Adolescenta Tranzitia de la Copilarie la Maturitate

=== 8e208edc73f63468dba07ae7443fbcf3caee3d50_645647_1 ===

REFERAT

ADOLESCENȚA CA TRANZIȚIE DE LA COPILĂRIE LA MATURITATE

1. Introducere

Dicționarul de psihologie Larousse conform Norbert Silamy a definit adolescența ca fiind perioada vieții care face trecerea de la copilărie spre vârsta adultă. Această concepție este una acceptată în unanimitate dar produce controverse legate de finalitatea perioadei de adolescență. Unii specialiști în domeniu acreditează sfîrșitul perioadei ca fiind la 18 ani, Feinstein stabilește pragul superior la 21 ani, Garone lasă nedeterminată perioada iar Erikson o lasă spre definire în funcție de trei etape pe care le consideră marcante în cadrul dezvoltării psihice a copilului, având interval fluctuant de la 10 la 25 de ani, aducând în discuție existenșa unei perioade a adolescenței târzii.

Adolescența există și este una dintre cele mai frumoase perioade din viața individului, fiind etapa de propulsare spre viața plină de frământări și realizări pe toate planurile vieții existențiale..

2. Adolescența în literatura de specialitate

Din punct de vedere etimologic, termenul de adolescență își are originea în verbul latin „adolescere” care are sensul de „a crește”, și/sau „a se dezvolta”, punând accent în mod special pe o maturizare biologică și o dezvoltare psihologică specifică vârstei Această perioadă implică o serie de modificări intense atât la nivel fizic, cât și la nivelul psihic. Conform unei părți a speciliaștilor adolescența și maturizarea omului se situează într-un interval de vârstă de 14-25 de ani și cuprinde trei etape distincte: preadolescenăța, urmată de adolescența propriu-zisă și cu etapa de finalizare postdolescența sau adolescența târzie.

Adolescența este caracterizată de trecerea spre maturitate, integrarea în societate și o intensă dezvoltare a personalității. Această etapă nu reprezintă doar depăsirea pubertății, fiind mai ales o etapă treptată pentru „ieșirea din societatea de tip totalitar familial și șsolar și integrarea în viața socială cu toate caracteristicile ei”

(Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, Editura Didactică și pedagogică)

P. Ariès – în lucrarea sa dedicată istoriei sociale a copilăriei – afirmă că prima mențiune a adolescenței poate fi identificată în traducerile latinești ale vechiului Bizanț din secolul al XIV-lea în timp ce adevăratele rădăcini ale perioadei adolescenței apar în secolul al XVI-lea, odată cu înființarea primelor școli pentru fiii de nobili, în Franța dar, până în secolul XX nu a existat noțiunea generală de adolescență în înțelesul ei contemporan, trecerea de la copilărie la vârsta adultă având loc în mod direct, fără nici o perioadă de tranziție între ele.

Ca factori sociali importanți, care au contribuit la geneza adolescenței ca etapă de vârstă distinctă pot fi menționați: schimbările cu caracter economic, disoluția legăturilor tradiționale existente în cadrul familiei și modificarea relațiilor între generații; prelungirea perioadei de școlarizare până la vârste aparținând altă dată maturității; existența unor instituții specializate pentru creșterea și educația copiilor; multiplicarea sistemelor normative în societatea contemporană. Toate aceste elemente au contribuit la apariția unei etape specifice de ,,moratoriu” social, de amânare a exercitării de către tânăr a rolurilor adultului.

(Emil Verza, Florin Emil Verza, Psihologia vârstelor, Editura Trei)

Potrivit lui Piaget, adolescentul, confruntat cu rezolvarea unei probleme științifice, este capabil de un raționament ipotetic și de analiza unei game ample de alternative diferite, precum și de înțelegerea substratului legii științifice.

Această transformare în gândirea adolescentului a fost descrisă ca o mutare a accentului de pe ,,real” pe ,,posibil”, totuși, studii efectuate în marea Britanie de Shoyer și Wylom (1978) pe un eșantion foarte larg de școlari, au descoperit că numai aproximativ 30% dintre adolescenții cu vârsta de 15 sau 16 ani au achiziționat primele ,,operații formale”. Prin urmare, e posibil ca teoria lui Piaget să nu se aplice strict majorității adolescenților. Este mai puțin clar faptul că transformările cognitive semnificative apar în timpul anilor de adolescență, procesele de gândire ale adolescentului devin mai analitice și mai reflexive decât la indivizii mai tineri. Adolescenții utilizează tehnici complexe ca ajutoare ale memoriei și sunt mai capabili de a anticipa și dezvolta strategii de rezolvare a problemelor atât academice cât și în raport cu situațiile sociale.

(Sorin Rădulescu , Sociologia vârstelor, Editura Hyperion XXI)

Consensul majorității cercetătorilor se orientează în jurul constatării caracterului esențial contradictoriu al conduitei adolescentine; devierile comportamentale, oscilațiile de la granița dintre normal și ,,patologic”, tendințele conflictuale, adeseori deviante, marchează ,,ruptura” față de perioada copilăriei.

Deși există cazuri în care adolescenții nu au manifestări dramatice, iar criza adolescenței este mai adesea invocată fără a se ține seama de criteriile evaluative, care au caracter paternalist, specifice adultului. Se poate impune, în aceste sens, observația că această criză nu se poate defini ca o stare a adolescentului, ci mai degrabă poate fi doar o etichetare din exterior, prin care se încearcă trecerea de la o psihologie specifică copilului la una a adultului.

(Cornel Havârneanu, Cunoașterea psihologică a persoanei, Editura Polirom)

În perioada pubertății dominantă este maturizarea biologică și are loc o intensă dezvoltare a personalității. În adolescență structurile de personalitate tind să se stabilizeze, iar pe planul dezvoltării biologice este evidentă aceeași tendință de echilibru. Pe plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide, fiind complexe și spectaculoase făcând ca traversarea acestei perioade să ducă la generare de tensiuni, conflicte și multiple frământări interne și/sau trăiri dramatice. Din acest motiv adolescența a fost deseori apreciată ca fiind o ,,vârstă a dramelor” și a amplificării stărilor ,,anxietății, nesiguranței, insatisfacției”.

Adolescentul dispune de resurse interioare pentru a infirma, în final, ,,natura ingrată” a acestei etape atât de controversată prin care trece; e recunoscut faptul că orice dezvoltare ori salt calitativ implică prefaceri sinuoase, restructurări dezorganizante, uneori involuții; încheierea procesului compensează din plin frustrările implicite. Astfel adolescența, mai mult decât o vârstă a ,,crizelor”, ,,a contestației, marginalității sau subculturii” devine ,,o trăire de vis edenic”, ,,o treaptă de nelipsit în ordinea candorii universale…când egoismul produs de societate încă nu a răsărit”

(Ann Birch, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică)

Una dintre caracteristicile specifice vârstei adolescenței este legată de personalitatea acestuia. Adolescentul iese din zona copilăriei dar totuși este departe de a fi adult care să-și asume responsabilități.majore.

Criza adolescenței este constituită din multiple deviații comportamentale și anomalii afective, criza adolescenței făcând referire, pe de o parte, la negarea de către tânăr a identității sale în calitate de copil și, pe de altă parte, la revendicarea unei noi identități, care să-l plaseze în lumea adultului”.

(Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică)

O definiție pragmatică a adolescenței bazată pe criteriul cronologic este oferită de L.C. Jensen, care afirmă că adolescența este o diviziune a aspectelor psihologice și psihiatrice, educaționale și sociologice, care caracterizează perioada celui de al doilea deceniu al vieții.

Meilman (1979) studiind un grup de subiecți americani, cu vârste cuprinse între 12 și 24 de ani a descoperit existența unei tendințe legate de vârstă, în raport cu statusurile identificate de Marcia; participanții mai tineri sunt clasificați în categoria celor care experimentează difuziunea de identitate sau forcluzia în timp ce participanții de la 18 ani în sus au fost clasificați în categoria celor care dobândesc identitate. Statutul de moratoriu – criza extremă – a fost identificată doar la un număr foarte mic de participanți, indiferent de vârsta lor.

(Margareta Dincă, Adolescenți într-o societate în schimbare, Editura Paideia)

O mare parte din cercetări au evidențiat unele rezultate în favoarea identității bărbaților, deși au existat studii care au inclus și participanți cu sex feminin (problematică desprinsă din cercetarea lui Meilman și din lucrările lui Erikson și Marcia).

Imaginea dezvoltării identității la femei nu este prea clară, Erikson consideră că femeile se dezvoltă diferit deoarece ele își amână dezvoltarea identității până la găsirea partenerului al cărui nume îl va accepta și a cărui ocupație le va determina statutul social. Marcia admite că modelul lui Erikson și abordarea statusului identității pot fi aplicate femeilor variabil. Durkin (1995) afirmă că dezvoltarea identității nu reprezintă un proces de scurtă durată, ci unul care se extinde dincolo de adolescență (cel puțin până în perioada adultă tânără) și depinde în mare parte de interacțiunile dintre tineri și contextele lor sociale.

(Tudora Sima, Elemente de personalogie, Editura Victor)

Conceptul de autoeficacitate a fost introdus în literatura de specialitate de către Albert Bandura (1988), pentru a descrie „convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date" (1988, p. 1).

Elevii care au autoeficacitate ridicată, vor anticipa succesul în fața unor sarcini dificile și se vor concentra asupra lor pentru a le duce la bun sfârșit. Cei care au o autoeficacitate scăzută, vor fi ezitanți, anticipând eșecul. Teama de insucces le va consuma în mod inutil energia psihică și vor avea mai puține șanse de a rezolva sarcina. Altfel spus, nu numai bagajul de cunoștințe, aptitudinile, abilitățile și deprinderile formate contribuie la rezolvarea diverselor sarcini de învățare, ci și autoeficacitatea, motivația pentru succes, autoreglarea sau dozarea efortului și autoprogramarea mentală pozitivă (anticiparea succesului).

(Mihaela Rocco, Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom)

Sociologii consideră o cauză principală a conflictelor în adolescență expectanțele adulților. Conflictele sunt determinate în special de ,,ambiguitatea” schimbărilor în așteptările pe care adulții le au față de ei. Adolescentul trăiește într-o continuă incertitudine, în sensul că, în încercările de evaluare a acestor așteptări, se găsește frecvent în situația în care unii se așteaptă de la ei să se poarte ca un adult, iar alții ca un copil. Dificultățile care decurg din această situație îl fac să devină nesigur cu ,,lumea adulților”.

Stanley Hall (1916), avansând o explicație a conflictelor și evoluției comportamentelor, consideră adolescența ca o perioadă care presupune ,,o recapitulare” a evoluției umane de la starea precivilizată la cea civilizată, numind-o metaforic ,,furtună și stres”.

(Val Boțiu, Mona Vintilă, Adolescența sau căderea în lume, Editura Iedona)

6. Bibliografie

Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin M.; Voicu, Marin, Adolescenții și familia, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, București, Editura Tehnică, 2000

Boțiu, Val & Vintilă, Mona, Adolescența sau căderea în lume, Timișoara, Editura Iedona, 1998

Dincă, Margareta, Adolescenți într-o societate în schimbare, București, Editura Paideia, 2004

Havârneanu, Cornel, Cunoașterea psihologică a persoanei, Editura Polirom, Iași, 2000

Rădulescu, Sorin, Sociologia vârstelor, București, Editura Hyperion XXI, 1994

Rocco, Mihaela, Creativitate și inteligență emoțională, Iași, Editura Polirom, 2001

Șchiopu, Ursula, Psihologia copilului, București, Editura Didactică și pedagogică, 1967

Sima, Tudora, Elemente de personalogie, București, Editura Victor, 2004

Verza, Emil; Verza, Florin Emil, Psihologia vârstelor, București, Editura Trei, 2017