Adoptia Copiilor Proceduri Si Activitati In Munca Sociala

ADOPȚIA COPIILOR: PROCEDURI ȘI ACTIVITĂȚI ÎN MUNCA SOCIALĂ

CUPRINS

ÎNTRODUCERE

I. ABORDAREA CONTEXTUALĂ A PROCESULUI DE ADOPȚIE ÎN REPUBLICA8 MOLDOVA.

1.1.Delimitări conceptuale privind adopția și formele ei: evoluție istorică.

1.2. Adopția națională ca formă de protecție a copilului în situații de risc.

1.3. Cadrul legal național din Republica Moldova cu privire la adopție.

II. DIMENSIUNI ALE ASISTENȚEI SOCIALE DESTINATE PERSOANELOR IMPLICATE ÎN PROCESUL ADOPȚIEI.

2.1 Rolul asistentului social în procedura adopției.

2.2 Elemente din metodologia asistențială utilizate în procedura adopției.

2.3 Specificul procesului de integrare a copiilor adoptați în cadrul familiei.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate: Am ales anume această temă deoarece situația reală din Republica Moldova în ceea ce privește copiii abandonați și rămași fără îngrijire și ocrotire părintească este foarte îngrejorătoare pentru noi. În perioada anului 2014 pe teritoriul raionului Criuleni nu a fost înregistrat nici un caz de abandon, dar cu părere de rău încă mulți copii sînt educați și crescuți în instituții unde sînt condiții inadecvate creșterii și educării acestor copii, pe cînd un copil are nevoie de dragoste, afecțiune, sprijin și securitate pe care le poate găsi doar în cadrul unei familii. Adopția fiind măsură de stat prin care i se asigură copilului familia de care are nevoie, în această temă mi-am propus să studiez mai aprofundat metodele și mecanizmele de protecție a copulului aflat în dificultate. Experiența istorică a demonstrat că familia este mediul cel mai prielnic creșterii și dezvoltării copilului. Ea oferă copilului mediul uman cu orientare constantă, cea mai ridicată pentru asigurarea bunăstării lui, creînd nu numai condițiile materiale, dar și pe cele psiho-afective și sociale necesare dezvoltării și formării copilului pentru viața matură. Nici o altă instituție umană nu s-a dovedit atît de adecvată pentru creșterea și dezvoltarea unui copil.

Părinții sunt asociați cu ,,dragostea”, ,,afecțiunea” și ,,securitatea”. Mulți dintre ei își îndeplinesc cu succes rolul de părinte asigurînd un mediu corespunzător dezvoltării copiilor, prin adoptarea stilului lor de viață și a comportamentului în funcție de nevoile copilului, pe care le consideră prioritare în luarea deciziilor în cadrul familiei. Există însă și situații în care parinții nu pot sau nu doresc să-și asume anumite responsabilități [34, p. 155].

În Republica Moldova modernitatea se explică prin faptul că în urma diverselor catastrofe, mulți copii se duc în afara familiilor lor. Această durere se formează din cauza că nu mai există dragoste și grijă părintească. Există foarte multe motive din care copii își pierd dragostea, grija părinților și ajung în viața altor familii, de exemplu cum ar fi: lipsa unui din părinți, decedarea părinților, părinții aflați în penitenciare. Datorită acestor situații foarte mulți copii rămîn fără îngrijire părintească.

Aceasta se întîmplă și din cauza problemelor cu care se confruntă familia în ultimile decenii. Echilibrul dintre nevoi și resurse nu este permanent atins și,în consecință, familiile întimpină greutăți de adaptare, de socializare a copiilor și de întegrare. Ca rezultat un număr mare de copii sînt abandonați încă de la naștere în maternități, alții devin copii ai străzii,unii sînt încredințați autorităților locale, școlilor internat etc.

Atitudinea față de copil este una dintre cele mai importante componente ale procesului de modernizare a unei societăți. Nu este întîmplător faptul, că organismele europene acordă modului în care o țară se îngrijește de proprii un rol de criteriu de performanță europeană.

În decursul ultimului deceniu, familia a eșuat în procesul îndeplinirii eficiente a rolului său fundamental: mai mult decît atît, în condițiile economice precare, uneori, nici nu este posibil să-și îndeplinească acest rol. Degradarea valorilor familiare este însoțită de declinul coeziunii familiale, lipsa capacităților de a mobiliza resursele necesare pentru creșterea și educarea adecvată a copiilor, precum și pentru asigurarea bunăstării societății în general. Astfel, problemele legate de familii dezorganizate, familii mono-parentale, familii vulnerabile, problema divorțurilor, nașterilor extraconjugale, abandonului de copii etc., rămîn a fi probleme stringente ale societății.

În acest context, menționăm că în anul 2012, conform statisticilor oficiale, în raionul Criuleni au fost înregistrate 92 de divorțuri din care toate aceste divorțuri sunt familii care au copii din căsătorie, iar în 2013 au fost înregistrate 99 divorțuri și în 2014 – 84 de divorțuri dintre care toate sunt familii cu copii și în urma acestor divorțuri se decide soarta copiilor cu care dintre părinți o să rămînă. În ce privește problema abandonului, conform datelor statistice din cadrul Direcția Asistență Sopcială și Protecție a Familiei Criuleni în continuare anual în raionul Criuleni se înregistrează, în medie, circa 2 – 3 copii abandonați, dar în 2014 nici unul [37, p. 6].

În raionul Criuleni există mai multe forme de protecție a copilului aflat in dificultate. centre de zi pentru copii cu cerințe educative speciale, tutela/curatela, case de copii de tip familial, asistența parientală profesionistă, asistență personală, adopția. Cu toate că, la momentul actual scopul principal în interesul superior al copilului constă în dezinstituționalizarea din instituțiile rezidențiale, forma principală de protecție continuă a fi cea oferită de instituțiile de tip internat, numărul copiilor instituționalizați ajungînd astăzi în raionul Criuleni la circa 56 de copii. Referindu-ne însă, la eficiența formelor de protecție a copilului aflat în dificultate, se acordă prioritate eficienței formelor de protecție alternative instituționalizării și anume adopției. Pornind de la ideia că familia este un mediu optim pentru creșteria și dezvoltarea unui copil, și doar adopția, ca formă de protecție a copilului, oferă posobilitatea unui copil rămas fără părinți, să crescă și să se dezvolte în cadrul unei familii în anul 2012 au fost adoptați 2 copii, 2013 – 3 copii, 2014 – 6 copii. Observăm că în ultimii ani numărul adopțiilor în raionul Criuleni crește de la 2 copii adoptați în anul 2012 la 6 în anul 2014 [37, p. 6].

Adopția este o măsură de stat de asigurare a educației copilului în familie și nu undeva în instituțiile pentru copii, unde de obicei copiii prezintă un sindrom de nedezvoltare psihică, cu tulburări de personalitate, sînt apatici, au un facies inexpresiv și sînt interesați de persoanele sau obiectele din jur. Pornind de la tabloul depresiei analitice ca urmare dereglării copilului de o relație stabilă de dragoste, atașament, trebuie să se recunoască că copilul aflat într-o instituție are mult mai puține șanse de a fi stimulat și de a primi încurajarea de care are nevoie, decît unul care crește în mijlocul familiei [1, p.160].

Dacă analizăm evoluția formelor alternative instituționalizării copiilor, observăm că adopția este cunoscută încă din antichitate, cînd se efectua din motive religioase sau politice și era concepută în interesul exclusiv al adoptatorului.

Însă procesul adopției a suferit modificări importante pe parcursul dezvoltării sale, avînd ca scop oferirea familiei unui copil care este lipsit de ea.

Deci, în zilele noastre adopția are în vedere, în primul rînd, interesele supreme ale copilului, prin încheierea acesteia, copilul urmînd să beneficieză de o familie care să înlocuiască cu titlul definitiv, familia biologică.

Adopția reprezintă una dintre problemele globale actuale și în societatea contemporană. Orice copil care este temporar sau difinitiv lipsit de mediul său familial, sau care în propriul său interes nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție sau ajutor din partea statului.

Constituindu-se într-o preocupare, de prim ordin pentru organele administrației publice de la toate nivelurile, adopția se realizează în cadrul unui proces complex, la care participă numeroase instituți cu caracter guvernamental și nonguvernamental. Demersurile pe care le presupune adopția sînt multiple, antrenînd profesioniști din diferite domenii care, în activitatea conjugală, contribuie efectiv la protecția copiilor aflați în situații limită.

Toate aceste acțiuni presupun, din partea celor care participă la procesul de adopție, nu numai o mare responsabilitate și un profund spirin umanitar, cit și o bună pregătire profesională, o temeinică stăpînire a legislației naționale și internaționale, precum și a unor tehnici specifice.

În condițiile crizei economice este în creștere numărul copiilor din familii în care lipsesc condițiile de întreținere și educație, se mărește numărul infractorilor minori. Este necesar ca statul, societatea, organizațiile de binefacere să găsească mijloace financiare pentru crearea condițiilor de întreținere, educație, recuperare și integrare socială a persoanelor în dificultate, orientînd această activitate spre plasarea și educarea copiilor în familie, alocînd mijloace financiare necesare pentru întreținerea și îngrijirea lor.

Complexitatea problemelor abordate (aspectele: medical, pedagogic, juridic, psihologic, demografic și social economic) necesită acțiuni concrete în crearea sistemului optim de protecție social-psihologică și juridică a copiilor cu nevoi speciale, necesită revederea politicii educaționale, realizarea actelor normative și a prevederilor legislației în vigoare privind ocrotirea copilului. Orce discuție despre adopție trebuie să ia în considerație natura legală, ideologică și

socială a acestui angajament. Practica asistenței sociale trebuie să se refere la valorile personale, normele culturale, cadrul legal în care deciziile sînt luate, la cunoașterea derivată din datele empirice și din interpretarea lor și la interacțiunea cotidiană a clienților.

Gradul de investigare a temei: Lucrarea reprezintă o incursiune analitică a fenomenului dat atît în spațiul național cît și internațional, fundamentîndu-se pe o bază teoretică exprimată de mai mulți autori. Această temă a fost studiată de mulți savanți, autori și specialiști în domeniul atît la nivel național, cît și internațional, prezentînd un interes și o valoare imensă pentru toate societățile. În acest contex tema respectivă a fost cercetată de către mai mulți autori dintre care putem menționa pe [43, p. 235], [35, p. 264], [44, p.355], [48, p. 160], [24, p.186], [4/2014] și [23, p.72] ș.a.

Scopul lucrării: rezidă în analiza procesului de adopție națională ca soluție de protecție a copilului în situație de risc.

Pentru realizarea scopului propus au fost trasate următoarele obective:

analiza conceptuală privind adopția și formele ei.

descrierea procesului de adopție națională ca formă de protecție a copilului în situație de risc.

analiza cadrului legal național cu privire la adopție.

analiza rolului asistentului social în procedura adopției.

identificarea elementelor din metodologia asistențială utilizată în procedura adopției.

analiza procesului de integrare a copiilor adoptați în cadrul familiei.

realizarea interviurilor cu familiile care au adoptat copii în situați de risc.

Ipotezele: Dacă copilului i se oferă un mediu uman și i se asigură bunăstarea lui, creînd nu numai condiții materiale dar și condiții psihoafective și sociale, atunci el se dezvoltă normal și își formează o personalitate puternică, putînd să se încadreze mai ușor în noua sa familie;

Dacă în acordarea serviciilor sociale echipa multidisciplinară conlucrează fructuos, atunci copiii și părinți nu vor prezenta dificultăți în procesul de integrare;

Utilizînd cele mai eficiente metode în lucrul cu actorii implicați în procesul adopției, procesul de integrare a copiilor în cadrul familiei decurge mai leger.

Metă utilizată în procedura adopției.

analiza procesului de integrare a copiilor adoptați în cadrul familiei.

realizarea interviurilor cu familiile care au adoptat copii în situați de risc.

Ipotezele: Dacă copilului i se oferă un mediu uman și i se asigură bunăstarea lui, creînd nu numai condiții materiale dar și condiții psihoafective și sociale, atunci el se dezvoltă normal și își formează o personalitate puternică, putînd să se încadreze mai ușor în noua sa familie;

Dacă în acordarea serviciilor sociale echipa multidisciplinară conlucrează fructuos, atunci copiii și părinți nu vor prezenta dificultăți în procesul de integrare;

Utilizînd cele mai eficiente metode în lucrul cu actorii implicați în procesul adopției, procesul de integrare a copiilor în cadrul familiei decurge mai leger.

Metode și tehnici de cercetare utilizate; analiza documentelor privind studierea legislației în vigoare, a actelor normative internaționale și naționale, a hotărîrilor de guvern care reflectă adopția; analiza datelor statistice, utilizată la cercetarea diferitor rapoarte internaționale și naționale care prezintă procesul de adopție.

Pentru investigarea temei date am recurs la mai multe metode:

Analiza documentară (am analizat cadrul normativ național și internațional în materie de adopție, fișa copilului adoptabil – în baza căria se hotărăște viața ulterioară a unui copil, fișa familiei adoptive).

Analiza comparativă ( au fost comparate Convenția Europeană în materia adopției de copii cu Codul Familiei al Republici Moldova, articolele ce se referă la dopția copiilor).

Metoda interviului ( interviu cu familiile care au adoptat copii, cu specialiștii DAS și PF).

Studiu de caz (am folosit două studii de caz a familiilor care au adoptat copii pentru a determina modul de integrare a copiilor adoptați în cadrul acestor familii).

Ancheta socială (s-a folosit ancheta socială pentru evaluarea condițiilor sociale și de trai a familiilor care au recurs la procesul adopției).

Adopția este binevenită și este ceva normal în societatea contemporană. Ea îi poate dărui din nou copilului o familie care poate să aibă grija de el, să-i ofere dragoste și un viitor frumos.

Concepte cheie: În contextul acestei lucrări voi opera cu următoarele concepte:

Părinte – definește pe părinții firești ai copilului care este candidat la adopție.

Tutore – definește persoana care este numită de autoritatea tutelară cu scopul de a ocroti minorul ai căror părinți sînt decedați, necunoscuți, dispăruți, decăzuți din drepturile părintești ori persoane sub interdicție.

Curator – definește persoana numită de autoritate tutelară pentru a suplini părinții sau tutorile, fie doar cu privire la anumite acte, fie cu privire la toate atribuțiile dar numai cu caracter provizoriu.

Terțe persoane – pot fi rudele soților a căror căsătorie este desfăcută ori altă persoană căreia instanța de judecată, la pronunțarea divorțului, îi încredințează copilul rezultat din aceea căsătorie, atunci cînd, din motive întemeiate, nu încredințează copilul minor nici unuia din părinții firești ai acestuia.

Adoptator – este persoana care adoptă (înfiiază) un copil cu drepturi și obligații similare unui copil propriu.

Adoptat – este persoana înfiată, copilul primit în familie cu dreptul și obligații de copil propriu.

Folos material – reprezintă profitul pretins sau primit în scopul adopției unui copil indiferent de valoarea sau forma acestuia (obținerea unui bun, a beneficiului folosirii unei locuințe, ori a unui autoturism, semnarea unui document care facilitează unele avantaje materiale etc ).

I. ABORDAREA CONTEXTUALĂ A PROCESULUI DE ADOPȚIE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

1.1 Delimitări conceptuale privind adopția și formele ei: evoluție istorică.

Fenomenul instituționalizării este un fenomen răspîndit în Republica Moldova. Acest fenomen își are originile din sistemul sovetic de protecție a copilului abandonat și rădăcinile sale încă mai persistă adînc în cultura acestui popor. Însă, chiar dacă fenomenul instituționalizării minorilor are încă o mare amploare, în ultimii ani s-au dezvoltat și unele forme alternative de plasament care, chiar dacă nu sînt suficient de numeroase, reprezintă un prim pas spre dezinstituționalizare.

Asrfel atît în Republica Moldova cît și în raionul Criuleni există mai multe măsuri de ocrotire alternative instituționalizării printre care putem menționa:

Tutela și curatela – care reprezintă forma de plasament familial alternativă instituționalizării mai mult folosită în cazul familiei lărgite, este de fapt dispusă în grija buneilor sau unchilor copilului lipsit de grija părintească și se referă doar la minorii pînă la 15 ani, pentru cei cu vîrsta cuprinsă între 15 și 18 ani se institue curatela.

Casa de tip familial – reprezintă o formă particulară de plasament familial fiind gestionată de un cuplu de părinți. Ea nu poate găzdui mai puțin de 3 copii, nici depăși numărul de 7 copii, luînduse în considerație și fiii biologici ai cuplului familial.

Asistență Parentală Profesionistă – este un serviciu social specializat, care oferă copiilor îngrijire familială substitutivă în familia unui asistent parental profesionist.

Plasament familial – reprezintă o formă de protecție a copilului, ce constă în încredințarea temporară a unui copil unei persoane sau familii care prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a acestuia, dacă securitatea, dezvoltarea sau integrarea morală a copilului sînt periclitate în familie din motive independente de voința părinților [50].

O altă măsură de ocrotire alternativă instituționalizării este adopția.

5) Adopția – este actul juridic complex, în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie între adoptat și descenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte [39, p. 95].

Aceste legături de rudenie ce se stabilesc sînt asemănătoare cu cele care există în cazul rudeniei firești. Raportul dintre adoptator și adoptat sînt asemănătoare a celor existente între părinți și copii. Prin adopție copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorului, unde urmează a fi crescut ca și un copil firesc al adoptatorului. Numai acestea din urmă realizează o ocrotire identică cu cea părintească.

Adopția este cunoscută încă din antichitate, cînd se efectua din motive religioase (asigurarea culturii strămoșilor) sau politice (evitarea ,,stingerii” unui trib sau familie). Ea constitue un procedeu de confiere a privilegiilor și avantajelor relației părinte – copil, fiind o instituție larg recunoscută, la scară mondială, cu începuturi persistente datînd din timpul grecilor și romanilor [2, p. 300].

Adopția este o instituție pe care o întîlnim, sub diverse denumiri, din cele mai vechi timpuri, la majoritatea popoarelor, avînd ca principal scop ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau a celor care, deși au părinți, dar nu au asigurată din partea acestora o creștere și o educație corespunzătoare.

Termenul adoptio semnifică adopția unei persoane dependente (alieni iuris), adică a unui fiu de familie. Deasemenea mai rezultă și din termenul de adagatio, respectiv adrogațiunea presupunînd adopția unei persoane independente care asfel devenea ,,alieni iuris”, deci fiu al familiei. Spre exemplu, cetățeanul roman necăsătorit sau căsătorit, dar fără copii își alege o persoană care să-i poarte numele, să-l moștenescă, să-i continuie cultul domestic, familial [8, p. 432]

Scopurile adopției diferă substanțial în funcție de perioadele istorice. În antichitate, continuarea liniei bărbătești într-o anumită familie reprezintă principalul mobil, persoană adoptată era în mod invariabil bărbat și adesea adult, în timpul ce adopțiile contemporane vizează copiii de ambele sexe. În plus, se viza în special bunăstarea a celui care adoptă, acordîndui-se puțină atenție bunăstării celui adoptat.

Instituția adopției a avut întotdeauna, pe de o parte, un scop familial – vizînd întemeierea familiei adoptive, în care adoptatul să găsească ocrotirea, iar adoptatorul satisfacția dorinței firești de a fi părinte (în condițiile cînd din diverse motive nu putea fi părinte) iar, pe de altă parte, adopția a vizat un scop social, adică să contribuie la realizarea celui interent oricărei societăți organizate – de creștere, educare și formare a tinerii generații pentru viața, cu alte cuvinte, de a-și asigura continuitatea pe plan economic, social etc [7, p. 316.].

Dreptul civil roman și-a pus amprenta asupra sistemelor legislative din Europa și America Latină. În țările anglofone reglementările și practicile adopției au ca obiectiv promovarea bunăstării copilului, constituind o parte a programelor statale de ocrotire a acestuia. În timp ce dorința de a continua descendența familiei sau apărarea drepturilor de moștenire sînt încă motive pentru adopție, de regulă interesul se centrează în prezent mai mult pe crerea uni relații părinți – copii, între un cuplu căsătorit și un minor. Acestă atitudine s-a dezvoltat în special după sfîrșitul primului război mondial, cînd exista un număr mare de copiii orfani; un alt factor a fost tendința de creștere a numărului nașterilor nelegitime. Adopția avea menirea de a asigura familii sau cămine pentru acești copii. Popularitatea sa a sprit nu numai datorită distrugerilor provocate de cel de-al doilea război mondial, ci și prin influența psihiatriei și a disciplinelor înrudite, care au subliniat importanța unei vieți familiale stabile asupra dezvoltării copilului.

Adopția de foarte multe ori primește o față politică, ea realizîndu-se în scopul asigurării transmiterii demnității imperiale. Astfel, împăratul roman August, care nu a putut să aibă copii, a

adoptat un copil pe nume Tiberu. La rîndul lor, aflați în situații similare, împărații Nerva și Claudiu iau adoptat respectiv pe Traian și Nero – cel care a dat foc Romei.

Scriptura ebraică vorbește de Moise care a fost salvat de la moarte, fiind luat din coșulețul de trestie ce plutea pe Nil, fiind crescut mai apoi de fiica faraonului. Adopția reprezintă o tradiție și pentru poporul romăn, avînd pe parcursul de secole diferite denumiri: luare de suflet, adopție sau înfiere [9, p. 86]

Ca urmare, adopțiunea o regăsim în Pavila lui Matei Basrab, în legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat Callimachi.

Hrisovul pentru Iothesie din anul 1800 al lui Alexandru C. Moruzi a constituit un adevărat cod al înfierii. Din partea introductivă a Hrisovului rezultă că iodhesie reprezintă vechea tradiție existentă în spațiu romînesc de la ,,lua de suflet” un copil pentru al crește și al educa. Legile prevedeau că pot adopta numai persoanele care nu au copii legitimi. Adoptatul era numit ,, copil de suflet”, pentru al diferenția de ,,copilul trupesc”. Aceasta intra în familia adoptatorului, numită ,,părinte sufletesc” – termen prin care se făcea deosebirea de ,, părinte firesc”, familia biologică, păstrîndui-se însăși legăturile de rudenie ale adoptatorului cu familia sa biologică.

Codul civil roman din 1865 și doctrina juridică a folosit denumirea de adoptațiune, aplicînd ca și codul civil francez din 1804, legislația Iustiniană. Din cele două feluri de adopție create de Iustinian: adoptațiunea cu efecte depline și cea cu efecte restrînse, a fost însușită adopțiunea cu efecte restrînse [7. p.316]

Adopția a fost recunoscută legal în 1926. Raporturile Comitetului Departamental pentru Adopția Copiilor (1972), o definește ca ,,ruptura completă a relațiilor legale dintre părinți și copil, și stabilirea uneia noi între copil și părinții săi adoptivi”.

Deși adopția avea loc de obicei în cazurile cînd cei care adoptau erau înrudiți sau deja cunoșteau copilul, literatura care s-a ocupat de adoptarea unor copii care nu erau rude ale părinților adoptivi ilustrează două caracteristici specifice ale acestor prime angajamente:

– mai întîi, copiii plasați pentru adoptare erau sugari sau copii mici, albi și sănătoși. Ellison, de exemplu, comenta în 1958 că se dorea uneori chiar și un copil cu stabism, iar McWhinnie nota în 1967 că ,,începutul de copil perfect face ca multe societăți de adopție să considere ca neadoptabil copilul care avea fericirea de a avea un semn din naștere vizibil”;

– în al doilea rînd, era tendința de a considera pe viitorii părinți adoptivi ca pe niște cetățeni generoși cu spirit public, ca a căror dorință de a adopta îi face pe deplin potriviți pentru rolul de părinte adoptiv. În 1970, Bowerbank a remarcat că dosarele de caz ale societăților de adopție care au funcționat în timpul și în perioada imediată următoare celui de al doilea război mondial indică o preocupare, nu cu privire la capacitățile părinților adoptivi, ci cu privire la sexul, culoarea și caracteristicile copiilor pe care ei ar fi acceptat să-i adopte. De regulă, se punea accent pe satisfacerea nevoilor sociale și emoționale ale cuplurilor fără copii [43, p. 235].

A avut loc, de atunci,doar în Moldova, o schimbare dramatică în acest tablou al adopției. Aranjamentele făcute de societățile voluntare și autoritățile locale sînt acum guvernate de Reglementările Agenților de Adopție, aceste reglementări au fost introduse pentru prima oară în 1939, într-un efort de a îmbunătăți practica și sînt, în prezent, revăzute de către Departamentul Sănătății.

Asistenți sociali au devenit mai sofisticați în așteptările lor cu privire la competența profesională și acesta a influințat clar abordarea de către ei a muncii legată de adopție [44, p. 355].

O schimbare majoră a avut loc în diminuarea numărului de copii respinși de la adoptați și în cunoștințele cu privire la categoriile de copii care pot beneficia de acest tip de plasament.

Mulți practicieni și cercetători au remarcat declinul în plasamentul pentru adoptare al bebelușilor pe la sfîrșitul anilor 1960, iar datele arată că o mai mare permisivitate a avorturilor, eficiența mijloacelor contraceptive și atitudinile sociale mai flexibile față de copiii nelegitimi și familiile cu un singur părinte, au contribuit la o schimbare în modelele de abandonare. În vreme ce tendințele de acest fel au devenit explicite, asistenții sociali au început să-și concentreze atenția asupra celor copii cu ,, nevoi speciale” care necesitau familii de substituție permanente.

Mai mulți factori importanți au încurajat această schimbare de accent.

Mai întîi, cercetarea din Marea Britanie și Statele Unite a arătat nu numai că pot fi găsite familii care să adopte copii mai mari, negri sau mulatri, dar și că asemenea plasament au șanse foarte bune să se dovedească potrivite.

În al doilea rînd, într-o trecere în revistă a cercetătorilor, Clarke (1981) afirmă că rezultatele ,,întemeiază un optimizm reținut” cu privire la progresul în dezvoltare al copiilor proveniți din medii sărace și violente care sînt plasați în familii adoptive.

În al treilea rînd, a devenit evident că a lăsa copiii mici în instituții de ocrotire pentru a vedea ,,cum se dezvoltă” sau a încerca să li se evalueze potențialul prin testări psihologice sau de inteligență inițială, nu reușește să ofere nici o garanție pentru viitorii părinți adoptivi, iar uneori împedică dezvoltarea lor normală.

În al patrulea rînd, mulți copii erau în pericol de a crește în instituțiile rezidențiale.

În al cincilea rînd, pentru că prin larfa publicitate făcută unor cazuri de ,,conflict de iubire” între părinții naturali și cei care aveau copii încredințați pentru îngrijire s-a atras atenția asupra lipsei de securitate legală a aranjamentelor de încredințare pentru îngrijire și s-a arătat că adoptarea este un mijloc mai bun de asigurare a bunăstării copiilor care nu se mai pot întoarce la propriile familii în viitorul previzibil [43, p. 235].

Cei cinci factori prezentați mai sus au forțat, în măsuri diferite, dezvoltarea serviciilor de adopție pentru o întreagă categorie de copii cu nevoi speciale. În acelaș timp, resursele familiei au fost mai precis și mai curajos prin proiecte ,, de specialitate” sau ,,profesioniste” pentru a satisface nevoile copiilor cu handicapuri grave, a adolescenților delicvenți sau de comportament, sau a adulților care necesită o anumită formă de ajutor din partea comunității. Autoritățile locale și societățile de voluntari au depus multă energie pentru a încerca să maxmimizeze șansele plasamentului familial prin organizarea schimbului de resurse regionale, înființare de ,,ateliere de adopție”, utilizarea publicității, aranjarea de ,,petreceri” de adopție, și multe alte inițiative care sînt considerate vitale de către adepții lor și uneori condamnate ca fiind dăunătoare de către cei mai precauți.

O ,,atracție către adopții” de același fel a avut loc și în Statele Unite exemplificată de publicații cum ar fi ,,nici un copil nu este de neadoptat”. Adopția a generat o adevărată revoluție după anii 1960 și este acum considerată ca fiind o alternativă reală pentru copii, indiferent de caracreristicile lor personale sau ale familiei din care provin.

Procesul adopției a suferit modificări deosebit de importante de cînd a fost prima dată legalizat și pînă în prezent; adopția nu mai este percepută ca un serviciu oferit cuplurilor lipsite de copii.

Cele mai multe dintre agențiile de asistență socială sau organizațiile nonguvernamentale se preocupă de asigurarea bunăstării copiilor care necesită o familie. În acest sens edificator poate fi exemplu programului ,,O familie pentru copiii noștri”, program desfășurat la nivelul autorităților locale și finanțat de UNICEF [44, p.355].

În literatura de specialitate se întîlnesc și alte definiții ale adopției, dintre care pot fi aduse următoarele:

– adopția este operațiunea juridică realizată prin juxtapunerea unor acte juridice care dau naștere raporturilor de rudenie civilă în condițiile legii și între persoanele prevăzute de lege [34, p. 34];

– adopția este o instituție juridică în virtutea cărea între o persoană numită adoptat și altă persoană numită adoptator se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinți și copii [45, p. 17].

În sensul acestor definiții, noțiunea de adopție este folosită pentru a desemna totalitatea normelor juridice care se află la bază și reglementează atît actul juridic, cît și raportul juridic de adopție, astfel, termenul adopției reprezintă o instituție juridică, adică – instituția juridică a adopției.

Deci, adopția ca măsură de ocrotire cu caracter permanent, reprezintă instituția juridică prin care se asigură copilului o familie, care înlocuiește, cu titlul definitiv, pe cea biologică, în condițiile prevăzute de lege.

Acestă instituție reprezintă o măsură prin care sunt protejați copiii lipsiți de părinți. Copiii aflați în asemenea situații, în condițiile și procedura prevăzută de legislație, sunt primiți de familia adoptatorului, unde urmează a fi crescuți și educați ca și copiii biologici. Prin actul adopției, adoptatorul își asumă răspunderile ce revin părintelui față de copil.

Codul familiei reglementează adopția în [11], noțiunea de adopție fiind folosită în următoarele sensuri:

– ca instituție juridică care reprezintă ansamblul normelor juridice cu privire la nașterea,efectele și desfacerea adopției, norme ce reglementează cerințele legale la adopție, actul adopției, încuviințarea acesteia, raportul și efectele sale;

– ca act juridic care reprezintă acordul de voință al persoanelor care trebuie să consimtă la adopție, și care, prin încuviințarea instanței judecătorești dă naștere la raportul juridic de adopție, respectiv la legăturile de rudenie prevăzute de lege;

– ca raport juridic prin care se evidențiază legăturile de rudenie care se stabilesc: între adoptat și adoptator pe de o parte și rudele acestuia, pe de altă parte.

Adopția este reglementată ca o instituție asemănătoare ocrotirii părintești, avînd scopul de înlocuit părinții cu adoptatorii, în situația copiilor lipsiți de părinți, ori de ocrotirea acestora, sau atunci cînd ocrotirea nu este corespunzătoare [35, p. 264].

Adopția se aseamănă cu ocrotirea părintescă întrucît, în conformitate cu prevederile legale,

adoptatorii dobîndesc toate drepturile și îndatoririle părintești, iar adoptatul va avea fața de adoptatori drepturile și îndatoririle pe care le-ar avea un copil firesc față de acestea.

Interesul adoptatorului, poate fi: nepatrimonial – referitor la aspectele personale ale ocrotirii părintești (condițiile afectate de creștere, educație și pregătire profesională); patrimoniul (condițiile materiale necesare existenței și întreținerii sale). Asfel adopția trebuie să urmărească îmbinarea acestor interese, realizîndu-se relații asemănătoare celor existente cu familia biologică, bineînțeles, în condițiile normale care trebuie să existe între părinți și copii.

Sociologul romîn [46, p. 168] definește adopția ca fiind – actul prin care cineva devine părinte legal al unui copil care nu este propriul său descendent natural. Adopția este unul dintre instrumentele esențiale de protecție a drepturilor copilului, în perspectiva asigurării unei familii pentru fiecare copil [46, p.168].

Spre deosebire de familia de plasament, familia care adoptă un copil devine familia copilului, acesta nemaiîntorcîndu-se în familia biologică. Statutul copilului adoptat îi conferă acestuia nu numai siguranță, dar mai ales stabilitate și continuitate de viață și dezvoltare în noua familie. În consecință, adopția nu reprezintă o modalitate de protecție temporară, alternativă ocrotirii rezidențiale, ci mai mult decît atît, înseamnă asigurare unei familii permanente pentru copilul adoptat.

Astfel, adopția este măsura specială de protecție a drepturilor copilului prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și cel adoptat, precum și rudenia între adoptat și rudele adoptatorului [35, p. 264].

Între cel care adoptă și adoptat are loc stabilirea obligației reciproce de întreținere și a dreptului la moștenire. Prin adopție copilul dobîndește numele celui care îl adoptă iar domiciliul copilului este la părinții adoptatori.

Deci, observăm că există mai multe definiții ale fenomenului de adopție, acestea evidețiind în mare parte următoarele aspecte importante:

actul prin care cineva devine părinte legal al unui copil care nu este descendentul său natural;

stabilirea filiației între cel care adoptă și copil;

încetarea filiației dintre copil și părinții săi biologici;

stabilirea rudeniei între copil și rudele adoptatorului;

stabilirea obligației reciproce de întreținere între cel care adoptă și adoptat și dreptului la moștenire [7, p. 316].

Dacă ne referim la formele adopției putem evidenția că adopția poate fi simultană și succesivă.

Adopția simultantă are loc în acelaș timp, iar consimțămîntul la adopție al soților care adoptă se oferă de aceștia deodată.

Adopția succesivă are loc la anumite intervale, iar consimțămîntul la adopție al unui soț se poate oferi și ulterior consimțămîntului celuilalt soț, care a consimțit anterior adopția unui copil.

În literatura de specialitate se mai întîlnesc două tipuri de adopție:

Adopția cu efecte restrînse sau simplă care are ca efect o dublă legătură de filiație, prin

păstrarea legăturilor de rudenie dintre adoptat și rudele sale firești. În acest sens:

se stabilesc raporturi de rudenie asemănătoare a celor dintre părinți și copii, numai între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator, pe de altă parte, ceea ce înseamnă că se stabilește o rudenie restrînsă;

se mențin legăturile de rudenie dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții și rudele acestora, pe de altă parte, astfel că ambele relații de rudenie coexistă (cea de adopție și cea firească) și în consecință acestea produc concomitent efecte juridice [35, p. 264].

Adopția cu efecte depline sau completă care are ca principal efect ruperea copletă a unei filiații și dobîndirea unei noi caracterizîndu-se prin următoarele:

– între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte, se stabilesc raporturi de rudenie, la fel ca și cum adoptatul ar fi copilul firesc al adoptatorului și descendenților săi cu rudele firești;

– legăturile de rudenie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte,încetează [35, p. 264].

În consecință, drepturile și îndatoririle rezultate din rudenia firească încetează o dată cu încuviințarea adopției cu efecte depline, rudenia firească nu mai produce efecte.

Deosebirea dintre cele două feluri de adopție constă în:

întîlnirea diferită a rudeniei pe care o stabilesc între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator, pe de altă parte, la adopția cu efecte restrînse, în timp ce la adopția cu efecte depline, adoptatorul și descendenții săi devin rude și cu rudele adoptatorului;

suprapunerea și coexistența rudeniei, rezultate din adopția cu efecte restrînse peste rudenia firescă, spre deosebire de rudenia ce rezultă din adopția cu efecte depline, care înlocuiește rudenia firească.

În conformitate cu aceste reglementări, cei care doresc să adopte pot recurge la oricare din cele două feluri de adopție, cu acordul celor care trebuie să-și manifeste consimțămîntul la adopție. Noile reglementări cu privire la încuviințarea adopției nu mai fac distincție între aceste două feluri de adopție. Astfel, Codul familiei din Republica Moldova reglementează ambele feluri de adopție, fără ca să deosebească, dacă aceasta este cu efecte restrînse sau depline.

Efectuînd o privire de ansamblu asupra conceputului de adopție, a formelor acesteia și a evoluției istorice, existînd o completare pe parcursul dezvoltării ulterioare. Adopția nu mai este

percepută ca un serviciu oferit cuplurilor lipsite de copii. Astfel, dacă la început se utiliza mai des înfiere sau luare de suflet și scopul principal era continuarea liniei bărbătești persoana adoptată fiind în mod inevitabil bărbat, atunci ulterior, interesul s-a centrat mai mult pe crearea unei relații părinte – copiil această atitudine dezvoltîndu-se în special la sfîrșitul primului război mondial cînd există un număr mare de copii orfani și puteau fi adoptați copii de ambele sexe.

Sintetizînd această informație putem defini ce este în viziunea noastră conceputul de adopție. Prin urmare ,,adopția” reprezintă ,,o măsură de ocrotire cu caracter permanent a copiilor rămași fără îngrijire părintească prin care se asigură copilului o familie, care înlocuiește cu titlul definitiv pe cea biologică și i se conferă acestuia siguranță, stabilitate și continuitate de viață și dezvoltare” [2, p. 300].

1.2. Adopția națională ca formă de protecție a copiilor, în situație de risc.

Pornind de la principiul cunoscut de Convenția privind Drepturile Copilului, conform căruia interesul primordial al fiecărui copil este acela de a avea o familie, statul nostru și-a propus să protejeze copii aflați în imposibilitatea de a fi crescuți și educați de familia biologică, prin instituția adopției naționale, în principal, și prin adopția internațională cazuri deosebite.

Principalul mijloc de protecție pentru copiii aflați în dificultate este menirea sau reintegrarea acestora în familia biologică, atît timp cît este în interesul minorului. Atunci cînd dezvoltarea copilului nu se poate realiza în familia biologică se impune plasarea sa într-un mediu cît mai apropiat de cel familial, corespunzător tradiției, aparatenței etnice și religioase, nivelului de cultură, etc [35, p. 264].

În acest sens, Convenția cu privire la dreptul copilului precizează în art. 20 că acest copil, care este temporar sau definitiv lipsit de mediul său familial, sau care în propriul său interes nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și ajutor social din partea statului. Mai mult se presupune statelor-părți să prevadă pentru acești copii o ocrotire alternativă, în conformitate cu legislația lor națională [13].

În continuare vom prezenta un tabel (vezi tabelul 1) prin care vom încerca să evidențiem modalitatea plasării copiilor rămași fără îngrijire părintească.

anexa 1

Plasarea copiilor și a adolescenților rămași fără îngrijire părintească

în raionul Criuleni

Tabelul nr. 1: situația demographic îîn raionul Criuleni [42].

În urma analizei datelor, putem constata că în ultimii ani e în descreștere numărul copiilor plasați în centre de plasament pentru copii în situație de risc (de la.9 în anul 2012 la 4. în anul 2014), case de copii ( de la 6 în anul 2012 la 0 în anul 2014), școli internat pentru copii orfani ( de la 11 în anul 2012, la 2 în anul 2014), asistență parentală profesionistă e în creștere (dela 9 în anul 2012 la 15 în anul 2014), tutela deasemenea e în creștere (de la 10 în 2012 la 35 în 2014) numărul adopțiilor esențial (de la 3 în anul 2012, la 6 în anul 2014). Dacă facem o comparație între numărul copiilor aflați sub tutelă și cei care merg în adopție, observăm că sub tutelă se înregistrează mai multe cazuri față de adopție.

Astfel, din datele prezentate putem concluziona că situația copiilor atît în Republica Moldova, cît și în raionul Criuleni, este foarte îngrijitoare, deoarece foarte puțini copii rămași fără îngrijire părintească sînt adoptați.

Ocrotirea copiilor orfani și a copiilor rămași fără îngrijire părintească:

(1) Copiii, care temporar sau permanent sînt lipsiți de mediul familiei sau care, în propriul lor interes, nu pot fi lăsat în acest mediu, se bucură de protecție și ajutor special din partea statului, conform legislației.

(2) Copiii orfani și copiii rămași fără îngrijure părintească sînt înfiați sau plasați în altă familie sau în instituție de stat pentru copii.

(3) Adopția de către cetățenii străini se înfăptuiește în conformitate cu legislația în cazul în care nu poate fi găsită o soluție potrivită în Republica . La alegerea soluției se va ține seama de necesitatea de asigurare a unei continuități în educarea copilului, de originea sa etnică, religioasă, culturală, lingvistică și de dorința copilului [32].

Prin adopție națională se înțelege adopția copiilor care locuiesc în Republica Moldova, de către cetățeni care de asemenea locuiesc în Republica Moldova.

În scopul realizării cerinței de a plasa copilul într-un mediu cît mai apropiat de cel al familiei sale biologice, adopția națională este considerată prioritară în raport cu adopția internațională [2, p. 300].

Acest obiectiv este clar afirmat în Convenția cu privire la drepturile copilului care precizează că statele-părți vor recunoaște că adopțiunea în străinătate poate fi considerată ca un alt mijloc de a asigura îngrijirea necesară copilului, dacă acesta nu poate fi încredințat unei familii sau nu poate fi îngrijit în mod corespunzător în țara sa de origine.

În acest sens se prevede ca în cazul în care persoana sau familia din Republica Moldova și o persoană sau familie străină cer încredințarea în vederea adopției aceluiaș copil, posibilitatea încredințării copilului la persoane sau familia din Republica Moldova va fi luată în considerație cu prioritate de Comisia pentru protecția copilului.

În societatea tradițională moldovenească era întîlnită practica luării unui ,,copil de suflet”.

Ulterior, pe măsura schimbărilor economoco-sociale, a progresului în ansamblul societății moldovenești, soluția cea mai potrivită pentru cuplurile fără copii a devenit adopția, scopul esențial vizînd găsirea unui copil pentru o familie.

După anul 1990, posibilitatea transformării copilului din subiect în obiect de schimb a devenit, pentru organele abilitare ale statului un canal de alarmă, fapt pentru care schimbarea practicii obținute de a ,,alege” un copil pentru o familie, prin selectarea familiei potrivite pentru un copil în interesul acestuia din urmă. Aceasta se impune nu numai în adopțiile internaționale ci și în cele naționale. Trebuie să subliniem încă odată că succesul adopției depinde în mod nemijlocit, de cunoașterea și pregătirea părților care doresc să adopte și a copilului adoptabil.

Copilul adoptabil trebuie cunoscut atît din punct de vedere al particularității sale (personale, intelect, evaluare obectivă și dezvoltări fizice, psihice și emoționale) precum și orice alt punct de vedere al soluționării fiecărui caz, în interesul exclusiv al copilului.

Pentru ca un copil să fie adoptabil din punct de vedere juridic, el trebuie să se afle într-una din situațiile expuse în următorul tabel (vezi tabelul 2, anexa 2), [35, p. 264].

Pentru obținerea acestor detalii se solicită unităților de ocrotire completarea FIȘEI COPILULUI ADOPTABIL:

Fișa de adopție a copilului trebuie să cuprindă date obiective, să fie completată cu profesionalizm, corectitudine și responsabilitate, întrucît în baza unuia asemenea document se va hotărî viașa ulterioară a unui copil. Din aceste considerente apreciem că fișei date nu trebuie să-i lipsească nici un amănunt sau detalii, căci oricînd poate oferi elementele semnificative. În continuare vom prezenta un model de fișă a unui copil adopțabil prin care vom încerca să evidențiem principalele aspecte la care să se acorde mare atenție:

Fișa copilului adoptabil [autor]

Deci, fișa dată oferă informații datorită cărora se stabilește dacă copilul este adoptabil sau nu. În Republica Moldova trebuie respectate următoarele faze ce țin de procedura adopției:

1. Constatarea stării de adoptabilitate a copilului: procesul adoptiv începe cu constatarea mecanizmelor puse la baza stării de adopție minorului. Acesta din urmă se perfecționează în primul rînd, în baza consimțămîntului explicit pentru adopție al părinților biologici, care trebuie să fie, conform legii, exprimat sub formă de act public sau declarație autentificată de autoritatea tutelară.

Ca o adăugare la acest consimțămînt, s-a înregistrat și practica generalizată de a cere un astfel de consimțămînt și de rudele copilului pe linie dreaptă și pe linie colaterală pînă la al treilea grad, fără de care adopția nu poate fi pronunțată.

În lipsa consensului așa numitei familii lărgite, constatarea stării de adaptabilitate a minorului mai poate depinde de o întreagă gamă de motive, care sînt specificate în articolul 125 al Codului familiei: lipsirea de drepturi părintești; declararea incapacității de exercitare a drepturilor părintești; declararea dispariției părinților; faptul că copilul rezultă a fi copilul unor părinți necunoscuți; faptul că minorul refuză, fără motive justificate în stare de abandon moral și material pentru cel puțin 6 luni consicutive.

2. Înregistrarea părinților care vor să adopte: Legea încredințează autorității tutelare, evidența registrelor cu privire la cuplurile moldovenești care doresc să adopte, rezervînd o egală competență, în materie de adopție internațională, Comitetului pentru Adopție.

Astfel se desfășoară o cercetare de natură socială și biologică referitor la istoria cuplurilor, la condițiile de trai și nucleul familial, la situațiile de lucru și venitul primit, la situația patrimonială și condițiile de sănătate ale ambilor părinți aspiranți la adopție. Deasemenea trebuie scoase în evidență motivele care au făcut cuplul să adopte.

După evaluarea cuplului urmează o prevedere formală care ar putea fi definită de ,,acceptare” a candidaturii pentru adopție ,,indicat mai specific ca un aviz” care este emis tot pentru adopția națională de către autoritatea tutelară. Acest document este amintit în articolul 290, al.2, litera ,,a” al Codului de procedură civilă care se referă la avizul autorității tutelare ,,cu privire la examinarea condițiilor de viață a adoptatorilor”. Doar după emanarea unei astfel de prevederi cuplul părinților adoptivi este inclus în registrele menționate în [11].

3. Faza ,,cuplării” copilului cu familia: este una dintre cele mai dificile faze în procesul adopției unde la diferite nivele sînt implicați în procedura adoptivă: autoritatea tutelară, directorii instituțiilor, reprezentanții agenților autorizate și aceeași părinți care vor să adopte.

4. Perioada de încercare: Decizia autorității juridice asupra instanței de adopție prezentată de părinți care vor să adopte poate avea loc doar în urma unei ,,perioade de încercare” de cel puțin 6 luni ( după cum este stipulat în [11]) pe parcursul căreia copilul și cuplul au posibilitate de a instaura acea relație care va sta la baza acestui proces de adopție. Practica folosită la momentul actual la sediile judiciare competente se referă în special la două metodologii care se bazează respectiv pe: o serie de vizite aproape zilnice de către părinții care vor să adopte pe întreaga perioadă de încercare: asumarea de către părinții care vor să adopte, a tutelei asupra copilului cu posibilitatea de al ține alături pe întreaga perioadă de încercare [11].

Procedura menționată mai sus poate totuși să suporte o excepție relevantă, în cazul cînd judecătorul din motivul unei cauze juste să hotărască dispunerea imediată a adopției. În astfel de împrejurări s-a efectuat și următorul caz de adopție:

Studiu de caz nr. 1[autor]

5. Sentința de adopție: cuplul de părinți care doresc să adopte, prezintă la organul judiciar competent cererea de adopție și acesta din urmă dă sentința de adopție.

6. Perioada de post-adopție: cuplului adoptativ i se cere să trimită autorității centrale în primii doi ani după adopție patru relatări de natură psihologică cu valabilitate simestrială și două ulterioare, relatări mai sînt cerute la sfîrșitul anilor trei și cinci [20, p. 54].

Astfel, putem menționa că adopția națională reprezintă o măsură alternativă de ocrotire a copiilor foarte importantă în procesul căreia trebuie respectate anumite faze.

Pentru a scoate la evidență importanța adopției naționale am aplicat un interviu cu 4 specialiști care activează în domeniul dat: ( vezi ghidul de interviu nr. 1 în anexa 5)

La întrebarea ,, care sînt principalele forme alternative la instituționalizarea copiilor?”, în toate cazurile au fost obținute acelaș răspunsuri și anume: tutela și curatela, adopția, familia foster, asistența parentală profesionistă și casele de tip familial. Prin această întrebare s-a scos în evidență că sînt 5 forme principale alternative instituționalizării.

Fiind rugați să ierarhizeze formele alternative la instituționalizarea copiilor în conformitate cu importanța acestora, specialiștii le-au plasat în felul următor: adopția, tutela și curatela, plasamentul familial, asistență parentală profesionistă și casele de tip familial. Putem concluziona că au plasat adopția pe primul loc și în toate cazurile casele de tip familial au fost plasate pe ultimul loc.

La întrebarea ,,ce categorii de copii sănt propuși mai des?”, am obținut următoarele răspunsuri: ,,în primul rînd sînt propuși spre adopție copiii abandonați la naștere cărora li se determină statutul” (toți specialiștii au dat acelaș răspuns); ,,în al doilea rînd sînt propuși spre adopție copiii care se află sub tutelă și curatelă” (toți specialiștii au răspuns la fel); ,,în al treilea rînd merg spre adopție copiii care se află în situații de risc. S-a mai adăugat că și copiii care se află în plasament familial deasemenea sînt adoptați. Prin urmare în cele mai dese cazuri sînt propuși pentru adopție copiii abandonați la naștere și mai puțin cei care se află în instituții.

Încercînd să evidențiem avantajele adopției în comparație cu celelalte forme alternative la instituționalizare, au fost obținute următoarele răspunsuri ,,adopția oferă unui copil un mediu familial stabil în care îi pot fi satesfăcute toate nevoile, adopția reptezintă instituția juridică prin care se asigură copilului o familie care înlocuiește cu titlu definitiv pe cea biologică, prin adopție copilul devine membru al familiei ce drepturi depline de moștenitor” ( specialistul în protecția drepturilor copilului din cadrul DAS și PF Criuleni); ,, adopția este singura formă prin care se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinți și copii, adopția este cea mai esențială formă de protecție a drepturilor copilului, deoarece i se oferă acestuia un mediu familial stabil” (specialistul în problemele familiei și copilului în situație de risc din cadrul DAS și PF); ,,adopția este principala formă de ocrotire cu caracter permanent a copiilor rămași fără ocrotire părintească” (asistent social or. Criuleni). Putem concluziona că principalul avantaj al adopției față de celelalte forme alternative instituționalizării este că prin adopție se oferă unui copil un mediu familial stabil și se stabilesc raporturi de rudenie asemănătoare celor dintre părinți și copii ceea ce nu se întîmplă în celelalte forme alternative.

Fiind întrebări ,,cîte cazuri de adopție au avut final fericit din experiența acumulată?”, a fost menționat de specialistul în protecția copilului, avînd o experiență de 15 de ani în acest domeniu, că toate cazurile s-au încheiat cu succes.

La întrebarea ,, cum influențează colaborarea dintre diverși specialiști asupa eficienței procesului de adopție” , toți specialiștii au menționat că cu cît specialiștii se află în relatii de colaborare strînsă cu atît procesul adopției are șanse mai mari de reușită și atît familia adoptivă cît și copilul adoptat pot mai ușor să se integreze în noul mod de viață. Deasemenea ei au menționat că succesul adopției depinde în mare măsură de colaborarea între membrii echipei multidisciplinare.

La întrebarea ,, după părerea dumneavoastră, procesul adopției ar necesita o reformă? DE CE?”. Specialiștii au menționat că procesul necesită unele schimbări și anume: lucrul cu părinții biologi, modificarea legislației naționale în materie de adopție care are unele carențe din punct de vedere al pregătirii potețialilor părinți care aspiră la adopție.

În baza acestui interviu putem concluziona că adopția este principala formă alternativă instituționalizării și că din formele de protecție a copilului, doar adopția este singura modalitate prin care i se oferă copilului un mediu familial stabil în care copilului îi pot fi satesfăcute nevoile de dragoste, stabilitate și siguranță.

Făcînd referințe la studiul elaborat de Amicii De Banbini ,,Fenomenul Adopției în Republica Moldova: cunoștințe, atitudini și practice” deasemenea putem menționa că mai mult de jumătate din respondenți (52,7%) au acordat prioritate adopției, apreciind-o drept cea mai eficientă formă de protecție a copilului abandonat

Figura: fenomenul adoptiei in Republica Moldova [4/2014].

Conform datelor obținute de la specialiști putem menționa deasemenea că majoritatea cazurilor de adopție au un final fericit deasemenea putem concluziona că pentru ca procesul adopției să fie încununat cu succes trebuie să existe relații de colaborare strînse și schimp de experiență între mai mulți specialiști.

Astfel, în concluzie putem menționa că în țara noastră procesul adopției trebuie să parcurgă anumite faze și că adopția națională este prioritară adopției internaționale, aceasta din urmă amintindu-se numai în cazul excepționale cînd nu există posibilitate ca un copil să fie adoptat sau pus sub tutelă de către rudele copilului, indiferent de cetățenia lor, sau de către alți cetățeni ai Republicii Moldova.

1.3 Cadrul legal național din Republica Moldova cu privire la adopție

Deși instituția adopției copiilor se găsește în legislația tuturor statelor membre ale Consiliului Europei și ale Organizației Națiunilor Unite, în aceste țări există divergențe asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopția precum și deosebiri în procedura adopției. Adopția, ca soluție definitivă pentru a satisface nevoile copiilor, este un subiect contraversat. Considerînd că acceptarea unor principii comune și a unor practici comune în ceea ce privește adopția copiilor din întreaga lume ar contribui la atenuarea dificultăților cauzate de aceste divergențe și ar permite în acelaș timp promovarea binelui tuturor copiilor care sînt adoptați, atît [16] cu privire (în continuare CDC) cît și [15] conțin dispoziții în materia adopției de copii. Cu toate că satisfacerea nevoilor copilului de stabilitate și atașament personal nu este legată de formalitatea adopției, totuși, acolo unde este cazul, statul trebuie să intervină pentru a controla dacă sînt respectate drepturile copilului.

Copiii rămași fără ocrotire părintească:

(1) Statutul de copil rămas fără ocrotire părintească se atribuie copiilor ai căror părinți:

a) sînt decedați, fapt confirmat printr-un certificat de deces;

b) au fost decăzuți din drepturile părintești, fapt confirmat printr-o hotărîre a instanței de judecată;

c) au fost declarați ca fiind incapabili, fapt confirmat printr-o hotărîre a instanței de judecată;

d) au fost declarați dispăruți fără urmă, fapt confirmat printr-o hotărîre a instanței de judecată;

e) au fost declarați decedați, fapt confirmat printr-o hotărîre a instanței de judecată;

f) i-au abandonat, fapt confirmat printr-o hotărîre a instanței de judecată [29].

Asfel, art. 21 al CDC dispune: ,,Statele părți care acceptă și/sau autorizează adopția se vor asigura că rațiunea primordială în materie este interesul superior al copilului și:

vor garanta că adopția unui copil va fi încuviințată doar de autoritățile competente care verifică, conform legii și procedurilor aplicabile și pe baza tuturor informașiilor pertinente și demne de încredere, că adopția poate să aibă loc avînd în vedere situația copilului în rapotr cu părinții săi, rudele și reprezentanții legali, și dacă este cazul, că persoanele interesate și-au dat cosimțămîntul la adopție în cunoștința de cauză, pe baza tuturor consultațiilor necesare;

vor recunoaște că adopția în străinătate poate să fie considerată ca un mijloc de a asigura protecția necesară copilului, dacă acesta nu poate fi încredințat în țara sa de origine unei familii de adopție sau dacă nu poate fi îngrijit în mod corespunzător;

se vor asigura că, în cazul adopției în străinătate, copilul va beneficia de garanțiile și de normele echivalente acelora existente în cazul unei adopții naționale;

vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că în cazul adopției în străinătate încredințarea copilului nu se va traduce printr-un profit material necuvenit persoanelor implicate în aceasta [13].

Dispozițiile principale și suplimentare ale [15] în materie de adopție, sînt prevăzute în partea a II-a și a III-a a Convenției, respectiv articolele 4-20. Convenția respectivă privește numai instituția juridică a adopției unui copil care, în momentul în care adoptatorul solicită adopția, nu a împlinit vîrsta de 18 ani, nu este sau nu a fost căsătorit și nu este socotit major.

Asfel, ăn conformitate cu articolele menționate: adopția nu este valabilă decăt dacă este pronunțată de o autoritate juridică sau administrativă, denumită în continuare autoritate competentă.

Adopția nu este pronunțată decît dacă cel puțin consimțămintele următoare au fost acordate și nu au fost retrase: consimțămîntul mamei și, în cazul în care copilul este legitim, cel al tatălui său, dacă nu există nici tata, nici mama care să poată consimți, consimțămîntul oricărei persoane sau oricărui organizm care ar fi abilitat să exercite drepturile părintești în această privință.

Dacă tatăl sau mama este lipsită de drepturile părintești față de copil sau, în orice caz, de dreptul de a consimți la adopție, legislația poate să prevadă că nu se va cere consimțămîntul acestora.

Consimțămîntul unei mame la adopția copilului său nu va fi acceptat decît dacă este dat după naștere, la expirarea termenului prevăzut de legislație și care nu trebuie să fie mai mic de șase săptămîni sau, dacă nu se specifică un termen, în momentul în care, potrivit avizului autorității competente, mama va fi putut să se restabilească îndeajuns ca urmare a nașterii.

Legislația nu poate permite adopția unui copil decît de către două persoane unite prin căsătorie, fie că adopția simultan, fie succesiv, sau de către un singur adoptator.

Legislația nu permite o nouă adopție a unui copil decît într-unul sau mai multe din următoarele cazuri:

cînd este vorba de un copil adoptiv al soțului adoptatorului;

cînd precedentul adoptator a decedat;

cînd procedura adopției este anulată;

cînd procedura adopției a încetat [15].

 Stabilirea statutului copilului:

(1) Dispoziția privind stabilirea sau retragerea statutului de copil rămas temporar fără ocrotire părintească sau de copil rămas fără ocrotire părintească se emite de către autoritatea tutelară teritorială.

(2) Concomitent cu emiterea dispoziției privind stabilirea statutului de copil rămas fără ocrotire părintească, autoritatea tutelară teritorială emite dispoziția privind stabilirea statutului de copil adoptabil, luarea în evidență a acestuia și întreprinderea măsurilor de adopție a copilului conform prevederilor legislației, cu excepția copiilor rămași fără ocrotire părintească care sînt plasați sub tutelă/curatelă în familia extinsă [30].

Stabilirea și plata indemnizației pentru copiii adoptați și cei aflați sub tutelă/curatelă se efectuează în temeiul deciziei autorității administrației publice locale.

Indemnizațiile pentru copiii adoptați și cei aflați sub tutelă/curatelă se stabilesc și se achită pînă la atingerea de către copil a vîrstei majoratului, iar în cazul copiilor adoptați și al celor puși sub tutelă/curatelă care au atins vîrsta majoratului, dar își continuă studiile în instituțiile de învățămînt secundar general (licee și școli medii de cultură generală) sau instituții de învățămînt secundar profesional, mediu de specialitate și superior – pînă la absolvirea instituțiilor respective, fără a depăși vîrsta de 23 ani. În acest caz, părinții adoptatori sau tutorele/curatorul prezintă, de două ori pe an, confirmări de la instituția de învățămînt (în perioada 1-15 octombrie și 1-15 martie) [28].

Autoritatea contemporană nu va pronunța o adopție decît dacă și-a format covingerea că adopția va fi în interesul copilului și va da o deosebită importanță fiecărui caz în așa fel încît această adopție să-i ofere copilului un cămin stabil și armonios. Deasemenea nu va considera îndeplinite condițiile mai sus citate dacă diferența de vîrstă între adoptat și adoptator este sub cea care separă în mod obișnuit părinții de copiii lor.

Autoritatea competentă nu v-a pronunța o adopție decît după o anchetă corespunzătoare privind adoptatorul, copilul și familia sa. Aceasta va trebui, corespunzător fiecărui caz să cuprindă următoarele elemente:

personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatorului, viața sa familială, condițiile de locuit, aptitudinea sa de educare a copilului;

motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicită să adopte un copil, celălalt soț nu se asociază la celălalt;

motivele pentru care adoptatorul dorește să adopte copilul;

potrivirea reciprocă între adoptator și copil, durata perioadei în care el a fost încredințat în grija adoptatorului;

personalitatea și starea sănătății copilului, dacă nu există interdicții legale, antecedentele copilului;

sentimentul copilului cu privire la adopția propusă;

religia adoptatorului și religia copilului dacă este cazul.

Această anchetă va trebui să fie încredințată unei persoane sau unui organism recunoscut prin lege sau agreat în acest scop de către o autoritate judiciară sau administativă. Ea va trebui, în măsura posibilităților, să fie efectuată de către asistenții sociali calificați în acest domeniu.

Mai există acte normative internaționale ce reglementează adopția ca de exemplu [14], însă în Republica Moldova reglementări cu privire la adopție există în [11].

În acest cod se stipulează care copii pot fi adoptați și modalitatea încuviințării adopției și anume încuviințarea adopției copilului se face de către instanța judecătorească la cererea persoanelor care solicită adopția. Instanța judecătorească va expedia în termen de 3 zile din momentul cînd hotărîrea adopției, indiferent de faptul dacă există sau nu cererea adoptatorilor sau persoanelor împuternicite de ei în acest sens [10].

Codul Familiei se stipulează că accesul la informația privind copiii care pot fi adoptați este liber pentru persoanele care solicită adopția și persoanele împuternicite de ele. Autoritățile tutelare nu au dreptul să limiteze accesul la informația privin copiii care pot fi persoane de ambele sexe care au atins vîrsta de 25 ani, cu excepția persoanelor: decăzute din drepturi părintești, declarate incapabele sau cu capacitate limitată de exercițiu, care au adoptat copii dar adopția a fost anulată din culpa lor, eliberate de oblogațiile de tutore (curator) din cauza neîndeplinirii cuplate a obligațiunilor lor, care urmăresc scopul de a obține o adopție fictivă, care au prezentat documente false și care au atins vîrsta de 50 ani. Deasemenea pot fi adoptatori ai copiilor cetățeni ai Republici Moldova și cetățeni străini și apatrizi care își au domiciliul în afara hotarilor Republicii Moldova, numai dacă atît condițiile impuse de legislația statului ai cărui cetățeni sînt sau în care își au domociliul, cît și condițiile impuse de legislația Republicii Moldova, precum și dacă țara lor este membră a Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale sau dacă în acest domeniu există un acord bilateral între state [10].

Codul Familiei este stipulat termenul de încredere la adopție care nu trebuie să fie mai mic de 6 luni, iar diferența de vîrstă între adoptator și adoptat va fi cel puțin 15 ani, care din motive temeinice poate fi redusă, dar nu mai mult decît cu 5 ani[10].

Adopția conferă adoptatorului, cu privire la copilul adoptat, drepturile și îndatoririle de orice natură ale unui tată sau ale unei mame cu privire la copilul său legitim și invers. De îndată ce se nasc aceste drepturi și îndatoriri, drepturile și îndatoririle de aceiaș natură dintre adoptat și tatăl său mama sa sau orice altă persoană sau organisme încetează să existe. Totuși legislația poate prevedea că soțul adoptatorului să-și păstreze drepturile și îndatoririle față de adoptat, dacă acesta este copilul său legitim, nelegitim sau adoptiv [10].

Cu toate acestea, legislația poate menține pentru părinți obligația alimentară față de copil, obligația de întreținere, de a-i asigura o situație, de a-l înzestra, în cazul în care adoptatorul nu aduce la îndeplinire una din aceste obligații.

Ca regulă generală adoptatul va putea fi în măsură să dobîndească numele de familie al adoptatorului său să-l adauge la propriul său nume de familie.

Dacă un părinte firesc are dreptul la folosința asupra bunurilor copilului său, dreptul de folosință al adoptatorului asupra bunurilor adoptatului poate să fie limitat prin legislație.

În materie succesorală, în măsura în care legislația dă legitim un drept la succesiunea tatălui său mamei sale, copilul adoptat este tratat în această privință la fel ca și copilul legitim al adoptatorului.

Asfel putem afirma că pentru încheierea adopției sînt necesare a fi îndeplinite anumite cerințe.

Prin analogie cu modul de încheiere a actului de căsătorie, în cazul adopției tot vom considera necesare existența următoarele cerințe:

existența condițiilor de fond;

lipsa impedimentelor la adopție;

existența condițiilor de formă.

1. Condițiile de fond ale adopției

Condițiile de fond trebuie să existe pentru a se putea încheiea adopția. Încheierea adopției necesită în primul rînd:

consimțămîntul la adopție;

existența unei autorități competente;

existența capacităților depline de exercițiu a adoptatorilor;

adopția să fie în interesul copilului.

Consimțămîntul la adopție

Încheierea adopției necesită în primul rînd manifestare de voință a unor anume persoane. În conformitate cu Codul Familiei se cere acordul părinților la adopție, acordul tutorelui (curatorului) la adopție, acordul soțului adoptatorului, acordul copilului la adopție.

– Consimțămîntul părinților la adopție

Pentru adopția copilului se cere acordul părinților lui. Acordul părinților la adopție va fi exprimat printr-o declarație scrisă autentificată la notar sau de autoritatea tutelară în a cărei rază se află domiciliul copilului ori al părinților. Acordul părinților poate fi exprimat și personal în instanța judecătorească.

Părinții pot să-și retragă acordul la adopție în orice moment, dar numai pînă la pronunțarea hotărîrii judecătorești privind încuviințarea acesteea [11].

În anumite situații legislația prevede încheierea actului adopției copilului fără acordul părinților. Asfel, nu este necesar acordul părinților pentru adopția copilului dacă aceștea sînt decăzuți din drepturile părintești, sînt declarați incapabili, dispăruți, nu sînt cunoscuți sau nu locuiesc împreună cu copilul și se eschivează nemotivat de la întreținerea și educația acestuia mai mult de 6 luni.

Acordul tutorelui ( curatorului) la adopție

În cazul în care copilul se află sub tutelă (curatelă), este necesar și acordul scris al tutorelui (curatorului) la adopție, autentificat de notar sau de autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau al tutorelui (curatorului). Acordul poate fi exprimat de tutore ( curator) și personal în instanța de judecată.

Acordul soțului adoptatorului

În cazul cînd copilul este adoptat nu numai de unul dintre soți, este necesar acordul scris al celuilalt soț, autentificat de notar sau de autoritatea tutelară. Acest acord poate fi exprimat și personal în instanța judecătorească.

Acordul celuilalt soț nu se cere dacă acesta a fost declarat incapabil, dispărut sau a întrerupt relațiile familiale cu adoptatorul, nu locuiesc împreună cu acesta mai mult de un an și domiciliul lui nu este cunoscut.

Consimțămîntul copilului la adopție

Pentru adopția copilului care a atins vîrsta de 10 ani este necesar și acordul acestuia exprimat în instanța judecătorească. Cu excepție, copilul poate fi adoptat fără acordul lui dacă, pînă la momentul adopției, el a locuit în familia adoptatorilor și nu știe că aceștea nu sînt părinții lui firești. În cazul în care adoptatorul are copii proprii cu vîrsta mai mare de 10 ani se cere și consimțămîntul acestora [10].

Existența autorității competente la adopție

Adopția unui copil va fi încuviințată doar de autoritățile competente care verifică, conform legii și procedurilor aplicabile și pe baza tuturor informațiilor pertinente și demne de încredere, că adopția poate să aibă loc avînd în vedere situația copilului în raport cu părinții săi, rudele și reprezentanții săi, rudele și reprezentanții legali și, dacă este cazul că persoanele interesate ți-au

dat consimțămîntul la adopție în cunoștința de cauză, pe baza tuturor consultărilor necesare.

Apărarea drepturilor și intereselor legitime ale copiilor rămași fără ocrotire părintească se pune pe seama autorității tutelare în cazul de deces al părinților, de decădere a lor din drepturile părintești, de declarare a părinților ca fiind incapabili, de boală sau absența îndelungată, de eschivare de la educația copiilor, de la apărarea drepturilor și intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinților de a-și lua copiii din instituțiile educative sau din alte instituții în care se află aceștea, precum și în alte cazuri de lipsă a grijii părintești [32].

Autoritățile tutelare depistează copii fără ocrotire părintească, țin evidența acestora și în fiecare caz apare, în funcție de circustațele concrete în urma cărora copiii au rămas fără ocrotire părintească, aleg forma de plasament a copiilor în scopul protecției lor, asigurînd controlul sistematic asupra condițiilor de întreținere, educație și instruire a acestora.

Existența capacității depline de exercițiu

Această condiție rezultă din prevederea potrivit căreia pot adopta numai persoanele de ambele sexe care au atins vîrsta de 25 ani, precum și din prevederea legală că diferența de vîrstă între adoptator și adoptat va fi de cel puțin 15 ani. Această regulă nu se aplică în cazurile cînd unul dintre soți adoptă copilul celuilalt soț.

Pentru motive temeinice, această diferență de vîrstă poate fi redusă dar nu mai mult cu 5 ani. Deasemenea trebuie de completat că persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate adopta fără deosebire de naționalitate, rasă sau religie. Împrejurarea că aceasta are un copil nu constituie un impediment pentru încheerea adopției. Persoana poate adopta fie că este căsătorită, fie că nu este căsătorită. Poate adopta numai persoana care îndeplinește condițiile cerute pentru a fi tutore dispune de capacitatea deplină de exercițiu și se iau în considerare calitățile morale și alte calități personale, posibilitățile de a-și îndeplini obligațiile de adoptator, relațiile lui și ale membrilor familiei lui cu care urmează a fi adoptat.

Interesul suprem al copilului

În adopție interesul major al copilului trebuie să reprezinte cea mai importantă rațiune. Nici un alt interes, fie acesta economic, politic, de securitate a statutului sau al celui care adoptă, nu are o importanță mai mare sau nu este egal cu cel al copilului. Principiul primordialității ar trebui prevăzut clar prin lege. Copilul este, desigur, acela care urmează a fi adoptat, dar subiectul interesului major nu trebuie neapărat limitat la acești copii; alți copii pot fi afectați în urma procesului de adopție. O adopție care este considerată contrară intereselor vreunuia dintre copii din cadrul familiei ar fi dificil să se încadreze în principiile [13].

2. Lipsa impedimentelor la adopție

Pentru a se putea încheia adopția este necesar să nu existe impedimente la adopție[11], adoptatori pot fi persoane de ambele sexe care au atins vîrsta de 25 ani, însă nu pot fi adoptatori următoarele persoane: decăzuți din drepturile părintești, declarate incapabile sau cu capacitate limitată de exercițiu, care au adoptat copii, dar adopția a fost anulată din culpa lor; eliberate de obligațiile de tutore (curator) din cauza neîndeplinirii culpabile a obligațiilor lor; care în virtutea calităților morale sau a stării sănătății, nu sînt în stare să-și îndeplinească drepturile și obligațiile părintești de întreținere și de educație a copilului adoptat; care urmăresc scopul de a obține o adopție fectivă; care au prezentat documente false; care au atins vîrsta de 50ani (această regulă nu se aplică în cazul cînd adoptatorii sînt căsătoriți între ei și unul din ei nu au atins vîrsta de 50 ani, precum și atunci cînd părintele adoptiv este soțul părintelui copilului adoptat sau cînd copilul a trăit în familia eventualilor părinți adoptivi înainte ca aceștea să înplinească vîrsta de 50 ani) [11].

Cetățeni străini și apatrizi care își au domiciliul în afara hotarelor Republicii Moldova pot fi adoptatori cetățeni ai Republicii Moldova, numai dacă întrunesc atît condițiile impuse de legislația statului ai cărui cetățeni sînt sau în care își au domiciliul, cît și condițiile impuse de legislația Republici Moldova, precum și dacă țara lor este membră a Convenției asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției naționale sau dacă în acest domeniu există un acord bilateral între state [13].

3. Condițiile de fond ale adopției

Aceste condiții sînt prevăzute de lege în scopul de a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa îndeplinirilor la adopție [35, p.264].

Condițiile de fond se referă la declarația de adopție ( cererea de înfiere) și la modalitatea încuviințării adopției.

Declarația la adopție

Adopția necesită în primul rînd acordul anumitor persoane. Actul care cuprinde acest acord se numește declarație de adopție. Acordul de voință în vederea adopției se dă printr-o declarație scrisă autentificată de notar sau de autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială se află domociliul părinților. Persoanele chemate să consimtă la adopție își pot manifesta voința fie printr-un singur act, fie prin acte separate. În mod obișnuit, consimțămîntul în vederea adopției se manifestă prin declarație autentificată dată separat de fiecare persoană chemată să consimtă la adopție.

Modalitatea încuviințării adopției

Depunerea cererii

(1) Adoptatorul domiciliat în Republica care dorește să adopte un copil domiciliat în Republica depune cerere de încuviințare a adopției la judecătoria din raza domic iliului copilului adoptabil.

(2) Adoptatorul cetățean al Republicii Moldova domiciliat în străinătate sau cetățean străin, sau apatrid care dorește să adopte un copil domiciliat în Republica Moldova depune, direct sau prin intermediul organizației străine acreditate cu atribuții în domeniul adopției internaționale, cererea de încuviințare a adopției internaționale la judecătoria din raza domiciliului copilului  adoptabil [12].

Conținutul cererii

Cererea de încuviințare a adopției trebuie să conțină:

a) numele și prenumele, anul, luna și ziua nașterii adoptatorului, domiciliul acestuia;

b) numele și prenumele, anul, luna și ziua nașterii copilului adoptabil, domiciliul acestuia;

c) solicitarea de schimbare a numelui și/sau a prenumelui copilului, numele pe care îl va purta copilul în cazul în care adoptatorii poartă nume diferite, solicitarea schimbării locului de naștere;

d) numărul atestatului de adoptator, data emiterii acestuia și autoritatea care l-a emis, în cazul adopției naționale;

e) alte date și informații solicitate de instanța de judecată [12].

Actele anexate la cererea de încuviințarea adopției naționale

La cererea de încuviințare a adopției naționale, adoptatorul anexează:

a) atestatul de adoptator;

b) copia de pe actul de identitate;

c) copia de pe certificatul de naștere;

d) copia de pe certificatul de căsătorie, în cazul adopției de către un cuplu căsătorit, sau copia de pe certificatul de divorț, în cazul adopției de către persoane divorțate;

e) certificatul de la locul de muncă privind funcția deținută și cuantumul salariului sau o copie de pe declarația de venituri, sau un alt act similar privind veniturile obținute în ultimele 12 luni;

f) copia autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de proprietate sau dreptul de folosință a unui spațiu locativ;

g) cazierul judiciar;

h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de instituția medicală din raza domiciliului acestuia;

i) datele biografice ale adoptatorului, motivele care îl determină să adopte, alte acte permise de lege [12].

Actele anexate la cererea de încuviințare a adopției internaționale

(1) La cererea de încuviințare a adopției internaționale, adoptatorul anexează:

1) raportul autorității centrale cu atribuții în domeniul adopției din statul primitor, însoțit de documente relevante, care să cuprindă informații privind:

a) identitatea adoptatorului, confirmată printr-o copie legalizată de pe actul de identitate;

b) capacitatea și aptitudinile adoptatorului de a adopta;

c) situația personală, familială și materială a adoptatorului, confirmate prin copii legalizate de pe certificatul de naștere, certificatul de căsătorie sau de divorț, prin certificat de la locul de muncă privind funcția deținută și cuantumul salariului, prin acte ce confirmă dreptul de proprietate sau de folosință a unei locuințe, prin alte documente ce îi atestă veniturile;

d) starea de sănătate confirmată printr-un certificat medical în original, separat pentru fiecare adoptator;

e) mediul social al adoptatorului;

f) motivele care îl determină să adopte un copil domiciliat în Republica , informația privind copilul/copiii pe care are capacitatea să-i adopte;

2) actul care garantează dreptul copilului adoptabil de a intra și a locui permanent în statul primitor în cazul încuviințării adopției, eliberat de către autoritatea competentă din statul primitor;

3) declarația privind dreptul copilului adoptat de a-și păstra cetățenia Republicii pînă la atingerea majoratului;

4) consimțămîntul la adopție internațională al adoptatorului sau consimțămîntul ambilor soți, dacă persoana care dorește să adopte este căsătorită;

5) declarația adoptatorului privind acceptarea acțiunilor de monitorizare postadopție;

6) cazierul judiciar al adoptatorului;

7) datele biografice ale adoptatorului;

8) garanțiile socioeconomice și juridice de care va beneficia copilul în cazul adopției internaționale;

9) copia de pe actul care atestă capacitatea adoptatorului de a adopta.

(2) Cererea de încuviințare a adopției internaționale și actele anexate se depun împreună cu traducerile lor, autentificate, în limba de stat, dacă tratatele internaționale la care Republica este parte nu prevăd altfel [12].

Examinarea cererii de adopție se face cu participarea obligatorie a adoptatorului, a reprezentantului organului de tutelă și curatelă și a procurorului. În acest proces pot fi atrași de instanță sau interviu din inițiativă proprie și alte persoane interesate în actul înfierii. La solicitarea adoptatorului sau la decizia instanței de judecată cererea se examinează în ședința închisă.

Astfel, putem concluziona că în Republica Moldova adopția este reglementată de Codul Familiei. Conform acestui cod, pot fi adoptați numai minori, cu excepția celor care au obținut capacitatea deplină de exercițiu sub vîrsta de 18 ani. Adopția fraților și surorilor de către persoane diferite este interzisă cu excepția cazurilor cînd această cerință contravine intereselor copiilor sau cînd unul dintre frați (surori) nu poate fi adoptat din motiv de sănătate[20, pag. 46].

Statul duce o evidență a copiilor care pot fi adoptați, aceștea sînt copii ai căror părinți au decedat, ai căror părinți sînt decăzuți din drepturile părintești, sînt declarați incapabili sau dispărțiți, copii care au fost propuși pentru adopție de ambii părinți sau de unicul părinte. Evidența copiilor care pot fi adoptați se efectuiază de către autoritățile tutelare respective și autoritatea centrală pentru protecția copilului. Persoanele cu funcții de răspundere din autoritățile administrației publice locale, din organizațiile obștești, precum și alte persoane sînt obligate să comunice autorității tutelare informațiile pe care le dețin despre copiii care pot fi propuși pentru adopție și despre cei care au rămas fără îngrijire.

Pentru a fi încuviințată adopția unui copil este necesar să se respecte condițiile reglementate de legislație și anume condițiile de fond, lipsa impedimentelor la căsătorie și condițiile de fond [31].

În continuare ne propunem să analizăm rolul asistentului social în procedura adopției, a elementelor din metodologia asistențială utilizată în procedura adopției și specificul procesului de integrare a copiilor în cadrul familiei.

II .DIMENSIUNI ALE ASISTENȚEI SOCIALE DESTINATE PERSOANELOR IMPLICATE ÎN PROCESUL ADOPȚIEI

2.1 Rolul asistentului social în procedura adopției

Adopția pune asistentul social în afara unor probleme deosebite de cele pe care le întîlnește de obicei în ajutorarea persoanelor care nu fac față cerințelor vieții cotidiene.

Cum lucrăm cu potențialii părinții și ce anume încercăm să obținem? Ce fel de relație trebuie să avem cu ei? Ce fel de informație trebuie să le oferim? Ce probleme pot apărea în urma adopției? Care sunt reacțiile părinților biologici? Acestea sînt doar o parte din întrebările care trebuie să-l preocupe pe asistentul social. În acest context de idei, participarea asistentului social la adopție are o importanță deosebită prin complexitatea problemelor pe care le implică adopția, iar asistentul social trebuie să dea dovadă de multă responsabilitate și dăruire de sine. În procedura adopției asistentul social trebuie să-și orienteze intervenția în trei direcții:

să lucreze direct cu copilul pentru a se integra mai ușor în familia adoptivă;

să lucreze cu familia biologică pentru a trece peste sentimentul de pierdere pe care îl trăiesc de obicei;

să pregătească noii părinți pentru dezvoltarea abilităților de părinte [44, p. 355]

Pregătirea copilului pentru adopție și transferul lui în noua familie

Dezvoltarea practicii plasării copiilor în familiile adoptatoare a concentrat atenția asupra nevoii copilului de a fi pregătit bine înainte de a se recurge la acestă metodă de protecție a copilului aflat în dificultate. Se argumentează că abilitatea și hotărîrea unor părinți adoptativi nu trebuie să fie considerate suficiente pentru a-i ajuta pe copiii care rămîn confuzi și nemulțumiri de ce li s-a întîmplat. Asistentul social are și el un rol foarte important în munca cu copii care urmează să fie adoptați, care acoperă trei zone majore.

În primul rînd, copiii care au petrecut un timp considerabil în instituțiile de ocrotire și care au trecut prin mai multe locuri este mare probabilitate să fie confuzi cu privire la cronologia și conținutul biografiilor lor. Pot exista goluri în memorie și copii care au pierdut contactul cu părinții și cu ceilalți adulți semnificativi pentru ei pot avea un sentiment diminuat al continuității și o concepție minimă despre familiile lor de origine. Deci este clar și foarte important ca orice copil în îngrijire ar trebui să-și înțeleagă propria biografie;

În al doilea rînd, copiii pot păstra sentimentele despre separările din trecut sau despre experiențe dureroase care ar putea fi distrusionate și care pot influința comportamentul actual și abilitatea de a accepta noi relații;

În al treilea rînd, nu ne putem aștepta de la copii să dezvolte relații cu noii părinți dacă sînt plasați în familii fără o înțelegere suficientă a cauzelor pentru care nu se poate întoarce la părinții lor biologici, a rezistenței de a se muta într-o situație ciudată și potențial riscantă, sau a așteptărilor inadecvate în viața de familie. Asta înseamnă că trebuie nu doar să-i implicăm în planurile și deciziile luate cu privire la viitor, dar trebuie să lucrăm cu ei în direcția adopției și să-i ajutăm să înțeleagă de ce părinții lor nu vor sau nu pot să-i îngrijească [48, p.160].

Asistentul social nu trebuie să evite implicarea copiilor în planurile de adopție din cosiderentul că unii se vor simți afectați și respinși dacă nu va putea fi găsită o familie adoptivă pentru ei. Ca un argument pentru această poziție vin și cuvintele cercetătorului Curtis ce sugerează că: ,,nu există nimic mai înfricoșător pentru un copil decît să simtă că cineva face planuri pentru viitorul său asupra cărora el nu are nici un control. Aceasta produce un stres cu mult mai mare copilului decît dezamăgirea de a nu-și găsi o familie, în cazul în care, încă de la început, ești total onest față de dificultățile găsirii de părinți pentru copii.”

Totuși, asistenții sociali înainte de a începe să lucreze cu copii în vederea pregătirii lor pentru adopție, trebuie să creeze o atmosferă plăcută în care să asculte atenți copii și să fie pregătiți să le răspundă nu numai la problemele explicite, dar uneori și la unele subtile și ambivalente.

Deci, o carte biografică este modul cel mai fundamental și mai concret de a structura munca profesionaliștilor alături de copii. Trebuie însă să menționăm că, o înregistrare istorică poate implica perioade dureroase și uneori incapabile din viața copiilor, astfel în munca sa cu copilul asistentul social trebuie să explice separările și respingerile. Iar dacă copiii nu au fost niciodată în stare să-și exprime durerea sau mîndria ei trebuie încurajați și trebuie să li se permită asta, știind că acesta este acceptabil și că asistentul lor social nu-i va respinge sau abandona.

În cazul în care copii nu sînt destul de mari sau emoțional capabili să utilizeze limbajul sau conversația directă pentru ca să-și exprime sentimentele, asistentul social trebuie să uite în munca cu copii de interviurile formale și despre formele de schimb social utilizate în munca cu adulții. Unii copii, care nu pot înfrunta momentele foarte dureroase ale trecutului lor nu vor fi în stare să vorbească despre ei ca despre cei care au trecut prin aceste momente, dar este foarte important ca ei să fie pregătiți să exprime amintiri și sentimente prin intermediul relativ sigur al unei păpuși sau jucării. Există și alte modalități care pot fi utilizate de asistentul social pentru a permite copiilor să ,,vorbească” despre trecut și prezent, fără o referire directă la ei înșiși, prin intermediul desenului și a jocului. Comunicare cu ei poate fi încurajată de către asistentul social prin scierea unor ,,pretinse” scrisori sau folosind telefoane de jucărie.

Deci, putem afirma că în munca cu copii asistentului social trebuie să dețină cunoștințe specializate pentru a putea utiliza diferite tipuri de metode în dependența de personalitatea, caracterul și experiența trăită de copil.

Asistenții sociali au o povară destul de grea în ceea ce privește ajutarea copiilor să recunoască și să facă față pierderii, informațiilor neplăcute și experienților dureroase. Cînd lumea unui copil este destrămată, asistentul social este cel care trebuie să ofere continuitate, stabilitate, siguranță și control, în acelaș timp copiii trebuie să fie capabili să vadă în asistenții sociali ființe umane care sînt în stare să aibă sentimente și să răspundă la emoții. Cercetătorul Ellison spune despre asistentul social în acest context că dacă un copil este trist, trebuie să-l liniștească. Dacă plînge, trebuie să-l țină în brațe și să-l mîngîie pînă ce copilul se liniștește. Trebuie să-i dea copilului tot timpul necesar pentru a-și exprima sentimentele. Nici un copil nu a suferit vreodată văzînd lacrimi în ochii asistentului social,dacă, știa că în acelaș timp asistenții sociali monitorizează situația[41 p. 303].

Deasemenea copilul care urmează să fie luat în adopție va trebui să fie încurajat de asistentul social să viziteze noua casă, să se familiarizeze cu atmosfera noului mediu și să se obișnuiască cu membrii noii sale familii.

Din toate cele menționate mai sus putem concluziona că este foarte important că oricine preia această muncă trebuie să fie de încredere și capabil să dezvolte o relație de încredere și de confidență cu un copil. Deasemenea asistentul social desemnat în scopul de a lucra cu un copil trebuie să acorde o atenție deosebită oricărui detaliu, să pună accentul pe toată informația disponibilă și în acelaș timp este esențial să lucreze și cu îngrijitorii copilului aflat într-o instituție de ocrotire socială sau într-o familie substitutivă, astfel încît ei să fie bine pregătiți și să înțeleagă răspunsurile posibile ale copilului. Deci, împărtășirea informațiilor, încrederea și cooperarea dintre cei care sînt preocupați și muncesc cu copiii, sînt condiții esențiale și duc la înfruntarea cu succes a dificultăților și la ajutarea copiilor în înțelegerea trecutului.

Rolul asistentului social este foarte important în lucrul cu copilul înainte de adopție dar și în lucrul cu acesta după adoptarea lui de către o famili,e deoarece copilul poate avea diferite crize și stări de anxietate, stres, frică și astfel îi revine rolul asistentului social de a ajuta copilul să depășească și să rezolve împreună toate problemele cu care se confruntă, să găsească răspuns la toate întrebările care-l frămîntă pe copil și deasemenea să identifice nevoile copilului și să ajute părinții adoptivi ai acestuia să le satisfacă. Deci o componentă esențială a luării deciziei în adopție trebuie să se refere la nevoile copilului și la acele circumstanțe în care adopția ar putea fi considerată a fi în interesul primordial al copilului [18, p. 96].

Factorii care influiențează dezvoltarea normală a unui copil, după cum știm cu toți, sînt foarte complecși, unii copii pot trece prin experiențe teribile relativ nevătămați, în vreme ce alții pot fi grav afectați de impactul unor conflicte sau tulburări minore. Cu toate acestea, o asemenea complexitate nu eliberează nici părinții, nici asistenții sociali de responsabilitatea de a asigura ca copiii să creeze în acel mediu înconjurător care oferă cel mai multe oportunități pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a abilităților de comunicare și interacțiune, a capacității de a intra în relații, a controlului social și al cunoașterii. Deci munca asistentului social concentrată pe relația sa cu copilul dat în adopție presupune o mare responsabilitate în identificarea precisă a nevoilor copiilor.

Există patru nevoi emoționale de bază care trebuie asigurate dacă dorim ca copiii să devină adulți, capabili și încrezuți în ei înșiși.

Prima dintre acestea este nevoia de dragoste și securitatea probabil cea mai importantă în termenii formați bazelor pentru abilitatea de a intra în relații recompensatoare cu un cerc din ce în ce mai larg de oameni;

Cea dea doua nevoie importantă a copiilor este de a explora și de a fi stimulați de experiențe noi și de o creștere a informației pentru a-și dezvolta întelegenția, încrederea în sine și sentimentul de control asupra lumii în care trăiește.

A treia nevoie a copiilor este cea de laudă și recunoaștere, iar devenirea unui copil ca adult socialmente capabil necesită o vastă cantitate de învățare socială, emoțională și intelectuală care trebuie susținută și dezvoltată de-a lungul anilor, deci pînă la vîrsta la care copiii sînt destul de mari pentru a aprecia satisfacția unei ,,munci bine făcute” trebuie să existe simulente care să-i ajute să treacă peste frustare, dezamăgire și uneori confuzia învățării a cum să fii social și intelectual competent. Recunoașterea, încurajarea și lauda din partea persoanelor semnificative oferă asemenea stimulente;

Cea de-a patra nevoie, ne sugerează că copiii au nevoie să dezvolte un sentiment de responsabilitate prin independență personală, nevoie ce poate fi satesfăcută prin creșterea continuă a independenței care poate fi acordată treptat copiilor pentru a alege între opțiuni, pentru a decide asupra planurilor și acțiunilor, pentru a-și face singuri prieteni, pentru a se simți responsabili față de ceilalți, pentru a accepta consecințele alegerilor ș.a.m.d. [27, p. 123].

Este foarte important să ajutăm părinții să identifice nevoile respective, dar totodată să și le satisfacă, însă este bine de subliniat că satisfacția acestor nevoi trebuie adaptată la caracteristicile, personalitatea și capacitățile fiecărui copil în parte. Recunoașterea și răspunsul adecvat la acești factori depind de continuitatea interacțiunii sociale și de dezvoltarea cunoașterii fiecărui copil în parte. Din acest motiv, nevoile copiilor nu pot fi satisfăcute adecvat în instituțiile de ocrotire sau în instituțiile în care relațiile dintre copii și părinți sau alți îngrijitori sînt continuu întrerupte prin separarea sau prin schimbarea celor care îi îngrijesc [48, p. 160].

Nu este suficient doar satisfacerea nevoilor sus numite pentru a asigura un anturaj familial fericit, deoarece pe lîngă toate acestea atît copiii cît și părinții trebuie să se simtă singuri pe sine și pe relețiile din cadrul familiei, dar acesta este posibil doar atunci cînd sînt cunoscute și dezvoltate informațiile cu privire la identitatea copilului, apartenența lui biologică. Această problemă devine și mai importantă atunci cînd sînt adoptați copii mai mari și în felul acesta aparent pierd contactul cu mediul de proveniență și cu membrii semnificativi ai acestora.

Deci, vedem că cu cît copiii înaintează în vîrstă cu atît problemele pe care trebuie să le rezolve părinții adoptivi sînt mai puține, dar mai complicate și deci prezentarea problematicii adopției poate fi făcută prin diferite modalități, acestea fiind în dependență de vîrsta copilului.

Continuînd abordarea problemei adopției și specificul muncii asistentului social în relația sa cu copiii implicați în acest proces, este necesar să menționăm cîteva precizări:

expectația cuplurilor care doresc să adopte copiii limitează ea însăși caracteristicile acestora, respectiv, copil mic, sănătos, de proviniență cunoscută;

multe dintre cupluri care solicită copii în adopție sînt mai puțini pregătiți pentru a accepta copii cu nevoi speciale, sau copii provenind dintr-o minoritate etnică a comunității;

succesul adopției depinde în mare parte de abilitatea profesionaliștilor implicați în acest proces de a menține contactul copilului cu familia sa naturală și de a stimula atașamentul copilului față de noua familie.

Ultima precizare impune explicarea cîtorva idei referitoare la sprijinul de care au nevoie copiii pentru a se adopta unui nou stil de viață și, de fapt, unei noi familii.

Lucrul cu părinții biologici în procedura adopției

În lucrul cu părinții biologici asistenții sociali au o importanță deosebită deoarece cîtă vreme se urmărește activ reabilitarea, ei și părinții trebuie să ajungă fregvent și cu regularitate la evaluarea în comun a progresului, deci părinții trebuie să înșeleagă că sînt sprijiniți, astfel înlăturîndu-se barierile care ar putea inhiba cooperarea. Dar, totuși, se poate întîmpla ca în ciuda explicării intensive a planificării și sprijiniri, părinții să evite abordarea dificultăților care se ridică în calea reabilitării. Ei pot să dispară perioade de timp, să continuie relații conflictuale și instabile, să fie mai preocupați de propriile lor nevoi de cît cele ale copiilor lor să nu dorească să-și dezvolte abilitățile parentale sau să aibă caracteristici care să interfereze cu capacitatea lor de a fi părinți ,,destul de buni”. Implicațiile unui eșec de a acționa în direcția reabilitării trebuie discutate cu părinții în momentul în care devine evident că nevoile copiilor și ale părinților încep să fie divirgente [18, p. 96].

Orice decizie de abandonare a unui efort de reabilitare trebuie discutată în întregime părinților.

Discuția trebuie să acopere trei zone majore:

în primul rînd, o evaluare a cum și de ce părinții nu au cooperat la programul de reabilitare și o evaluare a cazurilor pentru care au eșuat sau nu au fost capabili să o facă.

în al doilea rînd, asistentii sociali trebuie să explice nevoile de dezvoltare ale copiilor și să pună părinții în fața dificultăților pe care este posibil ca aceștea să le întîmpine dacă nu le sînt oferite o stabilitate, continuitate și oportunități de învățare adecvate. Există, cu siguranță părinți pe care însăși mediul înconjurător degradat și lipsa de recompensă a interacțiunilor familiale îi face conștienți de problemele propriilor copii și în stare să înțeleagă foarte bine consecințele posibile ale eșecului de a le satisface nevoile. Mesajul nu trebuie să fie că părinții nu își iubesc sau nu le pasă de copiii lor, ci că propriile lor nevoi și dificultăți îi fac nerăbdători, mînioși, nefericiți, deprimați e.t.c., astfel încît nu-și pot transforma dragostea într-o bună îngrijire a copiilor;

în al treilea rînd, asistenții sociali trebuie să afirme clar alternativele care sînt deschise pentru părinți, în special în legătură cu acțiunea legală [43,p. 160].

În plus față de toate acestea, asistenții sociali trebuie să fie cinstiți față de părinți în legătură cu planurile de viitor referitor la copiii lor. Un lucru foarte important este că asistenții sociali au o mare responsabilitate față de părinții biologici care include implicarea lor în planificarea, explicarea deciziilor și a tuturor propunerilor în legăturăcu viitorul copiilor lor. Evitarea acestei responsabilități poate distruge orice posibilitate de încredere. Însă ținîndu-se cont de această responsabilitate, părinții pot fi împotriva unei intenții exprimate de acțiune în direcția adopției, dar cel puțin vor înțelege poziția asistentului social și își vor cunoaște drepturile legale.

Reacțiile părinților la informarea cu privire la adopție va varia enorm. Ele pot trece printr-o succesiune de faze începînd cu negarea posibilității unei adopții.Literatura cu privire la reacțiile față de pierdere sa extins și se referă acum în multe înprejurări ale deprimării și separării. Părinții pot să ia cunoștință de semnificația propriului comportament sau de alți factori care au rezultat în cadrul planificării, să arunce responsabilitate asupra asistentului social e.t.c. Este probabil ca părinții care să nege fie decizia de a plasa copiii pentru adopție, fie valabilitatea factorilor asociați acestea nu vor întreprinde nimic sau foarte puțin pentru ași prezenta propriul caz sau față de plan. Părinții pot să piardă această etapă sau să treacă repede la sentimente de mînie față de propunerile referitoare la viitorul copiilor lor. Mînia îi poate provoca la acțiuni destinate recîștigării copiilor în grija lor sau se poate exprima prin reacții ostile, uneori violente, împotriva asistenților sociali, a părinților substitutivi, asupra propriei familii lărgite sau a partenerului sau asupra ,,sistemului” în întregime [43, p. 235].

O altă fază pe care o pot parcurge părinții naturali este cea a ,,tîrguielii” care are drept scop schimbarea deciziei. Negocierile pot avea loc cu asistenți sociali în a schimba stilurile de viață, de a modifica relațiile referindu-se la o perioadă anterioară, de îngrijire mai bună a copiilor. Sau negocierile pot fi bazate pe amenințările de a intenta o acțiune juridică sau pe dezvoltarea propriei nefericire a părinților care nu numai au pentru ce trăi, simțindu-se respinși și condamnați de către asistenții sociali, pentru că nu sînt în stare să aibă grijă de copiii din familie.

Mulți dintre părinți trec ulterior printr-o perioadă de depresie caracterizată prin pierderea încrederei în sine și a autorespectului. Ei nu mai sînt capabili să găsească recompense în relațiile cu alții și lumea le pare ca fiind ostilă și nedemnă de încredere, însă,în funcție de sistemul lor de relații sociale și de profitul personalităților o parte dintre părinți naturali acceptă decizia privitoare la viitorul copilului lor. În multe cazuri în care părinții neagă valabilitatea deciziilor, sau care mențin o atitudine ostilă și mînioasă o lungă perioadă de timp, ajung, în cele din urmă, gata să accepte și uneori să recunoască că nu sînt în stare (sau nu doresc) să-și îngrijească copiii. Părinții care ajung în stadiul acceptării mai pot trece încă prin motive depresive de aceia grija pentru viitorul copilului lor nu trebuie să ne facă să uităm de nevoile părinților sau să-i abandonăm odată cu obținerea unei hotărîri judecătorești de adopție, ci din contra trebuie să le oferim sprijin pentru a putea trece mai ușor peste situația de criză cu care se confruntă de obicei.

Trebuie de recunoscut faptul că există riscul ca unii părinți să nu-i perceapă pe asistenții sociali ca pe persoane care oferă un ajutor satisfăcător și vor continua să considere un plan de adopție ca pe o negare a drepturilor lor și contrar propriilor lor nevoi și sentimente însă pentru a evita apariția unor astfel de percepții, munca socială cu părinții biologici ai copiilor trebuie orientată în mai multe direcții.

Mai întîi asistenții sociali trebuie să explice deciziile la care s-a ajuns într-o instituție a autorităților locale sau în instanță. Explicațiile nu trebuie să fie considerate ca o simplă expunere, ci pot fi necesare repetări, confirmări ale unor discuții anterioare, referiri la evenimentele care au pocedat anumite decizii și asigurare că părinții înțeleg semnificația acțiunii intenționate.

În al doilea rînd, asistenții sociali trebuie să îi ajute pe părinți să distingă între competența lor ca părinți și calitățile și posibilitățile lor ca indivizi. Asistenții sociali trebuie să le explice că o decizie de plasare a copiilor pentru adopție nu este echivalentă cu asocierea părinților ca fiind incapabili sau inacceptabili, cu lipsa de preocupare pentru sentimentele lor sau cu o retragere a

ajutorului pentru ei că nu sînt importanți sau nu îl merită.

În al treilea rînd, asistenții sociali trebuie să explice părinților că ei mai pot oferi încă copiilor lor ceva și că nu sînt înlăturați pentru că nu-și pot îndeplini rolul parental. Părinții pot fi încurajați să ajute în planificarea mutării copilului într-o nouă familie, să explice direct copilului lor de ce ei nu se simt în stare să-l țină acasă.

În al patrulea rînd, părinții pot avea nevoie de asigurări în legătură cu faptul că părinții adoptivi vor încerca să înțeleagă dificultățile lor și motivele plasamentului și vor mînui cu grijă această informație atunci cînd vor da explicații pe această temă copiilor lor.

În al cincilea rînd, continuarea discuției presupune că părinții sînt gata să accepte ajutorul asistentului social să vorbească despre viitorul copiilor lor. Cu toate acestea părinții care răspund cu negare sau mînie trebuie să nu fie imediat catalogări ca dificili sau ca fiind imposibil de lucrat cu ei prin urmare abandonați în favoarea unor clienți mai accesibili, dar trebuie făcute toate eforturile pentru a-i ajuta pe părinți să depășească această poziție [8, p.432].

În încercarea de a face o concluzie la acele expuse mai sus, trebuie de menționat că asistentul social în relația cu părinții naturali trebuie să manifeste responsabilitate, el trebuie să fie pregătit pentru diferite reacții ale părinților, unii pot fi supărați, alții se vor simți vinovați, alții vor încerca stări depresive, însă indiferent de intensitatea acestor reacții asistenții sociali trebuie să continuie munca realizînd obiectivele stabilite inițial și diminuînd ostilitatea părinților în ideia protejării copilului și asigurarea bunăstării sale. Dar după cum am mai menționat este cunoscut faptul că unii părinți nu acceptă prezența și intervenția asistentului social ca profesionist care oferă un ajutor, ceea ce trebuie de demonstrat, însă este că toți copii dați în adopție au nevoie de informații despre ceea ce sînt, despre originea lor, despre ceea ce se întîmplă cu părinții și mai ales au nevoi de menționarea contactului cu părinții naturali. Acestea pot fi încurajați să contribuie la dezvoltarea sensului identității, permanenței și continuității copilului prin menținerea relației cu copiii lor aflați în familii adoptive oferindu-le fotografii, cadouri și implicîndu-se în planuri de viitor. Dezvoltarea sentimentelor de auto-respect și de stimă ale părinților biologici se va putea realiza prin deliminarea competențelor parentale de calitățile individuale ale lor, ceea ce constituie un argument în favoarea menținerii relației dintre părinții naturali și copii, dar și între părinții și asistentul social.

Relația asistentului social cu părinții naturali este destul de strînsă și lucrul intensiv al asistenților sociali cu ei se face în multe țări care practică această măsură specială de protecție a drepturilor copilului însă din păcate în Republica Moldova nu se lucrează cu părinții naturali.

Ar fi bine ca pe viitor în munca sa, asistentul social să atragă atenția și asupra părinților biologici care în cel mai dese cazuri trec diverse faze de anxietate mînie, depresie și ei numai împreună cu asistentul social ar putea trece mai ușor peste aceste etape și ar putea participa eficient la planificarea viitorului copiilor lor.

Lucrul cu părinții adoptivi

În țările cu o experiență bogată în materie de adopție se lucrează foarte mult cu părinții care doresc să adopte un copil sau mai mulți. Și în Republica Moldova deasemenea există programe de pregătire a viitorilor părinți adoptivi care sînt aplicate în practică și au o importanță deosebită în ceea ce privește pregătirea părinților adoptivi și conștientizarea de către acestea a noilor responsabilități pe care și le asumă odată cu luarea deciziei de a adopta.

Ca și în locul cu părinții naturali, asistentul social are un rol deosebit de important și în munca cu părinții adoptivi orientîndu-și corespunzător normelor metodologice, preocupările sale, activitatea de a explica în ce constă adopția și de a pregăti adulții pentru această măsură specială de protecție a drepturilor copilului.

Explicațiile despre adopție sînt mai mult decît necesare, întrucît este știut faptul că adulții care își exprimă dorința de a lua în adopție un copil pot experimenta sentimente negative, uneori confuzie, ceea ce necesită intervenția unui profesionist. Una din cele mai bune metode d a pregăti părinții adoptatori este de a-i ajuta să acumuleze experiențe reale pornind de la premisa corespunzător căreia manifestarea sincerității din partea părinților adoptatori este considerată o sarcină greu de realizat într-o stare a lor de deplină tensionare.

Jocurile de rol, discuțiile în cadeul grupurilor asociate cu utilizarea literaturii de specialitate, a înregistrărilor video contribuie la pregătirea părinților adoptatori pentru acceptarea noilor responsabilități parentale, în deosebi pentru intensificarea și înțelegerea conceptului de ,,pierdere”și ,, cîștig” în adopție. Acești părinți vor primi informații despre etapele dezvoltării emoționale și cognitive a copilului și despre diferite tipuri de atașament care se pot manifesta în funcție de caracterul interacțiunilor dintre părinți și copii [40, p.62].

Se consideră că educarea explicită și lucrul în grupuri, stabilirea sarcinilor care pot fi discutate și interpretate de toți membrii grupului care trăiesc aceleași experiențe referitoare la adopție constituie modalități de învățare și reprezintă doar o simplă verificare a motivației părinților adoptivi. Este oportună sprijinirea noilor părinți pentru a face față gamei de sentimente pe care le vor trăi copiii, îndeosebi a sentimentelor negative de resemnare și de tristețe. Este bine ca părinții să fie pregătiți să înțeleagă că aceasta este o reacție normală și că nu trebuie să fie interpretată ca un semnal de alarmă. Un alt aspect pe care orice asistent social ar trebui să-l evaluieze cu multă seriozitate în relația sa cu părinții adoptivi îl reprezintă încercarea părinților de a face față presiunii psihice exercitate de părinții naturali ai copilului: adopția și explicarea ei presupun o abordare complexă și de aceea se consideră că intervenția asistentului social trebuie să permită părinților adoptivi exprimarea sentimentelor uneori contradictorii pe care le încearcă față de familia naturală a copilului.Pot fi diverse situații care pot genera conștientizarea de către noii părinți a efectelor pe care resimțirea pierderii și revenirea durerii le-ar putea avea asupra lor:

întîlnirea cu copilul pe care urmează să-l adopte cauza emoții puternice, iar fazele incipiente ale adopției pot constitui un amestec de bucurie și durere, în funcție de împrejurări;

explicarea adopției, răspunsurile date la întrebările copilului;

gîndul și prietenii și colegii copilului adoptat îi pot vorbi despre adopție într-un mod neplăcut;

reproșurile la mînie, la furie ale copilului;

apariția primelor semne ale pubertății și fertilității la copil;

nașterea primului nepot;

intenția declarată a copilului de a-și vedea părinții naturali [17, p. 166].

Astfel putem menționa încă odată că viitorii părinți adopțivi trebuie selectați, pregătiți și susținuți pentru a putea face față tuturor problemelor ce pot apărea în procesul adopției.

Deci, după cum vedem, este foarte importantă munca asistentului social în privința ,,selecției” celor mai potriviți viitori părinți, accentul punîndu-se asupra calității și mai ales, asupra caracterului deschis al comunicării dintre toate părțile participante la procesul adopției.

În acțiunea de adopție prima întîlnire dintre subiecți – asistentul social, viitorii părinți și copilul are o importanță majoră. De regulă, potențialii părinți, dornici să adopte copii, au și ei sensibilitățile lor și o percepție diferită.Sunt frămîntați de anxietăți și prejudecăți, sînt neliniștiți în legătură cu pasul pe care trebuie să-l facă, le vine greu să se hotărască și dacă la prima întîlnire au șansa să contacteze un birocrat, nu un profesionist, atunci eșecul este inevitabil [26, p. 276].

Astfel, asistenții sociali și toți ceilalți profesioniști care participă la prima întîlnire cu potențialii părinți sînt răspunzători de reușita acestei acțiuni. Acest prim contact trebuie să fie cît mai firesc și confortabil, astfel încît discuția să aibă un caracter deschis, amical, de la suflet la suflet, în nici un caz asistenții sociali sau cel care poartă această primă discuție nu-și vor manifesta superioritatea sa, oroganța, fiindcă atunci rezultatul este ușor de intuit:doritorii să adopte vor renunța la orice discuție și deprimați sau descurajați, vor pleca. Deacea, aceste prime întîlniri trebuie pregătite cu grijă și mult simț uman.

Astfel putem concluziona că asistența socială a persoanelor implicate în procedura adopției trebuie să fie bazată pe mai multe accepțiuni. În primul rînd, ajutorul oferit copilului trebuie să fie la înălțime, deoarece viașa unui copil este ca o carte albă în care putem scrie orice. Iar odată ce copilul a avut parte de experiențe neplăcute aceasta îi poate afecta viața și este de datoria asistentului social să-l ajute pe copil să treacă peste aceste momente grele. În al doilea rînd, intervenția asistentului trebuie să se concentreze asupra ajutoruluii viitoarei familii adoptive de a decide dacă este în stare și dacă vrea să facă față sarcinilor care trebuie să le îndeplinească. El trebuie să-i pregătească pentru adopție și trebuie să-i ajute atunci cînd își construiesc noua familie. În fiecare caz pregătirea este specifică și depinde de copilul ce urmează a fi dat adopției și de familia adoptivă.În al treilea rînd, suportul acordat familiei biologice trebuie să-i facă pe părinții biologici să conștientizeze responsabilitatea pe care o au pentru copil, chear dacă acesta este detașat pentru totdeauna de familia biologică [33, P. 1013].

În concluzie, cele analizate mai sus demonstrează faptul că pregătirea copilului pentru adopție, lucrul cu părinții biologici și adoptivi reprezintă o provocare la care părțile implicate răspund într-un mod deosebit, specific situației. Deaceea, adopția poate fi considerată un proces dinamic, interactiv care implică elemente de personalitate, de mediu, necesități speciale, abilități și experiențe individuale sau de familie. Pornind de la constatarea că ,,o continuare a relațiilor copiilor cu părinții naturali nu împedică dezvoltarea atașamentului față de noii părinți”, concidem că orienterea actuală în abordarea adopției o reprezintă sprijinirea copiilor pentru a oferi sens relațiilor cu ambele perechi de părinți, astfel încît atașamentul față de familia biologică să-i sporească sentimentele de identitate, iar atașamentul față de noua familie să-i consolideze sentimentul de continuitate și încrederea acordată interacțiunilor sociale.

2.2 Elemente din metodologia asistențială utilizată în procedura adopției

Procedura adopției presupune metode și tehnici specifice de lucru cu persoanele implicate în acest proces, rigurozitate în utilizarea lor, precum și competența profesională în domeniul asistenței sociale. Această procedură include efortul depus de asistentul social și psiholog pentru ,, reabilitarea sentimentelor pozitive ale persoanelor implicate în adopție”.

Ca metode de intervenție utilizate în procedura adopției, asistentul social se poate axa pe următoarele:

Terapia prin joc ( ludoterapia) una dintre formele cele mai importante de manifestare a copilului este jocul. Lucian Blaga spunea că ,,înțelepciunea și iubirea copilului este jocul” [40, p. 62]. Ludoterapia este folosită în reabilitatea psiho-emoțională a copiilor adoptați deoarece este cunoscut faptul că schimbarea unui mediu de viață are un impact mare asupra lor, făcîndu-i anxioși,inhibați și neîncrezători. ,,Jocul este folosit în stabilirea contactului dintre copii și adult, asigurînd o cale rapidă de eliberare de orice tensiune.Prin joc, copiii au posibilitatea de a fi așa cum sînt, exteriorizînd emoțiile și trăirile proprii” [17, p. 166].

Prin urmare, acest mijloc terapeutic este benefic pentru eliberarea de emoții negative, stimulînd comunicarea cu semenii necesară în cazul copilului inhibat și anxios. În cadrul terapiei se va urmări ca copilul să-și exprime stările emoționale. Este cunoscut faptul că jocul cu apa , nisipul, lutul are o valoare terapeutică majoră, creînd o stare de relaxare și calmare. În aplicarea ludoterapiei asistentul social să dezvolte o relație binevoitoare cu copilul, să creeze condiții favorabile pentru întărirea sentimentului de securitate, să accepte necondiționat copilul, să reflecteze cu tact sentimentele copilului, să creeze o atmosferă de încredere.

Terapia Familială conceptul de terapie familială evidențiază faptul că subiectul schimbat este familia. Este cunoscut că fiecare familie se distinge prin rețeaua comunicativă și prin structura relațiilor dintre subsisteme. Conceptul de terapie familială se referă la procesul prin care familia ca sistem este ajutată să dobîndească capacitatea de a schimba structura interacțiunilor dezvoltate în scopul de a favoriza fiecărui membru libertatea de a se dezvolta într-o direcție favorabilă. V. Satir propune două tehnici de lucru în cadrul terapiei de familie: ,,tehnica aserțiunii eu” și ,,sculptura familială”. ,,Tehnica aserțiunii eu” presupune stimularea fiecărui membru al familiei să vorbească despre sine, integrîndu-se astfel într-o relație de comunicare congruentă. Aceasta ajută membrii familiei cu dificultăți în a înțelege propria unucitate și de a accepta diferența prin comunicare. ,,Sculptura familială” presupune ilustrarea ipotezelor neverbalizate utilizate în familie. Tabloul ,,vivant” obținut în urma sculpturii familiale exprimă relațiile dintre membrii familiei, iar subsistemele identificate pot fi caracterizate de cel care îndeplinește rolul de sculptor. În acest context se creează cadrul necesar enunțării ideilor, care contribuie la depățirea unor dificultăți datorită lipsei de comunicare congruentă, autentică, relevantă [8, p. 432].O metodă fregvent utilizată și deosebit de utilă în lucrul cu persoanele implicate în procesul adopției este Consilierea de familie și individuală. A consilia pe cineva cu probleme nu reprezintă nici un act magic și nici unul mistic, deși uneori rezultatele sînt incredibile. Pregătirea de specialitatea consilierului în experiența în domeniu sînt elementele decisive pentru parcurgerea cu eficiență a etapelor acestui tip de sprijin și ajutor. În linii mari, din perspectiva celui care acordă ajutorul, consilierea presupune trei faze: 1) construirea unei relații; 2) explorarea în adîncime a problemelor; 3) formularea soluțiilor alternative. Din perspectiva clientului se disting încă opt faze: 1) conștientizarea problemei; 2) construirea unei relații cu consilierul; 3) motivația; 4) conceptualizarea problemei; 5) explorarea strategiilor; 6) selectarea strategiei; 7) implementarea; 8) evaluarea. Deci, prin consiliere se urmărește adaptarea optimală la condițiile de viață și dezvoltarea personalității deja existente, rezolvarea în primul rînd a conflictelor interpersonale [8,p. 432].

O altă metodă de lucru folosită de către asistentul social este Interviul care reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de colectare a informațiilor. Detaliile oferite de cei intervievați se constituie în acele ,,baze de date”, care oferă organismelor, răspunzătoare de favorizarea adopțiilor, cele mai diverse informații cu privire la potențialii cu privire la potențialii părinți adoptatori.

În cazul adopției interviul are un caracter special, care presupune o pregătire prealabilă atît a calui care urmează să fie intervievat, cît și a asistentului social. Întrebările trebuie structurate și sistematizate în cadrul unor capitole distincte care vor viza aspectele cele mai importante din viața solicitanților. Întrebările vor urmări obținerea unor detalii cu privire la profitul individual al solicitanților-bărbați și femei și la trecutul celor doi membri ai cuplului atît inaintate, cît și după căsătorie, la relațiile lor actuale. Alte întrebări vor aborda, cu tact și intelegență, cauzele care îi determină să solicite adoptarea unor copii, atitudinea lor față de copii, capacitatea solicitanților de a dovedi sentimente paterne etc.

Deosebit de utile se vor dovedi detaliile cu privire la cauzele care-i determină pe unii părinți să adopte alți copii, chiar și în cazul în care au copii proprii. Într-o asemenea împrejurare asistentul social va căuta, prin întrebări provocatoare, dar politicoase, să obțină informații cît mai complete cu privire la situația copiilor existenți în familie pentru a discerne astfel motivația adoptării unor copii proveniți din alte medii. Sînt importante condițiile materiale, stilul și modul de viață din familia solicitanților, punctele de vedere ale acesteia în legătură cu relațiile din cadrul familiei biologice a copilului adoptat [3. P. 127].

În final, asistentul social, împreună și de comun acord cu solicitanții, va evalua volumul de informație obținut, sistematizîndu-l astfel încît să se constituie într-un document final. Deci, acest document final nu va reprezenta în nici un caz preluarea dogmatică și unilaterală a răspunsurilor, ce va încerca, pe cît va fi posibil, să sistematizeze nuanțat varietatea detaliilor oferite de intervievanți.

Documentul final va trebui să reflecte aspecte privind:

concepțiile și sentimentele solicitanților;

observațiile asistentului social și date acumulate din mai multe interviuri;

interpretarea și evaluarea comună a informațiilor sistematizate și care au menirea de a trage atenția asupra familiilor solicitante capabile să adopte diverse categorii de copii (sugari, mai mari, cu probleme speciale, proveniți din medii mai puțin favorizate).

Spre a dovedi buna intenție, responsabilitatea demersului întreprins, asistentul social va primi o copie a documentului final, excluzînd unele momente la care s-a renunțat, de comun acord, din motive de confidențialitate.

Este important de a explica încă un aspect, interviurile nu vor fi luate solicitanților în mod ,,clasic”. Solicitanții vor fi implicați în completarea unor formulare ce cuprind întrebările asupra cărora au convenit cu asistenții sociali. Răspunsurile vor fi elaborate și redactate de către solicitanți. Asistentul social va solicita răspunsuri mai complexe la întrebări astfel încît forma lor finală să ofere informații mai ample.

Cei mai mulți specialiști consideră că asemenea procedeu poate fi folosit de la caz la caz. Un al doilea asistent social ar fi util în situația că în relația cu solicitanții a întrat în impas sau în cazul în care intervenția unui asistent superior este solicitată de cuplul adoptat. În condițiile în care asemenea motive sînt întemeiate, înlocuirea sau dublarea asistentului social peste fereastră. Important este că această înlocuire să se producă fără consecințe nefaste. Asistentul social ce preia sarcina primului are datoria să explice solicitanților care este preocuparea lui, asigurîndu-i că munca sa va fi onestă și orientată în exclusivitate spre apărarea intereselor copiilor.

Un alt instrument aplicat în lucru cu copilul este Cartea vieții care reprezintă un instrument cu valoare terapeutică. El este folosit în scopul de a ajuta un copil, în special un copil dat spre îngrijire sau adoptat, de a-și dezvolta un sens al identității și de a-și înțelege experiențele generale de separare sau plasament. Această metodă este folosită pentru a ajuta un copil:

să dezvolte un sens al comunității și al identității;

să înțeleagă separările din trecut și plasamentele actuale, reducînd confuzia și neînțelegerea asupra acestor experiențe;

să evite, să folosească într-un mod nesănătos fanteziile în încercarea de a coopera cu experiențele dureroase ale vieții sale;

să-și amintescă persoane semnificative și evenimente din copilărie;

să mențină o evidență a celor mai importante informații personale ( certificat de naștere, informații medicale, fotografii cu membrii familiei, premii școlare etc.).

Cartea vieții este o carte realizată în mod individual, ce se referă la perioada de la naștere pînă în prezent scrisă de copil cu propriile sale cuvinte. Ea cuprinde o descriere a ceea ce i se întîmplă copilului, unde, de ce, dar și a sentimentelor copilului despre ceea ce se întîmplă. În care pot fi incluse fotografii, desene, premii, certificate, scrisori de la părinții de îngrijire anteriori sau părinții adoptivi și părinții naturali, certificat de naștere, genograma și orice altceva ce ar putea fi inclus de către copil în mod particular [8, p.432].

Anchetele sociale deasemenea sînt niște instrumente des utilizate în procedura adopției, ele sînt, de regulă, ,,opera” unor profesioniști de marcă, din rîndul cărora, în primul rînd, fac parte asistenții sociali. În procedura adopției ancheta socială reprezintă una din metode la cele mai eficiente de acumulare a informației, privind potențialii părinți adoptatori, părinții biologici sau copilul care urmează să fie adoptat.

Asistenții sociali care își desfășoară activitatea în instituțiile pentru copii trebuie să țină cont de următoarele sarcini:

Să păstreze evidența și să se ocupe de înregistrarea întrării și ieșirii copiilor ocrotiți din instituție.

Să observe deficiențile existente în cadrul organizatoric general al instituției de ocrotire și colaborare cu celelalte persoane în vederea găsirii unui mediu adecvat dezvoltării fizice și psihice normale a copiilor.

Să colaboreze cu ceilalți specialiști în vederea integrării sociale a copiilor cu dizabilități, în acest sens esențială fiind urmărirea programului zilnic de activitate a copiilor. Deasemenea asistentul social va urmări ăi progresele înregistrate de copii în ce privește recuperarea și dezvoltarea de deprinderi și aptitudini.

Să păstreze evidența copiilor plecați spre alte secții și instituții de ocrotire.

Să țină evidența mamelor beneficiare unui regim special de ocrotire în cadrul unor instituții de copii.

Să pregătească și să întocmească dosarele sociale, iar ,în cazul copiilor abandonați, să se preocupe de completarea documentației respective.

Să întrețină și să cultive relații cu alte instituții interesante în activitatea de ocrotire și protecție socială, respectiv cu:

instituțiile de proveniență ale copiilor;

instituțiile în care copilul urmează să fie intrigat;

comisiile pentru protecția copilului;

instituțiile judecătorești;

mijloacele de comunicare în masă ( ziare, radio, televiziune etc.);

Să întrțină relați cu anumite tipuri de familie:

1. familia de proveniență a copilului, lămurindu-se cauzele care au adus la internarea copilului, precum și posibilitățile de reintegrare familială;

2 familiile care au adoptat copii, urmărind respectarea cadrului legal de integrare familială, precum și condițiile create pentru creșterea, educarea și dezvoltarea firească a copiilor;

3. alte cupluri cu posibilități de adopțiune sau cu intenții de a accepta copii în plasament.

Să țină evidența transferurilor de copii ocrotiți dintr-o instituție în alta.

Să contribuie la efectuarea unor cercetări științifice în teren și la publicarea rezultatelor investigațiilor în scopul de a contrubui la modificarea mentațiilor și a reflexelor psihosociale, ale unor generații mai în vîrstă față de problemele protecției și asistenței sociale în general.

Modelele de anchete sociale pot fi modificate și adaptate în funcție de subiectul mediatizat, deoarece la dosarul social al copilului în perspectiva adopției trebuie să se afle anchete sociale care se referă numai la copiii candidați la adopție, dar și anchetele sociale privind potențialii părinți adoptatori. Cei ce au competența de a decide asupra adopției, trebuie să dispună și de alte anchete sociale din care să rezulte informații cît mai întemeiate cu privire la cuplurile interesate în adopție, precum și la alte persoane sau instituții care au ,,jucat” un anumit rol în viața copilului.

Oricum, din analiza informațiilor pe care le cuprind anchetele sociale trebuie să rezulte clar cel puțin următoarele concluzii:

dacă adopția se face în interesul prioritar al copilului;

dacă nu se urmăresc, prin adopție, scopuri orientate împotriva copilului și legii;

în ce măsură adoptatorii îndeplinesc condițiile ce li se cer părinților;

temeinicia motivelor de încuviințare a dopției, în situația în care, între adoptator și cel ce urmează să fie adoptat este o diferență mai mică de 18 ani;

temeinicia motivației încuviințării adopției, cînd cel ce urează să fie adoptat a atins vîrsta majoratului.

Cu scopul de a evalua condițiile de trai de care dispun copii adoptați în orașul Criuleni și a determina modul de integrare a acestora în cadrul familiilor s-a aplicat trei anchete sociale. Pentru aceasta a fost elaborat un model specific de anchetă socială (vezi anexa 5) în continuare vom prezenta datele generale obținute în urma investigației și vom expune drept exemplu o anchetă socială.

Din totalul copiilor, situația cărora a fost investigată, un copil avea vîrsta de 4 ani, unul avea 8 ani și un copil avea 11ani.

În ceea ce privește locul nașterii s-a constatat următoarele informați: toți copiii sînt născuți în orașul Criuleni.

Privitor la datele despre mamă s-a determinat că în toate cauzele investigate, mamele au studii superioare și sînt angajate în cîmpul muncii aducînd un venit aproximativ 1800-2500 lei. În ceea ce privește datele despre tați putem spune că numai la doi copiii din trei, tații au studii superioare, dar la toți copii sînt angajați în cîmpul muncii. Venitul adus în familie de ei fiind aproximativ cuprins între 3000-5000 lei.

Astfel, putem concide că în toate cazurile investigate atit numele, cît și toții sînt angajați în cîmpul muncii și bugetul familial al acestora este destul de favorabil pentru a putea asigura toate cele necesare creșterii și educației unui copil.

În ceea ce privește motivul adopției, in toate cauzele, familiile au argumentat că din motive de sănătate nu pot aveacopii, dar fiind pregătiți atît moral cît si material și avînd abilități de a fi părinți doresc mult să facă fericit un copil rămas fără îngrijire părintească. În toate cazurile familiile sînt compuse dintre membri: părinții și copilul adoptat.

Privitor la atitudinea și sentimentele părinților față de opil putem menționa că toți părinții investigați au o atitudine pozitivă față de actul adopției și trăiesc sentimente de bucurie și fericire avînd un copil în cadrul familiei precum și că toți copiii adoptați au sentimente frumoase și un atașament puternic față de părinții adoptivi.

În ceea ce privește condițiile de trai s-a constatat că toate familiile investigate locuiesc în apartamente proprii, la două familii apartamentul este cu două odăi iar la o familie este cu o odaie. Toți copiii dispun de apă, curent electric și încălzire în apartamente iar privitor la aparatele casnice putem afirma că toți dispun de televizor și telefon, calculator și internet, beneficiază de acces la rețeaua de socializare, servicii sociale (învățămînt, medicină, prestații sociale).

Observăm că toți copii dispun de condiții de trai ceea ce este un lucru important în procesul acomodării lor în noua familie. Pentru a demonstra acest fapt vom prezenta următoarea anchetă socială (vezi anexa 6).

Ancheta socială de examinare a condițiilor sociale și de trai (autor)

În acest caz bugetul material de care dispune familia, permite acesteia de a satisface toate nevoile copilului adoptat, astfel fiindu-i create condițiile necesare pentru creșterea și educația unui copil, fetița s-a acomodat și s-a atașat puternic de părinții adoptivi.

Asfel, în baza materialelor expuse în acest paragraf putem concluziona că în lucrul cu persoanele implicate în procesul adopției este necesar de a utiliza mai multe metode cu ajutorul cărora putem obține informație foarte importante dar putem și să ajutăm persoanele să depășească anumite stări problematice sau să-și dezvolte sentimentul de identitate.

Asfel putem săi ajutăm părinții adoptivi să adopte un copil dezvoltat și sănătos în această metodă se implică mai multe persoane pentru ai putea pregăti pe părinți adoptivi pentru a putea adopta.

2.3 Specificul procesului de integrare a copiilor adoptați în cadrul familiei

Înainte de a analiza specificul integrării copiilor în cadrul familiilor adoptatoare trebuie să definim și să examinăm însăși conceptul de integrare. După ,,Dicționarul de Sociologie”, integrarea socială este un proces de interacțiune dintre individ sau grup și mediul social specific, prin intermediul căreia se realizează un echilibru funcțional între părți. Integratul poate fi o persoană, la fel un grup de persoane, o categorie socială, o organizație, o comunitate teritorială, un subsistem special etc. Integrarea reprezintă o relație, o interacțiune dinamică între sistemul care se integrează și sistemul care integrează. În cursul acestui proces, tît sistemul care inegrează, cît și cel ce integrează, au loc schimbări în funcție de caracterul activ al primului și de capacitatea de răspuns a mediului care integrează se distrug mai multe faze ale procesului: acomodarea, adoptarea, participarea și integrarea propriu-zisă [47, p. 753].

În procesul de integrare a copilului în cadrul familiei adoptive este important să se țină cont de cîteva etape și anume:

Prezentarea copiilor și familiilor.

Plasamentul.

Adopția propriu-zisă.

1. Prezentarea copiilor și famililor. În desfășurarea acestei etape următoriipași pot oferi un ghid util pentru perioada de prezentare

Prima întîlnire. Aceasta trebuie să fie organiyată pe teritoriul locuinței copilului și să fie cît mai informală cu putință. Ea se poate obține prin permisiunea dată viitorilor adoptatori de a sosi la ei și de a se alătura activităților generale. Unii asistenți sociali favorizează vederea oarbă, în care copilul nu i se spune că vizitatorii au venit special să-i întîlnească pe ei.

A doua întîlnire.Viitorii adoptatori ar trebui să viziteze din nou copilul pe teritoriul acestuia, dar de data aceasta trebuie de organizat să iasă undeva afară, unde interacțiunea poate fi relaxată și informată. Copilul va avea securitatea faptului că știe că se vor întoarce înapoi la sfîrșitul zilei.

A treia întîlnire. Copilul trebuie să fie luat, dacă se poate, de către viitorii adoptatori și trebuie să-și petreacă ziua acasă la ei, familiarizîndu-se cu împrejurimile și incepînd dificilul proces de integrare și de a se simți în siguranță.

A patra întîlnire. Rămînerea peste noapte sau un weekend al copilului în noua familie.Aceasta încurajează creșterea familiarității, mărește securitatea și reprezintă o ocazie de a se aclimatiza la rutina familiei.

Următoarele întîlniri. Copiii mai mari au navoie de mai mult de una sau două vizite pe perioada weekendu-lui pentru a se simți familiari și suficient de mult în siguranță cu noile familii pentru ca o mutare permanentă să fie eficientă [43, p. 235].

Este important pentru copiii de toate vîrstele să vadă că noii părinți sînt gata să-i accepte și să petreacă timpul împreună.

2. Plasamentul. Asistenții sociali, copiii și familiile trebue să înceapă plasamentul cu înțelegerea faptului, că mai este încă multă muncă de făcut.Dacă un copil trebuie să fie plasat în cadrul unei familii, atunci pregătirea atît a părinților cît și a copiilor și explicarea onestă sînt esențiale. După plasament trebuie întotdeauna să acordăm atenție sentimentelor de confuzie și de pierdere a copilului. Îmțelegerea aceea ce nu a mers este și ea importantă pentru familie, asistenții sociali și copii, astfel putînd corecta unele greșeli. Asistenții sociali trebuie să încerce să identifice acei factori care au influențat apariția unor probleme și să încurajeze familiile și copiii, să ajungă la o înțelegere realistă a cauzelor pentru care nu au putut face ajustările necesare și de a dezvolta relațiile specifice unei familii.

3. Adopția. Odată trecute primele greutăți ale plasamentului și urmărindu-l cu un amestec de speranțe, mîndrie, îngrijorare și, uneori, cu gratitudine față de noii părinți care permit copiilor să devină încrezători și fericiți, urmărirea deciziei se referă la calendarul adopției. Mai întîi o parte a procesului de legare între copii și părinți se bazează pe planul făcut în legătură cu viitorul copilului și de motivația exprimată de viitorii adoptatori de a oferi un cămin pemnanent, securuzat prin adopție, pentru orice copil plasat la ei. În al doilea rînd, cadrul va depinde vîrsta copilului și de experiența anterioară.În al treilea rînd, de-a lungul întregii munci cu viitorii părinți trebuie subliniate nevoile și sentimentele copiilor care sînt încredințați noilor familii. În al patrulea rînd, nu este realist să amîni o cerere de adopție cîtă vreme copiii mai manifestă comportamente problematice. Pentru mulți dintre acești copii, adopția este ca un tratament și trebuie considerată ca un element esențial în programul pe teren lung ce are scop creșterea încrederii, a capacității de relaționare și autorespectul.

Pentru parcurgerea cu succes a etapelor sus-menționate și pentru o intervenție cît mai eficientă a asistentului social în vederea integrării copilului în cadrul familiei adoptive este foarte important că asistentul social să dețină informații cu privire la unele teorii specifice aplicate în procesul adopției.

Teoria atașamentului are menirea să decidă calea înțelegerii corecte a procesului de dezvoltare normală psiho-socială a personalității oamenilor în general și a copiilor în particular.Atașamentul înseamnă, în esență, apropierea preferențială, dezinteresată și aproape inconștientă a unei persoane față de o altă persoană [7, p. 316].

Atașamentul are caracter dinamic, adică apare , se formează, se motorizează, ating apogeul în anumite condiții ale copilăriei, se deteriora sub incidența unor factori, slăbește sau chiar dispare atunci cînd persoana atașată dispare.

Relațiile de atașament au misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau exteri sau interni.

Părinții și copilul, afirmă D.Howe sînt programați biologic să devină atașați unul de celălalt,ajutîndu-l pe acesta din urmă: să atingă întregul său potențial, să gîndească logic, să dezvolte conștiința, să dezvolte interesul de cooperare cu ceilalți oameni, să devină încerzători în sine, să facă față stresului și frustării să biruie teama și neliniștea, să dezvolte relații viitoare, să

reducă gelozia etc. Cu cît atașamentul este mai puternic, cu cît baza afectivă este mai sigură, curajul copilului mai mare. În condițiile existenței unui atașament puternic, se formează oameni stabili din punct de vedere psihic emoționali, puternici în fața încercărilor, competenți în obligațiile profesionale. Dimpotrivă, copiii crescuți fără dragoste și fără apropiere sufletească din partea familiei sînt de regulă pasivi, indiferenți, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea și își vor cheltui energia emoțională în căutarea siguranței afective [7, p. 316].

Derivată din Teoria Atașamentului și înrudită cu teoria anxietății este Teoria Pierderii. Nu există om care să nu piardă de-a lungul vieții sale ceva sau pe cineva drag, foarte apropiat sufletește,pierdere care să-i provoace dureri și stări afective foarte puternice într-o asemenea împrejurare prin următoarele momente sau stadii de evoluție afectivă:

Șoc, neîncredere, derutare.

Negarea pierderii, ,,faptul nu poate fi real”.

Dorința puternică de căutare și registrare a ,,obiectului pierdut” (ființei pierdute).

Mînia,resentimentul,vina (se acceptă faptul și se caută vinovații).

Disperare, deprimare,retragere în sine.

Acceptarea situației, reorganizarea interioară a vieții.

Pentru o mai bună înțelegere a relațiilor de atașament care se formează în baza unei acțiuni puternice ( vezi fig. 2)

Figura 2. Teoria atașamentului. Raporturi intervariabile [7, p. 316].

Teoria Pierderii este puternic implicată în ansamblul activităților, în procesul adopției întrucît cea mai mare parte a copiilor au suferit pierderi afective. Teoria Pierderii provoacă o problemă specifică care impune un tratament deasemenea specific. Pierderea mamei lasă urme adînci în existența copilului acesta va trece prin fazele menționate mai sus, trecerea care va putea fi ameliorată semnificativ cu ajutorul asistentului social. Pentru a demonstra rolul asistentului social în depășirea problemelor ( anxietate, oboseală, frustrare, panică) din cauza pierderii unei ființe dragi și integrării copilului în familia adoptivă vom prezenta studiul de caz (vezi modelul de studiu de caz nr.2 în anexa 4)

Studiul de caz nr.2 (autor)

Teoria identității. Problema identității a apărut în strînsa legătură cu aspectele și, mai ales, cu efectele adopției sau ale împărțirii responsabilităților privind creșterea și educarea unor copii între mai multe familii. Soluția abandonării definitive a copilului prin adopțiune, în deosebi, imediat după naștere ridică probleme grave, adesea tragice legate de identitatea copilului adoptat ajuns la maturitate. Eventualele descoperiri divergente privind propria identitate provoacă evenimente tragice atît din perspectiva ,,fostul copil” cît și din perspectiva ,,foștilor părinți adoptivi”. Pentru a fi admiși părinții de copii adoptați, cuplul reprezentînd familia adoptivă trebuie să fie sincer, recunoscînd adevărul lui statut social și familial. Paradoxal, el nu va pierde dragostea copiilor ci va cîștiga difinitiv necondiționat.

Deasemenea trebuie menționat că integrarea cît mai eficientă a copiilor adoptați în cadrul familiilor adoptatoare, este foarte important ca copilul și viitorii părinți să ,,se potrivească” în ceea ce privește interesele și nevoile copilului și părinții să poată aprecia și înțelege individualitate fiecărui copil [7, p. 316].

În prezent, termenul de ,,a lega” se preferă termenului de ,,a potrivi”, acesta din urmă fiind asociat cu o situație istorică în care se făcea o alegere realistă în plasarea unor sugari albi, sănătoși în cadrul familiei. Practica actuală subliniază munca cu viitorii adoptatori pentru înțelegerea și aprecierea individualității fiecărui copil. Aceasta include recunoașterea faptului că un copil a fost născut de alți părinți și că aceasta poate juca un anumit rol în dezvoltarea personalității și abilităților copilului. Ca în orice familie, așteptările nerealiste legate cu copii sau încercările excesive ale părinților de a-și modela copiii în ,,copiii la indigo” ale lor înșile, este probabil să genereze dificultăți atăt pentru integrarea copiilor în cadrul familiilor adoptatoare cît și pentru celelalte persoane implicate în procesul adopției.

Atît părinții adoptivi cît și copiii lor dezvoltați au dovedit că un sentiment de a fi reciproc asemănător este partea componentă a sistemului de întrunire și încă o caracteristică adopțiilor mai puțin reușite este un sentiment de diferență și de napartenență. S-a recunoscut că acest sens de asemănare se poate referi la valori și interese împărtășite decît la caracteristici fizice, intelectuale sau temperamentale și că poate fi legal de traiul împreună mai repede decîte ori alți factori inerenți.

Cercetătorul Raynor arată că a neglija în practică potrivirea poate fi dăunător pe termen lung pentru familiile și copiii adoptivi. Unii cercetători au arătat un oarecare interes pentru acest domeniu și a demonstrat că copii care sînt plasați la o vîrstă timpurie ajung în general să semene părinților lor adoptivi în ceea ce privește caracteristicile fizice, intelegența, preocupările și interesele. Aceasta nu este surprinzător dat fiind o alimentație asemănătoare, activități în comun și conversațiile zilnice. Asemănarea percepută poate fi cu siguranță asociată la procesele și schimbările sociale ale vieții cotidiene, dar va depinde și de prin care copiii adoptații sînt integrați ca și cînd ar fi fost născuți de părinții lor adoptivi [43,p. 235].

Un indicator al rezultatului încununat de succes în ceea ce privește integrarea copilului în familia adoptivă este apatenența și securitatea care s-au demonstrat a fi foarte importante în acest sens. Relația dintre caracteristici, asemănarea percepută, un sentiment al apartenenții și rezultatul integrării copilului este o relație complexă. El trebuie să fie asociată cu dorința și abilitatea viitorilor adoptatori de a accepta validitatea relațiilor definite mai degrabă social decît biologic copiilor, de a simți și acționa ca ,, părinți adevărați” și de a stabili un echilibru între propriile lor speranțe și așteptări și individualitatea genetică și de personalitate a copiilor lor adoptați.

Dacă au fost pregătiți suficient viitori adoptatori și au fost ajutați să înțeleagă și să-și evalueze dorința și abilitate de a face față sarcinilor suplimentare, atunci copilul vareuși să se integreze mai ușor în cadrul familiei.

Totuși în perioada integrării copilul poate apărea cu o anexietate crescîndă, confuzie, oboseală, frustare și uneori de-a dreptul panică, însă toate aceste pot fi depășite împreună cu ajutorul asistenților sociali care ajută părinții să identifice problemele suficient de devreme, pentru a oferi asigurări cu privire la normalitatea unora dintre dificultăți pentru a sprijini părinții să ia în considerare tactici alternative, pentru a ajuta în analiza situațiilor complexe și a da o întărire și un sprijin continuu oamenilor care sînt scufundați în problemele zilnice atît de tare încît le este greu să vadă lumina de la capătul tunelului.

Pentru a identifica modul de integrare a copiilor în familiile adoptive și problemele cu care se confruntă părinții adoptivi au fost intervievate 6 familii care au adoptat copii (vezi anexa 6).

Ținem să menționăm că în toate cazurile am discutat cu mamele care au adoptat copiii și că vîrsta medie a acestora este de 39 de ani. În majoritatea cazurilor (5) familii care au adoptat nu au copii biologici.

Fiind întrebați ,, ce părere aveți despre adopție?”. În trei cazuri am obținut răspunsul că ,,e o formă de protecție a copiilor rămași fără părinți foarte eficientă”, o persoană a declarat că ,,este bines ă adopți un copil dacă ai posibilitatea și să-i oferi unmmediu familial normal”, o altă intervievată a spus că ,, e cea mai bună modalitate de a-i oferi unui copil abandonat dragostea părintească de care are nevoie”, un alt răspuns a fost ,, adopția este o formă alternativă instituționalizări prin care i se oferă unui copil rămas fără îngrijire, dragostea și educația de care are nevoie”. Astfel putem concluziona că familiile care au adoptat au o părere bună despre adopție și consideră că este una dintre cele mai eficiente forme de protecție a copilului rămas fără îngrijire părintească prin care i se poate oferi acestuia un mediu familial normal în care ar putea să se dezvolte și să crească, la întrebarea ,, ce vîrstă aveați cînd v-ați hotărît să adoptați un copil? Am obținut următoarele răspunsuri: 28; 30; 35; 36; 37; 39 ani. Observăm că majoritatea persoanelor s-au hotărît să adopte la vîrsta de peste 30 ani, doar într-un singur caz hotărîrea de adopție fiind la 28 ani. Considerăm că majoritatea familiilor s-au hotărît să adopte după vîrste de 30 ani datorită faptului că și-au pierdut speranța de a mai avea copii biologici.

Fiind întrebați ,,ce vîrstă avea copilul care l-ați adoptat?”, doar în două cazuri au fost adoptați copii sugari, în restul cazurilor vîrsta era de trei ani, patru ani, șapte ani și zece ani. Observăm că în aceste cazuri au fost adoptați copii la vîrste de zece ani deoarece aceștea se interesează mai ușor într-un nou mediu familial și pot dezvolta un atașament puternic față de părinții adoptive.

În ceea ce privește timpul aflării copilului în familia adoptivă s-a observat că în majoritatea cazurilor perioada de timp în care copilul se află în familia adoptivă este mică 1 an, 2ani, 3 ani, 4 ani și doar în două cazuri termenul era de 10-12 ani.

La întrebarea ,,ce probleme ați întîlnit în primele luni după apariția noului membru al familiei?” doar întrun singur caz am obținut răspunsul ;; nici o problemă” și în toate celelalte cazuri au fost probleme. (,,fetița ce am adoptat-o era bolnavă de pniomonie și necesita foarte multă atenție de îngrijire din partea medicului. Deodată cînd am adus-o la noi în familie nu dorea să vorbească, să mănînce nici nu dorea să se joace cu alți copii de vîrsta ei, însă mai tîrziu încetul cu încetul s-a atașat de noi și s-a acomodat cu noul anturaj”(1 caz), ,,în primele luni după adopție ne-a fost puțin greu căci un nou născut necesită multă îngrijire. Mînca tare puțin și plîngea des, însă cînd avea déjà 5 luni a început să mănînce mai bine și să se dezvolte normal”(1 caz) și ,, uneori la început erau perioade cînd se închidea îsine, nu prea discuta cu noi, dar aceasta nu s-a mai repetat; (1 caz), ,,puțin di cauza răcelei de care suferea trebuia foarte des să meargă la medic, în rest totul a fost bine” (1 caz), ,,uneori copilul devenea brusc trist nu dorea să vorbească, dar apoi îi trecea” ( 1 caz). Astfel putem concluziona că au fost numai probleme de inhibație (2 copii), numai probleme de sănătate (1 copil), probleme de sănătae și inhibație (1 copil), probleme de sănătate, inhibație și refuz de a se alimenta (1 caz).

La întrebarea ,,ați dezvăluit copilului secretul adopției?”, doar într-un singur caz am obținut răspunsul ,,încă nu , dar cred că îi voi dezvălui mai tîrziu”, în restul cazurilor am obținut răspunsuri positive. Prin această întrebare s-a scos în evidență faptul că majoritatea cuplurilor au dezvăluit copiilor secretul adopției: ,,Cînd avea 4 ani i-am spus adevărul prin diferite povestioare, jocuri, de la început nu prea bine conștientiza, dar mai tîrziu a înțeles despre ce este vorba”, ,,singur copilul știea că a fost adoptat, chiar el singur și-a exprimat dorința de a fi adoptat”, ,,sigur că știe că a fost adoptat, la vîrsta care o avea (7ani) a conștientizat foarte bine acest fapt”.

În legătură cu faptul dacă s-a discutat împreună cu copilul despre familia lui biologică și cît de des, într-un singur caz părinții adoptativi nu au discutat niciodată, motivînd ,,fiindcă ni e frică că va reacționa negativ știm foarte puține informații despre ei”, o persoană a afirmat că a discutat o singură dată pe această temă, în restul cazurilor părinții adoptivi le-au vorbit copiilor despre părinții biologici.

La întrebarea ,,aveți copii biologici și dacă da, care este relația între ei și copilul adoptat?, după cum am menționat mai sus doar un cuplu care a adoptat avea un copil biologic. Acest cuplu a declarat că: ,,Se înțeleg bine între ei, mai apar uneori mici certuri, dar se împacă foarte repede.

Încercînd să determinăm ce fel de ralație există între familia adoptativă și copil, copil și familia lărgită, am descoperit că în toate cazurile relațiile sînt bune, neconflictogene de genul: ,,Între noi sînt relații foarte bune, se mai întîmplă cite odată să mai apară mici certuri ca în orișice familie, dar în general ne înțelegem foarte bine, cu rudele, copilul tot este în relații bune”, ,,relațiile prietenoase, relații obișnuite ca între părinți și copii… cu rudele, fetița tot se află în relații foarte bune”, ,,relații foarte bune, noi nu facem diferența între copilul biologic și cel adoptat, pe ambii îi iubim și le oferim ce putem în aceeași măsură… cu familia lărgită deasemenea întreținem relații frumoase”.

La întrebarea ,,care este comportamentul colilului în afara mediului familial?”, s-a dedus că în toate cazurile copiii se comportă foarte bine la școală și în societate”, are un comportament adecvat atît la școală cît și în societate”, ,,este un copil comunicabil și prietenos se înțelege bine cu toți colegii”, ,,se comportă foarte bine, sîntem mulțumiți”, ,,este un copil deștept și se comportă foarte bine în orice anturaj”.

Fiind întrebați ,,sînteți dispuși să mai treceți printr-o asemenea experiențî?”, în două cazuri au fost obținute răspunsurile că ,, nu s-au gîndit deocamdată”, două persoane au declarat că ,,nu doresc”, în restul cazurilor s-a declarat că ,,ar dori”.

Astfel în baza acestor interviuri putem concluzionăm că în toate cazurile de adopție copii s-au integrat foarte bine în cadrul familiilor adoptatoare, s-au atașat mult de părinții adoptivi și au dezvoltat relații frumoase atît cu familia lărgită cît și cu semenii lor. În societate se comportă bine, dînd dovadă de educație și multă stimă.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Societatea contemporană se confruntă cu o mulțime de probleme cum ar fi: șomajul, migarția, sărăcia etc., care afectează și duc la creșterea în mare măsură a numărului de familie în care lipsesc condiții necesare creșterii și educării unui copil. Astfel, foarte mulți copii sînt abandonați chiar în primele zile de viață, alții devin ,,copii ai străzii”- care nu fregventează școala, comit infracțiuni manifestînd un comportament delincvent. Din acest considerent se simte nevoia ca aistentul social și ficare persoană în parte să contribuie la integrarea sau reintegrarea acestor categorii de copii în mediul familial pentru a fi educați și îngrijiți de părinți.

În Convenția ONU cu privire se stipulează că orice copil care este temporar sau definitiv lipsit de mediul său familial, sau care în propriul său interes nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la ocrotire sau ajutor din partea statului.

Există mai multe forme alternative instituționalizării prin care sînt ocrotiți copiii abandonați. Una din aceste forme este adopția care este cunoscută încă din antichitate cînd se efectua din motive religioase sau politice, însă dezvoltarea societății a adus cu sine modificări importante în procesul adoției. Astfel, dacă în antichitate adopția era concepută în interesul exclusiv al adoptatorului, atunci în perioada actuală această formă de ocrotire este concepută în interesul major al adoptatorului, prin încheierea căreia copilul urmînd să beneficieze de o familie care să înlocuiască cu titlul definitiv familia biologică.

Scopurile adopției deasemenea diferă substanțial în funcția de perioade istorice. În antichitate adopția punea accentul pe continuarea liniei bărbătești, persoana adoptată fiind în mod inevitabil bărbat și adesea adult, ce viza în special bunăstarea cel care adoptă, acordîndu-se foarte puțină atenție bunăstării celui adoptat, în timpul ce adopțiile contemporane vizează copii de ambele sexe și se acordă atenție maximă adoptatului.

Asfel, adopția este măsura specială de protecție a drepturilor copilului prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și cel adoptat, precum și rudenia între adoptat și rudele adoptatorului.

În Republica Moldova adopția este cea mai eficientă modalitate de ocrotire a copilului rămas fără îngrijire părintească. Putem confirma aceasta în baza interviului efectuat cu specialiștii ce activiază în acest domeniu prin care s-a atestat faptul că dintre toate formele alternative instituționalizării, adopția este singura formă care îi asigură copilului un mediu familial stabil, cu toate condițiile necesare dezvoltării normale.

Fiind considerată un proces dinamic, interactiv adopția implicată elemente de personalitate, de mediu, necesități speciale, abilități, experiențe individuale sau de familie. Concidem că orientarea actuală în abordarea adopției o reprezintă sprijinirea copiilor pentru a conferi sens relațiilor cu ambele perechi de părinți, astfel încît atașamentul față de familia biologică să-i sporească sentimentele de identitate, iar atașamentul față de noua familie să-i consolideze sentimentul de continuitate și încrederea acordată interacțiunii sociale. În concluzie putem menționa că pentru a-și atinge scopurile propuse în lucrul cu persoanele implicate în adopție, asistentul social trebuie să aibă un șir de abilități care să-i permită să folosească metodele specifice de lucru. Aceste metode ghidează asistentul social în atingerea scopurilor profesionale și oferirea de ajutor persoanelor ce sînt în dificultate: copilul, familia biologică și familia adoptivă. Astfel, pentru a spori eficiența integrării unui copil într-o familie adoptivă și acomodarea rapidă a acestuia la un nou mediu este foarte importantă conlucrarea asistentului social cu toate persoanele implicate în procesul adopției și dezvoltarea abilităților de comunicare și relaționare cu alți specialiști ceea ce s-a dovedit și în baza rezultatelor obținute în interviul efectuat cu specialiștii. Deci, asistentul social trebuie să fie un bun profesionost, să dețină abilități speciale pentru a lucra eficient cu toate persoanele implicate în procesul adopției.

Deosebit de important este lucrul asistentului social cu copilul care poate trăi diferite stări de anxietate datorită schimbării mediului de viață, dar și cu viitorii părinți care în cel mai dese cazuri se face în cîteva ședințe în cadrul cărora părinții sînt pregătiți pentru a primi un nou membru în familie și pentru a depăși cu ușurință situațiile de problemă care pot apărea în urma adopției.

Făcînd o analiză a materialelor putem concluziona că asistentul social în procesul adopției trebuie să lucreze și cu părinții biologici care de obicei trăiesc sentimentul de ,,pierdere” și trec prin diferite situații de criză. Însă, în Republica Moldova la acest aspect nu se acordă o atenție deosebit de mare. În Republica Moldova sistemile politice și sociale încă nu-și asumă responsabilitatea față de generațiile viitoare. Prin urmare sînt necesare intervenții atît la nivel de stat cît și la nivel de comunitate și familial care ar pune în discuție problema adopției, implicînd organismele naționale, internaționale și toți operatorii sistemului de protecție a drepturilor copilului, favorizînd astfel punerea în practică a inițiativelor de formare permanentă a cetățenilor, prin intermediul serviciilor de informare în masă. Este vorba de cetățeni bine informați, conștienți, care ar putea deveni agenți eficienți ai schimbării, despre ,,Formare pentru informare” și sensibilizarea societății în ceea ce privește asumarea responsabilităților, în care promovarea și protecția drepturilor copilului.

Astfel, putem iniția următoarele recomandări care ar contribui la perfecționarea procedurii de adopție și mărirea numărului adopțiilor:

Recomandări la nivel de stat:

simplificarea procedurii de adopție și eliminarea birocrației în domeniul adopțiilor;

elaborarea și implicarea unei strategii naționale de promovare a adopțiilor, inclusiv prin majorarea indemnizației pentru copii înfiați, orfani și copii rșmași fără îngrijire părintească luați sub tutelă/curatelă acordat familiilor adoptatoare.

lărgirea pachetului de asistență ce poate fi acordt acestor familii ( scutirea de taxe la grădiniță și școi, acordarea creditelor preferențiale pentru procurarea spațiului locativ, înlesnirilor pentru asistență medicală).

mărirea numărului și nivelului de calificare al specialiștilor din domeniul adopției (asistenții sociali, psihologi, juriști, pedagogi sociali).

schimbul de experiență între orașul Criuleni și alte orașe în domeniul decurgerii procesului de adopție.

clarificarea responsabilităților și obligațiilor fiecărei structuri în domeniul adopției.

La nivel de comunitate.

inițierea proiectelor de familiarizare cu formele alternative al instituționalizării.

lansarea unei companii de sensibilizare a opiniei publice asupra situației copiilor din instituții, care să aibă drept scop promovarea formelor familiale de protecție a copilului, inclusiv adopția.

creare grupurilor de sprijin inter-familial.

lărgirea rețelei asociațiilor părinților adoptivi care pot contribui la creșterea numărului de copii adoptați prin organizarea diverselor evenimente cu și pentru potențialii adoptatori.

organizarea training-urilor avînd tematici ce țin de abilitățile de care trebuie să le spună orice părinte în comunicarea cu copilul său.

organizarea în școli a unor seminare cu scopil educării prin toleranță.

organizarea vizitelor periodice în teren în vederea coordonării cu autoritățile locale pentru identificarea potențialilor adoptatori și acordarea diverselor servicii specifice (de informare sau de consiliere) în perioada premărgătoare procesului de adopție și post-adoptivă.

La nivel familial:

pregătirea cuplului de părinți care aspiră la adopție în vederea familiarizării pașilor pe care urmează să-i respecte.

instruirea potențialilor adoptatori în scopul pregătirii acestora pentru procesul pe care trebuie să-l urmeze și acceptării conceptului de oferire la un copil a dragostei de părinte.

lucrul cu părinții biologici ai copilului în vederea depășirii sentimentelor de ,,pierdere”.

Lucrul mai intesiv cu copilul înaite de adopție pentru a-l pregăti de plasamentul definitiv în cadrul unei familii.

BIBLIOGRAFIE:

Adopția pas cu pas, AmiciI dei Bambini, Bertuzzi I. Chișinău 2007, Ancora, 160 p.

Avornic Gh.; Cojocaru V. Adopția națională și internațională sub auspiciile principiilor statului de drept, Chișinău: Cartdidact, 2005. 300 p.

Asistența socială în Marea Britanie și Romînia, București: 2000, 127 p.

Asociația Amicii de Bambini în colaborare cu UNICEF și DFID/2014.

Bauer I., Foster care and adoption în the Federal Republic of Germany .Wașington: EDG. 1991, 128 p.

Blac M., Smith C., Drepturile copiilor instituționalizării. Raportul Conferenței Europene. București: Alternative 1997, 131 p.

Bulgaru M., Dilion M., Concepte fundamentale ale asistenței sociale Chișinău 2000, Centrul editorial al USM, 316 p.

Bulgaru M., Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău 2002, Centrul editorial al USM, 432 p.

Bulgaru M.,(coord), Asistența socială. Gid de practică .Chișinău 2005, Lyceum, 86 p.

Codul familiei al Republicii Moldova nr. 1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 47-48 din 26.04.2001.

Codul familiei al Republicii nr. 1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 47-48 din 26.04.2001.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, publicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003.

Convenția cu privire la drepturile copilului, UNICEF, 2000, publicat: în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Partea I nr. 314 din 13/06/2001.

Convenția de din 1993 despre protecția copilului și despre cooperarea în materie de adopție internațională ( primită prin Legea nr. 1468-XII din 9 ianuarie 1998) publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 298 din 21 octombrie 1994.

Convenția europeană în material adopției de copii, Strasburg, 24 aprilie1968.

Convenția ONU despre drepturile copiilor, 1989 ( primită prin Legea nr.72-XV din 27 decembrie 2001).

Cooper J., Paterns of Family Placement, London, 1978, pag 3, 166 p.

Coulshed V., Practica asistenței sociale, București, 1993, 96 p.

Culegere de acte normative, Drepturile familiei și copilului, vol., I, Museum, UNICEF, Chișinău 2001, 46 p.

Culegere de acte normative, Drepturile familiei și copilului, vol., II Museum, UNICEF, Chișinău 2001. 54 p.

Culegerea de acte normative, Drepturile familiei și a copilului, despre adopție în Republica Moldova, Chișinău 2001.

Date statistice: Direcția Asistență Socială și protecție a faliei Criuleni, specialist principal pe problemele drepturilor copilului, 2014

Drumul spre adopție, AMICI DEI BAMBINI Chișinău, 2003, 72 p.

Eaglistein S., Foster care and adoption in Israel, Wașington, 1991, 186 p.

Fenomenul adopției în Republica Moldova cunoștințe, atitudini și practici, Chișinău, 2007, 136 p.

Filipescu I. Adopția și Protecția copilului aflat în dificultate. București: All Educational S.A, 2000. 276 p.

Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. București: Polirom, 2001.123 p.

HOTĂRÎRE Nr. 581 din  25.05.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la condițiile de stabilire și plată a indemnizațiilor pentru copiii adoptați și cei  aflați sub tutelă/curatelă Publicat : 02.06.2006 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 83-86     art. nr: 624.

Legea nr. 140 din 01.01.2014 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și copiilor separați de părinți, publicat : 02.08.2013 în Monitorul Oficial Nr. 167-172     art Nr: 534 data intrarii in vigoare : 01.01.2014.

Legea nr. 140 din 01.01.2014 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și copiilor separați de părinți, publicat: 02.08.2013 în Monitorul Oficial Nr. 167-172 art Nr : 534 data intrării in vigoare : 01.01.2014.

Legea nr. 99, din 28.05.2010, privind regimul juridic al adopției, publicat: în Monitorul Oficial al Republicii nr. 131-134 din 30.07.2010, data întrării în vigoare 30.01.20117.

Legea Republicii Moldova despre drepturile copilului. Nr. 338 –XIII di 15 decembrie 1994, publicat: în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 13 din 02.03.1995.

Neamțu G., Tratat de asistență socială, Iași, Polirom, 2003, pag.1013.

Macovei E. Familia și casa de copii. București: Litera, 1998. 155 p.

Moroșanu C., Chelaru Gr., Scerbina I., Adopția națională și internațională Iași1997, Fundația Axis, 264 p.

Neamțu G.,(coord), Tratat de asistență Socială Iași: Polirom, 2011. 1344 p.

Nota informadivă a Direcției Asistență Socială și protecție a familiei/2014, accesibilă pe pagina web [online] a Consiliului raional, 6 p.

Pînzari V., Dreptul familiei, ,,Presa universală bălțeană”, Bălți, 1990, 95 p.

Stoica V. și Ronea M, ,,Natura juridică și procedura specifică adopției”//Dreptul, nr. 21, 1993, 34 p.

Păunescu C., Mușu I., Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat București, 1990 62 p.

Ghiduri de bună practică în asistența socială a copilului și familiei. Chișinău: Lumen, 2002. 303p.

Situația demografică în raionul Criuleni pentru anul 2014/Notă informativă,,Asistenta Socială’’Directia Asistență Socială și Protecția Copilului [online]. Accesibil pe internet<www protectiacopilului6/adoptii-postadoptii.ohtm.

Smith C., Adopția și plasament familial, cum și de ce? București1993, Alternative, 235 p.

Spînu M., Întroducerea în Asistență Socială a Familiei și Copilului, Chișinău: Tehnica, 1998. 355 p.

Popescu T., Dreptul familiei, București 1965, p. 17.

Zamfir C., Cartea Albă a copilului, Romînia,1997, pag.168

Zamfir C., Vlăsescu L., Dicționar de sociologie, București 1998, Babel, 753 p.

Zamfir C., Zamfir E., Pentru o societate centrată pe copii București 1997, Alternative, 160 p.

Zamfir C., Zamfir E., Politici sociale, România în context European București 1995, Babel, 449 p.

Revista,,Asistenta Socială’’Directia Generală Asistență Socială și protecția copilului [online]. Accesibil pe internet<www protectiacopilului6/adoptii-postadoptii.ohtm.

ANEXE

Anexa 1

Plasarea copiilor și a adolescenților rămași fără îngrijire părintească

în raionul Criuleni

Sursa: [22].

Anexa 2

Tabelul 2

Acte confirmative necesare

Anexa 3

Model de fișă a copilului adoptabil

a) Date sociale

(1) Date de identitate ale copilului:

-Nume………………………………………………………………………………………………………………………………

– Prenume:……………………………………………………………………………………………………………………….

– Data și locul nașterii:……………………………………………………………………………………………………

– Al cîtîlea copil născut este:…………………………………………………………………………………………….

– Originea etnică:………………………………………………………………………………………………………….

– Limba maternă:……………………………………………………………………………………………….

– Religia părinților:……………………………………………………………………………………………………….

(2) Motivul și data internării în instituția în care i se întocmește fișa:

(3) Date despre familie:

(4) Caracterul și numărul contactelor cu familia ori cu modelele apropiate:

– Existența unor încercări de reintegrare familială:

(5) Data la care copilul a devenit adoptabil:

b) Date medicale

(1) Fiziologia:

(2) Patologia:

Anexa 4

Model de studiu de caz

1. Cadrul general/ Date generale despre familie:

Date depre copil.

Date despre familia biologică.

Date despre solicitant.

Date despre solicitantă

2. Situația social – locativă a solicitanților

3. Prezentarea problemei.

4. Istoricul evoluției problemei.

5. Evaluarea.

6. Metode de intervenție.

7. Desfășurarea în timp a intervenției.

8. Concluzii

Anexa 5

Ghid de interviu

Subiecții: Specialiștii direcției Asistență Socială și Protecție a Familiei Criuleni care monitorizează copiii și părinți în procesul de adopție: [48]

Eșantionul:

Anexa 6

Model de anchetă socială

1. Partea generală.

1.1 Date despre copil:

– Numele și prenumele:……………………………………………………………………………………………………….

– Data nașterii:……………………………………………………………………………………………………………………

– Locul nașterii:………………………………………………………………………………………………………………….

– Domiciliul:………………………………………………………………………………………………………………………

1.2 Date despre mamă:

– Numele și prenumele:……………………………………………………………………………………………………….

– Data nașterii:……………………………………………………………………………………………………………………

– Locul nașterii:………………………………………………………………………………………………………………….

– Domiciliul:………………………………………………………………………………………………………………………

– Ocupația:………………………………………………………………………………………………………………………..

– Venitul:…………………………………………………………………………………………………………………………..

1.3 Date despre tată:

– Numele și prenumele:……………………………………………………………………………………………………….

– Data nașterii:……………………………………………………………………………………………………………………

– Locul nașterii:………………………………………………………………………………………………………………….

– Domiciliul:………………………………………………………………………………………………………………………

– Ocupația:…………………………………………………………………………………………………………………………

– Venitul:…………………………………………………………………………………………………………………………..

1.4 Investigația făcută de:

– Numele și prenumele asistentului social:…………………………………………………………………………….

– Locul de muncă:………………………………………………………………………………………………………………

1.5.Data și locul efectuării investigației:

– Ziua, luna,anul:…………………………………………………………………………………………………………….

– Locul ( adresa completă):………………………………………………………………………………………………….

– Se va nota ce persoane au fost de față ( eventual alți membri ai familiei), cu cine s-a luat legătura:

2. Partea specială

2.1 Data luări copilului în adopție:……………………………………………………………………………………

2.2 Motivul adopției ( în detaliu):………………………………………………………………………………………

2.3 Componența și organizarea familiei adoptive (inclusiv dacă au avut antecedente penale):.

2.4 Atitudinea părinților adoptivi față de actul adopției:………………………………………………….

– Sentimentele și așteptari față de copilul adoptat:…………………………………………………………………

– Ce a determinat concret decizia de a adopta:……………………………………………………………………….

– Religia în care vor să-l crească pe copil:……………………………………………………………………………..

2.5 Așteptări de integrare familială:………………………………………………………………………………….

2.6 Atitudinea copilului față de familia adoptivă:………………………………………………………………

– Atitudinea față de părinți:………………………………………………………………………………………………….

– Atitudinea față de ceilalți membri ai familiei:……………………………………………………………………..

2.7 Locuința:

– Proprietate; închiriată; cămin;

– Numărul de odăi: 1; 2; 3; 4;

2.8 Condiții din locuință:

– Condiții de igienă:…………………………………………………………………………………………………………..

– Apă curentă: Da; Nu;

– Încălzire: Da; Nu;

– Aparate casnice: televizor: Da; Nu;

telefon: Da; Nu;

calculator: Da; Nu;

internet: Da; Nu;

3.Concluzii:

Anexa 7

Ghid de interviu cu familiile care au adoptat copii

Subiecții: Familii care au adoptat copii.

Eșantionul: Șase familii care au recurs la procesul adopției.

Blocu (A) Opini generale despre adopție.

Ce părere aveți despre adopție?

Ce vîrstă aveați cînd v-ați hotărît să adoptați un copil?

Ce vîrstă avea copilul care l-ați adoptat?

De cît timp se află copilul în familia dumneavoastră?

Blocul (B) Probleme și experiențe întîlnite în procesul adopției

1. Ce probleme ați întîmpinat în primele luni după ce a apărut noul membru al familiei?

2. Ați dezvăluit copilului secretul adopției?

3. Ați discutat împreună cu copilul despre familia lui biologică? Cît de des?

4. Aveți copii biologici? Dacă da, care este relația între ei și copilul adoptat?

5. Ce fel de relații există între dumneavoastră și copil, copil și familia lărgită?

6. Care este comportamentul copilului în afara mediului familial?

7. Sunteți dispuși să mai treceți prin o asemenea experiență? [49]

BIBLIOGRAFIE:

Adopția pas cu pas, AmiciI dei Bambini, Bertuzzi I. Chișinău 2007, Ancora, 160 p.

Avornic Gh.; Cojocaru V. Adopția națională și internațională sub auspiciile principiilor statului de drept, Chișinău: Cartdidact, 2005. 300 p.

Asistența socială în Marea Britanie și Romînia, București: 2000, 127 p.

Asociația Amicii de Bambini în colaborare cu UNICEF și DFID/2014.

Bauer I., Foster care and adoption în the Federal Republic of Germany .Wașington: EDG. 1991, 128 p.

Blac M., Smith C., Drepturile copiilor instituționalizării. Raportul Conferenței Europene. București: Alternative 1997, 131 p.

Bulgaru M., Dilion M., Concepte fundamentale ale asistenței sociale Chișinău 2000, Centrul editorial al USM, 316 p.

Bulgaru M., Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău 2002, Centrul editorial al USM, 432 p.

Bulgaru M.,(coord), Asistența socială. Gid de practică .Chișinău 2005, Lyceum, 86 p.

Codul familiei al Republicii Moldova nr. 1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 47-48 din 26.04.2001.

Codul familiei al Republicii nr. 1316 din 26.10.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 47-48 din 26.04.2001.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, publicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003.

Convenția cu privire la drepturile copilului, UNICEF, 2000, publicat: în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Partea I nr. 314 din 13/06/2001.

Convenția de din 1993 despre protecția copilului și despre cooperarea în materie de adopție internațională ( primită prin Legea nr. 1468-XII din 9 ianuarie 1998) publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 298 din 21 octombrie 1994.

Convenția europeană în material adopției de copii, Strasburg, 24 aprilie1968.

Convenția ONU despre drepturile copiilor, 1989 ( primită prin Legea nr.72-XV din 27 decembrie 2001).

Cooper J., Paterns of Family Placement, London, 1978, pag 3, 166 p.

Coulshed V., Practica asistenței sociale, București, 1993, 96 p.

Culegere de acte normative, Drepturile familiei și copilului, vol., I, Museum, UNICEF, Chișinău 2001, 46 p.

Culegere de acte normative, Drepturile familiei și copilului, vol., II Museum, UNICEF, Chișinău 2001. 54 p.

Culegerea de acte normative, Drepturile familiei și a copilului, despre adopție în Republica Moldova, Chișinău 2001.

Date statistice: Direcția Asistență Socială și protecție a faliei Criuleni, specialist principal pe problemele drepturilor copilului, 2014

Drumul spre adopție, AMICI DEI BAMBINI Chișinău, 2003, 72 p.

Eaglistein S., Foster care and adoption in Israel, Wașington, 1991, 186 p.

Fenomenul adopției în Republica Moldova cunoștințe, atitudini și practici, Chișinău, 2007, 136 p.

Filipescu I. Adopția și Protecția copilului aflat în dificultate. București: All Educational S.A, 2000. 276 p.

Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. București: Polirom, 2001.123 p.

HOTĂRÎRE Nr. 581 din  25.05.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la condițiile de stabilire și plată a indemnizațiilor pentru copiii adoptați și cei  aflați sub tutelă/curatelă Publicat : 02.06.2006 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 83-86     art. nr: 624.

Legea nr. 140 din 01.01.2014 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și copiilor separați de părinți, publicat : 02.08.2013 în Monitorul Oficial Nr. 167-172     art Nr: 534 data intrarii in vigoare : 01.01.2014.

Legea nr. 140 din 01.01.2014 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și copiilor separați de părinți, publicat: 02.08.2013 în Monitorul Oficial Nr. 167-172 art Nr : 534 data intrării in vigoare : 01.01.2014.

Legea nr. 99, din 28.05.2010, privind regimul juridic al adopției, publicat: în Monitorul Oficial al Republicii nr. 131-134 din 30.07.2010, data întrării în vigoare 30.01.20117.

Legea Republicii Moldova despre drepturile copilului. Nr. 338 –XIII di 15 decembrie 1994, publicat: în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 13 din 02.03.1995.

Neamțu G., Tratat de asistență socială, Iași, Polirom, 2003, pag.1013.

Macovei E. Familia și casa de copii. București: Litera, 1998. 155 p.

Moroșanu C., Chelaru Gr., Scerbina I., Adopția națională și internațională Iași1997, Fundația Axis, 264 p.

Neamțu G.,(coord), Tratat de asistență Socială Iași: Polirom, 2011. 1344 p.

Nota informadivă a Direcției Asistență Socială și protecție a familiei/2014, accesibilă pe pagina web [online] a Consiliului raional, 6 p.

Pînzari V., Dreptul familiei, ,,Presa universală bălțeană”, Bălți, 1990, 95 p.

Stoica V. și Ronea M, ,,Natura juridică și procedura specifică adopției”//Dreptul, nr. 21, 1993, 34 p.

Păunescu C., Mușu I., Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat București, 1990 62 p.

Ghiduri de bună practică în asistența socială a copilului și familiei. Chișinău: Lumen, 2002. 303p.

Situația demografică în raionul Criuleni pentru anul 2014/Notă informativă,,Asistenta Socială’’Directia Asistență Socială și Protecția Copilului [online]. Accesibil pe internet<www protectiacopilului6/adoptii-postadoptii.ohtm.

Smith C., Adopția și plasament familial, cum și de ce? București1993, Alternative, 235 p.

Spînu M., Întroducerea în Asistență Socială a Familiei și Copilului, Chișinău: Tehnica, 1998. 355 p.

Popescu T., Dreptul familiei, București 1965, p. 17.

Zamfir C., Cartea Albă a copilului, Romînia,1997, pag.168

Zamfir C., Vlăsescu L., Dicționar de sociologie, București 1998, Babel, 753 p.

Zamfir C., Zamfir E., Pentru o societate centrată pe copii București 1997, Alternative, 160 p.

Zamfir C., Zamfir E., Politici sociale, România în context European București 1995, Babel, 449 p.

Revista,,Asistenta Socială’’Directia Generală Asistență Socială și protecția copilului [online]. Accesibil pe internet<www protectiacopilului6/adoptii-postadoptii.ohtm.

ANEXE

Anexa 1

Plasarea copiilor și a adolescenților rămași fără îngrijire părintească

în raionul Criuleni

Sursa: [22].

Anexa 2

Tabelul 2

Acte confirmative necesare

Anexa 3

Model de fișă a copilului adoptabil

a) Date sociale

(1) Date de identitate ale copilului:

-Nume………………………………………………………………………………………………………………………………

– Prenume:……………………………………………………………………………………………………………………….

– Data și locul nașterii:……………………………………………………………………………………………………

– Al cîtîlea copil născut este:…………………………………………………………………………………………….

– Originea etnică:………………………………………………………………………………………………………….

– Limba maternă:……………………………………………………………………………………………….

– Religia părinților:……………………………………………………………………………………………………….

(2) Motivul și data internării în instituția în care i se întocmește fișa:

(3) Date despre familie:

(4) Caracterul și numărul contactelor cu familia ori cu modelele apropiate:

– Existența unor încercări de reintegrare familială:

(5) Data la care copilul a devenit adoptabil:

b) Date medicale

(1) Fiziologia:

(2) Patologia:

Anexa 4

Model de studiu de caz

1. Cadrul general/ Date generale despre familie:

Date depre copil.

Date despre familia biologică.

Date despre solicitant.

Date despre solicitantă

2. Situația social – locativă a solicitanților

3. Prezentarea problemei.

4. Istoricul evoluției problemei.

5. Evaluarea.

6. Metode de intervenție.

7. Desfășurarea în timp a intervenției.

8. Concluzii

Anexa 5

Ghid de interviu

Subiecții: Specialiștii direcției Asistență Socială și Protecție a Familiei Criuleni care monitorizează copiii și părinți în procesul de adopție: [48]

Eșantionul:

Anexa 6

Model de anchetă socială

1. Partea generală.

1.1 Date despre copil:

– Numele și prenumele:……………………………………………………………………………………………………….

– Data nașterii:……………………………………………………………………………………………………………………

– Locul nașterii:………………………………………………………………………………………………………………….

– Domiciliul:………………………………………………………………………………………………………………………

1.2 Date despre mamă:

– Numele și prenumele:……………………………………………………………………………………………………….

– Data nașterii:……………………………………………………………………………………………………………………

– Locul nașterii:………………………………………………………………………………………………………………….

– Domiciliul:………………………………………………………………………………………………………………………

– Ocupația:………………………………………………………………………………………………………………………..

– Venitul:…………………………………………………………………………………………………………………………..

1.3 Date despre tată:

– Numele și prenumele:……………………………………………………………………………………………………….

– Data nașterii:……………………………………………………………………………………………………………………

– Locul nașterii:………………………………………………………………………………………………………………….

– Domiciliul:………………………………………………………………………………………………………………………

– Ocupația:…………………………………………………………………………………………………………………………

– Venitul:…………………………………………………………………………………………………………………………..

1.4 Investigația făcută de:

– Numele și prenumele asistentului social:…………………………………………………………………………….

– Locul de muncă:………………………………………………………………………………………………………………

1.5.Data și locul efectuării investigației:

– Ziua, luna,anul:…………………………………………………………………………………………………………….

– Locul ( adresa completă):………………………………………………………………………………………………….

– Se va nota ce persoane au fost de față ( eventual alți membri ai familiei), cu cine s-a luat legătura:

2. Partea specială

2.1 Data luări copilului în adopție:……………………………………………………………………………………

2.2 Motivul adopției ( în detaliu):………………………………………………………………………………………

2.3 Componența și organizarea familiei adoptive (inclusiv dacă au avut antecedente penale):.

2.4 Atitudinea părinților adoptivi față de actul adopției:………………………………………………….

– Sentimentele și așteptari față de copilul adoptat:…………………………………………………………………

– Ce a determinat concret decizia de a adopta:……………………………………………………………………….

– Religia în care vor să-l crească pe copil:……………………………………………………………………………..

2.5 Așteptări de integrare familială:………………………………………………………………………………….

2.6 Atitudinea copilului față de familia adoptivă:………………………………………………………………

– Atitudinea față de părinți:………………………………………………………………………………………………….

– Atitudinea față de ceilalți membri ai familiei:……………………………………………………………………..

2.7 Locuința:

– Proprietate; închiriată; cămin;

– Numărul de odăi: 1; 2; 3; 4;

2.8 Condiții din locuință:

– Condiții de igienă:…………………………………………………………………………………………………………..

– Apă curentă: Da; Nu;

– Încălzire: Da; Nu;

– Aparate casnice: televizor: Da; Nu;

telefon: Da; Nu;

calculator: Da; Nu;

internet: Da; Nu;

3.Concluzii:

Anexa 7

Ghid de interviu cu familiile care au adoptat copii

Subiecții: Familii care au adoptat copii.

Eșantionul: Șase familii care au recurs la procesul adopției.

Blocu (A) Opini generale despre adopție.

Ce părere aveți despre adopție?

Ce vîrstă aveați cînd v-ați hotărît să adoptați un copil?

Ce vîrstă avea copilul care l-ați adoptat?

De cît timp se află copilul în familia dumneavoastră?

Blocul (B) Probleme și experiențe întîlnite în procesul adopției

1. Ce probleme ați întîmpinat în primele luni după ce a apărut noul membru al familiei?

2. Ați dezvăluit copilului secretul adopției?

3. Ați discutat împreună cu copilul despre familia lui biologică? Cît de des?

4. Aveți copii biologici? Dacă da, care este relația între ei și copilul adoptat?

5. Ce fel de relații există între dumneavoastră și copil, copil și familia lărgită?

6. Care este comportamentul copilului în afara mediului familial?

7. Sunteți dispuși să mai treceți prin o asemenea experiență? [49]