Adolescenta Caracteristici Generale

Una dintre problemele actuale ale societății românești o constituie infracționalitatea în rândul tinerilor, faptul că în România secolului XXI, tot mai mulți tineri aleg ca mod de viață plăcerea, relaxarea și fuga de responsabilitati, își doresc să obțină câștiguri în mod facil fără a depune niciun efort fapt ce îi aduce în mod inevitabil în conflict cu societatea și uneori cu legea penală.

Delincvența juvenilă constuituie un fenomen social complex și grav prin consecințele sale negative, nu numai pentru societate, dar și pentru destinul ulterior al minorului.

Motivația care a stat la baza alegerii acestei teme este reprezentată, de modificarea Codului penal, de complexitatea punerii în executare a măsurii educative a asistării zilnice precum și de provocările întâmpinate în activitatea profesională derulată cu persoanele care au fost condamnate la executarea acestei măsuri.

Argumentele care justifică relevanța practică a temei sunt reprezentate de:

Elementele de noutate survenite în activitatea Serviciului de Probațiune prin modificarea Codului penal;

Lipsa unei practici în domeniul punerii în executare a măsurii asistării zilnice precum și a unor materiale de studiu;

Complexitatea punerii în executare a măsurilor educative și numărul scăzut al instituțiilor din comunitate care să valideze efortul consilierului de probațiune, manager de caz.

Scopul pe care l-am urmărit prin redactarea lucrării este efectuarea unei cercetări în rândul practicienilor din cadrul Serviciului de Probațiune București care să ofere informații relevante cu privire la punerea în executare a acestei măsuri educative, la problemele pe care le-au întâmpinat, eficiența ei, precum și, la identificarea unor soluții în vederea rezolvării problemelor întâmpinate.

Ca și metodologie de lucru, pentru întocmirea lucrării, am folosit fundamentarea teoretică, studiile de caz, analiza cantitativă și analiza calitativă.

Lucrarea este structurată în patru capitole. În primul capitol am avut în vedere o scurtă prezentare a perioadei adolescenței.

În cel de-al doilea capitol am prezentat delincvența juvenilă și câteva teorii ale delincvenței juvenile care explică fenomene și comportamente întâlnite în lucrul cu beneficiarii serviciului.

În cel de-al treilea capitol am prezentat răspunderea penală a minorilor, standardele internaționale la care se România se raportează, în elaborarea legislației pentru minori, precum și măsurile educative neprivative de libertate.

Ultimul capitol este reprezentat de cercetarea pe care am efectuat-o în cadrul Serviciului de Probațiune București și de concluziile cercetării.

CAPITOLUL I. ADOLESCENȚA. CARACTERISTICI GENERALE

Având în vedere tratamentul penal aplicat minorilor și faptul că la elaborarea măsurilor educative privative și/sau neprivative de libertate, leguitorul a ținut cont de nevoile și caracteristicile psiho-sociale ale acestei vârste, voi face o scurtă prezentare a adolescenței care să ne ghideze în înțelegerea fenomenului delincvenței juvenile și a modalităților în care justiția penală sancționează infracțiunile comise de minori.

1.1 Definirea adolescenței.

Adolescența reprezintă vârsta marilor transformari, în această etapă a vieții au loc schimbari majore în dezvoltarea fizică, intelectuală, emoțională și în comportamentul social al tânărului, J.J.Rousseau numește această etapă „vârsta rațiunii” dar și „revoluție furtunoasă”, „a doua naștere”; pentru Stanley Hall este „furtună și stress”, pentru Schopenhauer este „vremea neliniștii” iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm Universul prea în serios ” iar pentru Pantelimon Golu „vârsta oglinzii, vârsta la care adolescentul caută să coincidă cu sine”.

Etimologic, cuvântul adolescență provine din limba latină, în care “adolesco-ere” înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește adolescența ca fiind “Perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice ale organismului”

1.2 Evoluție și periodizare

Specialiștii în psihologie subdivizează perioada dezvoltării psihice a adolescentului, în trei subperioade:

1. Subperioada preadolescenței (14-16 ani), caracterizată prin: stabilizarea maturizării biologice; dezvoltarea conștiinței; dezvoltarea psihică intensă; are loc diversificarea intereselor ( lectură, filme, calculator etc.), crește dorința de afirmare mai ales în grupurile de apartenență.

2. Subperioada adolescentei propriu-zise (16-18 ani), caracterizată prin: intelectualizare intensă; îmbogățirea experienței afective; se structurează comportamentul ca urmare a dezvoltării personalității; apar atitudinile de independență și asumarea de responsabilități; se dezvoltă simțul critic si originalitatea pe baza valorilor culturale și morale însușite prin procesul de socializare; apare dorința de confruntare și competiție; se pastrează unele dificultați de adaptare pe fondul unui conflict interior încă puternic.

3. Superioada adolescenței prelungite (18-20/25 ani), caracterizată prin: dobândirea în mare masură a independenței; dezvoltarea personalității; crește dorința de afirmare în societate, de dobândire a unui statut social și profesional; se amplifică interesul pentru viața social-culturală; în plan sentimental trăirile sunt intense și tind să devină stabile; apare interesul pentru căsătorie care implică asumarea responsabilității unei familii.

Menționăm că această periodizare nu este singulară, există și alte criterii după care s-a încercat explicarea evoluției minorului în timp.

1.3 Scurtă caracterizare a perioadei adolescenței

Multiplele transformări care au loc în perioada adolescenței pot fi grupate în cinci categorii majore: transformări fizice, cognitive, emoționale, sociale și comportamentale.

În plan fizic se produc o serie de transformări la nivelul organismul, osificarea scheletului se apropie de sfârșit, sistemul muscular se schimbă prin dezvoltarea mușchilor și creșterea forței musculare; apare creșterea în înălțime și greutate; dobândirea capacității de reproducere sexuală. Aceste caracteristici fizice sunt apropiate de cele ale adultului, totodată se observă clar diferențierea dintre sexe.

În plan psihic și intelectual are loc dezvoltarea conștiintei în general și a conștiinței de sine în special, dezvoltarea psihică este intensă – apar conflctele interioare, stările de neliniște, anxietate; se dezvoltă identitatea de sine prin punerea în evidență a comportamentelor individuale. Dezvoltarea intelectuală reflectă dorința de a cunoaște cât mai mult, disponibilitatea pentru confruntarea de idei și apelul la formule verbale precise și elevate.

Jean Rousselet relevă trei forme de conduite mai importante ce se produc prin prisma dorinței adolescentului de a se afirma. Prima este conduita revoltei – prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învățat sau i s-a impus să învețe, adoptă atitudini negativiste; cea de a doua este conduita închiderii în sine – din care transpare o autoanaliză și cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor și acțiunilor, a introspecțiilor pentru cunoașterea de sine, și disecarea comportamentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepartarea de realitate și închiderea în sine; iar cea de a treia conduită este conduita exaltării și afirmarii – prin care se caută confruntarea cu alții pentru a-și verifica propriile capacități fizice, intelectuale și afectiv-motivaționale adoptând atitudini extreme față de tot ceea ce disprețuiește sau nu se încadrează în vederile sale.

În plan social se observă la adolescent creșterea simțului de responsabilitate, dorința de afirmare socială, culturală și profesională (crește dorința de afirmare în grupurile de apartenență) se fac eforturi pentru dobândirea independenței și autonomiei personale, se dezvoltă capacitatea de autocontrol, are loc maturizarea personalității și elaborarea de comportamente care fac posibilă integrarea cultural-socială.

Vârsta adolescenței ridică probleme părinților; dacă până ieri adolesecenții erau niște copii care se mai împotriveau uneori, dar recunoscând totuși autoritatea, acum părinții au dintr-o dată înainte un egal, care vrea să fie tratat ca un adult, dar care este extrem de vulnerabil.

Adeseori adolescentul se revoltă datorită faptului că familia rămâne singurul loc în care se simte privit ca un copil, în timp ce el vrea să fie tratat ca un adult, preocuparea lui majoră este să stabilească raporturi de egalitate, nu raporturi de subordonare. Autoritatea părinților devine pentru adolescent covârșitoare, el se îndepartează de familie, căutând sprijin și ajutor în afara ei, fiind convins că acolo este mai bine înțeles. Diversitatea dezvoltarii psihice generează noi conduite și noi modalitați de relaționare cu cei din jur, forme proprii, originale de întelegere și adaptare.

Această etapă unică în viața omului a fost analizată de majoritatea științelor în încercarea de a o definii și explica, însă având în vedere scopul acestei lucrări ne vom oprii la abordările realizate din prismă psihologică și socială.

Dacă perspectiva psihologică a fost prezentată anterior; din punct de vedere sociologic, adolescența este privită prin prisma integrării culturale și sociale, prin formarea unor grupuri de adolescenți cu preocupari comune și culturi specifice (subcultura adolescentină). Grupurile de adolescenți sunt unite, coezive exercitând o puternică influență asupra membrilor, promovând tendința acestora de a chestiona și descoperi valorile.

Totodată, sociologia studiază adolescența și din punctul de vedere al fenomenelor înscrise în categoria delicvență juvenilă, urmărind condițiile și cauzele producerii acestora, descoperirea unor modalități formale și informale de prevenire a manifestărilor predelicvente și delicvente

CAPITOLUL. II DELINCVENȚA JUVENILĂ

Fenomenele sociale, regăsite în conținutul conceptelor de devianță, delincvență, infracționalitate, criminalitate, preocupă specialiștii din domeniu și factorii politici, guvernamentali, opinia publică, în general, atât pe plan intern, cât și internațional. Aceste preocupări sunt determinate de faptul că urmările acestor fenomene, mai ales ale celor care intră sub incidența delincvenței, infracționalității și criminalității afectează, în cel mai înalt grad, valorile fundamentale ale societății, și ale persoanelor direct vizate, respectiv drepturile și libertățile fundamentale ale omului, existența și buna funcționalitate a societății democratice și instituțiilor statului de drept.

Un segment distinct al acestor preocupări este caracterizat de delincvența juvenilă, determinată de implicarea minorilor în comiterea faptelor antisociale, de vârsta tot mai scăzută a participanților proveniți din această categorie, de efectele faptelor lor în plan individual și social.

2.1 Comportamentul deviant

Dicționarul Blackweell de Sociologie definește devianța ca fiind „Orice comportament sau aspect care încalcă o normă”

În accepțiunea autorului Ion Pitulescu conceptul de devianță este definit ca "un comportament uman individual sau colectiv care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacții sociale (sancțiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un grup social relativ stabil și de durată" . Devianța este un tip de comportament care se opune celui convențional, conformist și cuprinde nu numai încălcările legii, ci și orice deviere de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută ca atare de membrii unui grup social.

Normele sociale sunt reguli scrise de către autorități, numite formale și stabilite în mod explicit. Totodată există și norme informale, nonexplicite, precum și norme inconștiente. Acestea două din urmă au o mai mare putere asupra indivizilor, pentru că de multe ori, indivizii ascultă mai mult de normele grupului din care fac parte decât de cele ale autorităților.

Ca urmare a procesului de socializare în care este implicat individul, pot rezulta două tipuri dominante de comportament: tipul conformist și tipul nonconformist.

Comportamentul normal sau conformist este tipul de comportament care respectă normele și modelele sociale impuse, obiceiurile și tradițiile, care raspund așteptărilor grupului, instituției, societății din care face parte subiectul fără a se abate de la ele, și care prin acest tip de comportament se ajunge la obținerea rezultatelor așteptate.

Comportamentul nonconformist este reprezentat de abaterea de la comportamentul conformist și se manifestă prin prin nerespectarea, eludarea, încalcarea anumitor norme, și modele. Individului care adoptă un astfel de comportament se manifestă altfel decât ceilalți, fară însă a provoca disfuncționalități. Nonconformismul poate conduce la performanțe superioare mediei depășindu-le chiar pe cele proiectate și așteptate, dar în același timp poate produce și dezorganizare socială.

Evoluția și manifestarea comportamentului nonconformist în situații diverse, poate căpăta conotații de deviat, dar sunt și opinii care susțin ideea că orice conformism poate fi înțeles ca devianță. În formele particulare ale devianței, delincvența sau infracționalitatea are gradul cel mai înalt de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.

2.2. Delincvența juvenilă: definire și caracteristici

Conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte, conceptul de devianță și conceptul de juvenil. Deși cei doi termeni au intrat în limbajul curent și în limbajul științific, atât în Dicționarul de Sociologie cât și în Dicționarul Explicativ al Limbii Române nu se regăsește această definiție.

Termenul de “delincvență juvenilă” nu se întâlnește nici în legislația penală din țara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte state. El este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește delincvența ca fiind „ totalitatea delictelor și crimelor considerate pe plan social; criminalitate, infracționism.” , iar Dicționarul Blackeell de Sociologie definește delincvența ca fiind „Comportamentul infracțional și alte comportamente deviante comise de copii și de adolescenți care nu sunt încă considerați adulți.”

Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca fiind un tip de conduită care încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli normative, instituite și aplicate prin autoritatea statului. M. Cusson definește delincvența juvenilă ca fiind „totalitatea infracțiunilor comise de adolescenți, pedepsite de Codul penal” . Conform acestei definiții în sfera delincvenței juvenile intră două categorii de fapte:

a) fapte săvârșite de minori, prevăzute de Codul penal, pentru care aceștia au primit și executat o pedeapsă;

b) fapte săvârșite de minori, prevăzute de Codul penal, dar nepedepsite.

Marioara Petcu consideră că trebuie să existe trei trăsaturi ale comportamentului pentru ca acesta să poată fi numit delincvent:

comportamentul să aibă un caracter ilicit, adică să fie comisă o acțiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care să fie violate si prejudiciate anumite valori și relații sociale;

comportamentul să aibă caracter de vinovăție ceea ce înseamnă că acțiunea trebuie să fie comisă de o anumită persoană care actionează deliberat, conștient și responsabil, să aibă raspundere penală;

comportamentul să fie incriminat, fapta savârșită să fie incriminată și sancționată de legea penală.

Rădulescu S.M. și Banciu D. descriu o serie de factori psihologici si sociali care sunt implicați în fenomenul delincvenței juvenile și susțin ideea conform căreia delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsaturi și note specifice, distincte pentru o societate sau alta, care derivă atât din condițiile socio-economice și culturale ale societății respective, cât și din modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor comise de adolescenți și tineri.

Pentru a explica acest fenomen psihologii pun accentul pe particularitatile psihice care se derulează la vârsta adolescenței și scot în evidență rolul factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânarului la mediu. Pe de altă parte, sociologii acordă un rol important elementelor cu caracter socio-cultural și condițiilor vieții sociale în general. Din această perspectivă, delincvența juvenilă nu mai este privită ca o tulburare a personalității sau o incapacitate a tânarului de a se adapta condițiilor în care trăiește, ci ca un efect nemijlocit al deficiențelor și disfuncțiilor structurii sociale, al conflictelor existente în cadrul sistemului social.

2.3 Teorii explicative în domeniul delincvenței juvenile

Există o multitudine de teorii care încearcă să explice fenomenul delincvenței juvenile și să contribuie la o mai bună înțelegere a proceselor care stau la baza acestuia, astfel încât să poată fi elaborate și desfășurate o serie de programe de prevenție și reintegrare socială în vederea diminuării fenomenului.

Având în vedere rolul Serviciului de Probațiune în reintegrarea socială a infractorilor, precum și noile prevederi în ceea ce privește lucrul cu minorii care au primit o măsură educativă neprivativă de libertate ce se execută sub directa coordonare și implicare a consilierului de probațiune, manager de caz, voi prezenta câteva teorii psihologice și sociologice care au explicat fenomene și comportamente întâlnite în lucrul cu beneficiarii serviciului.

2.3.1.Teoria "rezistenței la frustrare"

Conform teoriei elaborate de W. C. Reckless există o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanisme de protecție în calea frustrării și a agresivității tânarului. Structura sau "rezistența" externă este alcatuită din grupurile sociale la care tânarul participă și este socializat (familie, vecinătate, rude, prieteni) și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul. În schimb, structura sau "rezistența" interioară asigură tânarului conștiința identității de sine și imaginii despre sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientarii spre scopuri dezirabile și toleranță la frustrare. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânarul este predispus să devieze de la normele de convietuire socială, comițând acte cu caracter delincvent. Starea de frustrare poate să apară ori de câte ori tânarul se confruntă cu un obstacol sau o bariera socială, care îl împiedică să-și satisfacă interesele și scopurile personale. Această stare se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită, care îl poate conduce pe tânar la desfășurarea unor activități deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Inadaptarea și agresivitatea tânărului reprezintă efectul mai multor factori, dar acestea nu implică neaparat devianță, ci sunt doar surse potențiale ale ei. Ele evoluează spre devianță numai atunci când tânarul realizează că atât atitudinea cât și comportamentul sau nu sunt acceptate de către societate și va începe să respingă și să conteste modelele convențional tradiționale prin părăsirea și abandonarea mediului familial sau școlar, integrarea în grupuri de referință care îi vor asigura suportul emoțional și securitatea afectivă de care are nevoie, indiferent prin ce mijloace de reușită .

2.3.2 Teoria "asocierilor diferențiale"

Teoria este elaborată de sociologul și criminologul E. R. Sutherland care a evidențiat faptul că un comportament deviant (criminal) este învățat prin același proces de socializare și are la bază aceleași motivații ca și în cazul comportamentului legitim (conformist sau nondeviant),

Zilnic indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de comportament și conduită care nu se transmit pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învață în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și diverse grupuri .

Atașarea sau asocierea unui individ la unul dintre cele două grupuri – conformiste (nondelincvente) sau nonconformiste (delincvente) reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului. Astfel, indivizii care se vor asocia grupurilor care respectă regulile, normele sociale și care nu vin în contact cu modele criminale, se vor adapta mai ușor în societatea bazată pe consens, evitând parcurgerea unei cariere delincvente.

Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale. Deci, evoluția spre delincvență, aparută prin "asociație" cu modele criminale, se realizează prin învațarea și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor.

Comportamentul delincvent se învață ca orice tip de comportament prin intermediul socializării, individul preluând modele și norme care induc o serie de atitudini, deprinderi și comportamente negative. Chiar dacă tinerii pe parcursul socializării treptate, asimilează și interiorizează exigențele și interdicțiile sociale transmise de familie și școală, ei pot învața anumite comportamente nonconformiste și deviante în cadrul grupurilor stradale sau de prieteni.

2.3.3. Teoria "dezorganizării sociale"

Această teorie a fost elaborată de Școala de la Chicago pe fondul creșterii criminalități în societatea americană, în perioada interbelică. Ipotezele și paradigmele acestei teorii încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenului de delincvență. Conform acestei orientări, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile depresii sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delincvenței este mai ridicată în zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de "dezorganizare socială", marginalizare, devianță. O contribuție importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Shaw și H. D. McKay care, analizând nivelul situației sociale a familiei, nivelul condițiilor în care se desfășoară socializarea adolescentului și calitatea acestei socializari, au ajuns la concluzia că delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenții și tinerii. S-a observat că tinerii care proveneau din familii caracterizate printr-un nivel socio-economic și cultural scăzut, condiții precare de locuință și confort, cu un număr mare de copii, nu reușeau să obțină o socializare și o educație adecvată. Conform acestei teorii, delincvenții minori locuiesc de regulă în zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate sau monoparentale/ majoritatea dintre ei detestă școala și mediul școlar și au un grad de inserție școlară scăzut, ceea ce îi face în final să fugă de acasă sau să abandoneze școala, asociindu-se în grupuri stradale cu comportament deviant.

2.3.4. Teoria "subculturilor delincvente" și teoria "grupurilor de la marginea străzii"

Pornind de la premisa că societatea are o cultură proprie cu norme și valori care orientează și direcționează comportamentul oamenilor, A.C.Cohen identifică grupurile de oameni nepriveligiate sau frustrate a căror norme și valori sunt incompatibile cu cele ale societatii globale.

Cohen identifică următoarele surse care generează “subculturile” într-o societate: dezvoltarea economică mai redusă, adică lipsa sau insuficiența resurselor materiale și financiare pentru satisfacerea necesităților; existența unor bariere și interdicții sociale care le blochează posibilitățile de acces spre resurse, spre bunuri și valori sociale. Astfel, oamenii care formează grupul au o situatie periferică și marginală în societate. Acest statut social periferic și marginal generează sentimente de izolare și frustrare, de insatisfacție socială și individuală. Aceste sentimente generează opinii și atitudini de respingere a normelor și valorilor societații globale și “construiesc” modele si “norme” proprii de comportament și conduită. Normele și valorile proprii grupului, orientează comportamentul spre satisfacerea necesităților prin acțiuni delincvente.

“Subculturile delincvente” arata Cohen, s-au născut ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din dorința asimilării frustrărilor generate de statusul marginal și periferic.

O altă variantă a teoriei “subculturilor delincvente” este cea a “grupurilor de la marginea străzii” sau a “societății de la colțul străzii” (corner street society) elaborată de W.F. Whyte.

Această teorie explică, îndeosebi delincvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament învățat.

Se arată că omul în perioada adolescenței și tinereții stabilește relații de prietenie, fundamentate pe sociabilitate și comunicare, formându-se grupuri care împărtășesc aceleași norme și valori. Asocierea și participarea la activitățile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate importantă de socializare a tânarului, întrucât în această perioadă el are o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă, independență și imitație, anticonformism și criza de originalitate. El simte nevoia sa fie cunoscut acceptat și stimulat de cei de o vârstă cu el, soluția grupului reprezentând posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza aspirațiile și dorințele.

Prin apartenența la grup, tânărul își dezvoltă, limbajul, capacitățile și aptitudinile, asimilând și inetriorizând o serie de valori și norme specifice grupului. Unele dintre aceste grupuri au o situație periferică și marginală în societate. În interiorul lor predomină sentimente de frustrare și insatisfacție individuală, de violență și agresivitate.

Această situație socială a tinerilor generează comportamente de respingere și contestare a normelor și valorilor societății adulților. Ei își construiesc seturi de valori și norme proprii care le orientează comportamentul pentru obținerea de bunuri sociale prin mijloace ilicite.

Prin adoptarea de norme și valori proprii care le orientează comportamente indezirabile, aceste grupuri devin surse potențiale de delincvență.

2.3.5 Teoria “etichetarii sociale”

Reprezentanții teoriei “reacției sociale” H. Becker și K. Erikson consideră că un comportament este delincvent ca efect al aplicarii “ unei etichete” de către elemente semnificative și importante ale societății.

Ei subliniază că ceea ce e denumit ca devianță, precum și gama de definiții care se dau unui anumit tip de comportament sunt rezultatul stratificării sociale sau al diferenței de putere în societate. Din explicitarea acestei premise se concluzionează că în definirea delincvenței, în stabilirea și aplicarea sancțiunilor există un grad de subiectivitate.

Analizând interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, adepții acestei orientări constată că există în orice societate indivizi care încalcă normele prescrise și indivizi sau grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează aceste abateri. Normele reprezintă standarde sau etaloane în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic savârșirea unor acțiuni, fiind elaborate într-o formă generală și impersonală, stabilind în ce masură un individ poate să îndeplinească sau nu un anumit rol în funcție de poziția sa socială.

Nici un comportament nu este, prin el însuși, conformist sau deviant. Devianța, în general, delincvența în special, nu există ca atare decât în masura în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sanctionându-l pe cel considerat "deviant".

Delincvența, din această perspectivă, nu reprezintă o caracteristică intrinsecă a actului sau acțiunii unui individ, ci mai degrabă, o consecință a aplicării unei "etichete" de către societate.

CAPITOLUL. III RASPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR

3.1 Standarde internaționale

Regimul juridic la nivel internațional al drepturilor minorului aflat în conflict cu legea este reprezentat cu prioritate de tratatele internaționale în domeniul drepturilor omului în general, drepturilor copilului și cel special referitoare la drepturilor minorilor în conflict cu legea.

Standardele internaționale și garanțiile minime pentru justiția penală juvenilă sunt stabilite în Convenția ONU “Cu privire la drepturile copilului”. Astfel, art. 40 dispune că statele vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi prezumați neavând capacitatea de a viola legea penală. Deși convenția respectivă nu stabilește expres vârsta concretă minimă care ar duce la dobândirea capacității penale, Comitetul ONU responsabil de monitorizarea conformării cerințelor convenției a criticat jurisdicțiile în care vârsta minimă de răspundere penală este de 12 ani sau inferioară acesteia.

Un alt document de importanță primordială în acest domeniu îl reprezintă Regulile de la Beijing – Regulile standard minime ale ONU pentru administrarea justiției juvenile, în comentariile cărora se menționează că “vârsta minimă a răspunderii penale diferă pe larg grație condițiilor istorice sau culturale. Abordarea modernă trebuie să ia în considerație faptul dacă copilul poate trăi în conformitate cu componentele morale și psihologice ale răspunderii penale. Aceasta înseamnă că un copil, în virtutea discernământului și înțelegerii sale individuale, poate fi tras la răspundere pentru un comportament esențialmente antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o limită minimă de vârstă, noțiunea de răspundere ar deveni fără sens”.

Principiile de la Riyadh (Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile), recomandă ca țările să acorde o atenție specială copiilor și familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide și uniforme; încurajează dezvoltarea de măsuri aplicabile populației ca întreg, prin recomandarea dezvoltării de programe de protecție socială, în special în domeniul educației, muncii și sănătății; de asemenea, încurajează adoptarea unei legislații specifice justiției juvenile; cer în mod excepțional o abordare multidisciplinară și intersectorială a prevenirii infracționalității juvenile.

Totodată, recomandă țărilor să facă în așa fel încât copiii să aibă un rol activ și o relație de parteneriat în cadrul societății, să fie acceptați ca parteneri egali și cu drepturi depline în procesul de integrare, și îndreptățiți să fie implicați în politica de prevenire a infracționalității.

După cum știm, în Noul Cod Penal, intrat în vigoare în februarie 2014, se regăsesc aceste principii, minorilor li se aplică măsuri educative cu scopul explicit, în ceea ce privește reintegrarea socială a minorilor (regăsit în Legea nr. 253/2013), de a ajuta la socializarea și integrarea copiilor prin intermediul familiei, prin implicarea activă și prin sprijinul comunității.

Răspunderea penală a minorului în vechea și actuala reglementare

3.2.1. Limitele răspunderii penale a copiilor

Din punct de vedere al vârstei la care o persoană poate răspunde penal, nu există diferențe față de vechiul Cod penal (art. 99); conform art. 113 din Noul Cod penal, copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, potrivit legii.

3.2.2. Consecințele răspunderii penale a minorului

Titlului V al părții generale a Noului Cod penal, intitulat Minoritatea, a cărui structură este mult lărgită față de vechiul Cod penal constituie unul dintre punctele centrale ale reformei penale care a avut loc în România .

Un prim element diferențiator între cele două coduri poate fi exemplificat sub raportul consecințelor răspunderii penale. Astfel, în timp ce vechiul Cod penal prevedea faptul că, față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, Noul Cod penal conține dispoziții referitoare numai la măsuri educative, privative și neprivative de libertate. Așadar, se observă ca principalul element de noutate în materia minorității renunțarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal și instituirea pentru aceștia a unui regim sancționator format doar din măsuri educative.

Potrivit, art. 100 din vechiul Cod penal, alin. (1), față de minorul care răspunde penal se putea lua o măsură educativă ori i se putea aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ținea seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea sa, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana copilului. În alin. (2) al aceluiași articol se prevedea că, pedeapsa se aplica numai dacă se aprecia că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

Măsurile educative care se puteau lua față de minorii care au comis infracțiuni prevăzute în vechiul Cod penal sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical – educativ (art. 101). Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravității lor, de la simpla dojană, până la privarea de libertate. Ultima are un caracter special și complex, având nu numai caracter de măsură educativă privativă de libertate, dar și de măsură de tratament medical.

Pedepsele ce se puteau aplica minorilor, conform art. 109 din vechiul Cod penal, erau închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Limitele pedepselor se reduceau la jumătate. În urma reducerii, minimul pedepsei nu putea depăși cinci ani. Nu se putea aplica pedeapsa detențiunii pe viață; când legea prevedea pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detenției pe viață, se aplica închisoarea de la cinci la 20 de ani. De asemenea, nu se aplicau copiilor pedepsele complementare, iar condamnările pronunțate pentru infracțiunile comise până la majorat nu atrăgeau incapacități sau decăderi, o astfel de condamnare neputând constitui prim termen al recidivei.

Raportându-ne la modificările intervenite prin Noul Cod penal, se observă faptul că s-a urmărit ca reintegrarea socială a copiilor care au comis infracțiuni să se realizeze prin modalități adaptate vârstei, personalității acestora, modelul de sancționare fiind unul educativ și reparator, care limitează răspunsul statului în favoarea unei intervenții propice.

Astfel, alin. 1 al art. 114 din Noul Cod penal prevede ca regulă că față de copilul care la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

Excepțiile de la această regulă sunt prevăzute în alin. 2 al articolului. Astfel, față de copilul care la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se poate lua și o măsură educativă privativă de libertate, dar doar în următoarele cazuri:

dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă, ce a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de șapte ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Criteriile care sunt avute în vedere la stabilirea în concret a măsurii educative, privative sau neprivative de libertate, sunt prevăzute de art. 74 din Noul Cod penal, fiind mult mai detaliate decât în vechea reglementare, dar în același timp comune pentru toate categoriile de infractori, minori și majori : împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori ale altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor, care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Cât privește măsurile educative neprivative de libertate, aceste sunt inserate la art. 115 alin. 1 pct. 1 lit. a-d Noul Cod penal și sunt enumerate ca o scară de măsuri de la cea mai puțin severă la cea mai aspră în conținut, corespunzătoare pericolului social concret al faptei săvârșite și nivelului riscului de recidivă.

3.2.3 Măsurile educative neprivative de libertate

Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe durata executarii acestora asigurandu-se menținerea și întărirea legăturilor minorului cu familia și comunitatea, dezvoltarea liberă a personalității minorului, precum și implicarea acestuia în programele derulate, în scopul formarii sale în spirit de responsabilitate și respect pentru drepturile și libertățile celorlalți.

Minorului aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate i se asigură, potrivit principiului interesului superior al copilului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție, convențiile internaționale la care România este parte și de legislația specială, în masura în care exercitarea acestora nu este incompatibilă cu natura și conținutul măsurii.

Conținutul modalităților concrete de executare a măsurilor educative neprivative de libertate se stabilește ținând seama de vârsta, personalitatea, starea de sănătate, situația familială și socială a minorului.

Dispozițiile art. 121 alin.1 din Noul Cod penal prevăd că, pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații : a) să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

b) să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;

c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice stabilite de instanță;

d) să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu

participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță (conform art.121 alin. 2, când stabilește această obligație, instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei);

e) să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță se face sub coordonarea serviciului de probațiune. Chiar dacă supravegherea minorului este încredințată altei persoane, serviciul de probațiune este cel care coordonează executarea oricăreia dintre obligațiile stabilite minorului.

Totodată, alin. 4 al art. 121 din Noul Cod penal stabilește în sarcina serviciului de probațiune obligația sesizării instanței dacă au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea, și obligațiile ce îi revin persoanei supravegheate dacă nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu le execută în condițiile stabilite.

Aceste obligații nu își au corespondent în vechiul Cod penal, putând fi comparate cel mult cu obligațiile inserate la art. 103 alin. 3 din vechea reglementare, referitoare la măsura educativă a libertății supravegheate: să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum trei ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.

Prevederile art. 122 din Noul Cod penal reglementează cazurile în care instanța, la solicitarea serviciului de probațiune, dispune modificarea obligațiilor impuse a fi îndeplinite pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate sau încetarea executării unora dintre acestea. Potrivit acestui text, ori de câte ori serviciul de probațiune constată că, pe parcursul supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente ori că unele obligații impuse nu mai sunt necesare, sesizează instanța, care va dispune modificarea, în mod corespunzător, sau încetarea acestor obligații, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare.

Nerespectarea cu rea-credință de către minor a obligațiilor impuse și a condițiilor de executare a măsurii educative neprivative de libertate, precum și săvârșirea unei noi infracțiuni sau judecarea pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, sunt sancționate, dispozițiile art. 123 Noul Cod penal făcând referire la o serie de măsuri, prevăzute în ordine severității acestora, începând cu prelungirea duratei măsurii educative aplicate inițial (cu respectarea termenului maxim admis), continuând cu înlocuirea acestei măsuri cu o măsură educativă neprivativă de libertate mai severă și terminând cu înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate cea mai severă cu internarea într-un centru educativ.

3.2.3.1 Măsura educativă a stagiului de formare civică (art. 117, Noul Cod penal)

Constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea, asigurarea participării și supravegherea copilului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului.

3.2.3.2 Măsura educativă a supravegherii (art. 118, Noul Cod penal)

Constă în controlarea și îndrumarea copilului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și șase luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.

3.2.3.3 Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână (art. 119, Noul Cod penal)

Constă în obligația copilului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între patru și 12 săptămâni, afară de cazul în care în această perioadă are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

3.2.3.4 Măsura educativă a asistării zilnice (art. 120, Noul Cod penal)

Constă în obligația copilului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

Având în vedere tema de cercetare aleasă, voi insista asupra conținutului acestei măsuri și a modalității ei de punere în executare.

Deși se aseamănă cu măsura educativă a supravegherii, în cazul asistării zilnice implicarea consilierului de probațiune este mai mare, acesta stabilind și verificând îndeplinirea programului de către minor, nelimitându-se la o monitorizare periodică din exterior a comportamentului acestuia. Este cea mai severă măsură educativă neprivativă de libertate, nu are corespondent în vechiul Cod penal și urmărește concentrarea minorului pe activitățile sale zilnice.

Potrivit art. 69 din Legea nr. 253/2013 Privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se realizează de consilierul de probațiune sau, după caz, de persoana desemnată prin decizia acestuia, din cadrul unei instituții din comunitate.

Programul zilnic pe care trebuie să-l respecte minorul și activitățile pe care trebuie să le îndeplinească acesta sunt stabilite de comun acord de către consilierul de probațiune și părinți, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul, cu consultarea acestuia. În caz de dezacord, programul se stabilește de către judecatorul delegat cu executarea, prin încheiere motivată, după audierea celor interesați. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Potrivit art.69 din Legea nr. 253/2013 alin. (3), programul stabilit va ține cont de nevoile identificate ale minorului, de situația sa socială și, după caz, profesională, și de obligațiile și interdicțiile impuse acestuia pe perioada executarii măsurii. Programul are în vedere dezvoltarea armonioasă a personalității minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționare socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber și valorificarea aptitudinilor sale.
În situația în care instanța de judecată a stabilit în conținutul măsurii educative sau consilierul de probațiune a stabilit în sarcina minorului, în conținutul programului zilnic participarea la un curs școlar sau de formare profesională sau participarea la un program de reintegrare, atunci consilierul de probațiune manager de caz, pe baza evaluării inițiale și în funcție de nevoile minorului decide cursul ce trebuie urmat și instituția din comunitate în care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituții o copie după dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa.

Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de la momentul prezentării minorului în fața judecatorului delegat cu executarea în condițiile art. 511 din Legea nr. 135/2010, iar asistarea zilnică începe cel mai tarziu in 5 zile de la stabilirea programului.
În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o masură educativă privativă de libertate, stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 15 zile de la punerea in libertate a minorului.

Având în vedere faptul că această măsură este cea mai severă dintre măsurile educative neprivative de libertate, la sesizarea consilierului de probațiune – manager de caz, celelalte măsuri educative mai puțin severe pot fi înlocuite cu aceasta.

Totodată, măsura educativă a asistării zilnice mai poată fi aplicată și în cazul în care, pe durata internării în centrul educativ minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune (art. 124 alin. 4 Noul Cod penal):

a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata

internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

CAPITOLUL. IV CERCETĂRE REFERITOARE LA MĂSURA EDUCATIVĂ A ASISTĂRII ZILNICE

4.1 Obiectivele cercetării

Demersul de cercetare prezentat în cadrul acestei lucrări a fost orientat asupra minorilor condamnați la măsura educativă a asistării zilnice, și precum și asupra practicienilor din cadrul Serviciului de Probațiune București în vederea analizării modului în care această măsură educativă, cea mai severă dintre toate măsurile educative, își atinge scopul propus precum și, dacă este, cazul identificarea unor soluții modalități în vederea rezolvării problemelor întâmpinate.

Obiectivul general al studiului a fost acela de a analiza eficiența măsurii educative a asistării zilnice precum și problemele practice din cadrul Serviciului de Probațiune București pe parcursul punerii în executare a acestei măsuri neprivative de libertate.

Subsumate acestui obiectiv sunt:

Determinarea măsurii în care referatul de evaluare se reflectă în măsurile și obligațiile impuse minorului în cadrul măsurii educative a asistării zilnice.

Identificarea dificultaților întampinate în lucrul cu persoanele care se ocupă de supravegherea minorului în cadrul planului de asistare zilnică,

Identificarea dificultaților întampinate în cadrul colaborării cu instituțiile implicate în punerea în executare a măsurii educative a asistării zilnice.

Formularea, pe baza analizei efectuate a unor propuneri de îmbunătățire a eficienței măsurii educative a asistării zilnice, dacă este cazul.

4.2 Ipotezele cercetării

Pornind de la provocârile întâmpinate pe parcursul desfășurării procesului de asistare zilnică în rândul practicienilor din cadrul Serviciului de Probațiune București, mi-am propus testarea următoarelor ipoteze:

Dacă instanța nu ține cont de propunerile motivate ale consilierului manager de caz atunci crește riscul ca minoril să nu-și poată îndeplinii obligațiile stabilite în sarcina sa.

Cu cât obligațiile minorului sunt mai inadecvate posibilităților instituțiilor comunitare cu atât crește șansa ca măsura educativă să nu-și atingă scopul propus.

Neimplicarea familiei minorului conduce la creșterea riscului ca măsura educativă a asistării zilnice să devină o formalitate și implicit crește riscul de recidivă.

Eficiența măsurii educative a asistării zilnice este direct proporțională cu durata acesteia.

4.2.3 Metodele de cercetare și universul cercetării

Metodele utilizate sunt reprezentate de : analiza documentară (studiile de caz), analiza cantitativă (aplicarea unui chestionar) și analiza calitativă (interviul semistructurat ).

In scopul atingerii obiectivelor urmărite de prezenta lucrare, în prima etapă am făcut apel la o cercetare de tip cantitativ care a cuprins baza de date existentă la nivelul Serviciului de Probatiune București.

Totodată, am aplicat un chestionar consilierilor din cadrul Serviciului de Probațiune București implicați în mod direct în lucrul cu persoanele care au primit măsura educativă a asistării zilnice.

In ceea ce privește metoda studiului de caz, s-au avut în vedere minorii (următoarele aspecte: selectarea unui număr de 10 beneficiari) aflați în evidența Serviciului de Probațiune București care au primit măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă cuprinsă între 3 – 6 luni, dar și urmărirea unor itemi prestabiliti.

Grupul țintă este format din 22 persoane de sex masculin, care au primit, în urma unei condamnări definitive, să execute măsura educativă a asistării zilnice sub supravegherea Serviciului de Probațiune București, precum și de consilierii din cadrul serviciului care au pus în executare astfel de măsuri.

Itemii care prezintă interes pentru aceasta cercetare și care au fost urmăriți sunt reprezentați de : pedeapsa primită; infracțiunea săvârșită; obligațiile dispuse de instanță în sarcina lor, pe parcursul procesului de supraveghere/monitorizare; mediul familial; tipul de suport oferit de familie; nivelul educației școlare, modul cum se raportează minorul la măsura primită; colaborarea dintre serviciul de probațiune și familia minorului; colaborarea dintre serviciul de probațiune și instituțiile din comunitate;

4.2.4 Locul și perioada de desfășurare a cercetării

Cercetarea s-a realizat în cadrul Serviciului de Probatiune Bucuresti în perioada 1august – 31 noiembrie 2014.

4.2.5 Analiza cantitativă /calitativă și interpretarea datelor

Prin activitatea sa, sistemul de probațiune, ca serviciu public, contribuie la înfaptuirea actului de justitie. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară în interesul comunității, în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuarii riscului de săvarșire a unor infracțiuni si al creșterii gradului de siguranță socială în comunitate.

Potrivit Legii nr. 252/ 19 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune, pe lîngă alte atribuții la art. 32, alin. 1 lit. d se prevede faptul că Serviciul de probațiune coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică;

Conform datelor statistice, care se regăsesc la nivelul Serviciului de Probațiune București, în intervalul 07.01.2014 – 31. 11. 2014 au fost înregistrate în evidența serviciului un număr de 1057 de supravegheri nou intrate. Precizăm că, din cauza numărului mare de beneficiari luați în evidență nu s-a putut cuantifica numărul celor care au fost condamnați potrivit vechiului Cod penal și cei potrivit noului Cod penal, dar în cadrul cercetării a reieșit faptul că un număr de 40 de beneficiari au primit să execute o măsură educativă neprivativă de libertate, ceea ce înseamnă că, la data comiterii faptei erau minori.

Conform datelor obținute, în urma consultării bazei de date și după aplicarea chestionarului, distribuția este următoarea – Stagiu de formare zilnică, 2 minori reprezentând un procent de 4, 34% – Supraveghere, 13 minori reprezentând un procent de 28,26%, Consemnare la sfârșit de săptămână, 3 minori reprezentând un procent de 6,52%, Asistare zilnică 22 de minori reprezentând un procent de 47, 82%.

O categorie aparte este reprezentată de un număr de 6 tineri cu vârste trecute de 18 ani, reprezentând un procent de 13, 04% dintre minori, care au fost liberați din Centre de reeducare și în sarcina căreia instanța a fixat obligația de a se prezenta la Serviciul de Probațiune până la împlinirea datei de eliberare, fără a stabilii în sarcina lor o măsură educativă.

Numarul de referință al minorilor care va fi luat în calcul pentru cercetarea propusă este de 22 persoane, reprezentând 47,82% din totalul minorilor luați în evidență, în sarcina cărora instanța a stabilit măsura educativă a asistării zilnice.

Una dintre problemele apărute în procesul de punere în executare a măsurii educative a asistării zilnice a fost reprezentată de vârsta beneficiarilor. Un număr de 7 beneficiari, reprezentând un procent de 31,81%, erau minori la data comiterii faptei, dar au devenit majori până la data punerii în executare a măsurii, ceea ce înseamnă că aceștia nu mai au reprezentant legal, astfel încât responsabilitatea supravegherii modului în care acesta respectă planul de asistare zilnică a intrat în sarcina consilierului de probațiune. Dar, timpul alocat de către consilier în monitorizarea activităților stabilite în plan este insuficient din cauza volumului mare de muncă (200 cazuri/consilier), a responsabilităților diverse, precum și a programului acestuia, astfel încât consilierul nu are posibilitatea să supravegheze minorul, devenit major când familia își neglijează îndatoririle sau refuză să le îndeplinească. Au fost cazuri în care părinții și-au declinat responsabilitatea ” să facă ce-o vrea că acum a împlinit 18 ani și nu mai răspund eu de el”. Deși nu este aceasta tendința generală a părinților, reprezintă o problemă care trebuie avută în vedere.

Distribuția minorilor în funcție de fapta comisă

Acest item prezintă importanță deoarece evidențiază motivația economică a faptei, determinată, în majoritatea cazurilor de situația economică precară a familiei minorului fapt ce determină creșterea riscului de recidivă în corelație cu alți factorii.

Distribuția minorilor în funcție de nivelul de șolarizare

Alt item important este reprezentat de nivelul de școlarizare evaluat atât prin prisma obligațiilor pe care instanța le-a stabilit în seama minorilor cât și prin faptul că un nivel scăzut de școlarizare implică scăderea șanselor de reintegrare socială.

Obligațiile impuse minorului în perioada executării măsurilor educative neprivative de libertate

Din datele colectate reiese faptul că un procent de 90,90% dintre minori au obligația de a urma un curs de pregătire școlară sau formare profesională. În punerea în executare a acestei măsuri practicienii serviciului de probațiune s-au confruntat cu mai multe situații problematice: declajul dintre perioada în care minorul a intrat în evidența serviciului (ex. iunie, spre sfârșitul, anului școlar) și obligația de a urma un curs de pregătire școlară. Din cauza perioadei scurte în care minorul are de executat această măsură(ex. 3-4 luni, corelat cu vacanța școlară), nu există posibilitatea să urmeze cursul atunci când este înscris de consilier, iar după înscriere și începerea efectivă a cursurilor (jumătatea lunii septembrie) consilierul nu mai are posibilitatea să verifice dacă minorul urmează efectiv cursurile întrucât acesta finalizează procesul de supraveghere.

Altă problemă intâlnită a fost reprezentată de faptul că ANOFM nu poate înscrie la cursurile pe care le desfășoară decât persoane care nu au minim 4 clase absolvite, precum și persoane care lucrează cu forme legale (decât în condiții speciale). De aici s-au desprins mai multe situații problematice: minorul nu are resursele financiare să suporte costurile unui curs de calificare în mediu privat; persoana supravegheată ar putea să-și plătească cursul de formare profesională dar nu are timpul necesar să-l urmeze întrucât lucrează; iar în situația în care minorul are 4 clase, cursurile oferite de ANOFM (horticultor, agricultor, apicultor) nu-și găsesc aplicabilitatea în cadrul locuitorilor din mediul urban (București).

Corespondența dintre referatul de evaluare și măsura educativă primită

La întrebarea „Considerați că propunerile dvs. din referatul de evaluare (dacă a fost cazul) se reflectă în măsurile și obligațiile impuse persoanei în cadrul măsurii educative a asistării zilnice?”, răspunsurile au fost următoarele:

După cum se observă, instanța nu ține cont întotdeauna de propunerile consilierului, deși acesta în urma evaluării face propuneri motivate. Acest fapt conduce la decalaje ca cel menționat mai sus cu privire la cursurile de pregătire școlară sau formare profesională, la fixarea unor obligații în sarcina minorilor care nu corespund cu situația lor de fapt. (stabilirea unor cursuri de formare profesională în sarcina unei persoane neșcolarizate sau a uneia cu 2 clase).

Tipuri de familii din care provin minorii

Acest item este relevant deoarece, una din cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea copiilor/adolescenților în vederea integrarii lor în viața și activitatea socială. Parinții exercită direct sau indirect influențe asupra propriilor lor copii, fiind primii în ordinea influențelor din partea modelelor sociale existente, iar influența lor este hotărâtoare în ceea ce priveste formarea concepției copiilor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Atunci când există disfuncții la nivelul familiei, acestea se reflectă și în comportamentul copiilor.

La întrebarea „Minorii aflați în supravegherea dvs. provin din familii suportive ?”, au fost colectate următoarele răspunsuri:

Este extrem de important tipul de familie din care provine minorul, cu cât este mai suportivă familia cu atât scade riscul de recidivă și cresc șansele de reintegrare socială a minorului.

Totodată o familie suportivă se implică cu seriozitate și responsabilitate în executarea de către minor a planului de asistare zilnică. În situația în care are loc doar o implicare formală, șansele de reușită în viață ale minorului scad, întrucât el a beneficiat și în trecut de un astfel de suport din partea familiei, care nu i-a fost suficient, fapt dovedit de implicarea într-o faptă cu caracter penal.

Colaborarea cu persoanele care se ocupă de supravegherea minorului în cadrul planului de asistare zilnică

După cum se observă există interes la nivelul famililor minorului, care se implică în respectarea măsurii educative de către minor. S-a observat însă faptul că uneori această preocupare nu este dublată de o atitudine consecventă. Există un grad crescut de „înțelegere” al părinților la refuzul minorului de a se implica în anumite tipuri de activități. De exemplu, de multe ori explicația părinților pentru minorii care au abandonat școala a fost „ a spus că merge la muncă, nu a mai vrut la școală”. Aceasta denotă incapacitatea părinților de a-și asuma rolul și de a avea o relație adecvată cu minorii. Acest fapt poate duce în final la o supraveghere formală din partea părinților , la creșterea riscului de recidivă și la scăderea șanselor de reintegrare socială.

Din activitatea de practician, am observat faptul că sunt puțini minorii care au intrat în conflict cu legea penală și ajung să fie judecați și sancționați efectiv, și de obicei sunt cei cu probleme sociale mari și risc crescut de recidivă (acest aspect poate fi relevat și de tipul de infracțiune comis, prezentat anterior). În acest sens pot da următorul exemplu, în anul 2007, la nivelul Serviciului de Probațiune București au fost întocmite aproximativ 2000 de referate de evaluare pentru minori, dar în supraveghere au intrat aproximativ 200 pe tineri, reprezentând un procent de 10% dintre minorii evaluați.

Având în vedere cele menționate, se evidențiază importanța familiei în procesul de reintegrare al minorului. Una dintre problemele constatate în practică, a fost aceea că multe dintre problemele minorului provin din mediul său familial disfuncțional, iar după ce un minor primește o condamnare, puține familii dispun de resursele necesare (morale și materiale) care să-i ofere acestuia șansa unei restructurări a comportamentului.

Dificultăți întâmpinate în cadrul colaborării cu persoanele care se ocupă de supravegherea minorului în cadrul planului de asistare zilnică

Dificultăți întâmpinte au fost : minorii deveniți majori, situație prezentată anterior, alte situații au fost reprezentate de: minorii orfani, proveniți din centrul de plasament, pe care nu are cine să-i supravegheze efectiv, iar supravegherea revine consilierului, precum și de minorii proveniți din familii monoparentate, unde un singur părinte nu poate face față ambelor obligații, aceea de a merge la serviciu pentru a-și întreține familia și aceea de a îl supraveghea îndeaproape pe minor, fapt ce a condus, în unele cazuri, la comiterea de către minori a faptelor penale pentru care au fost condamnați, situație care se poate repeta.

Altă situație frecvent întâlnită a fost determinată de un nivel de trai scăzut, care obligă părinții/părintele să lucreze în două locuri sau să accepte un program de lucru prelungit. Lipsa părinților de acasă înseamnă și lipsa comunicării cu copiii și a unei supravegheri adecvate, iar lipsa supravegherii determină la rândul ei, așa cum am precizat și anterior, conduite inadecvate.

De asemenea, au fost întâlnite și familii disfuncționale, cu roluri parentate neîndeplinite adecvat, și cu o implicare deficitară a părinților în rezolvarea problemelor de reintegrarea socială a minorilor.

Colaborarea cu instituțiile implicate în punerea în executare a măsurii asistării zilnice

Așa cum reiese din practica Serviciului de Probațiune, se remarcă interes din partea instituțiilor aflate în comunitate în executarea obligațiilor ce le revin ca și instituții partenere.

Dificultății întâmpinate în cadrul colaborării cu instituțiile implicate în punerea în executare a măsurii asistării zilnice

Deși există dorința de colaborare la nivel instituțional, există situații în care instituțiile au fost de multe ori depășite de cerințe. (Vezi exemplele de mai sus: imposibilitatea de a urma cursurile școlare (într-un anumit interval de timp), minimul de studii necesar la ANOFM pentru a accesa cursuri de calificare, cursurile de calificare oferite pentru persoanele cu 4 clase care nu-și găsesc aplicabilitatea în mediul urban).

O altă situație a fost reprezentată de imposibilitatea de a înscrie la tratament un minor, la Spitalul Obregia, întrucât reprezentanții spitalului au comunicat faptul că nu dispun de fondurile necesare, iar minorul a fost trecut pe o listă de aștepare (unde riscă să finalizeze termenul, având în vedere numărul mare de persoane aflate înaintea sa) și de asemenea că nu există proceduri stabilite pentru monitorizarea tratamentului în comunitate (în situația în care familia minorului ar fi avut posibilitatea financiară să susțină un tratament în mediu privat).

O altă problemă este reprezentată de faptul că, Agenția Națională Antidrog (ANA) nu include minorii în serviciile sale.

Din practică, s-a constatat faptul că judecătorii nu sunt familiarizați cu „procedura 511”, respectiv art. 511 din Noul Cod de Procedură Penală care prevede „în cazul în care s-a luat față de minor vreuna dintre măsurile educative neprivative de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, chemarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de probațiune pentru punerea în executare a măsurii luate și a persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia”. În acest caz, consilierul trebuie să facă adresă la Biroul Executări Penale pentru a-i cita pe minori și pe părinții acestuia să se prezinte în fața instanței, spre a le fi aduse la cunoștință măsurile și obligațiile ce trebuiesc respectate. Au fost și cazuri în care minorii au fost citați dar nu s-au prezentat. Toate aceste situații conduc la alocarea de timp și resurse extra, din partea consilierului de probațiune, la îngreunarea muncii acestuia, și respectiv la amânarea punerii în executare a măsurii educative.

Dificultăți întâmpinate în punerea în executare a măsurii educative a asistării zilnice

În urma cercetării efectuate au reieșit următoarele tipuri de dificultăți întîmpinate: perioada de timp prea scurtă, imposibilitatea de a urmării evoluția minorului după finalizarea termenului, astfel încât nu putem știi dacă demersul nostru a fost un succes (minorul a urmat cursurile, a finalizat cursul de formare profesională sau dacă a fost o simplă formalitate și după încetarea măsurii educative acesta a abandonat forma de învățământ/formare propusă), lipsa unui program/unor activități pe care minorii să le urmeze constant, obligații impuse de instanță care nu corespund cu situația de fapt a minorului, numărul scăzut al instituțiilor din comunitate care pot susține demersul consilierului, manager de caz.

Atunci când, consilierul preia prerogativa părinților, aceea de a se încredința că minorul respectă planul de asistare zilnică, nu se asigură o supraveghere adecvată, atât din cauza volumului mare de muncă care nu-i permite consilierului să-l viziteze pe minor în locurile în care se presupune că este și implicit să-l verifice în mod constant, cât și a programului de lucru în care își desfășoară activitatea.

La întrebarea „Cum apreciați durata măsurii educative a asistării zilnice ?, au fost primite următoarele răspunsuri:

Ponderea practicienilor care apreciază prea scurtă sau scurtă durata acestei măsuri educative este de 87,5 %, ceea ce înseamnă că această perioadă ar trebui fie extinsă, fie înlocuite obligațiile impuse de instanță. În ceea ce privește înlocuirea obligațiilor intervine, din nou, factorul timp, întrucât este știut faptul că instanțele răspund cu greutate la solicitările consilierului. (Ex. A fost trimisă o adresă instanței de judecată prin care era înștiințată că beneficiarul nu poate urma un curs de formare profesională întrucât are doar 2 clase și nu se încadrează în criteriile de eligibilitate ale ANOFM și totodată, nu are posibilitatea financiară să-și plătească un curs. Beneficiarul a finalizat termenul de încercare însă instanța nu a răspuns încă la solicitarea serviciului.

Totodată, s-a observat, că timpul prea scurt nu permite acoperirea nevoilor criminogene și/sau sociale ale minorului.

Un alt item a vizat eficiența acestei măsuri din perspectiva practicianului. La întrebarea „Cum apreciați eficiența măsurii educative a asistării zilnice?”, s-au primit următoarele răspunsuri:

După cum se observă din cercetarea întreprinsă, consilierii de probațiune au o apreciere scăzută față de eficiența acestei măsuri, iar o mare parte din cauze le regăsim în cele spuse anterior.

Gradul de acoperire al nevoile minorilor în cadrul măsurii educative a asistării zilnice

Acest grad scăzut de acoperire a nevoilor se regăsește în mai multe situații: timpul scurt în care se desfășoară măsura educativă a asistării zilnice, lipsa de perspective (așa cum au fost detaliate anterior), lipsa implicării familiale și a implicării personale (în unele cazuri), obligații care nu-și găsesc corespondentul în situația de fapt a minorului, imposibilitatea de a cuantifica în timp finalitatea demersurilor și obligațiilor în sine. Faptul că timpul și responsabilitățile consilierului responsabil de caz nu-i permit un control adecvat, supravegherea îndeplinirii rolurilor precizate în planul de asistare zilnică; la care se adaugă și faptul că responsabilitaea și credibilitatea celorlalte persoane implicate în îndeplinirea planului de asistare zilnică de către minor nu poate fi verificată.

Din cercetarea realizată, reiese faptul că minorii se conformează, cel puțin la nivel formal măsurilor impuse, nu au fost semnalate cazuri de încălcare a măsurii.

CONCLUZII

din analiza datelor prezentate în această lucrare reiese faptul că este prematur să ne pronunțăm cu privire la eficiența măsurii educative a asistării zilnice dar există o serie de probleme care au fost întâmpinate pe parcursul punerii ei în executare, probleme care necesită soluționare pentru ca măsura să-și îndeplinească scopul propus, acela de a-l ajuta pe minor în reintegrarea sa socială.

Cu privire la obligația ce îi revine consilierului, de a supraveghea modul în care minorul respectă planul de asistare zilnic (în absența reprezentanților legali) , se impune ca în procesul de asistare să fie implicate și alte instituții , respectiv poliție și DGASPC-uri, urmând ca prin aceasta beneficiarul să fie responsabilizat (atunci când va ști faptul că este în atenția mai multor instituții, va fi mult mai atent) prin eficientizarea măririi paletei alternativelor de abordare/raportare la persoana acestuia.

Totodată, apreciez că implicarea altor instituții ar da rezultate și în cazul familiilor disfuncționale care nu-și asumă responsabil relația cu minorul, întrucât ar ști că există o modalitate permanentă de a fi controlați cu privire la modul în care își asumă responsabilitățile.

Având în vedere situațiile când instituțiile partenere, au colaborat cu Serviciul de Probațiune dar nu a existat posibilitatea practică de îndeplinire a cerințelor, se impune crearea unor instituții adecvate în comunitate, sau extinderea celor existente, corelate cu noile modificări ale codului penal care să-i permită minorului mai ușor accesul la cursuri de calificare sau formare profesională sau la tratament, în condițiile în care într-un interval timp scurt au intrat în evidența serviciului un număr mare de minori, ceea ce înseamnă că pe viitor acest număr va crește substanțial.

Insuficiența locurilor disponibile în vederea internării consumatorilor de droguri ar trebui să constituie o problemă majoră pentru Ministerul Sănătății, mai ales pe fondul dezvoltării fenomenului drogurilor și a riscurilor colaterale pe care le implică consumul acestora. În acest sens ar trebui, la nivelul Ministerelor de Justiție și Sănătate, încheiate protocoale care să prevadă tratarea persoanelor aflate în supravegherea Serviciului de Probațiune atunci când au nevoie de tratament și nu atunci când se eliberază un loc, pentru că s-ar putea să fie o intervenție tardivă.

Alt aspect important este reprezentat de durata în care se desfășoară măsura asistării zilnice. În acest caz se impune mărirea timpului acordat de către instanță la un 1 an deoarece reconfigurarea identitară pe care o implică un proces de reinserție/resocializare presupune efort,

timp și asumare responsabilă a tuturor părților implicate cât și a beneficiarului, ori într-o perioadă atât de scurtă 3-6 luni este puțin probabil ca această măsură să-și atingă scopul propus.

Referitor la modul în care instanța stabilește obligații în sarcina minorilor, apreciem că s-a făcut deja un prim pas prin întâlnirile dintre șeful serviciului și judecători din cadrul tuturor instanțelor de sector, în care au fost comunicate aceste aspecte și sperăm ca pe viitor să se țină cont de propunerile consilierului într-o măsură mai mare pentru a putea fi evitate situațiile prezentate în cadrul lucrării.

Având în vedere caracteristicile psiho-sociale ale adolescenților se impune crearea unui departament special în cadrul Serviciului de Probațiune și formarea unei echipe specializate, de consilieri, în lucrul cu minorii care să-și desfășoare activitatea numai cu această categorie de vârstă.

Este evident faptul că punerea în executare a măsurii educative a asistării zilnice aduce în fața consilierului de probațiune o serie de situații complexe cărora trebuie să le facă față, dar având în vedere faptul că cercetarea de față s-a bazat numai pe cele 22 de cazuri nou intrate în serviciu, apreciem că nu au fost epuizate toate problemele cu care ne vom confrunta pe viitor.

Astfel, luând în considerare numărul mare de servicii de probațiune la nivelul întregii țări, și implicit de situații problematice care pot apărea, este necesar să fie elaborat un Ghid de bune practici după care consilierul de probațiune să se ghideze în activitatea sa.

În demersul nostru să nu uităm ce este esențial, ca să putem avea o schimbare în modul de comportare al adolescentilor/tinerilor, să combatem fenomenul delicvenței juvenile este necesară o intervenție multidimensională.

Într-o lume în care predomină dorința de senzațional, de a fi altfel, de a fi original; adolescenții, aflați în plin proces de formare a personalității, dacă nu sunt îndrumați și ajutați, riscă să se identifice greșit cu anumite “modele”, și să eșueze. Eșecul adolescenților înseamnă, de fapt, eșecul întregii societăți, deoarece ei sunt produsul societății în care trăiesc.