Adoptarea Euro Si Implicatiile Sale Pentru Romania In Contextul Integrarii In Uniunea Monetara Europeana

Introducere

Motto: "EURO reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuită cu nicio altă monedă, oricare ar fi tentația pe termen scurt" – Delors Jacques.

Lucrarea se concentrează asupra procesului de adoptare a monedei unice europene și a implicațiilor pe care le va avea asupra României.

Globalizarea economiei mondiale este un proces de creștere a interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare o creșterii legăturilor multilaterale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, culturale, sociale și politice și are ca implicație faptul că problemele devin tot mai globale decât naționale.

La nivelul Uniunii Europene, globalizarea a condus la sporirea schimburilor comerciale și a circulației fondurilor între țările membre ale acesteia. Globalizarea este considerată ca fiind premisa, dar și factorul de integrare monetară europeană.

Adoptarea monedei euro face parte din procesul de integrare europeană, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană. Desigur, adoptarea monedei unice europe nu este o cerință expresă ca urmare a intrăii în Uniunea Europeană, exemplu în acest caz fiind Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii, care au recurs la „clauza de exceptare” de la adoptarea acesteia, însă utilizarea unei astfel de monede prezintă o mulțime de avantaje.

Introducerea euro sporește transparența prețurilor bunurilor, serviciilor și muncii la nivel continental, antrenând convergența acestora. Transparența și siguranța tranzacțiilor (lipsite de comisioane de risc valutar) vor duce la creșterea nivelului concurenței între agenții economici, cu efecte benefice pentru consumatori. Cetățenii români își vor putea folosi economiile lichide sau aflate în conturi din țară sau străinătate pentru a investi pe orice piață europeană, fără riscuri valutare. Pe de altă parte, moneda unică europeană, reprezentând un simbol al stabilității și siguranței economice, va impulsiona investițiile străine directe. Efectul general, de lungă durată, al introducerii monedei unice este creșterea interdependenței între statele membre ale Uniunii Europene, a bunăstării și eficienței economice.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra Uniunii Economice și Monetare, în prima parte a lucrării am încercat să prezint, în linii mari, procesul de realizare a Uniunii, pornind de la Sistemul Valutar de la Bretton Woods, urmat de crearea Șarpelui Monetar European și, mai târziu, a Sistemului Monetar European. Procesul se încheie cu formarea Uniunii Monetare Europene, uniune ce beneficiază de reguli mai stricte decât predecesorii săi, având o monedă proprie, o monedă reală, de sine stătătoare.

A doua parte a lucrării „Adoptarea euro și implicațiile sale pentru România în contextul integrării în Uniunea Monetară Europeană” cuprinde drumul pe care țara noastră l-a parcurs până în prezent și drumul pe care îl mai are de parcurs.

Un spațiu destul de important în această lucrare a fost acordat și recentei crize economice, deoarece a avut efecte negative asupra procesului de aderara a României la Uniunea Monetară Europeană, încetinindu-l.

Se cunoaște foarte bine că acest proces de adoptare a monedei euro constă în îndeplinirea unor criterii de convergență nominală, mai precis, Criteriile de la Maastricht, dar și a unor criterii de convergență reală care, chiar dacă nu au fost definite prin tratate, au o importanță deosebită deoarece vizează gradul de dezvoltare și de apropiere a țării ce dorește să adopte moneda unică europeană de performanțele economice ale țărilor deja membre ale Uniunii.

În continuare, voi prezenta cât de pregătită este România să facă parte din Uniunea Economică și Monetară și în ce măsură îndeplinește, la momentul actual, criteriile de convergență nominală și reală necesară adoptării monedei euro.

1. Procesul de realizare a Uniunii Monetare și Economice (UME)

Globalizarea – punct de plecare pentru a realiza

o uniune monetară

„Globalizarea” este denumirea dată procesului de expansiune a capitalismului post-industrial, formă pe care capitalismul modern, din cele mai dezvoltate state ale lumii, a generat-o după intrarea în criză a capitalismului industrial în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Globalizarea economiei mondiale este un proces de creștere a interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare o creșterii legăturilor multilaterale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, culturale, sociale și politice și are ca implicație faptul că problemele devin tot mai globale decât naționale.

Globalizarea este văzută ca fiind alcătuită din două mari componente:

un set de politici;

seria de efecte produse de politicile respective.

De asemenea, globalizarea cuprinde cinci dimensiuni:

liberalizarea și creșterea exponențială a schimburilor internaționale de bunuri și servicii;

liberalizarea și creșterea, la fel de exponențială, a fluxurilor de capital;

liberalizarea și creșterea exponențială a fluxurilor de forță de muncă;

liberalizarea asimetrică a transferului de competență, expertiză și, în general, de know-how la nivel global;

extinderea democrației și transformarea ei în forma ideală de organizare politică a oricărei societăți.

„Globalizarea economică este un proces istoric, rezultat al inovării umane și a progresului tehnologic. Aceasta se referă la integrarea crescândă a economiilor din întreaga lume, în special prin intermediul schimburilor comerciale și a fluxurilor financiare. Termenul uneori, de asemenea, se referă la libera circulație a persoanelor (de muncă) și cunoștințe (tehnologie) peste granițele internaționale. Există, de asemenea, dimensiunile culturale, politice și de mediu mai largi ale globalizării.”

La nivelul Uniunii Europene, globalizarea a condus la sporirea schimburilor comerciale și a circulației fondurilor între țările membre ale acesteia.

Fenomenul aduce, odată cu beneficii și oportunități, și o concurență acerbă. Această concurență poate apărea atât din partea unor economii cu costuri reduse (China), precum și din partea unor state cu economii inovatoare (Statele Unite).

În ceea ce privește țara noastră, având în vedere că aceasta nu beneficiază de cantități mari de petrol, cărbune sau gaze naturale, pentru a se putea dezvolta, România a fost nevoită să se alăture Uniunii Europene. Această alăturare poate fi considerată ca fiind un pas important în ceea ce privește globalizarea la nivelul tării noastre.

„Țările confruntate cu valul globalizării și-au propus să-l stăpânească, să-l controleze, realizând că este vorba despre un proces ambivalent – care pune în mișcare multe lucruri, modifică, transformă, dar în folosul celui care l-a inițiat. Lăsată la voia întâmplării, globalizarea putea consolida decalajul dintre lumea dezvoltată și cea în curs de dezvoltare”

1.2 Încercări de realizare a unei uniuni monetare

Crearea Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OECE) în anul 1948, devenită Organizația Economică de Cooperare și Dezvoltare (OECD) din anul 1960, a reprezentat un prim pas în direcția integrării monetare. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este o organizație internațională a acelor națiuni dezvoltate care acceptă principiile democrației reprezentative și a economiei de piață libere.

Primul angajament monetar negociat de țările vest europene l-a reprezentat Uniunea Europeană de Plăți (UEP) care a intrat în vigoare la 1 iulie 1950 și la care au participat țările membre ale OECE, dar și țări din Africa și Asia. Aceasta conferea posibilitatea compensării lunare a tuturor datoriilor din schimburile bilaterale la nivelul global al acestei instituții. Aceasta inseamnă că, la sfârșitul unei luni, fiecare țară avea o așa zisă poziție globală netă.

Uniunea Europeană de Plăți a fost înlocuită de Aranjamentul Monetar European (EMA) constituit în ideea menținerii unei zone de stabilitate monetară în Europa în masură să ofere stabilitate și siguranță financiară participanților la schimburile comerciale.

Concomitent cu eforturile țărilor din Vestul Europei de a realiza o zonă de stabilitate monetară, în cadrul economiei mondiale au fost puse bazale unui nou sistem financiar și monetar internațional, prin crearea Fondului Monetar Internațional (FMI) și Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

1.2.1 Sistemul valutar de la Bretton Woods

Problematica realizării unui sistem valutar internațional a fost abordată pentru prima dată la Bretton Woods (Statele Unite ale Americii).

Până în anul 1971, cooperarea monetară și relativa stabilitate a ratelor de schimb se realizau în cadrul sistemului monetar Bretton Woods, instituit în iulie 1944. Acesta limita amplitudinea fluctuațiilor cursurilor de schimb ale diverselor valute. Sistemul se baza pe dolar ca fiind singura monedă convertibilă în aur, la o paritate de 35$ pentru o uncie de aur. Celelalte monede erau convertibile în dolari, plecând de la o paritate fixată printr-un acord internațional.

Principalele obiective ale sistemului au fost:

realizarea unei stabilități relative a raporturilor valorice dintre valute;

instituirea unor mecanisme de ajustare a balanței de plăți curente;

constituirea unei rezerve internaționale.

„În final, în baza discuțiilor, au fost adoptate următoarele principii, inspirate mai ales din planul american, menite să guverneze sistemul valutar internațional:

– universalitatea, în sensul că orice stat care recunoștea prevederile statutului F.M.I. putea adera oricând la acest organism și implicit la prevederile lui;

– fixitatea parităților și cursurilor valutare, în sensul că moneda națională a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiție legală inițială (valoarea paritară), stabilită în aur sau în dolari. Modificarea valorii paritare era posibilă numai în următoarele condiții: la propunerea țării membre; în urma consultării cu F.M.I.; pentru corectarea unui dezechilibru fundamental;

– convertibilitatea reciprocă a monedelor, în sensul desființării restricțiilor asupra plăților curente și convertibilitatea în aur a dolarului pentru stocurile deținute de băncile naționale ale țărilor membre;

– realizarea unui volum de rezerve internaționale adecvat necesităților de echilibrare a balanțelor țărilor membre, rezerve compuse din stocurile de valută convertibile, creanțele față de F.M.I. și deținerile de DTS.

Crearea sistemului valutar de la Bretton Woods a însemnat un semnificativ succes al ideii de cooperare internațională în domeniul financiar-monetar, precum și un succes al concepției că o monedă națională poate îndeplini funcții internaționale.”

„Cele două mari dificultăți cu care s-a confruntat sistemul au derivat din contradicția dintre caracterul internațional al schimburilor economice și caracterul național al mijloacelor de plată utilizate în aceste schimburi, având în vedere că la Bretton Woods nu a fost creată o monedă internațională, ci dolarului american, deci unei monede naționale, i s-au atribuit funcții internaționale.” Drept urmare, a început să se vorbească despre o criză a sistemului valutar instituit la Bretton Woods.

Având drept principale cauze încetarea convertibilității dolarului în aur și trecerea la cursurile flotante, la 15 august 1971 sistemult valutar a fost lichidat.

1.2.2 Șarpele Monetar European

Europenii încercau de mai mulți ani să contracareze previzibilele efecte ale erodării dolarului.

În anul 1969, prin Planul Bave, s-a realizat o apropiere a politicilor economice si monetare ale statelor care, prin Tratatul de la Roma din anul 1957, formaseră Piața Comună.

Consiliul European de la Haga din anul 1969 a reconfirmat dorința de a se avansa în direcția realității Uniunii Economice și Monetare, însărcinându-l pe Pierre Werner să studieze liniile principale ale unui Sistem Monetar European.

În octombrie 1970, Pierre Werner și-a prezentat raportul prin care proiecta instituirea unei uniuni monetare în decurs de 10 ani:

prima etapă – fluctuațiile taxelor de schimb între monedele țărilor europene trebuiau limitate datorită unui început de coordonare a politicii monetare și fiscale;

a doua etapă – marjele de fluctuare între monede trebuiau reduse și mai mult;

a treia etapă – taxele de schimb ar fi fost fixate irevocabil, unele prin raport cu celalalte, ceea ce permitea eliberarea completă a mișcărilor de capital.

Astfel, prin Acordul Bâle, în anul 1972 s-a introdus „șarpele monetar european” care limita variațiile cursurilor de schimb între monedele țărilor Pieței Comune la un maximum de ±2.25%. Acest sistem nu s-a dovedit eficace, iar, ca urmare, în anul 1976 a fost declarat ca fiind un eșec.

1.2.3 Sistemul Monetar European

Sistemul Monetar European (S.M.E.) reprezintă un ansamblu de reglementări, mecanisme și instituții adoptat la nivelul Comunității Europene, în vederea realizării unei politici monetare comune și a unor cursuri de schimb relativ stabile între monedele țărilor membre.

Ca succesor al șarpelui monetar, Sistemul Monetar European a intrat în vigoare la 13 martie 1979, și a avut ca obiectiv principal crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa.

Sistemul Monetar European s-a bazat pe trei elemente esențiale, după cum urmează:

1. E.C.U., unitate de cont care stă la baza stabilirii cursurilor monedelor țărilor membre și reprezintă elementul central;

2. Mecanismul de schimb;

3. Mecanismul de susținere financiară.

În evoluția sa, ECU a cunoscut trei etape:

a. într-o primă etapă, ECU a funcționat ca unitate de cont și instrument de rezervă al băncilor centrale ;

b. în a doua etapă, ECU pătrunde în relațiile economice și financiare private, ca unitate de cont, îndeplinind funcția de instrument de masură a valorii și de etalon al schimburilor;

c. în cadrul celei de-a treia etape, ECU dobândește o dimensiune monetară mai largă, se naște moneda scripturală ECU.

ECU poate fi privit ca un coș alcătuit din totalitatea monedelor țărilor membre, în raport de ponderea economică și monetară a fiecărei țări în cadrul Comunității Europene.

Ponderile monedelor ce intrau în componența coșului erau revizuite periodic, la fiecare cinci ani, sau la cerere, în cazul în care una din monedele ce intrau în respectivul coș prezenta fluctuații mai mari decât cele stabilite de cursul pivot.

Cursul pivot constituie o rată de schimb care arată câți ECU valorează unitatea monetară a fiecărei țări. Pe această bază, Comitetul monetar al Comunității Europene proceda la calcularea ratelor de schimb ale monedelor sistemului monetar în raport cu cursul pivot.

În cadrul Sistemului Monetar European, ECU a îndeplinit urmatoarele funcții:

a. funcția de monedă utilizată în calculul ratei de schimb;

b. funcția de unitate de cont;

c. ECU era utilizat în calculul indicatorului de divergență;

d. ECU avea funcția de valută de rezervă.

Mecanismul de schimb după care funcționa era următorul:

• fiecare monedă a avut un curs pivot în raport cu ECU;

• s-a stabilit o marjă de fluctuație de ±2,25% între monedele SME și de ±6% pentru monedele care nu făceau parte din mecanismul de schimb;

• ulterior, această marjă a fost largită la 15%.

Mecanismul de susținere financiară a avut rolul de a reglementa modul de acordare de credite pe termen scurt și mediu pentru depășirea unor situații de criză. Fondul European de Cooperare Monetară a reprezentat instituția prin care a avut loc susținerea financiară a monedelor aflate în dificultate.

1.3. Formarea Uniunii Monetare Europene

Procesul de transformare a Sistemului Monetar European în Uniune Monetară

În luna decembrie a anului 1990, prin Conferința Interguvernamentală despre Uniunea Economică și Monetară, s-a aprobat statutul sistemului european de bănci centrale. Acest sistem cuprindea Banca Centrală Europeană (B.C.E.) și băncile centrale existente în fiecare țară membră a Uniunii Europene.

Ulterior, în 1991, a avut loc adoptarea Tratatului de la Maastricht care prevedea contopirea tuturor acordurilor referitoare la Uniunea Economică și Monetară într-un singur acord, si anume Tratatul Uniunii Europene.

Tot prin tratatul de la Maastricht au fost stabilite și criteriile de convergență, care au fost abordate de Uniunea Europeană în două direcții:

de către organismele comunitare prin adoptarea unui cadru general de realizare a convergenței;

de către guvernele naționale.

Un alt moment important în procesul de transformare a Sistemului Monetar European în Uniune Monetară este constituirea, în anul 1994, a Institutului Monetar European, în cadrul căruia băncile centrale ale țărilor membre lucreză împreună și fac demersurile necesare pentru etapa finală a Uniunii Economice și Monetare.

Realizarea propriu-zisă a Uniunii Economice și Monetare

Adoptarea de către Consiliul European de la Madrid din 26-27 iunie 1989 a Raportului Delors a dus la propunerea creării Uniunii Economice și Monetare în trei etape:

Prima etapă a început în vara anului 1990 prin:

• introducerea liberei circulații a capitalurilor între cele 15 state membre;

• o coordonare mai strânsă a politicilor monetare între statele membre;

• definirea unui program de convergență.

La 7 februarie 1992, prin Tratatul de la Maastricht, s-a convenit la crearea unei monede unice europene a cărei denumire ar fi trebuit să fie ECU.

Prin Summitul de la Madrid din luna decembrie a anului 1994, a fost hotarâtă drept limită de realizare a uniunii monetare luna ianuarie 1999.

A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 și s-a încheiat la 31 decembrie 1998.

• intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht;

• intensificarea coordonării politicilor monetare între țările membre;

• desemnarea țărilor care trec în primul val la monedă unică.

În luna mai a anului 1998, cele 15 țări membre ale Uniunii Europene puteau fi împărțite în 4 categorii, și anume:

țări care doreau să adopte moneda unică europeană și care se calificau pentru instituirea acesteia: Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Olanda, Belgia, Irlanda și Luxemburg;

țări care se calificau pentru insituirea monedei unice, dar care aveau oarecare rezerve în ceea ce priveste adoptarea acesteia: Marea Britanie, Suedia și Danemarca;

țări a căror monedă nu făcea parte din componența zonei euro, dar care îndeplineau criteriile necesare adoptării monedei unice europene: Austria și Finlanda;

țări care își doreau instituirea monedei unice, dar care nu îndeplineau criteriilen necesare: Grecia.

La 1 ianuarie 1999 a început a treia etapă și ultima a Uniunii Economice și Monetare, apariția oficială a monedei EURO, nu ECU, mai întâi numai ca monedă scripturală, de cont, în tranzacțiile bancare. De ce s-a renunțat la denumirea deja stabilită? „Există mai multe explicații posibile:

moneda unică are o natură complet diferită de ce a ECU care nu era decât un coș de monede servind ca referențial comun în interiorul sistemului monetar european;

imaginea ECU varia destul de mult și se situa mai degrabă la un nivel mediu în țările cu monedă puternică, precum Germania;

pronunția ECU în germană este destul de nefericită și chiar cancelarul Helmut Kohl a obiectat că expresia ”un ECU” (eine ECU) este identică fonetic cu eine Kuh, care înseamnă ”o vacă”;

ortografierea ECU nu era uniformizată în tratat (”ecu” în franceză, ”ECU” – cu majuscule, în germană și engleză), ceea ce pare să indice că, de la bun început, denumirii i s-a atribuit un caracter provizoriu.”

Moneda unică a fost adoptată de 11 țări membre ale Uniunii Europene, și anume: Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Belgia, Olanda, Finlanda, Irlanda și Luxemburg. Ulterior, la 1 ianuarie 2001, celor 11 țări li s-a alăturat și Grecia.

„Timp de 3 ani, acestea au operat cu două monede: moneda naționlă pentru efectuarea de operațiuni comerciale și moneda euro pentru activitățile financiare.

La 1 ianuarie 2002, moneda euro a fost lansată simultan în toate cele 12 state care au format, la acea dată, spațiul monetar unic.”

Raportul de schimb între monedele naționale și euro, la 1 ianuarie 2002, a fost următorul:

Tabelul 1 : Raportul de schimb între monedele naționale și euro

Pentru ca Uniunea Monetară să se realizeze era necesar ca statele membre să atingă un înalt grad de convergență susținută în termen de:

• Rata inflației nu trebuie să depășească, cu mai mult de 1,5% pe an pe cea înregistrată în cele mai performante 3 state membre;

• Deficitul guvernamental nu trebuie să depășească 3% PIB, iar datoria publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;

• Rata de schimb – moneda națională trebuie să-și mențină rata de schimb în marjele de fluctuație permise de S.M.E. și să nu fi fost devalorizată în precedenții doi ani. La data semnării tratatului, limitele acceptabile ale fluctuației se considerau a fi ± 2,25%, ulterior aceste limite ajungând la ± 15%;

• Rata nominală a dobânzii – rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% pe cea înregistrată de cele mai performante 3 state membre.

Euro este moneda unică adoptată până în prezent de 19 din cele 28 state membre ale Uniunii Europene, Lituania fiind țara care s-a alăturat cel mai recent (din 1 ianuarie 2015) grupului zonei euro.

În afară de Danemarca și Regatul Unit, care au recurs la „clauza de exceptare” de la adoptarea monedei unice, celelalte 7 state din afara Eurosistemului, inclusiv România, s-au angajat să adopte euro odată ce vor îndeplini criteriile de convergență stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

Înainte ca un stat membru să poată adopta moneda euro, acesta trebuie să îndeplinească anumite criterii economice și juridice. Criteriile de convergență economică au rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru adoptarea monedei unice și că se poate integra cu ușurință în regimul monetar al zonei euro. Convergența juridică cere ca legislația națională, în special cea referitoare la banca centrală națională și la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispozițiile tratatului.

Progresele înregistrate de statele membre în îndeplinirea obligațiilor pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare sunt analizate de către Comisia Europeană și BCE, în cadrul unui raport de convergență, și prezentate Consiliului, cel puțin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogări (Articolul 140 alineatul (1) din Tratat).

Sintetizând, din punct de vedere istoric, „în drumul parcurs de sistemul monetar european până la situația de astăzi, se pot desprinde următoarele etape:

Al Doilea Război Mondial și pacea (1939-1950), care au însemnat reconstrucție, în mare parte bazată pe importuri din Statele Unite și folosirea dolarului – aur;

Reconstrucția (1951-1958), perioadă în care câteva monede naționale se stabilizează odată cu refacerea și creșterea economică;

Drumul către aur (1959-1968), un deceniu în care apar și se dezvoltă excedentele comerciale ale statelor europene, iar câteva țări solicită Statelor Unite compensarea acestoara în aur, nemaiavând încredere în masa enormă de ”euro-dolari” aflată în circulație;

Instabilitate și dezorganizare (1969-1978), care începe cu falimentul Convenției de la Bretton Woods și continuă cu eșecul ”șarpelui monetar” european;

Soluțiile intermediare (1979-1998), care nu au fost de durată, respectiv Sistemul Monetar European și ECU, nu au reușit să se impună, iar Marea Britanie nici nu a luat parte la ele;

Drumul către euro (1990-1998), cu toate eforturile de a se ajunge la moneda unică europeană;

Demarajul monedei euro ( 1 ianuarie 1999 – monedă de cont și 1 ianuarie 2002 – monedă efectivă, în circulație). Grecia se alătură spațiului euro la 1 ianuarie 2001;

Extinderea – 2007 – Slovenia; 2008 – Cipru și Malta; 2009 – Slovacia; 2011 – Estonia; 2014 – Letonia; 2015 – Lituania.”

1.4. Opoziții și critici cu privire la moneda unică

„Ziua de 1 iulie 2002 a marcat nu numai nașterea deplină a monedei unice europene, ci și conturarea unei noi realități în chiar sânul Uniunii Europene – ”zona euro”, care desemnează astfel grupul de state în care politica monetară este coordonată de Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Așteptările unor efecte pozitive erau foarte mari, chiar dacă mai mult în mediile de afaceri decât la nivelul populației care, în ciuda unor campanii de promovare abile și susținute, a primit totuși cu rezervă expresia cea mai sintetică a uniunii economice și financiare – noua monedă euro.”

Expertul național la Direcția Generală Economică și Financiară a CCE (2000-2002) Bertrand Martinot afirma următoarele: „monedă esențialmente politică, prin însăși nașterea sa, prin reformele profunde pe care le presupune, euro nu va fi un factor de prosperitate decât dacă politica își va relua drepturile într-un domeniu pe care, în fapt, nu l-a părăsit niciodată.”

De asemenea, se pune accent și pe durabilitatea acestei uniuni monetare. Analizând uniunile monetare care s-au format de-a lungul timpului, se poate afirma că motivul principal pentru care respectivele uniuni nu au fost de durată a fost acela al inexistenței unei puteri politice de tip federal.

Încă de la nașterea sa și până în prezent, la adresa Uniunii Monetare Europene au fost aduse numeroase critici.

Bertrand Martinot, în lucrarea sa „L’euro, une monnaie sans politique? Questions contemporaines, a încercat să sistematizeze în două direcții dominante”:

Critici funamentale;

Critici pragmatice.

Primul grup de critici fundamentale vin din partea economiștilor anglo-saxoni, majoritatea acestor critici fiind publicate în ziare cu profil economic ca ”The Economist” sau ”Wall Street Journal”. Acești critici pot fi calificați ca fiind ultra-liberali.

„Cel mai important critic din această categorie a fost Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel. Acesta aducea drept argument principal prăbușirea ”șarpelui monetar european” la sfârșitul anilor ’80, prăbușire ce nu era văzută ca un argument favorabil în crearea unei uniuni monetare.

După ce Uniunea Monetară Europeană (UME) a devenit o realitate. Aceiași critici ai monedei unice și-au întreptat atenția asupra ”derivelor” politice și economice care ar putea să o însoțească.”

Ei consideră că această uniune pune o presiune asupra statelor membre ale zonei euro pentru a realiza o armonizare legislativă în domeniul fiscalității,a muncii și protecției sociale, fapt ce ar conduce la diminuarea concurenței dintre sistemle economice și sociale naționale.

Criticile pragmatice se bazează pe raportul practic dintre avantajele și dezavantajele unei monede unice.

Aceștia consideră ca principal dezavantaj fixarea unei rate de schimb între monedele europene ce urmau să dispară. Această critică are la bază teoria monetaristă, care susține că economia trebuie să se autoregleze în mod ”natural”, prin fluctuația liberă a prețurilor și a ratelor de schimb.

2. Adoptarea euro și implicațiile sale pentru România în contextul integrării în Uniunea Monetară Europeană

2.1. România și Uniunea Europeană

Drumul parcurs de România pentru a deveni stat membru al Uniunii Europene a fost unul destul de lung și a început în anul 1993 (1 februarie) prin semnarea Acordului European ce presupunea o asociere a țării cu statele membre ale Comunității Europene.

Doi ani mai târziu, la 1 februarie 1995, acest acord a intrat în vigoare și a fost urmat, la scrut timp (iunie 1995), de depunerea cererii de aderare la Uniunea Europeană.

În iunie 1999, România a adoptat Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană, iar în luna decembrie a aceluiași ani, la Helsinki, Consiliul European a decis începerea negocierilor cu șase țări candidate, printre acestea numărându-se și România. Ulterior, două luni mai târziu (februarie 2000), are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderarea e României la Uniunea Europeană.

În anul 2002 au loc trei evenimente importante din acest punct de vedere:

13 noiembrie – Comisia adoptă o "Foaie de parcurs" pentru Romania și Bulgaria;

20 noiembrie – Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată țintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;

12-13 decembrie – Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre și adoptă foile de parcurs pentru România și Bulgaria.

Pe 26 martie 2003 este prezentată de către Comisia Europeană ediția revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România, iar pe 17 decembrie 2004 România primește confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

„Două evenimente foarte importante cu privire la această chestiune au avut loc în anul 2005, și anume:

13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană;

25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abația de Neumunster din Luxemburg, Președintele României la acea dată, Traian Băsescu, semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană.”

După ce Tratatul de Aderare, semnat în data de 25 aprilie 2005 a fost ratificat de către toate Statele Membre, la 1 ianuarie 2007 România a devenit oficial membră a Uniunii Europene.

2.2. Efectele crizei economice asupra procesului de aderare

a României la Uniunea Monetară Europeană

Efectele crizei le nivel mondial

În anul 2008, Gerge W. Bush, președintele Statelor Unite ale Americii la acea vreme, a luat decizia de a nu salva de la faliment banca Lehman Brothers, decizie ce a dus la declanșarea celei mai puternice crize financiare de după cel de-al Doilea Război Mondia. Această criză s-a extins cu pași repezi la nivelul Statelor Unite și, ulterior, la nivel global.

Fostul șef al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii, Hunk Paulson, a catalogat acest fenomen financiar ca fiind o „furtună cum se întâlnește doar o dată la 100 de ani”.

„Efectele ei au fost devastatoare, dar, cel puțin pentru SUA a fost de relativ scurtă durată. În UE, în general, și în eurozone, în particular, ele s-au prelungit prin generarea unei noi crize, în 2010: criza datoriilor suverane și recesiunea economică.”

Prăbușirea lui Lehman Brothers a însemnat, pe de o parte, declanșarea unei crize pe piața imobiliară și, pe de altă parte, o prăbușire în lanț a prețului acțiunilor la bursă. Acestea au condus la restrângerea piețelor interne și, implicit, la reducerea numărului de locuri de muncă.

Importantul rol ocupat de economia și finanțele Statelor Unite ale Americii în cadrul țărilor dezvoltate împreună cu globalizarea care a facilitat crearea interdependențelor dintre economiile lumii, precum și dependența lor de capitalul financiar, în fruntea căruia se afla capitalul financiar american, au constituit cadrul perfect de externalizare a crizei pornite în America și la transformarea acesteia într-o criză financiară mondială.

Cele mai importante „consecințe ale crizei au fost:

Eliberarea gândirii. Sfârșitul dominației dogmei neoliberale a globalizării este, probabil, cea mai importantă consecință a soluțiilor adoptate de politicieni pentru combaterea crizei. Conceptele tradiționale ale ”liberalizării”, ”competitivității”, ”dereglementării”, ”concurenței”, ”autoreglării pieței”, ”atragerii investițiilor” etc. au început să fie pe scară largă înlocuite în dezbaterea economică, atât teoretică, cât și politică, de concepte cu o încărcătură socială mai evidentă și mai pregnantă, precum ”inegalitate”, ”echitate”, ”responsabilitate” etc. Conceptul cheie în jurul căruia se dezvoltă noua tendință în economia politică este cel de ”forță de muncă” (adică populația). Pe scrut, preocupările economiei politice încep să se reorganizeze. După ce vreme de cel puțin trei decenii ele au fost centrate pe obiectivul optimizării situației capitalului și a rentabilității acestuia, acum încep să se reorienteze în jurul problematicii forței de muncă. Rolul de ”locomotivă” în promovarea acestei tendințe revine americanilor, în vreme ce europenii par în mai mare măsură dispuși să rămână ancorați în gândirea (și politica) neoliberală (așa cum, cu decenii în urmă, se luptaseră să rămână ancorați în doctrina așa-numită a ”capitalismului renan”);

Relansarea conflictelor sociale. Recesiunea economică, creșterea șomajului și politicile numite ”de austeritate” (în realitate fiind politici de transfer ale resurselor populației destinate consumului, către profitul la capital) au acutizat conflictele sociale existente latent în socitățile dezvoltate, mai ales în comunitatea nord-atlantică. Ceea ce a readus din nou în atenție, atât în dezbaterea teoretică, cât și pe agenda politică, problematica distribuției veniturilor și a puterii în societățile dezvoltate;

Multiplicarea factorilor politici și sociali este specifică unor perioade considerate a fi de tranziție. Apar noi actori sociali și politici, mai întâi improvizați, iar apoi în plin proces de instituționalizare, în susținerea fiecăreia dintre cele două tabere. În același timp, actorii politico-economici care, de regulă, acționau discret, încep să adopte (sau sunt împinși să adopte) poziționări net mai transparente de implicare activă, uneori chiar atunci când, măcar ca imagine, problematica economico-socială-politică nu intră în procupările lor. Multiplicare actorilor politici și sociali relansează problema distribuției puterii și a regulilor de acces la putere. În acest context, autoritatea și legitimitatea unor instituții tradiționale – de la bănci, societăți financiare și agenții de rating și până la state și guverne, think-tank-uri și ONG, și până la instituții ale UE – este pusă sub semnul întrebării de o pluraritate de noi pretendenți la putere, dintre care, cel puțin unii, iau înfățișări destul de ”exotice”. Simultan, la periferia acestor reorganizări, vechi mișcări politice extremiste (ca și unele noi), marginalizate în perioadele de stabilitate și prosperitate, revin în arenă într-o ofensivă către centrul puterii, ce pare, de astă dată, a avea mai multe șanse de succes. Toate aceste procese sunt normale; ceea ce îngrijorează, însă, multă lume, este neplăcuta asemănare a întregului fenomen cu ansamblul de procese ce au modelat perioada interbelică;

Restructurarea sistemului mondial este, pentru unii, un pericol, pentru alții, o speranță, dar, deocamdată, rămâne o speculație extrem de populară.”

Efectele crizei asupra zonei euro

Spre deosebire de criza din economia americană, care a fost o criză sectorială, criza declanșată la nivelul Uniunii Europene a fost mai degrabă o criză sistemică, deoarece a fost capabilă să cuprindă, în același timp, o pluralitate de deomenii și aspecte ale construcției europene, și anume, de la cele economice și financiare, până la cele sociale, ba chiar politice.

Zona euro s-a confruntat cu cel puțin trei crize, după cum urmează:

criza sistemului său bancar;

criza datoriilor suverane;

criza creșterii economice, a dezvoltării naționale și a omogenizării, mai întâi a zonei euro, urmată, mai apoi, de întrega Uniune Europeană.

Criza financiar-bancară

În zona euro, criza bancară a fost efectul direct al crizei declanșate în 2008 în Statele Unite ale Americii. În Uniunea Europeană, chiar dacă acțiunea acestei crize nu a fost la fel de brutală comparativ cu cea americană, durata crizei bancare la nivel european a fost mai mare.

Acest lucru poate fi explicat prin prisma faptului că, în Europa, sistemul financiar este dominat de către sistemul bancar, având un rol foarte mare în finanțarea economiei. Spre deosebire de Europa, în Statele Unite companiile se finanțează cu precădere de pe piața bursieră și, în mai mică măsură prin intermediul creditelor bancare.

Această criză, la rândul ei, pune accentul pe trei situații:

în primul rând, băncile se aflau în situația unei diminuări a capitalului;

în al doilea rând, lichiditatea interbancară era restrânsă;

îar, în al treilea rând, mărimea pierderilor viitoare era incertă.

Pentru a combate problemele legate de lipsa lichidităților la nivelul zonei euro, Banca Centrală Europeană, care inițial a avut rețineri în finanțarea băncilor din țările care se confruntau cu probleme în ceea ce privește lichiditatea, a intervenit prin injectarea de lichidități, la prețuri rezonabile în sistemele bancare europene.

Deși pentru unele țări, politicile Băncii Centrale Europene au fost suficiente pentru a susține sistemul bancar național, în alte țări, cum este și cazul României, guvernele și băncile centrale din statele respective au fost nevoite să apeleze la credite externe mari, oferite de alianța dintre Fondul Monetar Internațional și Uniunea Europeană.

Criza datoriilor suverane

Această criză a izbucnit în anul 2010, mai precis, în momentul în care a fost dezvăluit faptul că autoritățile grecești au publicat date false în ceea ce privește situația datoriilor publice ale Greciei. Aceste datorii s-au dovedit a fi mult mai mari decât fuseseră comunicate creditorilor existenți și potențiali ai statului, fapt ce a pus la îndoială capacitatea statului grecesc de a-și îndeplini obligațiile de plată pe care și le asumase.

„În urma acestor dezvăluiri, pentru Grecia, accesul la împrumuturile internaționale a devenit dificil, fie pentru că, investitorii internaționali nu voiau să-și riște capitalul finanțând datoriile unui stat care avea un grad ridicat de a nu și le plăti, fie pentru că acei investitori care erau totuși dispuși să-și asume acest risc, ridicaseră costul împrumuturilor pentru guvernul grecesc la niveluri pe care acesta nu și le putea permite.

Teoretic, problema era legată de capacitatea de plată a guvernului grec dar, în realitate, ea se referea mai ales la incertitudinile legate de mărimea și modul intervenției UE, în principal a celor mai dezvoltate și mai solide țări ale zonei euro și a BCE în garantarea și, până la urmă, finanțarea datoriilor Greciei.”

Impactul crizei asupra României

Efectele politice ale crizei declanșate în 2008 la nivelul României au fost semnificativ diferite față de efectele produse în țările dezvoltate.

Această diferență se datorează specificului economic, social și politic al statului român, o țară emergentă, dar mai stabilă politic decât țările capitaliste dezvoltate ale occidentului.

„Marea asemănare a României cu restul lumii afecate de criză constă însă în aceea că efectele au fost declanșate de soluțiile la criză și nu de criza însăși. Marea diferență constă în faptul că politicile de răspuns la criză și la efectele crizei internaționale nu au fost opțiuni politice independente ale guvernanților României, ci au fost impuse României de trioul Fondul Monetar Internațional – Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare – Uniunea Europeană.”

Aceste politici au avut ca obiectiv central adoptarea de către guvernul român a unor politici de austeritate în schimbul cărora România a beneficiat de împrumuturi internționale suficiente pentru capitalizarea suficientă a sucursalelor unor bănci europene din România. În contrapartidă, acestea au folosit o mare parte a banilor pentru a finanța deficitul bugetar al statului, dar și datoriile pe care le angajaseră la băncile „mamă”.

„Șase au fost cele mai importante efecte politice ale recesiunii economice declanșată de dezumflarea baloanelor imobiliare și al creditelor de consum – ce alcătuieseră grosul aparentei creșteri economice din perioada 2005-2008, dintre care reținem două:

Compromiterea politică a băncilor și a capitalului străin organizat în mari corporații, care, pe de o parte, s-au dovedit a fi principalii beneficiari (alături de clientela politică nemijlocită a partidelor politice aflate la putere) ai transferului de resurse dinspre populație spre capital, iar, pe de altă parte, și-au folosit puterea monopol dobândită pe urma privatizării pentru maximizarea profiturilor, sau pentru obținearea de subvenții guvernamentale;

Dezvoltarea unei puternice reacții negative față de noua clasă a capitaliștilor români, ca urmare a lipsei lor de participare la politicile de austeritate, a lipsei de responsabilitate socială de care au dat davoadă, a faptului că au reprezentat categoria socială care a beneficiat, în condiții situate în afara piețelor, de pe urma recesiunii și a ostentației cu care își manifestă atât puterea, cât și veniturile, orientate spre consumul e lux.”

2.3. Procesul de pregătire a României pentru trecearea la

moneda unică europeană

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, în Tratatul de Aderare, semnat de statul român cu toate celelalte țări membre ale Uniunii Europene, a fost prevăzută inclusiv integrarea, în timp, a Romaniei în Uniunea Monetară Europeană, adică renunțarea la moneda națională, leul, și adoptarea monedei unice europene, euro.

În Tratatul de Aderare este exprimată voința politică a celor două părți, pe de o parte, voința României de a îndeplini, în timp, condițiile tehnice prevăzute de Tratatul de la Maastricht pentru a face posibilă înlocuirea monedei naționale cu moneda comună tuturor statelor membre ale zonei euro, iar, pe de altă parte, voința statelor membre ale Uniunii Europene, la momentul aderării României la aceasta din urmă, de a accepta statul român în zona euro, atunci când acesta va îndeplini cerințele tehnice considerate necesare.

Aceste cerințe se referă, printre altele, la inflație, mărimea datoriei publice a statului, la urmărirea de către Banca Națională a României a acelorași scopuri în ceea ce privește dobânda de referință ca și Banca Centrală Europeană, la variațiile cursului de schimb pe o perioadă de minimum doi ani, premergătoare aderării țării la Uniunea Monetară, la statutul și atribuțiile Băncii Naționale, dar și îndeplinirea de către statul român a celorlalte condiții tehnice referitoare la macro-stabilitatea economică, prevăzute în Tratatul de Aderare.

Introducerea Euro sporește transparența prețurilor bunurilor, serviciilor și muncii la nivel continental, antrenând convergența acestora. Transparența și siguranța tranzacțiilor (lipsite de comisioane de risc valutar) vor duce la creșterea nivelului concurenței între agenții economici, cu efecte benefice pentru consumatori. Cetățenii români își vor putea folosi economiile lichide sau aflate în conturi din țară sau străinătate pentru a investi pe orice piață europeană, fără riscuri valutare. Pe de altă parte, moneda unică europeană, reprezentând un simbol al stabilității și siguranței economice, va impulsiona investițiile străine directe. Efectul general, de lungă durată, al introducerii monedei unice este creșterea interdependenței între statele membre ale Uniunii Europene, a bunăstării și eficienței economice.

Pentru companii și populație în general, introducerea Euro înseamnă economie de timp și bani pentru realizarea tranzacțiilor valutarea curente.

2.3.1. Îndeplinirea criteriilor de convergență nominală

Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru al Uniunii Europene, deoarece puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene care acționează în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro.

Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro.

„Deoarece opțiunea politică pentru integrarea României în Uniunea Europeană includea și aderarea la moneda unică europeană, acest pas suplimentar a fost privit, atât de clasa politică românească, cât și de populație și de comunitatea de afaceri ca realitate, pe de o parte, acceptată, iar pe de altă parte, dorită.

În consecință au fost luate o serie întreagă de măsuri politice și de guvernanță în pregătirea acestei integrări, și o lungă serie de comportamente ale comunității de afaceri și ale populației au început să se adapteze la noua monedă încă înainte de adoptarea ei.

„Cea mai importantă măsură politică luată a constat în modificarea Constituției României, astfel încât euro să poată fi adoptată fără niciun fel de restricții sau așteptări ale unor schimbări legislative. În Constituția României adoptată în 2003, art. 137 (2) precizează că moneda națională, leul, poate fi înlocuită prin decizia parlamentului cu euro; astfel încât, în momentul în care România era pregătită pentru această schimbare, prin îndeplinirea condițiilor tehnice necesare, decizia politică era deja luată și nu mai necesita niciun fel de dezbateri sau hotărâri suplimentare referitoare la oportunitatea ei.”

Adoptarea monedei unice ar avea drept primă consecință vizibilă dispariția riscurilor curente de schimb valutar ale Leului în relația cu Euro.

Criteriile de convergență nominală, stabilite prin Tratatul de la Maastricht, și pe care statul român trebuie să le îndeplineasca pentru a putea face parte din Uniunea Monetară Europeană sunt următoarele:

• Rata inflației nu trebuie să depășească, cu mai mult de 1,5% pe an pe cea înregistrată în cele mai performante 3 state membre;

• Deficitul guvernamental nu trebuie să depasească 3% PIB, iar datoria publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB;

• Rata de schimb – moneda națională trebuie să-și mențină rata de schimb în marjele de fluctuație permise de S.M.E. și să nu fi fost devalorizată în precedenții doi ani. La data semnării tratatului, limitele acceptabile ale fluctuației se considerau a fi ± 2,25%, ulterior aceste limite ajungând la ± 15%;

• Rata nominală a dobânzii – rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% pe cea înregistrată de cele mai performante 3 state membre.

Rata inflației

Aceste criteriu poate fi considerat critic în ceea ce privește economia statului român deoarece neîndeplinirea acestuia presupune lipsa sustenabilității procesului de macrostabilizare a economiei.

La nivelul României rata inflației a scăzut, ajungând la minime istorice. În luna august 2015, inflația a scăzut la – 1,7% ca, la sfârșitul anului, să se fie întregistrată o medie anuală de – 0,4%.

Guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu a afirmat, la conferința din 15 martie 2016: „Nu vorbim despre deflație pentru că avem o creștere economică puternică a consumului intern.”.

Cu toate acestea, inflația și-a păstrat trendul negativ, atingând în luna martie a anului curent o valoare de – 3%.

În luna aprilie a anului curent, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată de România a fost de -1,3%.

„Sintagma cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor, utilizată pentru definirea valorii de referință, a fost aplicată prin calcularea mediei aritmetice neponderate a ratelor inflației înregistrate de următoarele trei state membre: Bulgaria (-1,0%), Slovenia (-0,8%) și Spania (-0,6%). Prin urmare, rata medie este de -0,8%, iar valoarea de referință obținută prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale este de 0,7%. Ratele inflației din Cipru și România au fost excluse din calculul valorii de referință. Evoluția prețurilor de consum înregistrată în aceste țări pe parcursul perioadei de referință a determinat, în luna aprilie 2016, o rată medie anuală a inflației de -1,8% și, respectiv, – 1,3%. Cele două țări au fost considerate drept excepții în ceea ce privește calculul valorii de referință, întrucât, în ambele, ratele inflației au fost semnificativ inferioare ratelor comparabile consemnate de alte state membre în perioada de referință, fapt datorat, în ambele cazuri, unor factori excepționali.”

Graficul 1 : Rata inflației

Sursa: Eurostat

În decursul ultimilor 10 ani, în România, rata medie inflației IAPC a înregistrat o fluctuație relativ mare, cuprinsă între -1,3% și +8,5%, cu o medie a perioadei de +4,5%.

Chiar dacă în momentul de față ne confruntăm cu o inflație negativă, se preconizează că această perioadă este doar o perioadă de tranziție și că, până la sfârșitul anului 2016 vom înregistra o inflație de 1,4%, urmând ca până în ultima parte a anului 2017, inflația calculată pe baza indicelui de consum să crească la 3,4%.

Deficitul guvernamental

Cu toate că din momentul declanșării crizei dezechilibrele bugetare au crescut treptat, România a reușit să își revină destul de repede ajungând de la un deficit bugetar de 9% din Produsul Intern Brut, înregistrat la finele anului 2009, la un deficit bugetar de doar 1% la sfârșitul anului 2014.

Se estimează că deficitul bugetar al României la sfârșitul anului 2015 a fost de 0,7% din Produsul Intern Brut în termeni nominali, adică în termenii Sistemului European de Conturi.

Prin urmare, deficitul bugetar înregistrat la sfârșitul anului precedent a fost cu mult sub nivelul de 3% prevăzut în Tratatul de la Maastricht.

Ca urmare a măsurilor de diminuare a cotei standard de Taxă pe Valoarea Adăugată, de la 24% la 20%, precum și creșterea salariilor sectoriale și a salariilor din sectorul public va conduce la o creștere a deficitului bugetar la 3% din Produsul Intern Brut la sfârșitul anului 2016, ca, în final, la finele anului 2017 deficitul bugetar să înregistreze o valoare de 3,8% din Produsul Intern Brut.

Graficul 2 : Deficitul guvernamental

Sursa: Eurostat

Datoria publică

Datoria publică a României a crescut considerabil după declanșarea crizei, crescând în decursul a șase ani de la 13,2% din Produsul Intern Brut al țării (2008) la 39,9% (2014).

Potrivit Ministerului Finanțelor Publice, la sfârșitul anului 2015, datoria publică a României a scăzut la 38,4% din Produsul Intern Brut, ca în luna februarie a anului curent să valoreze 38,2% din Produsul Intern Brut, conform metodologiei Uniunii Europene.

Majoritatea datoriei publice a țării este compusă din titluri de stat, reprezentând aproximativ 73% din acesta.

Graficul 3 : Datoria administrației publice pe tip de instrumente

Sursa: Ministerul Finanțelor Publice – Raport privind datoria publica 29 februarie 2016

În prezent. România îndeplinește criteriul privind datoria publică deoarece aceasta se situează cu mult sub pragul de 60% prevăzut în Tratatul de la Maastricht.

La nivelul Uniunii Europene, media datoriei publice a țărilor membre la sfârșitul anului 2015 a fost de aproximativ 86,7%.

Pe termen lung, se previzionează că până la finele anului 2017 datoria publică a României va depăși pragul de 40% din Produsul Intern Brut al țării și își va menține trendul crescător, ca până în anul 2026 să depășească procentul de 60% din Produsul Intern Brut.

Graficul 4: Evoluția datoriei publice

Sursa: Eurostat

Rata de schimb

Potrivit acestui criteriu, cursul de schimb al monedei naționale față de moneda unică europeană trebuie să nu varieze cu mai mult de ± 15% pe decursul a doi ani premergători aderării la Uniunea Monetară Europeană.

Cursul de schimb al leului românesc în raport cu moneda unică a fost caracterizat de un grad relativ înalt de volatilitate, spre exemplu, la nivelul anului 2008, moneda națională a României s-a apreciat față de euro cu +9,7%, respectiv depreciat cu -16%.

Pentru a diminua această vulnerabilitate a leului românesc, în anul 2009 Fondul Monetar Internațional, împreună cu Uniunea Europeană au convenit să acorde un pachet de astistență financiară României, urmat de alte două programe similare pentru anul 2011, respectiv 2013.

Ca urmare a acestor acorduri s-a reușit atenuarea presiunilor exercitate asupra cursului de schimb în decursul perioadei de referință.

„În perioada de referință de doi ani cuprinsă între 19 mai 2014 și 18 mai 2016, leul românesc nu a participat la MCS II, ci a fost tranzacționat în condițiile unui regim de curs de schimb flexibil cu flotare controlată. Cursul de schimb al leului românesc în raport cu euro a manifestat, în medie, un grad relativ înalt de volatilitate în perioada de referință. La data de 18 mai 2016, cursul de schimb a fost de 4,4990 lei pentru un euro, respectiv cu 1,7% mai depreciat față de nivelul mediu din luna mai 2014. Soldul cumulat al contului curent și de capital al României a cunoscut o ameliorare substanțială în ultimii 10 ani, dar valoarea pasivelor externe nete, deși s-a restrâns treptat, se menține la niveluri înalte.”

Graficul 5: „Evoluția ratei de schimb”

Sursa: Eurostat

Rata nominală a dobânzii pe termen lung

Potrivit acestui criteriu de convergență, rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% pe cea înregistrată de cele mai performante 3 state membre.

Spre deosebire de anul 2008 când rata nominală a dobânzii pe termen lung a Romaniei se situa la 7,7%, cu mult peste media de referință de 6,2%, în anul 2015 acestă rată a fost de 3,6%, valoare inferioară celei de referință de 4%.

După cum se poate observa din datele prezentate mai jos, la nivelul anului 2015, criteriul ce privește rata nominală a dobânzii pe termen lung a fost îndeplinit.

Graficul 6: Evoluția ratei dobânzii pe termen lung

Sursa: Eurostat

2.3.2 Îndeplinirea criteriilor de convergență reală

Se cunoaște foarte bine că simpla îndeplinire a criteriilor de convergență nominală nu este suficientă. Dacă pentru a adera la Uniunea Economică și Monetară Europeană ar fi fost necesară doar îndeplinirea acestor criterii de convergență nominală, România ar fi fost deja membră a acestei uniuni până în momentul de față.

Pentru a putea fi membră a Uniunii Monetare Europene și, implicit, pentru a putea adopta moneda unică europeană, este necesar ca țara respectivă să îndeplinească și anumite criterii de convergență reală.

Aceste criterii de convergență reală, chiar dacă nu au fost definite prin tratate, au o importanță deosebită deoarece vizează gradul de dezvoltare și de apropiere a țării ce dorește să adopte moneda unică europeană de performanțele economice ale țărilor deja membre ale Uniunii.

Pentru a putea analiza convergența reală a unei țări putem lua în considerare indicatori ca:

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor;

Productivitatea muncii;

Export/locuitor;

Rata șomajului;

Rata de ocupare a forței de muncă.

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor

În perioada premergătoare crizei, România a înregistrat rate înalte de creștere economică. Aceste creșteri s-au dovedit a fi nesustenabile. Cu toate acestea, la finalul anului 2015, România înregistra una dintre cele mai ridicate creșteri economice din Uniunea Europeană și, se preconizează că acest trend se va menține și în anul 2016 și 2017.

În anul 2015, se estimează că Produsul Intern Brut a avut o creștere de 3,6% față de anul precedent, creștere datorată, în principall, creșterii consumului și a redresării investițiilor.

Graficul 7: Creșterea Produsului Intern Brut real și contribuții, deviația Produsului Intern Brut.

Sursa: Comisia Europeană

Chiar dacă la capitolul creștere economică, România stă foarte bine, în ceea ce privește Produsul Intern Brut pe cap de locuitor, acesta prezintă o situație mai puțin favorabilă, acest indicator fiind de aproximatix 15.000 euro pe cap de locuitor, de aproape 5 ori mai puțin decât se înregistrează în Luxemburg.

Productivitatea muncii

Cu toate că în perioada premergătoare declanșării crizei productivitatea muncii înregistrase o creștere considerabilă, în timpul crizei, aceasta a stagnat din cauza recesiunii economice și a creșterii economice foarte scăzute.

După o perioadă de stagnare de 3 ani, productivitatea muncii a început să crească, însă într-un ritm inferior creșterii înregistrate înainite de declanșarea crizei.

Potrivit graficului de mai jos, productivitatea muncii în România a crescut într-o perioadă de 10 ani cu aproape 50 de procente, ajungând de la aproximativ 47 mii lei pe cap de locuitor în 2004, la aproximativ 67 mii lei pe cap de locuitor în 2014.

Graficul 8: Productivitatea muncii (în mii de lei)

Sursa: Comisia Europeană

Export/locuitor

Se estimează că, pe parcusul anului precedent, exportul pe cap de locuitor a fost de aproximativ 2550 dolari.

În anul 2015, exportul de bunuri și servicii a crescut cu 5,5% ajungând la 290,4 miliarde lei, iar importul cu 9,1% atingând 302,6 miliarde lei, cererea externă netă a avut o contribuție negativă de -1,5% datorată, în mare parte faptului că sporul de cerere internă nu a putut să fie acoperit în totalitate cu produsele și serviciile din producția internă.

De-a lungul anului 2016, se previzionează că exportul va rămâne o componentă a cererii ce va susține creșterea economică a țării. Astfel, se estimează că exporturile vor crește cu 5,5%, iar importurile cu 7,8%.

Pe orizontul de timp îndepărtat, respectiv în intervalul 2017-2019, se preconizează că exporturile vor crește cu 7,5%.

Rata șomajului

Chiar dacă piața muncii din România este slăbită, se preconizează o îmbunătățire treptată a acesteia.

Rata șomajului a rămas, în mare parte, și în 2015 stabilă. La sfârșitul anului 2015 se înregistra o rată a șomajului de 6,7%, inferioară mediei înregistrate la nivelul Uniunii Europene de 9,5%.

Se preconizează că rata șomajului va scădea, ajungând în 2017 la un nivel de 6,5%.

Graficul 9: Indicatori-cheie privind ocuparea forței de muncă

Sursa: Comisia Europeană

Cu toate acestea, rata scăzută a șomajului trebuie văzută ca o scădere a numărului de persoane apte pentru muncă din cauza îmbătrânirii populației și a emigrației și nu ca o creștere a locurilor de muncă.

Rata de ocupare a forței de muncă

„Rata de ocupare a urmat o tendință de creștere în ultimii 10 ani (ajungând la 67,8 % în al treilea trimestru al anului 2015), însă rămâne sub media UE și sub obiectivul-țintă național din cadrul Strategiei Europa 2020 (ambele de 70 %). Piața muncii a fost destul de rezistentă în timpul crizei, ocuparea forței de muncă în agricultura de subzistență acționând adesea ca un tampon în perioadele de recesiune.”

Cele mai mari creșteri înregistrate în 2015 în ceea ce privește ocuparea forței de muncă au fost în domeniul TIC și al activităților profesionale, în domeniul industriei și construcțiilor, precum și în domeniile științifice și tehnice.

Se estimează că până în anul 2025, ponderea persoanelor cu înaltă calificare în forța de muncă activă va crește considerabil, conform graficului de mai jos:

Graficul 10: Creșterea ocupării forței de muncă

Sursa: Comisia Europeană

Chiar dacă rata de ocupare a forței de muncă a crescut în ultimii ani, ponderea tinerilor care nu urmează niciun program educațional și nu sunt integrați profesional la nivelul anului 2015 este de 17% din populație, cu mult peste media statelor Uniunii Europene, care este de 12%.

2.4. Implicațiile și costurile adoptării monedei unice euro

Integrarea în zona euro reprezintă mai mult decât simpla adoptare a monedei euro și, implicit, renunțarea la leu. Implicațiile integrării în Uniunea Monetară Europeană sunt atât de natură financiară, cât și de natură economică și socială.

Pentru a putea înțelege cât de cât ce înseamnă adoptarea monedei unice europene ar trebui să aruncăm o privire în trecut și să vedem ce implicații a avut această decizie asupra țărilor deja membre ale zonei euro.

Majoritatea statelor care au adoptat deja moneda euro au avut probleme în ceea ce privește atitudinea față de aceasta. Acest lucru s-a putut evidenția mai ales înainte de anul 2001, atunci când o parte dintre țările ce urmau să adopte moneda aveau un grad relativ ridicat de încredere in aceasta considerând-o ca pe un element puternic de integrare comunitară (în principal, cetățenii aparținând grupului statelor din sudul Europei), iar alte țări, precum Germania sau Olanda, prezentau un grad înalt de neîncredere datorat și de teama afectării nivelului de trai ca urmare a intrării în zona euro a statelor din sud, mai slab dezvoltate economic.

O altă problemă poate fi evidențiată și prin următoarele două întrebări: Ce știm despre euro?; Ce nu știm despre euro?.

Faptul că moneda euro va înlocui irevocabil monedele naționale este cunscut aproape în procent de 100%.

Data în care o țară va putea să folosească moneda euro este un fapt incert, procesul de pregătire a introducerii monedei unice fiind unul destul de complicat.

Durata de circulație a monedei naționale în paralel cu moneda euro a fost, în mare parte, necunoscută de majoritate cetățenilor țărilor.

Nostalgia legată de ideea dispariției monedei naționale, considerată ca un simbol al identității naționale, poate avea o implicație destul de importantă asupra adoptării monedei unice europene.

Populația poate acuza „un sentiment de dezorientare, teama de înșelăciuni mai mici sau mai mari care nu vor putea fi depistate, teama de erori involuntare împotriva intereselor lor, toate pe fondul incapacității de a converti prețurile și tarifele din euro în moneda națională, pentru a putea avea termene de comparație. La aceste se adaugă sindromul puținătății sub un dublu aspect: pe de-o parte, senzația că ai venituri mai mici decât în moneda națională și, pe de altă parte, senzația că prețurile sunt mai accestibile decât cele în moneda națională.”

În ceea ce privește România, „pentru a avea o piață unică, europeană, o monedă unică este indispensabilă. Tranzacțiile comerciale trebuie să se poată face în cel mai ușor și nestingherit mod cu putință și acest lucru il facilitează masiv o monedă unică. Oricât de mult ar fi înlăturate barierele comerciale și tarifare dintre piețe, circulația simultană pe o piață dorită a mai multor monede naționale, fiecare schimbându-și valoarea independent de evoluțiile pieței unice, ci în funcție doar de caracteristicile diferitelor economii naționale și de politicile guvernamentale ale diferitelor națiuni participante la piața unică, mărește deopotrivă dificultățile și costurile tranzacțiilor și reduce mult egalitatea oportunităților pe aceeași piață. Este aproximativ același lucru cu a avea simultan, pe aceeași piață mai multe unități de măsură a greutății, lungimii și capacității, situație experimentată de țările europene vreme de secole în timpul evului mediu. Societatea medievală s-a putut descurca cu aceste diversități locale vreme de secole, dar în societatea medievală comerțul și piața nu aveau un rol excepțional de important pe care îl au astăzi în economiile moderne. Iar, pentru UE, menținerea monedelor naționale, chiar și în condițiile înlăturării barierelor comerciale și tarifare dintre economiile membre – situația României de astăzi în relația cu celelalte țări membre ale UE – nu ar fi împins unificarea europeană mai departe decât ajunsese ea până la introducerea monedei euro.”

Cu toate acestea, chiar dacă utilizarea unei monede unice înlătură barierele comerciale și tarifare dintre economiile țărilor membre, implică și anumite costuri și riscuri.

Aceste costuri și riscuri ale adoptării monedei unice europene de un număr mare de state, cu caracteristici economice, financiare, sociale, politice și culturale diferite au putut fi minimizate în perioada de avânt economic și de prosperitate a Uniunii Europene. Cu toate acestea, odată cu declanșarea crizei, costurile și riscurile adoptării monedei euro au fost scoase la iveală.

Atunci când un stat aderă la o uniune monetară, el pierde două controale vitale asupra sistemelor care îi echilibrează creșterea și recesiunea și anume, inflația și deflația, stabilitatea și instabilitatea.

Prin inflație se asigură controlul ratei de schimb a monedei naționale în raport cu monedele altor țări cu care aceasta are relații comerciale, controlul inflației devenind și mai important în momentul în care țara respectivă este mai dependentă de comerțul său internațional cu alte țări. În ceea ce privește stabilitatea economică, aceasta se realizează prin intermediul dobânzii naționale de referință, adică al prețului de referință al banilor în economia națională. În cazul unei crize, inexistența acestor două instrumente poate să devină foarte dăunătoare, ducând la efecte sociale grave asupra populației, cum a fost cazut Argentinei în perioada 1999-2002.

2.5. Avantajele și dezavantajele adoptării monedei unice europene

După cum se știe, cu cât o țară care își dorește să adere la o uniune monetară este mai dezvoltată, având o economie bine integrată cu celelalte economii ale țărilor membre, cu atât țara respectivă va beneficia de mai multe avantaje din aderarea la o astfel de zonă monetară.

Este absolut firesc ca adoptare unei monede unice să prezinte și dezavantaje. Cunoașterea acestora este foarte importantă pentru țările dornice să adopte o astfel de monedă.

Avantajele adoptării unei monede unice se referă, în principal, la câștigurile obținute din eliminarea unor costuri ce privesc, în mare parte, costurile asociate schimbul valutar. Pe de altă parte, dezavantajele aderării la o uniune monetară sunt reprezentate de renunțarea la politica monetară independentă și la mecanismul cursului de schimb.

2.5.1. Avantaje

Principalele avantaje în adoptarea unei monede unice pot fi următoarele:

Eliminarea riscului ratei de schimb – în economia actuală, de cele mai multe ori, deciziile luate astăzi sunt afectate de posibilele modificări viitoare ale ratelor de schimb. Uniunea monetară elimină mișcările ratei de schimb intra-comunitare;

Eliminarea costurilor aferente tranzacțiilor – un exemplu în acest sens pot fi turiștii care, pentru a-și planifica excursiile în afara zonei euro se confruntă cu multe inconveniente și costuri. Principalul inconvenient constă în faptul că pentru a putea intra în posesia monedei țării care nu se află în zona euro, turiștii trebuie să intre în contact cu bănci, case de schimb valutar, birouri de turism și companii de cărți de credit, iar principalul cost îl reprezintă taxele sau comisioanele percepute de către acestea din urmă. Prin adoptarea monedei unice, turiștii nu s-ar mai confrunta cu aceste inconveniente și costuri;

Moneda unică va suprima speculația monetară și valutară generată de variabilitatea condițiilor ecnomice;

Prin utilizarea unei monede unice se va reduce atât timpul, cât și costul plăților efectuate peste frontieră;

Asigurarea transparenței prețurilor – existența unei monede unice facilitează evidențierea diferențelor de preț dintre bunurile și serviciile din diferite țări, îmbunătățind în acest fel competiția dintre piețe;

Facilitarea circulației capitalurilor și a investițiilor de la o țară la alta. Acest lucru poate permite alocarea mai judicioasă a resurselor necesare dezvoltării;

Accentuează concurența dintre firmele ce aparțin țărilor din Uniunea Monetară Europeană, cu efecte benefice asupra eficienței, calității și nivelului prețurilor;

Euro nu va fi doar un factor major de integrare economică, ci și unul de integrare politică, jucând un rol de stabilitate atât din punct de vedere politic, cât și în relațiile economice internaționale;

Existența unei singure bănci centrale se constituie într-un avantaj, deoarece prin independența de care dispune în ceea ce privește factorul politic, își poate îndeplini fără restricții obiectivul principal de menținere a stabilității prețurilor.

2.5.2. Dezavantaje

Aderarea la Uniunea Monetară Europeană prezintă și o serie de dezavantaje, precum:

Dezavantajul cel mai des invocat este acela al pierderii suveranității naționale reprezentat de transferul la nivel comunitar al componențelor naționale de ordin monetar și fiscal;

Moneda euro va înlocui irevocabil moneda națională a României;

Autoritățile naționale nu pot să-și mai aleagă propria rată a inflației. Prin inflație se asigură controlul ratei de schimb a monedei naționale în raport cu monedele altor țări cu care aceasta are relații comerciale, controlul inflației devenind și mai important în momentul în care țara respectivă este mai dependentă de comerțul său internațional cu alte țări. Odată cu adoptarea monedei unice europene, această responsabilitatea va fi transferată de la Banca Centrală a României la Banca Centrală Europeană;

În ceea ce privește stabilitatea economică ce se realizează prin intermediul dobânzii naționale de referință, adică al prețului de referință al banilor în economia națională, odată cu intrarea în zona euro România nu va mai putea beneficia de acest instrument. Renunțând la dreptul de a devaloriza moneda națională, guvernul se dispensează de un instrument vital de politică economică;

Disparități care persistă între țările membre ale Uniunii Economice și Monetare Europene în materie bugerată, fiscală și de protecție socială;

Costul ridicat al conversiei – vor fi necesare importante sume pentru a acoperi costurile adaptării legislative și tehnice la noile relități;

2.6. Opinii și preconizări cu privire la momentul aderării României

La Uniunea Monetară Europeană

Inițial, în momentul aderării României la Uniunea Europeană, în 2007, s-a stabilit ca țintă adoptarea monedei euro în 2015, însă, odată cu declanșarea crizei mondiale în 2008, aderarea la Uniunea Economică și Monetară Europeană a fost amânată.

„Dacă îți propui o țintă și nu o atingi, persoanele de vină sunt cele care și-au propus-o. Nu sunt convins că BNR își dorește adoptarea euro în momentul de față. De fapt, nu sunt convins că nici în 2014 s-a dorit cu adevărat acest lucru. Dacă s-ar fi dorit, s-ar fi acționat altfel. Nu s-a dorit, dar nu s-a considerat politic corect”, spunea Matei Păun, managing partner al BAC Investment.

O altă opinie de menționat este și cea a directorului Băncii Naționale a României, Mircea Perpelea care spune: „Consider că, pentru România, necunoașterea și neînțelegerea suficientă a acestui proces ar constitui un dezavantaj competitiv major în relația cu UE și cu sistemul financiar-monetar al zonei euro. Și că aderarea României la zona euro se poate face mai repede și cu efecte mai benefice pentru economia națională prin adaptarea României la procesul de restructurare al statelor europene și al relațiilor dintre aceste state, precum și al relațiilor dintre state și capitalul intern și internațional, decât prin limitarea politicilor de aderare doar la îndeplinirea condițiilor tehnice prevăzute de tratatul de aderare. De altfel, România nu este singură în această situație. Atât Suedia, cât și Danemarca, țări aflate pe traseul adoptării monedei euro, Danemarca chiar într-o poziție avansată, au înghețat aceste procese, în așteptarea stabilizării situației politice și a consolidării efectelor acestei restructurări.”

În momentul de față, cea mai mare problemă legată de adoptarea euro este cea legată de Produsul Intern Brut pe cap de locuitor. În România, acest indicator valorează aproape jumătate din media înregistrată la nivelul Uniunii Europene. După cum se știe, țările care au devenit deja membre ale Uniunii Monetare Europene au avut la momentul aderării un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de peste 60% din media Uniunii Europene.

La 1 octombrie 2015, guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, a afirmat: „Ținta 2019 nu mai este fezabilă pentru că nu numai că a trecut vremea, dar ar fi trebuit ca de la 1 ianuarie 2016, cel mai târziu în iunie 2016 România să intre în ERM II, anticamera zonei euro. Chiar și în situația intrării în anticameră în iunie 2016 printr-un efort cu totul și cu totul deosebit, să batem la ușă și eventual să ne și primească, este improbabil dacă nu imposibil“

„România ar putea adera la zona euro începând cu 2021 doar dacă ar fi capabilă să susțină un diferențial de creștere economică față de zona euro de 3-3,5% în medie pe an. Cu cât diferențialul de creștere va fi mai mic, cu atât perioada de aderare se va prelungi. O creștere sustenabilă în acești parametri nu se poate realiza decât prin creșterea potențialului economic și a competitivității, iar aceasta presupune reformarea sectoarelor neperformante, dezvoltarea infrastructurii, un sistem de educație care să răspundă calitativ și cantitativ cerințelor mediului de afaceri și o administrare eficientă a resurselor financiare interne și externe“, spune Radu Crăciun, economistul-șef al BCR.

Concluzii

În această lucrare am încercat să prezint situația actuală a României în legătură cu aderarea la Uniunea Monetară Europeană.

În prima parte a lucrării, respectiv în primul capitol al acesteia, am prezentat procesul de creare a Uniunii Monetare și Economice, având ca punct de plecare conceptul de globalizare. De asemenea, tot în această parte a lucrării, este prezentat și lungul proces de realizare a unei uniuni monetare, începând cu Sistemul Valutar de la Bretton Woods, sistem care s-a dovedit ineficient din cauza imposibilității asigurării convertibilității dolarului în aur și a faptului că unei monede naționale i s-au atribuit funcții internaționale. Următorul pas a fost crearea Șarpelui Monetar European și, mai tarziu, a Sistemului Monetar European, ambele nereușind să se înațle la nivelul așteptat. Având ca exemplu încercările realizate în trecut, s-a încercat formarea unei Uniuni Monetare Europene, uniune ce beneficiază de reguli mai stricte decât predecesorii săi, având o monedă proprie, nu o monedă națională cu atribuții internaționale, o monedă reală, de sine stătătoare, nu un coș de monede, cum a fost cazul Sistemului Monetar European.

A doua parte a lucrării, „Adoptarea euro și implicațiile sale pentru România în contextul integrării în Uniunea Monetară Europeană”, cuprinde drumul pe care țara noastră l-a parcurs până în prezent și drumul pe care îl mai are de parcurs în procesul de integrare în zona euro. Adoptarea monedei euro face parte din procesul de integrare europeană, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană. Desigur, adoptarea monedei unice europe nu este o cerință expresă ca urmare a intrăii in Uniunea Europeană, exemplu în acest caz fiind Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii, care au recurs la „clauza de exceptare” de la adoptarea acesteia, însă utilizarea unei astfel de monede prezintă o mulțime de avantaje.

Un spațiu destul de important în această lucrare, a fost acordat și recentei crize economice deoarece a avut efecte negative asupra procesului de aderara a României la Uniunea Monetară Europeană, încetinindu-l. În zona euro, criza s-a manifestat sub 3 forme, și anume: criza sistemului bancar, criza datoriilor suverane și criza creșterii economice, a dezvoltării naționale și a omogenizării, mai întâi a zonei euro, urmată, mai apoi, de întreaga Uniune Europeană. În ceea ce privește România, politice ale crizei declanșate în 2008 au fost semnificativ diferite față de efectele produse în țările dezvoltate. Această diferență se datorează specificului economic, social și politic al statului român, o țară emergentă, dar mai stabilă politic decât țările capitaliste dezvoltate ale occidentului.

Se cunoaște foarte bine că acest proces de adoptare a monedei euro constă în îndeplinirea unor criterii de convergență nominală, mai precis, Criteriile de la Maastricht, dar și a unor criterii de convergență reală.

În ceea ce privește primele criterii, cele care au în vedere convergența nominală, la momentul actual, România prezintă o situație favorabilă, îndeplinind în mare parte cerințele prevăzute de acestea. În ceea ce privește rata inflației, rata medie este de -0,8%, iar valoarea de referință obținută prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale este de 0,7%. Cu toate acestea, ratele inflației din Cipru și România au fost excluse din calculul valorii de referință. Evoluția prețurilor de consum înregistrată în aceste țări pe parcursul perioadei de referință a determinat, în luna aprilie 2016, o rată medie anuală a inflației de -1,8% și, respectiv, – 1,3%. Cele două țări au fost considerate drept excepții în ceea ce privește calculul valorii de referință, întrucât, în ambele, ratele inflației au fost semnificativ inferioare ratelor comparabile consemnate de alte state membre în perioada de referință, fapt datorat, în ambele cazuri, unor factori excepționali. În prezent, România îndeplinește criteriul privind datoria publică deoarece aceasta (38%) se situează cu mult sub pragul de 60% prevăzut în Tratatul de la Maastricht. Se estimează că deficitul bugetar al României la sfârșitul anului 2015 a fost de 0,7% din Produsul Intern Brut în termeni nominali, adică în termenii Sistemului European de Conturi. Cu referire la stabilitatea cursurilor de schimb, este de precizat faptul că niciuna din cele șapte țări ce fac subiectul Raportului de convergență, publicat în luna iunie 2016, nu participă la MCS II. Potrivit criteriului rate dobânzii pe termen lung, aceasta din urmă nu trebuie să depășească cu mai mult de 2% pe cea înregistrată de cele mai performante 3 state membre. Spre deosebire de anul 2008 când rata nominală a dobânzii pe termen lung a Romaniei se situa la 7,7%, cu mult peste media de referință de 6,2%, în anul 2015 acestă rată a fost de 3,6%, valoare inferioară celei de referință de 4%.

Cu toate acestea, simpla îndeplinire a Criteriilor de la Maastricht nu este suficientă, pentru ca o țară să poată adopta moneda unică europeană trebuie să îndeplinească și o serie de criterii ce au în vedere convergența reală a țării. La capitlul acesta, România stă destul de prost deoarece în momentul de față, cea mai mare problemă legată de adoptarea euro este cea cu privire la Produsul Intern Brut pe cap de locuitor. În România, acest indicator valorează aproape jumătate din media înregistrată la nivelul Uniunii Europene. După cum se știe, țările care au devenit deja membre ale Uniunii Monetare Europene au avut la momentul aderării un Produs Intern Brut pe cap de locuitor de peste 60% din media Uniunii Europene.

Este absolut firesc ca adoptare unei monede unice să prezinte și dezavantaje. Cunoașterea acestora este foarte importantă pentru țările dornice să adopte o astfel de monedă. Avantajele adoptării unei monede unice se referă, în principal, la câștigurile obținute din eliminarea unor costuri ce privesc, în mare parte, costurile asociate schimbul valutar. Pe de altă parte, dezavantajele aderării la o uniune monetară sunt reprezentate de renunțarea la politica monetară independentă și la mecanismul cursului de schimb.

În momentul de față, data la care cetățenii României vor înlocui moneda națională, leul, cu euro este necunscută. Însă, statul român trebuie să fie precaut în ceea ce privește adoptarea monedei unice europene deoarece trebuie să aștepte momentul în care acesta va merita cu adevărat să facă parte dintr-o astfel de uniune.

După cum se cunoaște, cu cât o țară care își dorește să adere la o uniune monetară este mai dezvoltată, având o economie bine integrată cu celelalte economii ale țărilor membre, cu atât țara respectivă va beneficia de mai multe avantaje din aderarea la o astfel de zonă monetară.

Dacă România va încerca să accelereze în procesul de adoptare a monedei euro, va trebui să fie foarte atentă ca acea creștere economică să fie una sustenabilă.

Zona euro poate fi catalogată ca zona unde învingătorul ia totul. Un exemplu de care România ar trebuie să țină cont este exemplul Greciei. Ministrul de finanțe al Greciei, Yanis Varoufakis, ca urmare a perioadei dificile cu care s-a confruntat țara după declanșarea crizei, a declarat „Odată ce ai intrat în aceasta nu mai poți ieși fără o catastrofă. În adâncul sufletului și fără să spună, toți regretă că au intrat în aceasta”. Drept urmare, Guvernul ar trebui să calmeze nerăbdarea românilor de a avea euro în buzunare cel puțin până la momentul la care România se va apropia cu Produsul Intern Brut de media UE. În prezent, cea mai bine plasată regiune a țării, cu excepția capitalei, are un PIB pe locuitor doar de 60% din media UE.

Bibliografie