Adoptarea Euro

1.1 Creearea UE, a uniunii monetare și a monedei unice europene

Scopul creării Uniunii Europene a fost acela de a pune capăt războaielor sângeroase , care au culminat cu cel de-al doilea război mondial. Dorind să se asigure o pace durabilă, au început să se unească din punct de vedere politic și economic primele state : Belgia, Italia , Elveția, Bulgaria și Grecia. Tot cu acest scop ,în aprilie 1951 a fost semnat primul tratat, Tratatul de la Paris, iar mai apoi în 25 martie 1957 , Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Euopene (CEE) , cunoscută ca și “Piață Comună” .

Tratatul de la Paris nu a adus în discuție integrarea monetară europeană deoarece sistemul monetar de la Bretton Woods era încă în vigoare, iar majoritatea economiilor europene aveau parte de o asemănare a evoluției inflației și creșterii economice.

Tratatul de la Roma, deși urmărea înființarea unei piețe comune, nu a prevăzut nici o dispoziție cu privire la moneda unică deoarece cela 6 țări membre semnatare (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) erau membre ale FMI și făceau parte din sistemul de la Bretton Woods.

În 1971, Planul Werner evidenția realizarea în etape a uniunii monetare și convergența politicilor economice. La dată de 15 august 1971 s-a confirmat sfârșitul sistemului de la Bretton Woods, fiind desfințată convertibilitatea dolarului în aur.

În următoarele luni se încheie Acordul Smithsonian (Acordul de la Washington) unde s-au stabilit anumite marje ale fluctuației monedelor țărilor europene în raport cu dolarul.
Deoarece în momentul semnării Tratatului de la Maastricht puține state au crezut că este posibilă introducerea unei monede unice fără a fi ferite de recesiune, au fost create instituții precum SME și BCE, care să asigure stabilitatea monetară. Procesul de intoducere efectivă a monedei unice europene a început în 1 ianuarie 1999.

Uniunea europeană reprezintă o uniune economică, politică și socială compusă în prezent din 28 de state membre. În funcție de anul aderării , statele membre sunt prezentate in anexa nr.1.

Zona euro” este numele colectiv al celor 19 din 28 state membre ale Uniunii Europene , care folosesc euro ca și monedă unică.

Harta nr.1 : Zona Euro – 2015

Sursa : www.bnr.ro

După cum se observă și în imagine , în prezent , 11 țări membre UE nu au adoptat moneda unică. Danemarca și Marea Britanie au un statut special , gradul acestora de convergență va fi evaluat numai la cererea acestor țări . Celelalte 9 țări ( Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Suedia ) sunt state membre cu derogare , aceste țări și-au luat angajamentul să adopte euro, însă în funcție de fiecare țară trebuie analizată îndeplinirea criteriilor de convergență și momentul adoptării efective.

1.2 UEM (Uniunea Economică și Monetară)

Deoarece după cel de-al doilea război mondial Europa era slăbită și divizită, iar SUA și Uniunea Sovietică se pregăteau să-și dispute supremația pe plan mondial, Winston Churchill a lansat o propunere privind o posibilă uniune economică europeană. Această propunere a fost bine privită , astfel că următoarele războaie au fost purtate în sălile de conferințe.

Un important pas a fost făcut de către Consiliul Europei, în anul 1969, când a încredințat Comitetului Werner sarcina de a elabora un raport care să stabilească condițiile necesare pentru realizarea unei uniuni monetare. Raportul elaborat, Raportul Werner, a fost prezentat în 1970 și definea uniunea monetară astfel : “o uniune monetară implică o convertibilitate deplină și ireversibilă a monedelor, eliminarea fluctuațiilor cursurilor de schimb, fixarea irevocabilă a parității și liberalizarea deplină a circulației capitalurilor”. De astfel , acest raport lua în considerare și înființarea unui sistem al băncilor centrale, iar în perioada respectivă neexistând voință politică pentru subordonarea deciziilor naționale unei politici monetare commune la care s-a adăugat și prăbușirea sistemului monetar de la Bretton Woods, europenii au creat așa numitului “șarpe monetar”. Acesta era un mecanism care avea ca scop menținerea fluctuațiilor monedelor europene cu o marjă de ±2,25 % față de un curs central, după cum se observă și în graficul următor:

Grafic nr.1 : șarpele monetar în tunel

Sursa: Stoica, Ovidiu, Integrarea financiar-monetara europeana – Curs “Jean Monnet”

Editura Junimea, Iasi, 2003, p.51-53

Deoarece nici această varianta nu a avut success, în anul 1979 a fost lansat Sistemul Monetar European (SME) care urmărea stabilitatea și ajustabilitatea ratelor de schimb. La Mecanismul Ratelor de Schimb au participat toate monedele țărilor membre UE,cu excepția Marii Britanii.

La baza SME au stat 4 principii:

ECU – European currency unit (a cărei valoare a fost calculata ca o medie a tuturor monedelor din SME)

Mecanism de schimb, de ajustare și de intervenție al statelor membre

Sistem conceput să sprijine țările aflate în dificultate monetară

Fond European de Cooperare Monetară (FECOM)

SME a reușit limitarea fluctuatiei cursului unor monede din țările membre ale UE. SME este primul sistem monetar care a stabilit o primă imagine, prin intermediul ECU, a ceea ce ar putea reprezenta o monedă unică și un sistem monetar organizat la nivelul mai multor state. Având în vedere rezultatele sale, SME a reprezentat o etapă de pregătire și de stabilire a condițiilor pentru nașterea UEM într-o formă avansată.

Era nevoie de o instituție specifică conducerii politicii monetare, astfel ia naștere Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) la data de 1 iunie 1998, iar ca orice sistem acesta este format din: Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile central naționale (BCN) ale statelor membre ale UE.

Conform raportul Delors din aprilie 1989 cele 3 etape necesare pentru realizarea UEM sunt următoarele:

Prima etapă- liberalizarea circulație capitalurilor, a fost prezentată la Conferința de la Madrid din iunie 1989. A fost o etapă căreia i s-a întrebuințat identificarea problemelor prioritare și îndeplinirea acestora până la sfârșitul anului 1993. Începerea acestei etape a fost marcată în principiu de înlăturarea restricțiilor privind mișcările de capital între țările membre, dar s-a realizat și înlăturarea convergenței economice și o mai bună comunicare între băncile central naționale.Pentru realizarea următoarelor două etape era necesară o nouă structura instituțională, astfel că Tratatul de la Roma a fost modificat și a fost semnat un nou tratat.

O conferință interguvernamentală care a avut loc în anul 1989 a pus bazele unui tratat asupra UEM. Această conferință s-a concretizat în Tratatul de la Maastricht care a fost semnat la dată de 7 februarie 1992. Prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit că realizarea uniunii monetare să se realizeze până la sfârșitul secolului și necesitatea înființării Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) format din Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile naționale ale statelor membre. Obiectivul principal era asigurarea stabilității prețurilor.

Începutul celei de-a două etape a fost marcat de data de 1 ianuarie 1994, dată la care Comitetul Guvernatorilor al Băncilor Centrale Europene a fost dizolvat. IME a fost stabilit predecesor cu existența temporară și a avut ca obiectiv principal creearea cadrului juridic, organizatoric și logistic necesar îndeplinirii atribuțiilor pe care le avea viitoarea BCE începând cu a treia etapă.
În decembrie 1996, IME a lansat o selecție privind grafica bancnotelor euro, iar apoi institutul EOS (European Omnibus Survey) s-a ocupat de un sondaj despre reacția publicului la machetele selectate. În cele din urmă, Consiliul IME a selectat seria de machete câștigătoare pe baza rezultatelor sondajului și a opinii juriului.

Imaginea nr.1 : Design-ul bancnotelor Euro

Sursa: http://radioenigmaromania.ro/blog/intr-o-zi-de-13-decembrie_31911.html

La 2 mai 1998 s-a constatat că doar 11 din statele membre ale UE îndeplinesc condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice la dată de 1 ianuarie 1999. Aceste state au fost: Belgia, Germania,Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia și Finlanda. Pe data de 25 mai 1998, guvernele acestor state au ales președintele, vicepreședintele și cei 4 membrii ai Consiliului de Administrație al BCE, iar numirea lor efectivă a avut loc la data de 1 iunie 1998 și a marcat constituirea BCE. Odată cu înființarea BCE a luat sfârșit misiunea IME, misiune care a fost îndeplinită cu success și la timp. În a două parte a anului 1998, BCE a făcut ultimele teste sistemelor și procedurilor ce urmau a fi implementate la 1 ianuarie 1999.

A treia etapă a UEM : după toate pregătirile de mare amploare din primele două etape ale UEM, la data de 1 ianuarie 1999 ia startul cea de-a treia etapă care a fost reprezentată de devenirea monedei euro în moneda de sine stătătoare. În această etapă și-a început activitatea BCE.

Trecerea la moneda unică s-a realizat treptat în următoarele etape:
• 1 ianuarie 1999 : introducerea monedei unice euro și fixarea cursurilor de schimb dintre euro și monedele naționale ale țărilor care au îndeplinit criteriile de adoptare a monedei unice.
• 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002 : Monedele naționale circulau încă în calitate de unități monetare naționale, iar schimbul se realiza exclusiv pe baza cursurilor fixe irevocabile, conform anexei nr.2.

• 1 ianuarie 2002 : au fost puse în circulație bancnotele și monedele euro și a fost declanșat un process de retragere din circulație a monedelor naționale ale țărilor membre.
• 1 iulie 2002 : a fost încheiat procesul de substituire fizică și anulare a circulației legale al monedelor naționale țărilor “in”.

1.3 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)

Figura nr.1 : Componența Sistemul European al Băncilor Centrale

Sursa : Diana Sanda Mihalcea, P.47

În tratatul de instituire a Comunității Europene, pe baza căruia s-a înființat SEBC, se sulblinia: “Se înființează, potrivit procedurilor prevăzute în acest tratat, un sistem European al băncilor centrale, care va fi denumit SEBC, și o Banca Centrală Europeană, care va fi denumită BCE; ele acționează în limitele puterilor conferite prin acest tratat și prin statutul SEBC și al BCE,aici denumite statutul BCE, care este anexat”. (Tratatul UE, www.europa.eu.int/eur-lex/en/treaties )

După cum observăm în figura , SEBC reprezintă un sistem global de bănci formate pe două subsisteme, unul național format din cele 27 de bănci naționale și unul European, reprezentat de BCE. Fiecare subsistem este independent unul față de altul, dar și față de SEBC. Responsabilitățile între BCE și băncile naționale au la baza principiul indivizibilității deciziei politice monetare și a complementarității. (A., R. Couteau, 1996, p.202). Acest principiu stabilește ca BCE să nu intervină în domeniile care nu țin de competență sa și că băncile centrale naționale au putere de decizie asupra unor activități, atâta timp cât acestea nu diminuează obiectivele SEBC.

Poziția băncilor centrale naționale depinde și diferă de decizia țărilor care au adoptat euro că moneda unică, astfel că cele 16 bănci centrale naționale “în” reprezintă băncile statelor care au adoptat euro , iar cele 11 bănci centrale naționale “out” reprezintă statele care nu au adoptat euro ca monedă unică. Băncile centrale Naționale îndeplinesc mai multe funcții, iar prin acestea se numără : controlul sistemului bancar din fiecare stat, al piețelor financiare și al intermediarilor non-bancari; efectuează operațiuni de politică monetară; răspund în mare parte de colectarea datelor statistice naționale; etc

Înființarea BCE a reprezentat punctul culminant al procesului de integrare economică și monetară, începând cu ultima parte a celei de-a doua etape a UEM. Timp de 4 ani , IME a pregătit spațiul pentru înființarea BCE, astfel că aceasta a început să funcționeze pe deplin la data de 1 ianuarie 1999. În cadrul negocierilor de la Maastricht se aveau în vedere două modele privind principiul de funcționare al BCE, modelul german și modelul francez. Cel dintâi model a avut cauză de câștig, iar BCE a devenit singura autoritate responsabilă de politică monetară din UE. Prin Tratatul Uniunii Europene a fost garantată independența instituțională a BCE , la care se adaugă și independența persoanelor aflate la conducere în cadrul BCE.

Așa cum se observă și în figura nr.1, BCE are la baza 3 organe de conducere și de decizie : Consiliul Director (Executiv), Consiliul Guvernatorilor și Consiliul General.

Consiliul Guvernatorilor al BCE este un organism format din cei 6 membrii ai Consiliului Executiv și guvernatorii celor 16 Bănci Centrale Naționale ale statelor membre care au adoptat moneda unică euro. Este principalul organ de decizie din cadrul BCE ce adoptă deciziile fundamentale în materie de politică monetară, ce supraveghează respectarea directivelor date băncilor centrale naționale, ce se ocupă de organizarea internă a BCE și îndeplinirea funcțiilor consultative ale acesteia.

Consiliul Director(Executiv) este constituit din 6 persoane, președintele și vicepreședintele BCE și alți 4 membrii, cetățeni ai statelor membre ale UE, cu experiență în domeniul monetar sau bancar. Ca și responsabilități ale Consiliului Director putem enumera: gestionarea activității zilnice a BCE, aplicarea politicii monetare, pregătirea reuniunilor Consiliului Guvernatorilor și îndeplinirea competențelor delegate de către acesta.

Consiliul General este format din președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii tuturor băncilor centrale naționale ale statelor ce fac parte din UE. Consiliul General poate fi privit că un organ tranzatoriu deorece îndeplinește sarcini preluate de la IME deoarece nu toate statele membre ale UE au îndeplinit cea de-a treia etapă a UEM. Astfel că , printre principalele responsabilități ale Consiliului General se află: culegerea datelor statistice, pregătirea fixării irevocabile a ratelor de schimb ale monedelor țărilor membre UE care încă nu au adoptat moneda euro, îndeplinirea unor funcții consultatieve ale BCE, etc.

În Tratatul Uniunii Europene a fost prezentată misiunea BCE astfel: “obiectivul primar al sistemului European al Băncilor Centrale va fi acela de a menține stabilitatea prețurilor”. (Tratatul UE, www.europa.eu.int/eur-lex/en/treaties). Pentru ca BCE să își îndeplinească obiectivul este necesar că rată inflației să fie la un nivel care să asigure stabilitatea prețurilor, să conducă la o creștere economică și la creearea de locuri de muncă, iar acest nivel al inflației trebuie să fie unul inferior, dar apropiat de 2%. Această formă cantitativă a obiectivului fundamental prezintă mai multe avantaje , printre care : ajută la îndeplinirea transparenței politicii monetare; fortifică responsabilitatiile BCE; sporește credibilitatea și eficiența politicii monetare.

Urmărind datele din figura nr.2, putem afirma că BCE și-a îndeplinit rolul, inflația având, pe termen lung, o evoluție descendentă.

Figura nr.2 : Rata inflației in zona euro

Sursa : http://www.ecb.europa.eu/stats/prices/hicp/html/inflation.en.html

Stabilitatea prețurilor trebuie să genereze o serie de avantaje pentru populația din țările din zona euro cum ar fi creșterea gradului de angajare ( reducerea nivelului de șomaj) și creșterea PIB.

Avantajele și dezavantajele introducerii euro

Deși fenomenul introducerii monedei unice a fost pregătit și analizat în cele mai mici detalii, acesta nu a trecut fără să provoace atât efecte pozitive, cât și negative. Principalele dezavantaje au fost reprezentate de dificultatea adaptării la noile prețuri și la modul de evaluare al bunurilor într-o altă moneda, însă această mare provocare , de adoptare a monedei unice, a fost acceptată datorită avantajelor pe termen lung.

Din punct de vedere economic nu au fost suficiente argumente pentru punerea în aplicare a unei astfel de uniuni , mai ales pentru că statele membre ale UE nu au prezentat condițiile pentru o zona monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune: un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerțul intracomunitar, un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă,o flexibilitate înaltă a prețurilor și salariilor, transferuri fiscale în condițiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune.

În ciuda acestui fapt diferite argumente politice și economice au făcut posibilă această uniune. Dintre acestea amintim :

• moneda unică este o necesitate pentru funcționarea pieței unice
• creșterea transferurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie
• reducerea riscurilor schimburilor comerciale
• transparența prețurilor și un acces mai bun la informațiile cu privire la costul tranzacțiilor
• disciplină monetară, în sensul că guvernele nu pot folosi monedele ca instrumente în politicile lor economice
• scăderea inflației
• crearea economiilor de scară ca urmare a fuziunii piețelor financiare

Dacă ne raportăm la UE ca la un întreg, este de așteptat ca moneda euro să fie principalul factor care ar putea duce la "stabilitatea cursului de schimb în zona care susține comerțul și permite realizarea de economii de scară, oferind astfel condițiile pentru o mai eficientă alocare a resurselor ". (Tumbel-GugelerG., Warsaw, 2007, www.ecb.int/press/key/date/2007/html/sp071126.en.html )

Pentru fiecare stat membru, principalul avantaj ar fi stabilitatea economică, se poate observa că inflația a rămas, în general, în limite stabile de la lansarea monedei euro.
Avantajul perceput imediat de proaspătul cetățean european este libera utilizare a monedei unice europene în zona euro fără a mai fi supus găsirii unui punct de schimb valutar. Poate compara mai ușor nivelul prețurilor din țările aparținătoare zonei euro.

În ciuda tuturor avantajelor adoptării unei monede unice, contraargumentele pentru punerea sa în aplicare au fost numeroase și a impus pierderi importante pentru statele membre, precum și noi probleme economice precum :

• pierderea autonomiei în materie de probleme monetare
• reducerea locurilor de muncă, în special în bănci și la casele de schimb valutar
• costurile tranziției reprezentate de costurile emisiunii de noi monede și bancnote, înlocuirea sistemelor software, procurarea de noi acte contabile și facturi, etc.
• diferențele mari între standardele de viață ale statelor care au făcut parte din uniunea monetară și ale celor care au decis să nu se alăture sau nu au putut
• creșterea prețurilor, impact care ar trebui măsurat și prin veniturile din fiecare țară din zona euro sau comparând valoarea celei mai mari bancnote existente în circulație anterior cu valoarea unei bancnote de 500€.