Adoptarea Monedei Euro Criteriile de Convergenta Juridica

Cаpitolul II Bazele juridice ale monedei euro

2.1.Etаpele trаnziției de lа ECU lа EURO

Momentul аpаriției conceptului de monedă unică europeаnă а luаt ființă odаtă cu ideeа creării Uniunii Monetаre Europene, devenind аstfel temeliа stаbilității economice regionаle cât și а funcționării optime а sistemului monetаr de аnsаmblu, iаr mаi târziu, prin introducerea acesteia pe piața valutară în anul 1999, obținând calificativul de simbol al proiectului european și nu în cele din urmă – emblemă a realizării fenomenului de coexistență unională pe plan politic, financiar și monetar.

Semnificația simbolică a monedei unice nu poate fi rezumată la valoare ei materială propriu-zisă, ci răsfrânge mai întâi de toate nivelul de acceptabilitate și însușire a valorilor europene, dispunerea statelor membre de a renunța la o parte a suveranității deținute în favoarea principiilor de valoare comună și spațiu european unic, fără frontiere.

Forma inițială în care moneda unică europeană a apărut în fața publicului în mod oficial, a fost aceea de European Currency Unit, sau în forma sa abreviată: ECU. Moneda în cauză a fost introdusă în urma aplicării Planului Werner, în același moment cu formarea ”șarpelui monetar”.

Rezoluția Consiliului European de la Bruxelles din 5 decembrie 1978 privind introducerea Sistemului Monetar European (SME), introduce ECU ca răspuns la situația conjuncturală defavorabilă din domeniul financiar internațional, soliditatea sistemului cursurilor fixe și modelului Gold Exchange, începând să dea semne de instabilitate. Funcția sa inițială a fost aceea de monedă de cont și numitor calificat să contribuie la conformitatea sistemului de calcul al marjelor de fluctuație dintre monedele spațiului european care participau la ”șarpele monetar” [1, p13Gaftoniuc].

European Currency Unit a cunoscut în evoluția sa trei etape caracterizate prin trăsături și paricularități specifice individuale, rezultat al cumulării nivelului de recunoaștere cu cel al complexității și sporirea utilizării monedei unice.

Prima etapă, (1971-1978), a fost cea a creației ECU, reprezentată prin utilizarea monedei ca monedă oficială de cont și ca unealtă de rezervă a băncilor centrale europene, participante la funcționarea ”șarpelui monetar”.

A doua etapă, (1978-1987) se referă la perioada de intensificare a utilizării monedei pe plan comercial, ECU fiind utilizată ca monedă de cont comercială. În același timp, moneda europeană a fost recunoscută inclusiv ca unitate de cont privată, prin primii pași făcuți în cadrul tranzacțiilor efectuate în băncile comerciale, fenoment concretizat prin folosirea acesteia ca numitor al conturilor și titlurilor de valoare.

A treia etapă, (1987-1999), reprezintă etapa recunoașterii monedei unice pe plan internațional și a inducerii monedei în procesele economice efectuate pe piețele monetar-financiare internaționale. Prin urmare, ECU devine o valută negociată și cotată la nivelul piețelor monetare [2,p158 wallace].

Cu toate că ECU a fost denumită punctul de sprijin al ”șarpelui monetar” și a fost aprobată ca monedă de referință a mecanismului de schimb valutar comun, aceasta a fost limitată pentru o perioadă de aproape zece ani la o simplă semnificație contabilă, funcția sa fiind revitalizată în momentul punerii în practică a SME. Revigorarea rolului său denotă țărilor membre că parcursul de integrare europeană funcționează, iar utilizarea unei monede unice intracomunitare stimulează evoluția și îndeplinirea obiectivelor politice, sociale, monetare și economice europene.

Odată cu intensificarea volumului de tranzacții efectuate prin intermediul utilizării monedei ECU, procese stimulate și de perspectiva evolutivă a spațiului european, începând cu anul 1986 piețele monetare au preferat să efectueze operațiunile de tranzacțiune și de acoperire a riscurilor în moneda unică europeană. Perspectiva evolutivă a spațiului european pe plan economic și prin utilizarea ECU a fost revitalizată prin adoptarea Actului Unic European, care prin Articolul 102A (1) prevede ca : ” În vederea asigurării convergenței politicilor economice și monetare, necesară pentru dezvoltarea ulterioară a Comunității, statele membre cooperează în conformitate cu obiectivele articolului 104. Pentru aceasta, ele iau în considerare experiența dobândită în cadrul Sistemului Monetar European (SME) și în realizarea ECU și respectă competențele existente în acest domeniu.” [3,p.22Actul unic european].

Încrederea comunității internaționale față de succesul proiectului european a fost confirmată la începutul anilor 1990 după poate fi observat în World Economic Outlook 1997, prin faptul că moneda unică europeană era situată pe locul patru în ceea ce privește moneda de rezervă internațională, și pe locul trei ca monedă utilizată în scopul executării tranzacțiilor cu emisiuni obligatare internaționale.

Consacrarea definitivă a ECU cu statut de monedă unică europeană se definește prin Raportul Delors, privind stabilitatea prețurilor și disciplina monetară intercomunitară. Raportul președintelui Comisiei Europene reprezenta planul Uniunii Economice și Monetare, fundament al Tratatului privind Uniunea Europeană, care odată ratificat devine Tratatul de la Maastricht, primind numele localității în care a fost semnat la data de 7 februarie 1992. Tratatul de la Maastricht preciza procesul de unificare monetară și economică în trei etape, cea de-a treia etapă culminând cu adoptarea monedei unice de către statele membre ale Uniunii Europene, sub supravegherea Sistemului European al Băncilor Centrale.

În decembrie 1995, au fost exprimate la propunerea Institutului Monetar European (IME), etapele concrete de adoptare ale Euro, termenul de tranziție fiind fixat pentru doi ani: 1999-2001. Pentru a diminua riscurile caracteristice funcționării ulterioare a UME, a stimula procesul de convergență, la fel ca și a responsabiliza țările membre față de respectarea criteriilor de stabilitate ulterioare integrării, în luna iunie a anului 1997 a fost adoptat de către Consiliul Europei Pactul de Creștere și Stabilitate, propus anul anterior la summit-ul de la Dublin. Pachetul normativ în cauză era constituit dintr-o rezoluție a Consiliului Europei și alte două regulamente în care s-a abordat problema convergenței dinamice din perspectivele economică și fiscală.

2.2. Cadrul legislativ de introducere a monedei euro: Regulamentul (CE) nr.1103/97 și Regulamentul (CE) nr.974/98

Cel dintâi regulament (Nr.1103/97) a fost adoptat de către Consiliul Europei la data de 17 iunie 1997 și publicat în Jurnalul Oficial al UE. Unul dintre punctele de bază ale regulamentului reprezenta asigurarea continuității contractuale intercomunitare. Cel de-al doilea regulament a fost adoptat de către Consiliul Europei la data de 3 mai 1998 (Nr.974/98), odată cu menționarea listei cu țările care urmează să devină membri ai Uniunii Monetare la 1 ianuarie 1999. Doar țările enumerate au fost autorizate să adopte cel de-al doilea regulament în conținutul și forma sa elaborată. Ambele regulamente au fost modificate în noiembrie 2010 cu scopul extinderii aplicării normelor cuprinse în acestea și asupra Greciei, care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2001.

Datorită cadrului legislativ caracteristic Euro, a devenit posibil înlocuirea ECU, la fel ca și înlocuirea monedei naționale din statele membre a UME cu moneda unică europeană. Regulamentul Nr.1103/97, bazat pe Articolul 308 și adoptat în 1997 a avut drept scop asigurarea cu informația necesară a agenților economici față de implicarea și introducerea monedei Euro în procesele economice. Regulamentul vizează garantarea continuității contractuale și definirea exactă a regulilor proprii operațiunilor de conversie dintre Euro și moneda națională. Regulamentul Nr.974/98, bazat pe Articolul 123-4 și adoptat la 3 mai 1998, reflectă toate celelalte dispoziții ale Consiliului Europei care sunt necesare pentru introducerea și înlocuirea cu moneda euro a monedelor naționale pe teritoriul statelor membre care îndeplinesc condițiile obligatorii de adoptare a monedei la data intrării a Comunității Europene în cea de a treia fază a UME.

Prin aplicarea celor două regulamente, s-a dat naștere la trei principii de bază care urmau a fi respectate de către comunitatea europeană, și anume: Principiul de continuitate contractuală; Principiul lipsei de constrângere și interdicție; Principiul conversiei și procedurilor de operare, principii corespunzătoare articolelor după cum urmează: Principiul de continuitate contractuală: Art.1-6 R.(CE) nr.974/98; Principiul lipsei de constrângere și interdicție: Art.8 R.(CE) nr.974/98; Principiul conversiei și procedurilor de operare: Art 4-5 R.(CE) nr.1103/97.

Principiul de continuitate contractuală

Conform părții a doua a Regulamentului nr.974/98 și Articolelor 1-4, de la data de 1 ianuarie 1999, euro devine moneda statelor membre participante prin înlocuirea monedei naționale vechi. Banca Centrală Europeană și băncile centrale ale statelor membre participante vor fi impuse să utilizeze euro ca unitate oficială de cont. În perioada de tranziție regulamentul impune aplicarea dispozițiilor tranzitorii reprezentate prin Articolele 6-9.Prin urmare:

”Articolul 6: (1) Euro se divide și în unitățile monetare naționale conform cursurilor de schimb. De aceea, se menține orice subdiviziune a acestora. Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, continuă să se aplice legislația monetară a statelor membre participante.

(2) Dacă un instrument juridic face trimitere la unitatea monetară națională, această trimitere este valabilă ca în cazul în care trimiterea a fost făcută în unitatea euro în conformitate cu cursurile de schimb.

Articolul 7: Înlocuirea monedei fiecărui stat participant cu euro nu are în sine efect de modificare a exprimării instrumentelor juridice existente la data înlocuirii.

Articolul 9: Bancnotele și monedele a căror valoare nominală este exprimată în unitatea monetară națională își păstrează statutul de mijloc de plată legal în cadrul limitelor lor teritoriale până în ziua premergătoare intrării în vigoare a prezentului regulament.”

Principiul lipsei de constrângere și interdicție

”Articolul 8: (1) Operațiunile ce urmează a fi efectuate în temeiul instrumentelor juridice care prevăd utilizarea unei unități monetare naționale sau exprimate în această unitate se efectuează în unitatea monetară respectivă. Operațiunile ce urmează a fi efectuate în temeiul instrumentelor juridice care prevăd utilizarea monedei euro sau exprimate în această monedă se efectuează în euro.

(2) Dispozițiile alineatului (1) fac obiectul oricăror derogări convenite de părți.

(3) Fără să aducă atingere dispozițiilor alineatului (1), orice sumă exprimată fie în unitatea euro, fie în unitatea monetară națională a unui anumit stat membru participant și plătibilă în interiorul acelui stat membru prin creditarea contului creditorului poate fi plătită de către debitor fie în unitatea euro, fie în unitatea monetară națională. Suma este creditată în contul creditorului în unitatea monetară în care este exprimat acest cont, orice conversie fiind efectuată la cursurile de schimb.

(4) Fără să aducă atingere dispozițiilor alineatului (1), fiecare stat membru participant poate lua măsurile care sunt necesare cu scopul de a: — redenominaliza în unitatea euro datoria restantă emisă de către guvernul general al acelui stat membru, așa cum a fost definită în sistemul european al contabilităților integrate, exprimată în unitatea sa monetară națională și emisă conform propriei sale legislații. Dacă statul membru a luat o astfel de măsură, emitenții pot redenominaliza în unitatea euro datoria exprimată în unitatea monetară națională a acelui stat membru în afară de cazul când redenominalizarea este în mod expres exclusă prin clauzele contractuale; această dispoziție se aplică datoriilor emise de guvernul general al statului membru precum și obligațiunilor și altor forme de datorii garantate negociabile pe piața de capital și instrumentelor de piață monetară, emise de către alți debitori; — permite schimbul unității de cont a procedurilor lor de operare din unitatea monetară națională în unitatea euro prin:

(a) piețe pentru schimburile obișnuite, compensare și decontarea oricăror instrumente enumerate în secțiunea B din anexa din Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind serviciile de investiții (1) în domeniul titlurilor de valoare și al mărfurilor și

(b) sisteme pentru schimburi obișnuite, compensare și decontarea plăților.

(5) Alte dispoziții decât acelea din alineatul (4) care impun utilizarea unității euro pot fi adoptate numai de către statele membre participante conform oricărui calendar stabilit prin legislația comunitară.

(6) Dispozițiile legislațiilor interne ale statelor membre participante care permit sau impun netting-ul, compensarea și tehnicile cu efecte similare se aplică obligațiunilor monetare, indiferent de valoarea nominală a monedei lor, dacă valoarea nominală este exprimată în unitatea euro sau în unitatea monetară națională, la orice conversie care este efectuată la cursurile de schimb.”[regulamentul CE 974/98]

Principiul conversiei și procedurilor de operare

”Articolul 4:(1)   Ratele de conversie se adoptă pentru contravaloarea unui euro în fiecare dintre monedele naționale ale statelor membre participante. Acestea se adoptă cu șase cifre semnificative.

(2)   Ratele de conversie nu se rotunjesc și nu se trunchiază în procesul de conversie.

(3)   Ratele de conversie se utilizează pentru conversia dintre unitatea euro și unitățile monetare naționale și viceversa. Nu se utilizează ratele inverse, obținute din ratele de conversie.

(4)   Toate sumele de bani care trebuie convertite dintr-o unitate monetară națională în alta se convertesc întâi într-o sumă exprimată în unitatea euro; această sumă, care nu poate fi rotunjită la mai puțin de trei zecimale, se exprimă apoi prin conversie în cealaltă unitate monetară națională. Nu se poate utiliza altă metodă de calcul, în afara cazului în care se obține același rezultat.

Articolul 5: Sumele de bani de plătit sau de contabilizat, atunci când se efectuează o rotunjire după o conversie în unitatea euro în aplicarea prevederilor articolului 4, se rotunjesc în sus sau în jos, la centul cel mai apropiat. Sumele de bani de plătit sau de contabilizat care sunt convertite într-o unitate monetară națională se rotunjesc în sus sau în jos, la subdiviziunea cea mai apropiată sau, în lipsă de subdiviziuni, la unitatea cea mai apropiată sau, în conformitate cu legile sau practicile naționale, la un multiplu sau la o fracțiune a unei subdiviziuni sau a unei unități monetare naționale. În cazul în care aplicarea ratei de conversie duce la un rezultat care se situează exact la mijloc, suma se rotunjește la cifra superioară.”[ Regulamentul (CE) nr. 1103/97 al Consiliului din 17 iunie 1997 privind anumite dispoziții referitoare la introducerea monedei euro ]

Prin aplicarea Art.1 din Regulamentul (CE) nr.2866/98 din 31 decembrie 1998,ratele de conversie fixate pentru statele membre în urma introducerii monedei unice au fost stabilite în felul următor:

1euro= 40,3399 franci belgieni

1,95583 mărci germane

166,386 peste spaniole

6,55957 franci francezi

0,787564 lire irlandeze

1 936,27 lire italiene

40,3399 franci luxemburghezi

2,20371 guldeni olandezi

13,7603 șilingi austrieci

200,482 escudo portughezi

5,94573 mărci finlandeze

După adoptare și implementare, diferența dintre cele două fundații juridice va consta pe viitor în caracterul procesului de luare a deciziilor, regula unanimității fiind menținută prin cadrul legislativ al Art.123(5), deoarece este necesar și esențial ca procesul de luare a deciziilor să fie definit prin consensualitate atât pentru țările care deja au adoptat euro ca monedă unică, cât și pentru statele care aspiră să o adopte în urma procesului de integrare europeană.

Comunicatul din Dublin, din 7 iunie 1997 menționeză faptul că cele două regulamente vor stabili cadrul legislativ al monedei euro. Noțiunea de bază legislativă a monedei euro a fost repetată în cadrul rezoluției Consiliului Europei din 7 iulie 1997, rezoluție care va avea ca subiect întregul cadru juridic de introducere a euro, inclusiv existența unei singure legi monetare. [eurcash master p8].

Legea monetară va prezenta la rândul său trei caracteristici de bază: o definiție simplă și modernă a ceea ce reprezintă valuta; continuitate monetară între vechile monede naționale și euro care le înlocuiește și, înlocuirea ordonată a monedelor naționale cu moneda unică. Primele două caracteristici, prin esența și continuitatea lor le putem considera permanente, pe când cea de a treia caracteristică, tranzitorie, a fost deja finisată.

Prin Art.2 al regulamentului nr.974/98 putem determina trăsăturile simple și concise ale legii monetare. Acest articol definește în două rânduri moneda unică ca purtând numele euro, unitatea monetară fiind un euro, și această unitate monetară este divizată în o sută de cenți. Observăm două elemente fundamentale ale acestei definiții pur abstracte ale monedei, în primul rând, moneda este definită numai de numele acesteia. Nu există nici o referință la orice alt standard care ar putea servi la stabilirea unei valori de schimb pentru moneda unică. Euro există ca monedă pur și simplu ca urmare a unei expuneri suverane.Valoarea sa depinde în întregime de tranzacțiile făcute pe piețele valutare.

În al doilea rând, articolul face o distincție între monedă, ca noțiune generică care acoperă toate funcțiile ocupate de moneda dată, și unitatea monetară. Legea monetară stabilește diferențele dintre valute, care sunt valutele străine utilizate în procesele tranzacționale pe piața valutară a căror rată fluctuează cu moneda comunitară oficială. Moneda îndeplinește o funcție de plată, ceea ce înseamnă că permite oricărei persoane să-și îndeplinească datoriile. De asemenea putem confirma că este un bun care poate fi utilizat la rândul său cu scopul valorificării altor bunuri.

2.3.Administrarea juridică a monedei euro

2.3.1. Zona Euro

Articolul 1 al Regulamentului din 3 mai 1998, în care se enumeră statele membre participante la adoptarea monedei euro, ne furnizează un element esențial în definirea monedei unice, fiind prin urmare necesară delimitarea teritoriului în care euro va constitui un mijloc legal de plată. După cum s-a putut observa anterior, deoarece nu toate statele membre ale Uniunii Europene au adoptat moneda euro ca fiind monedă unică și definitivă de circulație pe teritoriul țării, fiecare stat membru participant în legea monetară necesită a fi identificat prin nume. Astfel, teritoriul în care euro a devenit moneda de circulație națională este precizat prin listarea nominativă a statelor membre participante.

Cu toate acestea, moneda euro nu poate fi introdusă ca monedă națională pe teritoriul unui stat în cazul în care acesta nu face parte din Comunitate. În cazul Franței, de exemplu, numai departamentele de peste mări aparțin Comunității. Noua Caledonie, Polinezia Franceză, Wallis si Futuna, Mayotte și Saint-Pierre-Miquelon nu aparțin Comunității. Pentru primele trei, un protocol anexat la tratat prevede în mod expres că acestea trebuie să continuie să aibă moneda lor proprie, CFP – Francul Francez Pacific.[  décret n° 98-1152 du 16 décembre 1998, publié au JORF du 18 décembre 1998, page 19123]

Euro a devenit moneda oficială a unor state care nu sunt listate în Articolul 1 din Regulamentul Comunitar. Condițiile în care o țară terță adoptă oficial moneda euro pot fi stabilite într-un acord monetar între Comunitatea Europeană și țara în cauză. Conform Declarației 6 anexată la Tratatul de Instituire a Comunității Europene în versiunea sa consolidată, Republica San Marino, Vatican și Principatul Monaco servesc drept exemple ale unei astfel de practici. Totuși există o diferență fundamentală în ceea ce privește definirea suveranității monetare între statele membre pe de o parte, și țările terțe pe de altă parte.

Cu toate că suveranitatea monetară a țărilor terțe diferă de cea a statelor membre, aceasta este limitată strict prin termenii acordurilor comunitare. Putem exemplifica prin Convenția CE din 24 decembrie 2001 care expune că: ”Principatul Monaco are dreptul, de la 1 ianuarie 1999, să utilizeze euro ca monedă oficială, fiind decisă necesitatea condițiilor legislative interne, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.1103/97, Regulamentul (CE) nr.974/98 și a Regulamentului (CE) nr. 2866/98 cu modificările sale ulterioare.”[ http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/ALL/?uri=CELEX:22002A0531(01)]

Înlocuirea monedelor naționale pare a fi la prima vedere un interes pur istoric, dar nu poate fi trecută cu vederea faptul că atunci când o monedele naționale urmează a fi schimbate prin introducerea unei monede unice la scară atât de largă, este necesar să se indice nu numai data la care moneda unică va înlocui moneda națională, ci și modul în care vechile monede naționale vor fi înlocuite.

La momentul actual, 19 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, aproximativ 337.5 mln de cetățeni europeni folosesc moneda euro ca monedă oficială. Acestea sunt după cum urmează în ordine alfabetică: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania. Aceste țări formează colectiv zona euro. Țările din afara zonei euro după ordine alfabetică sunt: Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România, Suedia, iar țările vizate de clauza de neparticipare la introducerea monedei euro sunt: Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii. .[ http://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/map.en.html]

Andorra, prin acordul monetar din 30 iunie 2011, Monaco, prin decizia CE din 28 noiembrie 2011, San Marino, prin acordul din 26 aprilie 2011 și Vatican, prin decizia din 2 iulie 2012, reprezintă cele patru micro-state atașate la zona euro prin intermediul acordurilor monetare înființate cu vecinii lor. [http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/world/outside_euro_ area/index_en.htm]

În scopul furnizării și stabilirii unor orientări strategice în ceea ce privește politica economică din zona euro, cel puțin de două ori pe an sunt înfăptuite reuniunile la nivel înalt ale zonei euro. Reuniunile decurg prin participarea șefilor de stat sau de guvern din țările zonei euro, participarea președintelui reuniunii la nivel înalt a zonei euro și președintele Comisiei Europene. Oficializarea acestor reuniuni a fost înfătptuită prin Art.12 al Tratatului privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2013. [http://www.consilium.europa.eu/ro/european-council/euro-summit/]

Utilitatea acestor reuniuni constă în faptul că șefii de stat sau de guvern au posibilitatea de a prezenta noi orientări privind politicile necesare unei funcționări optime a uniunii monetare și economice. Un alt punct pozitiv îl constituie responsabilitatea caracteristică fiecărui membru de a lua în considerarea împrejurimile politice și economice de ansamblu pentru ca ulterior să elaboreze politicile naționale într-o manieră comunitară și complementară.

2.3.2. Bancnotele și monedele euro

Conform Art.106 din Tratatul CE și respectiv Art.16 din statutul SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE deține dreptul exclusiv de autorizare a emiterii bancnotelor în cadrul zonei euro. Banca Centrală Europeană și Banca Centrală Națională reprezintă unicele instituții calificate să emită efectiv bancnote, care înfățișează mijloacele legale de plată în zona euro. Articolul 106 (2) prevede limitarea emiterii de către țările din zona euro a monedelor sub rezerva de aprobare de către Băncii Centrale Europene a volumului de emisie.[ https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/other/ecbhistoryrolefunctions2006ro.pdf?b5ad8b0f929cdad43413fc50286608a7]

Se pune în discuție lipsa de bancnote euro până în anul 2002, bancnotele naționale fiind până în acel moment unicele mijloace legale de plată pe teritoriul statelor membre. Deși emiterea bancnotelor naționale decurgea sub autorizația BCE, fiecare stat membru emitea bancnotele naționale în folosul propriu. Introducerea unei singure monede unice, presupunea la rândul său emiterea ulterioară a euro în comun. Pentru acest proces a fost necesară elaborarea unei proceduri legislative obligatorii pentru toți membrii zonei euro în ceea ce privește modul de emitere, punerea în circulație și utilizarea ulterioară a bancnotelor euro pe teritoriul statelor menționate. Euro devenind unica monedă oficială din cadrul zonei euro pe de o parte, dar cu un număr relativ mare de bănci centrale emitente devine subiect de dezbateri al instituțiilor europene. Prin urmare, începând cu anul 2002, odată cu inițierea emiterii de bancnote euro în comun de către BCE și BCN apar obligațiile de producere propriu-zisă a bancnotelor necesar de urmat și respectat de către fiecare stat membru în parte.Chiar dacă emiterea bancnotelor presupunea o obligație a Eurosistemului, a fost indispensabilă asigurarea dreptului și calității de emitenți oficiali a BCN, deoarece Eurosistemul nu are prin forma care o cuprinde personalitate juridică.

Opt procente din valoarea sumativă a bancnotelor euro este emisă de BCE, restul nouăzeci și două procente revenind BCN. La moment, valoarea totală aproximativă a bancnotelor puse în circulație de la începutul anului 2002 se ridică la peste 913 miliarde de euro, un procent semnificativ fiind de asemenea deținut de către persoane din exteriorul zonei euro. Volumul anual de emitere a euro de către fiecare stat membru este stabilit de către BCE. Se va ține cont de estimarea statelor membre privind emiterea volumului de monede pentru anul succesiv.

Regulamentul (CE) nr. 975/98 din 3 mai 1998 privind valorile nominale și specificațiile tehnice ale monedelor euro ce urmează să intre în circulație, stabilește responsabilitățile emitenților în ceea ce privește calitatea monedelor emise, dar și specificațiile de utilizare a monedelor pe teritoriul zonei euro. Procesul de punere în circulație a monedelor euro este efectuat în mare parte de către BCN care fac parte din Eurosistem. Prin Art.6 al Regulamentului (CE) nr.3603/93 din 13 decembrie 1993, deținerile BCN de monede care sunt asociate creditelor acordate sectorului public au fost permise sub rezerva titlului de fonduri de rulment, și cu condiția să se limiteze la maximum zece procente din monedele puse în circulație.[pagina 114 banca centrala europeana]

Conform Art.3 (4) din TFUE care prevede că ”Uniunea Europeană instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro”, moneda euro este identificată la cazul nominativ singular ca ”euro”. Redactarea grecească a denumirii monedei se scrie „ευρώ”, iar cu caractere chirilice, „евро”. Regulamentul (CE) nr.974/98 prevede de asemenea ca denumirea monedei unice să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, chiar dacă persistă diferența dintre alfabete. [JO L 139, 11.5.1998, p. 1.]

Dacă luăm în considerare competența exclusivă a Uniunii Europene în stabilirea monedei unice, oricare contradicție și incompatibilitate de la această regulă contravine Tratatelor și necesită a fi suprimată. Chiar dacă principiul dat se aplică tuturor tipurilor de legislație națională, evaluarea din cadrul capitolelor adresate țărilor membre a pus accentul pe statutul BCN și pe legislația care reglementeaza tranziția la euro.

2.3.3.Măsurile legislative împotriva contrafacerii

Introducerea bancnotelor și monedelor euro nu a însemnat doar conformitate economică intercomunitară, ci și crearea sau adaptarea procedurilor operaționale juridice menite să devină mijloacele de colectare și schimb de date care s-ar potrivi dimensiunii transfrontaliere a procesului de circulație monetară europeană. Chiar dacă majoritatea competențelor ale domeniului monetar au fost transferate autorităților Comunității Europene, competențele în materie penală au rămas atribuite autorităților locale ale fiecărui stat membru în parte.

La momentul actual lipsește un nivel minim și maxim determinativ al sancțiunilor pentru infracțiunea care o reprezintă distribuirea ilegală a monedelor. Acest fapt constituie o amenințare din cauza faptului că un număr mare de bancnote false sunt produse în țările exterioare zonei euro, care nu sunt supuse unui control aprofundat și în care datorită nivelului de corupție pot fi întâlnite astfel de practici improvizate, sau chiar imprimerii utilizate la scară largă. Despre amenințarea pe care o constituie falsificarea monedei ne poate spune inclusiv volumul mare de valută contrafăcută care a fost confiscată și nu a ajuns să fie exportată sau pusă în circulație pe teritoriul Uniunii Europene. Putem afirma în mod sigur că protecția monedei euro și a celorlalte monede este pusă sub pericol în cazul în care legislațiile naționale nu vor ajunge la un consens în ceea ce privește sancționarea practicii de contrafacere a monedei.

Uniunea europeană a stabilit bazele legislative comune pentru protecția monedei euro prin intermediul unor serii de decizii, începând cu anul 2000. Prin urmare, la data de 29 mai 2000, Consiliul Europei adoptă Decizia-Cadru 2000/383/JAI. Decizia Consiliului viza consolidarea prin intermediul sancțiunilor de ordin penal și de altă natură, a protecției necesare împotriva falsificării, datorită apariției monedei unice europene. Decizia s-a axat pe completarea dispozițiilor Convenției de la Geneva din 1929, și enumeră practicile considerate a fi condamnabile în afară de falsificarea propriu-zisă a bancnotelor și monedelor. O astfel de practică o reprezintă distribuirea. Contra acestor infracțiuni, Consiliul a solicitat sancțiuni eficace, proporționale și disuasive. Pe lângă aceasta, cuprinde dispozițiile ce privesc jurisdicția și nemijlocit răspunderea persoanelor juridice. Această decizie a fost supusă modificării prin Decizia-cadru 2001/888/JAI a Consiliului Europei din 6 decembrie 2001, prin intermediul căreia a fost introdusă recunoașterea reciprocă a condаmnărilor cu scopul recunoаșterii recidivelor. Țările membre au fost obligate să transpună Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului Europei până pe data de 29 mai 2001, iar Decizia-cadru 2001/888/JAI a Consiliului Europei, până pe data de 31 decembrie 2002. Implementarea celor două decizii a fost evaluată de către Comisia Europeană printr-un total de trei rapoarte.

Contrar faptului că cele două decizii au fost obligatorii și concret elaborate, odată cu implementarea lor au devenit evidente careva neajunsuri. Chiar dacă toate țările membre au adoptat și implementat în mod oficial deciziile-cadru, din cauza diferențelor legislative membrii zonei euro au adoptat normele în mod divergent. Prin urmare, sistemele juridice naționale au ajuns să dispună de multe ori niveluri de protecție și practici divergente. O atenție deosebită trebuie atrasă faptului că moneda euro constituie în cele din urmă un bun comun al comunității europene, și astfel, statele membre ale zonei euro ar trebui să stabilească criteriile de protejare ale acestui bun într-o manieră uniformă.

Printre celelalte dispoziții ale Uniunii Europene în domeniul vizat se numără și alte măsuri administrative și de formare, cum ar fi:

Regulamentul Consiliului Europei nr.1338/2001 din 28 iunie 2001, care reflectă definirea măsurilor de protecție a monedei euro împotriva practicii de falsificare. Regulamentul a fost actualizat prin Regulamentul Consiliului Europei nr.44/2009 din 18 decembrie 2008. Regulamentul actualizat specifică modul în care bancnotele și monedele ar putea fi puse în circulație în așa fel încât să beneficieze de protecție împotriva falsificării. Pe lângă aceasta, regulamentul abordează alte planuri, cum ar fi specificul colectării și accesării datelor tehnice sau statistice caracteristice monedelor false, obligațiile instituțiilor abilitate cu creditarea, și centralizarea informației la nivel național. Pentru țările membre care nu au adoptat moneda euro ca fiind moneda unică națională efectele prezentului regulament au fost extinse prin Regulamentul Consiliului Europei nr.1339/2001 din 28 iunie 2011.

Decizia BCE din 16 septembrie 2010 privind verificarea autenticității, calității și repunerea în circulație a bancnotelor euro. *BCE/2010/14.

Regulamentul Uniunii Europene nr. 1210/2010 al PE și CE din 15 decembrie 2010, care expune normele privitoare la autentificarea monedei euro și procesarea monedei euro improprii circulației.

Regulamentul Consiliului Europei nr.2182/2004 din 6 decembrie 2004, modificat ulterior prin Regulamentul Consiliului Europei nr.46/2009 din 18 decembrie 2008. Regulamentul clarifică normele adresate medaliilor și jetoanelor similare monedelor euro.

Decizia 2005/511/JAI a Consiliului Europei din 12 iulie 2005 privind desemnarea Europol ca birou central răspunzător de combaterea infracțiunilor de falsificare a monedei euro.

Decizia 2002/187/ JAI a Consiliului Europei din 28 februarie 2002. Decizia dată a rezultat cu constituirea Eurojust în scopul inițierii luptei împotriva formelor grave de criminalitate prin intermediul stimulării și ameliorării cooperării dintre autoritățile judiciare care dispun de competențe în domeniul luptei contra falsificării.

Programul Pericles, instituit prin intermediul Deciziei 2001/923/CE a Consiliului Europei din 17 decembrie 2001.[pagina 5 ]

2.4.Rolul

Capitolul III. Adoptarea monedei euro:criteriile de convergență juridică

3.1. Compatibilitatea legislației naționale cu tratatele

Conform Articolului 140 (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană au obligația de prezenta Consiliului Europei, cel puțin o data la doi ani, sau prin intermediul unei solicitări, în cazul în care un stat membru reprezintă obiectul unei derogări, un raport în care elaborat se descriu progresele notificate de către statele membre în ceea ce privește realizarea obligațiilor care le revin în urma conformării și respectării uniunii monetare și economice. Rapoartele elaborate de către instituțiile competente trebuie să conțină imperativ o analiză a compatibilității legislative naționale a fiecărei țări membre care face obiectul unei derogări, inclusiv statutul Băncii Centrale Naționale, cu Art.130 și 131 din TFUE și cu articolele expres menționate din Statut. Obligația respectivă care le revine țărilor atinse de clauza de derogare este denumită și ”convergență juridică”.

În procesul evaluării de convergență juridică, Banca Centrală Europeană nu este restrânsă numai la realizarea unei aprecierea formală a dispozițiilor propriu-zise ale legislației naționale, ci poate examina dacă aplicarea prevederilor relevante nu se abate de la spiritul Tratatelor și a Statutului. Banca Centrală Europeană analizează în mod specific ca în cadrul statelor membre să nu se întâlnească elemente contradictorii perspectivei de independență a băncilor centrale. Prin urmare, prezența indicilor de exercitare a unor presiuni direcționate spre organele de decizie ale băncilor naționale se califică drept abatere gravă de la principiile comunitare. De asemenea, BCE apreciază ca strict indispensabilă o funcționare continuă și optimă a organelor de decizie ale băncilor naționale. În cazul în care apare un post vacant în rândul membrilor de decizie ale băncilor naționale, autoritățile naționale calificate au datoria de a întreprinde măsurile necesare de suplinire a organelor de conducere cu un nou membru într-un timp cât mai optim.

Oricare evoluție la nivel legislativ și instituțional va fi supravegheată cu atenție de către BCE anterior apreciereii pozitive, prin care se va determina faptul dacă legislația națională a statului vizat corespunde cu Tratatul și Statutul.

În prezent, statele membre care fac obiectul unei derogări și nu au adoptat până acum moneda euro sunt: Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România, Suedia. Prin decizia CE din mai 1998, i-a fost acordată Suediei statutul de stat membru care face obiectul unei derogări, pe când celelalte țări au fost supuse statutului conform Art.4 și 5 din Actele care privesc condițiile de aderare, în care se menționează ca oricare dintre noile state membre ale UE participă la Uniunea Economică și Monetară din momentul aderării, și face respectiv obiectul unei derogări conform Art.139 din Tratat.

Țările cu statut special, neparticipante la zona euro și care s-au dezis de adoptarea monedei euro nu sunt acoperite de rapoartele în cauză. Acestea sunt, după cum a fost menționat anterior, Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii.

Protocolul nr.16 care a fost anexat la Tratate, corespunzător Danemarcei, expune doleanța transmisă Consiliului Europei de către guvernul danez la data de 3 noiembrie 1993, și prin care se expune că inițierea procedurii de abrogare a fost inițiată la cererea guvernului danez. În cazul în care Art.130 se aplică Danemarcei, BCN a Danemarcei ar fi trebuit să îndeplinească condiția de independență a băncii centrale. Prin raportul de convergență al IME din 1998 putem observa că această condiție a fost respectată. Astfel, după inițierea cererii de abrogare a statutului de derogare, nivelul de convergență economică și juridică a Danemarcii nu a mai fost supus unei evaluări din partea BCE din 1998, obținând prin urmare statut special. După cum am expus în primul paragraf, o analiză apreciativă a convergenței economice și juridice a Danemarcei va fi făcută de către BCE și Comisia Europeană doar în cazul în care cea dintâi nu va notifica CE despre intenția de a adopta în viitorul apropiat moneda euro. Până când acest moment va fi discutat și expus în cadrul comunității europene, legislația daneză nu necesită a fi adaptată, iar BCN daneză nu necesită a fi integrată din punct de vedere juridic în cadrul Eurosistemului.

Protocolul nr. 15 care a fost anexat la Tratate, corespunzător Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de De Nord, relatează aceleași condiție de evaluare a convergenței juridice și economice. Analiza va fi făcută doar în cazul prezentării CE a unei notificări în care se va prezenta intenția de adoptare a monedei unice de către autoritățile engleze. Situația în cazul Regatului Unit cu privire la adoptarea monedei euro ca monedă oficială a rămas neschimbată din anul 1997 până în prezent. Ca urmare a cererii de abrogare a adoptării monedei unice, un anumit set din dispozițiile Tratatului nu pot fi aplicate în cazul RU. Observăm același statut special ca în cazul Danemarcei în care asigurarea compatibilității legislației naționale cu TFUE și Statutul este facultativă.

Din cele relatate putem extrage scopul expres al evaluării convergenței juridice. Scopul acestei analize este de a favoriza adoptarea de către CE a deciziilor ce sunt caracteristice statelor membre care se conformă cu succes la obligațiile ce le revin în cadrul realizării uniunii monetare și economice. Așa cum poate fi remarcat în paragraful anterior, aceste condiții se aplică în mod deosebit la respectarea criteriilor de independență a BCN și integrarea juridică a acestora în cadrul Eurosistemului.

Pentru a putea identifica domeniile în care legislația națională necesită a fi adaptată, sunt examinate de către BCE și Comisia Europeană aspctele ce urmează:

Nivelul de compatibilitate a legislației cu dispozițiile ce privesc independența BCN din TFUE (Art.130) și Statut (Art.7, 14.2.), la fel și compatibilitatea cu dispozițiile ce privesc confidențialitatea (Art.37).

Nivelul de compatibilitate a legislației cu dispozițiile privind interdicția de finanțare monetară (Art.123 din TFUE) și interdicția de acces privilegiat (Art.124 din TFUE), la fel ca și compatibilitatea legislativă privind ortografia unică și imperativă a euro.

Integrarea Juridică a Băncii Centrale Naționale în cadrul Eurosistemului, analizată în mod special prin Art. 12.1 și 14.3 din Statut).

În urma analizei legislației în vigoare putem delimita prezența a doi termeni caracteristici procesului de adaptare legislativă, și anume: 1.compatibilitate;

2.armonizare;

Unde și când întâlnim acești doi termeni și care este semnificația lor? Art.131 din TFUE specifică ca legislația națională trebuie să fie ”compatibilă” cu Tratatele și Statutul, iar în caz contrar, aceste incompatibilități necesită a fi eliminate. Cu toate acestea, nici supremația tratatelor în cauză, nici supremația Statutului asupra legislației naționale a statelor membre, și nici originea incompatibilității nu afectează necesitatea îndeplinirii obligației în cauză.

Exigența ca legislația națională să fie compatibilă nu semnifică că este impusă armonizarea statutului BCN cu celelalte bănci naționale ale statelor membre sau cu Statutul. Trăsăturile dinstinctive naționale pot continua să existe în cazul în care nu aduc impedimente competenței exclusive a Uniunii Europene în domeniul monetar.

Cu adevărat, Art.14.4 din Statut permite băncilor naționale să îndeplinească inclusiv alte funcții decât cele stipulate în Statut, în cazul în care aceste funcții sau acțiuni nu crează obstacole în realizarea obiectivelor și misiunilor SEBC. Prin urmare, noțiunea de compatibilitate în cazul dat ne prezintă mai curând faptul că legislațiile naționale și statutul băncilor centrale naționale necesită a fi ajustate cu scopul suprimării neconcordanțelor cu tratatele și a garantării nivelului necesar de integrare a băncilor centrale naționale în SEBC.

Se necesită prin urmare modificarea dispozițiilor care aduc la încălcarea independenței băncilor centrale naționale și, de asemenea, care limitează rolul lor ca parte complementară a SEBC. Nu putem considera că supremația legislativă a Uniunii Europene asupra legislațiilor naționale poate și va conduce de sine-stătător la înfăptuirea acestui obiectiv. Legislațiile naționale, incompatibile de felul lor cu legislația complementară a Uniunii Europene necesită a fi armonizate cu cea din urmă, odată ce supremația legislativă a Uniunii Europene nu aduce impedimente în imperativitatea de a adopta legislația națională. Această exigență de ordin general rezultă nu doar din Art.131 din TFUE, ci și din hotărârile Curții de Justiție a UE.

Interesant este și faptul că tratatele și statutele nu identifică modalitățile prin intermediul cărora legislațiile naționale ar trebui să fie adoptate. Practica ne arată că obiectivul în cauză poate fi efectuat prin trimiterile la tratate și statut, prin incluziunea dispozițiilor acestora și prin indicarea naturii lor, prin suprimarea incompatibilităților după cum am mai menționat, sau printr-o combinare a metodelor expuse.

În conformitate cu Art.127 (4) și Art.282 (5) și cu Art.4 din Statut, Banca Centrală Europeană necesită a fi consultată de către țările membre a zonei euro și de către instituțiile competente ale UE în ceea ce privește proiectele de reglementare care sunt cuprinse de competența sa. Obligația țărilor membre ale zonei euro de a consulata BCE în ceea ce privește proiectele de reglementare a fost stabilită în cadrul Deciziei 98/415/CE din 29 iunie 1998.[JO L 189, 3.7.1998.p42]

3.2. Independența Băncilor Centrale Naționale

Odată cu aderarea lor la Uniunea Europeană în anul 2004, 2007 sau 2013, statele care au beneficiat de această oportunitate au fost supuse adaptării legislației naționale la cea a comunității pentru ca obligațiunea de independență a băncilor centrale naționale să fie respectată. Suedia a fost cea care a îndeplinit această exigență până la data de 1 iunie 1998, dată la care a fost înființat Sistemul European al Băncilor Centrale.

Lista de caracteristici asumate clauzei de independență a băncii centrale naționale, a fost elaborată în anul 1995 de către IME. Aceste caracteristici au fost expuse detaliat ulterior în Raportul de convergență al anului 1998 și au servit drept bază a evaluării legislațiilor naționale ale statelor membre din viitoarea zonă euro din acea dată.

Este necesar de precizat prezența conceptuală a mai multor feluri de independență, care conțin la rândul lor o serie de particularități. Prin urmare, deosebim independența funcțională, instituțională, personală și financiară. Perfecționarea aspectelor independenței continuă să fie efectuată prin avizele adoptate anual de către BCE. Prin forma lor pe care o cuprind, aceste tipuri stau la baza analizei nivelului de convergență dintre legislațiile naționale a țărilor membre care sunt caracterizate prin derogare și tratate.

Independența funcțională,

are drept scop de bază exprimarea în mod clar a obiectivului fundamental al băncilor centrale naționale, neadmiterea incertitudinilor juridice, cât și clauza de menținere a stabilității prețurilor prevăzută în TFUE.

Este necesar de atras atenție însăși la denumirea tipului de independență. Așadar, independența funcțională ne redă faptul că băncile centrașe naționale pot sau dispun de instrumente necesare pentru a îndeplini obiectivul de menținere a prețurilor de sine-stătător, fără implicarea oricărei alte autorități.

Această exigență exprimă opinia generală care ne explică de ce și pentru ce este necesar ca menținerea prețurilor într-un mod stabil să fie îndeplinită prin intermediul unei instituții independente, a cărei funcții sunt clar stabilite și transparente.

Din punct de vedere al timpului, tratatul nu precizează data începând cu care băncile centrale naționale ale țărilor membre necesită să începlinească obiectivul de menținere a stabilității prețurilor prevăzut prin Art.127(1) și Art.282(2) din Tratat și Art.(2) din Statut. Pentru statele membre care au beneficiat de aderare la Uniunea Europeană ulterior datei de introducere a monedei Euro în cadrul Uniunii Europene, nu este precizat dacă această obligație se aplică de la data aderării sau de la data adoptării monedei euro de către țările vizate.

Independența instituțională,

își are expres menționat principiile în Art.130 din Tratat și în Art.7 din Statut. Cele două articole interzic băncilor centrale naționale și membrilor structurii de decizie ale acestora să ceară sau să urmeze instrucțiuni de la careva instituții sau organisme ale Uniunii Europene. Instituțiile bancare nu au dreptul de a urma instrucțiunile inclusiv de la guvernele statelor membre sau de la oricare alt organism național și internațional. Oricare încercare de a influența membrii organelor de decizie din cadrul băncilor centrale naționale, prin acțiunile căruia procesul decizional ar avea de suferit, sau respectiv funcțiile băncii ar putea fi alterate, devine pe baza articolelor menționate –interzisă.[Avizul CON/2011/104].

Odată vorbind despre principiul de independență instituțională, putem invoca deci, principiul de incompatibilitate a drepturilor terților de a da instrucțiuni băncilor centrale naționale, membrilor de decizie sau altor organe competente în ceea ce privește misiunile legate de SEBC. Implicarea băncilor centrale naționale în instrumentelor de consolidare și stabilitate financiară necesită prin concluzie să fie compatibilă cu Tratatul, funcțiile băncilor să fie realizate conform principiului de compatibilitate, ca prin urmare să fie garantată îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor care le revin.

În măsura în care legislațiile naționale prevăd pentru una dintre băncile centrale naționale o funcție care prin felul său, depășește marginea consultativă și care presupune asumarea unor noi funcții complementare, devine indispensabilă analizarea faptului dacă noile funcții atribuite nu vor afecta din punctele de vedere financiar și operațional capacitățile băncii de a realiza misiunile sale legate de SEBC.[ Avizul CON/2011/104

].

Pe lângă aceasta, dacă unul dintre reprezentanții băncii centrale naționale este inclus în cadrul autorităților de supraveghere cu caracter colegial, este necesar să se ia în considerare măsuri de asigurare a independenței personale a acestor reprezentanți.[Avizul CON/2010/94].

Conform bazei legislative, pot fi delimitate o serie de interdicții care revin autorităților și altor organe corespunzătoare în cadrul procesului de luare a deciziilor. Astfel, putem enumera: 1.interdicțiile de aprobare, suspendare sau anulare a deciziilor; 2.interdicțiile de control a deciziilor pe motiv juridic; 3.interdicția de participare cu drept de vot în cadrul organelor decizionale ale unei bănci centrale naționale; 4.interdicția consultării prealabile cu privirea la deciziile băncilor centrale naționale.

1.Drepturile terților de aprobare, suspendare sau a anulare a deciziilor sunt incompatibilie cu legislația UE;

2.Doar instanțele judecătorești independente poate exercita controlul asupra deciziilor referitoare la îndeplinirea funcțiilor legate de SEBC. Transmiterea către un organism politic a unei decizii cu scopul adoptării sale finale poate fi echivalată cu cererea unor instrucțiuni de la terți.

3.Nu este admisă participarea terților cu drept de vot în cadrul organelor de decizie al băncilor centrale naționale în ceea ce privește realizarea misiunilor legate de SEBC, chiar dacă votul acestor reprezentanți nu are caracter decisiv.

4.Obligația unei bănci centrale naționale de consultare prealabilă a unor organisme terțe în ceea ce privește procesul decizional al instituției, presupune apariția obiectului de influențare decizională, care la fel este incompatibilă cu Tratatul și Statutul.

În cazul în care comunicarea dintre BCN și terți este bazată pe obligațiile de statut, cum ar fi furnizarea informațiilor și schimbul de opinii, devine compatibil cu independența BCN, dar în următoarele condiții:

Să nu influențeze independența membrilor organelor de decizie ale BCN;

Statutul guvernatorilor să fie respectat;

Exigențele de confidențialitate să fie respectate

Independența personală,

capată putere odată cu asigurarea stabilității a mandatului membrilor care fac parte din organele de decizie ale băncilor centrale naționale. Guvernatorii băncilor centrale naționale devin, odată cu adoptarea monedei euro ca monedă oficială, membri ai Consiliului guvernatorilor. Durata minimă a mandatului guvernatorului a fost stipulată prin Art.14.2. din Statut, și a fost stabilită pentru un termen minim de 5 ani. Articolul prevede ca demiterea arbitrară a guvernatorului este interzisă, iar acesta poate fi eliberat din funcție numai în cazul în care nu corespunde condițiilor necesare de exercitare a funcțiilor care le revin, sau în cazul în care au fost învinuiți de abateri grave.

Independența financiară,

prevede ca BCN necesită să dispună, în mod autonom, de resurse financiare pentru îndeplinirea mandatului, adică inclusiv a misiunilor legate de SEBC.

Este necesar de menționat faptul că BCE, prin Art.28.1. și 30.4 din Statut, pot îndrepta BCN solicitări de contribuție la capitalul BCE și de efectuare a unor transferuri suplimentare de active externe de rezervă. Pe lângă acest fapt, Art.33.2. din Statut prevede că în cazul în care Banca Centrală Europeană înregistrează o pierdere care nu poate fi compensată din cadrul fondului de rezervă, Consiliul BCE deține capacitatea de a decide ca pierderea în cauză să fie acoperită pe baza veniturilor monetare aferente, proporțional după caz, cu limita sumelor alocate de băncile centrale naționale.

Pe marginea celor expuse rezultă că, BCN trebuie să aibă la dispoziție mijloace financiare suficiente nu numai pentru a putea satisface realizarea misiunilor legate de SEBC, ci și pentru a putea îndeplini propriile atribuții și misiuni la nivel național. Orice situație contrară dispozițiilor menționate ar putea avea impact negativ asupra capacității BCN de a dispune de capacitățile necesare pentru îndeplinirea misiunilor trasate de SEBC și pe cele naționale. Pe de altă parte, ar fi pusă sub semnul întrebării credibilitatea Eurosistemului.

În ceea ce privește capcaitatea financiară a BCE, prin adoptarea Regulamentului (CE) nr.1009/2000 din 8 mai 2000 privind majorările capitalului BCE, a fost posibilă majorarea capitalului băncii cu scopul menținerii la un nivel adecvat al bazei de calcul de capital, ca ulterior să fie posibilă susținerea operațiunilor BCE. [Decizia BCE/2010/26 din 13 decembrie 2010 privind majorarea capitalului Băncii Centrale Europene (JO L 11, 15.1.2011, p. 53)]

3.2.1 Interdicția de finanțare monetară și interdicția de acces privilegiat

Interdicția de finanțare monetară a fost prevăzută în cadrul Tratatului prin Art.123(1), care aduce restricții pentru BCE și BCN din țările membre de acordare a creditelor sau a oricărui alt tip de facilitate creditară adresate instituțiilor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene, APC, autorităților regionale sau locale, ș.a. La fel, restricțiile se răsfrâng și asupra practicii de cumpărarea a titlurilor de creanță de la aceste instituții de către BCE sau de către BCN. Domeniul precis de aplicare a interdicției de finanțare monetară este definit în condiții mai detaliate în cadrul Regulamentului (CE) nr.3603/93 din 13 decembrie 1993 de clarificare a definițiilor imperative aplicării interdicțiilor stipulate prin Art.104 și 104b (1) din Tratat.[ JO L 332, 31.12.1993, p. 1. Articolele 104 și 104b alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunității Europene sunt în prezent articolul 123 și articolul 125 alineatul (1) din Tratat.]

Interdicția de finanțarea monetară este importantă pentru garantarea realizării obiectivului fundamental al politicii monetare. Pe de altă parte, finanțarea de către BC a sectorului public scade nivelul de presiune în domeniul fiscal. Astfel, interdicția necesită a fi interpretată în așa fel, încât să fie posibilă aplicarea ei cu strictețe, sub rezerva unui număr de excepții care au fost prevăzute prin Art.123 (2) din Tratat și prin Regulamentul (CE) nr.3603/93.

În mod general, presupunem că transpunerea în legislațiile naționale a Art.123 din Tratat, completat la rândul său prin Regulamentul (CE) nr.3603/93 nu este o condiție obligatorie și necesară deoarece dispozițiile acestor acte legislative sunt direct aplicabile pentru statele membre. În pofida acestui fapt, dacă legislația națională reflectă dispozițiile care îi sunt direct aplicabile în conținutul legislației naționale, prevederile legislației nu aduce nici o limită domeniuniului de aplicare a interdicțiilor de finanțare monetară și nu au capacitatea de a extinde excepțiile prevăzute de legislația Uniunii Europene. De exemplu, o legislație națională în care a fost prevăzută finanțarea de către BCN a angajamentelor financiare asumate față de alte instituții financiare decât FMI în pozițiile prevăzute de Regulamentul (CE) nr.3603/93, este incompatibilă cu interdicția finanțare monetară.[ Avizul CON/2013/16.]

Interdicția de acces privilegiat a fost prevăzută prin Art.124 al Tratatului în care se prevede clar și concis că : ” se interzice orice măsură care nu se întemeiază pe considerente de ordin prudențial și care stabilește accesul preferențial la instituțiile financiare al instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, al autorităților administrațiilor publice centrale, al autorităților regionale sau locale, al celorlalte autorități publice sau al altor organisme ori întreprinderi publice din statele membre.”

Prin temeiul Art.1(1) din Regulamentul (CE) nr 3604/93 putem înțelege prin noțiunea de acces privilegiat oricare dintre actele cu putere de lege, normă administrativp sau oricare alt instrument juridic imperativ, adoptat la exercițiul autorității publice, care:

Impune instituțiile de ordin financiar să dețină pasive din partea instituțiilor sau organismelor comunitare, administrațiilor centrale și regionale, inclusiv altor organisme de drept public;

b) Conferă unele avantaje fiscale din care ar putea trage beneficii doar instituțiile financiare sau avantaje de ordin financiar care nu se conformă principiilor economiei de piață, pentru a putea încuraja achiziționarea sau deținerea de către instituții a unor astfel de pasive.[ Regulamentul (CE) nr. 3604/93 al Consiliului din 13 decembrie 1993 de stabilire a definițiilor pentru aplicarea interdicției accesului privilegiat prevăzute la articolul 104a din [T]ratat[ul de instituire a Comunității Europene] (JO L 332, 31.12.1993, p. 4). Articolul 104a este în prezent articolul 124 din Tratat.

Art.2 din Regulamentul (CE) nr.3604/93 definește ”considerațiile de ordin prudențial” ca fiind cele care sunt la baza actelor cu putere de lege și actelor de ordin administrativ național, întemeiate sau compatibile cu dreptul comunitar, și impuse pentru a promova stabilitatea instituțiilor financiare, iar pe de altă parte, pentru a proteja clienții instituțiilor în cauză. A fost stabilit de către legislația secundară a Uniunii Europene un număr de cerințe pentru a face posibilă garantarea solidității instituțiilor de credit, o instituție de credit fiind caracterizată o întreprindere a cărei activitate constă în atragerea de fonduri de caracter rambursabil din partea publicului, de depozite și de a conferi credite în cont propriu. [articolul 4 alineatul (1) punctul (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013.]

Cu toate că în categoria de cerințe prudențiale pot fi considerate și rezervele minime obligatorii, ele revin în mare parte integrantă, cadrului operațional al unei bănci centrale naționale și sunt utilizate ca instrument de politică monetară în majoritatea economiilor, respectiv și în cadrul zonei euro. În acest sens, punctul 1.3.3. din Anexa 1 al Orientării Băncii Centrale Europene/2011/14, a prevăzut ca sistemul rezervelor minime imperative din Eurosistem să aibă ca scop principal realizarea funcțiilor de politică monetară de stabilizare a ratelor dobânzilor pe piața monetară și de creare sau evidențiere a unui deficit structural de lichiditate. BCE cere instituțiilor de credit care își au sediul în zona euro să păstreze rezervele minime obligatorii într-un cont deschis la BCN.

3.3.Integrarea juridică a BCN în Eurosistem

După cum am menționat în subcapitolele anterioare, legislația națională a statelor membre în ceea ce prevede statutul unei bănci centrale naționale intră sub noțiunea de incompatibilitate în cazul în care originea și funcționalitatea lor aduc impedimente în funcționarea eficientă a SEBC după adoptarea monedei euro ca monedă oficială. Respectiv, legislațiile naționale necesită a fi adoptate pentru a putea garanta compatibilitatea cu tratatele din perspectiva misiunilor și obiectivelor Eurosistemului. În pofida acestui fapt, exigențele statutare referitoare integrării juridice în mod deplin a unei bănci centrale naționale în cadrul Eurosistemului, intră în vigoare doar în cazul în care integrarea devine efectivă, respectiv la data la care țara respectivă adoptă moneda euro. Evaluările și analizele de conformitate ale BCE și Comisiei Europene necesită a fi orientate spre dispozițiile care prin natura lor pot împiedica participarea băncilor centrale naționale la aplicarea politicii monetare unice, precum și asupra dispozițiilor care contravin prerogativelor BCE.

De asemenea, obiectivele secundare ale unei bănci centrale naționale trebuie să fie constante și să nu să se suprapună cu obligația acesteia de a susține politicile economice la nivelul Uniunii Europene. Acest fapt contribuie la susținerea și realizarea în comun a obiectivelor Uniunii Europene, definite prin Art.3 din TFUE. Obligația dată reprezintă un obiectiv în sine, dispunând de o formulare care este făcută în așa fel încât să nu aducă atingere conceptului de menținere a stabilității prețurilor.[ Avizele CON/2010/30 și CON/2010/48.]

Dacă vorbim despre misiunile caracteristice unei bănci centrale naționale a unui stat membru care a adoptat moneda euro, acestea au fost stabilite clar și concis prin Tratat și Statut. Prin urmare, în scopul respectării Art.131 din Tratat, dispozițiile care se referă la misiunile și obiectivele unei bănci centrale naționale necesită a fi comparate cu dispozițiile care îi sunt corespunzătoare din Tratat și din Statut, pentru a fi posibilă eliminarea incompatibilităților găsite. Ca rezultat, afirmăm că cerința dată poate fi aplicată oricăror dintre dispozițiile constituante de impedimente în ceea ce reprezintă realizarea misiunilor legate de SEBC. Oricare dispoziție legislativă națională care se referă la politica monetară trebuie elaborată prin prisma tipului de funcționare a Eurosistemului.

Analiza și monitorizarea continuă a evoluțiilor fiscale devine prin esență o misiune pe care băncile centrale naționale trebuie să o îndeplinească în mod periodic, pentru a putea evalua în mod corespunzător poziția care va trebui adoptată în domeniul politicii monetare comunitare. Băncile au posibilitatea să-și expună opiniile cu privire la evoluțiile fiscale înregistrate în urma procesului de monitorizare, fapt ce face posibilă contribuția la funcționarea optimă a UME. În cadrul procesului de monitorizare a evoluțiilor fiscale, BCN trebuie să se bazeze și să aibă garantat accesul la întreg ansamblul de informații ce privește finanțele publice. Astfel, BCN va avea asigurat accesul necondiționat la statisticile necesare din domeniul economic.[ Avizul CON/2012/105.]

Trebuie să menționăm faptul că rolul băncilor centrale europene nu ar trebui să treacă dincolo de activitățile propriu-zise de monitorizare. Evaluarea evoluțiilor fiscale de către băncile centrale naționale prin mandatul acordat, presupune și un rol în elaborarea politicilor fiscale, fapt ce pune în risc îndeplinirea mandatului Eurosistemului în sfera politicii monetare, la fel ca și statutul de independență a BCN.

În