Adoptia Evaluarea Practicilor de Implementare Si Functionare a Managementului de Caz In Domeniul Protectiei Copilului din Romania

INTRODUCERE

CAP I. COPILUL ȘI FAMILIA

1.1.Definiții ale familiei

1.2. Funcțiile, responsabilitățiile și abilitățiile parentale

1.3. Rolurile familiei în educația copiilor

1.4. Nevoile de bază a copilului

1.4.1. Piramida nevoilor – Abraham H. Maslow (1908)

1.4.2. Nevoi specifice ale copilului

1.4.3. Teoria atașamentului

CAP II. ABANDONUL DE COPII

2.1. Definiții ale abandonului

2.2. Evoluția fenomenului de abandon în România

2.3. Date statistice privind abandonul copiiilor

2.4. Consecințele abandonului asupra copilului

2.4.1. Abandonul ca traumă

2.4.2. Abandonul ca fenomen

2.5 Serviciile de ocrotire

CAP III. PROCESUL DE ADOPȚIE

3.1 Evoluția procedurilor și a legislației

3.2. Procedura juridică actuală de adopție în România

3.3.Procesul emoțional al adopției

3.3.1.Părinții implicați în adopție

3.3.2.Atașamentul copilului în familia adoptivă

PARTEA PRACICĂ

I.Definirea problemei

II.Scopul cercetării

III.Ipotezele și obiectivele cercetării

IV.Universul cercetării

V.Metode și tehnici folosite în cercetare

VI.Raportul cercetării

48 pagini

=== l ===

INTRODUCERE

Adopția este actualmente o problemă diversificată în România. În mod teoretic, adopția se definește ca fiind o măsură de protecție a copilului, o soluție la problema copilului aflat în dificultate, însă lucrurile nu stau chiar așa și în practică. Ceea ce am observat și eu și ceea ce mi s-a prezentat și de către reprezentanții serviciului de adopții este că procesul de adopție este mult mai greoi. Odată cu modificarea legislației, apar impedimente noi în desfășurarea procesului de adopție. Sunt de părere că și celelalte măsuri de protecție sunt greoaie, în care intrevin tot felul de factori care împiedică buna desfășurare a procesului, însă m-a atras cel mai mult această temă, adopțiile, considerând că este mult prea sensibilă pentru a fi abordată foarte des.

Lucrarea de față abordează această temă prin prisma celor care se confruntă cu procesul, și anume asistenții sociali care se ocupă cu astfel de cazuri, părinții care doresc să adopte și copiii abandonați care sunt declarați adoptabili și copii abandonați care nu pot fi declarați adoptabili. Aici undeva ar fi problema majoră, raportul dintre numărul persoanelor care vor să adopte față de numărul prea mic de copii adoptabili, deși copii abandonați sunt mult mai mulți.

Lucrarea este structurată pe trei capitole formulate în așa fel încât să se facă o trecere ușoară de la un capitol la altu, fiecare să vină în continuarea celuilalt. Și anume, primul capitol definește din perspectivă prsihologică termenii de copil și familie, care se încheie cu prezentarea importanței creșterii copilului într-o familie, iar capitolul doi explică fenomenul care se produce în urma neglijării copilului de către familie, mai concret, abandonul copiilor. Urmând ca ultimul subcapitol „Serviciile de protecție a copilului” să facă trecerea la capitolul care definește mai în detaliu serviciul de adopții, ce presupune acesta în plan formal și din perspectivă psihologică, iar pe final va fi prezentată în ansamblu procedura și legislația privind adopțiile din SUA.

CAP I. COPILUL ȘI FAMILIA

1.1.Definiții ale familiei

O definiție clară a familiei nu se poate da, din cauza multitudinilor și varietățiilor de culturi și srtucturi, însă după părererea mea, definiția de la care ar pleca celelalte ar fi următoarea: „cuplu de bărbat și femeie, care dă sau nu naștere prin sânge sau adopție la unul sau mai mulți copii”.

Raluca Zanca în suporturile sale de curs citează câteva exemple de definiții ale familiei: accepțiunea lui Murdok (1949): ”Familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducție. Ea include adulți de ambele sexe, din care cel puțin doi au relații sexuale recunoscute (aprobate) social, și au unul sau mai mulți copii, proprii sau adoptați, pe care îi cresc și îi îngrijesc.” și definiția propusă de V. Stănoiu și M. Voinea (1983): „Familia este un grup social alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice, și care răspund una pentru alta în fața societății.”

Sociologul american N.J. Smelser privea familia de tip larg, familia care prezină o anumită continuitate, faptul că în aceeași casă bătrânească trăiesc mau multe generații, continuindu-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menține peste generații. (Mănoiu, Epureanu, 1996)

În aceeași carte de Florica Mănoiu și Viorica Epureanu am găsit o comparație foarte interesantă între „familia normală” și „familia anormală” din mai multe puncte de vedere, și anume că familia normală este cea compusă din soț, soție și unul sau mai mulți copii, apoi închegată oficial în fața organelor de stat pe bază de respect și iubire și este cea la care se referă la o familie care-și dice o viață demnă, onorată și în care se asigură copiilor o educație aleasă. Pe când familia anormală este evident opusul celeilalte, incompletă, fără unul din soți sau fără niciun copil, neoficializată de organele de stat, trăindu-se în uniune consensuală, închegată pe bază de interese sau se poate referii la acele familii dezorganizate, cu membri alcoolici, bolnavi cronici care nu lucrează, în care se poate instala vagabondajul, prostituția sau delicvența juvenilă.

1.2. Funcțiile, responsabilitățiile și abilitățiile parentale

Odată cu schimbările culturale și de civilizație ale societății se schimbă și funcțiile familiei, cu toate acestea două funcții majore rămân de-a lungul istoriei: asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei și creșetrea noilor generații.(Muntean, 2001). Din prima funcție putem deduce că apoape toate nevoile persoanei sunt satisfăcute în cadrul familiei prin creearea de obiceiuri și rutini, iar a doua funcție este cea biologică, adică perpetuarea speciei umane.

După Tischler și al. (1986) (apud Zanca, 2007), principalele funcții sociale ale familiei sunt:

– Regularizarea comportamentului sexual, ceea ce indică faptul că actele sexuale trebuie să se producă doar între anumite persoane, fără să se ajungă la incest, abuzul sexual al copiilor;

– Reglementarea modelelor reproducerii, pentru a evita nașterile de copii la o vârstă imatură ceea ce ar putea duce mai departe la avorturi, abandonuri de copii mici;

– Organizarea bugetului familiei, astfel încât să nu se ajungă la consumul distorsionat ceea ce ar putea să producă sărăcire;

– Socializarea copiilor, interacțiunea dintre copii și persoanlele din afara familiei să fie în bunadesfășurare, astfel încât să nu se genereze comportamente deviante din partea copiilor;

– Asigurarea socio-afectivă, toții membrii familiei trebuie să se simtă în siguranță în locuința lor, iar afecțiunea să fie necondiționată.

Kari Killen (1998) (apud Muntean, 2001) definește pe baza propriilor cercetări precum și a literaturii de specialitate, sublinind în acelați timp că nu există părinți perfecți, șapte funcții parentale, pe care părinții le îndeplinesc în măsura abilităților pe care le au:

1. Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, disponibilitatea și maturitatea părinților de a-i acorda toată atenția și tot timpul din lume copilului;

2. Abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de-a-l stimula cognitiv și afectiv, aici autoarea face referire la nevoia copilului de noi experiențe, cum aceasta poate să fie satisfăcută în cazul în care părintele își stăpânește propria anxietate și asistă cu răbdare copilul în experiențele și descoperirile lui;

3. Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul său, și anume puterea de a trăi în propria ființă trăirile celuilalt, dorința de a se angaja în jocurile, bucuria, tristețea și descoperirile copilului, iar lipsa acestor trăiri este resimțită foarte ușor de copil ca o neglijare, afectând prin aceste frustări ale copilului buna dezvoltare a acestuia;

4. Abilitatea de a înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge în relația cu copilul, autoarea enumeră printre cauzele tratamentului agresiv aplicat de către un astfel de părinte copilului: problemele emoționale ale părinților, psohozele, retardul mental și dependența de alcool și droguri. Un efect frecvent este divorțul care nu face altceva decât să agraveze situația și să afecteze și mai tare creșterea și dezvoltarea copilului;

5. Capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil, și nu de a avea exigențe rigide care depășesc capacitățile copilului, și nici exigențele prea mici nu sunt dorite, fiindcă ele conduc la nedezvoltarea autonomiei, a simțului de răspundere și a capacității de a rezolva problemele. O greșeală frecventă se întâmplă în familiile cu mulți copii, în care celui mai mare copil îi este atribuită funcția de a avea grijă de ceilalți mai mici, astfel îi este furată copilăria și ar putea să dezvolte o autoritate prea mare când va avea el o familie;

6. Capacitatea de a percepe copilul în mod realist, să acționeze luând în considere stadiul copilului de dezvoltare. Dacă este un copil cu probleme sau cu dizabilități, părintele va avea grijă să nu-și reverse fustrările maritale sau din afara familiei asupra copilui;

7. Abilitatea de a răsplăti, de a valoriza copilul, din punctul meu de vedere este foarte importantă, prin ideea că-i satisface copilului nevioa de a fi apreciat și de-ai fi recunoscute capacitățile. Se traspune și una din cele mai importante funcții parentale, aceea de a răspunde pozitiv la ceea ce copilul face pentru a-i fi pe plac, valorificându-și copilul și în fața celorlați. După părerea mea, societatea este în așa măsură construită încât lucrurile bune și frumoase stagnează fără a se dezvolta foarte mult, sau în cel mai rău caz dispar, se șterg din memoria societății, pe când lucrurile rele, distrugătoare sunt parcă păstrate la naftalină, iar în vreme de răzbunare sunt readuse la suprafață și folosite ca diferite pretexte sau amenințări. Așa se întâmplă și în cazul părinților cu copiii, le este foarte ușor să uite un lucru bun făcut de copil, pe când lucrul rău parcă persistă, iar această inegalitate de percepere dintre bine și rău este foarte ușor înțeleasă de copil.

De aceea părinții trebuie să raspundă nevoilor copiilor, în special cele emoționale, care se concretizează în dorința de a fi ascultați, îngrijiți și apreciați. În funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinților trebuie să fie corespunzătoare.

Pentru a putea percepe sentimentele copilului, părintele trebuie să fie capabil să transmită propriile lui emoții. Uneori este greu sa înțelegem dorințele celor mici și explicațiile lor nu ne lămuresc. O analiză mai atentă a situației, a mediului în care trăiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interacționează ne poate lămuri. Chiar dacă sunt sinceri, aceștia trebuie să fie stimulați să-și mărturisească gândurile. Parinții trebuie să se concentreze asupra modului în care se desfășoară comunicarea în familie, asupra felului în care copilul iși manifestă interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplică în casă. Trebuie să iși lase nemulțumirile deoparte atunci când discută cu fiii lor și să iși canalizeze întreaga atenție asupra lor. Orice cuvânt spus acestora transmite nu doar ideile părinților ci și sentimentele lor.

Cum am mai spus, lumea nu este perfectă așa cum niciun părinte nu este perfect. De accea un părinte trebuie să aibă grijă să nu transmită frustrările și nemulțumirile sale. Defectele trebuie să fie  exemple negative pentru copil, iar calitățile să constituie un model demn de urmat. Ideea principală este ca părintele să determine sursa nemulțumirilor care-l afectează și să-și controleze atitudinea.

1.3. Rolurile familiei în educația copiilor

Mai mulți sociologi au analizat rolurile familiei în educația copiilor, luând în considerare următoarele aspecte:

Fizic

Familia asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială și îl obișnuieste să utilizeze factorii naturali (apă, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În perioada pubertății, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente și afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.

Intelectual

Primul lucru care și-l însusește un copil este limbajul, și nu se poate produce decât în cadrul familiei. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de parinți în această directțe. Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege.

Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact. În perioada școlară mică, familia vine în sprijinul școlii, susținând "gustul de citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozității copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărți care să puna bazele unei mici biblioteci. În preadolescență este posibilă o deviere de la subiectele strict legate de școala sau indicate vârstei fragede; astfel, datoria părinților este de a îndruma copilul să citească ceea ce corespunde vârstei sale.

Moral

Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urat în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten la școală și în locurile de joacă.

Estetic

Părinții sunt primii care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi etc.). Și se pare că odată cu intrarrea în secolul XXI și mjloacele mass-media și internetul și televiziunea exercită o influență puternică asupra educației estetice.

Pentru că nu se poate vorbi despre o influență pur pozitivă sau pur negativă din cauză că pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștiințelor și pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginația inocentă a copiilor într-un sens negativ, atunci părinții trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului sau a calculatorului, cât și emisiunile pe care le urmarește sau jocurile pe care le practică.

1.4. Nevoile de bază a copilului

Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici și care, la rândul lor, le vor transmite familiei pe care și-o vor întemeia. Copiii nu au nevoie de părinți ideali; ei iși doresc ca aceștia să le reflecte dorințele și să le înțeleagă nemulțumirile, să îi ajute când sunt nelămuriți și să îi aprecieze atunci cand merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între parinți și copii și îi ajută să se cunoască mai bine.

Astfel funcțiile prezentate mai sus fac trecerea la nevoile copilului pentru o dezvoltare normală, deoarece acestea vin în întâmpinarea nevoilor de bază.

1.4.1. Piramida nevoilor – Abraham H. Maslow (1908)

Abraham Maslow (1908 – 1970) a fost un psiholog umanist american. Este cunoscut astăzi pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane.

Pentru a avea o mai bună reprezentare a acesteia, am dorit s-o atașez.

Nevoile cele mai puternice au fost așezate la baza piramidei trebuințelor. Cu cât o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă și specifică individului respectiv. Se observă astfel că nevoile primare sunt comune atât tuturor oamenilor cât și animalelor. Ele includ necesitățile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul și o temperatură relativ constantă a corpului.

Odată ce individul își satisface acest nivel de necesități, se poate concentra pe nevoile de siguranță. Acestea au de a face cu stabilitatea și consistența într-o lume relativ haotică. Ele țin mai mult de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei și a familiei, și sunt cruciale pentru copii.

Urmează apoi nevoia de iubire și apartenență. În acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie, apartenență la un grup, sau de implicare într-o relație intimă non-sexuală.

La nivelul patru sunt nevoile de stimă. Acestea cuprind atât recunoașterea venită din partea altor indivizi (care rezultă în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc) cât și din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competență. Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezultă în descurajare, și pe termen lung în complexe de inferioritate. O nevoie pronunțată de acest fel (de exemplu nevoia pentru admirație) are la bază nesatisfacerea unor nevoi care stau în vârful piramidei, cele de auto-actualizare estetică.

Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile așa-zise "deficiente": o persoană nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de "creștere". Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare.

1.4.2. Nevoi specifice ale copilului

Secționând piramida lui Maslow la vârsta copilăriei, deducem cinci mari nevoi ale copilului(apud Muntean, 2001):

1. Dragoste și securitate. Prin aceasta copilul își construiește atașamentul. (Muntean, 2001) Dragostea îl face pe copil să se simtă în siguranță și adăugând și ordinea lucrurilor, atunci pentru copil totul este predictibil și cu o contiunuitate, ceea ce-i redă copilului stabilitate și o bună funcționare a creierului, o percepere corectă a lucrurilor;

2. Nevoia de experiențe noi, de stimulare. Jocul și limbajul sunt cele mai importante activități ale copilului în sensul trăirii de experiențe noi. Prin joc, copilul explorează lumea, își dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a celei externe impregnantă, colorată cu sentimentele trăite în momentul descoperirii, de aceea trebuie avut grijă ca părinte ce anume îi arătăm copilului, ce tipuri de desene animate îi acordăm să vizualizeze, ce tipuri de jocuri practicăm cu el, acestea să fie pe un fundal emoțional de bucurie. Pentru că este la vârsta la care nu deține discernământul între bine și rău, între frumos și urât, părintele este cel care îi inoculează aceste percepții despre viață;

3. Nevoia copilului de a fi apreciat și de a-i recunoaște capacitățile. Fiind satisfăcute copilul depășește mai ușor dificultățile și posibilele conflicte care pot să apară în dezvoltarea sa, astfel are nevoie de încurajări, de exigențe, însă nu prea drastice încât să-i încalce libertatea. Recompensele pentru a recunoaște meritele copilului îl ajută în creșterea stimei de sine și în creșterea implicării în diferite activități;

4. Nevoia de responsabilități. Prin aceasta își dezvoltă autonomia. Pe zi ce crește copilul, cresc și responsabilitățile, acordându-i astfel sentimentul creșterii puterii și a statutului, încât va ajunge la vârsta pubertății sau poate chiar mai devreme să zică: „Eu nu mai sunt copil, nu vă mai comportați cu mine ca cu un copil”

5. Nevoile de bază, fiziologice ale copilului. După cum se obsrevă din piramidă, sunt primele nevoi și în viața adultului. Evident este că în totalitate răspundere este părintele spre a-i satisface copilului aceste nevoi. După părerea mea, eu le-aș numi trebuințe, pentru că acestea apar odată cu nașterea și condiționează viața lungă și sănătoasă. Imediat ce copilul este născut, acesta nu face altveva decât să ceară de mâncare, și evident cum nu se poate chiar în acel moment el va începe să se frustreze și să se descarce prin plâns și răcnete cu toată forța lui, din asta este deductibil faptul că bebelușul este perfect sănătos din punct de vedere al sistemului digestiv.

1.4.3. Teoria atașamentului

John Bowlby (1907-1990, Londra), psihanalist și psihiatru britanic, utilizează o abordare etologică (Etologia este știința care se ocupă de studiul comportamentului animal (obieciuri și deprinderi). Ea studiază comportamentul intraspecific al animalelor și interacțiunea acestora cu mediul natural, atât la nivel individual, cât și la nivel populațional. În felul acesta se poate înțelege comportamentul instinctiv și capacitatea înnăscută de a răspunde în diverse situații.) în demonstrarea faptului că atașamentul la o figură principală, cum ar fi mama sau persoane îngrijitoare, este un proces independent și primar, ce reprezintă o caracteristică universală a primatelor, inclusiv omul, și că este prezentă chiar și la specii inferioare. După John Bowlby, atașamentul este o clasă de comportamente sociale cu o funcție specifică proprie, care este în mod esențial aceea de a putea menține proximitatea cu o altă ființă a propriei specii considerate mai puternice și în măsură să protejeze.

Nevoia de atașament face parte din necesitățile de bază ale ființei umane, este înnăscută și are drept scop supraviețuirea.

Interacțiunea, presupune integritatea senzorială a adultului cu copilul (comunicare din priviri, atingeri, recunoaștere reciprocă prin mirosuri, gusturi), care, legate de prezența reconfortantă, dau sensul "împărtășirii". Astfel, adultul găsește pentru copil, explică, "traduce", "decodează" semnificația mediului complex, redându-i copilului informarția procesată de cele mai multe ori prin comunicare non-verbală dintr-un sistem senzorial în altul.

Conform lui Bowlby, în primul an de viață, un copil, prin experiențele timpurii cu persoanele de îngrijire, dezvoltă o reprezentare mintală a sinelui și a figurilor de atașament ce rămân destul de stabile în timp.

Tipuri de atașament la copil

Central în teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la atașament, studiat apoi în profunzime de alți cercetători cu ajutorul unei strategii de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth (1913-1999, Ohio, psiholog american dezvoltător).

Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atașamentului, a elaborat experimentul "Strange Situation" prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, formate deja la 1 an/1 an și jumatate. Această procedură supune copilul la șapte situații a câte trei minute, total 21 de minute, urmărind interacțiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama și copilul, în condiții de stres prin schimbare de mediu și în prezența unei persoane nefamiliare copilului. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil și, în același timp, este un mediu interesant, plin de jucării, de noutăți interesante de explorat.

Comportamentul copilului este cotat de cercetători în faza de reuniune cu mama care l-a lasat 3 minute cu o persoana străina și a revenit, ca apoi să il lase din nou singur pentru 3 minute, urmând să revină mama după alte 3 minute. În acest experiment, atenția se concentrează asupra comportamentului manifestat de copil în toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte mai bine în prezența mamei. În urma acestui experiment, se pot descrie urmatoarele tipuri de atașament:

1. Copilul atașat sigur:

Este supărat când mama pleacă lăsându-l în acest loc străin, dar la întoarcerea mamei caută proximitatea ei și acceptă confortul care i se oferă. De asemenea, poate fi puțin afectat de plecarea mamei, dar la revenire îi adreseaza un zâmbet sau îi cauta privirea și se lasă mângăiat.

2. Copilul cu atașament nesigur:

– anxios-evitant:

Este nesigur în explorare, se desprinde greu de mamă, este rezervat și timid, la plecarea mamei se calmează greu, după reintâlnire, deși se lasă luat în brațe, păstrează o mică barieră (fie o mână, un cot) între corpul mamei și al său fiind vigilent, conform experiențelor anterioare.

– anxios-rezistent:

Pare hiperchinetic, nu explorează mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la intoarcerea ei nu se lasă luat în brațe, ci se zbate, se lovește încercând "să scape", fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie să transmită toată nefericirea acumulată, de teamă că nu este înțeles corect în încercările lui de a face față stresului.

– ambivalent:

Copilul este anxios după desparțirea de mamă; este afectat în timpul separării; ambivalent, când caută și evită simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atașament dezorganizat:

Explorează mediul haotic, fără scop. La plecarea mamei, se lasă consolat de persoane străine, prezintă un comportament adeziv sau indiferent, atât față de străini, cât și față de părinte, nu pare să diferențieze persoanele familiare de cele străine sau pare indiferent față de tot sau toate. Concluzia cercetătorilor cu referire la acest tip de atașament este că acești copii par să aibă o istorie în care nu s-au putut atașa de nici un adult semnificativ, fie prin absența fizică a acestuia, fie că nu era disponibil (boală, alcoolism, depresie), existând pentru acești copii un risc extrem de înalt în personogeneză, cât și pentru psihopatologie sau o existență marginală.

CAP II. ABANDONUL DE COPII

2.1. Definiții ale abandonului

Dicționarul explicativ al limbii române definește termenul de abandon din prisma familiei ca fiind „părăsire împotriva regulilor morale și a obligațiilor materiale a copiilor, a familiei, etc.” Observăm că acest act este perceput de toată lumea ca o greșeală imensă, comisă în mod conștient, care astfel îi dă șanse slabe de iertare.

Luana Miruna Pop în Dicționarul de Politici Sociale explică abandonul copilului ca fiind acțiunea prin care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către părinții săi sau de către persoanele care au obligații legale de întreținere față de copil. Vechea legislație (Legea 47/1993) explică din punct de vedere juridic ca reprezentând o hotărâre judecătorească luată ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat în mod vădit de copil o perioadă mai mare de 6 luni. Ca urmare a declarării judecătorești a abandonului, instanța deleagă exercițiul drepturilor părintești consiliului județean, respectiv consiliior locale ale sectoarelor municipiului București care le îndeplinesc prin Comisia pentru Protecția Copilului. Dezinteresul manifestat față de copil putea fi dovedit cu orice probă adusă de autoritatea tutelară sau serviciul public pentru protecția copilului. Însă părinții, prin cerere, puteau să-și recapete acel exercițiu în momentul în care încetau împrejurările care au condus la declararea abandonului și evident dacă nu s-a găsit nicio familie să-l adopte. Aceeași lege spunea că odată cu declararea judecătorească a abanonului, părinții își pierdeau orice drept asupra copilului și că singura soluție posibilă este adopția. Însă vin în contradicție câțiva specialiști care spun că această hotărâre judecătorească consideră ca nefiind în interesul superior al copilului mai ales pentru copilul de vârstă mare instituționalizat, care neeligibil pentru adopție, fără șansa reintegrării în familia biologică, va rămâne fără sprijin la împlinirea vârstei de 18 ani (parapsihologul Nina Petre).

 În situația copiilor declarați judecătorește abandonați în temeiul Legii nr.47/1993, art.74 din Legea nr.273/2004 a prevăzut obligația reevaluării împrejurărilor care au stat la baza dispunerii măsurilor de protecție pentru acești copii; în măsura în care planul individualizat de protecție al acestor copii stabilea reintegrarea în familie sau în familia extinsă (rude până la gradul al IV- lea cu copilul), instanța judecătorească avea posibilitatea ca odată cu admiterea cererii de reintegrare/integrare în familia extinsă să procedeze și la redarea exercițiului drepturilor părintești sau după caz, la delegarea acestor drepturi membrilor familiei extinse. Referitor la numărul copiilor „declarați abandonați” de părinți în perioada 2005-2007, ca urmare a faptului că Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii a fost abrogată,  statisticile sistemului de protecție a copilului nu mai utilizează terminologia de ’’copil declarat judecătorește abandonat”. În noua legislație găsim termenul de „copil lipsit temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi” (Legea 272/2004).

2.2. Evoluția fenomenului de abandon în România

Adevărata explozie a abandonului s-a produs în ultimele decenii ale regimului comunist, ca urmare a politicii agresive pronataliste din 1966. Decretul nr. 770 din 1967, prin care Nicolae Ceaușescu interzicea avorturile, care a facilitat nașterea a aproximativ 2 milioane de copii, veniți pe lume pentru că mamele lor și-au pierdut dreptul de a opta între a menține o sarcină sau a o întrerupe. Acești copii născuți între 1967 și 1970 au avut un destin paradoxal: sunt cei pe care dictatorul se baza să construiască România comunistă, dar care până la urmă au condus la dizolvarea regimului comunist. Odată cu interzicerea avorturilor, se interzicea și comerțul cu produse anticoncepționale, tocmai în ideea de a crește numărul pooulației. Însă a avut consecințe negative, și anume nașterea unui număr mare de copii nedoriți și creșterea ratei mortalității materne datorate avorturilor empirice. Fenomenul a atins cel mai bine zonele sărace cu familiile sărace care aveau un interes scăzut pentru planificarea familială, în special după 1980 (Miruna Pop, Luana, 2002). Schimbarea politicii demografice prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 (avortul fiind permis în primele 3 luni de sarcină) ar fi trebuit să determine imediat o reducere drastică a numărului de copii abandonați.

După căderea comunismului, în anii 1990-1991 s-a sperat la o scadere „naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor și a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a intamplat. În anii scurși după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați.

Abandonarea copiilor (la naștere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne este generată de absența unor servicii, de funcționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor și poate că noile politici sociale dezvoltate față de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalități care erau atașate valorilor instituționale de protecție, dezvoltate în afara și cu ignorarea importanței familiei și a satisfacerii nevoilor copilului.

În prezent abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puțin influențată de reformele implementate în domeniul protecției copilului, după 1989. În anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Reformele implementate după 1990 urmate de crearea a numeroaselor structuri instituționale și servicii în domeniul protecției copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternitățile și spitalele de pediatrie continuă să găzduiască acești copii.

2.3. Date statistice privind abandonul copiiilor

Datele următoare sunt rezultatul analizelor unui studiu făcut în 2005 cu titlul „Situația abanonului copiiilor în România” și realizat cu sprijinul UNICEF în parteneriat cu alte instituții guvernamentale și non-guvernamentale.

a.Copii abandonați în maternitate și spitale

Grafic 1: Rata abandonului în funcție de mărimea orașelor

Sursa: Studiul abandonului copiilor în România, UNICEF, 2005

Grafic 2: Rata abandonului în funcție de vârsta mamei

Sursa: Studiul abandonului copiilor în România, UNICEF, 2005

Grafic 3: Rata abandonului în funcție de starea civilă a mamei

Sursa: Studiul abandonului copiilor în România, UNICEF, 2005

Ocupația mamei. Se observă că cel mai adesea sunt femeile care nu au ocupație care să aducă un venit care să faciliteze îngrijirea și creșterea copilului, nu sunt intrate pe piața muncii sau au fost excluse. De menționat ar fi că în cazurile de abandon în spitale, femei care își abandonează copilul sunt și din rândul prostituatelor.

Grafic 4: Rata abandonului în funcție ocupația mamei

Sursa: Studiul abandonului copiilor în România, UNICEF, 2005

b.Copii abandonați în alte locuri decât unitățile sanitare

Acei copii care sunt găsiți în diferite locuri sunt aduși la serviciul de primire în regim de urgență. Acest serviciu îi este asigurat copilului în timp ce se întocmește dosarul cu planul individualizat de protecție și se găsește o soluție, de cele mai multe tot în cadrul serviciului de protecție a copilului.

Grafic 5. Rata abandonului în funcție de locul în care a fost găsit

Sursa: Studiul abandonului copiilor în România, UNICEF, 2005

Grafic 6. Rata abandonului în funcție de vârsta copilului abandonat

Sursa: Studiul abandonului copiilor în România, UNICEF, 2005

2.4. Consecințele abandonului asupra copilului

După părerea mea, abandonul de copii poate fi analizat atât din perspectivă psihică, ceea ce înseamnă mai concret copil abandonat, ce urmări și traume poate să producă acea neglijență din partea îngrijitorului față de un copil, cât și de ordin politic, ce urmări poate să aibă fenomenul de abandon de copii dacă nu se găsesc politici și proceduri de combatere a fenomenului.

2.4.1. Abandonul ca traumă

Copiii abandonați în spitale staționau mult timp în aceste instituții. Plecarea lor prin instituirea unei măsuri de protecție dura de la câteva luni la 4-5 ani. Dezvoltarea lor normală era periclitată nu numai de îmbolnăviri, dar mai ales de ignorarea nevoilor lor de dezvoltare. (Unicef, 2005)

Este cert faptul că nicio instituție de îngrijire nu poate suplini mediul familial, afecțiunea și ocrotirea părintească. Instituțiile, indiferent de calitatea îngrijirii nu pot elimina efectele negative asupra copilului. S-ar părea că acești copii au ce mînca, au unde dormi, iarna este cald, au toate lucrurile necesare, dar totuși ei nu au ceea ce este mai important pentru un copil: afecțiunea și dragostea părintească.

Copiii insituționalizați, la vârste foarte mici pot avea întârzieri în dezvoltarea socială. fizică, emoțională și prezintă un risc crescut de îmbolnăvire.  Îngrijirea în instituție poate afecta abilitatea copilului de a trece cu ușurință peste stadiile firești de dezvoltare ale vieții și de cele mai multe ori există întârzieri în dezvoltarea acestor etape. La vîrsta de 3 ani, cînd apare conștiința de sine, copilul pricepe și faptul că este al nimănui, ceea ce pentru el devine o stare dureroasă mai ales nesimțind acea afectivitate sau relație de atașament necesare la această vârstă.

Copiii abandonați prezintă aptitudini motorii și de socializare redusă și întîrzieri în funcționarea intelectuală și logică, dificultăți de învățare, citesc greu, prezintă dificultăți cînd sunt puși în situația de a lua o decizie, etc. Pe de altă parte se constată impulsivitate, delincvență, comportament agresiv sau anti-social. Sindromul copilului abandonat mai preupune modificări serioase de dispoziție, frică, depresie, sunt rezervați și reci, au sentimene de culpabilitate considerînd că ei sunt vina și cauza esențială a abndonului lor.

Din nefericire, copil atunci este cel mai nedorit când este foarte, când abia face cunoștiință cu mediul înconjurător, atunci când are mai mare nevoie de o figură de atașament care să-l poată iniția. Ana Muntean în notele sale de curs vorbește despre stadiile de dezvoltare a sinelui. De la naștere până la aprox. 2 luni, corplul înregistrează senzorial experiențele și copilul trăiește un început de orgahizare a lumii; de la 2-3 luni la 7-9 luni își recunoaște sinele ca sursă de acțiune, urmând până la 18 luni să intre în funcție „sinele-subiectiv” împărtășind momente de atenție, emoții cu cel care îl îngijește. În jurul vârstei de 2 ani apare „sinele verbal”, începe să vorbească cu cel care îl îngijește. Iar apoi începe să funcționeze „sinele narativ” în care povestirile autobiografice are un rol important în definirea sinelui. Prin urmare, pentru a se defini cât mai bine sinele, copilul trebuie să fie îngrijit de aceeași persoană, pentru a putea prinde încredere în sine cât mai bine, și astfel să devină un copil atașat sigur. „Atașamentul securizant se naște în cadrul unei astfel de comunicări interpersonale rezonante, mutuale.” (Muntean, 2001)

Aceeași autoare clasifică depresia copilului abandonat în trei faze succesive:

Protest. Copilul plânge, cere atenție.

Disperare. Nu i se acordă ceea ce cere și începe să plânga și mai tare și țipă disperat.

Renunțare. Este faza durerii în care se instalează sentimentul că „nimic nu mai are rost” și începe să se legăne, comportament ce-l va adopta în continuare chiar dacă a fost preluat de o familie care-l crească (plasament, adopție)

Trăirea unui atașament nesigur, ca în cazul copiilor abandonați în propria familie, poate predispune copilul la o vulnerabilitate psihică, prin alterarea parțială a reacției neuroendocrine a creierului la stres. (Muntean, 2001)

Consecințele abandonului se regăsesc și în aspecte ce țin de dezvoltarea fizică a copilului. Hormonii de stres conduc la tulburarea funcțiilor vitale ale organismului. De asemenea tulbură somnul copilului, ritmul veghe/somn. Hormonii de creștere se produc în timpul somnului copilului (Robert-Ouvray, 2001, apud Muntean, 2001) Scăderea imunității copilului abandonat, frecventele lui îmbolnăviri, greutatea și înălțimea mai mică, nu sunt asociate de regulă cu abandonul suferit de copil, cu suferința ci cu condițiile nefavorabile dezvoltării în instituțiile pentru copii.

2.4.2. Abandonul ca fenomen

După 1989 s-au desființat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeași, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternități și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece. (UNICEF, 2005) Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieșirile din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții maternali perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenți maternali).

O altă conseință ce s-a produs a fost și este în continuare problema „copiiilor străzii”. Izvoarele acestei probleme sunt instituțiile care găzduiesc copiii abandonați și care ori fug din aceste centre, ori la împlinirea vârstei de 18 trebuie să părăsească acel „domiciliu”.

2.5 Serviciile de ocrotire

În perioada 1990-1997, copiii abandonați erau internați în instituții de asistență socială, care erau diferențiate în două mari categorii, în funcție de vârsta copiilor:

1. instituțiile de asistență socială pentru copiii între 0 și 3 ani – erau numite „leagăne de copii” – care se aflau în responsabilitatea Ministerului Sănătății

2. instituțiile pentru preșcolari (între 3 și 6 ani) și pentru școlari (peste 7 ani) – „casele de copii” – care se aflau în responsabilitatea Ministerului Educației Naționale.

Mai erau și „centrele de primire” care găzduiau copiii abandonați pe perioade scurte și era câte unul pentru fiecare județ.(Pop, 2002)

În prezent există mai mulți furnizori de astfel de servicii care au ca scop principal prevenirea separării copiilor de părinți. În Municipiul Brașov, pe lângă furnizorii publici cum sunt Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Direcția de Servicii Sociale, avem și furnizori privați(http://sas.mmssf.ro/servicii_furnizori.php?judet=brasov):

Fundația Agapedia – serviciu de tip familial, serviciu de adopție internă, serviciu de îngrijire social-medicală pentru persoane vulnerabile SocioMed

Asociația Centrul Vieții Noi – Centru de zi pentru copiii și tinerii străzii, Adăpost de noapte pentruu copiii străzii, Centru de zi pentru copii în risc social.

Asociația Hope for the Nations Romania – Serviciu social de suport si asistenta pentru familii si copii aflati in dificulate.

Asociația Catharsis – Acțiuni de urgență în vederea reducerii efectelor situațiilor de criză, Consiliere pentru persoanele sau familiile care adoptă copii sau au copii în plasament, Serviciu de consiliere pentru tinere care poartă o sarcină nedorită și pentru tineri cu comportament deviant.

Asociația Diaconia Ajutor Internațional – Serviciu de suport și asistență pentru copii și familii în dificultate – Centru de zi Diaconia.

Organizațiile Non-Guvernamentale (ONG) reprezintă o alternativă la instituțiile publice, ale statului. Acestea sunt rezultatul unor inițiative individuale (fundații) sau de grup (asociații) care-și propun realizarea schimbării. Și în domeniul protecției copilului, poate mai pronunțat decât în alte domenii, ONG-urile au participat la schimbarea practicilor sociale. Mai mult, spune Ștefan Cojocaru, „chiar direcțiile județene pentru protecția copilului au funcționat o perioadă pe modelul unor organizații non-guvernamentale, iar acum ele constitue structuri instituționale ale autorității publice locale” (Cojocaru și alții, 2002, p. 258)

CAP III. PROCESUL DE ADOPȚIE

3.1 Evoluția procedurilor și a legislației

Adopția a avut o evoluție puțin mai lentă. În vechiul drept românesc, era cunoscută sub denumirea de „înfială” potrivit Codului Caragea, „facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor ce nu au copii” (EMESE,Florian, 2005, p.206).

Codul civil românesc de la 1864, inspirat de cel francez, reglementa adopția ca un act solemn între adoptat și adoptator. Dispozițiile sale au fost abrogate în 1954, odată cu intrarea în vigoare a Codului Familiei, adopția primind o nouă reglementare. Adopția nu mai era instrumentul prin care ce-l care își dorește un copil îl poate avea, ci mijlocul prin care copilul poate primi familia de care are nevoie, adică o măsură de protecție pentru copilul abandonat.

Legea nr.11/1990 a ajustat unele prevederi ale Codului Familiei pentru ca regimul juridic al adopției să fie în concordanță cu documentele internaționale la care România face parte, și anume Convenția de la Haga asupra protecției copilului și cooperării în materia adoției internaționale, Convenția Europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg și Convenția O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului. Legea din 1990 a fost modificată prin Legea nr.48/1991 și Legea nr. 65/1995, care la rândul ei a fost abrogată prin Legea nr.87/1998, care în 2004 este abrogată prin Legea nr. 273/2004 în scopul armonizării legislației interne cu reglementările și practicile internaționale în domeniu care intră în vigoare pe data de 1 ianuarie 2005 (EMESE, Florian, 2005).

Până în anul 2005, aceste Convenții nu au fost respectate în totalitate în România. Dimpotrivă, anumite prevederi au fost încălcate cu riscul încălcării drepturilor fundamentale ale copiilor din țara noastră. Deși au existat multe semnale în acest sens care veneau din partea comunității internaționale, nu se schimba aproape nimic în domeniul adopției. În trecut copiii din țara noastră erau percepuți ca o marfă, care putea fi schimbată după bunul plac al anumitor persoane care doreau să adopte și nu puteau adopta un copil din propria țară (așa cum arată studii realizate în acea perioadă), fie pentru că nu îndeplineau condițiile impuse privind adopția națională, care de obicei sunt mult mai restrictive decât cele în cazul unei adopții internaționale, fie pentru că în țara lor de rezidență se respectau prevederile Convențiilor internaționale în materie.

Percepția vis-a-vis de copiii din sistemul de protecție a copilului din România nu s-a schimbat încă, cu toate că în sistemul de protecție a avut loc o reformă reală și profundă. Se consideră că ei pot fi adoptați dacă cineva dorește acest lucru. Dar persoanele în cauză nu se gândesc că acești copii au propriii lor părinți sau rude. Nu se înțelege încă faptul că și copiii aflați în sistemul de protecție a copilului din România au părinți, la fel ca alți copii din alte țări, aflați în grija statului. Mai mult decât atât, nu se înțelege că și copiii români au drepturi, la fel ca și ceilalți copii din alte țări ale lumii.

România dorește ca drepturile copiilor români să fie respectate. Dorește ca drepturile părinților copiilor români să fie respectate. Dorește să aibă grijă de propriii copii și pentru fiecare copil aflat în sistemul de protecție să găsească cea mai adecvată familie care să îl îngrijească. România dorește să pună drepturile copiilor români pe primul plan, așa cum ar fi trebuit să facă de mult timp. Primordialitatea drepturilor copiilor în raport cu drepturile adulților trebuie să fie înțeleasă și în cazul României.

În trecut erau primordiale dorințele adulților în raport cu drepturile copiilor. O famile dorea un copil și pretindea un copil. Autoritățile române nu au înțeles pe deplin că rolul lor era să reprezinte drepturile copilului, nu să caute un copil pentru o familie care își dorea un copil. Era încurajată separarea copiilor de propriii părinți, dacă o familie dorea să adopte un copil.

Prin urmare, elaborarea noii legislații în domeniul adopției, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, a pornit de la constatarea că adopțiile internaționale urmau anumite proceduri care intrau în contradicție cu convențiile internaționale ratificate de România, în principal Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Convenția de la Haga privind protecția copilului și cooperarea în materia adopției internaționale.

Deși România prin ratificarea acestor convenții internaționale își lua astfel angajamentul respectării lor, acest angajament nu a fost respectat în totalitate. Astfel, încălcarea prevederilor internaționale și neconcordanța între prevederile internaționale și prevederile interne în materia adopției au dus la încălcarea drepturilor copiilor din România.

Conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, în adopție, interesul superior al copilului trebuie să reprezinte cea mai importantă rațiune. Aceasta presupune că nici un alt interes, economic, politic sau al persoanelor care adoptă nu va prima și nici nu va fi considerat egal cu cel al copilului, primordiale fiind drepturile copilului în raport cu cele ale adulților. Trebuie subliniat faptul că noua legislație în domeniu are în vedere pentru adopție găsirea unei familii pentru un copil, în nici un caz găsirea unui copil pentru o familie.

Prin noua legislație sunt reglementate următoarele aspecte care nu erau reglementate în legislația anterioară:

– situațiile și procedura prin care un copil devine adoptabil (atunci când planul individualizat de protecție al copilului prevede ca finalitate adopția internă, această finalitate putând fi prevăzută numai dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familia biologică sau integrarea lui în familia extinsă au eșuat);

În legislația anterioară un copil putea deveni adoptabil prin consimțământul părinților copilului care era dat în formă notarială (fără să existe o consiliere a părinților în ceea ce privește consecințele acestei decizii), precum și prin intermediul Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea judecatorească a abandonului de copii; această lege a fost criticată pentru că nu stimula activitățile de reintegrare a copilului în familie, copilul fiind declarat adoptabil, acordând în acest fel prioritate adopției și nu revenirii copilului lângă părinții săi, ceea ce era în contradicție cu prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.

– deschiderea procedurii adopției naționale care se face numai de către instanța judecătorească, numai după realizarea de către aceasta a unui control riguros asupra demersurilor care s-au făcut în vederea reintegrării copilului în familia biologică sau integrarea lui în familia extinsă;

În vechea legislație, lista centralizată cu copiii adoptabili din întreaga țară era trimisă tuturor județelor de fosta Autoritate Centrală în domeniu; procedura încuraja găsirea unui copil pentru o familie care dorea să adopte, în nici un caz găsirea unei familii în funcție de nevoile și particularitățile unui copil; practica a demonstrat că unele familii cunoșteau copiii înainte ca aceștia să fie adoptabili, nerespectând astfel reglementările Convenției de la Haga.

– păstrarea dreptului de a consimți la adopția copilului a părintelui decăzut din drepturile părintești sau a celui căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești; această prevedere vine pe de o parte din caracterul provizoriu, reversibil al măsurii decăderii din drepturile părintești, iar pe de altă parte din caracterul permanent și ireversibil pe care adopția îl are asupra filiației firești;

În vechea legislație nu se punea acent pe drepturile și responsabilitățile părinților față de proprii copii chiar și în condițiile menționate.

– obligativitatea consilierii părinților biologici sau a reprezentanților legali înainte de a-și da consimțământul la adopție; instanța se asigură astfel că părinții își dau consimțământul în mod liber și că nu a fost obținut prin contraplată sau contraprestație de orice fel;

În legislația anterioară nu exista această prevedere, din contră copilul putea fi declarat abandonat „din oficiu” dacă familia nu se interesa de el pentru o perioadă mai mare de 6 luni (conform Legii 47/1993). Mulți părinți care au consimțit la adopția propriilor copii nu au avut șansa de a beneficia de servicii de sprijin în vederea cunoașterii drepturilor și obligațiilor pe care le au, precum și a consecințelor consimțământului dat. Mai mult, intermediarii și chiar profesioniștii sugerau abandonarea copiilor de către părinți în vederea adopției acestora.

– adopția este tratată ca instituție de drept civil și nu ca masură de protecție asa cum a fost ea reglementată în legislația anterioară, cu alte cuvinte ea nu se mai adresează în mod automat tuturor copiilor care au nevoie de o masură de protecție, ci doar acelora pentru care o astfel de operațiune juridică este potrivită nevoilor și situației particulare a copilului.

Autorul Emese Florian vede adopția ca un fapt social care dă dovadă de altruism, de genorozitate și de solidaritate față se semenii noștri. Susține că este consacrată în mai toate legislațiile fiind cunoscută și acceptată de mai toate popoarele antice, excepție făcând unele state islamice care au un alt tip de tradiție familială și religioasă:” adopția nu are nicio valoare și nu antrenează nici un fel efectele filiației”. O altă excepție e cea a legislației Vietnamului care „pur și simplu ignoră adopția prin aceea că nu-i consacră nici măcar o singură regulă de drept.

Autorii Ion P. Filipescu și Andrei I. Filipescu concep adopția ca o a doua șansă a unui copil care nu mai poate fi integrat în familia sa de origine și de aceea familia adoptatoare este o familie permanentă care trebuie să-l crească și să-l formeze pentru a deveni folositor societății (FILIPESCU, Ion, FILIPESCU, Andrei, 2005).

3.2. Procedura juridică actuală de adopție în România

Legea privind regimul juridic al adopției se înscrie în cadrul stabilit atât prin Legea privind protecția si promovarea drepturilor copilului, cât si prin prevederile convențiilor internaționale în domeniu ratificate de România.

Rațiunile care au stat la baza reglementării întregii proceduri a adopției au fost asigurarea primordialițății îngrijirii copilului lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinților săi în cadrul familiei extinse (rude până la gradul IV inclusiv), promovarea adopției naționale, identificarea celei mai potrivite persoane sau familii adoptatoare pentru copil și introducerea obligativității organizării la nivel național a unei evidențe a copiilor pentru care a fost deschisă procedura adopției interne, a familiilor adoptatoare, precum și a adopțiilor încuviințate.

Adopția prezintă avantajul de a oferi o familie permanentă copilului pentru care nu poate fi găsit un mediu corespunzator în familia sa de origine și pentru care o astfel de alternativă raspunde nevoile identificate în urma procesului de evaluare realizat de către profesioniștii din domeniu.

Primul articol al actualei legislații definește adopția ca fiind „operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”(Legea nr.273/2004). Filiația fiind „legătura de rudenie între copii și părinți, legătură în linie dreaptă, descendență” (DEX, 1998).

Cea mai evidentă schimbare pe care a produs-o noua legislație este faptul că a restricționat adopțiile internaționale, după cum se poate observa și în graficul de mai jos evoluția adopțiilor pe parcursul a 10 ani. Legea a stârnit proteste în rândul familiilor americane ale căror cazuri de adopție erau în curs de derulare în 2001, moment în care România a interzis adopțiile internaționale în urma unui raport extrem de critic al baronesei Emma Nicholson, raportorul Parlamentului European pentru România, și a cererilor ulterioare ale oficialilor UE.

Nicholson a condamnat "afacerile profitabile din traficul de copii" și a criticat autoritățile pentru "abandonul repetat al copiilor, abuzul și neglijarea copiilor". Ea a mers până la a-i acuza pe oficiali de vânzarea de copii. Descriind sistemul românesc de protecție a copilului ca fiind corupt "din cap până în picioare", ea a avertizat că refuzul de a restructura sistemul ar putea afecta șansele României de aderare la UE.

Grafic 7: Evoluția adopțiilor în România din anul 1997 până în 2007

Sursa: www.adoptiiroamnia.ro/statistici.aspx

Familia care dorește să ia în adopție un copil, trebuie să depună la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul de domiciliu, o cerere scrisă în vederea evaluarii condițiilor morale și materiale și obținerea atestatului ca familie/persoană aptă să adopte un copil.

Procedura adopției interne presupune pentru persoana sau familia care dorește să adopte parcurgerea după caz a urmatoarelor etape:

– Obținerea atestatului de persoană sau familie aptă să adopte;

– Încredințarea copilului în vederea adopției;

– Încuviințarea adopției.

Iar pentru copilul care urmează să fie adoptat procedura adopției interne presupune parcurgerea după caz a urmatoarelor etape:

– Deschiderea procedurii adopției interne;

– Încredintarea în vederea adopției;

– Încuviințarea adopției.

Observăm din cele două proceduri că ultimele două etape coincid. Prima etapă delimitând cele două entități, familia doritoare să adopte și copilul eligibil pentru adopție și acestea o parcurg în paralel, iar la trecerea celei de-a doua etapă se întâlnesc și formează o entitate, o nouă familie.

Familia sau persoana adoptatoare sunt monitorizate după încheierea adopției pe o perioadă de 2 ani. Legea exclude orice legături/contacte între părinții biologici ai copilului și adoptatori.

Copilul dobândește prin adopție numele celui care adoptă. Pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, Serviciul de Stare Civilă competent va întocmi, în condițiile legii un nou act de naștere al copilului în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții firești. Părinții adoptivi preiau drepturile și obligațiile părinților naturali, iar copii adoptați, au toate drepturile și obligațiile copiilor naturali.

În cursul procedurii adopției se urmăresc urmatoarele principii, în mod obligatoriu:

– principiul interesului superior al copilului;

– principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

– principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

– principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârstă și gradul sau de maturitate;

– principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

Pe tot parcursul procedurii de adopție direcția în a cărei raza teritorială domiciliază copilul este obligată să ofere copilului informații și explicatii clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procesului de adopție, la efectele acesteia, precum și la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora.

Din cele 18 aliniate ale condițiilor de adopție aflăm că aceasta se încheie numai dacă este în interesul superior al copilului. Copilul poate fi adoptat până la implinirea vârstei majoratului civil. Iar o persoană majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorității sale.

În cadrul procedurii de adopție se iau măsurile necesare pentru ca frații să fie încredintati împreună. Încredințarea separată a fraților în vederea adopției, precum și adopția acestora de către persoane sau familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior. Copilul, respectiv majorul nu poate fi adoptat de mai mulți adoptatori nici simultan, nici succesiv.

Modificări in domeniul de reglementare al adopției au fost determinate de apariția, în martie 2008, a Deciziei Curții Constituționale nr.369/20.03.2008 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.35 alin.(2) lit.i) teza întâi și ale art. 63 alin. (3) și (4) din Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției, dispoziții care și-au încetat efectele juridice după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art.147 din Constituție.

Criticile Curții Constituționale au vizat faptul că, din analiza prevederilor art.35 alin.(2) lit.i) teza întâi rezulta că soluționarea cererii de încuviințare a adopției se face fără să se prevadă exprimarea consimțământului părinților firești, în această etapă, în fața instanței de judecată, ci doar pe baza documentelor care atestă exprimarea acestui consimțământ în faza de deschidere a procedurii. Totodată, a fost considerat neconstituțional faptul că, potrivit art.63 alin.(3), părinții firești nu sunt părți în procedura de încuviințare a adopției, judecarea cererilor de încuviințare a acesteia făcându-se cu citarea direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcției în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul și a persoanei sau a familiei adoptatoare.

Încetarea aplicabilității dispozițiilor speciale prevăzute în art.63 alin.(3) și (4), cu privire la citarea separată a părinților firești în procedura de deschidere a adopției și, respectiv a viitorilor adoptatori în procedurile de încredințare în vederea adopției și de încuviințare a adopției, a fost de natură să afecteze interesul superior al copilului – prin crearea unui risc de condiționalizare ilicită a consimțământului la adopție – și dreptul celor două categorii de părți la ocrotirea vieții private și a datelor cu caracter personal, putând conduce, totodată, la încălcarea art.20 din Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg.

De asemenea, în practică, la acel moment se dovedea ca nefiind complet acoperită din punct de vedere al reglementării situația în care consimțământul la adopție era dat doar de către un părinte din cauza faptului că celălalt părinte este necunoscut, declarat mort sau dispărut, pus sub interdicție, iar ulterior, pe parcursul procedurii de adopție, această cauză încetează.

În vederea acoperirii vidului legislativ generat de încetarea aplicării dispozițiilor articolelor Legii nr. 273/2004 ce au fost declarate neconstituționale, a fost elaborată și publicată OUG nr. 102/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Actul normativ prevede posibilitatea instanței judecătorești ca, în anumite condiții și cu respectarea confidențialității asupra datelor conținute în dosarul de adopție, să poată solicita din nou consimțământul părinților firești, în cea de-a treia etapă a procedurii adopției, și anume în faza de încuviințare a acesteia.

Ordonanța prevede luarea consimțământului părinților firești de către instanța care soluționează cererea de încuviințarea a adopției în condiții strict determinate, astfel încât conferirea calității de parte părinților firești și citarea acestora în etapa a treia a procedurii, cu posibilitatea acestora de a reveni oricând și în orice condiții asupra consimțământului să nu afecteze întreaga procedură, toate demersurile efectuate pentru găsirea unei familii adoptatoare și pentru verificarea compatibilității între aceasta și copil și nici să nu confere automat persoanelor implicate – părinți firești, pe de o parte și adoptatori pe de altă parte – acces reciproc la toate actele și lucrările dosarului, având în vedere că acesta conține o serie de informații de natură strict personală (situație materială, stare de sănătate, cazier judiciar, profil psiho-social, etc).

Grafic 8. Numărul de adopții încheiate conform noii legislații

Sursa: www.adoptiiromania.ro/statistici.aspx

3.3.Procesul emoțional al adopției

3.3.1.Părinții implicați în adopție

Părinții care vor să adopte sunt acei indivizi care și-au descoperit sterilitatea și au trecut prin totul felul de examene, tratamente, speranțe deșarte și decepții dureroase. Acești părinți nu se deosebesc cu nimic de toți ceilalți: își au trecutul lor de suferință legată de sterilitate, dar și experiențe mai mult sau mai puțin dureroase trăite în copilărie, în viața de cuplu, își au propriile fragilități și puncte forte, au o putere de empatie mai mare sau mai redusă, își au propriile vise legate de o familie ideală, de un copil ideal, au așteptări uneori exagerate sau, mai degrabă, pe măsura așteptării lor.

Majoritatea părinților adoptivi întampină greutăți atunci când trebuie să vorbească despre o pierdere. Cu cât iși rezolvă mai bine aceste dificultăți, cu atât le va fi mai ușor să îl ajute pe copilul adoptat să se confrunte cu furia și durerea pe care o resimt față de părinții biologici (în special între vârsta de 6 si 18 ani).

În ultimul pas al procesului de adopție copilul este dat în plasament la părinții adoptivi și se finalizează toate documentele necesare.

Acest ultim pas reprezintă momentul în care se creează legatura dintre copil și noua sa familie, se dezvoltă o rutină familială și se creează o relație de familie. De asemenea, în această perioadă trebuie rezolvate toate problemele care pot apărea post-adopție.

Este vital pentru integritatea familiei ca între membrii săi să existe o legatură strânsă, să se recunoască unii pe ceilați ca făcând parte din familie și să dezvolte relații bazate pe grijă.

Părinții adoptivi care își fac griji în privința procesului de stabilire a unei legături între ei și copilul adoptat sunt sfătuiți să nu se impacienteze și să încerce să se lege în mod forțat de copil, ci în schimb să fie răbdători și să înțeleagă că această legatură se va stabili în timp.

Adopția nu este o decizie pe care un cuplu o ia cu ușurință. Din punctul de vedere al unui cuplu, adopția reprezintă asumarea responsabilității asupra unei vieți umane și devotamentul total pentru a face tot ce este posibil ca acea viață umană, copilul, să fie crescut într-un mediul familial iubitor.

Este vorba de un devotament, de o implicare permanentă, care este costisitoare în ceea ce privește partea financiară, atenția și energia.

Părinții care vor să adopte simt anumite temeri, însă trebuie să le depaseașcă în totalitate înainte de a lua decizia de a adopta.

O primă teamă este că, din cauza faptului că nu sunt parinții biologici ai copilului, sau pentru că au intrat în viața copilului după ce a inceput procesul de dezvoltare și formare, legătura dinre ei și copil va fi foarte greu de realizat, dacă nu chiar imposibilă. Eliminarea acestei temeri se realizeaza prin timpul petrecut cu copilul, răbdare și demostrarea afecțiunii pentru copil, prin satisfacerea necesităților acestuia.

O a doua teamă sunt urmările în ceea ce privește starea de sănătate a unui copil adoptat. În general, părinții biologici trebuie să completeze un istoric medical, dar în situațiile în care acest lucru nu este posibil, există posibilitatea ca familia adoptivă să se confrunte cu o susceptibilitate a copilului la boli de ordin genetic, medical sau psihologic.

O alta teamă cu care se pot confrunta cuplurile care decid sa aleaga calea adopției este reacția familiei și a prietenilor, referitor la decizia de a adopta. Teama este ca familia sau prietenii să nu aibă o reacție negativă. Membrii familiei vor fi, în cele mai multe cazuri, îngrijorați despre rasa sau vârsta copilului adoptat, dacă acel copil se va integra în familie și dacă părinții adoptivi vor putea face față financiar și emoțional.

În acest sens trebuie să asigure familia și prietenii că au luat în calcul toate posibilitățile, atât părțile negative cât și cele pozitive, că se simt încrezători că pot susține o familie și că speră că vor putea conta pe sprijinul familiei și al prietenilor.

Adopția este o decizie personală, dar trebuie avut în vedere și impactul pe care îl are această hotărâre asupra prietenilor și familiei, prin prisma efectului pe care aceste reacții le are asupra părinților și a copilului.

3.3.2.Atașamentul copilului în familia adoptivă

Un copil adoptat a fost mai întâi un copil abandonat de mama care l-a născut, acesta s-a aflat într-o zi în brațele mamei care l-a născut, iar a doua zi, aceasta dispăruse: degeaba a plâns, a chemat-o: ea nu s-a mai întors niciodată. Memoria lui conștientă nu și-o mai amintește, dar creierul lui a înregistrat o mare deznădejde și teama de a muri. Prima rană, rana primitivă.

Apoi, în funcție de povestea fiecăruia și de destin, copilul a putut fi încredințat unei alte persoane, unei instituții, unei familii de plasament ; uneori, el a avut un parcurs în care au apărut numeroase plasamente. Unii dintre copii, cei mai mari, au fost nevoiți uneori să se descurce singuri pe stradă pentru a supraviețui, alții au fost maltratați sau au fost lăsați ore, zile, săptămâni de-a rândul culcați într-un pătuț, cu biberonul legat de gratiile acestuia.

Putem să ne închipuim că un astfel de copil își poate întâlni părinții adoptivi cu inima plină de dragoste pentru niște persoane pe care nu le-a văzut niciodată, care nu sunt nici pe departe primii care se apropie de el, care se ocupă de el?

Pentru a ajunge în familia lui, copilul a trăit o nouă despărțire, despărțirea de mediul pe care îl cunoștea, mediu care nu era, poate, prea plin de căldură, dar care era singurul pe care îl cunoștea, în care își avea propriile repere, despărțire de persoanele care se ocupau de el, poate nu foarte bine, dar erau singurele persoane pe care le cunoștea, despărțire de un mod de viață, de alimentație … poate nu prea sănătos, dar singurul pe care îl cunoștea

Ce simte acest copil? Câtă încredere poate avea în acești noi părinți când, de fapt, încrederea lui a fost de atâtea ori înșelată în trecut? Se va putea oare atașa de acești părinți și trăi intimitatea unei vieți de familie împreună cu ei?

Da, în majoritatea cazurilor; după o perioadă de ezitare, de încercare a părinților, el va decide să aibă încredere în ei, să se lase iubit și să-și iubească părinții. Și asta cu atât mai ușor cu cât părinții vor fi înțeles miza situației și vor putea să-i respecte propriul ritm, cu atât mai ușor cu cât trecutul lui de abandon este mai scurt iar el nu va fi cunoscut neglijarea și/sau maltratare.

Totuși, în anumite cazuri, copilul nu mai are suficientă încredere în lumea care îl înconjoară, în adulți, în el însuși și opune rezistență la ceea ce noii lui părinți îi propun. Ceea ce face să apară la aceștia din urmă un sentiment de neînțelegere, de incompetență și, foarte curând, un sentiment de neputință. Părinții trebuie să fie în stare să sesizeze particularitățile copilului lor legate de ceea ce acesta a trăit înainte dacă vor să devină „tutori de rezistență la șocuri” – ca să-l parafrazăm pe Boris Cyrulnik. Fără empatie și fără compasiune pentru ceea ce el a trăit înainte, părinții au toate șansele să-l victimizeze din nou pe copil și să pună în primejdie relația de atașament, de încredere și de tandrețe dintre părinte și copil.

Ceea ce este în joc în această perioadă are o importanță capitală: pentru copil, este vorba despre procesele de atașament pe care trebuie să le trăiască, să le retrăiască poate; pentru părinți, despre procesele prin care se creează legăturile cu acest copil.

Noțiunea de atașament trimite înainte de toate la lucrările lui Bowlby și poate fi formulată după cum urmează: construirea primelor legături între copil și mamă sau cea care îi ține locul răspunde unei nevoi biologice fundamentale. Este vorba despre o nevoie primară. Prima legătură pe care o cunoaște în general copilul, legătura cu propria lui mamă, devine, prin forța lucrurilor, primul model a ceea ce este o relație și a ceea ce el poate aștepta de la ea. (John Bowlby)

Plecând de la experiențele cotidiene de îngrijiri materne, de explorare, de căutare a proximității sau de absență a îngrijirilor materne, copilul își construiește un model operațional intern al mediului, al mamei sale și al lui. Acest model este, pentru copil, reprezentarea relațiilor sociale în general și reprezentarea a ceea ce el poate aștepta de la o anumită legătură afectivă, reprezentarea lumii și a siguranței sau a nesiguranței pe care ea le generează.

În mod ideal, copilul își construiește un model flexibil și securizant pe care îl generalizează la relațiile care urmează. Un model operațional intern eficient permite copilului mic să anticipeze diferite fenomene și îl protejează împotriva pericolelor care pot apărea în mediul lui înconjurător ca și în noile medii.

Acest model, dezvoltat prima dată cu ocazia primelor interacțiuni dintre mamă și copil, evoluează o dată cu creșterea și noile experiențe ale acestuia din urmă. Dar, în ciuda noilor experiențe, modelul relațional de bază pentru copil (ca și pentru adultul care va deveni) va rămâne întotdeauna dependent de primul model de reprezentare a lumii și de relațiile pe care le va fi „integrat”.

Lucrul cel mai important în primul an de viață al copilului este reprezentat de nevoile lui și de mijloacele prin care acestea pot fi satisfăcute. Nevoile lui sunt prioritatea normală a părinților lui. Când simte o nevoie – hrană, căldură, contact sau mângâiere -, copilul plânge pentru a fi satisfăcut. Plânsul se transformă ușor în mânie atunci când copilul, în neputința și în disperarea lui, se află într-o situație de neliniște insuportabilă pentru că nevoile lui nu au fost satisfăcute. Când copilul a împlinit deja 7 zile, atașamentul lui față de mamă este de așa natură încât această îi înțelege plânsul și comunicarea non-verbală (Verny, 1981). Când persoana care se ocupă de copil este schimbată – așa cum se întâmplă în cazul familiilor de plasament, al creșei sau al unei internări în spital – noua persoană nu cunoaște limbajul copilului. Atunci când copilul plânge, noua persoană, incapabilă să-i descifreze plânsul și chemările în ajutor, va satisface adesea greșit nevoia. Plânsul copilului și chemările lui în ajutor, atunci când sunt înțelese corect și satisfăcute din priviri, din atingeri, cu un surâs, prin mișcare și cu zahăr, îl fac să se simtă în siguranță, să aibă încredere și să se atașeze.

Sentimentul de siguranță care este dobândit reprezintă elementul esențial care va permite copilului, începând aproximativ de la vârsta de un an, să exploreze lumea exterioară. La această vârstă, copilul este extrem de sensibil la despărțire, la orice amenințare de pierdere a persoanelor importante pentru el, dar este și natural pornit spre explorare atunci când se simte în siguranță.

În cel de-al doilea an, copilul începe să exploreze lumea. Dar se află în fața unei dileme: curiozitatea îl împinge înainte, teamă însă îl reține.

Se simte frustrat pentru că nu poate răspunde propriilor dorințe, dar liniștit să constate că părinții îi controlează mediul și îi asigură securitatea.

Este perioada în care învață cuvântul „nu”, dar și gratificația pe care o obține îndeplinindu-și așa cum trebuie acțiunile. Formarea personalității sale va fi consecința firească a acestor experiențe.

În cel de-al doilea an de viață, între prima și a doua aniversare, accentul ar trebui pus pe limitele impuse de părinți. Trebuie să se dezvolte conceptul de „NU” și acceptarea limitelor. Copilul vrea să aibă unele lucruri, vrea să facă unele lucruri cum ar fi să se joace cu butoanele de la instalațiile electronice din casă. Un părinte eficient stabilește limite spunând „nu” și gândind acest lucru. Copilul care este atașat vede nemulțumirea din ochii părintelui, încetează să se joace cu butoanele de la instalațiile electronice și observă apoi mulțumirea din ochii părintelui. În acest fel, copilul învață să accepte limitele. Acest ciclu de dorință – stabilire a limitelor – acceptare a limitelor se repetă de nenumărate ori în timpul zilei în acest al doilea an de viață a copilului, care dobândește mai multă libertate și mai multă autonomie acceptând limitele. El învață astfel să se controleze și să respecte regulile societății ( Cline, 1982).

Prin lucrările ei despre copiii de această vârstă, Mary Ainsworth a demonstrat legăturile strânse dintre sistemul de atașament și sistemul de explorare, ajungând la conceptul de mamă ca fundament al siguranței (Ainsworth, Bell și Stayton, 1974).

În cursul dezvoltării, comportamentele de explorare și de atașament se succed. Într-adevăr, așa cum arată și M. Ainsworth, de îndată ce un copil poate merge de-a bușilea, el pleacă „în excursie” – este ceea ce numim sistemul de comportamente de explorare – depărtându-se uneori atât de mult încât iese din raza de observație a mamei. El revine totuși din când în când ca să se asigure că aceasta este prezentă și disponibilă – este ceea ce numim sistemul de comportamente de atașament – cu atât mai mult cu cât mama poate să fie ocupată cu treburi altele decât cele legate de îngrijirea copilului – este ceea ce numim sistemul de comportamente nelegate de îngrijirile materne.

PARTEA PRACICĂ

I.Definirea problemei

Lucrarea de față are la bază o cercetare care a fost realizată la nivel național cu privire la evaluarea practicilor de implementare și funcționare a managementului de caz în domeniul protecției copilului din România, s-a desfășurat în perioada mai-octombrie 2006, în cadrul proiectului „Monitorizarea procesului de elaborare și implementare a planului individualizat de protecție (PIP)”, proiectul de cercetare a fost finanțat de USAID (Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltarea Internațională) și implementat cu srpijinul ANPDC (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului) și al World Learning, în cadrul programului ChildNet, iar rezultatele sunt raportate la finalitățile PIP (planurilor individualizate de protecție), ce reprezintă axele analizei și totodată studiule își propune să aducă clarificările necesare în utilizarea metodei managementului de caz în protecția copilului , pentru a direcționa intervenția menită să reducă semnificativ durata de cuprindere a copiilor într-o anumită formă de protecție (centre de plasament, unități de tip familial sau asistență maternală).

Cercetarea realizată în cadrul proiectului autorilor Ștefan și Daniela Cojocaru urmărește identificarea practicilor din domeniul protecției copilului care pot conduce la eficientizarea modului în care se aplică managementul de caz pentru reducerea perioadei de ședere a copilului într-o formă de protecție, urmărind interesul acestuia pe termen lung, respectiv integrarea în comunitate.

Țin să menționez faptul că acest studiu a mai cuprins o cercetare care a fost organizată în perioada februarie-septembrie 2007 vizând practicile din domeniul prevenirii separării copilului de familia sa și având același finanțator.

Vorbind de Planul Individualizat de Protecție, aș vrea să precizez care sunt finalitățile:

-Reintegrarea familială;

– Integrarea socioprofesională a tinerilor;

– Adopția.

Acestea urmăresc asigurarea unui mediu familial permanent și sigur pentru copil, iar formele de protecție cum sunt asistența maternală și protecția de tip rezidențial în centre de plasament sau unități de tip familial fiind considerate temporare.

Obiectivele cercetării:

– Să identifice, la nivelul practicilor legate de managementul de caz, dezvoltarea elementelor de eficientizare a activității de protecție a copilului.

– Să identifice piedicile întâlnite de practicienii din domeniul protecției copilului în aplicarea standardelor minime obligatorii ale managementului de caz poate fi îmbunătățită prin folosirea unor modele în atingerea finalităților PIP.

– Să propună idei, aplicabile în domeniu, pentru eficientizarea managementului de caz, folosind resursele disponibile la ora actuală în sistemul de protecție a copilului.

– Să surprindă și să analizeze tendințele actuale ale sistemului de protecție a copilului din perspectiva atingerii finalităților PIP.

– Să identifice noi resurse care pot participa la îndeplinirea scopurilor PIP, articulate într-o structură organizațională eficientă și într-o logică a eficacității managementului de caz.

– Să propună recomandări pentru elaborarea ghidului metodologic de implementare a managementului de caz în domeniul protecției copilului și să descrie modalități practice prin care DGASPC își pot îmbunătăți activitatea în ceea ce privește utilizarea managementului de caz.

Județul Dolj a fost selectat ca județ pilot pentru rezultatele în serviciul de adopție și s-au organizat următoarele:

-Un interviu cu directorul executiv adjunct pentru protecția copilului; persoană-resursă cu o vastă experiență în sistemul de protecție a copilului;

– Un focus-grup cu asistenții sociali și alți profesioniști (juriști, psohologi etc.) care se ocupă de dosarele copiilor în vederea clarificării situației juridice, centrat pe managementul de caz și pe intervenție în ceea ce privește practica din sfera adopției;

– Un focus-grup cu familiile adoptive din județul Dolj, care au adoptat atât inainte de apariția Legii nr. 272, cât și după noua procedură, pentru identificarea practicilor care conduc la o îmbunătățire a serviciilor de adopție.

Județul a fost selectat având următoarele caracteristici:

-Există prevederi legate de managementul de caz în fișa postului, dar nu se aplică standardele managementului de caz;

– Relațiile de colaborare cu celelalte instituții sunt apreciate drept satisfăcătoare;

– Timpul mediu necesar pentru elaborarea PIP este de până la 30 de zile;

– Numărul hotărârilor judecătorești definitive în anul 2005 pentru copiii adoptați anterior este de 61, iar în anul 2005, 14 copii au fost încredințați în vederea adopției, aceasta fiind direcția cu cel mai mare număr de adopții în anul 2005.

Foarte important de menționat este faptul că acest studiu a fost făcut doar la nivelul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din fiecare județ și sector al Municipiului București, neluându-se în calcul numărul adopțiilor finalizate în cadrul Organizațiilor Non-Guvernamentale. Astfel pe anul 2005, la ONG-urilor avem 925 de adopții finalizate, pe când la nivelul DGASPC doar 211.

Grafic 9: Total adopții pe anul 2005 (numeric)

Sursa: Cojocaru Ș., Cojocaru D. (2008)

Grafic 10: Total adopții pe anul 2005 (procentaje)

Sursa: Cojocaru Ș., Cojocaru D., (2008)

Cercetând la nivelul DGASPC, s-a constatat că cei mai mulți copii adoptați proveneau din sistemul de asistență maternală, din 211 au fost 191 de astfel de cazuri, urmând ca 15 să provină din centre de plasament și 5 din unități de tip familial.

Grafic 11: numărul copiilor adoptați din forme de protecție temporară în anul 2005 (numeric)

Sursa: Cojocaru Ș., Cojocaru D., (2008)

Grafic 12: numărul copiilor adoptați din forme de protecție temporară în anul 2005 (procentaj)

Sursa: Cojocaru Ș., Cojocaru D., (2008)

Grafic 13: Număr de adopții pe județe din diferite forme de protecție temporară în anul 2005.

Sursa: Cojocaru Ș., Cojocaru D., (2008)

Ceea ce datorează numărul mare de adopții din sistemul de asistență maternală este probabil faptul că în aceste cazuri s-a creat acel atașament între copil și asistent maternal, persoana adoptatoare fiind chiar asistentul maternal și faptul că cei care adoptă doresc doar copii sub vârsta de 2 ani, copii care evident provin de la un asistent maternal, deoarece copiii sub 2 ani potrivit Legii 272/2004 sunt preluați de către sistemul de asistență socială, doar cei de peste 2 ani ajung în sistemul de îngrijire de tip rezidențial.

II.Scopul cercetării

Consecințele reglementărilor legislative din anul 2005.

III.Ipotezele și obiectivele cercetării

Cercetarea calitativă

Identificarea factorilor care influentează procesul de adopție

Identificarea profilului familiilor adoptatoare

Identificarea riscurilor care pot apărea în perioada post-adopție

Identificarea unor soluții și recomandări privind eficientizarea procedurii de adopție

Cercetarea cantitativă

Date socio-demografice ale familiilor adoptatoare

Numărul de adopții între anii 2005 – 2008 cuprinzând și cele nefinalizate

IV.Universul cercetării

În cercetarea mea calitativă, eșantionul este cuprins din trei persoane cărora le-am aplicat un interviu. Aceste persoane se aseamănă prin faptul că au aceeași speciaizare, dar nu neapărat același nivel, lucrează cu aceeași categorie de oameni, oferind aceleași servicii, dar făcând parte din organizații diferite din Municipul Brașov. M-am gândit la acest eșantion din cauză că aceste persoane cunosc cel mai bine problema pe care eu o cercetez și ele sunt în măsură să-mi răspundă la întrebările mele.

Iar în cercetarea cantitativă am folosit eșantionarea de tip reprezentativă, nu știam exact câte persoane vor face parte, de fapt era ceea ce căutam eu, doar știam unde le găsesc ghidându-mă doar după o caracteristică, și anume cele care au adoptat în anul 2008. Cel de al doilea eșantion este cuprins din numărul familiilor care au depus cerere spre a adopta cât și celor cărora s-a produs încuviințarea copilului spre adopție.

V.Metode și tehnici folosite în cercetare

Încercând să dau o definiție a termenului “metodă” din gama variată de definiții date de specialiștii în științele sociale voi spune că prin metodă se înțelege calea folosită într-o cercetare a unui fenomen, a unei probleme sociale, “sistemul de reguli și principii de cunoaștere și transformare a realității obiective” (Chelcea S., 2004, p.60).

Termenul de “tehnică” desemnează ansamblul de reguli, de operații în abordarea fenomenului ce se are în vedere a fi studiat. Subsumat tehnicii este procedeul care reprezintă “maniera de acțiune” și de utilizare a “instrumentelor de investigare”. Un exemplu de metodă ar fi ancheta, tehnica folosită este chestionarul, procedeul, metoda de aplicare este de autoadministrare, în sensul că operatorul nu influențează răspunsurile, ci anchetatul este cel care răspunde singur și este lăsat să-și stabilească termenul de predare a chestionarului completat, iar lista de întrebări, chestionarul este instrumentul de investigare.

Pe parcursul dezvoltării metodologiei în științele socioumane s-au produs diferențieri de stil în ceea ce consta o cercetare astfel încât să apară două tipuri de cercetări: calitativă și cantitativă. Astfel că în cercetarea calitativă avem un număr redus de subiecți, iar fenomenul este cercetat în profunzimea lui, urmărind să se identifice cauzele și consecințele acestuia, datele culese fiind exprimate în opinii și recomandări, pe când în cercetarea cantitativă avem mult mai mulți subiecți și se caută în ce mod se manifestă acel fenomen, datele fiind exprimate numeric și/sau în procentaje.

Norman K. Denzin și Yvonna S. Lincoln (1994) (apud Chelcea S., 2004, p.72) consideră că „cercetarea calitativă este concentrarea mai multor metode, implicând o abordare interpretativă și naturalistă a subiectului studiat” […] care să „descrie momente obișnuite și deosebite din viața indivizilor, precum și semnificațiile lor pentru aceștia”.

După Howard S. Becker (1993) (apud Chelcea S., 2004, p.77), cercetarea calitativă se diferențiază de cea cantitativă prin cinci caracteristici:

Raportarea la pozitivism;

Acceptarea punctelor de vedere postmoderne;

Surprinderea punctului de vedere al individului;

Investigarea constrângerilor vieții cotidiene;

Asigurarea descrierilor ample.

“La rândul său, Petru Iluț (1997) ia în considerare douăsprezece diferențe majore în abordarea cantitativă și cea calitativă” (apud Chelcea S., 2004, p.79). Aceste dimensiuni constau în: orientarea generală epistemologică, nivelul și natura realității vizate, relevanța punctului de vedere în explicarea și înțelegerea realității, relația dintre cercetăror și subiect, relația dintre teorie (concepte, ipoteze) și cercetarea empirică, selecția unităților de cercetat efectiv din populația țintă, timpul afectat culegerii datelor, metodele folosite, natura datelor obținute, stilul textului din raportul cercetării și predominanța disciplinelor socioumane; iar indicatorii pentru fiecare tip de cercetare sunt într-o oarecare măsură în sens opus.

În ceea ce privește folosirea acestor două tipuri de cercetări în cadrul acelueași studiu sunt păreri diferite. Și anume Florentina Scârneci (2007, p. 24) este de părere că “ele sunt mai mult decât distincte, ele sunt incompatibile. Chiar dacă scopul comun este producerea de cunoaștere, ele își propun cunoașteri diferite, în obținerea lor se folosesc de mijloace diferite și răspund unor criterii de aveluare diferite. Principiile metologice după care se ghidează sunt diferite, iar o combinare a celor două metologii poate fi considerată, în acest context, imposibilă.” Iar ceea ce consideră Septimiu Chelcea, în acest sens, este că “nu e numai posibilă, dar și benefică utilizarea combinată a paradigmelor cantitativă și calitativă.” Acestea două, susține autorul ca fiind complementare, una având o predominanță mai mare decât cealaltă, care vine în completare.

Astfel că în lucrarea de față am folosit o combinare a celor două tipuri de cercetări, predominând cea calitativă. Folosind structura precizată de Septimiu Chelcea, am ales ca metodă de cercetare ancheta sociologică în ambele tipuri de cercetări, și anume, în cea calitativă ca tehnică este interviul, iar în cea cantitativă, studiul documentelor.

Definind concret termenul de interviu, spunem despre acesta că “este o conversație față în față, în care o persoană obține informații de la altă persoană”. (Denzin, 1970, apud Chelcea, 2004, p. 293). Interviul în științele socio-umane, spre deosebire de întrevedere, se desfășoară cu scopul de a obține informații în vederea anchetării unui caz sau a unui fenomen. Informațiile sunt direcționate dintr-un singur sens, intervievatorul finnd conducătorul discuției, dar a nu se face confuzia cu interogatoriul, unde cel interogat este obligat să răspundă și constrâns din exterior. Interviul dă posibilitatea de exprimare a propriilor opinii în maniera aleasă de intervievat și ținând cont de disponibilitatea lui. Este foarte aproape, de altfel, de ceea ce înseamnă chestionar, doar că acesta din urmă vine și cu variante de răspuns, acoperă o arie mai largă din populație și anchetează fenomenul per ansamblu, nu atât de specific precum cere interviul.

În cadrul interviului, am folosit ca instrumente ghidul de interviu structurat și un reportofon în vederea înregistrării audio a discuțiilor pentru a transcrie informațiile corect. Am ales interviul de tip structurat prin faptul că aveam formulate, în prealabil, obiectivele, aveam în vedere ceea ce vreau să aflu.

În completarea acestei cercetări, am aplicat și studiul documentelor sociale. Documentele pe care le-am folosit sunt dosarele familiilor cărora s-a finalizat adopția în cursul anului 2008 și statistica privind numărul de adopții între anii 2005-2008. După natura, forma și autenticitatea lor, pot spune că se încadrează în cele scrise, publice și oficiale. Cele care le-am folosit pentru identificarea profilului familiilor sunt de natură necifrice, iar cele pentru statistica în decurs de 4 ani sunt cifrice.

VI.Raportul cercetării

Cercetarea calitativă

Analiza interviului. Prezentarea vizuală a datelor

Obiectivul 1: identificarea factorilor care influențează procesul de adopție

Obiectivul 2: identificarea profilului familiilor adoptatoare

Obiectivul 3: identificarea riscurilor care pot apărea în perioada post-adopție

Obiectivul 4: identificarea unor soluții și recomandări privind eficientizarea procedurii de adopție

Teoria întemeiată

Cercetarea cantitativă

Familii adoptatoare 8+8

Vârsta

Mediu de rezidență

Statut marital

Nivel de educație

Ocupația

Preferințe privind copilul

Evoluția numărului de adopții în Brașov: