Adoptia In Romania
Introducere
Adopția reprezintă neîndoielnic unul dintre cele mai actuale și mai controversate fenomene ale dreptului contemporan ce cunoaște o ascensiune spectaculoasă în special după cel de al doilea război mondial în majoritatea statelor lumii.
Fiind considerat un fenomen complex, sociologic și juridic, adopția este considerată un mijloc pentru soluționarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de creere a problemelor familiale în cazul în care sunt respectate drepturile fundamentale și interesele copilului.
Adopția îi ofera posibilitatea unui copil de a avea o familie. Prin adopție, copilul care este lipsit de grija părintească și care beneficioază de o formă de protecție specială, este primit, în condițiile legii, în familia adoptatorilor sau a persoanei adoptatoare, unde urmează să fie crescut, îngrijit și educat ca un copil firesc. Prin adopție, persoana sau familia adoptatoare îți asumă obligațiile și răspunderile ce revin părinților firești.
Elaborarea noii legislații în domeniul adopției, care a intrat în rigoare la 1 ianuarie 2005 (nefiind anumite modificări și completări ulterioare), a pornit de la constatatea faptului că adopțiile în România, în special adopțiile internaționale, urmau anumite proceduri care intrau în contradicție cu convențiile internaționale ratificate de România (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, Convenția Europeană a drepturilor omului și Convenția de la Haga asupra protecției copilului și coaperării în materia adopției internaționale).
Deși România a ratificat aceste convenții internaționale, prevederile acestora nu au fost respectate în totalitate. În plus, a existat o neconcordanță între prevederile internaționale și prevederile interne în materia adopției, ceea ce a dus la încălcarea unor drepturi ale copiilor în România.
În trecut, erau primordiale dorințele adulților în raport cu nevoile copiilor: autoritățile române nu reprezentau întotdeauna drepturile copiilor, ci încercau să găsească un copil pentru o familie care dorea să adopte un copil. De asemenea, foarte puține demersuri se făceau pentru menținerea relației dintre copiii aflați în sistemul de protecție și părinții lor, existând cazuri în care se încuraja separarea copiilor de propriii parinți, dacă existau familii care doreau să adopte copiii respectivi. Nu se recunoșteau, astfel, drepturile părinților biologici în raport cu propriii copii, așa cum rezultă ele din prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.
Prin urmare, situația existentă în domeniul protecției copilului aflat în dificultate a impus revizuirea legislației în scopul restructurării sistemului și extinderii ariei de intervenție de la protecția copilului aflat în dificultate la protecția drepturilor tuturor copiilor. Elaborarea pachetului legislativ în domeniul protecției copilului și adopției a avut loc în peroada 2002-2004 în colaborare cu un grup de experție desemnați de Comisia Europeană.
Principiile de la care s-a pornit în reglementarea adopției în România se referă la promovarea interesului superior al copilului și asigurarea stabilității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etică, religioasă, culturală și lingvistică, principii existente în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.
Conform noii legislații în domeniul adopției, cât și legislației modificată și completată, un copil poate fi adoptat numai după ce au fost intreprinse toate demersurile pentru reintegrarea sa în familia biologică sau integrarea sa în familia extinsă (rude de până la gradul IV inclusiv). În cazul în care aceste demersuri eșuează, specialiștii întocmesc planul individualizat de protecție al copilului care are ca și finalitate adopția internă și înaintează instanței competente propunera de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne și documentația aferentă acesteia. Instanța de judecată este singura abilitată să decidă încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne.
Cu alte cuvinte, nu orice copil aflat în sistemul de protecție al copilului este și adoptabil. Putem vorbii despre adopție doar în cazul copiilor pentru care o astfel de operațiune juridica este în interesul lor superior.
Sau chiar dacă având în vedere faptul ca vechea legislație punea în primul plan familia adoptatoare, actuala legislație scoate în evidență faptul ca nucleul oricărei familii este copilul. Ațadar, se poate spune că în ziua de astăzi se caută o familie pentru fiecare copil. Elementul central al legii îl constituie identificarea unei familii pentru un copil adoptabil, nu a unui copil pentru familie. Cu alte cuvinte drepturile copilului sunt prioritare și vor fi luate în permanență în considerare înaintea nevoilor și dorințelor unei familii care dorește să adopte un copil. De menționat este faptul că se iau în considerare și se respectă și dorințele familiei potențial adoptive, însă nu se acordă prioritale în raport cu nevoile copilului, ci se analizează măsura în care ele corespund interesului superior al copilului.
Capitolul 1.
Consideratii generale privind adoptia
1.1 Definirea adopției
Referențe destre adopție găsim în toată lumea și în perioade istorice diferite. Cuvântul adopție își are originea în limba latină „ad aptare” însemnând „a alege”. Semnul acestui cuvânt poate fi definit ca „ a lua copilul altei persoane în familia ta și a-l crește din punct de vedere legal, ca și cum ar fi al tău ”. ( Dicționarul Cambridge Advanced Learves ).
Conform noii legislații, adopția este considerată o instituție de drept civil, nemaifiind abordată ca o măsură de protecție specială, așa cum era considerată în legislația anterioară anului 2004, cu alte cuvinte, adopția nu se mai adresează în mod automat tuturor copiilor care au nevoie de o măsură de protecție, ci doar copiilor pentru care o astfel de operațiune jurifică este potrivită nevoilor și situației lor particulare. ( Cartea albastră- Adopția în România.)
În acest sens, menționez faptul că în anul 1977 potrivit art.1 alin.1 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr.25 din 12 iunile 1997, adopția era definită ca fiind o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudele adoptatorului. ( Adopția și protecția copilului aflat in dificultate. )
Dacă în vederea legislației ( Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției.) adopția era definită ca fiind „ operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adaptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”, în noua legislație intrată în riguare în anul 2012 această definiție nu se regăsește. Totuși, regăsim, în Codul Civil capitolul III Adopția secțiunea 1 Dispoziții generale, art.451, definirea națiunii de adopție care păstrează cu axactitate mai sus amintit.
Așadar adopția poate fi definită ca fiind actul juridic în baza căruia se stabilesc pe de o parte raporturile de rudenie între adoptat și descendenții săi și adoptator ori adoptator și rudele acestuia pe de alta parte, asemănătoare acelora care există și în cazul rudeniei firești.
În cazul adopției, rudenia nu se mai întemeiază pe faptul biologic al nașterii și al concepției copilului de catre mama și respectiv, tatăl său, ci își are fundamenul în voința persoanelor care, pot constient să creeze o legătură de filiație civilă, sociologică.
Noțiunea de adopție este utilizată în legislație, literatura de specialitate și practica judecătorească în mai multe accepțiuni și anume:
Pentru a numi actul juridic al adopției;
Pentru a desemna instituția adopției, care cuprinde totalitatea normelor juridice; referitoare la ancheierea, efectele, desfacerea și desființarea adopției;
Penntru a exprima raportul juridic al adoptie.
1.2. Prezentarea generală a adopției din perspectivă istorică
Forma legală de adopție apare în secolul XIX. Istoric vorbind, există mai multe referiri la adopția socială sau emoțională, unde îngrijirea, protecția și instruirea sunt de maximă importanță, decât forma sa legală. Acest tip de adopție socială este cel mai des întâlnit de-a lungul secolelor. Probabil, cea mai bună ilustrare este povestea biblică a lui Moise, care a fost abandonat într-un coș, fiind ulterior găsit și adoptat de fiica faraonului. Un alt exemplu de adopție „ emoțională ”, diferit, dar, de asemenea, foarte cunoscut, este ilustrat de sistemul englezesc de ucenicie, în care copiii, pentru a fi educați și instruiți, erau crescuți în afara familiei biologice, oferindu-li-se astfel, o a doua familie. Deși acești copiii nu erau adoptați în mod legal, între ei și noile familii se creau, de obicei, legături foarte puternice.
Ca procedură legală, adopția de pe vremea Codului lui Hammurbabi, care este unul dintre cele mai vechi pachete de legi existente în Mesopotamia antică. Atunci s-a stabilit că prin adopție copiii devin membrii cu drepturi depline ai noii familii și nu pot fi returnați familiei biologice. Au fost găsite referințe și în alte documente legale vechi, cum ar fi cele din Grecia și Roma antice.Unul dintre exemplele renumite este acela a lui Julius Caesar care l-a adoptat pe Gaius Julius Caesar Octavianus, cunoscut mai târziu drept împăratul Augustus. Atât în Orient ( China, India ), cât și în țările din occident ( Franța, Anglia ), găsim referințe despre adopție și practici de asistență maternală. Toate formele de adopție descrise au ceva în comun: se concentrează asupra nevoilor adulților de a asigura continuitatea mersului familiei, afacerii, meșteșugului sau averii.
La mijlocul secolului al XIX- lea, nevoile și binele copilului au devenit chestiuni de importanță publică, începând cu Lumea Nouă, America. Exploatarea copiilor, transferurile de orfani britanici în America și în alte colonii, unde erau folosiți ca mână ieftină de lucru, au devenit subiectele unor dispute aprinse în societate. De asemenea, termenul adopție a început să fie din ce în ce mai folosit în legătură cu plasamentul copilului în general, atât în grija rudelor, cât și a străinilor. (Soroski A.D. ,Bannor, A. ,și Pannor. (1984), Triunghiul adopției, New York Anchar). Grupurile reformatoare din secolul al XIX- lea au introdus formula „ interesul superor al copilului”, care a dus în cele din urmă la apariția unor legi primitoare la adopția în lume. Europa nu a urmat foarte repede exemplul. De abia în 1926, Marea Britanie a recunoscut cu adevărat adopția din punct de vedere legal. Olanda a fost una dintre ultimele tări din Europa care au implementat o lege a adoptiilor. Prima lege a fost aprobată și a intrat în riguare în anul 1956.
Anii 1960 și 1970 au constituit o perioadă de mari schimbări în adopție, asistență maternală, protecția și îngrijirea copilului. Cum numărul bebelușilor disponibili pentru adopție a scăzut rapid din cauza unui mai bun sistem contraceptiv, oportunităților create pentru mamele singure și punerii în discuție a atitudinilor publice, practicile în adopție s-au schimbat. De la găsirea de familii pentru bebelușii abandonați, s-a trecut la găsirea de familii pentru copii „ cu nevoi speciale ”, adesea, cu un trecut din punct de vedere al protecției (neglijare, abuz, dizabilități de învățare și de alt fel) și aproape simultan, la găsirea de familii pentru copiii abandonați și orfani din străinătate.
Găsirea de noi familii pentru copiii orfani a început în America, în anii 1950, când Războiul din Coreea a lăsat mulți copii fără părinți. A apărut, astfel nevoia urgentă de a le oferii acestor copii o familie, iar, un fermier american, pe nume Harry Halt, a fost profund impresionat de soarta copiilor coreeni. El și soția lui au adoptat opt copii și au îngrijit o organizație pentru ajutarea copiilor. Și astăzi „Halt International” este una dintre cele mai mari agenții pentru adopții și protecția copilului din Statele Unite. Aceste adopții ale copiilor coreeni au reprezentat începutul adopțiilor internaționale și inter-rasiale. Din anii 50’ peste 40.000 de copii au fost adoptați în afara tării lor de origine.
Din cauza creșterii numărului de copii adoptați în străinătate au apărut probleme de natură legală, economică, culturală și socială, care au atras după sine necesitatea unei abordări la nivelul global a problemelor adopției. În anul 1933, 66 de țări implicate în adopții internaționale au negociat și semnat Convenția de la Haga privind Protecția Copiilor și Coaperarea în Materia Adopției Instituționale, convenție care a intrat în rigoare la 1 mai 1995.
Până în luna august a anului 2007, 74 de state au semnat această convenție. Convenția de la Haga are, printre altele, scopu de a proteja copiii și familiile acestora în fața riscurilor adopțiilor internaționale ilegale, premature sau inneficient pregătite. Convenția ONU privind Drepturile Copilului (art. 21), asigurându-se că adopțiile internaționale se fac doar în interesul superior al copilului, respectând drepturile fundamentale ale acestuia și prevenind răpirea, vânzarea și traficarea copiilor.
Între timp, țări semnatare ale convenției, au fost nevoite să-și revizuiască legile cu privire la adopție, pentru a putea respecta standardele impuse de Convenția de la Haga. Făcând acest lucru, au profitat de ocazie pentru a centra aceste legi cât mai mult pe interesul copilului. Toate acestea, au fost făcute în Marea Britanie, prin Legea Adopției din 2002. Olanda și-a reevaluat și ea legea cea mai recentă, adaptată în anul 1998, iar în anul 2007 se afla într-un proces de revizuire a acesteia, pe baza noilor evoluții științifice și practice. România a fost una dintre primele țări care a ratificat Convenția, permițând, astfel, intrarea sa în riguare. Acesta a fost primul pas în crearea unui serviciu pentru copii, având ca punct central interesele acestora, copiii care erau abandonați și trăiau în condiții precare în casele de copii din România. Între timp, au fost demarate și implementate programe pentru consolidarea formelor alternative de îngrijire a copiilor fără familii, iar, într-o perioadă de 10 ani, multor copii li s-a găsit câte o famile.
Deși, la început, cei mai mulți copii români erau adoptați în străinătate, în ultimii ani, aceștia au beneficiat de soluții în țară. În procesul de reconfigurare a structurii sistemului de protecție a copilului și a serviciilor de asistență pentru copii, România a trebuit să facă față unei presiuni puternice din partea comunității internaționale. Există o cerere mondială pentru copii (în special, de vârstă mică) din partea cuplurilor care nu au copii din Europa de Vest sau America. În anul 2001, România a fost una dintre puținele țări care au decis să interzică adopțiile internaționale, prin aplicarea unui moratoriu. Noua lege a adopțiilor a fost adoptată în anul 2004, aceasta neferind unele modificări și completări în anul 2012 și în anul 2015. Această lege susține maratoriul privind adopțiile internaționale, creând premisele creșterii copiilor în țara de origine. În felul acesta, nevoile copilului și dreptul său la viața de familie sunt respectate. Noua lege este una de drept civil, reglementând respectarea, promovarea și garantarea copiilor de a fi crescuți într-o familie a lor.
1.3. Principiile adopției
Autoritățile sau instituțiile care intervin în orice mod în toate etapele procesului de adopție sunt obligate să respecte cumulativ următoarele principii:
Principiul interesului superior al copilului;
Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
Principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etică, culturală și lingvistică;
Principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;
Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;
Principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului său, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și ceea ce privește identitatea părinților firești. (Conform art.1 din legea 273/2004 privind regimul juridic al adopțiilor cu modificările și completările ulterioare).
a) Acest principiu se detașează ca având o importanță primordială, fiind reluat aproape obsesiv în tit parcursul actului normativ ca fiind un etalon al fiecăruia dintre acțiunile, măsurile sau deciziile luate în legătură cu înfăptuirea adopției. Dat fiind caracterul său sintetic, celelalte principii de asemenea cu spectru larg de acțiune, orientând întraga materie a promovării și protecției drepturilor copilului nu sunt decât fatete detalii ale principiului înțelesului superior. Chiar dacă legiuitorul nu arată în ce constă interesul superior al copilului și prin ce se deosebește de interesul copilului, putem spune faptul că un copil ar avea două feluri de interese. Adopția trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt cunoscute. Acesta ar fi interesul superior al copilului. Se consideră că interesul copilului constituie finalitatea superioară a dopției. Favoarea pentru adopție înseamnă favoarea pentru copil. Interesul copilului este sufletul, esența adopției, finalitatea unică și superioară care justifică oricare date normale ce reglementează adopția. De aceea, folosirea adopției în alt scop decât interesul copilului nu se justifică. Prin urmare, adopția se încheie în interesul copilului, acest interes constituind rațiunea de a fi a adopției. (Ion. P. Filipescu – Adopția și protecția copilului aflat în dificultate)
Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, ca și în timpul în care acesta există, precum și atunci când se pune problema desfacerii ei. Aprecierea interesului adoptatului trebuie să se facă îm cadrul dispozițiilor legale, iar interesul adoptatului nu înseamnă că adoptatorul nu poate avea și el un interes moral la încheierea adopției în dorința de a-și manifesta sentimentele de ocrotire socială, pentru a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească.
De asemenea, între interesul adoptatului și cel al adoptatorului nu trebuie să existe conflicte de interese. De aceea, principiul că adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia, este acela de a oferii posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatorului. Acest interes constituie cauza adopției. (Ion. P. Filipescu – Adopția și protecția copilului aflat în dificultate)
b) Ține de insăși natura adopției capacitatea sa de a oferii un mediu protectiv alternativ ocrotirii părintești, un modul familial care să includă adoptatul într-o manieră apropiată familiei biologice. Acest principiu poate fi un ghid valoros în selecția părinților adopției. Capacitatea viitorului părinte adoptiv d/e a asigura copilului mediul familial dorit este dovedită de atestatul obținut și eliberat de Direcția Generală de Asistență socială și protecția copilului, și confirmată apoi în cursul procedurii adopției, însă de această dată pe baza evaluărilor directe privind evoluția relaților dintre adoptat și adoptator, prin raportul final întocmit de specialiștii aceleiași instituții.
Tradițional, din punct de vedere al copilului, mediul familial presupune un cuplu parental, în cazul adopției acest cuplu nu poate fi decât unul legal constituit, căsătorit.
Legiuitorul nu interzice nici adopția copilului de către o persoană singură, necăsătorită și nici nu stabilește explicit vreun criteriu de referință în favoarea adoptatorilor soț și soție, însă consider că aceștia din urmă ar putea invoca, în concurs cu un candidat necăsătorit beneficiul principiului analizat. Desigur, în viața reală lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, ceea ce teoretic ni se pare un avantaj, în practică se poate dovedi un simplu element de fapt, fără pondere semnificativă în luarea unei decizii.
c) Paradoxal, principiul continuității în educarea copilului ca masura adoției să fie una in extremis, o soluție de protecție alternativă care, poate fi luată în considerare numai dacă, demersurile privind reintegrarea copilului în familia naturală sau lărgită au eșuat.
Rațiunile principiului analizat sunt lesne de deslușit. Continuitatea sau cel puțin accentele de continuitate în stilul, modul de viață al oricărei persoane și mai cu seamă al unui copil, înseamnă stabilitate, care la rândul ei insuflă sentimentul de siguranță.
În aplicarea acestui principiu, în cadrul activităților privind indentificarea celui mai potrivit adoptator sau familii adoptatoare, au prioritate rudele din familia extinsă, asistentul maternal profesionist la care se află copilul sau persoana ori familia la care copilul se află în plasament familial.
Este de așteptat că în cazul rudelor copilului, prin apropierea dată de relația de rudenie firească, cerința continuității să fie îndeplinită. Dacă la data încuviintării de către instanță a deschiderii procedurii adopției interne copilul se află sub efectul unuia dintre măsurile speciale de protecție și persoanele de referință doresc și îndeplinesc condițiile pentru a adopta, respectiv dobândesc atestatul de persoana sau familie aptă să adopte , aceasta a fost de asemenea dispusă pe baza principiului continuității în educarea copilului.
d) În orice procedură juridică sau administrativă care îm privește, copilul are dreptul de a fi ascultat, iar în cazul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, ascultarea este obligatorie.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi ascultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.
În aplicarea principiului informării și ascultării copilului, pe tot parcursul procedurii de adopție, direcția generală competentă este obligată să ofere copilului informații și explicații clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procesului de adopție, la efectele acestuia, precum și cu privire la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora. (art.5 legea 273/2004)
Anterior exprimării consimțământului la adopție, direcția în a cărei rază teritorială domicileză copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, îl va sfătui și informa pe acesta, ținându-se seamă de vârsta și gradul maturitate, în special asupra consecințelor consimțământului său la adopție, întocmându-se un raport în acest sens.(art. 4 alin. 3)
În instanță, ascutarea copilului care a împinit vârsta de 10 ani este obigatorie, în situația judecării cererii de deschidere a procedurii adopției interne a copilului, a cererii de încredințare în vederea adopției, a cererii de desfacere a adopției, precum și a cererii privind nulitatea adopției, iar la încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, i se va solicita consimțământul. În situația în care ascultarea copilului nu este obligatorie, i se va solicita opinia, în cazul în care instanța consideră a fi utilă această oportunitate. Părerea copilului exprimată în fața instamței de judecată va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită, ținându-se cont de vârsta și gradul de maturitate al copilului. În cazul în care instanța va hotărî în contradictorie cu opinia copilului, este obligată să motiveze motivele care au dus la excluderea opiniei copilului. (art.78, legea 273/2004)
e) Acest principiu se referă la celeritate, adică dinamism și operativitate în derularea procedurii adopției, de natură să contribuie la eficiența măsurii de protecție ordonată. Responsabilitatea trasării noilor legături de filiație și de rudenie, civilă, face ca încuviințarea propriu-zisă a adopției să fie precedată de o procedură specială, în care activitatea instituțiilor administrației publice se împletește cu cea a instanțelor judecătorești, riscurile dilatorii ale actelor și activităților de înfăptuit într-o riguroasă succesiune, sunt minimalizate prin termene imperativ stabilite pentru înfăptuirea lor.
Astfel, perioada de evaluare a adoptatorului sau familiei adoptatoare în vederea abținerii atestatului este maxim 120 de zile de la data depunerii cererii de avaluare de către solicitant (art.18, legea 273/2004), Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului este obligată să sesizeze instanța judecătorească de la domiciliul copilului pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne în termen de 30 de zile de la luarea în evidență a cazului de către Biroul/Serviciul Adopției (art.28, alin.2, legea 273/2004)
În vederea eficientizării tuturor acțiunilor cu privire la adopție legiuitorul reglementează foarte multe termene inclusiv cu privire la comunicarea unor documente specifice unor etape specifice.
La aceste exemple este obligatoriu să adăugăm , ilustrarea aceluiași principiu, procedura în fața instanței de judecată: încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne, încuviințarea încredințării în vederea adopției precum și încuviințarea adopției sunt guvernate de regulile procedurii simplificate cu termene mai scurte și unele proceduri simplificate comparativ cu cele propriei proceduri contencioase (art.74, alin. 4)
Un aspect al celeritatii în indeplinirea actelor referitoare la procedura adopției, este organizarea, la nivel național, a evidenței centralizate în materia adopției. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție care a preluat atribuțiile Oficiului Român de Adopții, în cadrul atribuțiilor de supraveghere și coordonare a activităților referitoare la adopție, are obligația de a întocmi și de a ține la zi Registru național pentru adopții, la baza datelor transmise către ANPDCA de către fiecare din direcțiile generale din teritoriu. (art.79-80, legea 273/2004)
Registrul mai sus amintit conține date referitoare la adoptatorul sau familia adoptatoare, cu cetățenie română sau străină, precum și cele referitoare la copiii pentru care a fost deschisă procedura adopției interne, pentru cei pentru care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de încredințare a adopțiti, de încuviințare a adopției sau de declarare a nulității acesteia. (art.79, alin.2, legea 273/2004)
f) Principiul garantării confidențialității privind datele de identificare ale persoanei sau familiei care dorește să adopte un copil și identitatea părințior biologici, a fost introdus prin OUG. nr.102/2008 privind modificarea și completarea legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopțiilor, adică la 4 ani de la apatiția legislației specifice în domeniul adopției. Motivul reintroducerii acestui principiu a fost datorat stabilirii de neconstituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr.329/2008, a unor articole din legislația inițială, care permitea citarea părinților biologici în procesul de Deschidere a procedurii adopției interne și respectiv, a viitorilor părinți adoptivi în procesul de Încredințare în vederea adopției și de Încuviințare în vederea adopției. Acest fapt a dus la citarea, de către instanță, în același dosar a părinților firești și adoptatori, având ca și consecință cunoașterea directă și reciprocă a identității acestora precum și a unor date de natură strict personală, având în vedere faptul că acest lucru era de natură a afecta atât interesul superior al copilului, cât și dreptul celor două părți la ocrotirea vieții private și a datelor cu caracter personal. Totodată această acțiune conducea la încărcarea art.20 din Convenția Europeană în materia adopției de copii, încheiată la Stransbourg în 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin Legea nr.15/1993 ( din OUG.102/2008), cobvenție care prevede excidențe pentru asigurarea confidențialității asupra datelor și informațiilor care privesc viața privată, atât a părinților biologici, cât și a viitprilor părinți adoptivi. (din Gazeta de Cluj)
Prevederile Convenției de la Strasbourg menționează faptul că derularea procesului de adopție trebuie să se desfășoare fără ca părinții biologici și cei adoptivi să se cunoască, evitându-se astfel contactul direct dintre părinții naturali și cei adoptivi. Mai mult decât atât, nici una dintre părți nu are acces la datele de contact sau de identificare ale celeilalte. (Gazeta de Cluj- Noi exigențe în procedura adopției.). Astfel această nouă ordonanță aduce reglementări care să asigure desfășurarea procedurilor de adopție, în toate etapele sale, cu asigurarea tuturor garanțiilor, invlusiv a celor procedurale, pentru respectarea interesului copilului și a dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și pentru protecția datelor cu caracter personal (OUG.102/2008 publicat în Monitorul Oficial Partea I nr.639 din 05.09.2008). Așadar noul act normativ va da posibilitatea instanței judecătorești ca în anumite condiții și cu respectarea confidențialității asupra datelor conținute în dosarul de adopție, să poată solicita din nou consimțământul părinților firești, în cea de-a treia etapă a procedurii adopției și anume în faza de încuviințare propriu-zisă a acesteia, așa cum a impus Curtea Constituțională prin Decizia nr.369/2008. (Gazeta de Cluj)
În comunicatul de presă al Guvernului privind introducerea acestui principiu se arată faptul că „ toate demersurile efectuate pentru găsirea unei familii adoptive și pentru verificarea compatibilității între aceasta și copil să nu confere automat persoanelor implicite – părinții firești, pe de o parte și adoptator, pe de altă parte – acces reciproc la toate actele și lucrările dosarului având în vedere că acesta conține o serie de informații de natură strict personală ( situație strict materială, stare de sănătate, cazier judiciar, profil psihologic etc. ” (Gazeta de Cluj)
În comunicatul introducerii principiului în legislație, doamna Monica Filip, director adjunct, la acel moment, la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj, a declarant faptul că Ordonanța încearcă să stabilească un echilibru între principiul respectării confidențialității și excepția de neconstituționalitate, ridicat prin Decizia Curții Constituționale nr.369/2008. De asemenea, doamna Monica Filip susține faptul că, prin intermediul acestei ordonanțe, acordul părinților biologici, după declararea copilului ca fiind adoptabil, se poate solicita doar în anumite circumstanțe și dacă există cerere de revizuire. (Gazeta de Cluj)
Vis a vis de importanța acestui principiu, noua legislație modificată și completată intrată în rigoare la data de 07.05.2015, arată prin art.50, alin.2, faptul că chemarea părinților firești în fața instanței, la încuviințarea adopției se face prin invitație adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, dimulgarea identității sau a altor informații cu privire la persoana ori familia adoptatoare.
Art.67, alin.1, face referire la confidențialitatea în ceea ce privește identitatea părinților naturali. Astfel că persoanele adoptate au dreptul să solicite și să obțină informații despre istoricul personal, fără a se dezvălui identitatea părinților firești.
Având în vedere acest principiu și ținând cont de importanța lui, se poate spune că în acest moment adopțiile sunt unele închise, adică părinții biologici nu dețin date cu privire la identitatea familiei adoptive ori a domiciliului acesteia și nici părinții adoptatori nu intră în posesia datelor de identificare a părinților biologici. Dezvăluirea acestor informații se vor face doar cu acordul celeilalte părți.
1.4. Condițiile de fond ale adopției
Adopția reclamă îndeplinirea cerințelor legale ce vor fi analizate în continuare și care îmbracă, după caz, forma pozitivă sau forma negativă. Acestea sunt următoarele:
a) Vârsta adoptatului.
Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu. Ca regulă, capacitatea de exercițiu deplină începe din data când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.
Cu titlu de excepție, capacitatea deplină de exercițiu se dobândește și mai înainte de majorat, în următoarele situații:
– minorul s-a căsătorit;
În cazul căsătoriei putative, dacă a fost anulată căsătoria, minorul care a fost de bunăcredință la încheierea ei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.
emanciparea minorului.
În acest sens, art. 40 Noul Cod civil prevede posibilitatea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani de a dobândi capacitatea deplină de exercițiu pe cale judiciară, pentru motive temeinice, după ascultarea părinților sau, după caz, tutorelui minorului și cu luarea, când este cazul, avizului consiliului de familie. Competența în această materie revine instanței de tutelă.
Persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul a crescut-o în timpul minorității sale.
Prin „creștere” se înțelege nu numai prestarea întreținerii, ci existența unor raporturi mai complexe între adoptator și adoptat, similare celor dintre părinții firești și copii. Creșterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate și să fie de durată, nu ocazională.
Pluralitatea de adoptați – frați, surori
Ca regulă, în cadrul procedurii adopției frații sunt încredințați împreună. Tot astfel, ei pot fi adoptați de către aceeași persoană sau familie.
În mod excepțional, încredințarea separată a fraților în vederea adopției, precum și adopția acestora de către persoane sau familii diferite este posibilă numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.
Interzicerea adopției între frați
Adopția între frați este interzisă, fără a distinge dacă aceștia sunt din căsătorie sau din afara ei, frați buni, consanguini sau uterini.
Interzicerea adopției soților de către același adoptator sau familie adoptatoare
Este interzisă adopția soților de către aceeași persoană sau familie din cauza incompatibilității situației ce se naște prin adopție cu cea dintre soți. Astfel, prin adopție soții devin frați, ori, calitatea de frate este incompatibilă cu aceea de soț.
Interzicerea adopției foștilor soți de către același adoptator sau familie adoptatoare.Pentru identitate de rațiune, este interzisă adopția foștilor soți de către același adoptator sau familie adoptatoare.
Interzicerea adopției între soți
Adopția între soți este interzisă, deoarece calitatea de soț este incompatibilă cu relațiile dintre părinți și copii.
Interzicerea adopției între foștii soți
Din aceleași rațiuni nu este admisă adopția între foștii soți. Pe de altă parte, este posibil să nu poată fi îndeplinită condiția ca unul să fi fost crescut de celălalt în timpul minorității.
Capacitatea deplină de exercițiu a adoptatorului
Nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exercițiu. În practica judiciară s-a decis că, dacă prevederea referitoare la vârsta minimă a adoptatorului are caracter de ordine publică și trebuie respectată cu rigurozitate, nu aceeași consecință se poate reține cu privire la vârsta maximă, care, indiferent de nivelul atins, nu poate duce la refuzul încuviințării adopției, decât în condiții dovedite, din care să rezulte că vârsta înaintată constituie o piedică de neînlăturat pentru îndeplinirea scopului adopției. Este indiferent faptul că adoptatorul nu este căsătorit sau că are și alți copii. Persoana poate adopta fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie ori alte criterii discriminatorii.
Interzicerea adopției de către bolnavul psihic
Nu poate adopta o persoană bolnavă psihic, indiferent dacă a fost sau nu pusă sub interdicție judecătorească, întrucât a o atare adopție nu este în interesul superior al copilului. Pe de altă parte, discernământul bolnavului psihic este afectat, acesta neputând exprima, în principiu, un consimțământ valabil. Legea utilizează o formulare generală, care acoperă orice psihopatie, fiind irelevante natura sau gravitatea tulburărilor psihice.
Interzicerea adopției de către persoana cu handicap mintal
Aceleași rațiuni subzistă și în cazul persoanei care prezintă un handicap mintal. Împrejurarea că o persoană nu a urmat procedura instituită prin Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecție specială, nu poate conduce la încheierea unei adopții valabile dacă existența handicapului mintal este probată, în condițiile legii.
Diferența de vârstă între adoptator și adoptat
Această diferență de vârstă trebuie să fie de cel puțin 18 ani. Se urmărește astfel crearea unei situații similare celei dintr-o familie firească. Legea prevede că, pentru motive temeinice, instanța judecătorească poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani. Pot exista aceste situații, spre exemplu, când adoptatorul l-a crescut pe adoptat sau unul dintre soți are sub 18 ani și vrea să adopte un copil împreună cu celălalt soț.
Aptitudinea de a adopta
Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului. Îndeplinirea acestei cerințe se atestă de către autoritățile competente, în cadrul procedurii legale.
Interzicerea adopției simultane sau succesive de către două persoane
Potrivit art. 462 alin. (1) Cod civil, două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan, nici succesiv. Rațiunea acestei interdicții se află în finalitatea adopției, întrucât, dacă s-ar admite adopția de către mai multe persoane, ar însemna ca respectivul copil să aibă, în același timp, mai mult de doi părinți. Prin excepție de la prevederile de mai sus, când adoptatorii sunt soț și soție, poate fi încuviințată adopția simultană sau, după caz, adopții succesive. În principiu, o adopție în ființă constituie o piedică pentru încheierea altei adopții. Ca excepție, o nouă adopție poate fi încuviințată în următoarele situații:
adoptatorul sau soții adoptatori au decedat;în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.
adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.
Interzicerea adopției de către două persoane de același sex
Potrivit art. 462 alin. (3) NCC, două persoane de același sex nu pot adopta împreună.
o. Consimțământul la adopție
A. Categoriile de persoane care trebuie să consimtă la adopție
Încheierea adopției necesită manifestarea de voință a următoarelor categorii de persoane:
părinții firești sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;
adoptatul care a împlinit vârsta de 10 ani;
adoptatorul sau, după caz, soții din familia adoptatoare, când aceștia adoptă împreună;
soțul adoptatorului, cu excepția cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a-și manifesta voința.
B. Consimțământul la adopție al persoanelor prevăzute de lege
Consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui copilului. Pentru încheierea adopției se cere consimțământul ambilor părinți firești ai copilului, chiar dacă aceștia sunt divorțați iar instanța de tutelă a decis exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți. Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-și exprime valabil consimțământul la adopția copilului, nefiind nevoie de reprezentare sau, după caz, de încuviințare, deoarece el este titularul ocrotirii părintești. În situațiile în care unul dintre părinții firești este necunoscut, decedat, declarat – în condițiile legii – mort, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat sancțiunea interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. În aceste cazuri este obligatoriu și consimțământul celui care exercită autoritatea părintească. În cazul adopției copilului și de către soțul adoptatorului, consimțământul trebuie exprimat de către soțul care este deja părintele adoptator al copilului. În această situație consimțământul părinților firești nu mai este necesar. În înțelesul legii, copilul este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu. Prin urmare, consimțământul părinților firești nu este necesar în cazul adopției persoanei majore, a persoanei care s-a căsătorit înainte de majorat, dobândind astfel capacitate deplină de exercițiu, precum și a minorului care a dobândit anticipat capacitate deplină de exercițiu. Tot astfel, consimțământul părinților firești ai copilului nu este necesar dacă ambii sunt necunoscuți, decedați, declarați – în condițiile legii – morți, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința. La adopție trebuie să consimtă tutorele copilului dacă părinții firești sunt necunoscuți, decedați sau declarați morți în condițiile legii.
Consimțământul la adopție al părinților firești ai copilului sau, după caz, al tutorelui acestuia trebuie să fie liber, necondiționat și exprimat numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, îndeosebi asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.
În acest sens, direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială locuiesc părinții firești sau, după caz, tutorele, este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării consimțământului la adopție.
Rezultatul acestei activități se materializează într-un raport, care se depune la dosarul cauzei.
În reglementarea mai veche, dacă unul dintre părinții firești nu-și dădea consimțământul, adopția nu se putea încheia, iar instanța judecătorească nu putea decide în locul lui.
Noul Cod civil prevede că, în mod excepțional, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui, de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc de probă, că refuzul este abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia. Este însă necesară motivarea expresă a hotărârii judecătorești în această privință, conform legii.
Părinții adoptatori nu pot consimți la adopția copilului adoptat de către ei, cu excepția cazului adopției copilului și de către soțul adoptatorului. Consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui, poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la nașterea copilului.
Consimțământul poate fi revocat în termen de 30 zile de la data exprimării lui, în condițiile legii. După expirarea termenului menționat, consimțământul devine irevocabil. Consimțământul părinților firești sau, după caz, a tutorelui urmează a fi dat în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției. În cazul adopției copilului de către soțul părintelui său, consimțământul părintelui firesc se dă în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției. În situația în care părintele ce și-a revocat consimțământul decedează, adopția se poate încheia dacă sunt îndeplinite cerințele legale în raport de situația creată.
Consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani
Anterior exprimării consimțământului, direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție, întocmind un raport în acest sens. Acest raport va fi depus la dosarul cauzei, iar copilul își va exprima consimțământul la adopție în fața instanței judecătorești, în faza încuviințării adopției.
Consimțământul adoptatorului sau, după caz, al soților din familia adoptatoare
Adopția se poate realiza de către o persoană necăsătorită, o persoană căsătorită sau de ambii soți. Consimțământul adoptatorului sau soților din familia adoptatoare se dă în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Consimțământul soțului adoptatorului
Soțul adoptatorului trebuie să își dea consimțământul în fața instanței judecătorești,odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
Această cerință își are justificarea în aceea că adopția nu trebuie să creeze relații incompatibile cu o viață normală de familie, aspect care rezultă și din faptul că unul dintre principiile care trebuie respectate în procedura adopției este acela al creșterii și educării copilului într-un mediu familial.
Prin exprimarea consimțământului, soțul respectiv nu devine adoptator.
Consimțământul soțului nu este cerut în cazul în care acesta este în imposibilitate de a-și exprima voința, din cauza lipsei de discernământ.
Condițiile consimțământului la adopție
Consimțământul la adopție trebuie să fie exprimat liber, adică să nu fie viciat. Sunt vicii de consimțământ în această materie:
eroarea asupra identității adoptatorului;
dolul;
violența.
Este lipsit de valabilitate consimțământul dat în considerarea promisiunii sau a obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura lor.
Forma exprimării consimțământului la adopție
În tăcerea legii, considerăm că, în toate cele patru situații prezentate mai sus, consimțământul poate fi exprimat verbal (caz în care instanța va lua act de existența lui prin încheierea de ședință) sau în scris, atașându-se la dosar declarația de consimțământ.
CAPITOLUL II
Cauzele abandonului in Romania
Daca nașterea unui copil semnifică și asigură continuitatea vieții și viitorul, prin opoziție, prin opoziție, abandonul copilului simbolizează ruptura, inchiderea, moartea. Fundamentul biologic al ființei umane țintește supraviețuirea individului și continuitatea vieții cu orice preț și dispune în acest sens de multiple mecanisme. (Ana Munteanu, Adoptia si atasamentul copiilor separati de parintii biologici, p. 13)
În România, ca ți în alte țari membre UE, nu există încă o definiție legală clară și completă a termenului de abandon a copilului. Această ambiguitate privind aspectele care constituie abandonul copilului ridică foarte multe semne de întrebare. De-a lungul timpului au existat și există încă, din păcate, un numar mare de abandonuri de copii atât în maternitați, cât și în diverse alte locații care pot pune în pericol viața copilului. (Abandonul copilului).
În anul 2005, UNICEF a alcătuit un „Raport” privind abandonul copiilor. Definita abandonului pe care se bazeaza acest raport consideră că/ „un copil abandonat este un copil ai cărui parinți biologici nu își mai îndeplinesc responsabilitatea de a-l îngriji și de a-i asigura nevoile fundamentale de dezvoltare, întrerupand orice legatură fizică cu copilul înainte ca o instituție autorizată să poată prelua răspunderea pentru acesta”. Această definiție are în vedere locul sau perioada petrecută de copil fără părinți. De asemenea, definiția este una culturală și abandonul este văzut ca un gest care eludează sistemul de protecție a copilului. (Ana Munteanu, Adopția și atasamentul copiilor separați de părintii biologici, p. 22)
2.1 Situația matrimonială indecisă
Principala cauză a abandonului este aceea că multe tinere concep copii înainte de-a avea certitudinea că se vor căsători cu partenerul; sau bazându-se pe promisiunile nefondate ale acestuia. De multe ori căsătoria nu se încheie fie pentru că unul dintre parteneri nici nu avea intenția, fie din varii motive și atunci produsul de concepție devine nedorit. Pentru complicațiile neplăcute pe care le atrage după sine creșterea unui copil nedorit, fără soț și de cele mai multe ori cu o parte a celorlalți membri împotrivă, tânăra mama recurge la gestul disperat de a-și abandona copilul, deși mama constituie pentru copil acea parte a existenței în care el găsește satisfacerea trebuințelor.
Contactul copilului cu universul se realizează prin intermediul mamei, ea este inițiatoarea pe plan intelectual și afectiv, este centrul de referință, singurul punct inteligibil într-o lume care nu are formă și stabilitate. Membrii comunității de rromi care nu-și găsesc un loc de muncă, sunt respinși de societate și nu au cu ce-și întreține copiii, rromii constituie o pătură importantă a celor care-și abandonează copiii. Datorita stilului lor de viață, a concepțiilor, a nivelului scăzut de educație și în special a cutumelor care impregnează foarte puternic etnia rromă, membrii acesteia sunt respinși la angajări, nu sunt doriți în colectivități. Într-adevăr transformarea lor este lentă, ei fiind o etnie destul de ermetică în ce privește cultura și obiceiurile, dar necesitățile nu și le mai pot satisface prin meșteșugurile tradiționale – în bună parte datorită progresului tehnic – dar necesitățile au rămas chiar dacă lumea evoluează. O altă categorie de mame cu predispoziție spre abandonul copilului premeditat, o constituie tinerele care trăiesc în promiscuitate, la limita legalității. Nașterea unui copil amână efectuarea unei pedepse, executarea pedepsei în penitenciar, speranțe deșarte pentru cei care trăiesc la limita de jos a societății.
2.2 Divorțurile
O altă cauză care poate influența abandonul la copii este divorțul. Acestea sunt decizii care atrag după ele multe suferințe, schimbări în viața celor doi parteneri, a celor din jurul lor, dar în special în viata copiilor existenți sau a celor care urmează să se nască. Este bine știut că victimele sunt femeile și implicit copiii care, în majoritatea cazurilor, rămân în grija mamei. O femeie divorțată, cu unul sau mai mulți copii, care mai trebuie să muncească, în foarte multe cazuri ia decizia de a-și interna într-o instituție specializată, 1 sau 2 copii, nemaiputându-le asigura strictul necesar sau dimpotrivă nu se poate duce să muncească pentru a se întreține împreună cu copiii ei.
Copilul pierde o parte esențiala din propria-i ființă, profund lovit, copilul nu-și manifesta întotdeauna în astfel de situații disperarea, cel puțin pe față, se închide adesea în sine sau recurge la diferite forme de protest: fuge de acasă, face o faptă ieșită din comun, se asociază cu grupuri la fel de răzvrătite. În multe cazuri prin aceste dezorganizări de familii se ajunge la abandonul copilului, acel suport emoțional și sprijin familial pe care ar trebui să-l aibă copilul, divorțând și copilul se simte părăsit, izolat, debusolat. Se pierde dezvoltarea armonioasă în ceea ce privește personalitatea lui ca om, scade importanța familiei și respectul pentru membrii acesteia. Florin Druță în lucrarea sa susține părerea sociologului Martine Segalen ,,familia este locul unei afectivități puternice în afara socialului și chiar împotriva lui”, concluzia sa este că într-o societate organizată în jurul unei relații funcționale, familia rămâne locul privilegiat afectivității și ideal pentru creșterea copilului.
Asistentul social trebuie să întrețină ori de câte ori este posibil și să se opună destrămării unei familii. El poate consilia una sau ambele părți ale cuplului care a luat decizia să divorțeze, arătându-le care sunt perspectivele de viitor ale copiilor lor și conștientizându-i asupra faptului că, climatul din familie nu poate fi reprodus în nici un alt mediu și pierderea unuia sau a ambilor părinți pentru un copil constituie o tragedie pe care acesta nu o va putea depăși niciodată, tragedie care lasă sechele atât sufletești cât și psihice asupra caracterului în formare.
Soluția cea mai bună este centrarea activităților asistenților sociali în direcția optimizării vieții familiale, a relațiilor inter-generaționale, a asigurării condițiilor normale de funcționare a întregii familii.. Într-un cuvânt spus consilierea familiei în vederea prevenirii divorțurilor mai ales când există copii.
2.3 Situația materială
O altă cauză în domeniul abandonului este situația materială. Putem preciza că ultimii ani au împovărat tot mai mult viața românilor prin lipsa locurilor de muncă, a creșterii accentuate a tuturor necesităților, a inflației, etc.
Veniturile fiind prea mici, de multe ori pentru un cuplu, pentru a educa și îngrijii trei sau mai mulți copii, deși măsurile contraceptive sunt la îndemână, mai intervin și conceptele educaționale, religioase sau unele cutume, iar facilitățile oferite de guvern se plasează mult sub realitatea necesităților reale.
Când situația devine împovărătoare cuplul hotărăște în disperare de cauză să încredințeze instituțiilor abilitate unu sau mai mulți copii, de comun acord.
Natalitatea în România a scăzut în ultimii 15 ani cu 20%. Dacă până în 1989 numărul familiilor cu 3-4 sau mai mulți copii dețineau pondere de 72% din numărul total de familii cu copii, în 2002 numărul acestora a scăzut la 13%; acestea regăsindu-se în mediile cu educație scăzută sau în cadrul sectelor religioase.
Numărul familiilor cu un copil a crescut de la 24% în 1988 la 46% în 2002, iar numărul familiilor fără nici un copil a crescut de la 11% în 1989 la 68% în 2002. Motivul scăderii natalității nu trebuie căutat în incapacitatea cuplurilor de a procrea, ci în scăderea nivelului de trai, a inflației, lipsa locurilor de muncă și nesiguranța derivată din instabilitatea materială. Un alt factor, dar cu pondere mai scăzută, este facilitatea procurării și utilizării produselor contraceptive.
Numărul adopțiilor a scăzut de la 19‰ la 1‰ din numărul familiilor care nu pot procrea. Adopția a fost metoda cea mai firească și mai utilizată de către aceste familii. S-a renunțat la adopție în mare măsură pentru că populația a sărăcit, nu are siguranța materială viitoare, nu mai are speranțe de mai bine.
2.4 Probleme de sănătate ale copilului
Starea de sănătate a copilului este considerat un motiv legitim pentru abandonul copilului deoarece se consideră în general că familiile nu dispun de capacitatea de a crește un copil cu probleme medicale, cât și din cauza absenței unor servicii la domiciliu. Problemele de sănătate al noului-născut determină de multe ori să-l abandoneze întru-cât mama acestuia nefiind în cunoștiință de cauză și necunoscând metodele moderne de tratare și reabiliatere ale unui nou-născut cu probleme de greutate sau sănătate vede doar un lung șir de incoveniente și probleme de nerezolvat pe care ea le consideră de neînvins. Există multe cazuri de copii abandonați atât la naștere cât și în secții de pediatrie copii care s-au născut cu diferite dizabilități, unele din aceste dizabilități sunt severe și necesită o îngrijire specială, care nu poate fi asigurată de familia acestuia și părinții preferă să il abandoneze într-un loc de îngrijire public.
De multe ori mama consideră că la capătul acestor probleme nu va avea decât o decepție si nesfătuită corespunzător ea renunță la făt făra a încerca macar să lupte alături de el și de cadrele specializate pentru a-l aduce la baremul normal.
Starea de sănătate a mamei este un factor important în luarea deciziei de a abandona un copil, este de cele mai multe ori un factor care atârnă greu în balanță atunci când aceasta decide să renunțe la copilul ei.
O mamă suferind de o boală cronică, de o boală psihică sau de o boală incurabilă este dezamagită și cu moralul distrus, ea nu întrevede un viitor firesc pentru ea, cu atât mai puțin pentru copilul ei. Consideră că și acesta este condamnat să treacă prin toate greutățile prin care a trecut ea și atunci își imaginează că fiind într-o alta conjunctură acel copil va fi scutit de toate acestea.
2.5 Relații întâmplătoare
Foarte frecvent în urma unor relații de scurtă durată, întâmplătoare, (cazul prostituatelor, al relațiilor de concubinaj de scurtă durată și al violurilor rezultă un copil, așa – numitul copil nedorit).
Într-o majoritate a acestor situații, acest copil nu este dorit și este abandonat chiar la naștere. Pentru unele mame, a-și abandona copilul la naștere este un act fizic firesc, motivând că ele nu au condiții pentru a-l hrăni și adăposti și decât să sufere de foame și de frig mai bine-l lasă în maternitate, unde nu-i lipsește nimic. Lipsa responsabilități a dus la înregistrarea unui număr ridicat al copiilor părăsiți în maternitate sau diverse locuri. Vizitele mamelor se răresc și în majoritatea cazurilor ,,ochii care nu se văd se uită” întotdeauna, devine realitate.
Tinerele din ziua de azi își încep viața sexuală de foarte timpuriu. Majoritatea cazurilor între 12 – 15 ani . Acest fapt este determinat de lipsa unei educații sexuale și igienice pe care tinerele mame ar trebuii să o primească în școală și în familie, din multitudinea de informații primite prin intermediul mass-media, informație greșit înțeleasă și aplicată, lipsită de o îndrumare calificată.
Toate aceste cauze duc la apariția unor produși de concepție neașteptați și nedoriți care în cele mai multe cazuri sunt abandonați, unii sunt uciși sub diferite forme; uneori tinerele mame riscându-și viața pentru a scăpa de sarcină s-au chiar distrugându-și viitorul ajungând după gratii.
De cele mai multe ori aceste tinere provin din rândul copiilor abandonați, prin destrămarea familiei, sau provenite din grupuri defavorizate unde situația economică este ca și inexistentă și lipsa educației are un cuvânt greu de spus.
Capitolul IV
Particularități psihologice ale copilului
4.1 Adopția și stadiile la diferite varste ale copilului
1. La ce sa te aștepți la diferite vârte ale copilului.
De cele mai multe ori adopți influențează dezvoltarea copilului. Ceea ce trebuie dumneavostră să înțelegeți este “cum” și “de ce”. În acest material ne vom opri asupra unor aspect specific ca separarea, pierderea, furia, durerea și identitatea. Unele dintre aceste probleme sunt evidente în toate stadiile de dezvoltare, altele sunt evidente doar în anumite momente ale vieții copilului. Ceea ce trebuie sa faceti, este să spijiniți și să ajutați copilul să crească cu o stimă de sine pozitivă și si să știe că este iubit.
Primul an de viață.
Prima “sarcină” a unui bebeluș este să-și dezvolte sentimentul de încredere în lumea care îl înconjoară și să o vadă ca pe un loc care este predictibil și pe care se poate baza. În primele luni de viață, copiii au o capacitate înnăscută de a se atașa, fapt care aigură supraviețuirea lor. Copiii exprimă acest lucru prin supt, hrănire, zâmbet, comportament care vine ca răspuns la dragostea oferită de părinții lor. În această perioadă o îngrijire constantă și un mediu lipsit de conflicte, tensiune ajută copilul să se simtă în siguranță. Cel mai important lucru pe care îl poți face este să-i areți copilului prin atenție și afecțiune că îl iubești și că ești alături de el atunci cand acesta are nevoie de tine.
Totodată, în primul an de viață a copilului începe și procesul de separare. Acest proces de separare începe prin mersul târâș al copilului și mai apoi prin mersul în picioare. Cu toate acestea, copilului îi e frică de separare. Tot aici putem vorbi și despre o separare psihologică: bebelușii încep să-și exprime non-verbal dorințele și opiniile. Foarte mulți experți în dezvoltarea copilului, văd copilăria ca pe o serie alternativă între fazele de atașament și separare. Astfe, copilul este văzut ca o persoană independentă, care poate reaționa cu membrii familiei și care este capabil să aibă relații apropiate cu cei din juru lui.
Al doilea an de viață.
În această perioadă, copiii învață să arate ce simt prin a-și ridica brațele pentru a fi luați în brațe sau protestează cu tărie atunci când trebuie să-i parasești. Tot în acestă perioadă când trebuie să-ți îngrijești și să-ți protejezi copilul, ca părinte ajungi să spui foarte des cuvântul nu. Să nu vă mirați dacă în aceste condiții copilul devine frustrat și arată acest lucru în cât mai multe feluri posibile. Simțindu-se neajutorat, de cele mai muște ori, acesta începe și plânge. Copilul, poate avea un comportament agresiv, ca de exemplu începe să arunce cu tot felul de obiecte, lovește , ciupește. De obicei, un astfel de comportament îi sperie pe părinți. Părinții adoptatori se îngrijorează adesea ca nu cumva, copilul lor să aibă un astfel de comportament din cauza unei boli genetice necunoscute. Un astfel de comportament este tipic pentru copiii care au trăiri conflictuale legate de dorința de a fi independenți, pe de o parte și dorința de a nu se despărți de dumneavoastră, pe de altă parte, fapt ce-i determină să devină anxioși.
Este însă important să știți că trecerea de la stadiul de atașament la cel de separare se face în același fel și pentru copilul adoptat și pentru copilul născut de dumneavoastră. Este posibil ca atunci când bebelușii sau copiii mai mari sunt adoptați capacitatea lor de a se atașa să fie tulburată. Faptul că un copil este încă din primele luni de viață îngrijit de mai multe persoane (asistenți maternali profesioniști) și nu are baza de atașament, poate complica adaptarea copilului și să îngreuneze capacitatea acestuia de a dezvolta sentimentul de încredere. Ca părinte, trebuie să fii înarmat cu răbdare pentru ca în acest fel copilul să știe că ție îți pasă de el și că vei fi întotdeauna alături de el. Primii doi ani de viață sunt cruciali în dezvoltarea personalității, influențând în mod vizibil viața copilului.
Între doi și șase ani – identitatea, sentimentele și teama în anii preșcolari
În anii preșcolari ai copilului, părinții vor afla că această perioadă va fi plină de activități și de întrebări. O dată ce copiii învață să vorbească ei nu mai au nevoie decât de un partener de discuție. Astfel, acuma lumea pentru ei este doar pentru vorbit și întrebat. Acesta este momentul în care părinții adoptatori simt presiune din partea copiilor lor să vorbească despre adopție. Este de asemenea perioada în care copiii sunt foarte atenți la conversațiile părinților. Acuma copiii asimilează mai mult decât își pot închipui părinții.
Părinții sunt prea ocupați ca să răspundă a întrebări banale, ca de exempu: De ce cerul este albastrul? De ce cad frunzele din copaci? De ce oamenii au diferite culori? Cum pot să zboare păsările? De ce nu pot părinții să mai aducă încă un frate acuma în familie, etc. Cu cât părinții vor încerca să răspundă sincer la întrebări, cu atăt copilul va fi încurajat să învețe tot mai mult. Câteodată, părinții se simt atât de inconfortabil atunci când nu știu toate răspunsurile la întrebările copiilor sau le este teamă să nu dea un răspuns greșit, încât ignoră întrebarea sau schimbă subiectul.
De exemplu: Un băiețel vizitează împreună cu tatăl lui un muzeu, unde a văzut un tablou cu o femeie care plângea. Atunci, băiețelul l-a întrebat pe tatăl lui, de ce femeia din tabou plânge. El și-a dorit ca tatăl să îl ia în brațe și să vadă mai bine tabloul, dar tatăl său simțit stingherit, a luat baiețelul de mână și au plecat mai departe. Acest moment, ar fi fost foarte potrivit pentru a-i explica băiețelului de ce oamenii sunt deseori triști, o ocazie pentru un părinte ca să afle de ce credea copilul că femeia din tablou plânge.
Copiilor între doi și cinci ani le este de obicei teamă să nu fie abandonați, să nu se rătăcească sau să nu mai fie iubiți de părinți. De asemenea, este vârsta la care copiii nu fac distincție între fantezie și realitate. Le poate fi teamă de monștri, vrăjitoare sau animale sălbatice. Copiii în acestă grupă de vârstă sunt mai mult familiarizați cu separarea de cei dragi, pentru că adesea ei merg la grădiniță sau creșă. Acesta este momentul în care ei își fac prieteni în afara familiei. De asemenea, ei află că părinții nu știu absolut orice legat de ceea ce li se întâmplă. În același timp, puteți observa cum copilul dumneavoastră și alți copii, atât fete cât și băieți, își imită părinții legat de activitățile pe care aceștia le desfășoară. Copiii imită comportamente care țin de atașament și separare.
În acest stadiu al dezvoltării se face prezentă și o latură agresivă, competitivă care de obicei este prezentă față de persoana de acelasi sex. Fetee se ceartă cu mamele lor legat de înbrăcămintea cu care trebuie să se îmbrace, ce jucării să ia sau sa nu ia de acasă.
Copii care au fost traumatizați sau care au fost abuzați s-ar putea să nu se încadreze în acest timp de comportament descris mai sus. Ei pot exprima teama sau nesiguranța în a se apropia afectiv de cineva. Acești copii au nevoie de un ajutor deosebit din partea părinților și poate chiar de o persoană specializată.
2. De unde vin? Cum am ajuns aici?
Majoritatea copiilor între trei și șase ani, încă nu înțeleg sensul expresiei “a se naște”. Dacă se uită la diferite programe TV poate că învață câte ceva despre cum se nasc animalele și poate mai apoi vor afla și cum se nasc copiii. Atunci va fi momentul când vor adresa multe întrebări despre acest subiect. Aceasta constituie o oportunitate perfecta pentru a explica copiilor de unde vin copiii, cum au ajuns în familie și cum se formează familiile. Aceste informații pot ajuta copilul să înțeleagă mai mult despre adopție. În acest timp părinții adoptatori trebuie să determine “ce” și “când” vor spune copilului despre adopția lui. Este de recomandat să introduceți cuvântul “adopție” cât mai devreme posibil ca în felul acesta cuvântul să facă parte din vocabularul copilului. Astfel, între patru și cinci ani puteți vorbi copilului despre adopție prin povești.
Unii specialist, sugerează că timpul ideal de a spune copilului că a fost adoptat este în jurul vârstei de șase, opt ani. Până la vârsta de șase ani copiii de obicei au o bază de atașament și nu va fi o problemă pentru ei să se discute în casă despre adopție. A aștepta până la adolescență pentru a-I spune copilului că este adoptat nu este de recomandat. Dezvăluirea adopției la această vârstă poate avea un impact foarte puternic asupra stimei de sine a copilului și acesta va pune la îndoială încrederea în părinți.
3. Copii adoptați mari.
Copiii care sunt adoptați după vârsta de doi ani sau care sunt de altă etnie, este necesar ca dezvăluirea dopției să se facă cât mai devreme. În aceste cazuri, copiii mari aduc cu ei în noua familie amintiri din trecut. Dacă cunoșteți istoricul copilului este bine ca din când în când să-I amintiți anumite întâmplări din trecut. Pentru copiii cu dizabilități, explicațiile despre naștere pot fi simplificate sau adaptate să se potrivească cu capacitatea copilului de a înțelege. Dacă, copilul nu a exprimat nici un fel de interes față de subiect, este pentru ca probabil, încă nu e pregătit pentru o astfel de discuție.
Oricum, durează ani până când copilul va fi pregătit să vorbească despre adopție, timp în care trebuie să oferiți copilului un mediu care să-l încurajeze să învețe și să înțeleagă problemele importante ale familie .copiii care află, că este normal să pui întrebări și să fi curios, de obicei, îi ajută să se dezvolte pe tot parcursul vieții lor. De aceea, atât atașamentul cât și separarea trebuie încurajate și întreținute cu rabdare de către părinți. De ambele, este nevoie ca identitatea copilului să se dezvolte norma și ca să poată interrelation cu cei din jur.
4. Impactul emotional al adopției.
Reacțiile preșcoarilor la adopție sunt aproape în întregime infuențate de modul în care se raportează părinții față de adopție și față de copiii lor. Pentru a ajuta copilul să se simtă mai aproape de familie, parte din familie, împărtășiți din ceea ce a-ți simțit în momentul în care a-ți primit telefonul în legătură cu el, despre momentul în care a-ți mers să luați copilul și despre cât de entuziasmați erau toți din families să-l cunoască. Pe măsură ce timpu trece și pe măsură ce se cnstruiește reația de încredere, copilul va fi capabi să construiască o istorie proprie a adopției sale.
Scoala elementară: Pașii privind separarea și formarea identității.
În general, copiii adoptați se dezvotă norma din punct de vedere intellectual și emotional. Probemele emoționale sau intelectuale pot apărea atunci când aceștia au fot mutate în repetate rânduri. La această vârstă orizonturile copiilor se extend și sunt pregătiți să învețe de la școală, de la prieteni și de la cei din afara familiei. În acest timp, se pun bazele identificării copiilor cu proprii părinți și de asemeni, sentimental de apartenență la o familie.
Posibile problem cu care se por confrunta copiii din școala elementară pot fi: hiperactivitate, performanțe școlare slabe, stima de sine scăzută, agresiune, tendința de apărare, relații defectuase cu frați, surori, părinți, lipsa de încredere, sentimentul de frică, tristețe, depresie și singurătate. Părinții adoptivi își pun problema în ce mod aceste probleme sunt cauzate sau influențate de adopție sau sunt determinate de dezvoltarea unui atașament deficitar.
Ce este foarte important de știut este să realizați că sursa problemeor poate sta în schimbările ce țin de dezvoltarea copilului, încă din copilărie, până la vârsta adultă și nu neapărat de faptul că un copil este adoptat sau nu.
De ce am fost dat? Pierderea și durerea în adopție.
Pierderea este un sentiment care se simte prezent în viața unui copil atunci când acesta a fost adoptat. Acest sentiment se poate simți prezent în diferite moduri și în diferite stadii ale dezvoltării copiului. Copilul adoptat nu cunoaște toate informațiile despre decizia părinților biologici de a-l da spre adopție. Acesta îl face să se simtă neapreciat ceea ce îi afectează stima de sine. Câteodată ei simt că statusul lor în societate este unul ambiguu. Acest sentiment al pierderii se simte prezent de obicei între șapte și doisprăzece ani, când copiii sunt capabili să înțeleagă mai mult despre adopție. La această vârstă, unii copii își doresc să știe cât mai mult despre părinții biologici. În condițiile în care copilul știe că este adoptat, puteți începe conversașia astfel: “Aș vrea să știi, că dacă vrei să vorbești despre adopția ta, aș fi încântat.” sau “În utimul timp, nu prea ai mai vorbit despre adopție, acum că ești mare, am putea discuta într-un mod mai matur despre asta, nu crezi?” O astfel de introducere lasă copilul, să înțeleagă că ești interest să vorbești despre acest subiect. Dar, dacă faptele sau sentimentele egate de adopție nu sunt discutate deloc, copilul își poate constui o imagine nerealistă față de trecutul său și în mod inconștient se poate considera o persoană fără importanță.
Cu toate că, preșcolarii vor să știe cum au fost adoptați și cum au ajuns în familiile lor, copiii mai mari își dau seama că au fost dați spre adopție de către părinții săi bioogici și se întrabă de ce. Așa cum preșcolarii încearcă să cunoască cât mai multe despre reproducere construind propriile lor teorii și combinându-le cu ceea ce părinții le-au spus, copiii mai mari încearcă să reconcilieze propriile teorii cu informațiie pe care le cunosc. Din această experiență, copiii se pot confrunta cu o serie de sentimente precum: tristețe, dezamăgire, furie și durere. Copiii pot să nu exprime aceste sentimente, dar ei trebuie să știe despre aceste sentimente înainte de a dezvolta un nou mod de a înțelege adopția și de a se percepe pe ei înșiși.
Unii cercetători, cred că de cele mai multe ori copii tânjesc după pierderea părinților lor biologici, cam în același fel în care cuplurile infertile tânjesc după un copil biologic. Unii copii, cred că au fost dați spre adopție pentru că ceva nu este în regulă cu ei sau pentru că sunt copii răi. De asemenea, unii copii cred că, dacă își doresc să-și vadă părinții biologici îi vor răni pe părinții biologici sau îi vor înfuria. De cele mai multe ori, copiii preșcolari sunt mai deschiși referitor la discuțiie despre adopție, pe când copiii mai mari sunt rezervați și nu știu dacă părinții pot tolera întrebărie lor sau sentimentee lor vis-a-vis de adopție.
Identificarea psihologică.
Dacă copilul a fost mutat la mai multe familii înainte de a ajunge in familia dumneavoastră, el va încerca să se poarte cât mai bine pentru a vă asigura dragostea lui. Însă, curând sentimentele de pierdere, de durere și de furie vor ieși la suprafață. Copilul, în mod inconștient sau nu, nu va lua în seamă regulile stabilite de dumneavoastră, va fura, va minți. Mesajul copilului în cazul acesta poate fi: “Oricum am să plec de aici, de ce să mă apropii?” sau “Familiile nu sunt pentru totdeauna și sunt furios din această cauză.” În asemenea cazuri, trebuie să ajutași copilul să vă câștige încrederea, că nu îl ve-ți abandona niciodată. Aceasta înseamnă să vă ajutați copilul să-și dezvolte o identitate psihologică care îl ajută să se distingă ca individ. Pe parcursul anilor de școală, identitatea copiilor este o combinație dintre moștenirea lor genetică, experiența trăită alături de familia biologică.
Copiii vor să fie, întocmai ca și părinții lor sau ca cei dragi lui. Uneori, la școală copiii învață despre ereditate, gene și relațiile de sânge. Acum copilul adoptat realizează atât la nive cognitive, cât și la nivel emotional diferența dintre relații biologice și adopție. Reacția la această informative ar putea sa fie interesul deosebit față de părinții săi biologici.
Tine-ți minte, că toți copiii adoptați a anumite sentimente față de adopția lor și că, de multe ori de-a lungul dezvoltării lor se vor ăntreba de ce părinții lor biologici au trebuit să facă un plan de adopție pentru el. Vă puteți ajuta copilul prin a-l lăsa să știe că nu trebuie să facă față de unul singur acestor sentimente și că este bine să le exprime și să-și explice ceea ce-l tulbură. Cu cât sunt mai deschise discuțiile în familie încă de la început, cu atât comunicarea verbal va continua indiferent cât de intense sau compexă va fi discuția.
Adolescent – Cine sunt și încotro mă duc?
Adoescența este cunoscută, ca o perioadă dificilă și plină de încercări atât pentru copil, cât și pentru părinți. Creșterea fizică, schimbă relativ rapid persoana dintr-un copil într-un adult, prin comparație, însă trebuie știut că dezvoltarea mentală și emoțională a copilului se realizează mai încet. Comportamnetul adolescenților este în tranziție și totodată nu este fixat, sentimentee lor legate de lume și de locul ocupat de ei în lume, sunt tentante și schimbătoare. Prima sarcină a adolescenților, este să pună bazele unei identități. A-ți stabili o identitate stabile include să fii capabil să trăiești și să poți nunci de unul singur, sa-ți meții o poziție stabile în familie și să te integrezi în societate.
Stă în natura adolescenților,adoptați sau nu, să pună oricui întrebări legat de orice. De asemeni, stă în natura părinților să-și facă griji din orice și să se îngrijească de viitorul copilului lor. Adolescent constituie o perioadă a încercărilor și a decizilor sub toate aspectele vieții. Două aspect majore în formarea identității adultului țin de alegerea unui oc de muncă și alegerea unui partener de viață. Adolescenții caută și imită modele. Astfe, ei examinează critic fiecare membru al familiei. Ei sunt câteodată foarte încrezători în forțele proprii și alteori sunt în culmea disperării legat de abilitățile lor și de succesul lor viitor.
Dacă o adolescent normală, presupune o criză de identitate, cu atât mai mult adolescenții adoptați se vor confrunta cu complicații adiționale. Faptul că, copiii adoptați au de două ori părinți ridică întrebări mai complicate despre istoricul familiei biologice. Căutarea unei posibile figure de identificare poate determina adolescentul să-și imagineze orice despre părinții biologici. De aici, curiozitatea adolescentului de a-și cunoaște rudele de sânge și de a se întâlni cu ele. Adesea, adolescenții își exprimă reacțiie la pierdere revoltându-se împotriva standardelor parentale.
5. În căutarea părinților biologici.
Lucrul cel mai important pe care îl poți face ca părinte este să-ți păstrezi calmul și să păstrezi valorile pentru care te-ai luptat, să faci eforturi ca să asiguri o comunicare cât mai bună. Pentru unii adolescent, căutarea părinților poate fi benefică, în timp ce pentru alții, multitudinea activităților de zi cu zi sunt atât de copleșitoare încât sunt dezinteresați sau incapabili să facă față unor emoții atât de puternice.
Furie, sexualitate și agresiune.
Deși, identitatea sexuală este o problemă pentru toți adolescenții, fetele adoptate se confruntă cu conflictul privind atât imaginea maternității, cât și a secualității. Ele se confruntă pe de o aprte cu imaginea mamei adoptive infertile și pe de altă parte cu imaginea mamei biologice care a născut, dar care nu și-a păstrat copilul sau probabil i-a fost luat. Indifferent de căt de deschisă este comunicarea între părinți și adolescenți, acestora din urmă tot le va fi greu să discute despre sentimentele lore gate de sexualitate. În aceste situații, ei pot fi încurajați să se întâlnească cu alți adolescenți în cadrul unor grupuri support. A căuta soluții în afara famiiei este foarte potrivit pentru un adolescent, pentru care o sarcină majoră a dezvoltării sale o constituie să învețe să trăiască independent. În acest caz, o sarcina foarte dificilă a părinților este să creeze un echilibru între a ști să iubești și sa lași din frâu copilul.
Oricât de mult v-ați dorit să deveniți părinte, apar momente de-a lungul timpului când vă întrebați: “De ce m-am angajat de un asemenea angajament?” sau “Cu siguranță viața mea s-a schimbat!” Oricum, în cele din urmă, trebuie să fi-ți încrezător că relația de încredere, comunicarea formală dintre dumneavostră și copil de-a lungul timpului va îmbogăți relația.
4.2 Atașamentul
Peter Fonagy (1999) definește sistemul de atașament ca sistem deschis ce are rolul de a regla homeostazia biosocială a copilului: “Un sistem diadic de reglare, ce se dezvoltă din semnalele pe care copilul le dă în fiecare moment cu privire la schimbările stării sale, care sunt înțelese și cărora li se răspunde de către cel care îngrijește copilul, astfel încât aceste stări sunt reglate”.
Toți cei care au avut experiența îngrijirii unui copil mic au observant protestele și sentimentele de nefericire pe care le generează faptul că sunt despărțiți de adulții pe care îi cunosc și cu care au o relație emoțională importantă. Protestul unui copil mic față de faptul că este despărțit de o persoană indică foarte clar faptul că între copil și acea persoană există o relație de atașament. Pentru ca o mama biologică (sau tată biologic sau alt membru al familiei), să devină o persoană de care copilul este atașat, trebuie ca aceasta să aibă grijă de copil în mod direct și constant, atât din punct de vedere fizic, cât și emotional.
În cazul unei “dezvoltări normale”, asta se întâmplă în primele șase sau șapte luni de viață ale copilului. Deși felul exact în care se realizează poate diferi, procesul de bază ese același pentru toate culturile, în orice parte a lumii: anumiți adulți devin disponibili fizic și emoțional pentru copil, iar această intimitate crescândă generează un set extrem de organizat de comoprtamente și sentimente, care reprezintă relația de atașament. Fiecare cultură și-a dezvoltat propria abordare a acestei probleme, dar tema de bază rămâne aceeași.
Un copil mic protestează cu scopul de a asigura că persoana care reprezintă obiectul atașamentului său rămâne în contact fizic și emoțional ci el, atunci când se simte speriat sau în periocol. Copiii mici nu au resursele fizice sau emoționale necesare pentru a se proteja sau pentru a-și satisface nevoile. De aceea, relațiile de atașament au rolul principal de a aigura supraviețuirea copilului. Din punctul de vedere a copilului, a te asigura că adultul care știe de ce ai nevoie, atunci când ai nevoie, e prin preajmă ca să-ți asigure că ai nevoie, este o necesitate absolută.
Dacă dovada fizică observabilă a atașamentului este apropierea de persoana respectivă, ceea ce simte copilul este siguranță, confort și căldură emoțională. Grija fizică și interacțiunea cu copilul sunt aspectele cele mai ușor observabile ale procesului de atașament, dar la fel este și interacțiunea emoțională, iar asta are un efect direct asupra dezvoltării creierului copilului. Experiențele legate de atașament reprezintă punctul de pornire în înțelegerea naturii unei relații, unele dintre aspectele acesteia fiind foarte rezistente la schimbare.
Este de asemenea foarte important că, pe măsură ce cresc, copiii să își dezvolte capacitatea de a tolera separarea de persoanele de care sunt atașați, în ciuda protestelor. Asta depinde de încrederea pe care o are copilul că respectiva persoană devine imediat disponibilă fizic și emoțional în cazul în care se confruntă cu un eveniment nou sau neobișnuit, pe care nu știe cum să-l gestioneze. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, această încredere devine din ce în ce mai pronunțată, iar copilul nu numai că va putea tolera perioade mai lungi de despărțire,dar și capacitatea sa de a face față unor evenimente noi va deveni o sursă de învățare și satisfacție. Supărarea unui copil mic atunci când este lăsat la creșă pentru prima dată devine din ce în ce mai mică în timp, astfel că, pentru cei mai mulți copii, anticiparea plecării acolo devine o sursă de plăcere. Totuși, dacă copilul se simte bine sau este stresat de alte evenimente, protestul poate reapărea.
Procesul care stă la baza dezvoltării relațiilor de atașament și rezultatele cercetărilor privind impactul pe termen lung al acestor relații au devenit o sursă extrem de valoroasă în înțelegerea dezvoltării copilului. Ne-a ajutat să înțelegem ca experiențele din primii ani de copilărie în ceea ce privește relațiile sunt importante pentru felul în care copii se percep pe ei înșiși și pe ceilalți. Asta creează baza capacității pe care o va avea copilul (și mai târziu adultul) de a percepe lumea ca fiind interesantă și captivantă. Capacitatea unui individ de a se implica în relații de cooperare, reciproce, valoroase și intime ca adult, se va baza pe aceste experiene timpurii, deși, în mod inevitabil, va fi influențată li de evenimentele și experiențele ulterioare din viața sa.
Reacțiile cu prietenii, partenerii, colegii de serviciu, proprii copii depind de un număr de factori. Dar măsura în care ne vom permite nouă înșine să ne implicăm alături de ate persoane într-o gamă largă de activități va fi influențată de evoluția acestor prime experiențe din copilărie și adolescență.
Atașamentul își are rădăcinile în experiența de a căuta o persoană de sprijin în momenele de stres, iar această dimensiune a relațiilor ulterioare este extrem de important. În momente dificile, cei mai mulți dintre noi le caută pe acele persoane pe care le cunosc și cu care au o relație emoțională importantă. Nevoia de apropiere fizică și emoțională față de o altă fiintă umană în momente de stres, teamă, nervozitate sau deprivare, este o nevoie imperioasă la orice vârstă. Relaxarea și liniștea pe care le generează contactul uman, atunci când acesta este cel potrivit, sunt evidente. În unele situații, este chiar o chestiune de supraviețuire. Pentru alții, poate declanșa mecanismul de refacere în urma unei experiențe dificile sau traumatizante. Aceste lucruri sunt valabile la orice vârstă. Nevoia de ajutor și spijin din partea celorlalți este prezentă pe parcursul întregii vieți, iar cadrul de atașament ne ajută să înțelegem procesul care îl face posibil.
4.2.1 Tipuri de atașament
Atașamentul copilului, ghidând strategiile și comportamentul lui în situații în care are nevoie de ajutorul celor care-l îngrijesc, este și o oglindă a persoanelor din jurul copilului, a disponibiității și adecvării lor în raport cu nevoile copilului. La sfârșitul primului an de viață, copilul are un comportament cu scop, bazat pe așteptările pe care le are, structurate și reprezentate în mintea sa, cu privire la figura de atașament. Ținând seama de strategiile de atașament dezvoltate de copil în raport cu cei care-l îngrijesc, în primul rând cu figura principală de atașament, de modul în care copilul a învățat că se poate baza pe ea pentru a îndepărta răul de care suferă, de care se simte, relațiile de atașament pot fi securizate sau insecurizate pentru copil. Bowlby susține că relațiile de atașament, prin modelul internalizat de funcționare a lumii pe care îl structurează, devin prototip pentru relațiile de mai târziu. Căci acest model are o mare stabilitate de-a lungul vieții. În general, studiile evidențiază o corespondență de 68-75% între clasificarea atașamentului în copilărie și atașamentul la vârsta adultă (Fonagy, 1990). Când experiențele timpurii ale copilului sunt pozitive, el învață că, indiferent cât de intolerabile ar fi trăirile sale, se poate încrede în figura de atașament, care va fi prezentă și-l va calma. Astfel, lui nu-i va mai fi teamă de propriile trăiri și, treptat, va învăța să și le controleze singur. Autocontrolul progresiv al propriilor emoții ale copilului cu atașament securizat îi va permite acestuia “să-și ia în stăpânire experiențele și să le înțeleagă pe sine și pe ceilați ca pe niște finite dotate cu invenții, având comportamente determinate de stările mentale, gânduri, trăiri, credințe și dorințe” (Fonagy, 1999). Cercetările arată că un copil cu atașament securizat este mai resilient, încrezător în sine, orientat social, empatic cu cei care suferă și capabil să construiască relații profunde (Sroufe et al., 2005). Când însă copilul dezvoltă un atașament insecurizant, evouția acestor atribute existențiale este pusă sub semnul întrebării.
Atașamentul insecurizant se clasifică in: atașament evitant, atașament ambivalent sau dezorganizat-dezorientat.
Atașamentul evitant este determinat de experiența avută de copil cu persoana care-l îngrijește și despre care a învățat că nu-i va veni în ajutor, că nu este disponibilă atunci când are nevoie. Depistarea acetui tip de atașament se poate face de timpuriu, observându-se comportamentul copilului față de figura de atașament în momentele de separare și de reunire cu aceasta. “Răspunsul la separarea de cel care-l îngrijește este minim, deși, rămas singur, calitatea comportamentului de explorare al copilului ar putea fi diminuată; în momentul reunirii, s-ar putea să-l ignore sau să-l evite pe cel care-l îngrijește.” În populația cu risc scăzut, prevalența acestui tip de atașament este de 20% (Zeanah, Berlin, Boris, 2011).
Atașamentul ambivalent, numit și rejetant sau rezistent, este dezvoltat de copil în raport cu o figură de atașament, momentele de separare și reunire sunt marcate de comportamentul copilului astfel: “Supărarea intensă la separare, încercările de a se calma sunt minime, nețintite sau întrerupte; soluționarea supărării în momentul reunirii e minimă sau incompletă și se manifestă prin opoziționism și rezistență față de persoana care încearcă să-l liniștească”. Prevalența acestui tip de atașament în populația cu risc scăzut este de 10% (Zeanah, Berlin, Boris, 2011).
Ultima categorie de atașament insecurizant nu are însă o strategie de sine stătătoare, identificabilă; în diferite situații, reacțiile copilului expus stresului pot fi diferite, apărând cu caracteristici specifice celorlalte tipuri de atașament. Atașamentul dezorganizat-dezorientat este considerat cel mai dăunător tip de atașament insecurizant, lăsând copilul fără strategii identificabile de a face față și a rezolva situațiile stresante. Prevalența acestiu tip de atașament în rândul copiilor mici este de 15% (Zenah, Berlin, Boris, 20011). Se caracterizează prin:”Reacții anormale față de persoana care-l îngrijește, care pot include un amestec de secvențe rapide, incoerente, de căutare a proximității, evitare și rezistență sau teamă de părinte, precum și alte comportamente ce arată incapacitatea utilizării îngrijitorului ca o figură de atașament (de exemplu: încearcă să iasă pe ușă, preferând o persoană străină persoanei care-l îngrijiște sau manifestă răspunsuri de frică intense în prezența îngrijitorului)”. În urma unui studiu longitudinal rigurosm Carlson (1998) formulează câteva concluzii de o extremă importanță privind evoluția copilului și a reațiilor copil-părinte în cazul atașamentului dezorganizat-dezorientat:
atșamentul dezorganizat pare a fi mediatorul efectelor calității îngrijirilor copilului în psihopatologia lui de mai târziu;
istoricul atașamentului dezorganizat poate contribui la creșterea riscului de psihopatologie independent de tipul îngrijirilor oferite copilului, de problemele timpurii de comportament sau de calitatea relațiilor intrafamiliale;
atașamentul dezorganizat, problemele de comportamnet și probemele ulterioare ;când acești factori se combină, sunt un predictot puternic pentru psihopatologia copilului în adolescență.
Autoarea susține că atașamentul dezorganizat are un rol important și pe termen lung în dezvoltarea de către copil a simptomelor disociative în copilărie și adolescență.
4.2.2 Atașamentul în adopție
1. De ce este important atașametul?
Iată câteva motive pentru care atașamentul este important în viața unui copil:
are capacitatea de a forma relații stabile, sănătoase cu cei din jur;
asigură o dezvoltare mentală sănătoasă copilului;
influențează personalitatea copilului: dezvoltarea relațiilor intime, dezvoltarea emoțională, dezvoltarea interacțiunilor sociale, acceptarea de sine.
Astfel, pentru un copil atașamentul presupune dezvoltarea unui set de calități relaționale și capacitatea de a avea și recunoaște sentimentele atât la el, cât și la cei din jurul său.
Atașamentul este cheia în a controla/ regla frustrarea sau anxietatea copilului. De exemplu, atâta timp cât părinții vin în întâmpinarea nevoilor copilului, în momentul în care părinții se vor îndepărta de copil, acesta va ști că părinții se vor întoarce la el, pentru ca el știe că este important pentru părinții săi. Are încredere atât în el, cât și în părinții lui. Astfel, prin afecțiune comportamentul, stările emoționale, toanele copilului devin mai rafinate.
2. Ce presupune atașamentul normal și sănătos?
Atașamentul asigură copilul că este iubit, că se poate baza pe părinți, că aceștia vin în întâmpinarea nevoilor lui, că poate explora lumea din jurul lui, că părinții pot rezolva probleme și că pot reduce durerea.
De asemenea, atașamentul ajută copiii să se autoevalueze, să aiă încredere în propriile sentimente și să le pese de sentimentele altora.
În cazul unui atașament sigur și sănătos atât părinții, cât și copilul realizează că fac un lucru bun în a-și împărtășii reciproc dragostea tot timpul. Un rol important îl joacă imitarea de către copii a părinților, astfe ei având șansa de a învăța semnificația sentimentelor precum și modul de exprimare a lor. În acest sens își aduce contribuția tonul vocii, cuvintele, gesturile, expresiile părinților, etc.
3. Construirea atașamentului.
Rabdarea.
este esențială în a construi o legătură sănătoasă între copil și părinții adoptatori, în acest fel copilul își va dezvolta încrederea
căutați să păstrați contactul vizual;
vorbiți mult cu copilul si-l încurajați în orice face;
în cazul în care copilul se apropie mai greu fizic de părinții adoptatori, aceștia să poarte haine pufoase, pentru că astfel copilul să experimenteze atingerea plăcută.
Hrănirea.
hrănirea copilului va trebui făcută de către un singur părinte la început;
dacă la începutul hrănirii copilul evită contactul vizual, părintele să-i ceară copilului mai întâi să se uite la el și apoi va primi ceea ce cere.
Disciplina.
are ca scop să constuiască apropierea dintre copil și părinții adoptivi;
când copilul nu se poartă corespunzător, părintele să se apropie de copil, să-i cuprindă fața în mâini cu gentilețe pentru a păstra contactul vizual.Acest lucru determină copilul să fie conștient de situație;
părintele să vorbească cu fermitate și cu intensitate (fără să țipe la copil) spunându-i într-un limbaj potrivit vârstei, că ceea ce deranjează și supără pe părinți este comportamnetul copilului (nu copilul este rău, ci ceea ce el a făcut), iar apoi să îmbrățișeze copilul, spunându-i cât de mult îl iubește;
când copilul este furios părintele să se așeze lângă el și să-l țină în brațe cu gentilețe până își revine;
copilul trebuie încurajat să-și exprime sentimentele: “Poți să-mi spui de ce esti furios/trist?”.
4. Ce întrerupe atașamentul?
– separarea de părinți;
– expunere prenatală la drog și alcool;
– traume legate de abuz sexual, fizic și violența domestică;
– depresie severă, schizofrenie, boli maniaco-depresive la unul din părinți;
– dependența de drog și alcool la unul din părinți;
– abandonul;
– neglijarea.
5. Simptome ale tulburării de atașament.
– relații defectuoase cu cei din jur;
– lipsa contactului vizual;
– lipsa cauză-efect a gândirii logice;
– absența vinovăției, lipsa de regrete;
– minciuna cronică, fără sens;
– comportament auto-injuros;
– vandalism și comportament distructiv;
– cruzime față de animale sau copii;
– strângerea/adunarea excesovă a mâncării;
– atașamentul nediscriminatoriu față de stăini;
– refuzul de a răspunde la întrebări simple;
– provoacă furia la cei din jur;
– provoacă incendii;
– manipulează emoțional;
– blamează mereu pe alții;
– fără control sfincterian;
– lipsa abilității de a oferi și de a primi afecțiune;
– preocupări față de sânge, foc;
– mode de vorbire neobișnuit sau bâlbâială.
4.3 Tauma pierderii la copil. Trauma atașamentului.Separare și pierdere
Bowlby consideră că pierderea figurii de atașament are un impact major în dezvoltarea ulterioară a personalității copilului. Când suferința este suprimată (neglijată, nerecunoscută) și nu ajunge la o dezvoltare firească, aceasta va genera anumite “forte patogene”. Căci suferința pierderii fape parte din sistemul comportamental al atașamentului care urmărește descurajarea unei separări prelungite a copilului de figura primară de atașament. În volumul său privind pierderea, din 1980, influențat de etologie și evolutionism, John Bowlby a descries reacțiile iraționale, “imature” și deci incontrolabile la pierdere (mânie, căutare, negarea absenței figurii de atașament și sentimentul că-i simte apropierea, ceea ce sporește comportamentele de căutare), precum și modul în care reacțiile la pierdere depind de organizarea sistemului de atașament pe parcursul dezvoltării. Părintele ______ respingerea și pierderea (atașamentul rejetant la copil și cel preocupat la adult, precum și atașamentul anxios-ambivalent) sau care funcționează defensiv, suprimând trăirile emoționale generate de atașament (atașament evitant sau indivizi care nu se încred și nu se bazează decât pe ei înșiși), copiii vor suferi și vor fi mai intens afectați fizic și psihic în situația pierderii figurii de atașament. Pentru a exemplifica această idee, voi aminti frecventa interpretare eronată a comportamentelor disperate ale unor copii atunci când sunt duși de părinți la grădiniță. Mulți, mai ales părinții, cred că acest comportament se datorează faptului că sunt prea atașați de părinți. În realitate, acest comportament disperat apare tocmai datorită insecurității atașamentului față de figura de atașament, părintele.
Bowlby descrie o primă reacție de protest viguros a copilului față de dispariția figurii de atașament. Anxietatea pe care o trăiește copilul în această situație îl face să caute neobosit figura de atașament, până la epuizare. Când însă absența figurii căutate se prelungește, copilul intră într-o fază de disperare, de supărare și respingere a celor din jur, respingere a tot ce vine din exterior. Acestei faze îi urmează o a treia, de reală, căci reapariția figurii de atașament după o anumită perioadă de absență va induce din nou o puternică reactivare a comportamentelor de atașament. Așadar, detașarea este în fond doar o suprimare defensive a comportamentelor de atașament care s-au dovedit ineficiente în a readuce figura de atașament. Bowlby arată că aceleași mecanisme psihologice susțin reacțiile copilului atât în cazul separărilor de scurtă durată, cât și în situația separărilor permanente. Când Mary Ainsworth a creat prima probă de verificare a tipului de atașament, prin reacțiile la separarea de scurtă durată a copilului de figura de atașament, ea a descoperit că diferențele de reactive se înscriu într-o paletă comportamentală care merge de la supărarea intense la abesența sau evitarea oricăror manifestări ale supărării. Reacțiie depend de sitemul de atașament al copilului, iar acesta depinde calitățile figurii de atașament și de modul în care aceasta a știut să-și protejeze copilul și a înțeles importanța interacțiunilor cu el pentru calitatea atașamntului dezvoltat de către copil.
Trauma abandonului
Abandonul- grava plagă socială, este specific, fără a-I face cinste, doar omului. Animalele, fie ele oricât de aspru incriminate ca fioroase, nu-și părăsesc puii, apărându-I chiar cu prețul vieții.
Același lucru îl fac și oamenii, însă aici apare deosebirea: nu toți..
Abandonul provoacă copiilor aflați în această situație o traumă profundă deoarece conduce către pierderea imprevizibiă a punctelor de referință și către percepția faptului de a fi refuzat, acestea fiind două evenimente care coincid și se răsfrâng în mod negativ asupra personalității care abea se naște.
Abandonul afectează negativ toate laturile personalității și uneori întreaga viață a copilului și a adultului care va deveni.
În ultimele două-trei decenii, înainte și după 1989, a avut loc o explozie a abandonului din mai multe motive, printre care sărăcia, criza valorilor morale, sistemult inadecvat de protecție a copilului , degradarea serviciilor medicale și de educație.
Instituționalizarea, deși uneori pare de preferat, nu este soluția cea mai bună. Soluțiile cele mai umane, mai variabile, din perspectiva dezvoltării personalității, în condițiile actuale, sunt plasamentul, încreditarea și adopția.
Din păcate, adopția- cea mai veche și mai bună soluție pentru copilul abandonat, este utilizată mult sub posibilități. Desigur, această starede fapt depinde de evoluția societății civie și de situația economică a societății.
Astăzi, motivele unei adopții nu sunt numai cee care asigură descendența, adopția nemaifiind o instituție a familiilor bogate. Așadar, adopția se umanizează!
În spiritul prevederilo legale actuale, “adopția este operațiunea juridical prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudeșe adoptatorului”.
Studii comparative relevă faptul că, mediul familial nu poate fi egalat nici de cele mai bune condiții oferite de instituție. Ambianța stimulatoare a familiei infuențează în mod hotărâtor socializarea copilului și a adolescentului și deci însăși personalitatea adultă a individului. Concluzionând, se poate spune că pentru dezvolarea cât mai apropiată de normal a oricărui copil, chiar și cea mai nepăstuită familie este preferabiă instituției.
Un copil adoptat, crescut în căldura unui cămin familial, va socializa altfel decât copiii excluși din familiile lor biologice și crescuți în centrul de plasament. Locul unei educații în grupuri mari, uniformizată și mai mult sau mai puțin personală, este luat de mediul intim familial, care devine experiența primordial a copilului. În locul unor relații affective sporadice cu vreun educator sau coleg, copilul adoptat beneficiază de varietatea infinită de sentimente, create de apartenența stabile la familia adoptatoare.
Numai familia poate oferi copilului stabilitatea relațiilor interpersonale și caracterul peren al acestora. Căci numai totalitatea acestor factori poate aigura formarea și consolidarea identității de sine șia sentimentului de securitate.
În comportamentul copilului crescut în instituțiile de stat se constată adesea oprirea pe o treaptă infantile a evoluției eu-lui. Copilul manifestă o afectivitate sărăcăcioasă, are reacții excesive, imprevizibile și inadecvate. Familia adoptatoare oferă acel cadru generator de siguranță în care el poate desfășura activități variate și creative.
Numai familia asigură relații interpersonale, ce pot conferii copilului siguranța de sine și-I facilitează integrarea. În familie el poate primi îndrumări consecvente și un sprijin afectuos pentru a se auto-forma, a se identifica pe sine, devenind astfel un adult independent.
Separare și pierdere
Separarea și pierdera atașamentului pot avea implicații de lungă durată asupra copiilor, implicate care pot afecta toate aspectele dezvoltării și comportamentului lor. Cunoașterea procesului durerii (adică stadiile de acomodare la separare și pierdere) ăi poate ajuta pe cei care se ocupă de ei, să înțeleagă și să resolve comportamentul copiilor care au fost separate de familiile lor naturale.
Procesul durerii
Atunci când copiii sunt nevoiți să părăsească mediul în care au crescut, ei experimentează o separare de persoanele cu care au trait anterior, indifferent dacă acestea fac parte dintr-o instituție sau din familial or naturală. În această situație, copiii vor înțelege separarea ca un fel de pierdere și dacă pierd complet contactul cu familia naturală acest sentiment va devein și mai intens și confuz.
Copiii vor parcurge procesul durerii chiar dacă modalitățile concrete în care ei trăiesc această experiență vor fi unice pentru fiecare copil, există cinci faze generale ale durerii, pe care atât copiii cât și adulții le parcurg ori de câte ori suferă o pierdere.
Aceste faze pot fi illustrate foarte semnificativ de pierderea unui apel telephonic. Imaginați-vă că sună telefonul, vă grăbiți să răspundeți, dar chiar în momentul când ajungeți la telefon, acesta se oprește. Reacțiile sunt:
faza de șoc și negare – “O, nu-i adevărat. Nu se poate să se fi oprit.”
Faza de mânie și vină – “De ce nu a sunat mai mult?” sau “De ce nu am fost în stare să ajung aici mai repede?”
Faza de tristețe și disperare –“Acuma n-o să mai pot vorbi cu persoana care m-a sunat.”
Faza de înțelegere și acceptare: – “Ei bine, dacă este ceva foarte important va suna din nou.”
Faza de integrare: – vă întoarceți la ce făceați anterior sau ve-ți începe o altă activitate.
În cazult unui apel telefonic, procesul descris mai sus durează numai câteva secunde, dar în situația unei pierderi majore sau separări (de exemplu moarte, divorț sau ocrotire temporală) procesul poate dura cel puțin un an și de obicei durează chiar mai mult. Pentru copii, acest ung proces poate avea un impact puternic asupra comportamentului lor și poate chiar întârzia dezvoltarea lor. De asemenea, procesul nu se desfăsoară lin: fazele se pot suprapune pe alocuri, pot avea loc regrese sau progrese în evoluția lor.
Șocul și negarea
Copiii pot exprima aceste sentimente prin a refuza să accepte ceea ce se întâmplă, de exemplu, fugind întotdeauna spre ușă pentru a vedea dacă nu este mămica lor, chiar dacă li s-a spus că aceasta nu-l poate vizita. Sau poate pune aceeași întrebare din nou și din nou, părând a nu înțelege răspunsul.
Mânia și vinovăția
Copiii își pot exprima mânia față de părinții naturali fie prin refuzul de a vorbi cu ei când sunt vizitați de aceștia, fie prin distrugerea lucrurilor pe care părinții le-au dăruit. Își pot arăta mania și față de persoanele care îi ocrotesc în prezent sau alți copii din familie printr-un comportamnet agresiv sau distructiv.
Tristețe și disperare
Copiii pot să-și exprime tristețea interiorizându-se, evitând contactul și conversațiile cu alte persoane. Sau acesta se poate manifesta printr-un comportament dificil, testând astfel devotamentul persoanelor care îl ocrotesc. Copilul nu este conștient de motivele aflate în spatele acțiunilor sale, dar comportamnetul său este o consecință a disperării și a unui respect de sine scăzut. “Mama mea, nu mă mai vrea, deci nu merit să fiu iubit. În concluzie, nici alte persoane nu ma pot iubi.”
Înțelegere și acceptare
Copiii pot fi ajutați să accepte ceea ce li s-a întâmplat și pot fi pregătiți pentru noi situații de schimbare, astfel încât nu vor mai suferi atât de puternic de pe urma separării.
4.4 Înțelegerea adopției de către copil
Explicarea adopției este întotdeauna dificilă pentru adoptatori și adesea complicate. “Explicarea” nu este un eveniment “dintr-o dată”, ci un process care continua de-a lungul anilor, deoarece înseamnă lucruri diferite în perioade diferite, în special pentru copil.
Lucrărie lui David Brodzinsky arată că înțelegerea adopției de către copii (adoptați și neadoptați) trece prin schimbări clare cu fiecare stadiu al dezvoltării intelectuale și emoționale a copilului.
Etapele înțelegerii adopției:
Nivelul 0 (0-4 ani)
Copilul nu are înțelegerea intelectuală a adopției, dar cuvântul are semnificație pentru copil pe baza sentimentelor ceor din jur cu privire la adopție. La această vârstă, copiii învață să le placă sau să le displacă ceea ce place sau displace celor din jurul lor. Până la vârsta de 3 ani, copiii ajung să aibă conștiința propriului sine și de asemenea încep să aibă conștiința celorlalți și să observe diferențele.
Nivelul 1 (4-6 ani)
Copiii de această vârstă sunt curioși să afle mai mult despre bebeluși, sarcină și organe genitale. Pun multe întrebări. Ca și copii de nivel 0, eu încă tind să aibă sentimente pozitive despre adopție. În ciuda tuturor întrebărilor, încă nu pot face disticția între adopție și naștere. Ei tind să vadă cele două procese ca fiind unul, de exemplu: “toți copiii sunt adoptați” sau “toți sunt născuți de un set de părinți și se mută cu alții.”
Un copil poate fi capabil să repete explicațiile parentale, dar nu le înțelege pe deplin.
Nivelul 2 (6-8 ani)
Înțelegerea este un mare pas înainte și copiii încep să facă o disticție clară între naștere și adopție ca moduri de a intra într-o familie. Înțeleg unele din implicațiile biologicului, de exemplu: “Mama și tata nu vor renunța la mine niciodată deoarece așa au zis”, “Copilul nu mai aparține acuma părinților biologici.” Gândindu-se la motivele pentru care părinții biologici renunță la copii, ei pot înțelege lipsa de bani, prea mulți copii, părinte bolnav sau care a murit.
Nivelul 3 (8-10 ani)
Copiii fac o disticție clară între adopție și naștere, dar nu mai văd ucrurile în concret și în termini absolute. Ei se întreabă despre permanența adopției și sunt nesiguri dacă părinții bilogici pot cere copilul înapoi. Unele dintre complexități îi pun în dificultate, de exemplu: “dacă mama mea m-a parasite pentru că era săracă, ce se întâmplă dacă părinții adoptive mor sau vor fi săraci.” La această vârstă, copiii încep să se bazeze pe sentimente, precum și pe fapte. Astfel că pot înțelege bucuria adoptatorilor de a vedea copilul crescând și sentimentele unei mame care renunță la copil.
Tristețea apare pe măsură ce ajunge să înțeleagă nu doar aspectele positive ale adopției, ci si pierderile pe care e implică. Copilul are nevoie să treacp printr-o perioadă de doliu. Pot apărea comportamente de furie, dificile sau retragere, acasă sau la școală.
Nivelul 4 (10-12/13 ani)
Copilul începe să își dea seama că oamenii din afara familiei au avut un rol, de exemplu: asistentul social, judecătorii, poliția. Pot sesiza permanența legală a adopției.înțelegerea lor este mai complexa, astfe ei pot percepe tristețea de a nu avea copii. Pot înțelede noșiuni mai complicate de bunăstare a copilului și acceptă că autpritățile cred că nevoile copilului pot fi satisfăcute într-o altă familie. Înțeleg că permanența înseamnă separare. Pot acum să înceapă să explodeze unele dintre aspectele mai complicate ale copilăriei lor timpurii sau care au produs suferința.
Capitolul V Copilul adoptat
introducere
5.1 Copilul adoptabil
Acordarea statutului de “copil adoptabil” unui copil separate de părinții săi bioogici se face în baza legii și a evaluării atente a condițiilor medicale, psihologice și sociale ale copilului, precum și ale familiei sale biologice. Când evaluarea aceasta conduce la concluzia că adopția este măsura cea mai potrivită, atunci se concepe un plan de viață pentru copil, centrat spre adopție. Asistentul social însărcinat cu evaluarea complex a situației copilului va propune adopția ca măsura cea mai adecvată ce decurge din concluzia evaluărilor, ca plan de viitor pentru copil. Adopția copilului nu privește doar copilul, ci și familia sa biologică, poate chiar comunitatea în care s-a născut, precum și familia adoptive. Din punctual de vedere al familiei biologice, condiția necesară adoptabilității copilului este consimțământul părintelui. Consimțământul spre adopție al părinților biologici (cel mai adesea este vorba despre mama) nu ar trebui să se dea înainte de nașterea copilului sau în prima săptămână după nașterea lui. Aici întră în discuție practicile “închirierii de mame (uter)” care, în majoritatea țărilor, nu sunt însă acceptate legal. În situațiile obișnuite, părinții biologici trebuie să petreacă un timp cu copilul, pentru a se putea crea o legătură și pentru a putea reflecta asupra abandonului copilului. În timpul sarcinii, al nașterii și în prima perioadă după naștere, părinții/mama bilogică ar trebui să beneficieze de sprijin psihosocial și de un ajutor economic care să diminueze riscurile de abandon. Dacă însă părinții bilogigici își mențin opțiunea de a abandona copilul, ei trebuie ajutați ca separarea să decurgă în mod demn. Consimțământul părinților biologici pentru adopția copilului, domestică sau international, trebuie să fie dat în urma furnizării de către asistentul social sau de către consilierii juridici a tuturor informațiilor cu privire la consecințele adopției asupra copilului și a relației lor cu copilul, în accord cu legea. Este de dorit ca părinții biologici să fie întrebați și cu privire la ceea ce își doresc ei ca familie și ca părinți pentru copilul lor ce va fi dat spre adopție. În măsura în care dorințele lor sunt în interesul copilului, este bine să se țină seama de ele. Părinții biologici vor fi, de asemenea, informați cu privire la raporturile lor cu familia adoptive și cu copilul lor în urma adopției, în accord cu legile țării. Dacă există opțiunea adopției deschise prin lege, ei vor fi înformați cu privire la aceasta și lăsați să decidă. Dacă nu există, atunci se va discuta cu ei cu privire la posibilitatea de a-și reintâlni copilul la vârsta adultă sau în adolescent acestuia, dacă el va dori aceasta își va căuta “rădăcinile”. Consimțământul părinților biologici trebuie dat fără să se exercite presiuni asupra lor în vederea adopției copilului, cu excepția situașiei în care în interesul superior al copilului este mai degrabă faptul de a fi adoptat decât de a rămâne cu părinții biologici. Înainte de exprimarea consimțământului, asistentul social și personalul din sistemul de protective a copilului vor explora împreună cu părinții biologici alternativele viabile existente pentru revenirea copilului în familie (plasarea pentru o perioadă la un membru al familiei lărgite; plasarea periodică în asistență maternală în vederea reintegrării în familie, atunci când există această posibilitate.) În formularea și exprimarea consimțământului părinților biologici pentru adopția copilului pot apărea numeroase situații abusive. În astfel de situații, părinții nu-și dau consimțământul pentru adopția copilului lor, dar nici nu îi oferă acestuia posibilitatea revenirii în familie. Copilul devine astfel “un orfan social”, căci el crește lipsit de o familie a sa, de părinți și un mediu de creștere familial stabil. Legăturile sale cu familia biologică sau cu familia lărgită sunt nule sau aproape inexistente. Părinții biologici, din când în când, în limitele legii, își caută copilul, pentru a nu fi obligați să-și dea consimțământul. În astfel de cazuri, comportamentul părinților bilogici și chiar al familiei lărgite poate fi etichetat drept abuziv. Dar culpa pentru rămânerea copilului în această situație (în sistemul de protective a copilului) nu aparține doar părinților biologici, ci mai ales profesioniștilor care nu s-au preocupat suficient și nu au lucrat cu părinții pentru a înțelege care este interesul copilului pentru o dezvoltare sănătoasă. Dacă părinții biologici pot fi scuzați în virtutea ignoranței și a unei responsabilități parentale vicioase, rău înțelese, profesioniștii, cunoscând (din punct de vedere legal) drepturile copilului și obligativitatea promovării interesului superior al copilului, precum și (din punct de vedere psihologic, emotional, relational) care sunt nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, sunt impardonabili pentru lipsa lor de implicare și pentru neglijarea acestor copii. Este sarcina profesioniștilor de a le explica părinților bilogici nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, în primul rând nevoia de a crește într-un mediu familial, stabil, iubitor și predictibil. Orice părinte poate fi convins să coopeerze la bunăstarea copilului său de către un profesionist interest de bunăstarea copilului și care își asumă responsabilitatea unei soluții de viață pentru copilul al căror părinți biologici nu-și asumă parentalitatea.
Adoptabilitatea copilului trebuie să fie stabilită înaintea indentificării unei familii potential adoptive și a întâlnirii copilului cu familia în vederea potrivirii lor. Este abuzivă declararea unui copil ca “adoptabil” deoarece o familie îl dorește. În SUA, Coasta de Fildeș, dar și în alte state, exista practica adopției directe: familia adoptivă, în bună înțelegere cu cea biologică, realiza adopția legală a copilului. Într-o astfel de situație, în care nu era implicate o agenție de specialitate, păeinții biologici erau cei care evaluau condiția copilului și condiția proprie, ajungând la concluzia că copilul este adoptabil. Particularitatea consta în faptul că familiile se cunoșteau și era mai ușor să se păstreze legătura între familii. Aproape același lucru are loc atunci când adopția se petrece în familia lărgită. Între cele două tipuri de adopții diferența este că, în cazul unei adopții realizate în familia lărgită, accesul copilului la familia biologică și reciproc, al părinților biologici la copil va fi probabil mult mai facil. Așadar, vom avea o “adopție deschisă” prin definiție. O altă diferență este că, de regulă, copilul este cunoscut anterior adopției de către familia adoptive, iar părinții biologici și cei adoptive negociază adopția copilului ajungând singur la un accord. Acestea sunt însă practice și cazuri particulare care respectă legea, dar care nu sunt cazuri commune la adopție. Cele mai frecvente situații în adopție sunt acelea în care: copilul este separat de părinții biologici, se află în custodia statului sau a unui organism privat acreditat, familia adoptivă nu cunoaște familia biologică și nici copilul în momentul în care decide să adopte. Într-o astfel de situație, cu multiple necunoscute, evaluarea complexă și corectă facilitează procesul adopției de succes. Peste tot în lume, adopția copilului este bine legiferată, iar un copil devine adoptabil doar în urma separării definitive de părinții biologici. Rolul legii este de a proteja copilul de orice posibile forme de abuz și de a promova interesul său superior. Evaluarea psihologică, medicală și socială ca aduce informații cât mai corecte și complexe cu privire la situația personală a copilului. Sănătatea mentală, fizică, emoțională și rațională a copilului sunt examinate cu multă atenție, urmărindu-se aspectele pozitive ale dezvoltării, dar și aspectele problematice, care vulnerabilizează copilul. Aceste informații sunt deosebit de importante pentru a pune bazele unei adopții de succes, adică a unei bune relaționări și a capacității copilului de construire a unui atașament securizant față de părinții adoptivi. Stabilirea unui diagnostic compex, cu cele patru fațete mai sus menționate, trebuie competată de o cât mai atentă descriere a poveștii de viață a copilului, cu prezentarea circumstanțelor sarcinii și nașterii, a dezvoltării în primele luni de viață, a rupturilor suferite în această primă perioadă a vieții în relațiile cu cei care-l îngrijeau, a succesiunii îngrijitorilor copilului și a locurilor în care a fost plasat. Originea copilului trebuie așadar clar stabilită. Un istoric al bolilor suferite și al eventualelor spitalizări va completa descrierea stării copilului adoptabil. Se stabilește dacă copilul a fost expus sau nu unor forme de neglijare sau abuz, inclusiv a unui abus societal, cum ar fi traficareza, răpirea sau vânzarea lui. Evaluarea compexă, completată de istoria vieții copilului, va permite prognozarea unei evoluții din punctul de vedere al sănătății mentale, fizice, emoționale și relaționale, în baza căreia se va stabili:
Dacă adopția este soluția cea mai potrivită pentru copilul separat de părinți
Ce condiții sau caracteristici speciale ar trebui să prezinte familia căreia i se va încredința copilul.
Toate aspectele descrise mai sus, evaluare, povestea vieții, consimtământul, legea se subsumează conceptului de copil adoptabil.
5.2. Pregătirea copilului
Copiii trebuie să fie pregătiți pentru adopție. Aici, din nou, accentul trebuie să se pună pe nevoile copilului și pe niveul său de dezvoltare. Felul în care se realizează această pregătire depinde foarte mult de vârsta și de experiențele anterioare ale copilului. Este foarte important ca un copil să aibă stabilitate și continuitate în viață. De asemenea, dacă vârsta și abilitățile emoționale și cognitive ale copilului o permit, acesta ar trebui implicat în planificare și consultat cu priviere a deciziile care îl privesc. Chiar și copiilor foarte mici (0-4) cei care îi au în grijă trebuie să le vrbească despre ce urmează să li se întâmple. De la 4 ani în sus, copilul poate fi implicat într-un mod activ, vorbind cu el, ascultându-i temerile și dorințele, pentru ca transferul să se facă cât mai ușor și mai blând cu putință.
O atenție specială trebuie acordată abilităților de comunicare ale personaului Este foarte important ca acesta să aibă pregătirea și abilitățile necesare pentru a putea discuta cu un copil, să îl înțeleagă sentimentele, dorințele și temerile. Este nevoie de toate acestea pentru ca persoanele care lucrează cu copiii să îi ajute pe aceștia să se gâdească la mutarea pe care vor trebui să o facă și cum să rămână în contact cu trecutul. Aici, miza este continuitatea, de aceea sunt chestiuni care trebuie luate serios în considerare. Activităție de grup, jocurile, cărțile, desenele pot fi modalități eficiente de a facilita conversația. Exemple excelente de comunicare cu copiii mici pot fi găsite în cărțile lui M. Delfos.
Conform International Social Service, fișa nr.27 în pregătirea copilului, principalele obiective sunt:
Asigurarea continuității etapelor din viața sa;
Evitarea discontinuităților saua altor șocuri;
Garantarea unei tranziții ine de la un loc în altul și de la un stil de viață la altul (instituția sau casa asistentului maternal- familia adoptivă);
Pregătirea întâlnirii cu familia adoptivă;
Înregistrarea copilului conform noii filiații;
Crearea condițiilor potrivite pentru stabilirea unei relații pline de satisfacții;
Prevenirea eșecurilor.
A pregăti copilul înseamnă a-i permite să-și reconstruiască povestea vieții, cu tot cu suferințele sale, cu pierderea familiei biologice și cu tot ce a trebuit să lase în urmă. Pregătirea presupune, de asemenea, să-l ajuți pe copil să își imagineze cum va arăta viitorul pentru el, pentru a putea începe deja clădirea legăturii cu noua familie.
Trecutul este ceva ce copilul aduce cu sine și trebie recunoscut ca atare. Dacă copilul este ajutat să-și exprime trecutul în cuvinte, desene etc., tranziția pe care o are de făcut, în cazul adopției, poate fi mai ușoară pentru el. Este foarte important ca toate deciziile care îl privesc pe copil să fie transparente și justificabile, fiindu-i expicate și copilului, cu propriile sale cuvinte, la un nivel la care el să poată să șe înțeleagă.
5.3. Evalarea copilului
Încredințarea în vederea adopției nu se poate face fără o înțelegere în profunzime a copilului, a mediului său de familie, a experiențelor din primii ani de viață și a dezvoltării sale actuale. Dacă aceste informații lipsesc, compatibilitatea între un copil și anumiți adoptatori potențiali nu poate fi sigură. Dacă, după încercări rezonabile, ee tot nu pot fi obținute, cum se întâmplă în cazurile de abandon, trebuie făcut cel mai bun compromis, dar, subliniem din nou, nu trebuie să se piardă din vedere că o evauare cât mai completă a nevoilor copilului este vitală.
Când se face această evaluare, trebuie acordată o atenție specială identificării problemelor care pot apărea din cauza întârzierilor în dezvoltare, a anumitor evenimente din viața copilului (de exemplu, număru de separări anterioare), a factorilor de risc și a ator procese care pot afecta viața și dezvoltarea sa. Apoi, se poate face un profil al copilului. Acest profi reprezintă o bază solidă pentru potrivirea copilului cu un cupu de adoptatori și poate ajuta la identificarea nevoilor de servicii post-adopție, atât pentru copi, cât și pentru familie.
Pentru copiii de peste 10 ani, legea românească prevede:
Art. 17. – (1) Consimțământu la adopție a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se dă față instanței judecătorești, în faza încuviințarii adopției.
(2) Adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
(3) Anterior exprimării consimțământului, direcția în a cărei rază teritoreală domicilează copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârstă și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție și va întocmi un raport în acest sens.
Consimțămul la adopție este unul dintre elementee principale în procedura de evaluare a copiilor de peste 10 ani, pentru că este un criteriu obligatoriu în procedura românească. Totuși și în cazul copiilor mai mici problema consimțământului trebuie abordată, în funcție de vârsta acestora. Apoi, aveluarea trebuie făcută pe baza unor principii stabilite de comun acord de specialiști, cum ar fi principiile de evaluare a copiilor mici, așa cum au fost ele stabilite de organizația Zero to Three.
Evaluarea trebuie să se bazeze pe un model integrat al dezvoltării. Din acest punct de vedere trebuie să luăm în considerare următoarele:
Evauarea implică multe surse de informații și multe componente
Etapele evaluării trebuie să se succeadă într-o anumită ordine;
Relația și interacțiunile copilului cu persoana cea mai de încredere pentru el trebuie să fie o piatră de temelie pentru evaluare;
Înțelegerea succesiunii și cadrelor temporale în dezvoltarea obișnuită a unui copil sunt esențiale ca și cadru de interpretare a diferențelor de dezvoltare. În special acolo unde este avută în vedere adopția, trebuie avute în vedere sarcinile specifice de dezvoltare;
Evaluarea trebuie să subinieze atenția acordată nivelului și modeului de organizare e experiențelor, precum și capacităților funcționae ale cpilului, care reprezintă o integrare a abilităților cognitive și emoționale;
Procesul de avaluare trebuie să identifice punctele frte și competențele actuale ale copilului, precum și competențele care vor constitui progresia de dezvoltare într-un model de dezvoltare continuă;
Evauarea este un proces de colaborare;
Procesul de avaluare trebuie perceput ca un prim pas într-un program potențial de sprijin oferit familiei bilogice și celei adoptive;
Reevaluarea statutului copilului, din punct de vedere al dezvoltării, trebuie să se facă în activitățile zilnice de famiie, în cee de intervenție în faza de început sau în cadrul serviciilor de sprijin post-adopție (sau în toate trei).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Adoptia In Romania (ID: 108867)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.