actelor juridice ale părților

4.3.2. Actele care se anexează la cererea de încuviințare a adopției

Capitolul 5. Procedura adopției

5.1. Procedura administrativă

5.1.1. Organe cu atribuții în domeniul adopției

5.1.2. Atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare

5.1.3. Deschiderea procedurii adopției interne

5.1.4. Încredințarea copilului în vederea adopției

5.2. Procedura în fața instanței judecătorești

5.3. Procedura adopției internaționale

5.3.1. Organe competente

5.3.2. Atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare din statul de

primire

5.3.3. Încuviințarea adopției internaționale

Capitolul 6. Efectele adopției

6.1. Filiația și rudenia civilă

6.1.1. Deosebirea dintre filiație și rudenia civilă

6.1.2. Asimilarea filiației și rudeniei din adopție cu filiația și

rudenia firească

6.1.3. Relațiile dintre adoptat și părinții săi firești și rudele

acestora

6.2. Drepturile și îndatoririle părintești

6.2.1. Trecerea drepturilor și îndatoririlor părintești de la părinții

firești la părinții adoptivi

6.2.2. Adopția de către soț a copilului firesc al celuilat soț

6.2.3. Decăderea adoptatorului din drepturile părintești

6.2.4. Adoptatorii divorțați

6.3. Numele de familie al adoptatului

6.3.1. Numele dobândit de adoptat

6.3.2. Schimbarea numelui de familie al adoptatorului

6.3.3. Numele soțului adoptat

6.4. Domiciliul și locuința adoptatului

6.4.1. Domiciliul adoptatului

6.4.2. Locuința adoptatului

6.5. Cetățenia adoptatului

6.5.1. Redobândirea cetățeniei române prin adopție

6.5.2. Pierderea cetățeniei române prin adopție

6.5.3. Schimbarea cetățeniei adoptatorului

Capitolul 7. Încetarea adopției

7.1. Desfacerea adopției

7.2. Nulitatea adopției

7.3. Efectele nulității adopției

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

“ Adopția (adoptio) era un mod de creare a puterii părintești care consta în trecerea unui fiu de familie, alieni iuris, de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias.”

“Dreptul Roman” – Ștefan COCOȘ

1.1. Adopția în Dreptul Roman

La romani, adopția juca un rol foarte important căci, în lipsă de descendenți, prin adopție se asigura perpetuarea numelui și a cultului domestic. Romanii spuneau că adopția imită natura, adoptatul fiind considerat un adevărat fiu al adoptatorului.

Adopția era întrebuințată chiar de către împărați în vederea transmiterii ereditare a demnității imperiale. Astfel a fost adoptat Tiberius de către Augustus și Nerone de către Claudiu.

Adopția (adoptio) era un mod de creare a puterii părintești care consta în trecerea unui fiu de familie, alieni iuris, de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias.

Adopțiunea se realiza printr-un proces tehnic care consta în două etape:

Prima etapă era o ficțiune a unei dispoziții a Legii celor XII Table care prevedea: ”dacă șeful de familie își vinde de trei ori pe fiul său, acesta să iasă de sub puterea lui”(“Si pater filium ter vendum duit, filius a patre liber esto”);

A doua etapă avea loc în fața magistratului, unde intervenea adoptatorul, care declara că copilul este al său, revendicându-l de la terțul cumpărător. Acesta, în calitate de pârât tăcea, iar magistratul ratifica declarația în cadrul procesului fictiv numit „in iure cesio”.

Adopțiunea impunea următoarele condiții de fond, și anume:

adoptatorul să fie pater familias;

să existe consimțământul adoptantului și cel al lui pater familias al adoptatului;

să existe o diferență de cel puțin 18 ani între adoptat și adoptant.

Adopțiunea avea drept efect că adoptatul devenea agnat cu agnații adoptantului și în același timp și cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia originară înceta, menținându-se cea de sânge. Adoptatul dobândea dreptul de moștenire în noua familie, dar îl pierdea față de familia de origine.

Când era vorba de o persoană „sui iuris” care trecea sub puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogatio.

Adrogatio constituia un caz special de adopțiune prin care un pater familias intra sub puterea unui alt pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele și bunurile sale. În acest caz se impuneau următoarele condiții:

– adrogantul să fie pater familias;

– să fie trecut de 60 de ani și să nu aibă moștenitor;

– să fie mai în vârstă decât adrogatul având natura drept model;

– să fie capabil.

Efectul asupra abrogațiunii era acela că dispărea o familie și se năștea o alta. În perioada principatului, abrogațiunea se făcea prin rescript imperial, tot acum putând fi adrogate și femeile. Treptat adrogațiunea devine o instituție în favoarea adrogatului tinzând să se apropie de adopție.

1.2. Adopția în Dreptul Românesc

În terminologia juridică română, instituția adopției a fost cunoscută pe parcursul timpului sub diverse denumiri. În vechile legiuiri române și în lucrările de drept român vechi întâlnim denumirea de „luare de suflet”, „adopție” și „înfiere”. Codul Civil Român (1865) și doctrina juridică ce reglementa acest cod au folosit numai denumirea de „adopțiune”, iar în Codul Familiei (1954) și literatura juridică folosesc denumirea de „înfiere”.

În prezent se folosește denumirea de „adopție”.

În țara noastră, această instituție a avut o evoluția istorică proprie, încadrată organic în evoluția istorică a dreptului românesc în ansamblul său și, în special, a dreptului nostru civil. Ea și-a păstrat importanța practică pe parcursul întregului ev mediu cu toate că în țările Europei apusene, rolul ei scăzuse considerabil, mai ales în rândul maselor populare și s-a bucurat de o reglementare adecvată finalității ei sociale și familiale, atât în vechile noastre legiuiri feudale (Pravila lui Matei Basarab, Legiuirea lui Caragea, Codul Calimah), cât și, mai apoi, în legislația burgheză (Codul Civil de la 1864, Legea Nr. 276/1944).

Față de legiuirile altor țări, deși întâlnim elemente progresiste, reglementările aduse instituției juridice a adopției înainte de adoptarea Codului Familiei de la 1954, scoate în evidență caracterul lor limitat și de clasă, fiind clar subordonate intereselor de clasă. Astfel, pentru a evoca câteva exemple, atât potrivit vechilor noastre legiuiri feudale cât și potrivit legislației burgheze, luarea de suflet sau adopțiunea, se putea face numai de persoanele care nu aveau copii sau descendenți legitimi; cel adoptat intra în raporturi personale și patrimoniale cu adoptatorul, similare celor ale unui copil firesc al acestuia, dar rămânea în continuare supus puterii părintești a părinților săi firești și păstra legăturile de rudenie cu rudele sale de sânge, cu toate consecințele care decurgeau din acestea (drepturi succesorale reciproce, impedimente la căsătorie etc.).

După cum am arătat, instituția adopției a fost reglementată în Pravila lui Matei Basarab din 1652 din capitolul 195, în Legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat Callimachi. Potrivit acestor legiuiri feudale, puteau adopta numai persoanele care nu aveau copii legitimi, ceea ce reliefa scopul familial al instituției adopțiunii; adoptatul (numit și copil de suflet, spre al deosebi de copilul trupesc) intră în familia adoptatorului (numit și părinte sufletesc, spre al deosebi de părintele firesc); între aceștia se stabileau raporturi similare cu cele din familia firească, adoptatul păstrând legături de rudenie cu familia sa firească.

În Codul Caragea, adopția este cunoscută sub numele de “iotesie” sau “feciorie de suflet”. Legiuitorul permitea să facă fii de suflet numai celor ce nu aveau copii sau celor care îi pierduseră (atât femeii cât și bărbatului). Vârsta minimă a adoptatorului era de 25 de ani atât pentru femeie cât și pentru bărbat. “Nebunii, risipitorii și necinstiții nu puteau face fii de suflet”. Acest impediment era mai mult introdus din motive normale, dorind astfel să garanteze moralitatea adopției. Codicele Caragea nu făcea deosebire și admitea adoptarea copiilor naturali când cei căsătoriți nu aveau copii legitimi. Legiuitorul mai permitea adopția copiilor naturali si prin testament.

În Codul Calimah adopția se numea „înfială”, copilului înfiat dându-i-se drepturi ca unui copil legitim al adoptatorului. „Înfiala” nu este permisă celor care au viață monahică. Adoptatorul se numea „tată înfiitor” sau „mamă înfiitoare”, iar adoptatul se numea „înfiit” sau „înfiită”. “Înfiala” trebuia încheiată și prin citarea sfintelor motive. Se permitea înfierea de nepot sau de nepoată. Dacă “înfiitorul” nu era vârstnic, se cerea consimțământul tatălui. Dacă nu avea tată, ci numai mamă, consimțământul ei nu era de ajuns și mai trebuia exprimat și consimțământul epitropului. Ca efect al „înfielii”, “înfiatul” avea dreptul de moștenire la averea “înfiitorului”, dar nu și la averea rudelor lui, nici la averea soției “înfiitorului”, dacă nu consimțesc la “înfiială”. “Înfiitul” păstra dreptul de moștenire și în familia lui firească.

Codul Civil din 1864 a urmat ca dealtminteri și Codul Civil francez din 1804, legislația Iustiniană însușindu-și dintre cele două adopțiuni create de Iustinian – adopția cu efecte depline, “adoptia plena” și adopțiunea cu efecte restrânse, “adoptia minus plena”.

Adopția este reglementată în acest cod civil în cuprinsul art. 309-324 și este o instituție inferioară adopției din dreptul nostru actual datorită următoarelor motive:

dreptul de adopta îl aveau numai persoanele care la momentul încheierii adopției nu aveau copiii sau descendenți legitimi;

între adoptat și adoptator se creau raporturi patrimoniale similare cu cele rezultate din filiația legitimă, precum și raporturi personale, cu păstrarea legăturilor de rudenie între adoptat și rudele sale firești;

puterea părintească aparținea în continuare părinților firești ai adoptatului; adoptatul avea vocație succesorală la averea rudelor sale firești, cât și la averea adoptatorului, dar nu și la averea rudelor adoptatului.

Potrivit Codului Civil de la 1864, modificat prin Legea 276 din 16 mai 1944, adopția putea fi desfăcută de către instanța de judecată atât la cerea adoptatului cât și a adoptatorului. Adoptatul, cu toate că avea dreptul de a cere justiției desfacerea adopției încheiate la momentul când el era minor, în termen de un an de la dobândirea majoratului civil, adică de la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă ar fi fost decăzut din acest drept nu putea obține desfacerea adopției decât pe baza unor împrejurări limitate prevăzute de lege.

O altă modificare suferită de această instituție a adopției reglementată prin Codul Civil de la 1864 a fost făcută prin Legea nr. 276 din 16 mai 1944 și a avut drept efect transferul puterii părintești de la părinții firești la adoptator.

Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949 a reglementat faptul că adopția se poate face numai în interesul copilului minor, care putea fi adoptat chiar dacă adoptatorul avea copii din căsătorie.

Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951 reglementează instituția înfierii definită ca o adopțiune care produce toate efectele filiației firești, instituție care a existat alături de cea a adopțiunii. Spre deosebire de adopțiune, înfierea nu putea fi făcută decât de către cei doi soți împreună.

Codul Familiei din 1954 cu modificările ulterioare reglementează instituția înfierii sub două forme: înfierea cu efecte restrânse și înfierea cu toate efectele filiației firești.

Ordonanța de Urgență nr. 25 din 1997 cu privire la regimul juridic al adopției cu modificările ulterioare a statuat un singur fel de adopție. În scopul armonizării legislației interne cu reglementările și practicile internaționale în domeniu a fost adoptată Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 cu privire la regimul juridic al adopției, act normativ care reglementează în prezent instituția adopției cu efecte depline. Dispozițiile acestui act normativ le vom analiza pe parcursul acestei lucrări.

Capitolul 2

2. DEFINIȚIA, PRINCIPIILE ȘI FELURILE ADOPȚIEI

“Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.”

Art. 1 din Legea nr. 273/2004

2.1. Noțiunea de adopție

Pentru „înflorirea armonioasă a personalității sale”, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, care să-i asigure un climat de fericire, de iubire, și înțelegere. Pe cât posibil, copilul trebuie menținut și crescut în familia sa de origine.

Dacă acest lucru nu este posibil urmează a se asigura copilului o familie permanentă, în care să fie crescut și format pentru a deveni folositor societății în care să se integreze fără dificultăți. Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare, este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și un copil al acestora.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 273 din 21 iunie 2004, adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Din momentul stabilirii filiației prin adopție, rudenia firească dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestuia, pe de altă parte, încetează cu excepția adopției prevăzute la art. 20 lit. b, caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele său firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

Adopția este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturile de rudenie pe de o parte, între adoptat și descendenții săi și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei firești.

Noțiunea de adopție este folosită în legislație, literatura de specialitate și practica judecătorească în mai multe accepțiuni:

– pentru a desemna instituția adopției, care cuprinde totalitatea normelor juridice referitoare la încheierea, efectele, desfacerea și desființarea adopției;

– pentru a numi un act juridic al adopției;

– pentru a exprima raportul juridic al adopției.

2.2. Principiile adopției

Legea nr. 273/2004 prevede că, în cursul procedurii adopției trebuie respectate următoarele principii:

a) principiul interesului superior al copilului;

b) principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

c) principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

d) principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;

e) principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

2.3. Felurile adopției

2.3.1. Adopția cu efecte restrânse și adopția cu efecte depline

Codul Familiei reglementa două feluri de adopție:

– adopția cu efecte restrânse;

Aceasta se caracteriza prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte, se mențin; iar între adoptat și descendenții săi pe de o parte și adoptator, pe de altă parte se stabilesc raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre părinți și copii.

– adopția cu efecte depline sau efectele filiației firești.

Aceasta se caracterizează prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat și descendenți săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetează. Totuși impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie se menține, iar între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestora, pe de altă, parte se stabilesc raporturi de rudenie.

În prezent, Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 reglementează un singur fel de adopție, care se caracterizează prin:

între cel care adoptă și copil se stabilește filiația;

între copil și rudele adoptatorului se stabilește rudenia.

Deși art. 1 al Legii menționate nu stabilește expres, rudenia se stabilește și între descendenții copilului adoptat și adoptator, precum și între descendenții copilului adoptat și rudele adoptatorului, soluția rezultă din interpretarea art. 50 alin. 4 care prevede impedimentul la căsătorie existent conform legii, între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopției pe de altă parte, impediment izvorât din rudenie și din art. 53 alin. 5 care arată că în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere a copilului în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești; în același sens și art. 26 alin. 1 și 3 din Legea actelor de stare civilă nr. 119/1996, dispune întocmirea unui nou act de naștere al adoptatului cu efecte depline în care la rubrica „Locul nașterii” se va completa cu denumirea unității administrativ teritoriale unde își are sediul autoritatea administrației publice locale care întocmește actul.

filiația între copilul adoptat și părinții săi firești încetează.

încetează și rudenia între copilul adoptat și rudele sale firești, precum și rudenia între descendenții copilului adoptat și rudele sale firești.

2.3.2. Adopția internă și internațională

În funcție de prezența elementului de extraneitate, adopția poate să fie internă sau internațională. Pentru prima dată, Legea nr. 273/2004 definește aceste noțiuni, legiuitorul însușindu-și explicațiile date în doctrină cu privire la aceste noțiuni, care trebuie înțelese în sensul special al prevederilor Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale.

De regulă, adopția internațională este înțeleasă într-un sens larg, ca fiind adopția care presupune unul sau mai multe elemente de extraneitate (cetățenie, domiciliu etc.). Stricto sensu, adopția este internațională ori de câte ori persoana sau familia care adoptă un copil are reședința obișnuită în străinătate, adică în alt stat decât cel în care copilul are reședința obișnuită.

Potrivit art. 3 lit. “c”, prin adopție internă se înțelege adopția în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au domiciliul în România.

Cea mai importantă consecință a distincției dintre cele două noțiuni constă în faptul că atât legea, cât și reglementările internaționale impun o ierarhie în ceea ce privește măsurile de protecție a copilului, adopția internațională fiind guvernată de principiul subsidiarității.

Aceasta presupune că adopția internațională este permisă dacă în țara de origine nu se poate asigura o măsură corespunzătoare de protecție a copilului.

2.3.3. Adopția minorului și adopția majorului

Adopția este, de regulă, o măsură de protecție a minorului.

Cu toate acestea, în mod excepțional, legea admite și adopția unei persoane majore, dacă a fost crescută în timpul minorității de către adoptator.

Soluția este tradițională în dreptul românesc, fiind consacrată anterior de Codul Familiei, și preluată de Legea nr. 273/2004.

S-a pus problema dacă pentru adopția unei persoane majore este necesar consimțământul părinților adoptatului, însă Legea nr. 273/2004 prevede neechivoc că la adopția majorului nu este necesar consimțământul acestora.

Capitolul 3

3. NATURA JURIDICĂ ȘI CARACTERELE GENERALE ALE ADOPȚIEI

“Scopul superior al adopției este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatorului. Acest interes constituie cauza adopției.”

Art. 50 alin. 1 din Legea nr. 273/2004

3.1. Natura juridică a adopției

Adopția presupune mai multe operații juridice:

– actele juridice ale persoanelor chemate să-și exprime consimțământul (acest consimțământ se dă în fața instanței de judecată în diferitele faze ale procedurii adopției): cererile de atestare, cererile de încuviințare a adopției;

– actele autorităților publice care constituie cerințe legale pentru încheierea adopției. În acest sens, se menționează atestatul eliberat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, sesizarea instanței judecătorești competente de la domiciliul copilului pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției, introducerea cererii de încuviințare a adopției;

– încuviințarea deschiderii procedurii adopției, încuviințarea încredințării în vederea adopției, încuviințarea adopției de către instanța de judecată competentă, în conformitate cu o procedură și potrivit unor condiții prevăzute de reglementările în vigoare.

Operațiunile juridice menționate se săvârșesc în momente diferite și într-o anumită ordine. Uneori între operațiunile juridice menționate poate trece o anumită perioadă de timp, în care pot să intervină schimbări în ceea ce privește condițiile de fond, impedimentele sau condițiile de formă pentru adopție, însă întreaga procedură a adopției se desfășoară respectând anumite termene. Adopția este un act juridic complex.

Adopția nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor două importante categorii de operații juridice, fiecare dintre acestea constituind un element esențial al adopției. Pe de altă parte, fiecare dintre cele două categorii are o natură juridică deosebită.

Astfel sunt:

– actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopție sunt acte de procedură civilă;

– actele autorităților publice cu atribuții în domeniul adopției sunt acte de natură administrativă;

– hotărârea de încuviințarea a deschiderii procedurii adopției, hotărârea de încredințare în vederea adopției, hotărârea de încuviințarea adopției de către instanța judecătorească sunt acte de drept procesual civil.

Deci adopția este:

un act juridic complex, reprezentând totalitatea operațiilor de natură juridică diferită, dar care privite în unitatea lor, necesită îndeplinirea cerințelor legale examinate și produc anumite efecte juridice;

un act juridic complex care presupune o anumită procedură, formându-se deci în timp cu intervenția mai multor autorități, fiecare cu atribuțiile sale, fiecare act îndeplinit în realizarea unei atribuții producând efecte specifice în ansamblul procedurii de încheiere a adopției.

Cererile de deschidere a procedurii adopției interne, cererile de încredințare a copilului în vederea adopției și cererile de încuviințare a adopției se judecă în primă instanță, potrivit regulilor prevăzute de Cartea III – Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase din Codul de procedură civilă cu excepțiile prevăzute de prezenta lege. Reglementarea procedurii necontencioase este făcută prin art. 331-337, art. 339 din Codul de procedură civilă. Procedura necontencioasă reglementată de Codul de procedură civilă se întregește cu dispozițiile de procedură contencioasă în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.

Pe de altă parte, măsurile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispozițiilor speciale care se vor întregi cu cele prevăzute de art. 331-338 și de art. 339 din Codul de procedură civilă.

De aceea s-a precizat că procedura necontencioasă în materia adopției conține anumite particularități:

cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în situația adopției prevăzute la art. 5 alin. 3 și art. 20 lit. “b”, în toate celelalte cazuri cererea de încuviințare a adopției putând fi introdusă de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către Direcția de la domiciliul acestora, la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției sau după caz la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopția copilului aflat într-una dintre situațiile indicate la art. 29 alin. 1 lit. “c” și “d”;

cererile prevăzute de art. 61 alin. 3 se soluționează de complete specializate ale instanței judecătorești, în Camera de Consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului;

judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului se face cu citarea părinților firești ai copilului sau după caz a tutorelui și a Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului;

la judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului, precum și a cererii de încredințare în vederea adopției, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, iar la încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita consimțământul;

instanța cere raportul referitor la ancheta psiho-socială a copilului;

hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea.

Rezultă din cele arătate că instanța de judecată competentă exercită un control de legalitate și unul de oportunitate privind interesul superior al adopției care constituie și finalitatea acesteia. Prin încuviințarea deschiderii procedurii adopției și încuviințarea adopției se urmărește aceeași finalitate. Adopția este un act juridic complex și în sensul particularităților pe care îl prezintă procedura adopției. Adopția produce efecte juridice de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare.

3.2. Caracterele generale ale adopției

3.2.1. Adopția se face în interesul superior al adoptatului

Art. 1 din Legea nr. 273/2004 cu privire la adopție prevede că adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului, iar art. 2 alin. 1 prevede că adopția se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului.

Convenția Europeană în materia adopției de copii, ratificată de țara noastră prin Legea nr.

15/1993 prevede că adopția se face în interesul copilului (art. 8 alin. 1), iar Convenția de la Haga asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale ratificată de țara noastră prin Legea nr. 84/1994 prevede că adopția se încheie în interesul superior al copilului (art. 1 lit. a). Totuși nu se arată în ce constă interesul superior al copilului și prin ce se deosebește de interesul copilului. Deci, se presupune că, copilul ar avea două feluri de interese.

Adopția este menită să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute. Interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției, se consideră într-o opinie. Favoarea pentru adopție înseamnă favoarea pentru copil, iar interesul copilului este sufletul, esența adopției, finalitatea unică și superioară care justifică oricare dintre normele ce reglementează adopția.

Folosirea adopției în alt scop decât interesul copilului nu se justifică. Așadar, adopția se încheie în interesul copilului, acest interes constituind „rațiunea de a fi a adopției”.

Principiul fundamental ce stă la baza adopției în dreptul românesc este cel al ocrotirii în mod deosebit a intereselor copiilor.

De asemenea, principiul se regăsește și în Codul Familiei conform căruia statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului, interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, precum și când se pune problema deplasării ei.

Aceasta nu însemnă că interesul copilului ar trebui să fie considerat ca „unicul mobil determinant al adopției cu excluderea altor mobile”, căci dacă s-ar interpreta în acest sens dispozițiile citate „s-ar da acestei instituții o finalitate care nu ar fi compatibilă cu principiile fundamentale ale dreptului nostru privitoare la relațiile de familie”.

Cei care adoptă procedează astfel și pentru a da curs unor sentimente firești, de a fi părinți și de a simți în jurul lor atmosferă de familie. O adopție cu excluderea unor asemenea sentimente nu poate fi concepută în condițiile societății noastre unde „relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material”.

Nu trebuie exclusă existența și satisfacerea prin adopție și a unui interes al adoptatorilor; dispozițiile art. 66 din Codul Familiei trebuie înțelese și interpretate în sensul că adopția se face numai dacă este interesul adoptatului, și nu că adopția s-ar face exclusiv în interesul adoptatului.

Trebuie conchis așa cum s-a opinat în literatura de specialitate că alături de interesul adoptatului la care se referă expres și interesul adoptatorului este „implici legii” cu atât mai mult cu cât în condițiile societății noastre nu poate exista o apariție între interesele adoptatului și ale adoptatorului, deci nu este admisă existența conflictelor de interese între aceștia. De aceea principiul ca adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatorului. Acest interes constituie cauza adopției.

Orice reglementare adoptată în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice alt act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.

Instanța judecătorească va admite cererea de încuviințare a adopției, numai dacă, pe baza probelor administrate și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.

În consecință, rezultă că scopul adopției constă în asigurarea protecției intereselor patrimoniale și nepatrimoniale ale copiilor lipsiți de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare. De asemenea, scopul familial al adopției trebuie privit ca o îmbinare a intereselor adoptatului de a fi ocrotit cu interesul adoptatorului de a ocroti, de a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de o ocrotire părintească .

3.2.2. Adopția este un act solemn

Caracterul solemn se desprinde din următoarele împrejurări:

consimțământul necesar în vederea adopției se poate da numai în formă autentică;

adopția se încuviințează numai de instanța de judecată competentă;

persoana sau familia care urmează să adopte se propune de către Direcție sau se alege de către aceasta dintre persoanele atestate și aflate în evidența Oficiului; persoana sau familia care dorește să adopte, trebuie să prezinte condițiile materiale și garanții morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Prin îndeplinirea acestor condiții se încuviințează adopția de către instanța de judecată.

Capitolul 4

4. CONDIȚII LEGALE NECESARE PENTRU ÎNCHEIEREA ADOPȚIEI

“Instanța de judecată, în mod excepțional, poate trece peste refuzul părinților firești sau după caz al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia dacă a împlinit vârsta de 10 ani cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.”

Art. 13 din Legea nr. 273/2004

4.1. Condițiile de fond

4.1.1. Interesul superior al copilului

Legea prevede că adopția se face numai, pentru protejarea intereselor superioare ale copilului. Este necesar ca autoritatea tutelară să vegheze ca adopția să nu se facă în scopul de a-l exploata pe copilul adoptat.

S-a arătat, în acest sens, că nu încape nici cea mai mică urmă de îndoială că pentru a evita o atare situație, formula cuprinsă în art. 66 din Codul Familiei (în prezent abrogat), în virtutea căreia adopția se face numai în interesul celui adoptat, era suficient. Ea tinde să evite în primul rând o adopție, care s-ar face cu scopul de a-l exploata pe adoptat. Cu toate acestea, legiuitorul a ținut să facă o atare precizare, pentru a marca în acest fel, ruptura de vechile regimuri.

S-a precizat, cu privire la modul cum sunt apărate interesele copilului minor care urmează să fie adoptat, că autoritatea tutelară are o oarecare libertate de apreciere, dublată de o răspundere corespunzătoare. Dar această libertate de apreciere a autorității tutelare se exercită în anumite limite determinate de dispozițiile legale, menite să apere atât interesele copilului minor, cât și interesele generale ale societății. Între aceste interese nu trebuie să existe contradicție, ci o concordanță, deplină. De aceea, nu se poate admite ca, sub pretextul ocrotirii copilului minor, să se încuviințeze adopția, încălcându-se unele dispoziții imperative ale legii. Părinții adoptivi au obligația de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit. Acest lucrul va fi notificat Direcției Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Serviciile publice specializate pentru protecția copilului sunt obligate să acorde părinților adoptivi sprijinul necesar pentru îndeplinirea corespunzătoare a acestor obligații. Pe de altă parte, copilul care a împlinit 10 ani consimte la adopție.

S-a decis, că instanța trebuie să verifice dacă adopția se face în interesul copilului. Interesul superior al adoptatorului trebuie înțeles întotdeauna în sensul ca adoptatorul să prezinte condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. În familia adoptatorului să troneze o atmosferă de familie prielnică dezvoltării morale și fizice a adoptatorului. Instanța de judecată este chemată deci să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului și în concordanță cu interesele sale patrimoniale și nepatrimoniale. Interesul adoptatului trebuie să existe în momentul încheierii adopției, în timpul existenței acestuia și la desfacerea adopției.

În cazul adopției internaționale, respectarea interesului superior al copilului presupune un corp de norme juridice a căror respectare să prevină vânzarea și traficul de copii, precum și faptul că deplasarea copilului în străinătate se face exclusiv în scopul de a-i asigura un cămin stabil și armonios.

4.1.2. Consimțământul la adopție

Consimțământul constituie regula de manifestare hotărâtă de a încheia un act juridic.

Încheierea adopției necesită în primul rând manifestarea de voință a anumitor persoane. Consimțământul acestor persoane se va manifesta după caz, fie în sensul unei adopții cu efecte restrânse, fie în sensul unei adopții cu efecte. Acestea se manifestă în următoarele cazuri:

a) consimțământul celui care adoptă .

b) consimțământul soțului celui care adoptă

c) consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat

d) consimțământul cerut în cazul copiilor lipsiți de ocrotire părintească.

e) consimțământul celui care urmează a fi adoptat.

Consimțământul celui care adoptă

Este posibilă adopția de către o singură persoană sau de către doi soți. Persoana care adoptă poate fi necăsătorită sau căsătorită, în acest din urmă caz, numai un soț devine adoptator, de exemplu un soț adoptă copilul celuilalt soț, care poate fi dintr-o căsătorie precedentă sau din afara căsătoriei. Potrivit legii, nu pot înfia decât persoanele majore care au capacitate deplină de exercițiu și care sunt cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care voiesc să-i înfieze. Pentru motive temeinice, instanța judecătorească poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă între adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani, dar în nici o situație mai puțin de 15 ani.

Consimțământul trebuie să provină de la o persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu și să nu fie viciat. În consecință, nu pot exprima un consimțământ valabil, în vederea adopției minorul necăsătorit și cel pus sub interdicție. Alienatul sau debilul mintal care nu au fost puși sub interdicție nu pot consimți la adopție în perioadele de luciditate pasageră, pentru că, o asemenea adopție nu este în interesul adoptatului.

Pot adopta doar persoanele sau familiile care au condiții materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului, iar persoana sau familia pot adopta doar dacă sunt apte să adopte.

Este evident că alienatul sau debilul mintal, nepuși sub interdicție, nu prezintă garanții morale necesare pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a copilului, deci nu au aptitudinea de a adopta și nu pot exprima un consimțământ valabil pentru adopție.

Ei nu pot consimți în calitate de adoptatori, fie că sunt sau nu puși sub interdicție, fie că ar consimți la adopție în momentul în care sunt sau nu în stare de luciditate pasageră. Alienația și debilitatea mintală constituie o stare compatibilă cu finalitatea adopției.

Consimțământul la adopție se dă în fata instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției. Legea oprește adopțiile cumulative, multiple sau plurale, spre a preîntâmpina, atât supunerea mai multor raporturi de rudenie, rezultate prin adopție, cât și eventualele conflicte între adoptatori, privitoare la exercitarea ocrotirii părintești.

S-a susținut în doctrina de specialitate că trebuie făcută o distincție între adopțiile multiple, concomitente, efectuate deodată și adopțiile multiple succesive, încheiate una după alta la anumite intervale de timp. Legea oprește fără excepție, adopțiile multiple concomitente, întrucât prin ele ar urma să înființeze în același timp două sau mai multe adopții.

Pe cele succesive le interzice numai când și ele ar urma să existe în același timp. Sunt admise de lege adopțiile multiple successive care nu ființează în același timp și care întotdeauna se încheie, după desființarea sau desfacerea unei adopții anterioare.

Legea admite adopțiile succesive numai atunci când adopția anterioară nu mai există, fie ca urmare a desființării lor ca nevalabile, fie ca urmare a desfacerii lor, ca nemaifiind în interesul foștilor adoptați, ceea ce înseamnă că nu mai este îngăduită trecerea directă de la o adopție la alta, nici prin consimțământul părinților firești ai adoptatului și nici prin cel al adoptatorului.

S-ar putea susține că în cazul adopției cu efecte depline, adoptatorul s-a subrogat în așa măsură părinților firești, încât, întocmai ca un părinte firesc el ar trebui considerat în drept să consimtă la o nouă adopție a copilului, pe care el l-a adoptat. Cu toate acestea legea interzice adopția aceluiași copil de către mai multe persoane, fără a deosebi adopțiile simultane de către cele successive.

Autoritatea tutelară nu poate încuviința adopția unui copil pe baza consimțământului dat de către părinții săi adoptatori.

Instanța noastră supremă a mai decis că sunt greșite hotărârile judecătorești prin care s-a considerat că, prin moartea adoptatorilor, adopția ar rămâne fără efecte, fiind de drept desfăcută; dimpotrivă, anumite efecte ale adopției subzistă, ceea ce face ca o nouă adopție să fi fost desfăcută. În literatura de specialitate s-a arătat că această interpretare este justificată de preîntâmpinarea suprapunerii mai multor raporturi de rudenie rezultând din adopție.

Condiția adoptării copilului de către o singură persoană, cu excepția familiei, urmărește ca între adoptat și adoptator să se stabilească relații de familie asemănătoare cu cele din familia firească, adică să se realizeze scopul adopției.

Este deci de observat că adopțiile multiple depășesc nucleul familiei pe care legea îl promovează prin adopție, iar prin aceasta și scopul instituției adopției. Interzicerea adopțiilor multiple îl privește numai pe adoptat, în privința adoptatorului fiind admisibile adopțiile multiple, un părinte adoptator putând avea, în principiu, atâția copii adoptați câți poate crește în mod corespunzător sau câți a crescut pe timpul minorității lor.

Adopțiile concomitente sau succesive ale unui copil de către două persoane care sunt soț și soție, este de înțeles, practic utilă și de dorit a interveni, întrucât în acest fel adoptatul se va bucura deopotrivă de ocrotirea maternă și paternă. Avem de-a face cu o situație în care „înfierea oferă copilului înfiat, condiții cu mult mai prielnice decât situația în care el ar fi înfiat de către o singură persoană”. Fiind vorba de o excepție, este de strictă interpretare, în sensul că numai soții pot adopta același copil, nu și logodnicii, viitorii soți sau foștii soți.

În ce privește soarta juridică a adopției unui copil de către soții a căror căsătorie se desființează sau se desface, după încuviințarea adopției, se apreciază că în temeiul dispozițiilor Codului Familiei privitoare la efectele căsătoriei nule sau anulate, față de copii (art. 23-24) și efectele divorțului față de copii (art. 42-44), această adopție va rămâne în continuare în ființă.

Dacă datorită desființării sau desfacerii căsătoriei soților adoptatori, menținerea adopției nu ar mai fi în interesul adoptatului, se va putea cere instanței judecătorești desfacerea acesteia.

Consimțământul soțului celui care adoptă

Dacă cel ce vrea să adopte este căsătorit, se cere pentru încheierea adopției și consimțământul soțului său. Cel ce urmează a fi adoptat va locui, de regulă, la domiciliul celui care adoptă, intrând în familia acestuia, unde trebuie să găsească o atmosferă de familie favorabilă dezvoltării fizice și intelectuale. Aceasta nu poate avea loc dacă unul dintre soți se opune adopției. Astfel soțul celui care adoptă nu devine prin manifestarea consimțământului său adoptator alături de celalalt soț, aceasta cerându-se numai ca o condiție de fond ca celalalt soț să poată înfia. Consimțământul soțului celui care adoptă nu poate fi înlocuit cu autorizația autorității tutelare sau a instanței judecătorești, ori a altui organ.

Nu se cere consimțământul soțului celui care dorește să adopte dacă acesta este în imposibilitatea de a-și manifesta voința. În această situație se află soțul care este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești, sau din orice împrejurare, se află în imposibilitatea de a-și exprima voința. Sunt avute în vedere numai acele împrejurări care îl pun în imposibilitatea absolută de a-și manifesta voința, de exemplu, dispariția sa, chiar nedeclarată prin hotărâre judecătorească, nefiind luate în considerare împrejurările care-l pun în imposibilitate temporară de a-și manifesta voința.

Dacă soțul celui care adoptă vrea și el să adopte pe același copil o poate face în condițiile legii. El trebuie însă, să-și manifeste consimțământul în acest sens. Situația este deci diferită de cea precedentă, deoarece amândoi soți devin adoptatori.

Dacă soțul celui care adoptă vrea și el să adopte pe același copil o poate face în condițiile legii. El trebuie însă, să-și manifeste consimțământul în acest sens. Deci, situația este diferită de cea precedentă deoarece amândoi soți devin adoptatori. În cazul adopției copilului și de către soțul adoptatorului, soțul care este deja părinte adoptator al copilului trebuie să-și dea consimțământul.

Consimțământul părinților firești sau a tutorelui celui ce urmează a fi adoptat

Conform legii, pentru încheierea adopției se cere și consimțământul părinților celui adoptat, dacă acesta este minor, iar dacă unul dintre părinți este decedat, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau din orice împrejurare, în neputința de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este suficient. Consimțământul părinților firești ai copilului minor se cere chiar dacă aceștia sunt divorțați, ori în cazul în care copilul ce urmează a fi adoptat este încredințat unei instituții de ocrotire sau unei terțe persoane.

Adopția nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinți nu consimte la adopția copilului său (chiar dacă celălalt părinte consimte la aceasta).

Acest dezacord nu poate fi soluționat nici de autoritatea tutelară potrivit art. 99 din Codul Familiei, deoarece, în cazul la care ne referim, nu este vorba de exercițiul drepturilor sau îndatoririlor părintești, ci de trecerea acestora de le părinții firești la adoptator. Astfel s-ar considera ca părintele care nu consimte la adopția copilului său care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu este decăzut din drepturile părintești.

În concluzie, dacă unul dintre părinți nu-și exprimă acordul la adopție, instanța judecătorească nu poate decide în locul lui.

Este distinctă problema în care părintele nu consimte în mod abuziv, deși interesul superior al copilului ar fi cel al adoptării lui.

Instanța de judecată, în mod excepțional, poate trece peste refuzul părinților firești sau după caz al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia dacă a împlinit vârsta de 10 ani cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.

Părinții firești sau tutorele copilului trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, în special a încetării legăturilor de rudenie cu copilul. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială locuiesc părinții firești sau după caz tutorele, este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării de către aceștia a consimțământului la adopție și să întocmească un raport în acest sens.

Consimțământul părinților firești sau al tutorelui celui ce urmează a fi adoptat, nu este necesar în cazul adopției prevăzute la art. 5 alin. 3 din Legea 273/2004 sau dacă ambii se găsesc în următoarele situații:

sunt decedați;

sunt necunoscuți;

sunt declarați de lege morți sau dispăruți;

sunt puși sub interdicție;

se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința.

Pentru încheierea adopției este suficient numai consimțământul unuia dintre părinții săi firești ori de câte ori celălalt părinte este decedat, este pus sub interdicție, declarat de lege mort sau dispărut, necunoscut ori se află in imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința. Chiar dacă părintele sau părinții sunt decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului.

Această ultimă situație urmează a fi interpretată în sens restrictiv, spre a nu se ajunge la eludarea dispozițiilor legale care cer consimțământul ambilor părinți firești.

În concluzie, o împrejurare de scurtă durată care ar împiedica pe un părinte să-și manifeste voința, nu poate justifica încheierea adopției unui copil minor numai cu consimțământul celuilalt părinte.

Părinții adoptatori nu pot consimți la adopția copilului adoptat de ei. Consimțământul părinților firești se exprimă în formă autentică. Acesta se exprimă direct în fata instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției.

Odată cu solicitarea consimțământului părinților firești, instanța solicită Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului raportul care confirmă îndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 14 din Legea 273/2004.

Consimțământul părinților firești se poate exprima numai după 60 de zile de la nașterea copilului înscrisă în certificatul de naștere. Părintele poate revoca consimțământul dat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condițiile legii. După expirarea termenului de 30 de zile, consimțământul părintelui devine irevocabil.

Problema consimțământului în cazul copilului lipsit de ocrotire părintească

Acești copii se pot găsi în una din următoarele situații:

a) se află puși sub tutelă;

b) nu se află puși sub tutelă, deși se găsesc în situația de a fi puși sub tutelă.

a) copilul se află pus sub tutelă

În această situație, tutorele exercită drepturile și îndatoririle părintești. În consecință, tutorele ar urma să consimtă la adopția copilului. Legea nr. 273/2004 menționează consimțământul tutorelui ca o condiție de fond a adopției. Instanța de judecată poate să ceară consimțământul tutorelui, care poate fi în sensul încheierii adopției sau împotriva încheierii ei. Consimțământul reprezentantului legal este obligatoriu.

a) copilul nu se află pus sub tutelă, deși se găsește în situația de a fi pus sub tutelă

Într-o astfel de împrejurare, instanța de judecată va încuviința adopția cu atestarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, care propune o persoană sau o familie aptă să adopte. Deci nu mai este necesară instituirea tutelei.

Consimțământul celui care urmează a fi adoptat

Dacă cel care urmează să fie adoptat a împlinit vârsta de 10 ani, se cere pentru adopție consimțământul său. Acesta trebuie exprimat direct în fața instanței de judecată în faza încuviințării adopției. Adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit 10 ani.

Anterior exprimării consimțământului, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție și va întocmi un raport în acest sens.

În cazul în care părintele firesc își revocă consimțământul, după trecerea timpului de 30 de zile, deci când devine irevocabil, considerăm că instanța de judecată poate să aprecieze motivele revocării ori alte împrejurări în legătură cu revocarea și, dacă le apreciază ca fiind întemeiate, să respingă încuviințarea adopției.

4.1.3. Persoana sau familia care adoptă să aibă capacitate de exercițiu deplină

Necesitatea existenței capacității depline de exercițiu din partea celui care adoptă reiese din prevederea potrivit căreia poate adopta numai persoana majoră, precum și din prevederea că poate adopta numai persoana care îndeplinește condițiile cerute pentru a fi tutore și se justifică aceea că drepturile și îndatoririle părintești țin de părinții firești la adoptator.

Persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate adopta fără deosebire de naționalitate, rasă sau religie. Împrejurarea că aceasta are un copil, nu constituie un impediment pentru încheierea adopției. Persoana poate adopta fie că este căsătorită, fie că este necăsătorită. Nu se limitează vârsta maximă a adoptatorului și nu poate conduce la refuzul încuviințării adopției decât în cazuri excepționale, când nu se poate realiza scopul adopției.

4.1.4. Diferența de vârstă între cel ce adoptă și cel ce urmează

a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani

Această condiție se justifică prin faptul că între adoptator și adoptat trebuie să existe o diferență de vârstă asemănătoare cu cea care de obicei există între părintele firesc și copilul său. Pentru motivul temeiniciei, instanța de judecată poate încuviința adopția și în cazul în care diferența de vârstă ar fi mai mică decât cea menționată de lege.

De exemplu, în cazul în care cel ce vine să adopte a crescut pe cel ce urmează a fi adoptat, iar diferența de vârstă între ei este mai mică de 18 ani, sau în care o femeie căsătorită cu vârsta sub 18 ani ar vrea să adopte cu soțul ei un copil. Condiția diferenței de vârstă este naturală, fiind socotită ca o diferență minoră care de obicei există între părinte și copil, diferența indicată să existe și între adoptator și adoptat.

4.1.5. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor

De regulă, capacitatea de exercițiu se dobândește la vârsta de 18 ani, când persoana devine majoră. Până la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana este minoră. Vârsta minimă de căsătorie este de 18 ani pentru bărbat și 16 ani împliniți pentru femeie. Cu dispensă, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 15 ani. Minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu. Această capacitate de exercițiu se menține chiar dacă se desface căsătoria prin divorț ori încetează prin decesul soțului.

În consecință, bărbatul care nu a împlinit 18 ani și femeia necăsătorită până la împlinirea vârstei de 18 ani, precum și minora până la data încheierii căsătoriei nu are capacitatea deplină de exercițiu, și, ca atare, pot fi adoptați, dacă îndeplinesc și celelalte condiții pentru adopție. Condiția lipsei capacității depline de exercițiu se justifică prin finalitatea adoptării.

Există o excepție de la această regulă, în sensul că persoana care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu poate fi adoptată numai de către persoana sau familia care a crescut-o.

Nu trebuie însă să se confunde creșterea unei persoane cu întreținerea acesteia. Creșterea unei persoane presupune o preocupare permanentă pentru ocrotirea intereselor acesteia. Asemenea preocupare a dus la stabilirea unor legături afective între cel ce a fost crescut și cel ce l-a crescut, fapt ce creează premisele necesare pentru a putea păși la adopție.

Prin urmare, a crește o persoană înseamnă mai mult decât a acorda întreținerea acesteia. Noțiunea „a crește” copilul este complexă și trebuie înțeleasă în sensul art. 101 din Codul Familiei, ea incluzând întreținerea, dar fiind mult mai mult decât aceasta.

În acest sens, prin noțiunea de creștere trebuie să se înțeleagă și existența unor raporturi între adoptator și adoptat asemănătoare celor între părinte și copil. Creșterea în timpul minorității de către cel ce vrea să adopte trebuie să fie pe o durată de timp suficient de lungă și cu caracter de continuitate, care să excludă ideea unei îngrijiri ocazionale.

În acest sens, s-a hotărât că persoana majoră poate fi adoptată cu condiția să fi fost crescută în timpul minorității de către adoptatori, durata de timp trebuie să fie suficient de lungă și cu caracter de continuitate, astfel încât să nu existe temerea că se urmărește un alt scop decât cel al adopției.

În această situație, se pot afla:

copii luați spre creștere fără întocmirea actelor de adopție;

copii încredințați unor rude sau altor persoane, de către instanța judecătorească, în cazul divorțului ori de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, în condițiile art. 22 sau 26 din Legea 273/2004 sau în condițiile art. 11 și 54-56 și conform prevederilor Secțiunii a III-a din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sau în cazul plasamentului copilului la o persoană sau familie;

copii crescuți de către tutore. Într-o situație asemănătoare se găsește copilul soției adoptatorului ori al soțului adoptatoarei, crescut vreme îndelungată, apoi adoptat, după decesul mamei sau tatălui său, care devine astfel, după caz, adoptator sau adoptatoare. Această condiție la adopție, evidențiază scopul adopției, acela de a asigura copiilor minori, lipsiți de ocrotire, o ocrotire similară cu cea părintească.

Excepția adoptării unei persoane majore este întemeiată, pe de o parte, pentru că persoana majoră care urmează să fie adoptată a fost crescută de cel care dorește să o adopte, adică a fost ocrotită pe timpul minorității, ocrotire care poate echivala cu o realizare anticipată a scopului adopției, iar pe de altă parte, pentru că, între cel ce dorește să adopte și cel ce urmează a fi adoptat, s-au creat, pe timpul creșterii acestuia din urmă, relații armonioase de viață care fac parte din cuprinsul afectiv-spiritual al adopției.

Excepția se justifică și prin existența multiplelor situații juridice sau numai de fapt, în care poate avea loc creșterea unei persoane de către altă persoană în afara ocrotirii părintești, exercitată de către părinte sau adoptatori. Aceste situații sunt:

creșterea copilului de către tutore, în cadrul instituirii tutelare;

creșterea copilului de către o familie sau o persoană în cadrul plasamentului familial sau al instituției încredințării copilului;

creșterea copilului de către o persoană care l-a luat fără a îndeplini formalitățile legale pentru adopție;

creșterea în fapt a copilului de către o persoană, în afara oricărei obligații juridice, etc.

4.1.6. Atestarea adoptatorului și familei adoptatoare

Prin atestare se certifică că adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile materiale și morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a personalității copilului. Evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare, se face, în urma solicitării lor, de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul acestora.

Evaluarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând, următoarele aspecte:

personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatorului (familiei adoptatoare), viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;

motivele pentru care adoptatorul (familia adoptatoare) dorește să adopte;

motivul pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicită să adopte un copil, celălalt soț nu se asociază la cerere;

impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.

Pe parcursul procesului de evaluare, Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul (familia adoptatoare) este obligată să asigure acestora servicii de pregătire, consiliere pentru a-și asuma în cunoștință de cauză și în mod corespunzător rolul de părinte.

Atestatul se eliberează în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de către adoptator (familia adoptatoare). Dacă rezultatul evaluării este favorabil, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului va elibera un atestat că persoana sau familia sunt apte să adopte.

În urma unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul (familia adoptatoare) au dreptul să solicite Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Iar dacă și rezultatul reevaluării este nefavorabil, adoptatorul (familia adoptatoare) poate ataca decizia Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanța competentă în materia adopției de la domiciliul său.

Atestatul eliberat de Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul (familia adoptatoare) este valabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea acestui atestat poate fi prelungită anual în urma solicitării de reînnoire venită din partea adoptatorului (familiei adoptatoare) și după ce Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a stabilit în urma unei noi reevaluări că sunt îndeplinite garanțiile morale și condițiile materiale necesare unei bune educații și creșteri corespunzătoare a copilului.

Obținerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:

pentru adopția prevăzută la art. 5 alin. 3 din Legea 273/2004;

pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.

Acest atestat eliberat de Direcție reprezintă o condiție pentru încheierea adopției.

4.1.7. Întocmirea planului individual de protecție a copilului (art. 22-23)

Pe baza planului individualizat de protecție, așa cum este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă.

Planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția internă dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eșuat.

Efectuarea demersurilor în vederea adopției este, așadar, condiționată de întocmirea planului individualizat de protecție care stabilește necesitatea adopției interne.

4.1.8. Încredințarea copilului în vederea adopției

Adopția copilului este precedată de încredințarea acestuia persoanei sau familiei ce dorește să-l adopte. În cazul în care există atestatul și consimțământul părinților firești ai copilului și consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte copilul, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului poate sesiza instanța de judecată pentru a se încredința copilul în vederea adopției.

Această măsură de protecție a copilului care premerge adopția, se dispune de către instanță, fiind o condiție pentru adopția unui copil și constituie mijlocul ce permite instanței de judecată să verifice și să aprecieze raporturile ce se vor stabili între viitorul adoptat și viitorul adoptator. Este vorba de verificarea prealabilă a adopției dacă aceasta va fi sau nu în interesul superior al copilului. Prin urmare, încredințarea copilului pentru adopție este o condiție pentru încheierea adopției și nu o simplă facultate care să fie folosită în unele cazuri, deci în altele nu.

În acest scop se pot invoca următoarele argumente:

Adopția nu poate fi încuviințată de către instanța de judecată decât după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de cel puțin 90 de zile, aceeași perioadă fiind necesară și în cazul instituirii tutelei sau a măsurii plasamentului;

Dacă în urma verificărilor efectuate Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul copilului nu a identificat o persoană sau familie dintre cele prevăzute la art. 26 alin. 2 și 3 din Legea nr. 273/2004, va solicita Oficiului Român pentru Adopție lista centralizată la nivel național a persoanelor și familiilor atestate să adopte;

Pe perioada încredințării se poate forma o convingere cum că, copilul s-ar putea integra sau nu în familia adoptatoare. În lipsa încredințării copilului, nu ar fi posibil nici unul din efectele menționate de lege.

Adopția se poate încheia fără încredințarea prealabilă a copilului în următoarele cazuri:

persoana sau familia care dorește să adopte a crescut majorul în timpul minorității sale;

un soț adoptă copilul celuilalt soț care este părinte firesc sau adoptiv pentru copil;

copilul este plasat la adoptator de cel puțin 90 de zile și pentru care a fost deschisă procedura adopției;

dacă este instituită o tutelă de cel puțin 90 de zile, adopția putându-se face de către tutorele copilului.

În situațiile prevăzute la lit. a și b, persoana sau familia care dorește să adopte un copil va putea solicita în mod direct instanței judecătorești încuviințarea adopției.

În toate aceste cazuri se poate face adopția copiilor care nu sunt în evidența Oficiului, spre deosebire de regula generală, că este interzisă adopția copiilor care nu sunt în evidența Oficiului și față de care a fost deschisă procedura adopției. Încuviințarea adopției este de competența organelor judecătorești.

În ceea ce privește încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției trebuie avute în vedere următoarele:

Încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției se poate face persoanelor sau familiilor care beneficiază de atestatul din care să rezulte condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului;

Încredințarea copilului în vederea adopției se face pentru o perioadă de 90 de zile de către instanța de judecată de la domiciliul copilului;

În 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției interne, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială are domiciliul copilul efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator (familia adoptatoare) pentru copil:

rude din familia extinsă cu excepția cazului prevăzut la art. 8 alin.1;

asistentul maternal profesionist la care se află copilul;

persoana sau familia la care copilul se află în plasament;

dacă nu există solicitări din partea acestor persoane, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului face demersuri pentru identificarea pe raza sa administrativ teritorială a unei persoane sau familii atestate și aflate în evidența Oficiului;

dacă după expirarea termenului de 30 de zile, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului nu a identificat nici o persoană sau familie solicită Oficiului ca în termen de 5 zile să-i transmită lista centralizată la nivel național a persoanelor și familiilor atestate și înscrise în Registrul național pentru adopție.

Alegerea adoptatorului potrivit pentru copil se face în 60 de zile de la primirea listei centralizate, de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul copilului ținând cont de interesul superior al acestuia, informațiile cuprinse în atestatul adoptatorului și respectiv evoluția situației copilului până la aceea dată. Selectarea adoptatorului se notifică, în termen de 3 zile, Direcției de la domiciliul acestuia.

În urma procesului de selecție, Direcția de la domiciliul copilului verifică și constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul. Determinarea compatibilității se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorințele și opiniile exprimate de aceasta, acordându-le importanța cuvenită, interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.

În situația în care în urma verificărilor de mai sus, Direcția de la domiciliul copilului constată compatibilitatea acestuia cu persoana sau familia selectată, sesizează deîndată instanța de judecată pentru încredințarea copilului în vederea adopției.

Pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căruia i-a fost încredințat.

Efectuarea actelor obișnuite necesare exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești, cu excepția celor care conduc la încheierea unui act juridic se realizează de către persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredințat.

Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau după caz de a încuviința actele pe care le încheie, precum și dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Consiliul Județean sau de către Consiliul Local al municipiului București în a cărei rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției. Dreptul de a administra poate fi delegat, în mod excepțional, către persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menționate în cuprinsul documentelor prin care se acordă delegarea.

În perioada încredințării copilului în vederea adopției, Direcția de la domiciliul adoptatorului sau familia adoptatoare urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.

La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția întocmește un raport final, referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, pe care îl comunică instanței judecătorești competente în vederea soluționării cererii de încuviințare a adopției.

Cererea de încuviințare a adopției adresată instanței judecătorești prelungește de drept perioada de încredințare până la soluționarea cererii prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Dacă pe durata perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția în a cărei rază domiciliază adoptatorul constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existența oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii adopției, sesizează, de îndată instanța de judecată în vederea revocării sau după caz a prelungirii măsurii încredințării.

4.1.9. Condiția specială în cazul adopției internaționale

Din punctul de vedere al legii aplicabile, adopției internaționale i se aplică prevederile art. 30 ale Legii nr. 105/1992, potrivit cărora:

condițiile de fond ale adopției sunt stabilite de legea națională a adoptatorului și a celui care urmează să fie adoptat; aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naționale;

condițiile de fond cerute soților care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care cârmuiește efectele căsătoriei lor, aceasta aplicându-se și dacă un soț adoptă copilul celuilalt soț.

În ceea ce privește persoana adoptatorului, Legea nr. 273/2004 a restrâns sfera adopțiilor internaționale, astfel încât protecția copilului să fie asigurată în țară. În acest sens, s-a ajuns ca adopția internațională să fie permisă în condiții extrem de restrictive.

Astfel, potrivit art. 39, adopția internațională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne. De asemenea, potrivit art. 40 alin. 2, instanța judecătorească se va pronunța numai după analizarea raportului Direcției referitor la existența altor solicitări similare din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România.

4.2. Impedimente la încheierea adopției

Pentru a se putea încheia adopția este necesar să nu existe impedimente la adopție.

În ceea ce privește noțiunea de impedimente, împiedicări sau piedici, conform concepției clasice, impedimente sunt acele cerințe legale care se exprimă negativ, adică sunt acele împrejurări care opresc adopția, care, pentru a se putea încheia adopția, trebuie să nu existe. Conform aceleiași concepții, aceste impedimente au fost numite impedimente dirimante, în înțelesul de drept comun că, existența lor atrage nulitatea absolută a adopției.

Dintre ele unele fiind impedimente exprese, iar celelalte virtuale.

4.2.1. Rudenia firească

Adopția între frați este interzisă. Acest impediment se justifică prin faptul că, în asemenea situații, s-ar putea crea relații de familie incompatibile cu raporturile de rudenie existente între frați. Potrivit textului, nu interesează dacă este vorba de frații din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este vorba de frați buni sau de frați numai după mamă sau numai după tată.

Impedimentul este de strictă interpretare. În consecință în celelalte cazuri de rudenie este permisă adopția. Astfel, de exemplu, pot fi adoptați nepoții de către unchiul lor.

După cum s-a arătat, rudenia adoptatorului până la al patrulea grad – față de unul din părinții copilului sau față de copil – constituie un criteriu de prioritate pentru adopția copilului ori pentru încredințarea lui în vederea adopției. Deci, adopția între rude este posibilă, chiar de dorit cu excepția fraților între care adopția este oprită. Totuși, adopția, nu este posibilă nici între părintele firesc și copilul său.

Acest impediment rezultă din art. 11 al Legii 273/2004, care prevede că, pentru încheierea adopției, se cere consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte și cel al părinților firești ai copilului care urmează să fie adoptat, ceea ce înseamnă că adoptatorul este o altă persoană decât părintele firesc al adoptatorului.

În mod practic, problema unui atare impediment se pune în cazul în care, ulterior încuviințării adopției, se stabilește filiația firească a adoptatorului față de adoptat. Deci trebuie făcută distincție între copilul din afara căsătoriei cu paternitatea stabilită de cel cu paternitate nestabilită. Copilul din afara căsătoriei cu paternitate stabilită nu poate fi adoptat de către părintele său, deoarece este evident că aceasta ar fi o adopție între rude firești, în linie dreaptă, și încă de gradul I, între părinte și copil.

Spre deosebire de această situație, copilul din afara căsătoriei, cu paternitate nestabilită, are în principiu interesul de a fi adoptat de către părintele său, față de care el va dobândi prin adopție o situație juridică similară cu aceea a copilului din afara căsătoriei de către părintele său firesc este admisibilă, dacă și cât timp paternitatea nu i-a fost stabilită.

Dacă însă după încuviințarea adopției, se va stabili paternitatea copilului, adopția va fi implicit și de drept lovită de nulitate.

În mod asemănător se pune problema și în cazul în care adopția a intervenit între frații din afara căsătoriei mai înainte ca filiația din afara căsătoriei să fi fost stabilită.

Într-o opinie în literatura juridică, s-a ajuns la concluzia că regulile logicii formale conduc la interpretarea că întrucât legea oprește adopția numai între frați, înseamnă „per a contrario” că adopția între oricare alte rude firești este admisă de lege.

Întrucât prohibițiile sunt de strictă interpretare înseamnă că alte legături de rudenie nu ar constitui impedimente la încheierea unei înfieri. De vreme ce legiuitorul a stabilit o prohibiție cu privire la o anumită legătură de rudenie. Prohibiția este de strictă interpretare, neputând fi extinsă și între alte rude. Prin acest raționament juridic, corect din punct de vedere al logicii formale, însă fără luarea în considerare în suficientă măsură, a scopului adopției, s-a formulat regula admiterii adopției între rudele firești, cu excepțiile arătate.

Se arată că practica judiciară a urmat și ea în această interpretare, însă numai în ceea ce privește adopția nepoților de către bunici, pe care a considerat-o ca fiind valabilă de către lege.

Într-o altă opinie, se arată că textul art. 67 alin. 2, din Codul Familiei este neîndestulător, conform reglementării din acea perioadă, pentru rezolvarea problemei adopției între rudele firești, rezolvare la care trebuie să se țină seama și de scopul adopției.

Se apreciază că adopția, între rudele firești pe linie dreaptă, trebuie considerată ca inadmisibilă, fără deosebire de grad, că ea trebuie să constituie chiar „de lege lata” un impediment virtual al adopției și că „de lege ferenda”, apare indicată inserarea sa legislativă și pentru această teorie există o serie de argumente, de text și de scop al adopției.

A fost ridicată de către doctrină și problema adopției unuia dintre soți. Codul Familiei nu cuprindea dispoziții în acest sens. În principiu, calitatea de soț nu poate constitui un impediment la adoptarea acestuia de către persoana care l-a crescut pe timpul minorității sale. O asemenea adopție nu trebuie să afecteze relațiile dintre soți. Este considerentul pentru care s-a apreciat că, la adopția unuia dintre soți trebuie să consimtă, alături de soțul care urmează să fie adoptat, și consortul său, cu titlul de împotrivire la adopție.

O altă problemă a fost cea a adopției de către ocrotitorii lor a copiilor aflați sub o altă ocrotire decât cea părintească. În principiu, copii aflați sub o altă ocrotire decât cea părintească pot și chiar este indicat să fie adoptați de către ocrotitorii lor.

De exemplu, relațiile care se creează între adoptator și adoptat sunt preferabile acelora create prin tutelă. Legăturile care se creează în cadrul adopției, asemenea legăturilor firești dintre părinți și copii, sunt în principiu, permanente, în timp ce legăturile create prin tutelă încetează, în orice caz, la majoratul copilului.

4.2.2. Calitatea de soț sau de fost soț

Adopția între soți este oprită. Conform noilor reglementări se prevede expres această interdicție, ea impunându-se deoarece calitatea de soț este incompatibilă cu relația dintre părinți și copii. Nu se admite ca o persoană să fie în același timp soț și părinte sau soț și copil. Adopția nu ar putea interveni între doi foști soți, deoarece, fiind cu capacitate deplină de exercițiu, ar fi însemnat ca unul să-l fi crescut pe celălalt în timpul minorității. De asemenea, se pune problema dacă s-ar putea realiza finalitatea adopției în asemenea situații, răspunsul fiind negativ.

În Codul Familiei nu se oprește, în mod expres, adopția între soți, însă impedimentul trebuia considerat ca fiind, fără îndoială, implicit legii. Prin încheierea unei astfel de adopții înseamnă că s-ar ajunge la un cumul de calități incompatibile între ele. Este ceea ce a făcut ca adopția unui soț de către alt soț să fie considerată întotdeauna ca fiind inadmisibilă.

4.2.3. Adopția soților sau foștilor soți de către același adoptator sau familie adoptatoare

Tot astfel, doi foști soți nu ar putea fi adoptați de către aceeași persoană, deoarece ar fi însemnat să fie crescuți în timpul minorității de către cel ce vrea să-i adopte. De asemenea situația ce s-ar crea prin adopție ar fi incompatibilă cu finalitatea adopției și cu familia.

Rațiunea impedimentului se găsește în incompatibilitatea situației ce s-ar crea prin adopție și aceea existentă între soți. Prin adopție, cei doi soți ar deveni frați și ar fi totodată soți între ei. Calitatea de soți este însă incompatibilă cu aceea de frate. După cum un soț nu poate avea această calitate și pe aceea de adoptator sau adoptat, tot așa un soț nu poate avea această calitate și pe aceea de frate ori soră. Soții și-au întemeiat o comunitate de viață familială.

A existat și o părere conform căreia adopția soților de către aceiași persoană este admisibilă. Este adevărat, că legea oprește căsătoria între copii adoptați de către aceeași persoană. Această regulă a fost stabilită pentru a asigura onestitatea relațiilor între membrii familiei, relații rezultate prin adopție. Rațiunea ei nu există decât atunci când căsătoria a fost precedată de adopție.

Ipoteza examinată nu se poate referi decât la două persoane crescute amândouă de cel care vrea să-i adopte. Adopția fiecăruia în parte înainte de căsătorie ar fi posibilă. Împrejurarea că s-au căsătorit nu poate nu poate face ca ceea ce este posibilul să devină imposibil.

Nu este vorba de o căsătorie între frate și soră care poate să apară după încheierea căsătoriei. Majoritatea autorilor subscriu la părerea că adopția soților de către aceeași persoană trebuie considerată ca inadmisibilă și pentru că adopția soților, care și-au întemeiat deja o familie, nu mai pot realiza scopul adopției.

4.2.4. Adopția de către mai multe persoane

Adopția unui copil de către mai multe persoane este interzisă, cu excepția faptului în care ea se face de către soț și soție, simultan sau succesiv. Rațiunea acestei prohibiții se găsește în finalitatea adopției. Între adoptat și adoptator se creează relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii. În acest sens, se întocmește un nou act de naștere, al adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca părinții săi firești.

Dacă s-ar permite adopția unui copil de către mai multe persoane, ar însemna să se creeze situații în care relațiile între adoptatori și adoptat să nu fie asemănătoare celor dintre părinți și copii. Ar însemna ca mai multe persoane să-și exercite drepturile și îndatoririle părintești asupra aceluiași copil. Aceste rațiuni nu-și găsesc aplicarea dacă adopția se face de către doi soți.

De aceea, legea permite – și este chiar de dorit – ca adopția să se facă de către soț și soție fie simultan, fie succesiv. Impedimentul la care ne referim trebuie înțeles în sensul că mai multe persoane nu pot adopta același copil, cu excepția menționată, fie deodată, fie succesiv, câtă vreme adopția succesivă nu a fost desfăcută. Adopțiile succesive ale aceluiași copil sunt permise, dacă adopția are loc după ce precedenta a fost desfăcută ca urmare a decesului sau dacă adopția a încetat din orice alt motiv. La noua adopție nu consimte adoptatorul precedent ci părinții firești ai copilului, care au redobândit exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești la desfacerea adopției precedente, dacă instanța nu a decis altă măsură de protecție a copilului.

4.2.5. Adopția anterioară

Adopția anterioară reprezintă un impediment la adopție, recunoscut în mod constant de legea română. În principiu, o adopție în ființă constituie o piedică pentru încheierea altei adopții.

Articolul 7 din Legea nr. 273/2004 interzice adopția unei persoane de către mai mulți adoptatori, fie simultan, fie succesiv. De la această regulă există mai multe excepții, și anume:

a) poate fi încuviințată adopția simultană sau succesivă atunci când adoptatorii sunt soț și soție;

b) poate fi încuviințată o nouă adopție atunci când:

– adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz adopția anterioară se consideră desfăcută la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;

– adopția anterioară a încetat din orice motiv.

În ceea ce privește situația în care adoptatorul a decedat, reglementarea anterioară nu prevedea expres posibilitatea încuviințării unei noi adopții, ceea ce înseamnă că, în prealabil, trebuia să fie desfăcută adopția precedentă.

Soluția a fost criticată în doctrină, din cauza formalismului excesiv, impunând practic două procese: un proces de desfacere a adopției precedente, în care ar urma să se invoce decesul adoptatorului ca motiv pentru desfacerea adopției, și un proces de încuviințare a unei noi adopții.

Prin Legea nr. 273/2004 legiuitorul și-a însușit soluția propusă în doctrină de a permite încuviințarea unei noi adopții, urmând ca adopția precedentă să fie considerată desfăcută pe data încuviințării noii adopții.

4.2.6. Boala psihică și handicapul mintal

Nu poate adopta o persoană cu boală psihică, indiferent dacă a fost sau nu pusă sub interdicție judecătorească, întrucât o atare adopție nu este în interesul superior al copilului. Pe de altă parte, discernământul bolnavului psihic este afectat, neputând exprima, în principiu, un consimțământ valabil.

Rațiunea rezidă din faptul că o persoană care suferă din anumite maladii mintale sau disfuncții psihice, nu este capabilă să se întrețină pe ea însăși având probleme și necesitând sprijin din partea organelor specializate din partea statului pentru integrarea în societate, uneori fiind nevoie chiar de o supraveghere specializată a persoanelor în cauză.

Întreținerea, creșterea și mai ales educarea copiilor de către astfel de persoane se face cu greutate, chiar de multe ori acestea neputându-se realiza sub nici o formă.

4.3. Condiții de formă

Aceste condiții sunt cerute de lege în scopul de a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la adopție. Condițiile de formă, se referă la forma consimțământului părților prevăzută de lege și la procedura adopției.

4.3.1. Forma actelor juridice ale părților

Adopția necesită, în primul rând, consimțământul anumitor persoane prevăzute de lege. Cel mai important este consimțământul celui care dorește să adopte, dar nu și suficient pentru adopție. Consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

O.U.G. nr. 25/1997, în prezent abrogată, prevedea că forma consimțământului persoanei care dorește să adopte trebuia să fie o declarație autentificată, adică consimțământul se exprima numai în formă autentică prin notariatul public. Numai consimțământul copilului care a împlinit 10 ani se dădea în fața instanței de judecată, dat fiind faptul că el nu are capacitate deplină de exercițiu. În mod obișnuit, consimțământul se exprima separat de fiecare persoană chemată să consimtă la adopție. Consimțământul la adopție se poate exprima personal sau prin mandatar, caz în care procura trebuie să fie autentică și specială.

Consimțământul părinților firești sau al tutorelui celui ce urmează a fi adoptat se dă în fața instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției. Acest consimțământ se poate exprima numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la nașterea copilului. Această condiție se cere și pentru mamă și pentru tată deoarece legea nu face nici o deosebire. Consimțământul părinților este revocabil în 30 de zile de la data la care acesta a fost exprimat, după care devine irevocabil.

Soțul celui care adoptă, care nu devine adoptator, trebuie să consimtă la adopția dorită de celălalt soț, cu excepția cazului în care acesta este în imposibilitatea de a-și manifesta voința. Acest consimțământ se exprimă în fața instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

În cazul adopției copilului de către soțul părintelui său, consimțământul părintelui firesc se dă în formă autentică prin act notarial. Dacă ambii soți adoptă, ei pot să-și exprime consimțământul numai în fața instanței de judecată. Aceasta este o situație distinctă. Copilul ce urmează a fi adoptat dacă a împlinit vârsta de 10 ani, trebuie să consimtă la adopție. Acest consimțământ se cere de către instanța de judecată ce încuviințează adopția. Consimțământul persoanelor arătate exprimat în forma menționată, nu este suficient pentru adopție. Este nevoie și de îndeplinirea celorlalte condiții de fond și formă. Dar consimțământul părinților firești ai adoptatului produce și unele efecte prealabile adopției, în cadrul procedurii de adopție de exemplu, încuviințarea deschiderii procedurii adopției.

4.3.2. Actele care se anexează la cererea de încuviințare a adopției

La cererea de încuviințare a adopției se anexează actele din care să rezulte că sunt îndeplinite cerințele legale pentru încuviințarea acesteia.

Conform art. 35 alin. 2 din Legea 273/2004, aceste acte sunt:

certificatul de naștere al copilului în copie legalizată;

certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unitățile publice nominalizate de către Direcția de Sănătate Publică;

atestatul valabil al adoptatorului (familiei adoptatoare);

hotărârea judecătorească irevocabilă de încredințare în vederea adopției;

certificatele de naștere ale adoptatorului sau ale soțului și soției din familia adoptatoare în copie legalizată;

certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soților din familia adoptatoare, în copie legalizată;

cazierul judiciar al adoptatorului sau al fiecărui membru al familiei adoptatoare;

certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia este înscris;

documente doveditoare cu privire la exprimarea consimțământului părinților firești, în măsura în care nu s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătorească de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne a copilului.

În cazul adopției internaționale, cererea de încuviințare a adopției va fi însoțită de următoarele acte:

un raport întocmit de autoritățile competente din statul primitor, cuprinzând informații cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea și aptitudinea lor de a adopta, situația lor personală, familială, materială și medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum și cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopție. Concluziile raportului vor fi susținute prin documentele eliberate de autoritățile competente din statul primitor (raportul se depune în original și traducerea legalizată în limba română);

certificatele de naștere și căsătorie și actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată și însoțite de traducerea lor legalizată în limba română;

cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;

raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;

actul din care să rezulte că există garanția că adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască permanent în statul primitor;

certificatul de naștere al copilului, în copie legalizată;

certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unitățile publice nominalizate de către Direcția de Sănătate Publică.

Capitolul 5

5. PROCEDURA ADOPȚIEI

“În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției interne, Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copil…. Dacă, după expirarea termenului de 30 de zile…, Direcția competentă nu a identificat o persoană sau o familie adoptatoare, solicită Oficiului ca, în termen de 5 zile, să-i transmită lista centralizată la nivel național a persoanelor sau familiilor adoptatoare atestate și înscrise în Registrul Național pentru Adopții.”

Art. 26 alin. 1 și 4 din Legea nr. 273/2004

5.1. Procedura administrativă

5.1.1. Organe cu atribuții în domeniul adopției

Încheierea adopției presupune intervenția unor organe ale administrației publice care au anumite atribuții cu scopul de a asigura realizarea interesului superior al adoptatului.

Organele administrative cu atribuții în materia adopției sunt următoarele:

Oficiul Român pentru Adopții;

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului;

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului;

Organisme private române.

A. Oficiul Român pentru Adopții

Organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, a fost înființat prin Legea nr. 274 din 21 iunie 2004, prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții și aflat în subordinea Guvernului. Oficiul preia atribuțiile în domeniul adopției ale Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopției și ale Comitetului Român pentru Adopții. Este autoritatea centrală română însărcinată să îndeplinească obligațiile prevăzute în Convenția privind protecția copiilor și cooperarea în materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993. Oficiul coordonează și supraveghează activitățile de adopție, pune în aplicare, urmărește și asigură aplicarea unitară a legislației în domeniul adopției.

Pentru realizarea obiectivelor în domeniul adopției, Oficiul Român pentru Adopții îndeplinește următoarele funcții:

de autoritate de stat – prin care se asigură aplicarea reglementărilor în materia adopției și coordonarea activității desfășurate de persoane juridice de drept public sau privat în acest domeniu;

de reprezentare – prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul adopției;

de reglementare – prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în materia adopției cu normele și principiile prevăzute de tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora;

de administrare – prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau folosință.

Dintre atribuțiile Oficiului Român pentru Adopții amintim:

constituie evidența centralizată a copiilor pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii de adopție;

ține evidența cererilor familiilor sau persoanelor care doresc să adopte și sunt apte să adopte;

încheie acorduri de colaborare cu autoritățile centrale, cu organismele private autorizate sau acreditate din alte state;

autorizează organismele private străine și române să desfășoare activități în domeniul adopției;

urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator sau familia adoptatoare străină, pe o perioadă de cel puțin 2 ani de la încuviințarea unei adopții internaționale prin autoritatea publică centrală competentă sau organizația acreditată ori autorizată din statul primitor;

transmite instanțelor judecătorești competente cererile familiilor sau ale persoanelor care doresc să adopte copii aflați în evidența sa, în cazul adopției internaționale;

stabilește măsurile necesare pentru evitarea încuviințării unor adopții supuse eșecului, a obținerii oricăror foloase materiale necuvenite și a oricăror tendințe de trafic de copii;

eliberează certificate care atestă că adopția a fost încuviințată conform normelor impuse de Convenția de la Haga;

ține evidența centralizată a tuturor adopțiilor încuviințate;

elaborează proiecte de acte normative, norme și metodologii în domeniul adopției.

B. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, cu personalitate juridică se înființează și organizează prin H.G. nr. 1432/2004 și Legea nr. 275/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 12/2001.

Pentru realizarea obiectivelor în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, Autoritatea îndeplinește următoarele funcții:

funcția de strategie;

funcția de reglementare;

funcția de administrare;

funcția de reprezentare;

funcția de autoritate de stat.

C. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului este instituție publică cu personalitate juridică înființată în subordinea Consiliilor Județene, respectiv al Consiliilor Locale ale sectoarelor municipiului București, prin comasarea Serviciului Public de Asistență Socială și a Serviciului Public Specializat pentru Protecția Copilului de la nivelul județului, respectiv municipiului București, prin preluarea în mod corespunzător a atribuțiilor și funcțiilor a acestora. Direcția realizează la nivel județean, respectiv la nivel local al sectorului municipiului București, măsurile de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei și a oricăror persoane aflate în nevoie.

Direcția îndeplinește următoarele atribuții în domeniul dreptului copilului:

îndeplinește demersurile vizând deschiderea procedurii adopției interne pentru copiii aflați în evidența sa;

identifică familiile sau persoanele cu domiciliul în România care doresc să adopte copii;

evaluează condițiile materiale și garanțiile morale pe care acestea le reprezintă și eliberează atestatul de familie sau de persoana aptă să adopte copii;

monitorizează evoluția copiilor adoptați, precum și a relațiilor dintre aceștia și părinții lor adoptivi;

sprijină părinții adoptivi ai copilului în îndeplinirea obligației de a-l informa pe acesta că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale copilului o permit.

D. Organismele private române în cadrul procedurii adopției interne

Organismele private care pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestora sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii. Acestea sunt asociații, fundații, federații, precum și filialele acestora.

În desfășurarea activităților prevăzute de alin. 1 al art. 113 din Legea nr. 272/2004, organismele acreditate se supun regimului de drept public. Organismele private acreditate pot înființa servicii de adopție internă doar pe baza obținerii în condițiile legii a licenței eliberate de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.

Organismele private române care au obținut licența pentru serviciile de adopție desfășoară activități în cadrul procedurilor de adopție internă în baza încheierii unei convenții de parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază administrativ teritorială desfășoară respectivele activități.

Serviciile și activitățile desfășurate de către organismele private, adresate copiilor al căror plan individualizat de protecție are ca finalitatea adopția internă, sunt:

întocmirea unor materiale de informare adresate copiilor cu privire la procedurile, demersurile și efectele adopției;

sprijinirea, informarea și consilierea copilului în vederea exprimării opiniei și dorințelor sale pe parcursul procedurilor de adopție;

consilierea și asistența de specialitate în situația copilului pentru care nu s-a putut identifica o familie adoptatoare potrivită sau în cazul în care acomodarea cu o familie potențial adoptatoare a eșuat;

realizarea sau, după caz, participarea la evaluarea compatibilității dintre copil și familia potențial adoptatoare, întreprinderea demersurilor necesare acomodării copilului cu familia potențial adoptatoare și întocmirea unor rapoarte în acest sens, pe care le înaintează Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Activitățile și serviciile desfășurate de către organismele private acreditate și licențiate în condițiile legii, destinate familiilor și persoanelor potențial adoptatoare sunt:

informarea familiei și persoanelor care își exprimă intenția de a adopta cu privire la documentația necesară, la demersurile și la durata procedurilor adopției interne;

realizarea sau, după caz, asigurarea asistenței de specialitate pentru informarea persoanei sau familiei potențial adoptatoare cu privire la nevoile și caracteristicile copilului, pe toată durata derulării procedurii lor de adopție;

asigurarea de sprijin și asistența de specialitate adoptatorilor în perioada post-adopție, adaptate nevoilor acestora, inclusiv în situația desfacerii sau constatării nulității adopției.

Activitățile desfășurate de către organismele private, destinate familiei biologice a copilului al cărui plan de protecție are ca finalitate adopția internă, sunt:

informarea părinților firești și a familiei extinse cu privire la modificarea planului individualizat de protecție și includerea adopției interne ca finalitate a acestuia;

informarea și consilierea părinților firești cu privire la condițiile de exprimare a consimțământului la adopția copilului, modul de realizare, efectele produse și termenul de revocare;

realizarea dacă este cazul a unor rapoarte în care se notifică atitudinea, comportamentul sau eventualele fapte ale părintelui, de natură a proba refuzul abuziv al acestuia de a-și exprima consimțământul la adopție;

informarea părintelui sau a familiei biologice cu privire la încheierea adopției.

5.1.2. Atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare

Persoana sau familia care dorește să adopte va solicita în scris Direcției în a cărei rază teritorială își are domiciliul să evalueze dacă are aptitudini de a adopta sau, mai precis, dacă îndeplinește cerința existenței garanțiilor morale și condițiilor materiale necesare adopției. Direcția este obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii.

Operațiunea de evaluare trebuie să aibă în vedere:

a) personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatului sau a familiei adoptatoare, viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;

b) motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare dorește să adopte;

c) motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicită să adopte un copil, celălalt soț nu se asociază la cerere;

d) impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.

Legea prevede că, pe parcursul procesului de evaluare, Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare este obligată să asigure acestora serviciile de pregătire și consiliere necesare pentru a-și asuma în cunoștință de cauză și în mod corespunzător rolul de părinte.

Dacă rezultatul evaluării este favorabil, Direcția va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte. Acest atestat este valabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea sa poate fi prelungită anual, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru eliberarea sa.

În cazul în care rezultatul evaluării este nefavorabil, adoptatorul sau familia adoptatoare are dreptul să solicite Direcției, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Operațiunea reevaluării are în vedere aceleași criterii legale a căror îndeplinire se apreciază în raport de data la care se face reevaluarea. Rezultatul evaluării, care poate fi pozitiv sau negativ, se comunică adoptatorului sau familiei adoptatoare. În termen de 15 zile de la data comunicării rezultatului nefavorabil al reevaluării, adoptatorul sau familia adoptatoare îl pot ataca în instanța competentă de la domiciliul adoptatorului.

Cererea se judecă de un complet specializat, compus din doi judecători, în Camera de Consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului. Cauza se soluționează cu celeritate, fiind citați adoptatorul sau familia adoptatoare și Direcția. Instanța poate administra orice probe admise de lege și va pronunța o hotărâre, supusă recursului. Exercitarea recursului suspendă executarea hotărârii.

Obținerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:

a) pentru adopția persoanei majore;

b) pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.

5.1.3. Deschiderea procedurii adopției interne

Pe baza planului individualizat de protecție, Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă. Dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eșuat, planul individualizat de protecție al copilului poate avea ca finalitate adopția internă.

În acest caz, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor, Direcția de la domiciliul copilului va sesiza instanța judecătorească pentru a încuviința deschiderea procedurii adopției interne. Competența aparține tribunalului de la domiciliul copilului, iar, dacă nu se poate determina instanța competentă, cererea se judecă de Tribunalul București.

Cererea pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne este scutită de timbraj și se soluționează de un complet specializat, compus din doi judecători, în Camera de Consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului. Cauza se soluționează după regulile aplicabile procedurii necontencioase, cu anumite derogări, cu citarea părinților firești ai copilului sau, după caz, a tutorelui și a Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.

Instanța poate administra orice probe admise de lege, fiind obligată să asculte copilul care a împlinit vârsta de 10 ani. Opinia copilului va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită, avându-se în vedere vârsta și gradul acestuia de maturitate. În situația în care instanța hotărăște în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, este obligată să motiveze rațiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului. Totodată, este obligatorie prezentarea de către Direcție a raportului de anchetă socială privind copilul.

Cererea de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne va fi admisă numai dacă:

planul individualizat de protecție stabilește necesitatea adopției interne;

părinții copilului sau, după caz, tutorele își exprimă consimțământul la adopție.

În situația în care părintele sau părinții sunt decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, aceștia păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, iar consimțământul reprezentantului legal este obligatoriu. Dacă unul dintre părinți este decedat, necunoscut, declarat, în condițiile legii, mort sau dispărut, pus sub interdicție, precum și dacă se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Consimțământul părinților firești ai copilului nu este necesar dacă ambii se află în situațiile de mai sus, precum și în cazul adopției persoanei majore.

Direcția Generala de Asistență Socială și Protecția Copilului este obligată să probeze efectuarea corespunzătoare a demersurilor pentru reintegrarea copilului în familie ori, după caz, în familia lărgită. În situația instituirii tutelei pentru copil, încuviințarea deschiderii adopției interne se face la solicitarea Direcției în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, numai dacă părinții copilului ori, după caz, tutorele își exprimă consimțământul la adopție și se apreciază că deschiderea procedurii este în interesul superior al copilului.

Instanța admite sau, după caz, respinge cererea, pronunțându-se prin încheiere, supusă numai recursului.

Conform legii, hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanța admite cererea Direcției, produce următoarele efecte:

drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice, se suspendă;

drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate de către Consiliul Județean sau, după caz, Consiliul Local al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.

Aceste efecte încetează de drept dacă în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, Direcția nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil și nu a inițiat procedurile prevăzute de Legea nr. 273/2004 în vederea realizării unei adopții interne.

În acest caz, Direcția este obligată să revizuiască planul individualizat de protecție a copilului și să solicite instanței judecătorești, în funcție de finalitatea acestuia, următoarele:

menținerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecție a copilului;

încuviințarea unei noi proceduri de deschidere a adopției.

5.1.4. Încredințarea copilului în vederea adopției

Scopul încredințării în vederea adopției este acela ca instanța să poată aprecia în cunoștință de cauză asupra compatibilității și a relațiilor de familie care s-ar stabili dacă adopția va fi încuviințată. Necesitatea încredințării copilului în vederea adopției este prevăzută de Convenția Europeană în materia adopției de copii.

În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției interne, Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copil.

Direcția competentă analizează posibilitatea încredințării copilului în vederea adopției cu prioritate unei rude din familia extinsă, cu excepția cazului privind adopția între frați, asistentului maternal profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se află în plasament. Dacă nu există solicitări din partea persoanelor sau familiilor menționate mai sus, Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersuri în vederea identificării pe raza sa administrativ-teritorială a unei persoane sau familii atestate și care să se afle în evidența Oficiului Român pentru Adopții.

Dacă, după expirarea termenului de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, Direcția competentă nu a identificat o persoană sau o familie adoptatoare dintre persoanele enumerate mai sus, solicită Oficiului ca, în termen de 5 zile, să-i transmită lista centralizată la nivel național a persoanelor sau familiilor adoptatoare atestate și înscrise în Registrul Național pentru Adopții. Registrul conține datele referitoare la adoptator sau familia adoptatoare, române și străine, precum și cele referitoare la copiii pentru care a fost deschisă procedura adopției interne, pentru cei pentru care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de încredințare în vederea adopției, de încuviințare a adopției sau de declarare a nulității acesteia.

Pentru întocmirea și organizarea de către Oficiu a acestei evidențe, Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului transmite Oficiului copii ale următoarelor documente:

hotărârea judecătorească prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției naționale;

hotărârea judecătorească de încredințare în vederea adopției;

hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției;

hotărârea judecătorească de declarare a nulității adopției;

atestatul de evaluare a garanțiilor morale și a condițiilor materiale privind adoptatorul sau familia adoptatoare.

Aceste documente se transmit în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești sau, respectiv, în termen de 5 zile de la data emiterii atestatului. Atestatul va fi însoțit de toate informațiile cu privire la persoanele sau familiile pentru care s-a emis acest document.

Alegerea adoptatorului sau a familiei adoptatoare potrivite pentru copil se face în termen de 60 de zile de la primirea listei centralizate, de către Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, ținând cont de interesul superior al acestuia, informațiile cuprinse în atestatul adoptatorului și, respectiv, de evoluția situației copilului până la acea dată.

Selectarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare se notifică, în termen de 3 zile, Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul acestora.

În urma procesului de selecție, Direcția competentă verifică și constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau familia adoptatoare. Determinarea compatibilității se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorințele și opiniile exprimate de acesta, inclusiv interesul superior al copilului, care trebuie luat în considerare cu prioritate.

În situația în care, în urma efectuării acestei verificări, Direcția în a cărei raza teritorială se află domiciliul copilului constată compatibilitatea acestuia cu persoana sau familia adoptatoare selectată, sesizează de îndată instanța judecătorească pentru încredințarea copilului în vederea adopției.

Încredințarea copilului în vederea adopției este o măsură obligatorie ce precede încuviințarea adopției, fiind menită să permită instanței să aprecieze, în mod rațional, asupra relațiilor de familie care s-ar stabili în cazul încuviințării adopției. Ea se dispune pentru o perioadă de 90 de zile de către tribunalul de la domiciliul copilului, iar dacă nu se poate stabili instanța competentă, cererea va fi judecată de Tribunalul București.

Sub aspect procedural, cauza se judecă după regulile aplicabile procedurii necontencioase prevăzute de Codul de Procedură Civilă, cu excepțiile prevăzute de lege. Cererea este scutită de timbraj și se soluționează cu celeritate, în Camera de Consiliu, de către un complet specializat compus din doi judecători, cu participarea obligatorie a procurorului.

Judecarea cererii se face cu citarea Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a Direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare și a persoanei sau familiei adoptatoare. Tribunalul poate administra orice probe admise de lege.

Direcția este obligată să prezinte raportul de anchetă socială privind pe copil.

Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie. Opinia acestuia va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită, avându-se în vedere vârsta și gradul său de maturitate. Instanța este obligată să motiveze rațiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului, ea se pronunță printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs. Executarea hotărârii se suspendă ca urmare a exercitării recursului.

Având în vedere scopul încredințării în vederea adopției, legea prevede și situațiile de excepție în care adopția poate fi încuviințată fără a mai fi necesară parcurgerea acestei etape:

pentru adopția prevăzută la art. 5 alin. 3 – adopția unei persoane majore;

pentru adopția prevăzută la art. 20 lit. „b” – adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv;

pentru adopția copilului pentru care a fost deschisă procedura adopției interne și acesta a fost plasat la adoptator sau la familia adoptatoare, iar măsura plasamentului durează cel puțin 90 de zile;

pentru adopția copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puțin 90 de zile de la data instituirii tutelei.

În primele două cazuri, persoana sau familia care dorește să adopte va putea solicita în mod direct instanței judecătorești încuviințarea adopției.

Sub aspectul efectelor pe care le produce această măsură, legea prevede că pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căreia i-a fost încredințat. Efectuarea actelor obișnuite necesare exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești, cu excepția celor care conduc la încheierea unui act juridic, se realizează de către persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredințat.

Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a încuviința actele pe care acesta le încheie, precum și dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Consiliul Județean sau, după caz, Consiliul Local al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției. Dreptul de administrare poate fi delegat, în mod excepțional, către persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menționate în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea.

În perioada încredințării copilului în vederea adopției, Direcția de la domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.

La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția întocmește un raport final referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, pe care îl comunică instanței judecătorești competente în vederea soluționării cererii de încuviințare a adopției.

Legea prevede că întocmirea și comunicarea raportului final referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, sunt obligatorii și în cazul adopției copilului pentru care a fost deschisă procedura adopției interne și acesta a fost plasat la adoptator sau familia adoptatoare, iar măsura plasamentului durează cel puțin 90 de zile, precum și în cazul adopției copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puțin 90 de zile de la data instituirii tutelei.

Dacă, pe durata perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată neadoptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existența oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopție, sesizează de îndată instanța judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, prelungirii măsurii încredințării.

Capacitatea de adaptare, fizică și psihică, a copilului, la noul mediu familial va fi analizată în raport cu condițiile de natură socioprofesională, economică, culturală, de limbă, religie și orice alte asemenea elemente caracteristice locului în care trăiește copilul în perioada încredințării și care ar putea avea relevanță în aprecierea evoluției ulterioare a acestuia în cazul încuviințării adopției.

Dispozițiile privind procedura de judecată a cererilor referitoare la încredințare se aplică în mod corespunzător și în cazul cererilor de revocare sau, după caz, de prelungire a măsurii încredințării. Încheierea instanței de fond prin care se dispune revocarea sau, după caz, prelungirea încredințării este executorie de drept. Exercitarea recursului suspendă executarea hotărârii. Dacă instanța judecătorească dispune revocarea măsurii încredințării, Direcția este obligată să reia procedura privind încredințarea în vederea adopției.

Cererea de încuviințare a adopției adresată instanței judecătorești prelungește de drept perioada de încredințare până la soluționarea cererii prin hotărârea judecătorească irevocabilă.

5.2. Procedura în fața instanței judecătorești

Încuviințarea adopției interne este de competența instanței judecătorești. Pentru judecata în fond, competența materială aparține tribunalului în a cărui rază teritorială se găsește domiciliul adoptatului. În situația în care nu se poate stabili tribunalul competent după criteriul domiciliului, competența aparține Tribunalului București.

În mod obișnuit, cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către Direcția de la domiciliul acestora, la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției sau, după caz, la îndeplinirea termenului de cel puțin 90 de zile pentru adopția copilului pentru care a fost deschisă procedura adopției interne și acesta a fost plasat la adoptator sau familia adoptatoare ori pentru adopția copilului de către tutorele său.

Cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă direct la instanța judecătorească de către adoptator sau familia adoptatoare în următoarele cazuri:

adopția persoanei majore;

adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.

La cerere se vor anexa actele prevăzute de lege.

Cererea de încuviințare a adopției interne se judecă în primă instanță potrivit regulilor aplicabile procedurii necontencioase din Codul de Procedură Civilă, cu excepțiile prevăzute de lege. Și această cerere este scutită de timbraj și se soluționează cu celeritatea, în Camera de Consiliul, de către un complet specializat format din doi judecători, cu participarea obligatorie a procurorului.

Judecarea cererii se face cu citarea Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a Direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare și a persoanei sau familiei adoptatoare. În cazul adopției persoane majore se citează adoptatorul sau familia adoptatoare și adoptatul, iar judecarea cererii de încuviințare a adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv se face cu citarea adoptatorului și a părinților firești ai adoptatului. Sub aspect probator, instanța poate administra orice probe admise de lege.

Direcția competentă va prezenta raportul de anchetă socială privind copilul. De asemenea, cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului de judecată, Direcția în a cărei raza teritorială domiciliază persoană sau familia adoptatoare este obligată să depună raportul final prevăzut de lege. Aceeași Direcție are obligația de a da instanței judecătorești relațiile necesare pentru soluționarea cererii de încuviințare a adopției. Pentru încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se va solicita consimțământul acestuia în instanța.

Instanța judecătoreasca va admite cererea de încuviințare a adopției numai dacă, pe baza probelor administrate, și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.

Hotărârea pronunțată este supusă recursului.

În termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat adopția, Direcția care a participat la judecarea cererii de încuviințare a adopției va înștiința în scris părinții firești despre aceasta. Direcția de la domiciliul copilului va urmări și va întocmi rapoarte trimestriale cu privirea la evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții săi adoptivi pe o perioadă de cel puțin 2 ani după încuviințare a adopției. Aceeași Direcție are obligația să asigure părinților adoptivi servicii post-adopție.

5.3. Procedura adopției internaționale

5.3.1. Organe competente

În ceea ce privește procedura adopției internaționale, reglementarea privind regimul juridic al adopției consacră o procedură care redă, în esență, dispozițiile Convenției de la Haga asupra protecției și cooperării în materia adopției internaționale.

În faza prealabilă încuviințării adopției internaționale intervin anumite organe străine și, după caz, naționale cu atribuții stabilite de lege. În prima categorie se includ: autoritatea centrală competentă din statul străin (parte a Convenției de la Haga) sau organizațiile sale acreditate, iar în cazul statelor care nu sunt părți la Convenția de la Haga – autoritatea desemnată cu atribuții în domeniul adopției internaționale sau organizația acreditată în acest sens.

În ambele ipoteze, organizațiile străine acreditate trebuie să fie autorizate și de Oficiul Romând pentru Adopții, organ administrativ intern cu rol determinant în această fază.

Autoritățile române pot colabora în ceea ce privește adopția internațională cu organisme private care își desfășoară activitatea pe teritoriul statului primitor, numai dacă acestea sunt acreditate de statul respectiv și autorizate de Oficiul Român pentru Adopții. Acesta este obligat să ia măsurile ce se impun în vederea prevenirii câștigurilor necuvenite, financiare sau de altă natură, care ar putea fi realizate cu prilejul adopției și descurajării oricăror practici contrare obiectivelor Convenției de la Haga și Legii nr. 273/2004.

Oficiul stabilește o taxă unică și fixă determinată pe baza costurilor maxime corespunzătoare tuturor serviciilor aferente îndeplinirii procedurii adopției internaționale, cu excepția celor reglementate în legi speciale. Această taxă este defalcată pe categorii de cheltuieli și se aprobă prin hotărâre de Guvern. Plata taxei se face de către adoptator sau familia adoptatoare prin transfer bancar către Oficiul Român pentru Adopții și autoritatea centrală ori organizația acreditată sau autorizată din statul de domiciliu al părinților adoptatori.

Legea interzice donațiile și sponsorizările, precum și oferirea de către adoptator sau familia adoptatoare, în nume propriu ori prin persoane interpuse, în mod direct sau indirect, de orice foloase materiale necuvenite membrilor Oficiului Român pentru Adopții, Direcțiilor implicate sau persoanelor fizice din cadrul instituțiilor publice implicate în procesul de adopție.

De asemenea este interzisă participarea organismelor private în procedura adopției internaționale desfășurate în România. Interdicția se aplică și membrilor sau personalului acestora, cu excepția situației în care au calitatea de adoptator. În situația încălcării interdicțiilor de mai sus, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului este obligată să solicite instanței judecătorești dizolvarea persoanei juridice implicate.

5.3.2. Atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare din statul de primire

Operațiunea de atestare se realizează de către autoritatea centrală competentă a statului primitor sau de către organizațiile sale acreditate și autorizate în condițiile legii.

Atestarea privește următoarele aspecte:

adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru adopție și este apt să adopte în conformitate cu legislația aplicabilă în statul primitor;

adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopției în statul primitor;

este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de cel puțin doi ani;

sunt asigurate servicii post-adopție pentru copil și familie în statul primitor.

Dacă adoptatorul sau familia adoptatoare domiciliază pe teritoriul unui stat străin, parte a Convenției de la Haga, cererea de adopție se transmite Oficiului Romând pentru Adopții prin intermediul autorității centrale competente din statul respectiv sau al organizațiilor sale acreditate, iar dacă statul străin respectiv nu este parte la Convenția menționată, cererea se transmite Oficiului prin intermediul autorității desemnate cu atribuții în domeniul adopției internaționale sau prin mijlocirea organizațiilor acreditate în acest sens din statul de primire.

Cererea de adopție trebuie însoțită de următoarele documente:

un raport întocmit de autoritățile competente din statul primitor cuprinzând informații cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea și aptitudinea lor de a adopta, situația lor personală, familială, materială și medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum și cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopție. Concluziile raportului vor fi susținute prin documentele eliberate de autoritățile competente din statul primitor;

Certificatele de naștere și căsătorie și actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată și însoțite de traducerea lor legalizată în limba română;

Cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;

Raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;

Actul din care să rezulte că există garanția că adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască permanent în statul primitor.

Oficiul va lua în evidență cererea numai dacă autoritatea centrală competentă din statul primitor sau organizațiile sale acreditate și autorizate legal au efectuat atestarea. De asemenea are obligația de a asigura ca adoptatul va beneficia în țara străină de garanțiile și normele echivalente acelora existente în cadrul unei adopții naționale.

După atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare urmează deschiderea procedurii adopției interne. Art. 39 din Legea nr. 273/2004 prevede că pentru adopția internațională a copilului cu domiciliul în România de către adoptatorul sau familia adoptatoare cu domiciliul în străinătate este necesară deschiderea procedurii adopției interne.

5.3.3. Încuviințarea adopției internaționale

Încuviințarea adopției internaționale este de competența instanței judecătorești române. Acestea sunt competente să judece cererile prevăzute de Legea nr. 273/2004 dacă cel puțin una dintre părți are domiciliul în România. Instanțele judecătorești din România sunt exclusiv competente să judece procesele privind încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne, încredințarea în vederea adopției și încuviințarea adopției dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau străin fără cetățenie. Pentru judecata în fond competența materială îi revine tribunalului.

Sub aspect teritorial, competența aparține tribunalului în a cărui rază teritorială se afla domiciliul adoptatorului, iar dacă nu se poate determina instanța competentă, cauza se judecă de către Tribunalul București. Cererea de încuviințarea a adopției internaționale, însoțită de documentele prevăzute de lege, se transmite instanței judecătorești de către Oficiul Român pentru Adopții. Și în cazul adopției internaționale, cererea este scutită de timbraj și se soluționează cu celeritate, în Camera de Consiliu de către un complet specializat compus din doi judecători, cu participarea obligatorie a procurorului. La judecarea cererii vor fi citați Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, persoana sau familia adoptatoare și Oficiul Român pentru Adopții. Tribunalul poate transmite orice probă admisă de lege fiind necesară și prezentarea de către Direcție a raportului de anchetă socială privind copilul.

Dacă minorul a împlinit 10 ani, i se va solicita consimțământul pentru adopția sa internațională. Anterior pronunțării asupra cererii de încuviințare a adopției internaționale, instanța judecătorească va analiza raportul Direcției referitor la existența altor solicitări similare din partea rudelor copilului până la gradul IV inclusiv, cu domiciliul în România. La pronunțarea asupra cererii de încuviințare a adopției instanța judecătorească va avea în vedere și documentul care atestă că Oficiul și-a îndeplinit obligația de a se asigura că adoptatul va beneficia în țara străină de garanțiile și normele echivalente acelora existente în cazul unei adopții naționale.

Judecata urmează regulile procedurii necontencioase prevăzute de Codul de Procedură Civilă, cu excepțiile prevăzute de lege. Tribunalul se pronunță printr-o hotărâre supusă recursului. În termen de trei zile de la data comunicării hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, Oficiul Român pentru Adopții eliberează un certificat care atestă că adopția este conformă cu normele Convenției de la Haga.

Adopția internațională presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor, numai după ce hotărârea de încuviințare a adopției a devenit irevocabilă. Deplasarea se efectuează în condiții de siguranță corespunzătoare nevoilor adoptatului numai cu însoțirea acestuia de adoptator sau familia adoptatoare. Legea prevede ca, cel puțin doi ani după încuviințarea adopției, Oficiul Român pentru Adopții are obligația să urmărească evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator sau familia adoptatoare.

În acest scop, Oficiul Român pentru Adopții trebuie să solicite transmiterea de rapoarte trimestriale autorității centrale competente sau organizației acreditate și autorizate din statul primitor. Urmărirea evoluției copilului adoptat revine Direcției în a cărei rază teritorială adoptatul își are domiciliul atunci când, după încuviințarea adopției internaționale, adoptatorul sau familia adoptatoare își stabilește domiciliul în România.

Conform proiectului noului Cod Civil, adopția internațională poate fi încuviințată numai în cazul în care copilul nu a putut fi adoptat sau încredințat unei persoane sau familii, în țară, ori îngrijirea copilului în cadrul serviciilor de protecție specială, publice sau private, nu poate fi asigurată în mod corespunzător pe plan intern.

Capitolul 6

6. EFECTELE ADOPȚIEI

“Adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său…Adoptatul are față de adoptator, drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are orice persoană față de părinții ei firești. Adoptatorii au obligația să informeze copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit.”

Art. 51 alin 1 și art. 52 alin. 1 din Legea nr. 273/2004

6.1. Filiația și rudenia civilă

În capitolul consacrat rudeniei, s-a arătat că noțiunea de rudenie înfățișează legătura de sânge dintre două sau mai multe persoane, care coboară unele din altele, sau care, fără a descinde unele din altele, au un ascendent comun. Rudenia este în primul rând legătura de sânge, dar efectele ei sunt atribuite de lege și raporturilor care izvorăsc din adopție și care pot fi denumite raporturi de rudenie civilă. În acest din urmă caz, legătura de rudenie nu se mai întemeiază pe comunitatea, de sânge.

S-a subliniat în literatura de specialitate faptul că rudenia civilă izvorâtă din adopție este principalul efect juridic al adopției și constituie nașterea unor raporturi juridice de rudenie care, neizvorând din filiația firească, adică din faptul nașterii, ci printr-o ficțiune a legii, au fost numite raporturi de rudenie legală sau civilă.

6.1.1. Deosebirea dintre filiație și rudenia civilă

Adopția stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia între copil și rudele adoptatorului. În legătură cu acest text se ridică unele probleme:

Textul nu prevede expres faptul că descendenții adoptatului sunt în raporturi de filiație cu adoptatorul ori de rudenie cu acesta. Soluția afirmativă se impune, deoarece în sens larg, filiația desemnează un șir neîntrerupt de nașteri, care leagă o persoană de un strămoș al ei, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil.

În sens restrâns, filiația este raportul de descendență între un copil și fiecare dintre părinții lui. Dar rudenia în linie directă este aceea dintre persoane care coboară unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că persoanele nu sunt născute una din alta, dar între ele există un șir neîntrerupt de nașteri, un șir neîntrerupt de persoane în care s-a stabilit prin faptul nașterii, legătura de la părinte la copil. Sunt rude în linie directă tatăl, fiul, nepotul de fiu. Dacă textul folosește noțiunea de filiație în sens restrâns, atunci descendenții adoptatului sunt rude în linie directă cu adoptatorul.

Textul nu prevede expres că descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului. Soluția se impune în mod afirmativ, deoarece numai astfel rudenia creată prin adopție este asimilată cu rudenia firească, iar un text care să prevadă, din acest punct de vedere contrariul, nu există. Prin urmare, descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului. Față de ascendenții adoptatorului, descendenții adoptatului sunt rude în linie directă descendentă.

Textul prevede că rudenia se stabilește între copil și rudele adoptatorului. Față de cele arătate, înseamnă că rudenia care se stabilește prin adopție, dacă termenul de filiație este folosit în sens restrâns, există între adoptat și descendenții lui, pe de o parte și rudele adoptatorului, pe de altă parte.

6.1.2. Asimilarea filiației și rudeniei din adopție cu filiația și rudenia firească

În principiu există această asimilare. În privința unora dintre efectele juridice produse în cele două situații există, însă, deosebiri și anume:

recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat, de către tatăl său, se poate face numai dacă acesta a lăsat descendenți firești. Recunoașterea nu poate avea loc dacă acel copil are descendenți prin adopție;

soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continue a acorda întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești, nu și cei prin adopție, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie;

cel care a luat un copil spre creștere, fără a întocmi formele cerute pentru adopție, are obligația să-l întrețină, cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești, deci nu și cei adoptivi, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie;

donația nu se revocă în condițiile art. 836 din Codul Civil, dacă ulterior acesteia, donatorul a adoptat un copil, deoarece această categorie de copii nu se include în enumerarea limitativă a textului menționat (copil din căsătorie, cel din afara căsătoriei, fie chiar postum).

6.1.3. Relațiile dintre adoptat și părinții săi firești și rudele acestora

Potrivit art. 50 alin. 3 din Legea 273/2004, în momentul stabilirii filiației prin adopție, filiația dintre copil și părinții săi firești încetează.

În legătură cu acest text se impun următoarele precizări:

Data producerii ori stabilirii filiației prin adopție, este data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției. Aceasta înseamnă că la acea dată încetează o filiație, respectiv filiația firească, și începe o alta, filiația prin adopție.

Descendenții adoptatului nu se mai află în raporturi de rudenie firească cu părinții firești ai adoptatului, pe aceeași dată cu încetarea filiației firești a adoptatului. Soluția rezultă din art. 53 alin. 5 care prevede faptul că se întocmește un nou act de naștere al adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești, desigur cu consecințele care decurg din aceasta. Pe de altă parte, potrivit principiului simetriei, descendenții adoptatului devin rude în linie directă cu adoptatorul și încetează rudenia în linie directă cu părintele firesc, față de care încetează filiația adoptatului;

Descendenții adoptatului încetează de a mai fi rudă cu rudele părintelui său firesc, devenind rudă cu rudele părintelui adoptiv. În consecință, drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între cel adoptat (și descendenții săi) și părinții firești și rudele acestora încetează. Se menține însă impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie (art. 50 alin. 4). Serviciile publice specializate pentru protecția copilului, precum și ofițerii de stare civilă au obligația de a urmări respectarea impedimentelor la căsătorie. Prin urmare, legăturile de rudenie firească, încetează între adoptat și descendenții săi pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.

6.2. Drepturile și îndatoririle părintești

Față de noua reglementare, nu se mai pune problema dacă adoptatorul are dreptul de a moșteni, pe adoptat, răspunsul fiind afirmativ și dacă părintele are dreptul de a moșteni pe adoptat, răspunsul fiind negativ. Sub imperiul reglementării anterioare s-a pus problema dacă, în cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatorul avea dreptul de moștenire față de adoptat, alături de părinții firești ai acestuia.

6.2.1. Trecerea drepturilor și îndatoririlor părintești de la părinții firești la părinții adoptivi

Acest efect se produce în cazul adopției unei persoane care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, de regulă minorul. Adoptatul intră în familia adoptatorului, locuiește cu acesta, care este dator să-l crească și să-l educe pentru a se putea integra în societate. De aceea, este normal ca drepturile și îndatoririle părintești să treacă de la părinții firești la cei adoptivi.

Dacă o persoană a adoptat copilul fără știința și voința soțului său, în lipsa acestuia de la domiciliu, iar ulterior, adopția a fost anulată, obligația de întreținere subzistă în sarcina acelei persoane care a luat copilul pentru a-l crește, dar nu și în sarcina soțului.

Astfel, conform art. 51 alin. 1 al Legii 273/2004, adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său. Soluția rezultă din art. 59 alin. 2 al Legii 273/2004, care prevede că la desfacerea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, ceea ce înseamnă că le-au pierdut prin efectul adopției.

În același sens, art. 97, alin. 1 din Codul Familiei prevede faptul că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. În consecință prevederile stabilite pentru ocrotirea minorului prin Titlul III, cap. I din Codul Familiei sunt aplicabile și copilului adoptat.

S-a decis că adoptatul dobândește un drept locativ propriu. Devenind major, adoptatul nu poate fi evacuat, chiar dacă părintele adoptatului se mută în casă proprie sau ca urmare a căsătoriei încheiate ulterior. Părinții firești nu rămân complet dezinteresați de soarta copilului. Se admite că ei au dreptul de a cere desfacerea adopției, dacă aceasta este în interesul minorului.

Adoptatul are față de adoptator, drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are orice persoană față de părinții ei firești. Adoptatorii au obligația să informeze copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit.

6.2.2. Adopția de către soț a copilului firesc al celuilalt soț

O situație deosebită există în cazul în care cel ce adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului. Potrivit art. 51 alin. 2 al Legii 273/2004, în această situație, având în vedere relațiile dintre soți și în scopul menținerii unității familiei, drepturile și îndatoririle părintești aparțin celui care adoptă și părintelui firesc căsătorit cu acesta. Ei le vor exercita în conformitate cu art. 97 și 98 din Codul Familiei.

În acest caz, înseamnă că legăturile de rudenie între părintele firesc și copilul adoptat de celălalt soț se mențin. În consecință, ar urma ca adoptatul să continue să se afle în raporturi de rudenie firească cu rudele părintelui său. Ar însemna deci, că în mod practic, legăturile de rudenie firească încetează în cazul pe care îl avem în vedere, numai față de un singur părinte și rudele acestuia. În această interpretare, adoptatul are aceeași situație cu cea a copilului firesc, deoarece el este rudă cu fiecare din părinții săi.

6.2.3. Decăderea adoptatorului din drepturile părintești

Părinții adoptatori sau numai unul dintre ei pot fi decăzuți din drepturile părintești dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită de felul de exercitare al drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățarea sau pregătirea profesională a copilului minor nu se fac în spirit de devotament față de România.

Decăderea ambilor adoptatori din drepturile părintești sau decăderea adoptatorului din aceleași drepturi, în cazul în care există un singur adoptator, înseamnă desfacerea adopției. Această soluție este dată în interesul adoptatului căci decăderea se poate ridica de către instanța judecătorească în condițiile art. 112 din Codul Familiei. În cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părintești, instanța judecătorească ce pronunță decăderea, trebuie să decidă cu privire la exercițiul drepturilor părintești pe timpul cât durează decăderea.

Această soluție este dată prin asimilare cu art. 59 alin. 2 al Legii 273/2004, care prevede că la desfacerea adopției, părinții firești redobândesc drepturile și îndatoririle părintești numai dacă instanța nu decide o altă măsură de protecție a copilului, aceasta putând fi luată și în cazul decăderii adoptatorilor sau adoptatorului din drepturile părintești. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este decăzut din drepturi, celălalt adoptator va avea singur exercițiul acestor drepturi.

Într-adevăr, în situații excepționale, dacă părinții sau unul din aceștia (care pot fi și adoptivi) pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijența gravă, în asemenea situații instanța poate lua măsura plasamentului în regim de urgență alături de cea a plasamentului.

Direcția decide plasamentul copilului în regim de urgență la o persoană, familie, asistent maternal profesionist sau într-un serviciu de tip rezidențial. Pe durata plasamentului în regim de urgență drepturile și îndatoririle părintești se suspendă, fiind exercitate de cel la care copilul a fost plasat. Iar la art. 109 Codul Familiei, se prevede că dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, instanța judecătorească la cererea autorității tutelare, va propune decăderea părintelui din drepturile părintești.

În termen de 48 de ore de la măsura instituirii plasamentului, Direcția sesizează instanța pentru a decide cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Plasamentul copilului se poate face la o persoană sau familie, sau asistent maternal profesionist sau într-un serviciu de tip rezidențial. Instanța judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunțe cu privire la redarea exercițiului drepturilor părintești. De asemenea măsura plasamentului are un caracter temporar.

6.2.4. Adoptatorii divorțați

Dacă soții adoptatori divorțează, se aplică în privința relațiilor dintre ei și minorul adoptator, prin asemănare, prevederile legale cu privire la desfacerea căsătoriei pentru cazul când există copii minori (art. 42-44 Codul Familiei) .

6.3. Numele de familie al adoptatului

6.3.1. Numele dobândit de adoptat

Prin adopție, adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului. Când adopția este făcută de doi soți și aceștia au nume comun, adoptatul dobândește acest nume. Se procedează în același fel și în cazul în care un soț adoptă copilul celuilalt soț (ambii soți având nume comun).

Dacă soții nu au nume de familie comun, adoptatorii vor stabili numele pe care adoptatul urmează să-l poarte: numele unuia dintre adoptatori ori numele lor reunite. Acest nume trebuie declarat la încuviințarea adopției (art. 53 alin. 2).

În caz că adoptatorii nu cad la învoială cu privire la acest nume, va decide instanța. În toate cazurile, hotărârea de încuviințare a adopției trebuie să arate numele de familie pe care urmează să-l poarte adoptatul.

6.3.2. Schimbarea numelui de familie al adoptatorului

În situația în care soții adoptatori își schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândește și el numele de familie schimbat dacă soții s-au înțeles în acest sens și s-a făcut cerere de schimbare al numelui minorului. Pentru minor, cererea de schimbare a numelui de familie se face, după caz, de către soții adoptatori sau cu încuviințarea autorității tutelare de către tutore. Cererea se semnează și de către copil dacă acesta a împlinit 14 ani.

În cazul în care părinții adoptatori nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, decide autoritatea tutelară. Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinților adoptatori sau pentru motive temeinice și separat. Dacă unul dintre părinții adoptatori își schimbă numele de familie, soții se pot înțelege cu privire la numele de familie al minorului, care urmează a fi purtat, în care scop se va face cererea de schimbare a numelui copilului. În caz de neînțelegere a soților în această privință, decide autoritatea tutelară.

În toate situațiile, organul competent va da o decizie motivată de admitere sau respingere a cererii de schimbare a numelui de familie. Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

6.3.3. Numele soțului adoptat

În legătură cu art. 28 din Codul Familiei se pune problema de a ști ce nume va lua soțul care are nume comun cu celălalt soț, dar care este adoptat în timpul căsătoriei.

În cazul adopției unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț acordat în fața instanței care încuviințează adopția.

Dacă soțul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria se desface prin divorț, acel soț nu va lua numele pe care l-a avut înainte de căsătorie, în sensul art. 40 alin. 3 din Codul Familiei, ci numele adoptatorului, deoarece trebuie să dispară toate urmele rudeniei firești.

Nimic nu se poate opune ca fostul soț adoptat să poarte după divorț, în condițiile art. 40 alin. 1 din Codul Familiei, numele comun din timpul căsătoriei, deci nu numele adoptatorului (după decesul celuilalt soț).

6.4. Domiciliul și locuința adoptatului

6.4.1. Domiciliul adoptatului

În acest sens se vor aplica, prin asemănare, prevederile art. 100 și 102 din Codul Familiei și cele ale art. 14 din Decretul nr. 31/1954, art. 97, alin. 1 din Codul Familiei.

În consecință, domiciliul minorului adoptat este la părinții adoptatori sau la aceia dintre adoptatori la care locuiește. Minorul adoptat încredințat de către instanța judecătorească unei a treia persoane, are domiciliul la adoptatori, iar dacă aceștia au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, decide instanța judecătorească. În cazul în care numai unul dintre părinții adoptatori reprezintă pe adoptat, sau îi încuviințează actele, domiciliul adoptatului este la acel părinte.

Pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căreia i-a fost încredințat. Pe durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire. Prin urmare, dacă ar fi nevoie de un adoptat care s-ar încredința ori ar fi dat în plasament în condițiile Legii 272/2004, domiciliul copilului diferă doar în cazul deschiderii procedurii adopției și luării măsurii plasamentului.

6.4.2. Locuința adoptatului

În ceea ce privește locuința minorului adoptat, aceasta este la părinții săi. Dacă soții adoptatori nu locuiesc împreună, aceștia decid la care dintre ei va locui copilul. În caz că părinții adoptatori nu cad la învoială, decide instanța judecătorească ținând seama de interesele copilului, după ce ascultă pe părinți și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. Autoritatea tutelară poate da încuviințarea adoptatului minor la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale.

6.5. Cetățenia adoptatului

6.5.1. Redobândirea cetățeniei române prin adopție

În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română, minorul străin sau fără cetățenie adoptat de un cetățean român sau adoptat de doi soți cetățeni români dobândește cetățenia română. Dacă numai unul din soți este cetățean român, cetățenia adoptatului se decide de adoptatori, de comun acord. În caz de neînțelegere instanța competentă să încuviințeze adopția decide asupra cetățeniei adoptatului.

6.5.2. Pierderea cetățeniei române prin adopție

Minorul cetățean român adoptat de un cetățean străin pierde cetățenia română dacă, după caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatorul este considerat potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină.

6.5.3. Schimbarea cetățeniei adoptatorului

Schimbarea cetățeniei române de către adoptator produce efecte asemănătoare asupra cetățeniei adoptatului, ca și în cazul părinților firești.

Capitolul 7

7. ÎNCETAREA ADOPȚIEI

“Adopția este nulă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiții de fond sau de formă prevăzute de lege. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de către instanță, din oficiu, în cursul unui proces început.”

Art. 56 alin 1 din Legea nr. 273/2004

7.1. Desfacerea adopției

Potrivit art. 55 din Legea nr. 273/2004 adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulității acesteia. Desfacerea adopției este modul de încetare a acesteia ca urmare a decesului adoptatorului sau, după caz, a soților adoptatori numai în măsura în care s-a încuviințat irevocabil noua adopție. Legea nr. 273/2004 prevede un singur caz în care intervine desfacerea adopției, anume când adoptatorul sau soții adoptatori au decedat, în măsura în care s-a încuviințat o nouă adopție.

Anterior, legislația permitea desfacerea adopției prin hotărârea judecătoreasca ori de câte ori aceasta era în interesul superior al copilului, pornind de la premisa aceasta, interesul superior al copilului este nu doar o condiție pentru încheierea valabilă a adopției, dar și o condiție de menținere a acesteia. Rezultă că legea nouă a restrâns considerabila posibilitatea de desfacere a adopție. Vechea adopție încetează cu efecte doar pentru viitor și de la data încuviințării noii adopții prin hotărârea judecătorească irevocabilă.

Desfacerea adopției presupune parcurgerea procedurii prevăzute de lege pentru noua adopție, în situația în care adoptatorul sau soții adoptatori au decedat. Dacă numai unul dintre soți a decedat adopția nu se desface. În cazul în care adoptatorul sau familia adoptatoare are domiciliul în România iar adoptatul are domiciliul în străinătate, desfacerea adopției internaționale este guvernată de legea națională comună sau după caz, de legea domiciliului comun al soților adoptatori.

Efectele desfacerii adopției se produc din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.

7.2. Nulitatea adopției

În reglementarea anterioară, adopția era supusă nulității, potrivit legii, aplicându-se în această materie în mod corespunzător dreptul comun. Legea nouă conține prevederi exprese privind nulitatea adopției și regimul juridic al acesteia. Nulitatea acesteia este sancțiunea care intervine în situația nerespectării cerințelor impuse de lege pentru încheierea adopției.

Ca și în dreptul comun, cauzele care determină nulitatea trebuie să fie anterioare sau cel mult concomitente cu hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției. În cazul adopției internaționale, nulitatea este supusă sub aspectul condițiilor de fond legilor naționale ale adoptatorului și a celui ce urmează să fie adoptat, iar în privința condițiilor de forma legii statului pe teritoriul căruia se încheie adopția.

Potrivit art. 56 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, adopția este nulă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiții de fond sau de formă prevăzute de lege. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de către instanță, din oficiu, în cursul unui proces început.

După dobândirea de către adoptat a capacității depline de exercițiu, acțiunea aparține numai acestuia și este imprescriptibilă. În principiu, nulitatea absolută a adopție nu poate fi acoperită. Cu toate acestea, instanța va putea respinge cererea de declarare a nulității adopției, dacă va constata că menținerea adopției este în interesul celui adoptat.

În cazul în care interesul ocrotit este personal, individual, sancțiunea este nulitatea relativă. Aceasta este aplicabilă în situația viciilor de consimțământ. S-a decis ca ivirea unor neînțelegeri între părinții firești și părinții adoptivi nu poate conduce la anularea adopției.

Instanța supremă a statuat că lipsa consimțământului soțului celui ce adoptă este sancționată cu nulitate relativă, care poate fi cerută numai de către acesta și se acoperă prin renunțarea expresă sau tacită la exercitarea acțiunii în nulitate. Viciul de consimțământ nu se prezumă, ci trebuie dovedit.

Nulitatea relativă adopției poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite prin instituirea acestei sancțiuni. Lipsa consimțământului altor persoane la adopție decât adoptatorul și adoptatul care a împlinit vârsta de 10 ani, are o semnificație afectivă, nulitatea adopției putând fi invocată de către oricine are un interes în constatarea aspectului respectiv. Acțiunea se prescrie în termen de trei ani conform Decretului nr. 167/1958.

Nulitatea relativă a adopției poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită. Competența pentru judecata în fond aparține tribunalului. În absența unor norme procesuale speciale derogatorii se aplică dispozițiile din dreptul comun. În cauzele privind declararea nulității adopției se judecă cu citarea:

a) Adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;

b) Adoptatului care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu;

c) Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, iar în cazul adopțiilor internaționale, a Oficiului;

d) copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, care va fi întotdeauna ascultat.

7.3. Efectele nulității adopției

Nulitatea adopției produce efecte retroactiv. Cu toate acestea, unele efecte produse nu pot fi înlăturate, de exemplu: purtarea numelui și eventual prenumelui, cetățenia, prestarea întreținerii, ocrotirea minorului, etc.

Nulitatea adopției produce efecte cu privire la aspectele menționate în cele ce urmează:

filiație și rudenie → filiația și rudenia născute prin adopție se consideră că nu au existat nici în trecut; cele firești se consideră că nu au încetat niciodată;

suprimarea impedimentelor la căsătorie → impedimentele la căsătorie izvorâte din adopție dispar în momentul declarării nulității acesteia;

cetățenie → declararea nulității adopției produce efecte aspra cetățeniei adoptatului. Astfel, în ceea ce privește pe copilul străin adoptat de un cetățean român, în cazul declarării nulității adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliază în străinătate ori părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. Prin urmare, dacă adoptatorul este major sau dacă, fiind minor, nu părăsește țara, el păstrează cetățenia română.

Referitor la copilul cetățean român adoptat de un cetățean străin, dacă se declară nulitatea adopției, iar acest copil nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română. Dacă adoptatul este major la data declarării nulității adopției, el rămâne cu cetățenia străină;

drepturile și îndatoririle părintești → dacă fostul adoptat este minor, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța judecătorească nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului. Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terțe persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviințarea prealabilă a fostului adoptator nu sunt afectate de declararea nulității;

numele și prenumele fostului adoptat → fostul adoptat își reia numele avut anterior adopției. Schimbarea se produce și în ceea ce privește prenumele pe care fostul adoptat l-a dobândit în urma cererii adoptatorului sau a familiei adoptatoare, în sensul că revine la prenumele anterior încuviințării adopției;

domiciliul și locuința fostului adoptat → domiciliul și locuința fostului adoptat minor nu va mai fi la fostul adoptator;

obligația de întreținere → declararea nulității adopției lipsește de temei obligația legală de întreținere care a existat între adoptator și adoptat, drept urmare, aceasta încetează;

vocația succesorală → urmare a declarării nulității adopției dispare vocația succesorală, reciproca dintre fostul adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele sale, pe de altă parte. Totodată, reapare vocația succesorală derivată din filiația și ruda firească.

Conform proiectului noului cod civil, autoritățile publice care, potrivit legii, îndeplinesc atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, părinții firești ai copilului, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, pot cere instanței judecătorești desfacerea adopției, dacă aceasta este în interesul superior al copilului. Instanța poate hotărî desfacerea adopției pe baza raportului referitor la ancheta psiho-socială. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, precum și adoptatorul pot solicita autorităților cu atribuții în domeniu, ca acestea să ceară desfacerea adopției.

La încetarea adopției, adoptatul redobândește numele avut înainte de încuviințarea adopției. Cu toate acestea, la desfacerea adopției, pentru motive temeinice, instanța va putea încuviința ca adoptatul să păstreze numele de familie dobândit prin adopție. La încetarea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide o altă măsură de protecție a copilului, în condițiile legii.

CONCLUZII

Instituția adopției a fost concepută dintotdeauna ca având, pe de o parte, un scop familial, acela al întemeierii familiei adoptive, în care adoptatul să găsească ocrotire, iar adoptatorul satisfacerea dorinței sale firești de a fi părinte. Pe de altă parte, adopția are un scop social, acela de a contribui la realizarea țelului inerent oricărei societăți organizate, de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață.

În societățile bazate pe exploatare și asuprire, adopția a fost și este încă abătută de la aceste scopuri ce-i sunt firești, ca fiind folosită în alte scopuri individuale sau familiale, în scopuri economice și chiar în scopuri politice.

Pentru ca scopul familiei să fie realizat adoptatul trebuie să găsească în familia adoptatorului condiții afective și spirituale de creștere, educare și pregătire profesională, dragoste, căldura și armonia vieții de familie, precum și condițiile materiale necesare existenței sale,de întreținere și sprijin material.

Concepută ca o instituție juridică, menită a înlocui în modul cel mai deplin cu putință, instituția juridică a ocrotirii părintești, adopția îndeplinește un important rol social, contribuind la creșterea și educarea tinerei generații pentru viață.

Pe de altă parte, asigurând acestor copiii nu numai o ocrotire corespunzătoare (care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ar putea fi asigurată și prin intermediul altor instituții juridice cum sunt tutela, plasamentul familial, încredințarea minorului unei instituiții de ocrotire,etc.) ci oferind totodată și posibilitatea realizării acestei ocrotiri în cadrul unui climat afectiv și spiritual, pe cât posibil identic aceluia pe care îl oferă în mod obișnuit familia firească, instituția adopției răspunde și unor finalități și interese de ordin familial, a căror realizare constituie o condiție hotărâtoare pentru succesul realizării importantelor finalități de ordin social ale acestei instituții.

Prin adopție, copilul lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și cum ar fi copilul firesc al acestora.

Instituția adopției are și o finalitate de ordin social, contribuind la creșterea și educarea generației tinere pentru viață, asigurând dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale care-i sunt recunoscute. Interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției, aceasta reprezentând esența adopției.

Dar să facem un pas înapoi, citind o pagină de istorie așa cum este ea prezentată în campania "Casa de copii nu e acasă".

"Dictatorul Nicolae Ceaușescu, care a condus țara între 1965-1989, și-a propus să dubleze populația țării în doar o generație. Această idee a dus la apariția în instituțiile de stat a unei situații îngrozitoare care a fost difuzată de televiziunile din lumea întreagă, după executarea dictatorului în 1989. Pentru a-și îndeplini planul de dublare a populației, Ceaușescu a interzis contracepția, iar avortul era permis doar femeilor care aveau deja patru copiii. Familiile sărace, care nu-și permiteau săa crescă un număr atât de mare de copii, au cerut sprijinul statului. În astfel de cazuri, regimul comunist intervenea cu generozitate, promițând să-și asume rolul și responsabilitatea părinților. În timp ce în alte țări europene, instituțiile de mari dimensiuni pentru copii erau pe cale de dispariție, în România acest tip de instituții se înmulțeau.

Peste tot în România au fost deschise "leagăne" pentru copiii ai căror părinți nu puteau să-i îngrijească. După vârsta de trei ani, copiii erau plasați în diverse instituții, în funcție de grupa de vârstă, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces de "rotire" a traumatizat mulți copii. Statul se lăuda că va asigura copiilor mâncare, adăpost, haine și educație, dar, odată cu declinul economiei românești și din cauza lipsei personalului specializat în îngrijirea copiilor, s-au deteriorat și condițiile în instituții."

Campania "Casa de copii nu e acasă", începută în noiembrie 2001 din fonduri PHARE (în cadrul Programului PHARE al Comisiei Europene din 1999 pentru Dezvoltarea Serviciilor pentru Protecția Copilului) a fost una dintre cele mai puternice campanii sociale din Romănia. Rezultatele, deși nu se pot materializa în "cazuri", se văd la nivelul opiniei publice, iar acesta a fost și scopul, pentru că demersul era unul informativ, campania fiind denumită "Campania de informare publică pentru Prevenirea Abandonului și Instituționalizării Copiilor în România".

Odată cu schimbarea regimului, "leagănele de copii" au scos la iveală probleme și ființe uitate de sistem, iar mulți dintre copiii institutionalizați au devenit – pe stradă – eticheta națională.

Rolul de "vindecător" al acestei situații romănești a revenit, desigur, tot statului. Însă au apărut și organizațiile nonguvernametale, lucrătorii sociali, doctorii, preoții și persoane din toate domeniile de activitate care și-au manifestat interesul să o rezolve. Acum, copiii din casele de copii au putut fi adoptați. Iar statul român a deschis porțile adopțiilor internaționale (copii români plasați în familii occidentale). Această practică s-a oprit în curând și statul a început să promoveze adopția în rândul familiilor din România.

În prezent, în legislația noastră, adopția este reglementată prin Legea 273/2004, în contextul ratificării de către România a Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului (Legea nr. 18/1990), a Convenției europene în materia adopției de copii (Legea nr. 15/1993) și  a Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale (Legea nr. 84/1994).

Principala reglementare ține seama de convențiile internaționale preluând soluțiile acestora pe de o parte, iar pe de altă parte, cuprinde dispoziții, cum ar fi condițiile de fond și formă, impedimentele la adopție, dispoziții care asigură colaborarea mai eficientă între organele cu atribuții în materia adopției din țara noastră.

În planul reglementării internaționale, în special a Convenției O.N.U. și a Convenției de la Haga, preocuparea centrală este aceea de a asigura toate garanțiile ca adopția internațională să se realizeze în interesul superior al copilului, luându-se măsurile necesare pentru prevenirea și combaterea traficului de copii. Din nefericire, scopul nobil al adopției internaționale este umbrit de fenomene  periferice negative, care – expresie a unor interese mercantile – fac ca această instituție să fie asociată cu "vânzarea de copii".

Legiuitorul a adoptat o nouă etică în ceea ce privește adopția, în sensul că părintele, tutorele sau alt ocrotitor legal al copilului nu poate pretinde sau primi foloase materiale în scopul încheierii adopției sau intermedierii acesteia.

Într-adevăr, adopția internațională este preferabilă instituționalizării copilului, dar este o măsură la care trebuie să se recurgă în ultimă instanță.

În esență, ierarhia măsurilor de protecție a copilului ar urma să fie următoarea:

măsuri pentru reintegrarea copilului în familia firească.

Aceasta poate fi realizată sub forme diverse:

sprijinirea părinților pentru a asigura condițiile necesare creșterii copilului;

încredințarea sau plasamentul copilului la o rudă;

instituirea tutelei copilului în persoana unei rude;

adopția copilului de către o rudă.

măsuri pentru a asigura îngrijirea copilului de către o altă familie sau persoană în țară.

Aceasta poate fi realizată sub diverse forme:

încredințarea sau plasamentul copilului unei familii în țară;

instituirea tutelei;

încredințarea copilului în țară în vederea adopției de către o familie sau persoană.

adopția internațională.

Consider că adopția a cunoscut o evoluție îmbucurătoare în perioada postdecembristă, deoarece s-a ținut seama de principiile statului de drept și de reglementările internaționale la care România a aderat, realizându-se astfel o integrare din ce în ce mai bună în structurile europene și mondiale.

Actuala legislație nu permite adopția unui copil cetățean român sau fără cetățenie cu domiciliul în România, decât dacă persoana sau o persoană din familia care dorește să adopte este bunicul copilului.

Parlamentarii europeni, aceiași care au susținut-o pe Emma Nicholson în urmă cu cinci ani când a cerut restricționarea aproape până la interzicerea adopțiilor internaționale, nu mai sunt mulțumiți de legislația românească în materie de adopție. Din rapoartele venite dinspre Bruxelles rezultă dă, în ochii parlamentarilor europeni România nu mai este un exemplu pozitiv de țară care a luat măsuri pentru îmbunătățirea protecției copilului, ci figurează pe lista excepțiilor, adică a statelor care fac imposibile adopțiile internaționale.

Legiuitorul român ar trebui să permită și cetățenilor străini să adopte copiii față de care s-a deschis procedura adopției de către autoritățile competente din România, luând în considerare principiul interesului superior al copilului, prioritar în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului.

BIBLIOGRAFIE

ALBU, Ioan – Dreptul Familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

ALBU, Ioan, REGHINI, Ionel, SZABO, Paul Andrei – Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977;

AVRAM, M. – Filiația. Adopția națională și internațională, Editura All Beck, București, 2001;

BARASCH, E., IONAȘCU, T., ANCA, P., ECONOMU, I., RUCĂREANU, I. – Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966;

BARASCH, E., NESTOR, I., ZIBBERSTEIN, S. – Ocrotirea părintească, Editura Științifică, București, 1960;

COCOȘ, Ștefan – Dreptul Familiei, Ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București, 2003;

COCOȘ, Ștefan – Dreptul Familiei, Editura Pro Universitaria, București, 2006;

CORNU, Gerard – Droit Civil – La Familie, 4-e Edition Montchrestien, Paris, 1994;

ELINESCU, M. – Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul familiei, Editura Academiei, București, 1966;

EREMIA, M.I. – Nature juridique et finalite de l’adoptation en droit socialiste roumain, „Revue Roumanie des Sciences Sociales, serie de sciences juridiques”, nr. 1/1976;

FILIPESCU, Ion P. – Drept internațional, Editura Procardia, București, 1993;

FILIPESCU, Ion P. – Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, București, 1997;

FILIPESCU, Ion P. – Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2001;

IONAȘCU, A., MUREȘANU, M., COSTIN, M.N., URSA, V. – Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;

POPESCU, Emilian, STEGĂRESCU, Adrian – Două probleme în legătură cu înfierea, Editura Sedcom, Iași, 2002;

POPESCU, T.R. – Dreptul Familiei – Tratat, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965;

PRICOPI, A. – Dreptul Familiei, Editura Fundația România de Mâine, București, 1995;

RAUSCHI, Mihaela – Adopția în dreptul internațional privat, Editura Ministerului de Interne, București, 2000;

RUCĂREANU, I. – Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966;

ȘERBĂNESCU, Scarlat – Codul Familiei comentat și adnotat, Editura Științifică, București, 1963;

IONAȘCU, Traian – De la adopție la înfierea instituită prin Decretul nr. 182 din 19 octombruie 1951, Publicația „Justiția Nouă”, nr. 7-8/1951;

LUPAȘCU, D. – Aspecte teoretice și de practică judiciară privind adopția cu referire specială la Legea nr. 273/2004, Revista Dreptul, nr. 12/2004;

MIHUȚĂ, M. – Probleme de drept din practica pe 1970 a Tribunalului Suprem, Secția Civilă, în R.R.D., nr. 8/1971;

*** – Constituția României;

*** – Codul Familiei;

*** – Codul Civil;

*** – Codul de Procedură Civilă;

*** – Decretul nr. 31/1954 – privind regimul persoanelor fizice și juridice;

*** – Decretul nr. 32/2004 – privind punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului nr. 31/1954;

*** – Legea nr. 105/1992 – privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat (M.O. nr. 245/1992);

*** – Legea nr. 119/1996 – privind regimul actelor de stare civilă (M.O. nr. 282/1996);

*** – Legea nr. 272/2004 – privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M.O. nr. 557/2004);

*** – Legea nr. 273/2004 – privind regimul juridic al adopției (M.O. nr. 557/2004);

*** – Legea nr. 274/2004 – privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Romând pentru Adopție;

*** – Legea nr. 275/2004 – pentru modificarea O.U.G. nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție;

*** – H.G. nr. 1432/2004 – privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului;

*** – H.G. nr. 1434/2004 – privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (M.O. 869/2004);

*** – H.G. nr. 1442/2004 – privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne (M.O. nr. 873/2004);

*** – Revista „Dreptul”;

*** – Ziarul „Jurnalul Național” – din 26 aprilie 2006.

CUPRINS