Adoptia Ca Mijloc de Integrare a Copilului In Familie
INTRODUCERE
„ Copilul – singurul lucru pe care îl face omul fără nici un sentiment de responsabilitate, deși este acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilității…” ( 7 )
( G. Ibrăileanu )
Filiația și adopția sunt, alături de căsătorie, două instituții fundamentale prin care se creează o familie. Nu numai soții și copii lor alcătuiesc o familie, dar și părinții necăsătoriți și copii lor, precum și persoana care a adoptat un copil și acel copil. Pe de altă parte, copilul din afara căsătoriei are același statut legal cu al copilului din căsătorie, iar – pe de altă parte – filiația care rezultă din adopție este asimilată, în principiu, filiației biologice.
Aceste două instituții juridice cunosc în dreptul contemporan modificări spectaculoase, fiind puse în fața unor noi relații sociale.
Astfel, conceptul clasic de filiație biologică trebuie să se adapteze noilor descoperiri ale științei medicale și să asimileze pe plan juridic problematica socială deosebit de complexă a noilor tehnici de procreație asistată medical, încă nereglementată în România.
Pe de altă parte, adopția – ca mod de a crea legături de filiație civilă care imită legăturile de filiație biologică – a cunoscut o expansiune deosebită, devenind un fenomen internațional care a impus luarea de măsuri legislative pentru a preveni și combate traficul ilicit de copii. Problema fundamentală s-a deplasat în planul copiilor abandonați și al copiilor instituționalizați pentru care adopția reprezintă singura alternativă.
Pornind de la aceste realități, lucrarea de față își propune în primul rând, să prezinte în lumina drepturilor copiilor, filiația și adopția, ca două fețe ale aceleiași medalii. Atunci când legătura de filiație firească nu poate fi stabilită, sau deși este stabilită, copilul se află în dificultate, adopția reprezintă pentru acesta, reversul medaliei, unica șansă de a fi crescut în cadrul unei familii, ca și un copil de sânge al acesteia.
Experiența zecilor de ani în care în România au funcționat instituții de ocrotire pentru copii, de tip cazarmă, a arătat că pentru formarea unei personalități echilibrate, adaptabile la cerințele complexe ale mediului social și profesional, cu o constituție fizică și psihică puternică, esențiale nu sunt doar asigurarea unor condiții materiale de existență ( hrană, îmbrăcăminte, un pat) ci mai degrabă afecțiunea și grija părintească, căldura mediului familial, spațiile domestice tradiționale.
În concluzie, aș putea motiva alegerea acestei teme prin faptul că nimic nu este mai important pentru un copil decât prezența și dragostea părinților manifestată necondiționat, viața alături de toți ai casei, lucruri ce pot depăși orice greutăți și chiar probleme de ordin financiar. Tocmai pentru acei copii ai căror părinți i-au abandonat, consider că societatea prin instituțiile și specialiștii abilitați, și chiar prin orice membru al comunității în care trăiesc aceștia, trebuie să identifice soluții care să–i sprijine în depășirea momentelor dificile care le pot afecta dezvoltarea.
PARTEA GENERALĂ
Cap. 1. Dezorganizarea familială
Tipologia familiei
Termenul, de „ familie ” a apărut prima dată la Roma, provine din latinescul „ famulus ” care se traduce servitor și desemna ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș. Prin extensie de sens, familia a ajuns sa cuprindă agnați ( rudele de linie paternă) și cognați ( pe linie maternă ) și să devină sinonim cu gens ( toate rudele de sânge- comunitate formată din aceste rude).
Poulange afirma că: “ Ceea ce unește familia antică este un fapt mult mai puternic decât nașterea, sentimentele și forța fizică; este religia căminului și a strămoșilor. Familia antică este o asociere religioasă ce depășește singura asociere potrivit naturii.”
În aceasta concepție întâlnim termenul de „ familie ” până în perioada Renașterii, în secolul al XIV-lea. Dacă acceptăm ca definiție minimală a familiei cea propusa de Levi Strauss- “ unitate mai mult sau mai puțn durabilă și socialmente aprobată a unui bărbat cu o femeie și a copiilor lor ” – trebuie să acceptam că această unitate socială implică o instituție larg răspândită, exprimată în diverse forme concrete. Multe concepte au dispărut, altele le-au luat locul, dar familia a rămas ca o componentă a devenirii umanității.
Familia extinsă, bazată pe un larg sistem de înrudire nu a rezistat în societățile puternic industrializate. În mediul urban, competiția profesională, forța statului a condus la abandonarea unor trăsături considerate minore și conservatoare, ca de exemplu, intrarea femeii în contextul economiei de piață, ieșirea parțială din cadrul domestic bazat pe repartiția sexuală a obligațiilor, a atras alienarea feminină și o puternică mișcare în redistribuirea rolurilor domestice.
Evoluțiile sociale au probat precaritatea armoniei dintre familii și societate. Aceasta fiind înțeleasă ca un refugiu pentru indivizii aflați într-o lume indiferentă și ostilă. Astăzi, familia tinde să se reducă la un cuplu prin care un bărbat și o femeie încearcă să-și construiască propria istorie, propriile valori. Legăturile de rudenie cedează locul legăturilor afective.
Familia a reprezentat un obiectiv central de reflecție asupra politicilor sociale. De aproximativ un secol, focalizează interesul mai multor discipline științifice, juridice (dreptul familiei), economice ( studiul bugetelor de familie, studii de piață privind preferințele de consum a familiei), demografice ( nupțialitatea, fertilitatea, divorțialitatea), psihologia ( psihologia familiei ), psihiatria ( cu accent pe familia ca mediu terapizant de maladii psihice).
Definirea familiei înregistrează o mare varietate de conținut, mergând de la înțelesuri vagi atribuite de simțul comun până la definiții mai exacte date de juriști. ( 3 )
Murdock (1949): familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, componentă economică, reproducere. Ea include adulți de ambele sexe dintre care cel puțin doi au relații intime recunoscute social și au unul sau mai mulți copii procreați sau adoptați pe care ii cresc.
Levy-Strauss (1973): familia este un grup social ce iși are originea in căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude, grup unit prin dragoste și obligații, morale, juridice, economice, religioase, sociale, incluzându-le și pe cele sexuale.
Marry Ann Laman și Riedman Agnes (“Căsătoria și familia”) – pornesc de la analiza unei definiții care este în circulație în SUA – familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge, adopție care:
constituie un singur cămin;
interacționează și comunică unul cu celălalt în conformitate cu respectivele lor roluri sociale;
creează și mențin o cultură comună.
Altfel spus, familia reprezintă orice relație exprimată sexual sau relație copil-părinte în care oamenii sunt de obicei, în legături de rudenie (căsătorie, adopție):
locuiesc împreună pe baza unui angajament;
formează o unitate economica și au grijă de cei tineri;
își găsesc identitatea ca fiind membrii importanți ai grupului.
Cei doi autori mai sus menționați afirmă ca familia este un cămin, noi extindem definiția sub aspectul locuirii comune pentru a include cuplurile care fac naveta și în cazul părinților non-custodiali care nu locuiesc cu copii lor, dar au relații cu ei. ( 9 )
Membrii unei familii nu sunt absolut necesar legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Nu toate rolurile menționate trebuie sa fie incluse (familie reprezintă și cuplul fără copii, familia monoparentală). Sociologia nu mai consideră că o familie trebuie să aibă un tată aducător de venit și o mamă casnică; exista familii cu roluri inverse.
Referitor la comunitatea intrafamilială: o comunitate familiala semnificativa nu este neapărat încorsetată de roluri sociale prescrise. Membrii familiei se consideră părinți esențiali; familia poate fi văzută ca grup primar ideal; aici oamenii comunică liber ca ființe umane integrate.
Este preferabil sa vorbim de definirea familiei (și nu definiția familiei) prin discutarea mai largă a caracteristicilor și funcțiilor sale. Nici una dintre funcții nu este integrală și prezentă în aceeași formă în culturi diferite. Oamenii au caracteristici comune în unele privințe; ele fac posibilă și necesară viața în grupuri restrânse; nașterea copiilor determină și o îndelungată dependență față de părinți.
Diviziunea muncii bazată pe sexe face ca femeile să fie angajate în nașterea și îngrijirea copiilor, iar bărbații în protecția lor.
Pornind de la constatarea că în absența altor caracteristici bio-psihice care nu se găsesc la primate, oamenii nu ar fi putut institui forme stabile de familie, Gaugh enumeră ca esențiale:
limbajul articulat: anumite transmiteri și alte tipuri de semnale;
autocontrolul;
abilitatea de a planifica în colectiv și de a învăța noi forme de comportament: relațiile permanente între femei și bărbați nu erau posibile fără intervenția altor factori diferiți de cei sexuali.
Nevoia de a reglementa relațiile sexuale dintre membrii unui grup în vederea reducerii competiției în interiorul comunității a dus la 2 tipuri de reglementări: în familie – tabuul incestului, iar pt a reduce conflictele între grupuri s-a ajuns la căsătoria înafara grupului.
În același context explicativ se înscrie și legitimația formulată de Malinowscki: funcția mariajului și a familiei este de a identifica bărbatul responsabil de protecția femeii și copiilor și plasarea acestora în societate. Prin tatăl biologic/social se asigură poziția copilului în sistemul de rudenie.
Din perspectiva evoluției istorice formele de organizare familială pot și grupate astfel:
Prima perioadă ar fi preponderența economiei agricole care începe să se estompeze odată cu dezvoltarea procesului de industrializare(1830-1890); familia patriarhală este dominanta și se impune ca unitate de producție. Fiecare membru al familiei,contribuie în funcție de vârsta,sex,la sarcinile ce îi revin.
Odată cu urbanizarea și apariția muncii salariate ,se accentuează și se înscrie în structuri de tip conjugal.
În continuare,familia efectuează munci menajere iar când muncește în exterior,este doar o activitate complementară. Principalul aducător de resurse este considerat bărbatul.
„Diviziunea sarcinilor ”dă naștere unei configurații familiale de tip asociativ – echilibrându-se astfel repartizarea rolurilor între soți. Putem vorbi despre egalizarea șanselor și a condițiilor ,creșterea nivelului de educație. Se generalizează familiile cu doi soți. Totuși femeile au un acces încă dificil la posturile de înaltă calificare, bucurându-se doar de activități cu normă parțială. Generalizarea familiei cu doi soți nu a eliminat toate celelalte forme de organizare maritale, ba dimpotrivă a stimulat alternative dintre cele „anormale”, prin raportare la valorile morale și regulile sanitare, un exemplu căsătoria dintre homosexuali, revendicată juridic tot mai mult de către comunitățile de homosexuali din întreaga lume. Cu toate acestea familia normală, cu mama, tată , copii continuă să rămână principala formă de organizare grupală a omului, acesta petrece în medie 70 la sută pe an din timp în acest cadru fie că avem în vedere casa, domiciliul, fie mediul uman, rudele.
Tipologia „structurii” impune clasificări foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic legate în situații ca: infidelitate, părăsire, divorț, abandon, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale, delincvenți, fără a mai aminti de absența mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonați, aflați în seama asistenței publice , copii din rândul cărora se recrutează diferite tipuri de caracteriali și delincvenți. Tot un aspect negativ al structurii îl oferă reconstituirea familiei din văduvi, cu copii rezultați din căsătorii anterioare cu deprinderi diferite. ( 3 )
Funcțiile familiei
Pe parcursul istoriei omenirii familia ca instituțiel de rudenie.
Din perspectiva evoluției istorice formele de organizare familială pot și grupate astfel:
Prima perioadă ar fi preponderența economiei agricole care începe să se estompeze odată cu dezvoltarea procesului de industrializare(1830-1890); familia patriarhală este dominanta și se impune ca unitate de producție. Fiecare membru al familiei,contribuie în funcție de vârsta,sex,la sarcinile ce îi revin.
Odată cu urbanizarea și apariția muncii salariate ,se accentuează și se înscrie în structuri de tip conjugal.
În continuare,familia efectuează munci menajere iar când muncește în exterior,este doar o activitate complementară. Principalul aducător de resurse este considerat bărbatul.
„Diviziunea sarcinilor ”dă naștere unei configurații familiale de tip asociativ – echilibrându-se astfel repartizarea rolurilor între soți. Putem vorbi despre egalizarea șanselor și a condițiilor ,creșterea nivelului de educație. Se generalizează familiile cu doi soți. Totuși femeile au un acces încă dificil la posturile de înaltă calificare, bucurându-se doar de activități cu normă parțială. Generalizarea familiei cu doi soți nu a eliminat toate celelalte forme de organizare maritale, ba dimpotrivă a stimulat alternative dintre cele „anormale”, prin raportare la valorile morale și regulile sanitare, un exemplu căsătoria dintre homosexuali, revendicată juridic tot mai mult de către comunitățile de homosexuali din întreaga lume. Cu toate acestea familia normală, cu mama, tată , copii continuă să rămână principala formă de organizare grupală a omului, acesta petrece în medie 70 la sută pe an din timp în acest cadru fie că avem în vedere casa, domiciliul, fie mediul uman, rudele.
Tipologia „structurii” impune clasificări foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic legate în situații ca: infidelitate, părăsire, divorț, abandon, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale, delincvenți, fără a mai aminti de absența mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonați, aflați în seama asistenței publice , copii din rândul cărora se recrutează diferite tipuri de caracteriali și delincvenți. Tot un aspect negativ al structurii îl oferă reconstituirea familiei din văduvi, cu copii rezultați din căsătorii anterioare cu deprinderi diferite. ( 3 )
Funcțiile familiei
Pe parcursul istoriei omenirii familia ca instituție socială, juridică și culturală s-a impus tot mai mult ajungând să îndeplinească o multitudini de funcții. Desigur rolul fundamental acestei este acela de procreare, creștere și educație a copilului. Dar familia are și o funcție economică și morală importantă. Oricum asigurarea unui cadru în care copilul să se simtă securizat fizic și emoțional și să găsească cadrul în care să se poată realiza din punct de vedere uman rămâne „misiunea” de bază a oricărei familii.
O prezentare succintă și reprezentativă a funcțiilor pe care le îndeplinește familia, se regăsește în cartea Mariei Voinea -„ Sociologia Familei ” ( p. 40-43, 1993 ). Acestea sunt:
Funcția economică – presupune asigurarea resurselor materiale, financiare, necesare existenței familiei (locuință, hrană, haine etc.). Ea joacă un rol foarte important. Dacă este îndeplinită corespunzător, atunci familia se poate concentra și poate îndeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.
Funcția de socializare – presupune transmiterea, cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar și de către toți membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba despre funcția de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile au diferite grade de manifestare a acestei funcții: unele se preocupă foarte mult de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.
Funcția de solidaritate – presupune asigurarea unității și stabilității familiei. Ea implică manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. Se observă că în ultima vreme această funcție pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.
Funcția sexual-reproductivă – presupune satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soți și aducerea pe lume a copiilor. Cele două componente ale acestei funcții sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare aducerii pe lume a copiilor. Evident, acest lucru este dependent de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți (parteneri). Actualmente, în societățile mai avansate economic, cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, și în plan secundar pe cea reproductivă. ( 24 )
Abandonul
Dimensiuni ale abandonului în România
Termenul de „abandon” este de origine franceză. Conform dicționarului Robert Etymologique, „abandon” este un substantiv care provine din termenul francez „bon” de origine gotică, și care apoi s-a transformat în vechea franceză în „abandon” semnificând la discreția cuiva, la bunul plac al unei persoane. Le Petit Robert arată că abandonul reprezintă acțiunea de a renunța, de a părăsi, de a nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreția unor persoane.
Dicționarul Quillet Flammarion afirmă că abandon semnifică a încredința, a oferi ceva sau pe cineva altuia. În concluzie, explicațiile merg în două direcții diferite: un sens e cel de a încredința, a da, a oferi iar altul, cu conotații mult mai negative, e de a părăsi, a neglija, a arunca, a renunța. (26)
Conform dicționarului limbii române „a abandona” semnifică a renunța la un bun sau la un drept și de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, mai are înțelesul de părăsire a familiei sau a copiilor. Abandonul de familie este fapta celui care având obligația legală de întreținere față de o persoană, o părăsește, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferințe fizice sau morale, ori nu asigură, cu rea credință timp de 2 luni, pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condițiile legii, se află în grija unei instituții, de ocrotire socială sau medicală de stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții, în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de șase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinți și copil, legătura care să dovedească existența unor raporturi afective normale.
Definiția abandonului se situează, deci, într-un dublu registru – cel al psihologiei și cel al socialului. Adesea se manifestă și o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva acesteia din urmă, A. Porot descrie fenomenele de tulburare psihică profundă a căror pradă sigură este copilul abandonat.
Termenul de copil abandonat s-a referit la acel copil ai cărui părinți biologici renunță la asumarea responsabilității îngrijirii și satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare a copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituție abilitată. (17 )
Definiția cea mai simplă prezintă abandonul copilului drept situația în care un copil este privat de condițiile fundamentale de creștere și educație ca efect al dezinteresului, abuzului sau părăsirii de către părinți, rude sau reprezentanții legali ai acestuia.
Abandonarea copiilor reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne sunt generate de absența unor servicii, de nefuncționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor.
Cauzele pentru care un copil ajunge in situația de abandon sunt multiple: vârsta foarte frageda la care a intervenit sarcina mamei si incapacitatea acesteia de a creste un copil, condiții precare de trai, care determina decizia de renunțare la copil, divorțul, separările, in urma cărora părintele întreținător nu face fata financiar creșterii unui copil, abuzurile, decesul părinților. Dincolo de aceste cauze, odată abandonat, copilul se afla intr-o situație de criza, care ii afectează uneori in mod dramatic si ireversibil dezvoltarea. (18 )
Înainte de 1989, amploarea fenomenului de abandon era necunoscută, în primul rând din cauza faptului că, oficial, abandonul nu era recunoscut ca atare.
Primul studiu, realizat de IOMC și UNICEF în 1990, privind Cauzele Instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau instituționalizați în leagănele din țară, 83% proveneau direct din maternități și spitale, secții de pediatrie și de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau handicapuri apărute în timpul șederii în instituție prin carența afectivă și datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate.
În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind Cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF, FICF, IOMC). Acest studiu a evidențiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituționalizați în leagăne proveneau direct din maternități și spitale/secții de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secții de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituționalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând și alți factori de natură economico-socială. ( 27 )
Un alt studiu efectuat în 1997, în 7 maternități din țară și 3 din București constata o rată medie de abandon de 1.61% cu limitele cuprinse între 0,75-2,7% Caracteristicile mamei care își abandonează copilul sunt definite prin stare civilă (necăsătorite), vârstă (adolescente), nivel de educație (scăzut). În anul 2000 s-a realizat studiul „Abandonul maternal”. Studiul consemnează o prevalență a abandonului în maternități între 0,7-2,5%, în funcție de numărul de locuitori ai localităților în care se află maternitatea. ( 22 )
Studiile menționate mai sus indică o prevalență aproximativ similară a abandonului în maternități. Nu există cifre despre abandonul copiilor sub 5 ani în spitale/ secțiile de pediatrie cu toate că în mediile spitalicești prezența lor este constant semnalată.
Cele mai multe din aceste studii au fost realizate pe analiza documentelor și a intervievării profesioniștilor din maternități.
Efectele abandonului asupra copilului
Pentru un copil, plecarea unuia sau a ambilor părinți la muncă în străinătate poate reprezenta un moment de cotitură în viața sa, în dezvoltarea propriei personalități.
,,Copilul are dreptul de a fi îngrijit de către părinți și nu de a fi separat de aceștia” (10). Separarea temporară părinți –copii, pe care cei din urmă o resimt ca pe o senzație de insecuritate și anxietate, în special la vârstele mici, este echivalentă cu un stres. ,,Stresul este considerat, orice stimul care induce organismului o stare de tensiune sau exprimă chiar starea de tensiune a unui organism, care își mobilizează toate resursele de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice sau psihice (emoție foarte puternică) ” ( 4 ). Stresul social apare prin conflicte, frustrații, suprasolicitare sau anxietate. Caracterul nociv al stresului se remarcă doar atunci când degradările induse de el depășesc posibilitățile adaptative ale organismului.
Subliniind aceste aspecte, cred că este foarte important pentru copil circumstanțele în care survine separarea de părinți, de modul în care părinții îi pregătesc pe copii din punct de vedere psihic, de modul în care își motivează plecarea din sânul familiei. Indiferent de situația cu care se confruntă un părinte, calitatea relației părinte – copil exprimă în fond calitatea părinților.
Familia realizează socializarea de bază sau primară. Copilul învață că indivizii au interese, dorințe și obiceiuri de care ceilalți trebuie să țină seama, învață că trebuie să împartă resursele limitate, învață cum așteaptă societatea ca el să se poarte, cum să acționeze pentru a-și satisface un scop, o dorință. În cadrul familiei are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ la un comportament normal. Ca mediu afectiv și protector, familia asigură copiilor îngrijirea, securitatea, subzistența și sprijinul moral și material.
Familia este pentru copil cadrul în care se asigură primele tipuri de relații sociale, de experiențe și exigențe specifice. Procesul de socializare prin familie este un proces de învățare socială prin care copilul învață că:
adulții au dorințe, interese și obiceiuri și că este avantajos să se adapteze acestora ;
este necesar să împartă resursele (spațiul, obiectele, timpul și afecțiunea părinților) ;
există reguli de comportare ce trebuie respectate;
trebuie să se angajeze în mod real pentru a obține un lucru, a-și satisface o dorință.
Fiecare stadiu al vieții, fiecare vârstă are, după cum aprecia Rousseau, perfecțiunea care îi convine, felul ei propriu de maturitate.
Socializarea în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a copiilor. Dacă familia este saturată de privațiuni și ostilități, de condiții care privează copilul de afecțiune și de satisfacerea adecvată a dorințelor și aspirațiilor lui firești, viitorul tânăr poate ajunge la un conflict de adaptare. Din această perspectivă se poate aprecia că orice carență a grupului familial, slăbirea unității și coeziunii familiei perturbă viața copilului, antrenează serie de tulburări de comportament. Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivelul comunităților și al societății. Există și situații în care socializarea în familie se face în discordanță cu normele și valorile sociale generale. Acei copii vor fi în neintegrați și în conflict permanent cu societatea. Avantajul socializării în familie, comparativ cu alte instituții sociale, este că ea se realizează într-un climat de afectivitate, care facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale.
Nu este greu de constatat, cum în ciuda multor disensiuni, pe termen lung și pentru problemele mari, familia ca unitate, sau prin unii din membrii ei, ,,absoarbe pozitiv bucuriile și necazurile noastre, oferind protecție materială și spirituală”. Acest lucru reprezintă ceea ce arăta Iluț P în cartea Sociopsihologia și antropologia familiei ( 1993 ).
Este evidențiat faptul că ființa umană are nevoie de hrană și îmbrăcăminte, dar și de afectivitate și protecție. Deși și alte genuri de grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerințe, familia este mediul ce întrunește cel mai adesea și în cel mai înalt grad asemenea calități. În acest context familia apare ca fundalul socioafectiv cel mai relevant pentru majoritatea indivizilor. ( 8 )
Cap. 2. Considerații generale privind fenomenul adopției
Clasificări conceptuale
Definirea fenomenului adopției
Situația adopțiilor din România a constituit, după 1990, un subiect preferat de mass-media internațională, în contextul schimbărilor care au avut loc în acea perioadă în Europa Centrală și de Sud-Est Adopțiile internaționale au reprezentat motiv de discuții, îngrijorări și chiar dispute politice, în special după interzicerea totală a acestora în perioada 2001–2004. Cu toate că la ora actuală protecția copilului în România a cunoscut un progres semnificativ, totuși numărul adopțiilor realizate la nivel național este unul redus, în perioada 2005–2009 media fiind în jur de 1 000 de copii anual (Oficiul Român pentru Adopții, 2005–9). Numărul copiilor adoptabili a fost, în aceeași perioadă, mai mic decât al familiilor atestate ca apte să adopte, existând mai multe familii dornice să adopte decât copii adoptabili. De altfel, și la nivel internațional se constată, în ultima perioadă, un declin al numărului adopțiilor internaționale. În același timp, aproximativ 23 000 de copii sunt separați de familiile lor (MMFPS, Buletin statistic trimestrial – trim. IV 2010), aflându-se în instituții rezidențiale de protecție a copilului, publice și private. Cei mai mulți dintre copiii aflați în instituții de protecție specială au vârsta mai mare de 10 ani, intrând astfel în categoria celor greu adoptabili.
Adopția poate fi definită ca operațiunea juridică prin care se creează raporturi de filiație și de rudenie civilă, în condițiile legii, între persoanele prevăzute de lege. Impunând în viața socială figura juridică a adopției, dreptul a escamotat practic legătura de sânge, care stă la baza rudeniei, creând printr-un „ fenomen logic de înțelegere”, legături de rudenie civilă, care se substituie rudeniei firești, naturale.
Deși dezideratul în ce privește creșterea și educarea copilului este de a-l menține pe cât posibil în familia de origine, totuși, acolo unde acest lucru nu este posibil societatea a căutat ca, prin mecanisme legale, să ofere acestor copii familii permanente în care să fie crescuți și formați ca și cum ar fi în familia naturală.
Sintetizând opiniile doctrinare, legislația dar și practica judecătorească desfășurată sub vechile reglementări, admitem că noțiunea de adopție a fost folosită în patru accepțiuni, respectiv: de act juridic, de raport juridic, de instituție juridică și de măsură specială de protecția copilului.
ca act juridic, desemnează acordul de voință al persoanelor, expres prevăzute de lege, care trebuie să consimtă la adopție și care, prin încuviințarea instanței judecătorești dă naștere raportului juridic de adopție, respectiv raportul de filiație dintre adoptat și adoptator ;
ca raport juridic adopția are în vedere efectele pe care le produce actul juridic de adopție încuviințat de instanța judecătorească, mai exact stabilirea legăturilor de rudenie dintre adoptat și adoptator, pe de o parte și rudele acestuia, pe de altă parte;
ca instituție juridică, adopția constă în totalitatea normelor juridice care reglementează condițiile privind încheierea și încuviințarea adopției, efectele ei, desfacerea și desființarea adopției;
ca măsură specială de protecție a copilului adăugându-se astfel la celelalte măsuri de protecție socială a copilului aflat în dificultate reglementate de Legea nr. 272 din 21/06/2004.
Raportându-ne la cadrul legislativ ce reglementează, în prezent, instituția adopției este definită ca fiind „operațiunea juridica prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum si legături de rudenie între adoptat si rudele adoptatorului” (art. 1 din Legea nr. 273 din 21.06.2004 privind regimul juridic al adopției. ( 1 )
Cel mai propice mediu de dezvoltare fizică, emoțională, intelectuală a oricărui copil (sănătos sau cu dezabilități) este familia în care s-a născut. De multe ori menținerea copilului în familia naturală nu este posibilă din diferite motive, aceasta abandonându-și copilul pentru o perioada temporară sau definitivă în spital sau centre de plasament, ori dându-și consimțământul pentru asistența maternală.
Separarea copilului de familia sa are repercusiuni grave asupra dezvoltării socio-emoționale și fizice a copilului cum ar fi: lipsa încrederii în sine și ceilalți, interiorizare, minimalizarea valorii personale, agresivitate, comportament dificil, afecțiune nediscriminată, lipsa cunoașterii de sine, întârziere în dezvoltarea fizică și intelectuală, dezvoltarea unor complexe de inferioritate, diminuarea capacității de adaptare, dificultăți în a relaționa cu cei din jurul său, inițierea unor sentimente negative. Aceste motive stau la baza mediatizării și îndrumării populație spre o atitudine pozitivă în vederea adopției unui copil. ( 11 )
Scurt istoric al fenomenului adopției
Instituția adopției a avut din totdeauna, pe de o parte, un scop familial – vizând întemeierea familiei adoptative, în care adoptatul să găsească ocrotire, iar adoptatorul satisfacerea dorinței firești de a fi părinte, iar pe de altă parte, adopția a vizat un scop social, adică să contribuie la realizarea țelului inerent oricărei societăți organizate – de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață, cu alte cuvinte, de a-și asigura continuitatea pe plan economic și social.
Ca temei juridic, adopția derivă din dreptul roman, respectiv din termenul adoptio, care semnifică adopția unei persoane dependente. El derivă și din termenul adrogatio, respectiv, adrogațiune, care presupune adopția unei persoane independente. Spre exemplu, cetățeanul roman necăsătorit sau căsătorit, dar fără copii, își alegea o persoană care să-i poarte numele, să-l moștenească, să-i continue cultul domestic, familial.
Uneori, adopția capătă și un scop politic, asigurând transmiterea demnității imperiale. Astfel, împăratul roman Augustus, care nu a putut să aibă copii, l-a adoptat pe Tiberius. La rândul lor, aflați în situații similare, împărații Nerva și respectiv Claudius i-a adoptat pe Traian și pe Nero – cel care a dat foc Romei.
Această instituție reprezintă o tradiție și pentru poporul român, având în decursul timpurilor, diferite denumiri: luarea de suflet, adopțiuni sau înfiere.
Ca urmare, adopția o găsim în Pravila lui Matei Basarab, în legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat Callimachi.
Codul civil român din 1865 și doctrina juridică au folosit denumirea de adoptațiune, aplicând, ca și codul civil francez din 1804, legislația justianiană. Dintre cele două forme de adopție create de Iustinian, adopțiunea cu efecte depline ( „adoptia plena” ) și cea cu efecte restrânse ( „adoptio minus plena ”), a fost însușită adopțiunea cu efecte restrânse
Trăsăturile specifice instituției adopțiunii reglementate în acest cod erau următoarele:
dreptul de a adopta îl avea numai persoanele care la data survenită adopției, nu aveau copii sau descendenți legitimi;
după adopție puterea părintească aparținea tot părinților firești ai adoptatului;
adoptatul nu venea la succesiunea rudelor adoptatorului, ci numai a rudelor sale firești și a adoptatorului;
adoptațiunea crea raporturi patrimoniale și personale între adoptat și adoptator similare celor din filiația legitimă, fiind însă păstrate legăturile de rudenie ale adoptatorului cu rudele sale firești.
Decretul nr. 131/1949 a adus modificări dispozițiilor Codului civil român din 1865 stipulând următoarele:
dreptul de a adopta îl aveau și persoanele care aveau copii, descendenți legitimi sau alți copii adoptați;
dreptul de a fi adoptați doar minorii;
efectuarea adopției numai în interesul adoptatului;
dreptul parchetului, al organelor administrative și al instituțiilor de ocrotire în ceea ce privește desfacerea adopției.
Decretul nr. 272 / 1950, referitor la actele de stare civilă și Instrucțiunile provizorii nr. 87030/50 pentru aplicarea acestuia a avut și reglementări privind instituția adopției cu privire la:
modul de înregistrare a adoptațiunilor și organele care fac înregistrările în registrele stării civile;
atribuțiile stării civile cu privire la înregistrarea adoptațiunii; ca act de stare civilă;
declarația de adoptațiune;
dreptul adoptatorilor ca, la cererea lor expresă, să fie trecuți drept părinți de sânge ai adoptatului, această formă fiind denumită „Adoptațiune de sânge”;
certificatul de adoptațiune eliberat după înregistrarea acesteia și care cuprindea date cu privire la numele înainte și după adoptațiune, date privind părinții de sânge și date privind părinții adoptivi
Instituția înfierii a fost reglementată prin Decretul nr. 182/1951 având în vedere numai înfierea cu efecte depline de filiație firească, întrucât în același timp exista și adopția reglementată de codul civil, modificat prin Decretul nr. 131/1949.
Reglementările Decretului nr. 182/1951, aveau următoarele caracteristici:
stipula posibilitatea ca înfierea să fie încuviințată numai de către doi soți concomitent;
puteau fi înfiați numai copii în vârstă de până la cinci ani și numai dacă ambii părinți ai acestuia erau necunoscuți, decedați, dispăruți, sau dacă îl părăsiseră de mai mult de un an.
Admitea înfierea copiilor trecuți de vârsta de cinci ani, dacă aceștia fuseseră adoptați ( cu efecte restrânse ) sau îngrijiți de către cei ce doreau să îi înfieze;
Înfiatul și descendenții săi nu mai aveau nici o legătură de rudenie cu familia firească, aceasta existând numai cu înfietori și cu rudele lor.
Pentru aplicarea Decretului nr. 182/1951 privitor la înfiere, au fost emise Instrucțiunile nr. 87.070/1951 care cuprindea reglementări cu privire la:
Înregistrarea înfierii;
Actele care trebuiau depuse;
Numele înfiatului;
Comunicările despre înfiere.
Codul familiei din 1954 a reglementat, printre altele și instituția înfierii sub două forme: înfierea cu efecte restrânse, în temeiul căreia înfiatul și descendenții săi devin rude cu înfietorul, păstrându-și în același timp legăturile de rudenie cu familia sa firească; înfierea cu efecte depline, în baza căreia, înfiatul și descendenții săi devin rude cu înfietorul și cu rudele acestuia, încetând însă legăturile de rudenie cu familia firească.
Prin Legea nr. 15 din 25 martie 1993 pentru aderarea României la Convenția europeană în materia adopției de copii, s-au adoptat unele principii și practici comune în ceea ce privește adopția copiilor aplanându-se în mare măsură, divergențele existente în legislația în domeniu a țărilor semnatare.
De comun acord, s-a hotărât că prezenta convenție privește numai instituția juridică a adopției unui copil, în momentul în care adoptatorul solicită adopția, nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu este sau nu a fost căsătorit și nu este socotit major. ( 11 )
2.2.Reglementarea internă a adopției.
Evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare se face, pe baza solicitării lor, de către direcția de la domiciliul acestora și trebuie sa aibă în vedere: personalitatea, starea sănătății și situația economica a adoptatorului/familiei adoptatoare, viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil, motivele pentru care adoptatorul / familia adoptatoare dorește să adopte, apoi pe baza rezultatelor evaluării, direcția în a cărei raza teritorială se află domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare decide, în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de către adoptator sau familia adoptatoare, dacă acesta sau aceștia sunt sau nu apți să adopte. Atestatul este valabil pentru o perioadă de un an și poate fi prelungit anul, respectându-se aceleași condiții, însă în cazul unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul/familia adoptatoare au dreptul sa solicite direcției, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea.
Pe baza planului individualizat de protecție, direcția în a cărei raza teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă. Planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția internă dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eșuat, sesizându-se în termen de 30 de zile instanța judecătorească, pentru a se încuviința deschiderea procedurii adopției interne. Încuviințarea deschiderii procedurii interne se realizează dacă:
planul individualizat de protecție stabilește necesitatea adopției interne;
părinții copilului/tutorele își exprimă consimțământul la adopție.
Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanța admite cererea direcției produce anumite efecte: drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice se suspendă; drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate de către consiliul județean. Efectele hotărârii judecătorești încetează de drept dacă, în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, direcția nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil și nu a inițiat procedurile prevăzute de prezenta lege în vederea realizării unei adopții interne.
Adopția nu poate fi încuviințata de către instanța judecătorească decât după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei sau familiei care dorește să-l adopte, astfel încât instanța să poată aprecia, în mod rațional, asupra relațiilor de familie care s-ar stabili dacă adopția ar fi încuviințată. ( 29 )
Capacitatea de adaptare, fizică și psihică, a copilului, la noul mediu familial va fi analizata în raport cu condițiile de natură socioprofesională, economică, culturală, de limbă, religie și cu orice alte asemenea elemente caracteristice locului în care trăiește copilul în perioada încredințării și care ar putea avea relevanță în aprecierea evoluției ulterioare a acestuia în cazul încuviințării adopției. În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției interne, direcția în a cărei raza teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copil. Alegerea adoptatorului sau a familiei adoptatoare potrivite pentru copil se face în termen de 60 de zile de la primirea listei centralizate, de către direcția în a cărei raza teritorială se află domiciliul copilului, ținând cont de interesul superior al acestuia, informațiile cuprinse în atestatul adoptatorului și, respectiv, de evoluția situației copilului până la acea dată.
Selectarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare se notifică, în termen de 3 zile, direcției de la domiciliul acestora. În urma procesului de selecție, direcția de la domiciliul copilului verifică și constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare. Determinarea compatibilității se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorințele și opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanța cuvenită. Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate. Pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căreia i-a fost încredințat. În perioada încredințării copilului în vederea adopției, direcția de la domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana/familia căreia i-a fost încredințat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare. La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, direcția întocmește un raport final referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, pe care îl comunică instanței competente în vederea soluționării cererii de încuviințare a adopției.
Dacă pe durata perioadei de încredințare în vederea adopției direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul/familia adoptatoare constată neadaptarea copilului cu persoana/familia adoptatoare ori existența oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopție, sesizează de îndată instanța judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, prelungirii măsurii încredințării.
Încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătorești, cererea de încuviințare a adopției putând fi introdusă direct de către adoptator/familia adoptatoare.
Cererea de încuviințare a adopției este însoțită de următoarele acte:
certificatul de naștere al copilului, în copie legalizată;
certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unități publice nominalizate de către direcția de sănătate publică;
atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;
hotărârea judecătoreasca irevocabilă de încredințare în vederea adopției;
certificatele de naștere ale adoptatorului sau ale soțului și soției din familia adoptatoare, în copie legalizată;
certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soților din familia adoptatoare, în copie legalizată;
cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare;
certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia este înscris;
documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimțământului părinților firești, în măsura în care nu s-a pronunțat anterior o hotărâre judecătorească de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne a copilului.
Instanța judecătorească va admite cererea de încuviințare a adopției numai dacă, pe baza probelor administrate, și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului. În termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat adopția, direcția care a participat la judecarea cererii de încuviințare a adopției va înștiința în scris părinții firești despre aceasta. Direcția de la domiciliul copilului va urmări ți va întocmi rapoarte trimestriale cu privire la evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții săi adoptivi pe o perioada de cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției. Direcția de la domiciliul copilului are obligația să asigure părinților adoptivi servicii post-adopție.
Adopția internațională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne. Cererea de încuviințare a adopției se transmite instanței judecătorești de către Oficiu. Instanța judecătorească se va pronunța, în condițiile prezentei legi, numai după analizarea raportului direcției referitor la existența altor solicitări similare din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România. Adopția internațională presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor, în urma încuviințării adopției de către instanța judecătorească română.
Cererile persoanelor sau familiilor care au domiciliul pe teritoriul altui stat, parte a Convenției de la Haga și care doresc să adopte un copil din România sunt transmise Oficiului prin intermediul autorității centrale competente din statul respectiv sau al organizațiilor sale acreditate. Cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare este luată în evidență de Oficiu numai dacă autoritatea centrală competentă din statul primitor sau organizațiile sale acreditate și autorizate în condițiile legii atestă că:
adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru adopție și este apt să adopte în conformitate cu legislația aplicabilă în statul primitor;
adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopției în statul primitor;
este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de cel puțin 2 ani;
sunt asigurate servicii post-adopție pentru copil si familie în statul primitor.
Cererile transmise Oficiului trebuie să fie însoțite de următoarele documente:
un raport întocmit de autoritățile competente din statul primitor, cuprinzând informații cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea și aptitudinea lor de a adopta, situația lor personală, familială, materială și medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum și cu privire la copiii pe care ar putea sa-i primească spre adopție; concluziile raportului vor fi susținute prin documentele eliberate de autoritățile competente din statul primitor;
certificatele de naștere și căsătorie și actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată și însoțite de traducerea lor legalizata în limba română;
cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
actul din care să rezulte că există garanția că adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască permanent în statul primitor.
Oficiul are obligația de a se asigura că adoptatul va beneficia în țara străina de garanțiile și normele echivalente acelora existente în cazul unei adopții naționale; la pronunțarea asupra cererii de încuviințare a adopției instanța judecătorească va avea în vedere și documentul care atestă îndeplinirea acestei obligații. Pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, Oficiul eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că adopția este conformă cu normele Convenției de la Haga. Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau al familiei adoptatoare este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviințare a adopției este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoțit de adoptator sau de familia adoptatoare, în condiții de siguranță corespunzătoare nevoilor adoptatului. Oficiul are obligația să urmărească evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părintele sau părinții săi adoptivi cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției, prin intermediul autorității centrale competente sau al organizației acreditate ori autorizate din statul de domiciliu al părinților adoptivi. Oficiul trebuie să solicite transmiterea de rapoarte trimestriale autorității centrale competente sau organizației acreditate și autorizate din statul primitor. În cazul în care, ulterior adopției internaționale, adoptatorul sau familia adoptatoare își stabilește domiciliul în România, urmărirea evoluției copilului cade în sarcina direcției în a cărei rază teritorială adoptatul își are domiciliul.
2.3.Reglementarea internațională.
Odată cu ratificarea din partea mai multor state a Convenției de la Haga în materia protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, a influențat necesitatea amendării cadrului legislativ național și armonizarea acestuia la tratatul internațional la care statele sunt parte.
Instituția adopției este reglementată de legislația tuturor statelor membre ale Consiliului Europei și Organizației Națiunilor Unite, însă abordarea asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopția, procedura de încuviințare și efectele juridice ale adopției, ridică anumite disensiuni. Legislațiile altor state în domeniu de resort, califică diferit adopția ca instituție juridică. Astfel, în unele state ca: Germania, Austria, Spania, Franța, Portugalia, adopția este calificată ca o instituție a dreptului substanțial, fie a dreptului civil, ca act de stare civilă, fie a dreptului familiei iar în state ca: Anglia, Suedia, Italia, adopția este calificată ca o instituție în care prevalează aspectele de drept procesual civil, fiind în esență un act de autoritate.
Analiza comparativă a legislației europene, reflectă coexistența a două sisteme privind procedura adopției: adopția judiciară (Republica Moldova, Germania, Anglia, Olanda, Franța, Elveția, Italia, Portugalia) care debutează printr-o cerere a adoptatorului adresată instanței competente, și adopția contractuală (Austria, Spania, Belgia) în baza căreia adopția este considerată un contract stabilit între două părți (adaptator și adoptat sau reprezentantul legal al acestuia din urmă dacă este minor). Efectele acestui contract sunt stabilite imperativ de lege. Odată semnat, părțile nu pot să rezilieze contractul unilateral. În Spania, deși adopția este considerată un act de natură contractuală, procedura presupune o etapă notarială, în care se întocmește actul de adopție.
Legislația islamică nu recunoaște conceptul de adopție prin care se secretizează părinții naturali și relațiile de sânge ale copilului. Copii fără familie pot trăi prin forme permanente de plasament familial, de tip kafalab, conform cărora în cele mai multe state islamice este posibilă să nu ia numele și să nu aibă dreptul de moștenire în familia primitoare. În unele state ca Bangladesh, adopțiile exprimă îngrijorare realizându-se de către agenții misionare străine, în scopul convertirii copilului, de asemenea în statul Madagascar, încheierea adopțiilor au ca scop obținerea avantajelor materiale și prestigiu.
În dreptul suedez, potrivit Legii federale din 30 iunie 1972, intrată în vigoare la 1 aprilie 1973, instanța suedeză în principiu, este competentă să pronunțe adopția dacă cel care o solicită are cetățenia sau domiciliul în Suedia sau dacă Consiliul Kegal a aprobat în acest sens. Cererea de adopție va fi soluționată potrivit legii suedeze.
În dreptul englez (common law) fundamentală este stabilirea competenței jurisdicționale a instanței engleze, care în lumina propriilor sale norme de competență se declară competentă și va aplica dreptul englez, indiferent de cetățenia celui care adoptă sau a celui adoptat. Totodată, de remarcat este faptul că aceste sisteme de drept iau totuși în considerare legea națională a copilului, atunci când apreciază dacă adopția este în interesul copilului, privit prin prisma recunoașterii hotărârii judecătorești în statul de origine al copilului. Sistemele de drept care au la baza adopției un acord de voințe leagă și efectele adopției de momentul perfectării acestui acord. Astfel, fie hotărârea de încuviințare a adopției produce efecte retroactive, începând cu data realizării acordului de voințe (Codul civil austriac și Legea federală din 17 februarie 1960), fie faza judiciară precede pe cea notarială și atunci adopția se perfectează prin acordul de voințe (Codul civil spaniol). În dreptul român efectele adopției se produc numai de la data hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, iar declarațiile de consimțământ ale persoanelor prevăzute de lege reprezintă doar o etapă – este adevărat, esențială – în construirea treptată a operațiunii juridice a adopției.
Franța este o țară care a ratificat Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, în anul 1998. În Franța coexistă adopția de tip parțial și adopția totală. Structurile responsabile privind domeniul adopției sunt: la nivel local departamentele sau autoritatea locală și organizații private, la nivel central Misiunea de adopții internaționale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Franța și la nivel judiciar Tribunalul suprem. În Franța pot fi adoptați copii pană la vârsta de 18 ani, pentru care familia biologică sau consiliul de familie numit de tribunal și-a dat consimțământul la adopție, pentru care părinții sunt necunoscuți, dispăruți, sau decedați, când părinții biologici și-au pierdut/au fost decăzuți din drepturile părintești, copii declarați abandonați de către tribunal și când copiii sunt în grija instituției publice. Ca o condiție pentru adopția unui copil, consimțământul părinților biologici trebuie dat liber, scris și în deplinătatea facultăților în fața autorităților locale. În situația în care copilul are 13 ani sau este mai mare, el/ea trebuie audiat și își va da consimțământul la adopție. Adopția este declanșată direct pentru copii mai mici de 15 ani dar care au fost în grija și îngrijirea familiei adoptive pentru o perioadă de cel puțin 6 luni. În acest caz, adopția poate fi aprobată până în 6 luni după verificarea calității de familiei adoptivă a respectivei familii de către tribunalul de instanță. Important de reținut este că în cazul adopției totale, copilul trebuie sa fie mai mic de 15 ani, în timp ce pentru adopția simplă copilul trebuie să aibă cel puțin 15 ani împliniți și să fi fost plasat de cel puțin 6 luni la familia/ persoana solicitantă. Pot adopta atât persoane singure cât și cuplurile căsătorite, care au vârsta de peste 28 de ani.
În cazul cuplurilor căsătorite, o condiție este ca familia să fi fost căsătorită de peste 2 ani și să nu fi fost separați în toată această perioadă. Nu există vârstă maximă precizată. Diferența de vârstă între adoptat și adoptator trebuie să fie de 15 ani. În cazul în care soțul adoptă copilul celuilalt soț, diferența poate să fie de 10 ani. În condiții excepționale și perfect justificate, se poate încuviința adopția chiar dacă diferența este mai mică decât cea oficială. Legea specifică că în Franța nu pot adopta un copil cuplurile de același sex. Persoanele sau familiile care doresc să adopte sunt atestate în urma unei anchete realizate de către autoritățile publice competente.
Evaluarea familiei este focalizată pe istoricul persoanei sau familiei, condițiile de viață, starea psihologică și de sănătate a tuturor membrilor familiei, relația de cuplu, motivația pentru a adopta, experiența parentală și așteptările în legătură cu viitorul copil. Nu există prevederi legale specifice legate de siguranța materială (venitul familiei), religia sau rasa persoanei sau familiei care dorește sa adopte. Vor avea loc întâlniri cu profesioniștii serviciului de adopție prin asistent social și psiholog pentru finalizarea evaluării. În plus, candidații participă o data pe luna la sesiuni de informare referitoare la procedura de atestare în adopția națională sau/și internațională. În urma finalizării evaluării se elaborează raportul de anchetă care va fi examinat de Directorul Direcției de Solidaritate și Acțiune Socială și care va lua decizia finală. Atestatul precizează numărul copiilor care urmează să fie adoptați și este valabil cinci ani dar trebuie reînnoit anual.
Plasamentul în vederea adopției se realizează prin încredințarea efectivă la viitorii adoptatori a copilului pentru care consimțământul la adopție este valabil și definitiv, sau a unui copil aflat în grija statului sau a unui copil declarat prin hotărâre judecătorească abandonat. În cazul copilului născut din părinți necunoscuți, încredințarea în vederea adopției se poate dispune după numai doua luni de la data plasamentului la familia respectivă. Plasamentul în vederea adopției întrerupe orice posibilitate de reîntoarcere a copilului în familia de origine și încetează orice filiație cu familia biologică. Dacă din anumite motive, plasamentul în vederea adopției încetează sau tribunalul nu a încuviințat adopția, efectele acestui plasament sunt anulate retroactiv. Dacă adoptatorul moare după ce a solicitat plasamentul în vederea adopției, soțul supraviețuitor sau unul dintre descendenții săi pot continua adopția.
Încuviințarea adopției în Franța se realizează de către Tribunalul Suprem, prin hotărâre judecătorească, la cererea persoanei sau familiei adoptatoare. Durata încuviințării adopției se poate întinde până la maximum 6 luni timp în care tribunalul verifică dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale, dacă adopția se face în interesul superior al copilului și dacă adopția nu va produce modificări negative în viața de familie atunci când adoptatorul are descendenți. În Franța, serviciile post-adopție sunt oferite atât de autorități publice cât și de organisme private care în majoritatea cazurilor sunt organizații de voluntari sau asociații de părinți adoptivi. Legea nu precizează exact durata minimă până la care trebuie oferite serviciile post-adopție. În cazul adopției naționale, durata serviciilor post-adopție este considerată de la momentul plasamentului în vederea adopției până la finalizarea adopției, cam șase luni. În cazul adopției internaționale, serviciile post-adopție încep de la data sosirii copilului în familie până la transcrierea sentinței, dar poate să fie prelungită dacă persoana sau familia adoptatoare cer asta. De asemenea, adoptatorul va semna un angajament pe care și-l va lua față de țara de origine a copilului în care se stabilesc durata și modalitatea de monitorizare post-adopție.
Asociațiile de părinți sau organizațiile care au instrumentat cazurile de adopție internațională organizează periodic evenimente, festivaluri pe teme culturale și excursii în țara de origine, pentru păstrarea continuității culturale. Serviciile specializate de post-adopție pot fi oferite de asistenți sociali și psihologi cu experiență în domeniu care lucrează fie în instituția publică fie în regim de libera practică. Revocarea adopției poate fi determinată doar de cauze foarte grave. Revocarea poate fi făcută la cererea adoptatului, în situația în care are peste 15 ani sau a persoanei sau familiei adoptive. Dacă copilul adoptat este mai mic de 15 ani, cererea de revocare poate fi făcută fie de către familia biologică sau în lipsa lor, sau de un alt membru al familiei lărgite, când sunt motive întemeiate. Odată revocarea acceptată de către tribunal, efectele adopției încetează. De asemenea, nu există limită de timp pentru păstrarea documentelor. Documentele se păstrează pentru o perioadă rezonabilă fie la departamentul local, organizațiile autorizate sau Consiliul Național după care sunt arhivate în arhivele locale.
Portugalia este o țară care a ratificat Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale relativ recent, în anul 2004. Legislația în domeniu nu face diferență în ceea ce privește adopția unor copii cu nevoi speciale de alți copii, precum și stabilește două tipuri de adopții: adopția simplă și adopția totală. Structurile responsabile privind domeniul adopției sunt: la nivel local organismele de securitate socială și organizații private, la nivel central Departamentul General pentru Solidaritate și Securitate din cadrul Ministerului Muncii și Solidarității din Portugalia și la nivel judiciar Tribunalul pentru familie și minori.
În Portugalia, pot fi adoptați numai copiii până la vârsta de 15 ani, vârsta care este luată în calcul la momentul deschiderii procedurii de adopție, când a fost declarat anterior adoptabil de către Tribunalul pentru familie și minori, când este practic imposibilă reintegrarea în familia biologică și este dovedit acest lucru, când copilul este abandonat de familia biologică și este la risc de instituționalizare, tribunalul poate decide ca măsură de protecție în mod normal adopția totală. Important de reținut că, în Portugalia pot fi adoptați copiii mai mari de 15 ani și până la vârsta de 18 ani, în situația când se adoptă copilul/ii celuilalt partener sau dacă au fost în grija persoanei sau familiei adoptive dinainte de a fi împlinit vârsta de 15 ani. Pot adopta atât persoane singure cât și cupluri căsătorite.
În cazul când este vorba despre o persoană singură, aceasta trebuie să aibă cel puțin 30 de ani. În cazul cuplurilor căsătorite, ambii soți trebuie să aibă cel puțin 25 de ani. În plus, durata căsătorii trebuie obligatoriu să depășească 4 ani și în toată această perioadă să nu fi fost separați niciodată. În oricare situație, fie că este vorba despre persoane singure sau cupluri, vârsta maximă a adoptatorului nu trebuie să depășească 60 de ani la momentul deschiderii procedurii iar diferența de vârstă între adoptat și adoptator nu poate să depășească 50 de ani. Legislația specifică că în Portugalia nu pot adopta copil persoanele sau cuplurile de homosexuali. Serviciile de informare și instruire a potențialilor părinți adoptivi sunt oferite doar de către serviciile publice. Cu toate acestea, există posibilitatea ca în situația adopțiilor internaționale, statul să poate autoriza organisme private care să fie abilitate să ofere informații și suport aplicaților în procesul adopției. Persoana sau familia care dorește să adopte un copil, depune o cerere la Serviciul public social la care este arondat, în funcție de domiciliul acestora. În urma depunerii cererii, serviciul social specializat face evaluarea inițială în urma căreia vor putea recomanda sau nu plasamentului în vederea adopție. În acest sens, serviciul public realizează o anchetă socială și o evaluare psihologică a candidaților, prin efectuarea a trei interviuri din care unul obligatoriu la domiciliul persoanei sau familiei care dorește să adopte.
Perioada derulării evaluării nu trebuie să depășească șase luni de la momentul depunerii cereri. O data terminată evaluarea, dosarul se supune aprobării conducerii serviciului social iar candidații sunt anunțați oficial asupra deciziei adoptate. În situația în care cererea a fost aprobată favorabil, familia adoptatoare este înscrisă pe o listă de așteptare în vederea referirii unui copil, copil pentru care s-a stabilit că nu este posibil să fie reintegrat în familia biologică și a cărui plan este adopția. În procesul de potrivire se ține cont și de profilul și caracteristicile viitorului copil adoptiv, menționate de către familia adoptatoare ca acceptabile. În situația în care răspunsul conducerii serviciului social este negativ, candidații pot contesta decizia. De îndată ce s-a făcut potrivirea unui copil eligibil pentru adopție cu o persoană sau familie adoptatoare, iar aceasta si-a dat acceptul în vederea adoptării respectivului copil, se va începe pregătirea integrării acestui copil în familia adoptivă. Pregătirea va dura atât timp cât este necesar integrării copilului, deci perioada variază de la caz la caz, fără a exista o limită maximă de timp. Durata plasamentului se consideră de la momentul plasării efective a copilului în familia adoptivă și va dura până la maximum 6 luni, după cum prevede legea în domeniu.
În momentul în care profesioniștii consideră că sunt îndeplinite condițiile legale dar și când, în urma evaluării, constată că adaptarea copilului în noua familie este completă, va elabora raportul final în baza căruia familia adoptivă poate cere Tribunalului pentru Familie și Minori, finalizarea adopției. Instituțiile responsabile abilitate asigură asistența necesară pregătirii cererii și dosarului de adopție ca și îndeplinirea tuturor cerințelor legale necesare finalizării adopției. Instituțiile deservesc zone teritoriale clar delimitate iar familiile adoptive se pot adresa acelei instituții la care sunt arondați în funcție de domiciliul de reședință. Tribunalul pentru Familie și Minori va examina cererea și dosarul și va lua decizia finalizării adopției. După cum s-a menționat, în Portugalia coexistă doua tipuri de adopții: adopția parțială și adopția totală. În adopția parțială, copilul adoptat nu își pierde total relația cu familia de origine atât din punct de vedere legal dar și emoțional, dar unele limitări și restricții pot fi clar stabilite de Tribunalul Familiei și Minorului. În acest caz, copilul adoptat își poate păstra numele de origine. În adopția totală, legăturile cu familia biologică se rup iar relațiile de familie între copilul adoptat și familia adoptatoare sunt complete și totale, copilul adoptat având aceleași drepturi și responsabilități ca a unui copil biologic. Este posibilă schimbarea numelui. În Portugalia, serviciile post-adopție sunt oferite ocazional, când situația o impune și la cererea familiei adoptive. În aceste condiții, tribunalul va decide ce fel de servicii sunt necesare și cine le va oferi. Legislația portugheza nu face referire la serviciile post-adopție, intervenția serviciilor publice sau private, dacă este cazul, în general se termină după pronunțarea adopției. Nu exista diferențe în ceea ce privesc serviciile postadopție vis-a–vis de adopția națională sau internațională.
În cazul adopțiilor internaționale, legislația nu face trimiteri la rapoartele postadopție, cerute de anumite state de origine a copilului. Cu toate acestea, legea este suficient de flexibilă ca atunci când, aceste rapoarte se impun a fi elaborate și trimise autorităților competente din țările de origine a copilului adoptat, tribunalul va decide după caz cine va fi responsabil pentru elaborarea acestor rapoarte. Deși exista diferențe clare privind efectele legale ale adopției simple și totale, cele doua forme de adopție care co-există în Portugalia și care ne-ar putea conduce la ideea că revocarea este posibilă măcar la forma simplă, cu toate acestea, în Portugalia este practic imposibil să desfaci adopția fie ea și simplă. Portugalia se număra printre puținele țări în care adopția simplă nu poate fi revocată.
Cap. 3. Cerințe legale pentru încheierea adopției.
3.1. Condiții de fond cerute de lege la adopție.
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată în 2012 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012
Republicată în temeiul dispozițiilor art. X din Legea nr. 233/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 7 decembrie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 19 noiembrie 2009 și ulterior a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 6
(1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție.
(2) Cu toate acestea, o nouă adopție poate fi încuviințată atunci când:
a) adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a unei noi adopții;
b) adopția anterioară a încetat din orice alt motiv;
c) copilul adoptat are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea, și declară prin act autentic notarial că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani.
(3) În situația prevăzută la alin. (2) lit. c), dispozițiile legale privitoare la adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv, precum și cele privitoare la nume, domiciliu, drepturile și obligațiile dintre părinți și copii, exercitarea autorității părintești, drepturile succesorale, actele de identitate aplicabile pentru copilul născut în afara casatorii cu filiația stabilită față de ambii părinți se aplică în mod corespunzător.
(4) Ori de câte ori prin prezenta lege sau prin alte dispoziții legale se face trimitere la situația copilului adoptat de către soțul părintelui firesc sau adoptiv, trimiterea se consideră a fi făcută și la situația prevăzută la alin. (2) lit. c).
(5) Condiția vizând existența relației stabile și a conviețuirii se verifică de către instanța judecătorească investită cu judecarea cererii privind încuviințarea adopției și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Art. 7
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru infracțiunea de trafic de persoane sau trafic și consum ilicit de droguri nu poate adopta.
(2) Persoana ori familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecție specială sau care este decăzută din drepturile părintești nu poate adopta.
(3) Interdicția se aplică și persoanelor care doresc să adopte singure, ai căror soți sunt bolnavi psihic, au handicap mintal sau se găsesc în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) și (2).
(4) Copilul din afara căsătoriei, recunoscut de tată pe cale administrativă, precum și copilul a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească prin care s-a luat act de recunoașterea de către tata sau care consfințește învoiala părților, fără a se fi cercetat temeinicia cererii, pot fi adoptați de către soția tatălui numai dacă filiația este confirmată prin rezultatul expertizei realizate prin metoda serologică ADN.
(5) În cazul adopției copilului de către soția celui care a recunoscut copilul născut în afara căsătoriei, instanța judecătorească va admite cererea de încuviințare a adopției numai dacă paternitatea este confirmată prin rezultatul expertizei filiației prevăzute la alin. (4). Cheltuielile determinate de efectuarea expertizei sunt suportate de către adoptator. În situația în care adoptatorul nu dispune de resursele financiare necesare, acestea vor fi suportate din bugetul de stat.
Art. 8
(1) Instanța judecătorească poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui de a consimți la adopția copilului dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să își dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia dată în condițiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.
(2) Se poate considera refuz abuziv de a consimți la adopție și situația în care, deși legal citați, părinții firești sau, după caz, tutorele nu se prezintă în mod repetat la termenele fixate pentru exprimarea consimțământului.
Art. 9
Părinții firești ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la adopție în mod liber și necondiționat, numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor exprimării consimțământului și asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine, ca urmare a încuviințării adopției. Direcția în a cărei rază teritorială locuiesc de fapt părinții firești sau, după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării consimțământului la adopție și să întocmească un raport în acest sens.
Art. 10
Nu poate fi adoptat copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani.
Art. 11
Părintele minor care a împlinit 14 ani își exprimă consimțământul asistat de către ocrotitorul său legal.
Art. 12
(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale, precum și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.
(2) Îndeplinirea garanțiilor și condițiilor prevăzute la alin. (1), precum și existența abilităților parentale se certifică de către autoritățile competente prin eliberarea atestatului prevăzut la art. 16 alin. (4), cu ocazia evaluării realizate potrivit prevederilor prezentei legi.
Art. 13
(1) Consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției.
(2) În cazul adopției copilului de către soțul părintelui sau, consimțământul părintelui firesc se da în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
(3) Odată cu solicitarea consimțământului prevăzut la alin. (1) si (2), instanța solicită direcției raportul de consiliere și informare care confirmă îndeplinirea obligației prevăzute la art. 9.
Art. 14
(1) Consimțământul la adopție al copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se dă în fața instanței judecătorești, în faza încuviințării adopției.
(2) Adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
(3) Anterior exprimării consimțământului, direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție, și va întocmi un raport în acest sens.
Art. 15
Consimțământul adoptatorului sau familiei adoptatoare se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
3.2. Condiții de forma la adopție.
3.2.1. Forma actelor juridice ale părților
Etapele procedurii de adopție internă includ obținerea atestatului de adoptator / familie adoptatoare, fapt menționat în Norma metodologică din 18/04/2012, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 268 din 23/04/2012 de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.
Secțiunea a 3-a (a aspectele generale ale procesului de evaluare), prevede:
Art. 10. – (1) Persoana sau familia care solicită evaluarea în vederea eliberării atestatului formulează o cerere scrisă adresată direcției în a cărei rază administrativ-teritorială domiciliază.
(2) Anterior înregistrării cererii prevăzute la alin. (1), direcția se va asigura că procedura de informare prealabila prevăzută la art. 9 a fost îndeplinită. În caz contrar, direcția va proceda în mod obligatoriu la furnizarea informațiilor și întocmirea documentului care atestă îndeplinirea acestei activități.
Art. 11. – (1) Cererea privind eliberarea atestatului este însoțită de următoarele documente:
a) copie de pe buletinul/cartea de identitate, permisul de ședere pe termen lung sau, după caz, cartea de rezidență permanentă;
b) declarație autentică pe propria răspundere cu privire la locuirea efectivă și continuă pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare depunerii cererii de evaluare, neexistând absențe temporare care cumulat să depășească 3 luni;
c) copie legalizată de pe certificatul de naștere;
d) copie legalizată de pe certificatul de căsătorie sau hotărârea de divorț/certificatul de divorț, dacă este cazul;
e) copie de pe titlul de proprietate sau alt document care să ateste dreptul de folosință a locuinței;
f) certificatul de cazier judiciar;
g) adeverințe de venit sau alte documente care atesta veniturile solicitantului/solicitanților;
h) certificat/adeverință medical/medicală eliberat/eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate și eventualele boli cronice, însoțit/însoțită de rezultatul evaluării psihiatrice;
i) minimum două caracterizări de la ultimul loc de muncă pentru fiecare solicitant;
j) declarația soțului care nu se asociază la cererea de adopție, cu indicarea expresă a motivelor neasocierii;
k) declarație autentică pe propria răspundere din care să rezulte că solicitantul/solicitanții nu este/sunt decăzut/decăzuți din drepturile părintești, precum și referitor la faptul că nu are/au copil/copii în sistemul de protecție specială;
l) certificatul de cazier judiciar al persoanelor cu care locuiește solicitantul;
m) certificat/adeverință medicală eliberat/eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate a celorlalte persoane cu care locuiește solicitantul, cu menționarea eventualelor boli cronice, însoțit/însoțită de rezultatul evaluării psihiatrice.
(2) Documentele prevăzute la alin. (1) lit. f), h), k) și m) se solicită și pentru soțul adoptatorului, în situația în care acesta nu se asociază la cererea de adopție.
(3) Pentru soluționarea cererii de evaluare pot fi solicitate orice alte documente și informații considerate relevante.
Art. 12. – (1) Inițierea procesului de evaluare are loc numai după depunerea actelor prevăzute la art. 11 alin. (1) și, după caz, art. 11 alin. (2), dacă nu au fost identificate interdicții la adopție.
(2) Verificarea documentelor, precum și identificarea eventualelor interdicții la adopție se realizează de către consilierul juridic din cadrul compartimentului de specialitate, în termen de 10 zile de la înregistrarea cererii.
(3) În situația în care se constată existența unei documentații incomplete sau întocmite necorespunzător se solicită completarea ori, după caz, refacerea acesteia de către persoana/familia care a formulat cererea de evaluare, care are obligația să se conformeze acestei solicitări în interiorul termenului prevăzut la alin. (2). (4) După expirarea termenului prevăzut la alin. (2), direcția informează solicitantul cu privire la inițierea procesului de evaluare și desemnarea asistentului social responsabil de caz și a psihologului, care formează echipa de evaluare. În situația necompletării dosarului ori a identificării unor interdicții la adopție se informează, în scris, solicitantul cu privire la neînceperea evaluării.
(5) Persoana/Familia care nu a fost inclusă în procesul de evaluare poate depune o nouă cerere privind eliberarea atestatului, în condițiile refacerii documentației sau în cazul în care interdicțiile au încetat.
3.2.2. Impedimentele la adopție
Legiuitorul indică în mod expres acele situații în care adopția este interzisă. Astfel:
este interzisă adopția între frați conform art. 8 alin. (1) din Legea 273/2004 și art. 457 din Noul Cod Civil, fără a deosebi după cum frații sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei și fără să intereseze dacă sunt frați buni (cu același tată și aceeași mamă), frați consangvini (numai după tată) ori couterini.
este interzisă adopția propriului copil firesc, argument adus în doctrină prin analizarea de ansamblu a condițiilor de derulare a adopției.
este interzisă adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția între soți sau între foști soți conform art. 8 alin. (2) din legea adopției și art. 458 Noul Cod Civil.
este interzisă adopția simultană sau succesivă de către mai mulți adoptatori conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 și art. 462 Noul Cod Civil. Nu se deosebește după cum cel ce urmează a fi adoptat este un copil sau o persoană majoră ori cu capacitate deplină de exercițiu, pentru a nu se ajunge la relații de filiație civilă multiplicate sau multiplicabile la nesfârșit și, în cazul adoptatului copil, la disiparea periculoasă a responsabilităților legate de ocrotirea părintească care s-ar înfăptui într-o formulă ce nu are legătură cu principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial.
Legiuitorul îngăduie două categorii de excepții de la impedimentul enunțat:
adopția simultană sau succesivă de către adoptatori soț și soție. Ceea ce interesează este ca, la data încuviințării adopției, adoptatorii să fie căsătoriți între ei, în cazul adopțiilor succesive neavând relevanță dacă la data adopției anterioare cel care dorește să adopte acum avea calitatea de soț al părintelui adoptiv și s-a mulțumit să consimtă cu titlu de „neopunere” la adopția solicitată de soțul său ori a devenit soț al părintelui adoptiv ulterior încuviințării adopției;
adopția succesivă în cazul încetării, din orice motiv, a adopției anterioare. Adopția încetează fie prin desfacere, fie prin declararea nulității acesteia;
adoptatorul sau soții adoptatori au decedat.
este interzisă adopția de către persoane cu boli psihice și handicap mintal. Reamintim că deplinătatea capacității de exercițiu a părintelui adoptiv este una dintre cerințele de fond ale adopției. De aceea, în cazul celui aflat sub interdicție judecătorească, adopția nu poate fi încuviințată pe motivul neîndeplinirii uneia din cerințele de fond, în vreme ce persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate fi refuzată în intenția de a deveni adoptator pe temeiul impedimentului rezultând din boala psihică și handicapul mental, dovedit ca atare.
3.3. Încetarea adopției
Legea privind regimul juridic al adopției stabilește două cazuri de încetare a adopției, anume desfacerea adopției și declararea nulității acesteia (art. 475).
Desfacerea adopției intervine de drept prin decesul adoptatorului sau al soților adoptatori, sau, dacă adopția a încetat din orice alte motive, conform art. 462 Noul Cod Civil Desfacerea adopției presupune decesul părintelui adoptiv, dacă adopția a fost încuviințată față de un singur părinte adoptiv, sau decesul ambilor părinți adoptivi, desigur, indiferent dacă moartea acestora a avut loc concomitent sau succesiv.
Noul Cod civil – art.477 – aduce în atenție și posibilitatea desfacerii adopției la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor ori a descendenților lor, precum și atunci când el se face vinovat de săvârșirea unor fapte penale pedepsite cu închisoare de minimum 2 ani față de adoptatori. Dacă urmare a acestor fapte adoptatorul a decedat, cererea poate fi făcută de cei ce ar veni la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa lui. Este reglementată și posibilitatea desfacerii adopției la cererea adoptatului, în condiții identice cu cele mai sus descrise.
Nulitatea adopției
Adopția este nulă absolut dacă este fictivă ori dacă s-a încheiat cu încălcarea cerințelor de formă sau de fond, cu excepția, în acest ultim caz, a unei sancțiuni cu nulitatea relativă prevăzute de lege. Este considerată fictivă adopția încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii intereselor superioare ale copilului. Nulitatea absolută ar putea surveni în cazul lipsei consimțământului la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui copilului.
Potrivit art. 463 alin. (2), „nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii sau obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.”. Consimțământul „interesat” al oricăruia dintre cei chemați să consimtă la adopție – dat fiind caracterul general al enunțului – atrage nulitatea absolută a operațiunii juridice, pentru lipsa consimțământului la adopție.
Lipsa consimțământului la adopție al copilului care a împlinit 10 ani la data încuviințării, lipsa consimțământului la adopție al adoptatorului sau al soților adoptatori, neîndeplinirea oricăreia din cerințele de fond privitoare la persoana adoptatorului, neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele de fond referitoare la persoana adoptatului, prezența oricăruia din impedimentele la adopție, prevăzute expres de lege sau subînțelese de legiuitor pot, de asemenea, constitui motive de nulitate absolută.
Nesocotirea cerințelor de formă ale încuviințării adopției credem că se va stabili în funcție de viitoarea reglementare legală a procedurii adopției.
Cazurile de nulitate relativă a adopției expres prevăzute vizează vicierea consimțământului prin eroare, dol sau violență. Potrivit art. 465 Noul Cod Civil , părinții firești ori tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber și necondiționat, consimțământul fiind liber dacă nu a fost viciat prin eroare, dol sau violență, iar sancțiunea tipică în cazul alterării consimțământului prin oricare dintre viciile voinței este nulitatea relativă a actului juridic încheiat.
Nulitatea relativă a adopției poate interveni și în alte situații: vicierea consimțământului la adopție al adoptatorului, al unuia dintre soții adoptatori sau a consimțământului copilului care a împlinit 10 ani sau a consimțământului la adopție al părinților.
Conform art. 479 Noul Cod Civil, eroarea poate întemeia o acțiune în anularea adopției pentru vicierea consimțământului adoptatorului numai dacă privește identitatea fizică a adoptatului. Dacă, însă, eroarea poartă asupra însăși naturii juridice a operațiunii, bunăoară, dacă „adoptatorul” își manifestă consimțământul încredințat că este parte la un contract de întreținere cu cel „adoptat”, nu ne mai găsim în prezența unui „simplu” viciu al voinței. De această dată, reprezentarea falsă a realității nu doar alterează voința, ci este obstacol care împiedică manifestarea de voință, echivalând cu lipsa consimțământului. În consecință, sancțiunea ce intervine este aceea a nulității absolute.
Dolul constituie cauză de anulabilitate a adopției indiferent de la care din persoanele implicate în realizarea adopției ar proveni manoperele dolosive; de asemenea, aceste manopere „viclene” pot fi provocate de către un terț în raport cu adopția. Potrivit practicii judiciare, manoperele dolosive întrebuințate evocă dolul ca viciu de consimțământ numai dacă prin natura și prin felul în care s-au exercitat au fost decisive în manifestarea consimțământului la adopție, adică în lipsa lor persoana în cauză nu ar fi luat parte de realizarea adopției.
Violența, admisă în teorie, este totuși dificil de imaginat în practică în legătură cu consimțământul la adopție, în special datorită procedurii specifice de încuviințare a adopției.
Acțiunea în constatarea nulității absolute a adopției poate fi formulată de orice persoană interesată conform art. 480 alin. (3) Noul Cod Civil.
În ceea ce privește nulitățile indicate de art. 479, dreptul la acțiune este prescriptibil în termen de 6 luni socotit de la data descoperirii erorii ori dolului sau a încetării violenței,dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.
Instanța poate respinge cererea privind nulitatea dacă menținerea adopției e în interesul celui adoptat. Acesta va fi obligatoriu ascultat, cu aplicarea dispozițiilor art. 264.
Conform art. 482 Noul Cod Civil, la încetarea adopției, drepturile și îndatoririle părintești vor fi, în principiu, redobândite de către părinții firești ai copilului, afară numai dacă instanța, dispunând nulitatea adopției, nu a decis instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului. Domiciliul copilului nu va mai fi la părintele sau la părinții adoptivi, ci se va stabili în funcție de forma de protecție care i se va asigura copilului (prin părinți sau prin mijloace alternative de ocrotire). Adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției.
3.4. Instituții implicate în procesul adopției
3.4.1. Direcția Generala de Asistența Socială si Protecția Copilului ( DGASPC).
În conformitate cu prevederile legislative în domeniul protecției copilului, respectiv Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Biroul Protecția Copilului desfășoară activități de identificare, monitorizare a familiilor și copiilor aflați în dificultate, de prevenire a situațiilor de risc, de prevenire a abandonului și separării copilului de familia sa, de reintegrare a copilului în familie, precum și alte acțiuni care vizează respectarea drepturilor copilului.
Obiective
Prevenirea și reducerea abandonului copiilor de către propriii părinți, prin sprijinirea familiilor aflate în situații dificile;
Participarea activă la continuarea procesului de descentralizare a sistemului de protecție a copilului prin diversificarea serviciilor de prevenire a abandonului copiilor și protecție a acestora prin responsabilizarea comunității cu privire la problemele propriilor copii;
Oferirea de servicii alternative instituționalizării;
Dezvoltarea și profesionalizarea resurselor umane care intervin în sistemul de protecție a copilului prin asigurarea formării permanente a personalului din sistem.
Servicii specifice oferite
Asigurarea consilierii și informării familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local;
Vizitarea periodică la domiciliu a familiilor și copiilor care beneficiază de servicii și prestații și evaluarea din punct de vedere social, psihologic, medical și legal a situației acestora, pe baza unui formular de anchetă socială;
Întocmirea planurilor de servicii atât pentru copiii aflați in dificultate în vederea prevenirii abandonului sau a instituirii unei măsuri de protecție cât și pentru familiile copiilor care sunt reintegrați în familie, conform O.U.G. nr. 286/2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind întocmirea planului de servicii și a normelor metodologice privind întocmirea planului individualizat de protecție;
Urmărirea evoluției dezvoltării copilului (monitorizare postreintegrare) și a modului in care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa;
Intervenția pentru clarificarea situației juridice a copilului, inclusiv pentru înregistrarea tardivă a nașterii acestuia, conform Legii nr. 272/2004;
Promovarea protecției copilului prin alternative de tip familial (plasament la familia extinsă sau la familia substitut), precum și prin noile tipuri de servicii complementare care intervin in sprijinul copilului și al familiei sale, conform Legii nr. 272/2004;
Prevenirea abandonului copilului, a abuzului și a neglijării sub orice formă, precum și a tuturor fenomenelor care determină intrarea copilului in dificultate;
Eliberarea dovezilor pentru părintele/părinții care pleacă la muncă in străinătate (in baza unui contract de muncă) și ai căror copii rămân in grija altor persoane, conform Ordinului nr. 219/2006 privind activitățile de identificare, intervenție și monitorizare a copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada in care aceștia se află la muncă in străinătate;
Întocmirea de anchete sociale in vederea acordării alocației zilnice de hrană pentru copiii infectați cu HIV/SIDA, conform Legii nr. 10/2003.
3.4.2. Oficiul Român pentru Adopții.
Oficiul Român pentru Adopții este autoritatea centrala româna, cu personalitate juridica, în subordinea Guvernului, care coordonează și supraveghează activitățile de adopție, asigură aplicarea unitară a legislației în domeniul adopției și realizează cooperarea internațională în acest domeniu.
Oficiul Român pentru Adopții aduce la îndeplinire obligațiile prevăzute în Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiata la Haga la 29 mai 1993, ratificată prin Legea nr.84/1994, precum și obligațiile asumate de statul român în domeniul adopției prin convențiile și tratatele internaționale la care România este parte. Oficiul Roman pentru Adopții funcționează în baza Legilor nr. 273/2004, 274/2004 și Hotărârii de Guvern 1433/2004.
Lege nr. 274 din 21/06/2004, stabilește înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții:
ART. 1
(1) Se înființează Oficiul Român pentru Adopții, denumit în continuare Oficiul, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții, care se desființează.
(2) Sediul Oficiului este în municipiul București.
ART. 2
(1) Oficiul preia atribuțiile în domeniul adopției ale Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție și ale Comitetului Român pentru Adopții.
(2) În condițiile legii, Oficiul preia toate drepturile și este ținut de toate obligațiile fostului Comitet Român pentru Adopții, potrivit reglementarilor legale si conform prevederilor actelor juridice emise de acesta sau la care a fost parte.
ART. 3
(1) Oficiul coordonează și supraveghează activitățile de adopție și realizează cooperarea internațională în domeniul adopției.
(2) Oficiul este autoritatea centrală română însărcinată să ducă la îndeplinire obligațiile prevăzute în Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiata la Haga la 29 mai 1993, ratificată prin Legea nr. 84/1994, denumită în continuare Convenția de la Haga.
(3) Oficiul are rolul de a duce la îndeplinire obligațiile asumate de statul român în materia adopției prin convențiile și tratatele internaționale la care România este parte, de a pune în aplicare și de a urmări și asigura aplicarea unitară a legislației în domeniul adopției.
ART. 4
Finanțarea Oficiului se asigura de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului, precum si din alte surse, în condițiile legii.
ART. 5
Pentru realizarea obiectivelor în domeniul adopției, Oficiul îndeplinește următoarele funcții:
a) de autoritate de stat, prin care se asigura aplicarea reglementarilor în materia adopției și coordonarea activității desfășurate de persoane juridice de drept public sau privat în acest domeniu;
b) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul adopției;
c) de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea armonizării legislației interne în materia adopției cu normele și principiile prevăzute de tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora;
d) de administrare, prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau în folosință, după caz.
ART. 6
(1) Oficiul îndeplinește următoarele atribuții principale:
a) constituie evidența centralizată a copiilor pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii de adopție, în conformitate cu prevederile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției;
b) ține evidența cererilor familiilor sau ale persoanelor care și-au manifestat dorința de a adopta copii și care sunt apte să adopte;
c) îndrumă și sprijină în mod corespunzător aceste familii sau persoane în vederea efectuării procedurii necesare adopției;
d) încheie acorduri de colaborare cu autoritățile centrale, cu organismele private autorizate sau acreditate din alte state care au atribuții în domeniul adopției, fie direct, fie prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, prin schimb de note sau scrisori diplomatice;
e) autorizează organismele private străine și române să desfășoare activități în domeniul adopției;
f) recomandă direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului familii ori persoane care doresc să adopte;
g) efectuează notificările și comunicările prevăzute de Legea nr. 273/2004;
h) urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator sau familia adoptatoare străină, pe o perioadă de cel puțin 2 ani de la încuviințarea unei adopții internaționale, prin autoritatea publică centrală competentă sau organizația acreditată ori autorizată din statul primitor;
i) transmite instanțelor judecătorești competente cererile familiilor sau ale persoanelor care doresc să adopte copii aflați în evidența sa, în cazul adopției internaționale;
j) participă în cauzele care au drept obiect soluționarea cererilor privind încuviințarea adopției internaționale aflate pe rolul instanțelor judecătorești;
k) stabilește măsurile necesare pentru evitarea încuviințării unor adopții supuse eșecului, a obținerii oricăror foloase materiale necuvenite și a oricăror tendințe de trafic de copii;
l) eliberează certificate care atestă că adopția a fost încuviințată conform normelor impuse de Convenția de la Haga;
m) depune diligentele necesare pe lângă autoritățile statului al cărui cetățean a adoptat un copil aflat în evidența sa, pentru ca acesta să beneficieze de garanțiile și normele echivalente celor existente în cazul unei adopții naționale;
n) ține evidența centralizată a tuturor adopțiilor încuviințate;
o) elaborează proiecte de acte normative, norme și metodologii în domeniul adopției.
(2) Oficiul îndeplinește orice alte atribuții în materia adopției prevăzute de legislația națională în vigoare, în tratatele la care România este parte sau în acordurile de colaborare pe care le încheie cu autoritățile publice din alte state.
(3) În vederea îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin și atingerii scopului pentru care a fost înființat, Oficiul colaborează cu autoritățile publice române și străine, cu organizațiile internaționale, precum și cu alte persoane juridice străine care desfășoară activități autorizate în domeniul adopției, în orice probleme de interes reciproc.
ART. 7
Persoanele responsabile cu culegerea, evidența și transmiterea informațiilor referitoare la copiii care au fost sau urmează sa fie adoptați au obligația să păstreze confidențialitatea acestor informații. Nerespectarea acestor obligații atrage răspunderea penală, administrativă sau disciplinară, după caz. Sancțiunile privind încetarea raporturilor de serviciu sau a raporturilor contractuale de muncă se cumulează cu răspunderea juridică de altă natură corespunzătoare faptei săvârșite.
ART. 8
(1) Oficiul este condus de un secretar de stat, numit prin decizie a primului-ministru.
(2) Secretarul de stat conduce întreaga activitate a Oficiului și îl reprezintă în raporturile cu Guvernul, cu ministerele si celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale, cu alte instituții publice, precum si cu persoane juridice si fizice, române sau străine.
(3) În exercitarea atribuțiilor care îi revin secretarul de stat emite ordine si instrucțiuni.
ART. 9
În structura Oficiului funcționează un secretar general, funcționar public, numit în condițiile legii.
ART. 10
(1) Personalul Oficiului este format din funcționari publici si personal contractual numit, respectiv încadrat, potrivit legii.
(2) Personalul Oficiului este salarizat în conformitate cu prevederile legale în vigoare aplicabile personalului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.
(3) Personalul prevăzut la art. 7 beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din salariul de baza, cuantumul acestuia urmând a se stabili prin ordin al secretarului de stat, cu avizul ministrului delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.
ART. 11
(1) Structura organizatorica, numărul maxim de posturi si Regulamentul de organizare și funcționare ale Oficiului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(2) Statul de funcții se aproba prin ordin al secretarului de stat.
ART. 12
Datele de identitate și informațiile referitoare la copiii adoptabili, cererile de adopție aflate în evidența Comitetului Român pentru Adopții la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și documentația deținută trec în evidența Oficiului, cu respectarea prevederilor art. 7.
ART. 13
(1) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abroga Hotărârea Guvernului nr. 502/1997 cu privire la organizarea și funcționarea Comitetului Român pentru Adopții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 18 septembrie 1997, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare.
(2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, art. 2 din Legea nr. 84/1994 pentru ratificarea Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiata la Haga la 29 mai 1993, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994, se modifica si va avea următorul cuprins:
„ART. 2
În temeiul art. 6 pct. 1 din convenție se desemnează Oficiul Român pentru Adopții ca autoritate centrala însărcinată să ducă la îndeplinire obligațiile impuse prin convenție.”
3.5. Efectele fenomenului adopției – stabilirea raporturilor de filiație și rudenie civilă.
Filiația poate fi definită ca șirul descendenței unei persoane, una din alta sau ca legătura directă dintre părinți și copii. Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege. Modalitatea de stabilire a legăturii de rudenie este detaliatăîn cuprinsul art. 406 Noul Cod Civil. Astfel:
– rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenței unei persoane dintr-o altă persoană și poate fi ascendentă sau descendentă;
– rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Gradul de rudenie se stabilește astfel:
– în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea;
– în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
Conform dispozițiilor art. 407 Noul Cod Civil, afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț. Rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț.
Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Când este vorba de determinarea filiației unui copil, dovada maternității trebuie făcută înaintea oricărei alte dovezi. Filiația maternă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie, fiind importante în această situație două elemente de fapt:
– împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil;
– identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă.
Starea civilă a mamei de la data nașterii copilului nu este relevantă în stabilirea legăturii de filiație maternă. Dovada legăturii de filiație maternă se face prin certificatul constatator al nașterii, consolidat prin folosința stării civile – posesia de stat.
În conformitate cu dispozițiile art. 411, nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă, decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și din posesia de stat conformă cu acesta. Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei ce are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.
În ipoteza rar întâlnită a unei substituiri de copil sau în cazul în care a fost înregistrată ca mamă o altă femeie decât cea care a născut copilul se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.
Arătam mai sus că filiația față de mamă rezultă din însuși faptul nașterii.
Ea se poate stabili, însă, și prin:
a) recunoaștere în formele prevăzute de art. 415-416, dacă nașterea nu a fost trecută în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registru ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe copil.
Recunoașterea poate fi făcută prin:
– declarație la serviciul de stare civilă;
– înscris autentic, caz în care o copie a actului se va trimite din oficiu serviciului de stare civilă competent pentru efectuarea mențiunilor necesare;
– testament.
Nulitatea absolută a recunoașterii de maternitate intervine dacă:
– a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;
– a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
– a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Nulitatea relativă a recunoașterii de maternitate poate fi cerută pentru eroare, dol sau violență. Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Precizăm că în reglementarea actuală a art. 48 din Codul Familiei sunt urmate aceleași reguli în această materie.
b) prin hotărâre judecătorească → printr-o acțiune în contestarea filiației, în situația în care a avut loc o substituire de copil, sau a fost înregistrată ca mamă o altă femeie decât cea care l-a născut pe copil; orice persoană interesată poate contesta oricând printr-o acțiune în instanță filiația stabilită de un act de naștere ce nu este în conformitate cu posesia de stat.
Reglementarea noului Cod civil nu diferă de prezenta reglementare din art. 50 Codul Familiei care utilizează principii identice de analiză.
→ contestarea maternității, stabilită pe cale judecătorească. În sistemul actual al Codului familiei, maternitatea, rezultând din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești de stabilire a filiației rămasă irevocabilă, poate fi contestată de orice persoană interesată afară de cele ce au participat ca părți în procedurile judiciare. Codul familiei nu reglementează această acțiune, dar ea poate fi dedusă din interpretarea art. 57 din Legea 119/1996, coroborat cu dispozițiile art. 23 alin. (2) din Decretul 31/1954. Acțiunea este imprescriptibilă extinctiv. Noul Cod civil reglementează în art. 421 aceeași posibilitate de contestare oricând de către orice persoană interesată a filiației stabilite printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.
→ printr-o acțiune în stabilirea maternității în cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii, ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii. Subliniem că, în
actuala reglementare a art. 51 din Codul familiei, regulile aplicabile în această materie sunt identice.
Prezumția de paternitate
În conformitate cu art. 414 Noul Cod Civil, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Noul Cod civil stabilește, în art. 412 alin. (1), că intervalul de timp cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii, termen ce se calculează zi cu zi.
Între aceste două texte de lege se realizează conectarea pentru stabilirea în concret a paternității reale a unui copil, generând o abordare diferită a paternității din căsătorie, față de
paternitatea din afara căsătoriei.
Noul Cod civil preia, astfel, din actualul Cod al familiei, regulile consacrate de art. 53 alin. (1) privind prezumția de paternitate și art. 61 Codul Familiei privind timpul legal al concepțiunii.
Ca și un aspect de noutate, art. 412 alin. (2) din Noul Cod Civil prevede că „Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval”. Aceasta înseamnă că noul Cod civil consacră expres caracterul relativ al prezumției timpului legal al concepțiunii, atât în ceea ce privește durata minimă și durata maximă a gestației, cât și în ceea ce privește posibilitatea de a face dovada că, în realitate, copilul a fost conceput într-o anumită perioadă din timpul legal al concepțiunii.
Filiația față de tată se poate realiza prin:
A. recunoașterea copilului în condițiile prezentate în art. 415 alin. (2) Noul Cod Civil.
Astfel, recunoașterea se poate realiza în formele prevăzute de art. 415-416, respectiv copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.
Recunoașterea poate fi făcută prin:
– declarație la serviciul de stare civilă;
– înscris autentic, caz în care o copie a actului se va trimite din oficiu serviciului de stare civilă competent pentru efectuarea mențiunilor necesare;
– testament.
Nulitatea absolută a recunoașterii de paternitate intervine dacă:
– a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă;
– a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
– a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Nulitatea relativă a recunoașterii de paternitate poate fi cerută pentru eroare, dol sau violență. Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Arătăm că noul Cod civil preia regulile existente în prezent în Codul familiei (art. 56 și urm.), pornind de la aceeași limitare a posibilității de recunoaștere numai la copiii din afara căsătoriei.
B. Pe cale judecătorească în cadrul:
– unei acțiuni în stabilire de paternitate din afara căsătoriei;
– unei acțiuni în tăgada de paternitate în situația unei filiații deja stabilite față de tatăl din căsătorie;
– pe calea unei acțiuni în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie.
PARTEA PERSONALĂ
Cap.4. Metodologia cercetării
4.1. Motivația studiului
În ultimele două decenii, ponderea adopțiilor din România s-a schimbat de la cele internaționale (în prima decadă) spre cele naționale. În timp ce legislația s-a modificat în 2004 pentru a respecta reglementările internaționale și pentru a încuraja adopția națională, numărul absolut al adopțiilor naționale a rămas relativ constant, în ultimii cinci ani. Numărul de copii în îngrijire rezidențială este încă mare, cei mai mulți fiind mai mari de zece ani și cu dizabilități sau alte probleme de sănătate care îi califică drept „copii cu nevoi speciale” pentru adopție. Scopul acestui studiu a fost să identifice principalele caracteristici ale familiilor adoptive din România, tipul de copii preferați pentru adopție și de copii „cu nevoi speciale” și care sunt factorii care motivează familiile să adopte copii mai mari de 3 ani, cu dizabilități sau de etnie romă.
Dificultățile familiale sunt corelate atât cu procesele de dezvoltare normală cât și cu sarcina integrării copilului în familie. Integrarea nu este un eveniment care se produce instantaneu, ci este un proces de durată. Pe măsură ce copilul crește și se schimbă, familiile trebuie să se schimbe, de asemenea. Cele mai multe familii parcurg aceste tranziții cu succes, dar o criză poate apărea atunci când există un dezechilibru între resurse și factorii de stres în timpul procesului de tranziție. Familia adoptivă se confruntă în mai mare măsură cu factori de stres unici în timpul tranziției și parcurge diferite tipuri de tranziție în comparație cu alte tipuri de sisteme familiale. Elementele de stres în familiile adoptive cuprind factorii care provin din comunitate, pe cei impuși de sistemul serviciilor sociale, pe aceia pe care copilul ca subsistem îi aduce în sistemul familiei de adopție.
Evaluarea de față utilizează acest cadru conceptual în dezvoltarea planului de evaluare, ca și în selecția itemilor care au fost incluși în instrumentul de cercetare. Evaluarea tuturor aspectelor care privesc factorii de stres și resursele în cadrul familiei de adopție nu a constituit obiectul studiului de față, cadrul teoretic fiind utilizat pentru a orienta proiectul.
4.2. Obiective și ipoteze
Dintre obiectivele stabilite, le enumerăm pe următoarele:
Descrierea caracteristicilor generale ale părinților adoptivi (ex.: educație, tip de familie, durata căsătoriei, dacă au copii biologici/proprii, durata adopției, caracteristicile copilului adoptat – sex, vârsta în momentul adopției și actual, etnie, stare de sănătate etc.).
Identificarea și înțelegerea factorilor motivatori pentru adopție. Avem în vedere numai adopția copiilor care nu erau ai soțului/ soției adoptatorului.
Cunoașterea și explicarea motivației pentru a adopta copii greu adoptabili și de a nu adopta copii greu adoptabili.
Au fost urmărite următoarele ipoteze:
• Motivația principală de a adopta (ex.: nu pot avea copil/ infertilitate, dorința de a ajuta un copil, dorința de a avea sprijin la bătrânețe, dorința de a crește numărul membrilor familiei etc.).
• Decizia de a adopta. Contextul în care s-a ajuns la decizia de a adopta. Care dintre parteneri a avut inițiativa (în cazul familiilor); care a fost reacția celuilalt partener; care a fost reacția familiei și a prietenilor (dacă le-au spus ce au de gând) la decizie, și a copiilor biologici (dacă au); cunoșteau alte familii adoptatoare, au vorbit cu acestea sau nu; temeri legate de adopție – de proceduri, de copil (stare de sănătate, vârstă, instituționalizare anterioară ), de succesul adopției, de familia de proveniență, de ceea ce vor spune ceilalți despre ei și despre copil etc.
• Perspectiva asupra promovării adopției. Cum consideră că ar trebui promovată măsura adopției. Ce i-ar face pe mai mulți oameni să aleagă să adopte – dacă au sau nu copii biologici. Ce cred că îi determină pe cei care nu doresc să adopte să nu o facă (ex.: pe cei care nu pot avea copii proprii).
4.3. Materiale și metode
Acest studiu a fost realizat prin sprijinul acordat de către Direcția de Protecție a copilului, care a facilitat accesul către persoanele propuse pentru realizarea lotului de studiu. Lotul de studiu a fost format din 16 de persoane, din care 8 de persoane se află la prima adopție ( Lotul I ), iar 8 de persoane mai au un copil adoptat ( Lotul II ).
În scopul evaluării comportamentului, au fost utilizați indicatori folosiți în cercetările anterioare realizate asupra adopțiilor copiilor români de către familii americane (Groza și Ileana, 1996). S-au utilizat indicatori multipli ai rezultatelor adopției (satisfacția față de familie/impactul adopției, gânduri de anulare a plasamentelor) care constituie întrebări separate în cercetare. Chestionarul principal utilizat în studiu a fost Chestionarul de măsurare a satisfacției beneficiarilor.( Anexa 3 )
4.4. Analiza și interpretarea rezultatelor
Analiza a grupului de părinți după numărul de copii relevă faptul că majoritatea familiilor adoptatoare/părinți adoptivi nu au copii biologici. Excepția notabilă este dată de familiile de Asistenți Maternali Profesioniști care, indiferent dacă mai au sau nu alți copii – fie biologici, fie în plasament – la momentul la care trebuie luată decizia de revocare a plasamentului copilului față de care au dezvoltat o relație de atașament aleg să-l adopte, chiar dacă este vorba despre copii cu dizabilități și indiferent dacă mai au sau nu alți copii, fie biologici, fie în plasament. Astfel, un procent de 10 persoane nu aveau copii biologici, 4 persoane, erau asistenți maternali, iar 2 persoane face parte din familii care au copii biologici.
Statusul marital în momentul obținerii atestatului în vederea adopției era în felul următor: în cazul Lotului I, 2 femei erau singure, 1 bărbat singur, 5 de persoane căsătorite. În cazul Lotului II, 1 femei erau singure, nici un bărbat singur , iar 7 de persoane erau căsătorite.
Vârsta adoptatorilor a fost împărțită pe grupe de vârstă după cum urmează:
În cazul Lotului I:
18-25 de ani – 0 persoane;
26-35 de ani – 2 persoane;
36-45 de ani – 5 de persoane;
46-55 de ani – 1 persoane;
56-60 de ani – 0 persoane;
În cazul Lotului II:
18-25 de ani – 0 persoane;
26-35 de ani – 2 persoane;
36-45 de ani – 3 de persoane;
46-55 de ani – 2 persoane;
56-60 de ani – 1 persoane.
În funcție de distribuția pe mediul de reședință, situația este în felul următor: în cazul Lotului I, 3 dintre persoane locuiesc în mediul rural, iar 5 în mediul urban. În cazul Lotului II, 2 dintre persoane locuiesc în mediul rural, iar 6 în mediul urban.
În ceea ce privește ultima formă de școlarizare absolvită, 1 dintre persoane, avea 4 clase, 2, 8 clase, 3 aveau liceul absolvit, iar 2 persoane absolviseră facultatea;
În funcție de numărul membrilor care locuiesc în casă, în cazul Lotului I:
2 persoane – 10%;
3 persoane – 50%;
4 persoane – 20%;
Peste 5 persoane – 20%;
În cazul Lotului II:
2 persoane – 5%;
3 persoane – 15%;
4 persoane – 60%;
Peste 5 persoane – 20%.
În funcție de numărul de copii adoptați, 2 persoane, aveau 1 copil adoptat, 4 persoane, 2 copii adoptați, o persoana, 3 copii adoptați, iar 1 persoana de, 4 sau mai mulți copii adoptați;
La întrebarea „ De cât timp beneficiați de serviciile DGASPC/OPA ”, răspunsurile au fost în felul următor:
Pentru Lotul I:
< de 3 luni, 2 cazuri;
3-6 luni, 1caz;
6 luni-1 an, 2 cazuri;
1 an-2 ani, 1 cazuri;
> 2 ani, 2 cazuri.
Pentru lotul II:
< de 3 luni, 0 cazuri;
3-6 luni, 1 caz;
6 luni-1 an, 4 cazuri;
1 an-2 ani, 1 caz;
> 2 ani, 1 caz.
4.5. Studiu de caz
A.R., se sex masculin s-a născut în orașul X, în luna august, a anului 1995. A fost înfiat de la naștere de către o familie bine poziționată din punct de vedere social. S.V. si S.C. căsătoriți cu domiciliul în orașul X, având funcții de conducere, s-au decis să adopte acest copil din dorința de a-l crește împreună, aceștia neputând avea copii biologici.
S.V. a mai fost căsătorit și din această primă căsătorie au rezultat trei copii, care au rămas în grija mamei. B.C. deasemeni a mai fost căsătorită o dată și din aceasta căsătorie nu a rezultat nici un copil. Aceste aspecte au fost o mare lovitură pentru fiecare în parte, cu repercusiuni sentimentale pe viitor, fapt ce a contribuit poate în decizia celor doi de a adopta un copil.
A.R. în tot acest timp a fost crescută și educată de către părinți și bunica maternă. Din momentul în care fetița a început să înțeleagă ce se întâmplă în familia ei situația a devenit mai complicata. Până la vârsta de 13 ani nimeni nu a finalizat actele privind adopția, trecerea ei pe numele familiei adoptative situație motivată pe baza lipsei de timp și a unui serviciu foarte solicitant. Mama naturală a băiatului la momentul în care a născut era studentă și necăsătorita. Băiatul a aflat în jurul vârstei de 11 ani ca părinții care o creșteau nu erau adevărații ei părinți, auzind o discuție personală dintre aceștia. Însă, părinții adoptatori i-au explicat exact care a fost situația mamei sale, precum și faptul că el îl iubesc ca pe propriul lor fiu, astfel încât, băiatul a trecut cu ușurință peste aflarea acestor vești cutremurătoare.
A.R. am constatat că a primit toate îngrijirile necesare, vaccinurile i-au fost efectuate corect, a fost înscris la o grădiniță și apoi la o școală particulară, ia lecții de engleză avansat, lecții de chitară, este înscris în echipa de baschet a școlii.
Întrebați dacă au întâmpinat diverse probleme pe perioada adopției, tatăl a afirmat următoarele: Deși și-a făcut prieteni și are relații bune cu copiii vecinilor și ai rudelor, au existat momente la școală când se făceau anumite remarci răutăcioase referitor la faptul că băiatul e adoptat. A fost necesară intervenția mamei adoptive care a discutat acest aspect atât cu reprezentanții școlii, cât și cu ceilalți părinți.
Aceste reacții trezesc teama părinților de a vorbi deschis despre adopție și îi determină pe cei mai mulți să nu discute cu copilul despre faptul că este adoptat, nici măcar în cazul în care copilul a fost adoptat la o vârstă la care conștientizează faptul că nu este copilul biologic al familiei.
Familia adoptivă a precizat că a avut o relație mai bună cu personalul DGASPC din județul unde locuiesc, aceștia fiind foarte cooperanți și oferindu-le sprijin și informații. De altfel, deși perioada post-adopție s-a încheiat în urmă cu doi ani, familia a solicitat sprijinul psihologului de la Direcție în acest an, imediat după momentul în care băiatul a aflat că a fost adoptat.
Privind retrospectiv la experiența adopției, familiile acuză procedurile laborioase, birocratice, care iau foarte mult din timpul copilului. Există confuzii cu privire la etapele firești ale adopției. Pentru cei mai mulți părinți nu e clară distincția între termenele care curg până la declararea adoptabilității copilului și cele care sunt dispuse în vederea încuviințării de către Tribunal a încredințării în vederea adopției. Aceste termene sunt resimțite ca fiind cu mult mai lungi de către părinții care au în plasament copii pentru care nu a fost încă declarată adopția ca finalitate.
4.6. Intervenție asupra studiului de caz
Nu există suport formal pentru adopție și, cel mai adesea, familiile sunt foarte singure în aceste situații unice. Într-adevăr, cele mai multe familii intervievate au primit sprijin informal din partea familiei extinse. În ceea ce privește serviciile formale, părinții au amintit nevoia suportului financiar, educație parentală și consiliere, respite care și contact social cu alte familii adoptive. Un mai puternic sprijin post-adopție este necesar. Un tip de sprijin foarte discutat de către familii a fost nevoia de seminarii pentru părinți. Ei ar dori să facă parte din grupuri care să discute probleme parentale, dezvoltarea copilului, informarea copilului asupra adopției, a familiei și prietenilor. Un alt mod de a dezvolta sprijin post-adopție ar fi acela al revistelor în care familiile pot citi despre probleme, evenimente. O revistă poate servi ca o modalitate de a recruta alte familii. Ar fi important de găsit o sursă de sponsorizare a unei reviste astfel încât revista poate servi ca publicitate pentru afacerea respectivă. În plus, o bibliotecă ce poate împrumuta cărți despre adopție, dezvoltarea copilului și părinți ar putea oferi familiilor acces la resurse pe care ei le consideră un ajutor necesar.
Ca parte a suportului post-adopție, Guvernul României ar trebui să ia în considerare subvenționarea adopției. Dacă statul plătește pentru acești copii într-un orfelinat, o dată ce copilul este plasat într-o familie adoptivă, ar fi normal ca o parte din banii alocați pentru copil să meargă către familie pentru a o ajuta în ceea ce privește costul adopției.
Serviciile formale sunt necesare pentru sprijinirea și întărirea familiilor, mai ales când copilul crește. Cele mai multe familii sunt neîncrezătoare că acest lucru se poate întâmpla în România, dar pentru dezvoltarea pe termen lung a sistemului de îngrijire a copilului acest lucru este esențial.
Datele de cercetare pot constitui baza pentru adaptarea actualei legislații din România pentru a răspunde unora dintre aspectele critice menționate. Astfel, pe de o parte, sunt necesare măsuri pentru mediatizarea adopției copiilor aflați în instituții rezidențiale (de vârste mai mari, cu dizabilități/ probleme de sănătate), iar pe de altă parte, este nevoie de flexibilizarea legislației pentru a acorda mai multor copii șansa de a trăi într-o familie. De asemenea, este necesară luarea unor măsuri care să permită declararea unui număr mai mare de copii ca fiind adoptabili, în condițiile în care, în ultimii ani, în mod constant, numărul de persoane/ familii apte să adopte a fost mai mare decât al copiilor adoptabili. Prin mediatizarea adopției se poate contribui și la reducerea percepției negative a opiniei publice asupra familiilor care vor să adopte. Utilizarea exemplelor pozitive poate fi o strategie de succes în promovarea adopției, nu numai în acțiunile de mediatizare, dar și prin participarea acestora la grupuri de suport pentru viitori părinți adoptivi, în cadrul DGASPC-urilor. Implicarea bisericii în promovarea adopției este puțin prezentă, iar datele de cercetare au arătat că, pentru unele familii, duhovnicul a avut un rol important în luarea deciziei de a adopta.
Cap.5 Concluzii
Infertilitatea, fie ea primară sau rezultată în urma unor complicații medicale, sau decesul unui copil biologic, urmat de incapacitatea cuplului de a mai avea copii, au fost motivațiile principale cel mai des citate De asemenea, am întâlnit situații în care persoanele care au moștenit o boală genetică decid să nu aibă un copil natural pentru a nu transmite gena respectivă. Cercetarea demonstrează bune rezultate ale adopției. Rezultatele cercetării sunt încurajatoare și pozitive. Cei mai mulți copii au o dezvoltare corespunzătoare și nu au probleme de sănătate sau dificultăți senzoriale. Părinții au evaluat relațiile părinte-copil ca fiind bune, problemele comportamentale fiind puține la număr, iar adopția fiind foarte stabilă. Cele mai multe familii au atitudini pozitive în ceea ce privește copiii și sunt foarte implicate în adopție. La nivelul familiei, plasamentele erau foarte stabile în momentul studiului. Aceste familii au înregistrat multe succese și au putut să se concentreze pe micile schimbări pozitive care au însoțit adopția. Flexibilitatea în așteptări și în funcționarea familiei, ca și suportul consistent, pozitiv pentru adopție au constituit resurse pentru cele mai multe familii.
Un mai puternic sprijin post-adopție este necesar. Un tip de sprijin foarte discutat de către familii a fost nevoia de seminarii pentru părinți. Ei ar dori să facă parte din grupuri care să discute probleme parentale, dezvoltarea copilului, informarea copilului asupra adopției, a familiei și prietenilor. Un alt mod de a dezvolta sprijin post-adopție ar fi acela al revistelor în care familiile pot citi despre probleme, evenimente. O revistă poate servi ca o modalitate de a recruta alte familii. Ar fi important de găsit o sursă de sponsorizare a unei reviste astfel încât revista poate servi ca publicitate pentru afacerea respectivă. În plus, o bibliotecă ce poate împrumuta cărți despre adopție, dezvoltarea copilului și părinți ar putea oferi familiilor acces la resurse pe care ei le consideră un ajutor necesar.
ANEXE
Formulare, instrumente și documente utilizate în procedura adopției, privind aprobarea modelului-cadru al atestatului de persoană sau familie aptă să adopte, conform Ordinului Nr. 552/2012 privind aprobarea modelului-cadru al atestatului:
ANEXA Nr. 1
ATESTAT
– Model-cadru –
CONSILIUL LOCAL/JUDEȚEAN ……….
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC)
Adresa DGASPC și datele de contact
Anexă la Dispoziția nr. ………. din ……….
Nr. ………. din ……….
În conformitate cu prevederile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și având în vedere concluziile Raportului de evaluare a capacității de a adopta nr. ………. din ………., în temeiul Dispoziției nr. din ………., emisă de directorul general/executiv al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului ……….,
SE ATESTĂ
ca persoană/familie aptă să adopte domnul ………., CNP ………., și doamna ………., CNP ………., cu domiciliul în ………., întrucât are/au abilități parentale, condiții materiale și prezintă garanții morale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase pentru un copil/………. copii, de sex ………., care se încadrează în grupa de vârstă ………. .
Art. 1. – Atestatul este valabil pentru o perioadă de un an de la data emiterii, cu excepțiile
prevăzute de lege.
Art. 2. – La expirarea perioadei de valabilitate a atestatului, pe baza unei noi cereri de evaluare și cu anexarea actelor prevăzute de lege, procedura de evaluare va fi reluată.
ANEXA Nr. 2
RAPORT
care atestă realizarea activității de informare prealabilă a persoanei/familiei care își exprimă intenția de a adopta
– Model –
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) ……….
Compartimentul adopții și postadopții/
Organismul privat autorizat (OPA)
În data de ………. a fost realizată informarea persoanei/familiei ………., domiciliată în ………., care și-a exprimat intenția de a parcurge procedura adopției interne.
Informațiile oferite au vizat următoarele aspecte:
– condițiile adopției – interdicții la adopție, condiții de vârstă, condițiile exprimării consimțământului la adopție;
– necesitatea identificării celei mai potrivite familii pentru un copil și acordarea de prioritate, în procesul adopției, nevoilor copilului, și nu cerințelor adoptatorului;
– modalitatea în care se realizează selecția celei mai potrivite familii pentru un copil și eventualele consecințe ale încercărilor de eludare a procedurilor de adopție;
– modalitatea în care un copil devine adoptabil și principalele caracteristici ale copiilor adoptabili din România sau, după caz, din județul/sectorul ……….;
– etapele parcurse de familie și de copil în cadrul procedurii adopției interne și precizarea duratei acestora (atât durata prevăzută de lege, cât și durata medie a procedurilor, conform statisticilor realizate la nivel central sau local; de asemenea, au fost menționați și factorii care pot influența durata adopției);
– documentele necesar a fi anexate cererii de eliberare a atestatului de persoană/familie aptă să adopte și instituția competentă să soluționeze cererea de adopție.
Solicitantului i-a fost înmânată lista cu documentele necesare pentru depunerea cererii de
adopție și i-au fost indicate următoarele surse suplimentare de informare: ……….
……….
………. .
Solicitantului i s-a recomandat să reflecteze asupra informațiilor și să aprecieze dacă dorește să inițieze demersurile pentru adopție, urmând a depune o cerere în acest sens la ………. .
Reprezentantul DGASPC/OPA,
Numele și prenumele
……….
Semnătura
Solicitant,
Numele și prenumele
……….
Semnătura
Anexa Nr. 3
Vă rugăm să precizați următoarele informații:
1. Statut marital (în momentul obținerii atestatului în vederea adopției):
persoană singură: □ femeie
□ bărbat
sau: □ căsătorit(ă)
2. Vârsta dumneavoastră: ……………………………………………………………………………
Vârsta soțului/soției împreună cu care ați obținut atestatul în vederea adopției (dacă este cazul) ……………………………………………………………………………………………
3. Mediul în care trăiți:
□ rural □ urban
Tipul locuinței: □ casă la curte □ apartament
4. Ultima formă de studii absolvite:
dumneavoastră…………………………………………………………………………………
soțul/soția (dacă este cazul) ……………………………………………………………………………..
5. Religia:
dumneavoastră…………………………………………………………………………………..
soțul/soția (dacă este cazul) …………………………………………………………………
6. Etnia:
dumneavoastră………………………………………………………………………………
soțul/soția (dacă este cazul) .…………………………………………………………………
7. Numărul de membri ai familiei care locuiesc cu dumneavoastră …………………………….. ,
dintre care copii ……………………………………….
8. Numărul de copii adoptați care se află în casă: ………………………………………………………..
Dacă sunt mai mulți, au fost adoptați:
□ simultan □ succesiv
În cazul în care ați adoptat mai mulți copii, descrieți pe scurt circumstanțele (sunt frați etc.) : ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
9. Specificați dacă a fost finalizată adopția: □ da □ nu
10. De cât timp beneficiați de serviciile DGASPC/OPA?
mai puțin de 3 luni
între 3 și 6 luni
între 6 luni și 1 an
între 1 an și 2 ani
peste 2 ani
În momentul de față, pentru care dintre copii adoptați (dacă sunt mai mulți) beneficiați de aceste servicii? …………………………………………………………………………………………………………….
11. Ce vârstă are copilul adoptat de dumneavoastră? (ani, luni) …………………………………..
Sex: □ masculin □ feminin
Are nevoi speciale? Care?…………………………………………………………………………………………….
Etnia ……………………………………………………………………………………………………………………
(Specificați pentru fiecare copil adoptat, dacă este cazul).
12. Înainte de adopție / încredințare în vederea adopției, copilul a fost ocrotit în:
□ centru de plasament □ asistență maternală □ familie de plasament
13. Câți ani a fost ocrotit copilul în asistență maternală (dacă este cazul)?
(Specificați pentru fiecare copil adoptat, dacă sunt mai mulți). ……………………………………………………………………………………………………………………………………
14. Câți ani a fost ocrotit copilul în familie de plasament (dacă este cazul)?
(Specificați pentru fiecare copil adoptat, dacă este cazul). ………………………………………….
15. Sunteți/ați fost asistent maternal?
o Da
o Nu
16. Sunteți/ați fost persoană/familie de plasament?
o Da
o Nu
17. Dacă ați răspuns afirmativ la întrebarea nr. 15 sau la întrebarea nr. 16:
Copilul adoptat a fost ocrotit de dumneavoastră înainte de adopție?
(Specificați pentru fiecare copil adoptat, dacă este cazul).
…………………………………………………………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………
18. Descrieți pe scurt evoluția și situația actuală a copilului adoptat, relațiile dvs cu copilul adoptat și dificultățile cu care vă confruntați în ipostaza de (viitor) părinte adoptiv.
(Specificați pentru fiecare copil adoptat, dacă este cazul).
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
19. La ce interval de timp sunteți vizitați acasă de către profesioniștii DGASPC/OPA?
□ lunar □ trimestrial □ bianual □ anual
20. În cadrul acestor vizite:
□ sunteți monitorizați □ vi se propun servicii □ vi se oferă servicii
(Bifați mai multe variante, dacă este cazul).
Vă rugăm să faceți aprecieri legate de gradul în care se implică în situație profesionistul care vă vizitează la domiciliu.
……………………………………………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
21. În cazul în care ați avut nevoie de servicii de sprijin post-adopție, profesioniștii
DGASPC/OPA :
□ v-au ajutat direct
□ v-au îndrumat către alte instituții care au oferte de servicii în domeniul respectiv
(Bifați ambele variante, dacă este cazul).
Bifați tipurile de servicii care v-au fost acordate de specialiștii DGASPC/OPA înainte de
încredințarea în vederea adopției sau înainte de adopție:
□ informare □ întocmire de acte
□ cursuri de pregătire (dezvoltarea aptitudinilor parentale) □ consiliere juridică
□ evaluarea aptitudinilor parentale □ consiliere psihologică
23. Bifați tipurile de servicii care v-au fost acordate de specialiștii DGASPC/OPA după adopție:
□ cursuri de pregătire (dezvoltarea aptitudinilor parentale) □ monitorizare
□ consiliere psihologică □ consiliere juridică
□ grup de suport (întâlniri cu persoane care au adoptat)
24. Cum apreciați că v-au ajutat în rezolvarea problemelor serviciile de care ați beneficiat?
Alte comentarii despre prestația profesionistului DGASPC/OPA ………………………………………………………………………………………………………..…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..……………………………………………………………………………………………………….…………………………………………………………………………
27. Cunoașteți procedura de depunere a reclamațiilor existentă în cadrul DGASPC/OPA?
da
nu
28. În decursul colaborării cu specialiștii DGASPC/OPA, au existat incidente neplăcute?
da
nu
29. Dacă ați răspuns afirmativ la întrebarea precedentă, vă rugăm să descrieți pe scurt
situația, să precizați cui v-ați adresat și cum s-au soluționat problemele dumneavoastră.
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
30. Ce sugestii aveți pentru îmbunătățirea serviciilor oferite?
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
31. De ce alte servicii ați avea nevoie și nu sunt disponibile în prezent?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Vă mulțumim pentru colaborare!
BIBLIOGRAFIE
Avram, M. – Filiația. Adopția națională și internațiomală, Editura ALL Becker, București, 2005;
Albu, E. (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire și terapie, București: Editura Aramis Print;
Bohiltea, F. – Istoria familiei române, Editura Tritonic, București, 2000;
Bulgaru, M. – Manual de Sociologie, Editura Al USM, Chișinău, 2004;
Düss, L. (2009), Testul fabulelor. 10 fabule – 5 complexe – un profil psihologic, București: Editura Trei;
Florescu, L., Frățiman, L. (1999), Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Constanța: Editura Fundației „Andrei Șaguna”;
Ibrăileanu, G. – Privind viața, Editura Dacia, București, 1991;
Iluț, P. – Sociopsihologia și antropologia familiei, Iași, Editura Polirom, 2005;
Lamanna, M.A., Riedmann, A. – Marriages and Families: Making Choices in a Diverse Society, Wadsworth Publishing Company, 1999, Seventh Edition.
Marcelli, D. (2003), Tratat de psihopatologia copilului, București: Editura Fundației Generația;
Moroșanu, C. – Adopția națională și internațională, Colecția Administrație Publică, Editura MOLDOGRUP, Iași, 2008.
Piaget, J., (1980), Judecata morală la copil, București: Editura Didactică și Pedagogică;
Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologie. Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași;
Pricopi A. ( 1999), Dreptul familiei, Editura Fundației România de Mâine, București;
Pricopi A. ( 2000), Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București;
Pricopi A. 2003), Dreptul familiei. Căsătoria, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Pricopi A. ( 2005),Rudenia în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 1998
Pricopi A. ( 2005), Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2004.
Popescu, R. – Calitatea vieții de familie în România, Academia Română, Institutul de cercetare al calității vieții, Sesiunea de comunicări științifice, februarie 2012;
Rygaard, N. (2011), Tulburările severe de atașament în copilărie. Ghid de terapie practică, Iași: Editura Polirom;
Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale Vol. II, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Stoian, P. – Abandonul ca formă de neglijență, în volumul. COPILUL MALTRATAT, 2001;
Turliuc, M.N. (2007), Psihosociologia comportamentului deviant, Iași: Institutul European;
Voinea, M. – Psihosociologia familiei, Editura Universității, București, 1996.
Wasserman, G.A., Miller, L. S., Pinner, E., Jaramillo, B. (1996), Parenting predictors of early conduct problems in urban, high-risk boys. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry; 35, 1227–1236;
Dictionnaire Robert Etymologique du Francais, Paris, 2006;
www.unicef. Ro
Wbhenbach, T; Rescorla, L. (2009), Manual ASEBA pentru vârsta școlară, chestionare și profile, Cluj-Napoca: Editura RTS;
www.dreptonline.ro/legislatie/legea_adoptiei.php
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Adoptia Ca Mijloc de Integrare a Copilului In Familie (ID: 164578)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.