Adoptarea Monedei Euro

Cuprins

Capitolu 1 Abordari conceptuale

Politica monetara definiție și instrumente

Zona monetara optima

Capitolul 2

2.1 Istoria integrari monetare in europa și etapele integrări monetare

2.2 Zona Euro

2.3 Criteriile de convergență nominală

2.4 Criteriile de convergență reală

Cap 3 studiul de caz

3.1 analiza macroeconomica a romaniei

3.2 Criteriile de convergenta nominala

3.3 Criteriile de convergenta reala

Capitolul I. Abordări Conceptuale

Politica Monetară(tradus de pe internet BCE)

Principalul obiectiv al Bănci Central Eurpene (BCE) privind politica monetară este sa mențină prețurile stabile. Acesta este ceai mai eficientă contribuție pe care politica monetară o poate face ca economia să crească și să creeze noi locuri de muncă.

Rolul natural al politici monetare în economie este să mențină prețurile stabile. Politica monetară poate afecta activitatea reală numai pe termen scurt, dar in cele din urmă nu poate infulența decât nivelul prețurilor în economie.

BCE este singurul emitent de bancnote si rezerve bancare, asta inseamnă ca deține monopolul privind furnizarea bazei monetare. În virtutea acestui monopol, poate stabili condițiile în care băncile se împrumută de la banca centrală, prin urmare poate influența condițiile prin care băncile comerciale pot tranzacționa una cu alta.

Politica monetară funcționează prin orientarea ratelor dobânzilor pe termen scurt, influențând astfel evoluțiile economice, în scopul de a menține stabilitatea prețurilor în zona euro pe termen mediu. Pe termen scurt o modificare a ratelor dobânzilor pe piața monetară indusă de banca centrală pune în mișcare un număr de mecanisme și acțiuni ale agenților economici. În cele din urmă schimbarea va influența evoluția variabilelor economice cum ar fi producția sau prețurile. Acest proces este cunoscut de asemenea ca mecanismul de transmisie al politici monetare și este extrem de complex, în timp ce vastele avantaje sunt înțelese, nu există nici un consens în privința detaliilor de funcționare. Banca Central Europeană a adoptat o strategie specifică pentru a asigura desfășurarea cu succes a politicii monetare. Pentru zona euro, BCE a definit stabilitatea prețurilor ca o creștere de la an la an în indicele armonizat al prețurilor de consum (IAPC) sub nivelul de 2%. În încercarea de a menține prețurile stabile BCE îsi propune să mențină rata inflației scăzută, dar aproape de 2% pe termen mediu. Strategia include, de asemenea,un cadru analitic pentru evaluarea tuturor informațiilor necesare pentru a lua decizii de politică monetară. Acest cadru se bazează pe doi piloni: analiza economică și analiza monetară. Strategia de politică monetară a BCE oferă un cadru cuprinzător în care se iau decizii cu privire la nivelul adecvat al ratelor, mai precis a dobânzilor pe termen scurt. Strategia se bazează pe câteva principii care visează asigurarea unei politici de succes. Strategia de politică monetară a BCE cuprinde o definiție cantitativă a stabilitații prețurilor, și o abordare diversificată a politicii monetare pe care BCE a adoptat-o pentru luarea deciziilor interne.

Deciziile privind politica monetară sunt luate de către Consiliul guvernatorilor ai Bănci Central Europene. Consiliul evaluează evoluțiile economice și monetare și ia deciziile privind politica monetară la fiecare șase săptămâni. Pentru a pune în aplicare deciziile sale de politică monetară, Consiliul guvernatorilor BCE a adoptat un set de instrumente și proceduri. Acestea sunt prevăzute în documentația generală privind instrumentele și procedurile ale Eurosistemului de politică monetară. Cadrul operațional al Eurosistemului constă în următorul set de instrumente: operațiunile de piață deschisă, facilități permanente, rata rezervelor minime obligatorii pentru instituțiile de credit. În plus, începând cu anul 2009, BCE a pus în aplicare o serie de măsuri non-standard de politică monetară, adică programe de achiziție active, pentru a completa operațiunile regulate ale Eurosistemului. Toate aceste instrumente se bazează pe cadrul juridic pentru instrumentele de politică monetară.

Moneda Euro Definiție

Euro este o monedă unică adoptată de 19 state membre ale Uniunii Europene. Regatul Unit și Danemarca au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în tratat, restul nu au îndeplinit încă criteriile stabilite în vederea adoptarii monedei euro. În anul 1999 moneda euro a fost introdusă si a reprezentat un pas important pentru integrarea europeană. În prezent aproximativ 338.6 milioane de cetățeni europeni folosesc moneda euro si se bucura de avantajele pe care aceasta le ofera, avantaje preacum eliminarea riscului cursului de schimb din întreprinderi și instituții financiare care operează într-o economie din ce în ce mai globalizată și care se vor extinde pe masură ce și alte țari vor adopta moneda euro. Pe de altă parte critici ai sitemului euro susțin că produce consecințe negative cum ar fi concentrarea puterii in Banca Centrală Europeană si abilitatea de a stabili politica monetară. Altfel, se elimină capacitatea statelor membre ale UE să pună în aplicare politici monetare specifice pentru ei înșiși, de blocare a acestora în politica monetară stabilită pentru întreaga zona euro, chair dacă condițiile monetare locale pot diferi în mod substanțial de zona euro.

La Monentul lansării, la 1 ianuarei 1999, euro a devenit moneda oficiala a 11 state membre. La început, euro a fost intorodus ca monedă virtuală pentru efectuarea de operațiuni de plată care nu includeau bancnote și monede , în timp ce vechile monede, considerate subunitați ale euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăți in numerar. După 3 ani de la momentul lansării euro a fost introdus sub forma de bancnote si monede.

Procesul pentru realizarea monedei euro a necesitat ani de planuri si pregătiri pentru a gasi o balanță între estetică, dimensiunile practice și elementele de securitate. Cele șapte bancnote si opt monede au fost rezultatul acestui proces și au fost puse în circulație la data de 1 ianuarie 2002.

Bancnotele împărtășesc accelași desing pentru toate țarile membre ale zonei euro. Monedele au un design comun pe o parte și un design specific țarii emitente.

BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de bancnote euro de către băncile naționale ale țarilor membre zonei euro. În ceea ce privește producerea și punerea lor în circulație, responsabilitatea acestui lucru revine băncilor naționale. Monedele sunt emise de către statele membre zonei euro, în volumele aprobate în fiecare an de către BCE, iar monetăriile naționale sunt însărcinate cu producerea acestora.

Ca toate monedele, euro are un nume și un simbol:

Numele euro a fost ales de către Consiliul European la Madrid, în anul 1995, ca parte a pregătirilor pentru moneda unică.

Simbolul monedei euro € a fost insiprat de litera grecească epsilon (Є), fiind și prima literă a cuvântului „Europa” scris în alfabetul latin, iar cele două linii care trec paralele care trec prin simbol semnifică stabilitate. Comisia Europeană a organizat un concurs intern pentru alegerea simbolului monedei. Aproximativ 30 de schițe au fost luate în considerare din care 10 au fost supuse evualării publicului iar design-ul final a fost ales, dintre cele două propuneri ajunse în finală de către președintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Santer și de comisarul european Yves Thibault de Silguy.

Diferitele dimensiuni, culori contrastante și elementele în relief ajută oameni inclusiv pe cei cu deficiențe de vedere să recunoască diversele tipuri de bancnote euro. Există bancnote de 5, 10, 20, 50, 100, 200 și 500 de euro. Există diverse elemente de securitate cum ar fi filigranul, firul de siguranță și folia cu hologramă care au scopul de a opri falsificarea si de a ajuta la recunoașterea bancnotelor autentice. Specificații tehnice avansate au fost de asemnea dezvoltate pentru monede, ceea ce face reproducerea ilegală, în special pentru monedele de 1 și 2 euro extrem de dificilă. Cele opt tipuri de monede variază ca dimensiune, cluoare și grosime în funcție de valorile lor, respectiv 1, 2, 5, 10, 20 și 50 de cenți, 1 și 2 euro.

Zona Monetară Optimă

Zona monetară optimă reprezintă un punct de mare interes in cadrul economiei internaționale.Implicațiile unei zone monetare optime pot fi regăsite în numeroase arii. Ca si un prim aspect problematizarea zonei monetare optime generează o dezbatere aprinsă asupra regimului de schimb ales de către o anumită economie. În plan secundar, teoria zonei monetare optime stârnește interesul asupra rolului mecanismelor de ajustare a retelor de schimb generate de dezechilibrele balanțelor de plâți. În cel de-al treilea rând teoria zonei monetare optime deține un rol definitoriu în evoluția teoriei privind integrarea monetară și a reprezentat un punct de bază in constituirea Uniunii Economice și Monetare.

Teoria referitoare la zona monetară optimă s-a dezvoltat la începutul anilor 1960 prin lucrările elaborate de către Mundell (1961), R.Mc Kinnon (1963) și P. Kenen (1969) care au evidențiat pentru prima dată intr-o formă foarte detaliată avantajele oferite de către o monedă unică.

În viziunea lui Mundell zona monetară optimă este un spațiu în care forța de muncă și factorii de producție sunt perfect mobili. Această teorie a fost contrazisă de P. Kennen care a spus că forța de muncă nu este niciodată un factor de producție atât de omogen, încât să permită această perfectă mobilitate ocupațională. În opinia lui H. Grubel definiția dată de Mundell este nepotrivită lumii reale fiindcă nu ține seama de diverse grade de mobilitate a mâinii de lucru. H. Giersch arată că, potrivit analizei lui Mundell pe termen lung întreaga lume ar trebui să devină o zonă monetară optimă, lucru greu de presupus că se va întampla vreodată deoarece mobilitatea forței de muncă se modifică ea însași în timp, deci mecanismul de ajustare respectiv diferă de la o perioadă istorică la alta. În acest sens studiile empirice în ceea ce privește migrația sunt o dovadă ca pe termen lung, migrația se îndreaptă într-o singură direcție și anume de la țările sărace spre tările bogate, în cazul acesta nu atinge gradul de revesibilitate conform definiției lui Mundell.

În urma criticilor formulate privind valabilitatea criteriului mobilității forței de muncă au fost introduse în analiză anumite criterii subsecvente sau adiționale. Flexibilitatea prețurilor și salariilor este un criteriu subsecvent al mobilității factorilor de producție. Conform teoriei lui Mundell totala flexibilitate a prețurilor și a salariilor este factorul care asigură restabilirea automată a echilibrului ințial care a fost perturbat de un șoc asimetric. Dacă o asemenea flexibilitate nu există și mobilitatea forței de muncă este insuficientă, variația cursului de schimb real este singurul mecanism de ajustare care mai rămâne dar acest lucru impune variația cursului nominal, în urma acestui caz uniunea monetară este imposibilă. Prin urmare teoria zonei monetare optime definește ca și criteriu și gradul de flexibilitate a salariilor și a prețurilor. În urma studiilor empirice efectuate de M. Bruno, J. Sachs și X. Sala-i-Martin rezultă ca nici prin aplicarea directă a criteriului flixibilității prețurilor și a salariilor nu se determină clar optimalitatea unei zone monetare. T. Scitovsky, J ingram, H. Johnson arată ca o zonă monetară cu cursuri fixe sau cu o monedă unică nu poate funcționa fară libera mișcare a capitalurilor. O zonă monetară optimă apare prin prisma acestui criteriu ca o zonă integrată total din punct de vedere financiar unde există posibilitatea finanțării deficitelor pubilice și private fară aplicarea anumitor presiuni asupra cursurilor de schimb sau asupra ratelor dobânzilor, din acest lucru reiese că un spațiu financiar integrat presupune un buget centralizat ( federal) și un sistem fiscal integrat.

P. Kennen a introdus un criteriu adițional ce definește optimalitatea unei zone monetare și anume gradul de diversificare a producției. Autorul citat mai sus a concluzionat că diversificarea structurii producției unei economii face ca șocul negativ produs de scăderea cererii față de un anumit bun sa aibă un impact redus. În economiile diversificate care au o gamă largă de bunuri destinate exoportului, scăderea cererii față de anumite bunuri fiind compensată de creșterea cererii față de alte bunuri, iar în cazut țărilor care au un grad scăzut de diversificare a producției adoptarea unui regim de cursuri de schimb flexibile este potrivit pentru eliminarea efectelor șocurilor in timp ce pentru țările cu o economie diversificată participarea la o zonă monetară este soluția cea mai avantajoasă.

Mundell a arătat însă că criteriul de diversificare a producției duce la aceiași concluzie ca și criteriul său de mobilitate a forței de muncă adică pe termen lung, zona monetară optimă este de fapt, întreaga lume. Economia mondială este ea însăși economia cu cel mai mare grad de diversificare a producției, cea mai bună soluție dacă privim din puncte de vedere al protecției împotriva riscului specific al fluctuațiilor activității economice, fiind o monedă mondială.

R. Mc Kinnon a introdus un criteriu adițional pentru definirea optimalității unei zone monetare, acesta fiind gradul de deschidere a economiei. Tot el arată că creșterea gradului de deschidere a unei econnomi duce la anularea eficacității politicii monetare autonome și reduce utilitatea modificării cursurilor valutare ca mijloc de restabilire a competivității externe, fiindcă în cazul unei economi deschise, deprecierea monedei se răsfrânge rapid asupra prețurilor interne.

Mc Kinnon facea referiri clare la Comunitatea Economică Europeană ( CEE) spre deosebire de Mundell care a analizat cazul Canadei, astfel a fost folosit cazul european ca principiu de referință în literatura problematicii zonelor monetare optime.

Mc Kinnon a fost primul care a dat o definiție clară a noțiuni de zonă monetară optimă el consideră ca o zonă monetară poate fi considerată optimă cand sunt îndeplinite în același timp trei condiții: ocuparea deplină a forței de muncă, stabilitatea prețurilor interne și o balanță externă echilibrată.

Conceptul de grad de deschidere a economiei care este măsurat in genereal prin ponderea pe care o au în PIB bunurile comerțului exterior, are avantajul că se aplică întocmai la costurile și beneficiile unei uniuni monetare, prin urmare studiul acestui criteriu a făcut ca optimalitatea unei zone monetare sa fie analizată în raport de cost-beneficiu. Este ușor de înțeles că prin adoptarea unei monede unice se determină reducerea costurilor de tranzacție efecutate între agenți economici aparținători economiilor respective. Alte avantaje precum reducerea incertitudinii pe care o implică variația cursurilor de schimb sunt mai greu de cuantificat.

P. De Grauwe a formulat regula care presupune, „cu cât o țară este mai deschisă față de tările ca îi sunt partenere, cu atât această țară obține foloase mai mari prin participarea la o uniune monetară cu țările respective”.

Din punctul lui Mc Kinnon de vedere cu cât economia este mai închisă față de restul lumi cu atât eficacitatea ancorei reprezentată de cursul de schimb fix este mai mare, deci tările al căror comerț exterior este destul de important au interesul de a avea un curs de schimb fix față de monedele tărilor cu care au o cantitate mare de schimburi în concluzie sunt interesate să participe la o uniune monetară cu țările respective.

J. Melitz în urma argumentelor pe care lea adus (cum că economiile deschise se caracterizează printr-o înclinație marginală ridicată de a importa, lucru care le facea mai puțin dependente de variația cursului valutar, și că modificarea cursurilor valutare are o capacitate redusă de a modifica raporturile de schimb reale) a concluzionat că gradul de deschidere al unei economi este un criteriu esențial pentru crearea unei zone monetare optime.

Cercetările menționate tind să supraestimeze criteriul gradului de deschidere a economiei și să le neglijeze pe celelalte, prin urmare unii economiști au încercat să țină seamă de gradul de îndeplinire nu a unui singur criteriu ci a unui ansamblu de criterii.

Îndeplinirea criteriile precum mobilitatea factorilor de producție, gradul de diversficare a producției și gradul de deschidere a economiei depind de calitatea politicilor duse în domeniile respective, deci realizarea unei uniuni monetare este rezultatul unei decizii politice.

Calitatea politicilor economice a fost reflectată de anumite criterii precum egalitatea ratei inflației, gradul de flexibilitate a prețurilor și a salariilor, gradul de integrare politică și variabilitatea cursului de schimb real.

În ziua de azi majoritatea economiștilor sunt de părere că îndeplinirea criteriilor economice ale zonei monetare nu sunt la fel de importante precum angajamentele politice asumate față de obiectivul monedei unice și calitatea politicilor promovate de autorități în acest scop. Un exemplu pentru a susține această opinie este dat de dezmembrarea Ceohoslovaciei unde uniunea monetară care a existat între Cehia și Slovacia a dispărut datorită inexistenței voinței politice de a o menține și cazul dezmembrării URSS care a condus la încetarea uniunii monetare bazate pe rubla sovietică. Autori precum N. Mintz, J. Ingram, C. Goodhart, C. Bean, F. Machlup, M. Feldstein au contribuit la argumentarea acestei poziții.

În ultimele decenii relatiile economice internaționale s-au modificat lucru carea a dus la alcătuirea a ceea ce numim astăzi noua teorie privind zona monetară optimă. Depășirea dilemei inflație-șomaj prin triumful principiului stabilității prețurilor a produs o schimbare importantă în teoria și practica economică astfel încat se ține seamă de elementele nou apărute în știința economică precum „noua macroeconomie clasică, cu nucleul său teoria anticipațiilor raționale; aplicațiile acestei teorii în studiul eficacității politicii monetare; aplicațiile acestei teorii sunt în studiul eficacității politicii monetare; teoria jocurilor, cu aportul său la fundamentarea conceptului de inconștiență temporală; noile abordari ale problemei credibilității și independeței băncii centrale.”

Aceste modificări vin să modernizeze condițiile inițiale existente utilizate în evaluarea regimurilor de schimb alternative. În aceste condiții în literatura recentă se pot distinge trei abordări.

Prima constă în constituirea și utilizarea unor modele macroeconomice care evaluează alegerea unui regim de schimb corespunzător capabil de a atenua șocurile unei economii la diverse perturbații. W.Buiter evidențiază cu ajutorul unui set de ecuații, rolul central al rigidităților nominale în cadrul regimurilor de schimb. În altă ordine de idei autorul consideră că criteriile de la Maastricht sunt foarte puțin probabil a putea împedica uniunea monetară, că nu există nici un obstacol de ordin economic pentru realizarea unei uniuni monetare în cadrul UE și că o monedă unică reprezintă o implicație logică a mobilității nerestricționate a capitalului financiar internațional.

A doua abordare se referă la problema regimului cursurilor de schimb în contextul elaborarii și aplicării unor planuri de stabilizare macroeconomică. Acest tip de abordare consideră că țările cu o inflație ridicată doresc să obțină stabilizarea situației cu un cost de ajustare cât mai mic.

A treia abordare are la bază modelele structurale de echilibru economic general dinamic, cu fundamente microeconomice. Autori precum E. Helpman, J. Kareken și N. Wallace au arătat că într-o economie în care piața financiară este dezvoltată, alegerea unui curs de schimb nu influențează bunăstarea socială. Autori ca T. Bayoumil și L. Ricci au construit modele formale care au ca și punct central elemente ca prețurile sau rigiditatea salariilor iar E. Helpman și A. Razin sau Neumeyer au elaborat modele în care fricțiunile provin din imperfecțiunile pieței financiare.

Conform modelului Helpman-Razin avantajele cursurilor flotante în comparațiecu cursurile fixe sunt cu atât mai mari cu cât numărul activelor financiare existente într-o economie este mai mic .

Bayoumi prezintă un model al unei zone monetare unde economia mondială este împarțită pe diferite regiuni care sunt specializate pe producerea unui singur bun, se presupune că salariile pot crește dar nu pot scădea. Acest model permite evidențierea unor factori specifici zonei monetare optime dintre care: costurile de tranzacționare dintre diferite monede, nivelul de mobilitate al factorilor dintre diferitele regiuni precum și relațiile dintre cererile existente pe piețele din diferitele regiuni. Acest model nu atribuie un rol explicit politicii guvernamentale sau activelor financiare.

Ricci propune un model structural de echilibru general al unei zone monetare unde se presupune că participă două țari. Acest model surprinde aspectele de natură reală și monetară cuprinse în teoria privind zona monetară optimă. În cadrul unei zone monetare optime beneficile integrări depind de elemente precum: corelarea șocurilor între țări, gradul de ajustare furnizat de instrumente de politică fiscală și de către factorul de muncă internațional, gradul de variabilitate a șocurilor monetare interne, parte din aceste șocuri propagându-se și în alte țări membre ale uniunii, cuantumul pierderilor eliminate de adoptarea unei monede unice. Beneficile unei zone monetare optime pot fi minimizate din ca cauza unor factori precum: gradul de variabilitate al șocurilor reale (șocurile sunt generatoare de costuri de ajustare în cadrul uniunii), gradul de variabilitate al șocurilor externe monetare, corelarea șocurilor monetare dintre țări. Factorul capital nu este luat în considerare în modelul Ricci fiind un model static dar furnizează un cadru conceptual foarte solid.

M. Beine și F. Docquier au dezvoltat analiza făcută de Ricci și au propus un model dinamic determinat de angrenajul modificărilor lente ale salariilor, creșterea șocurilor asimetrice cauzate de integrare monetară și migrarea treptată a forței de muncă între țări. O a doua categorie de studii cu privire la implicațiile provocate de piețele financiare incomplete completează discuțiile privitoare la zona monetară optimă. A. Razin și E. Helpman „argumentează faptul că prezența unui grad de variabilitate din partea ratei de schimb este benefică în cazul în care fluctuațiile în ceea ce privește valoarea banilor reflectă șocuri economice reale, deoarece oportunitățiile disponibile disponibile de asigurare prin intermediul comerțului cu active nominale”.

Modelul Neumeyer este un model structural de echilibru general dinamic, cu piață financiara imperfectă cu ajutorul caruia se arată că decizia participării la o uniune monetară este rezultatul unui compromis între costurile pe care le declanșează reducerea numărului de active financiare existente în economie și beneficiile aduse de reducerea volatilități excesive a cursurilor de schimb. Modelul in cauză face distingerea între șocurile economice și șocurile politice. Dacă fluctuațiile cursurilor de schimb reflectă șocuri economice, variațile respective contribuie la autoreglarea economiei și la creșterea eficienței alocării resurselor dar în cazut în care șocurile sunt de natură politică se va determina reducerea eficacității pieței financiare. În aceste condiții adoptarea unei monede unice crește bunăstarea economică numai în măsura în care câștigul cauzat de eliminarea execesului de volatilitate monetară depășește costul reducerii varietății de instrumente monetare într-o economie. Uniunile monetare încearcă să detașeze politica monetară de impactul șocurilor politice sub forma unor „reguli monetare”

Capitolul II. Istoria Intrări Monetare în Europa

2.1 Istoricul integrării monetare europene (Nu e gata)

“Uniunea economică și monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară comună și o monedă comună – euro. Cu toate că toate cele 28 state membre UE participă la uniunea economică, unele țări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice. Împreună, aceste țări formează zona euro.”

Un punct de pornire a istoricului Uniunii Economice și Monetare l-ar putea constitui Tratatele de la Roma care au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. UEM reprezintă una dintre realizările integrarii europene după parerea mea cea mai importantă de până acum. Cu toate acestea, autorii Tratatelor de la Roma nu se gândeau încă la o monedă unică, obiectivele inițiale ale tratatelor fiind mult mai limitate.

Planul pentru o monedă unică europeană a început sa fie conturat din 1969 cu raportul Barre elaborat de cele șase state membre ale Comunitați Economice Europene (CEE) de atunci. Mai târziu în acel an a avut loc o întalnire a șefilor de stat și de guvern la Haga cu scopul de a crea planul unei uniuni economice și monetare. Planurile nu au fost realizate din cauza colapsului sistemului de la Bretton Woods în 1971 după ce Președintele Richiard Nixon a luat decizia de a face dolarul neconvertibil în aur și a recesiuni internaționale cauzată de prima criză a petrolului, în anul 1973. Între timp CEE s-a mârit incluzând 9 state, multe dinte ele fiind dispuse să renunțe la propiile monede naționale.

Consiliul european a luat decizia formări Uniunii economice și monetare în luna decembrie a anului 1991 în orașul olandez Maastricht, fiind mai târziu prevăzută în tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht).  

Formarea Uniunii Monetare și Economice poate fi delimitată în trei etape.

Etapa I

La data de 1 iunie 1989 Consiliul European a hotărât pe baza unui raport, denumit Raportul Delors data la care să ia naștere Uniunea Economică și Monetară și anume 1 iunie 1990. La acea dată, în principiu au fost eliminate toate restricțiile privind libera circulație a capitalurilor între statele membre.

Prima etapă s-a concretizat printr-o serie de modificări atât în cadrul Comitetului guvernatorilor cât și pe parte juridică. Comitetului guvernatorilor băncilor centrale din statelor membre ale Comunității Economice Europene le-a fost conferită o serie de atribuții. Aceste atribuții au fost un punct important în cooperarea monetară de la înfințarea sa în luna mai a anului 1964. 12 martie 1960 a fost luată o decizie a Consiliului care prevedea atribuțiile suplimentare ale Comitetului guvernatorilor. Desfășurarea de consultări pe tema politicilor monetare aplicate în statele membre, promovarea coordonării acestor politici cu scopul asigurării stabilității prețurilor au fost unele dintre atribuțiile acestui comitet.

Pregătirile celei de-a treia etapă a fost demarată de către Comitetul guvernatorilor având în vedere intervalul disponibil relativ scurt și complexitatea atribuțiilor. Un prim pas a fost de a identifica toate aspectele care trebuie analizate într-o fază incipientă, pentru a stabili un program de lucru până la sfârșitul anului 1993 și să definească în mod corespunzător a mandatelor acordate subcomitetelor existente și grupurilor de lucru stabilite în acest scop.

În anul 1991 a fost convocată o conferință interguvernamentală dedicată Uniunii Economice și Monetare cu scopul de a reviziu Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, astfel încat să poată fi creată structura instituțională necesară realizării etapelor doi și trei, această conferință a avut loc în paralel cu o conferință interguvernamentală axată pe uniunea politică.

În urma negocierilor a rezultat Tratatul privind Uniunea Europeană care a fost adoptat in decembrie 1991 și a fost semnat la Masstricht la data de 7 februarie 1992. Acestea fiind spuse tratatul a intrat în vigoare abia la data 1 noiembrie 1993 din cauza întârzierilor înregistrate în procesul de ratificare. Acest tratat a dus la redenumirea Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene în „Tratatul de instituire a Comunității Europene la care s-a introdus printre altele Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Central Europene și Protocolul privind Statutul Institutului Monetar European.

Etapa II

La data de 1 ianuarie 1994 a avut loc debutul celei de-a etape a Uniunii Economice și Monetare prin înfințarea Institutului Monetar European (IME) și prin desfințarea Comitetului Guvernatorilor. Atribuțiile privind implementarea politicii monetare în Uniunea Europeană nu au fost în sarcina IME, acestea au rămas în sarcina autoritățiilor naționale și nici nu a fost abilitat să intervină pe piața valutară.

Principalele atribuții ale IME au fost: consolidarea cooperării între băncile centrale și a coordonări politicilor monetare, pregătirile necesare desfășurate în vederea instituirii Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), în vederea implementării politicii monetare unice și a introducerii monedei unice în cea de-a treia etapă.

În luna decembriea anului 1995 Consiliul European a stabilit asupra denumirii unității monetare europene și anume „Euro” care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia etape și a confirmat că această etapă a UEM urma să debuteze la data de 1 ianuarie 1999. În prealabil un calendar al evenimentelor priviind trecerea la euro, a fost anunțat. Acest scenariu se baza în principal pe propunerile elaborate de IME.

În luna iunie a anului 1997, Consiliul European a adoptat o rezoluție pentru a institui un mecanism de curs de schimb după crearea zonei euro în 1999. Acest mecanism, denumit MCS II deoarece a înlocuit, în esență mecanismul cursului de schimb al statelor membre, a stabilit cursul de schimb din afara zonei euro și a permis să fluctueze numai până la o limită stabilită, pentru a se asigura că fluctuațiile cursului de schimb nu ar avea impact asupra stabilității economice a pieței unice.

În luna decembrie 1996 elementele grafice selectate pentru bancnotele euro au fost prezentate de către IME Consiliului European și mai apoi publicului larg, acestea urmând să fie puse în circulație la data de 1 ianuarie 2002.

Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate și Creștere în luna iulie a anului 1997 cu scopul completării și clarificării Tratatului referiot la UEM, pact ce cuprinde două regulamente, menit să asigure disciplina bugetară în ceea ce privește UEM. Pactul a fost completat și angajamentele fiecărui stat membru reafirmate printr-o declarație a Consiliului în luna mai 1998. Acesta a suferit modificări în 2005 și 2011.

Consiliul Uniunii Europene s-a reunit având în componență sefi de stat sau de guvern a hotărât că 11 state membre îndeplinesc condițiile necesare participarii la cea de-a treia etapă a UEM și adoptarea monedei unice la 1 ianuarie 1999. Participanții inițiali au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania și Țările de jos. Șefii de stat sau de guvern au ajuns la un acord politic în ceea ce privește persoanele care urmau să fie recomandate pentru numirea în calitate de membri în Comitetul executiv al BCE.

De asemenea în mai 1998 miniștrii de finanțe ai statelor membre care adoptă moneda unica au convenit, împreună cu guvernatorii băncilor centrale naționale ale acestor state membre, Comisia Europeană și IME faputl că cursurile de schimb centrale bilaterale valabile în MCS să fie utilizate la stabilirea cursurilor de schimb irevocabile pentru euro.

Președintele, vicepreședintele și ceilalți patru membri ai Comitetului executiv al BCE au fost numiți la data de 25 mai 1998 de către guvernele celor 11 state. Eurosistemul este format din BCE si băncile central naționale a statelor membre, având ca și obiectiv elaborarea și stabilirea politicii monetare unice în cadrul celei de-a treia etape a UEM.

BCE a fost înfințată la 1 iunie 1998 și odată cu aceasta, misunea IME a luat sfârșit. Conform articolului 123 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, IME a fost lichidat în momentul creării BCE. IME a finalizat toate activitățile pregătitoare la timp, iar restul anului1998 fiind alocat de către BCE testării finale a sistemelor și procedurilor.

Etapa III

La data de 1 ianuarie 1999 cea de-a treia și ultima etapă a Uniunii economice și monetare a început cu stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante în raport cu euro. Politicile monetare naționale au fost înlocuite cu o politică monetară comună concepută de către Banca Centrală Europeană.

La data de 1 ianuarie 2001 Grecia a intrat în a treia etapă a UEM, iar numărul statelor membre participante a ajuns la 12.

Moneda Euro a fost folosită doar ca monedă virtuală pentru cele 12 țari ale zonei euro, a fost folosită în contabilitate, toate decontările și contractele dintre statele membre au fost realizate în moneda euro. În conturile bancare valorile apăreau atât în monedele naționale cât și în euro pentru a obișnui populația cu noua monedă.

Toate statele care au adoptat moneda euro la 1 ianuarie 2002, au trebuit să îndeplinească Criiterile de Convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

2.2 Zona Euro (gata)

În prezent zona euro numără 19 state membre ale Uniunii Europene. Acestea sunt :

Austria a aderat la Uniunea Europeană în anul 1995 și a devenit membră a zonei euro la 1 ianuarie 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Austria, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație, atunci cand atât Schiling cât și euro au avut statut de mijloc legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Österreichische Nationalbank continuă să schimbe valuta Schiling pe o periodă nelimitată.

Belgia care este membru fondator al Uniunii Europene și una din valul de țari care a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Belgia, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Francul belgian cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banque nationale de Belgique

Cipru este membră a Uniunii Europene de la 1 Mai 2004 și a devenit membră a zonei euro la data de 1 ianuarie 2008 dată la care a decis sa utilizeze bancnote și monede euro fară a mai utiliza euro ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație a fost în vigoare pana la 31 ianuarie 2008 timp în care platile se puteau face atat în lire cipriote cât si în euro.

Estonia s-a alăturat Uniuni Europene la data de 1 Mai 2004 odata cu Cipru. Coroana estoniană s-a alăturat Mecanismului European al Ratelor de Schmib (ERM II) la data de 28 Iunie 2004 și a înregistrat o rată centrală de 15.6466 la euro, cu o marjă de fluctuatie de ± 15%. Începând cu data de 1 ianuarie 2011 consiliu a dat undă verde la adoptarea monedei euro de către Estonia.

Finlanda a aderat la Uniunea Europeană în anul 1995 și a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele si monedele euro au fost introduse în Finlanda, la data de 1 ianuarei 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani când euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Marca finlandeză cât si euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Suomen Pankki a continuat sa schimbe bancnotele si monedele Mărci finlandeze până la data de 29 februarie 2012.

Franța este membru fondator al Uniunii Europene si una din valul de țari care a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Franța, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Francul francez cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 17 februarie 2002. Banque de France a schimbat monedele Franculului francez până la data de 17 februrie 2005 iar bancnotele până la data de 17 februarie 2012.

Germania este membru fondator al Uniunii Europene si este una din valul de țari care a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarei 1999. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Germania, la data de 1 ianuarie 2002, după o perioadă de tranziție de 3 ani cand euro a fost moneda oficială dar a existat numai ca monedă virtuală. Statutul legal de plată al bancnotelor mărcii germane și a monedelor s-a încheiat la 31 decembrie 2001, dar acestea au fost acceptate ca plată până la 28 februarie 2002 ca urmare a unei declarații comune a serviciilor bancare si a ascociațiilor.Deutsche Bundesbank v-a continua să schimbe bancnote si monede ale marci Germane pe o perioadă nelimitată.

Grecia a aderat la Uniunea Europeană în anul 1981 și a adoptat moneda euro in anul 2001 ca să fie în primul val de țari care au lansat bancnotele și monezile in ianuarie 2002. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Drahma Grecească cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Τράπεζα της Ελλάδος a schimbat monedele Drahmei Grecești până la 1 martei 2004 iar bancnotele până la 1 martie 2012.

Irlanda a aderat la Uniunea Europeană în anul 1973. Moneda euro a fost introdusă în Irlanda la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Lira irlandeză cat si euro au avut statu legat de plată s-a încheiat la data de 9 februarie 2002. Banca centrală a Irlandei continuă sa schimbe lire Irlandeze pe o perioadă nelimitată.

Italia este membru fondator al Uniunii Europene. Moneda euro a fost introdusă în Italia la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție de trei ani cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Lira italiană cât si euro au avut statu legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banca d'Italia a continuat sa schimbe bancnote și monede ale Lirei italienești până în data de 29 Februarie 2012.

Letonia s-a alăturat Uniunii Europene la data de 1 mai 2004. Letonia a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarie 2014. Latsul Leton s-a alaturat Mecanismului European al Ratelor de Schmib (MRS II) la data de 02 mai 2005 și a observat o rată centrală de 0.702804 la euro, cu o marjă de fluctuație standard de ± 15%, dar Letonia a menținut în mod unilateral o rată de fluctuație de 1% în jurul ratei centrale.

Lituania s-a alăturat Uniuni Europene la data de 1 mai 2004. Lituania a adoptat moneda euro la data de 1 ianuarie 2015 dată la care euro a înlocuit litas-ul la un curs fix de 1 EUR=3,45280 LTL. Lietuvos Bankas continuă să schimbe litas-ul Lituanian pe o perioadă nelimitată.

Luxemburg este membru fondator al Uniunii Europene. Moneda euro a fost introdusă în Luxemburg la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție de trei ani cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Francul Luxemburghez cât si euro au avut statu legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banque centrale du Luxembourg a schimbat monedele francului luxemburghez până la data de 31 decembrie 2004 și continuă să schimbe bancnotele LUF pe o perioadă nelimitată.

Malta a aderat la Uniunea Europeană în 1 mai 2004, în ceea ce privește moneda euro Malta a adopat-o la data de 1 ianuarie 2008 dată la care a decis sa utilizeze bancnote și monede fară a mai utiliza euro ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație a fost în vigoare până la 31 ianuarie 2008 timp în care platile se puteau face atat în lire malteze cât si în euro.

Portugalia a aderat la Uniunea Europeamă la data de 1 ianuarei 1986. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Portugalia în data de 1 ianuarei 2002 după o perioadă de 3 ani când euro a fost moneda oficială dar a existat doar ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Escudo portughez cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banco de Portugal a schimbat monedele Escudo portughez până la data de 31 decembrie 2002 și v-a continua să schimbe bancnotele Escudo portughez până la data de 28 februarie 2022.

Slovenia a devenit membru al Uniunii Europene la data de 1 mai 2004. Slovenie a aderat la zona euro la data de 1 ianuarei 2007 și până la data de 14 ianuarie 2007 atât Tolarul sloven cât si euro au avut statut legal de plată. Banka Slovenije a continuat să schimbe monedele tolarului sloven până la data de 31 decembrie 2006, fără a pronunța o dată limită până la care se pot schimba bancnotele tolarului solven.

Slovacia s-a alăturat Uniunii Europene la data de 1 Mai 2004. Coroana slovacă s-a alăturat Mecanismului European al Ratelor de Schmib (MRS II) la data de 28 noiembrie 2005, pe data de 8 iulie 2008 consiliu a dat undă verde la adoptarea monedei euro de către Slovacia începând cu data de 1 ianuarie 2009.

Spania a aderat la Uniunea Europeamă la data de 1 ianuarei 1986. Bancnotele și monedele euro au fost introduse în Spania în data de 1 ianuarei 2002 după o perioadă de 3 ani când euro a fost moneda oficială dar a existat doar ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Peseta spaniolă cât și euro au avut statut legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. Banco de Españacontinuă sa schimbe monedele și bancnotele Pesetei spaniole pe o perioadă nelimitată.

Țările de jos (Olanda) este stat membru fondator al Uniunii Europene. Moneda euro a fost introdusă în Olanda la data de 1 ianuarie 2002 după o perioadă de tranziție de trei ani cand euro fost moneda oficială, dar a existat numai ca monedă virtuală. Perioada de dublă circulație atunci cand atât Gulden cât si euro au avut statu legal de plată s-a încheiat la data de 28 februarie 2002. De Nederlandsche Bank a continuat să schimbe monedele Gulden până la 1 ianuarie 2007 și v-a continua să schimbe bancnotlele Gulden până la data de 1 ianuarie 2032.

2.3 Criteriile de convergență nominală ( nu e gata)

“Una dintre cele mai importante sarcini ale statelor nou integrate este găsirea unui mix optim de politici care să asigure un ritm rapid de creștere și de aliniere la standardele impuse de către Uniune. Cel de-al doilea pas extreme de important îl reprezintă aderarea la Uniunea Economică și Monetară și în final adoptarea unei monede unice. Acesta presupune o serie de etape ce trebuie îndeplinite pentru a asigura o trecere lină înspre realizarea unei convergențe depline”.

Prin Trataul de la Maastricht, validat de către toate statele membre UE în 1993 au fost stabilite criteriile de convergență nominală ce trebuie îndeplinite de către toate țările care doresc să adopte moneda euro. Tratatul de la Maastricht se referă la

Stabilitatea prețurilor: rata medie a inflației calculată prin IAPC în cursul unei perioade de un an înaintea examinarii nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5% pe cea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune performanțe în ceea ce privește stabilitatea prețurilor; în plus, această evoluție trebuie să se dovedească a fi sustenabilă.

Finanțele publice: sustenabilitatea financiară a guvernului va rezulta dintr-o situație bugetară care nu cunoaște deficit public excesiv și anume: deficitul bugetar al statului nu trebuie să depășească 3% din PIB. În cazul în care valoarea este depășită, deficitul bugetar trebuie să fie redus seminficativ și continuu, către o valoarea apropiată de cea de referință sau depășirea valorii de referință trebuie să fie excepțională și temporară. Datoria publică nu trebuie să depășească 60% din PIB la sfârșitul anului financiar. În cazul în care înregistrează valori mai mari trebuie să se diminueze semnificativ și să se se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

Ratele dobânzilor pe termen lung: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu trebuie să depășească cu mai mult de doua puncte procentuale pe cea a celor mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune performanțe în ceea ce privește stabilitatea prețurilor. Ratele dobânzii pot fi măsurate pe baza titlurilor de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile.

Stabilitatea cursurilor de schimb: “respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu euro”

2.1 Criteriile de convergență reală (Nu e gata)

Criteriile de convergență reală sunt la fel de importante ca și criteriile de convergență nominală pentru adoptarea monedei euro, însă Tratatul de la Maastricht nu menionează criterii explicite în ceea ce privește convergența reală.

Capitolul III. Studiu de caz Adoptarea Monedei Euro în România

3.1 Analiza macroeconomică a României

3.2 Criteriile de covergență nominală

3.3 Criteriile de convergență reală