Administratorul DE Fapt
ADMINISTRATORUL DE FAPT
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. NOTIUNEA DE ADMINISTRATOR
SECȚIUNEA 1. PRECIZARI PREALABILE
SECȚIUNEA 2. NOTIUNEA DE ADMINISTRATOR DE DREPT
SECȚIUNEA 3. DESEMNAREA ADMINISTRATORULUI IN SOCIETATE
SECȚIUNEA 4. ACCEPTIUNEA ADMINISTRATORULUI DE FAPT
SECȚIUNEA 5. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE ADMINISTRATORULUI IN SOCIETATE
CAPITOLUL 2. DUALISMUL ADMINISTRĂRII SOCIETĂȚII
SECȚIUNEA 1. ADMINISTRAREA SOCIETĂȚII ÎN FAPT
SECȚIUNEA 2. FORMELE DE IMIXTIUNE IN GESTIUNEA UNEI SOCIETĂȚI ȘI AUTORII ACESTORA
SECȚIUNEA 3. NATURA RAPORTULUI JURIDIC DINTRE ADMINISTRATORUL DE FAPT ȘI SOCIETATE
SECȚIUNEA4. EFECTELE ADMINISTRĂRII UNEI SOCIETĂȚI DE CĂTRE ADMINISTRATORUL DE FAPT
CAPITOLUL 3. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A ADMINISTRATORULUI DE FAPT ÎN SOCIETATE
SECȚIUNEA1. REGIMUL JURIDIC AL RĂSPUNDERII ADMINISTRATORULUI ÎN SOCIETATE
SECȚIUNEA2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE A ADMINISTRATORULUI ÎN SOCIETATE
SECȚIUNEA 3. IPOTEZE LEGALE DE ATRAGERE A RĂSPUNDERII ADMINISTRATORULUI DE FAPT AL UNEI SOCIETĂȚI
SECȚIUNEA 4. RĂSPUNDEREA PENALĂ A ADMINISTRATORULUI DE FAPT AL UNEI SOCIETĂTI
SECȚIUNEA 5. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ȘI CONFLICTUALĂ A ADMINISTRATORULUI DE FAPT ÎN SOCIETATE
CONCLUZII
INTRODUCERE
Funcția de administrator al unei societăți, inființată conform prevederilor Legii nr. 31/1990, pentru puterile oferite de acționari, fie prin actul constitutiv, fie pe parcursul funcționării persoanei juridice, în baza hotărârii adunării generale a acționarilor, administratorii unei societati au obligații pe care și le asumă, a caror nerespectare poate avea consecințe pentru patrimoniul acestora.
Potrvit art. 73 din Legea Societatilor nr. 31/1990, administratorii răspund pentru toate obligațiile prevăzute în dispozițiile legale sau în actul constitutiv. Astfel, administratorii au calitatea de mandatari ai actionarilor, acestia din urma neputând, datorită formei de organizare a societății, să exercite singuri actele de comerț din obiectul de activitate stabilit prin actul constitutiv.
În vederea consacrării rolului său economic, societatea, în lumina Legii speciale nr. 31/1990, a fost concepută ca un organism autonom, căruia i s-a conferit personalitate juridică.
Doctrina a definit societatea ca fiind „o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate”.
Condițiile necesare constituirii societăților comerciale și regimul juridic aplicabil funcționării acestora sunt cuprinse în Legea nr. 31/1990.
Referitor la efectele pe care le are activitatea administratorului de fapt în funcționarea societăților, aceasta vizează analiza a două instituții care alcătuiesc „centrul motor vital al funcționării societăților comerciale” : adunarea generală și administrea societății.
Ceea ce trebuie reținut este însă faptul că organele societății au atribuții diferite și în consecință puteri specifice conferite prin lege și ca atare asociații nu pot să convină asupra altor organe ale societății ori să confere unui organ anumite atribuții cu încălcarea prevederilor legale în acest sens.
În prezenta lucrare, vom analiza administratorul de fapt al societății care depășește limitele voinței unei societăți, ca persoană juridică, având in vedere ca doar administrarea de drept a persoanei juridice este determinată de voturile persoanelor care compun această entitate colectivă, iar aceste voturi se exprimă prin actul constitutiv al societății, precum și în cadrul adunărilor generale a asociaților, respectiv a acționarilor.
Astfel, deciziile adoptate de asociați sau de acționari, după caz, în funcție de forma juridică a societății, sunt duse la îndeplinire prin intermediul organelor de administrare, respectiv administratorul sau administratorii societății.
Pornindu-se de la rolul administratorilor în cadrul societăților comerciale, în doctrină s-a arătat că noțiunea de „voință colectivă” este improprie și în acest sens ar fi mai adecvată sintagma de „interes majoritar”, care devine, în baza legii, interesul societății.
Aceasta deoarece, voința colectivă ia naștere în cadrul adunării asociaților și nu reprezintă suma voințelor individuale ori rezultanta lor, ci este consecința unui „compromis între diferitele interese individuale ale asociaților (acționarilor) care reprezintă majoritatea capitalului social (cu unele excepții, când voința colectivă trebuie să fie un compromis între interesele tuturor asociaților)”.
În plan legislativ, prevederile Legii nr. 31/1990 privind societățile permit acționarilor delegarea unora dintre atribuțiile adunării generale extraordinare administratorilor (mutarea sediului social, mărirea capitalului social, schimbarea obiectului de activitate, conversia acțiunilor dintr-o categorie in cealalta, etc.), respectiv dispozițiile art. 114 coroborat cu art. 113 din Legea nr. 31/1990.
De menționat faptul ca, de la o formă juridică de societate la alta, legea stabilește care sunt organele societății și condițiile de organizare și funcționare, precum și atribuțiile lor.
Considerăm că depășirea atribuțiilor de administrare prevăzute de lege sau prin actul constitutiv al societății, conduce la o administrare în fapt, ceea ce poate atrage atăt răspundere delictuala, contravențională sau penală a administratorului care exercită această calitate fara nici un drept.
Astfel, raportăndu-ne la puterile adunării generale și organelor de control pe de o parte și cele ale administratorilor pe de altă parte, sub aspectul întinderii lor, locul principal îl ocupă prima categorie de organe menționate (ele pot de exemplu să-l acționeze în răspundere pe administrator ori să-l revoce).
Cu toate acestea rolul activ și dinamic în funcționarea propriu-zisă a societății îi revine administratorului care are inițiativa și capacitatea necesară încheierii operațiunilor curente ce fac obiectul de activitate al societății.
Așa cum s-a exprimat în doctrină, spre deosebire de adunarea generală care apare în raporturile cu terții ca o „entitate oarecum abstractă”, apare și un „pandant operativ reprezentat prin administrator care poartă toată răspunderea conducerii concrete a societății”.
CAPITOLUL 1. NOȚIUNEA DE ADMINISTRATOR
SECȚIUNEA 1. PRECIZĂRI PREALABILE
Societățile reglementate prin Legea nr. 31/1990 sunt, prin esența lor, societăți care au personalitate juridică, pentru constituirea lor nefiind suficientă încheierea contractului de societate, ci trebuind îndeplinite o serie de formalități ulterioare de înmatriculare și autorizare a funcționării acestora, precum și de publicitate pentru opozabilitate față de terți.
Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 vor fi supuse, cu prioritate, reglementărilor speciale conținute de acest act nornativ și, doar în subsidiar și în completare, regulilor Codului civil atât privitoate la contractul de societate, cât și celor privitoare la persoana juridică în general.
Aceste societăți sunt subiecte de drept distincte de persoana asociaților care le compun, au capacitate civilă proprie, sunt înzestrate cu voință socială proprie și sunt titularele unui patrimoniu propriu diferit de patrimoniul individual al asociaților care le compun.
Astfel, persoanele juridice în general și deci și societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 în particular, sunt subiecte de drept, care pot participa la circuitul juridic, încheind acte juridice în nume propriu, dar prin intermediul organelor lor de conducere, devenind astfel titulare de drepturi și obligații civile. Societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 au o asemenea posibilitate datorită faptului că sunt înzestrate prin lege cu capacitate civilă proprie.
Însă, societatea nefiind decât o realitate juridică și nu una organică, ea se va putea manifesta în câmpul relațiilor juridice și sociale doar prin intermediul organelor sale.
Beneficiind de capacitate de folosință proprie, societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, pot deveni titularele oricărui drept și a oricărei obligații civile, prin încheierea oricărui tip de act juridic, conform obiectului de activitate menționat în contractul de societate.
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice reglementate de Legea nr. 31/1990 se exercită prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor, respectiv de la data înmatriculării în registrul comerțului, dacă prin contractul de societate a fost desemnat administratorul care reprezintă societatea.
În aceste condiții, realizăm importanța și consecințele administrării în fapt a unei societăți persoană juridică reglementată de Legea nr. 31/1990, prin depășirea limitelor prevăzute de lege sau prin actul constitutiv, deci impotriva voinței asociaților sau acționarilor.
SECȚIUNEA 2. NOȚIUNEA DE ADMINISTRATOR DE DREPT
Potrivit art. 70 alin.1 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, „administratorii pot face toate operațiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv”.
Plecând de la sfera atrbuțiilor administratorului, prevăzută generic de textul de lege menționat, în doctrină s-a arătat că, în cadrul societății, administratorul (organele de conducere) este „organul operativ principal și permanent al societății, elementul cel mai dinamic din structura funcțională și de organizare a societății comerciale”.
Administratorul este purtătorul voinței colective care se exprimă prin atribuțiile sale de administrare și reprezentare. Prin administrarea societăților trebuie înțeleasă conducerea activității acestora potrivit actului constitutiv propriu si normelor cuprinse în legi, pentru obținerea rezultatelor programate.
Cu privire la administrarea societăților, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții specifice fiecărei forme juridice de societate.
Potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990, în cazul societății în nume colectiv, gestiunea curentă a acesteia revine unuia sau mai multor administratori. Fiecare administrator are dreptul de a reprezenta societatea, afară de prevedere contrară în actul constitutiv.
Cât privește societatea în comandită simplă, administrarea societății este asigurată de unul sau mai mulți asociați comanditați, iar în cazul societății în comandită pe acțiuni, administrarea societății este încredințată unuia sau mai multor asociați comanditați.
În ceea ce privește societatea cu răspundere limitată, administrarea societății revine unuia sau mai multor administratori.
În privința societății pe acțiuni, gestiunea societății este asigurată de unul sau mai mulți administratori. În situația în care sunt mai mulți administratori, aceștia constituie un consiliu de administrație.
Administratorul unic beneficiază de plenitudinea atribuțiilor în vederea realizării obiectului de activitate a societății (inclusiv pe aceea de reprezentare).
Sistemele, prin care se asigură gestiunea societății pe acțiuni, în situatia mai multor administratori, sunt: consiliu de administrație, consiliu de administrație și comitet de direcție, consiliu de administrație și directori executivi.
Consiliul de administrație este un organ colegial, condus de un președinte ales de către administratorii care formează consiliul de administrație. Acest președinte poate fi și director general sau director al societății, în conformitate cu dispozițiile art. 140 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Pentru o mai bună funcționare, consiliul de administrație poate fi organizat pe responsabilități între administratori. Consilii de administrație se pot constitui și în cazul societăților cu răspundere limitată.
Comitetul de direcție este un organ colegial restrâns, căruia i-au fost delegate o parte din puterile consiliului de administrație, fiind format din membrii aleși dintre administratori. Delegarea atribuțiilor către consiliul de direcție de către consiliul administrație.
Administratorul unic beneficiază de plenitudinea atribuțiilor în vederea realizării obiectului de activitate a societății (inclusiv pe aceea de reprezentare).
Sistemele, prin care se asigură gestiunea societății pe acțiuni, în situatia mai multor administratori, sunt: consiliu de administrație, consiliu de administrație și comitet de direcție, consiliu de administrație și directori executivi.
Consiliul de administrație este un organ colegial, condus de un președinte ales de către administratorii care formează consiliul de administrație. Acest președinte poate fi și director general sau director al societății, în conformitate cu dispozițiile art. 140 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
Pentru o mai bună funcționare, consiliul de administrație poate fi organizat pe responsabilități între administratori. Consilii de administrație se pot constitui și în cazul societăților cu răspundere limitată.
Comitetul de direcție este un organ colegial restrâns, căruia i-au fost delegate o parte din puterile consiliului de administrație, fiind format din membrii aleși dintre administratori. Delegarea atribuțiilor către consiliul de direcție de către consiliul de administrație este facultativă. Conducerea comitetului de direcție este asigurată de directorul general sau directorul societății. Funcția comitetului de direcție este aceea de a asigura operativitate în gestiunea societății, întrunindu-se cel puțin o dată pe săptămână în vreme ce ședițele consiliului de administrație se țin cel puțin o dată pe lună.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 31/1990, directorii executivi sunt funcționari ai societății și sunt numiți de către consiliul de administrație, dacă prin actul constitutiv nu se arată altfel.
Directorii executivi sunt funcționari de specialitate, cu puteri de decizie cum ar fi: contabilul șef, directorul economic, directorul de comerț, directorul tehnic. Ei nu pot avea calități de membrii în consiliul de administrație și nici în comitetul de direcție.
Raporturile dintre directorii executivi și societate au la bază contractul de muncă. Uneori, între consiliul de administrație și directorii executivi se intercalează și un director general executiv (general manager).
În raport cu consiliul de administrație, directorii executivi au rolul activ, dinamic în gestiunea curentă a societății, în vreme ce organului colegial menționat îi revine doar un rol de supraveghere și control al directorilor executivi.
Având în vedere toate formele de societate, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, putem spune că gestiunea societății este asigurată de unul sau mai mulți administratori.
SECȚIUNEA 3. DESEMNAREA ADMINISTRATORULUI DE DREPT
Dispozițiile Legii nr. 31/1990 instituie pentru administratori un regim juridic special. Regulile referitoare la statutul administratorului se referă la indeplinirea unor condiții privind numirea în calitatea de administrator, respectiv calitatea, modalitatea de desemnare, durata, publicitatea numirii, natura juridică a desemnării, obligații și puteri ale acestuia, precum si încetarea funcției de administrator.
Conform art. 153 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, în principiu, calitatea de administrator este exercitată de o persoană fizică, fiind permis desemnarea în calitate de administrator a unei persoane juridice numai în cazul societății pe acțiuni.
Pentru situația în care o persoană juridică este numită administrator, ea este obligată să își desemneze un reprezentant-persoană fizică care va fi supus acelorași condiții, obligații și răspunderi civile și penale ca administratorul persoană fizică, care acționează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să i se reducă răspunderea solidară.
Conform dispozițiilor art. 73 ind. 1 din Legea nr. 31/1990, persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, precum si nici cele incapabile, astfel incat o prima regula este aceea ca persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Totodată, funcția de administrator nu poate fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentru infracțiunile prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, interdicție ce se resfrânge asupra desemnării unui administrator în oricare societate.
În continuare, dispozițiile art. 137 ind. 1 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, prevăd faptul că, pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar în situația în care, la data desemnării, administratorul avea calitatea de salariat, contractul individual de muncă se suspendă pe perioada mandatului de administrator în societate.
Contrar unor opinii doctrinare, apreciem că administratorul societății cu răspundere limitată poate cumula funcția de administrator și salariat în cadrul aceleiași societăți.
Dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile, arată la art. 72 că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în lege.
Cu toate acestea, în lipsa unei interdicții exprese în lege, relația dintre o societate și administrator se poate concretiza și prin încheierea unui contract de muncă. În practică, până la modificarea din anul 2006 a Legii nr. 31 existau numeroase situații în care administratorul unei societăți cumula și calitatea de salariat al respectivei societăți. Odată cu modificarea legii, acest cumul a fost interzis numai cu privire la administratorii unei societăți comerciale pe acțiuni.
Dispozițiile art. 1371 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, actualizată și republicată, prevăd expres că, pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. Mai mult, dacă administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
Prevederile menționate anterior sunt însă de strictă interpretare. Nu există temei pentru a lărgi sfera de aplicare a dispozițiilor art. 1371 alin. 3 care se referă exclusiv la administrarea societăților pe acțiuni, nu și la administrarea societăților cu răspundere limitată. Ca regulă generală, dispozițiile privitoare la administrarea societăților pe acțiuni nu sunt aplicabile societăților cu răspundere limitată, indiferent dacă acestea din urmă sunt sau nu supuse obligației de auditare.
Nu poate fi împărtășită opinia conform căreia odată cu modificările aduse Legii 31 prin Legea 441/2006, regulile de guvernare corporatistă se aplică și societăților cu răspundere limitată. Ordonanța de urgență nr. 82/2007 care a adus și ea modificări Legii 31 precizează expres că aceste reguli nu se aplică societăților cu răspundere limitată, ci numai corporațiilor, adică societăților pe acțiuni.
În mod eronat, ca urmare modificărilor aduse Legii nr. 31/1990, s-a ințeles că regulile de guvernare corporatistă se aplică și societăților cu răspundere limitată.
Însă, precizările OUG nr. 82/2007 fac acum ușor de înțeles ideea că societățile cu răspundere limitată nu vor fi nevoite să-și organizeze administrația dupa sistemul consiliu de administrație – manager, managerii de S.R.L-uri nu vor fi obligați să încheie un contract de mandat cu societatea, putând fi pur si simplu numiți prin hotărâre a adunării generale sau angajați cu contract de muncă, nu vor fi obligați să-și cumpere o poliță de asigurare profesională și nu vor fi obligați să renunțe la contractul de muncă în schimbul unui contract de mandat. Inclusiv unicul asociat într-o societate unipersonală va putea sa încheie un contract de muncă cu propria societate.
În lumina dispozițiilor art. 199 alin 1 din Legea nr. 31/1990, în anumite situații particulare, se poate reține ca fiind aplicabile societăților cu răspundere limitată prevederi ce reglementează, în primă instanță, alte tipuri de societăți, respectiv stabilirea anumitor prevederi referitoare la auditul financiar și cenzorii societăților pe acțiuni ca fiind incidente și în cazul societăților cu răspundere limitată.
Nu în ultimul rând, dacă administratorul ar fi supus obligației de a nu încheia un contract individual de muncă cu societatea, s-ar aduce atingere principiului libertății de alegere a locului de muncă și principiului non-discriminării, fapt ce conduce la ridicarea unor probleme de constituționalitate a art. 1371 alin. 3 din Legea 31.
În aceste condiții, cum dispozițiile Legii nr. 31/1990 prevede nicio interdicție expresă în acest sens, nu poate fi negată posibilitatea cumulului calității de administrator cu cea de salariat în cadrul societăților cu răspundere limitată.
Dispoziția prevăzută la art. 1371 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 cu privire la societățile pe acțiuni nu este aplicabilă societăților cu răspundere limitată și nici celorlalte tipuri de societăți, pe cale de consecință, între calitatea de administrator și salariat nu există incompatibilitate.
Pentru societățile cu răspundere limitată, art. 197 alin. 2 din Legea nr. 31/1991 prevede faptul că administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaților/acționarilor, mandatul de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel de comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune.
Desemnarea administratorului în drept revine exclusiv asociaților societății. În mod obligatoriu, în conformitate cu dispozițiile art. 7 și art. 8 din Legea nr. 31/1990, asociații trebuie să prevadă în actul constitutiv persoanele care vor îndeplini funcția de administrator.
Ulterior, administratorii pot fi aleși sau schimbați de adunarea generală a asociaților.
În cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă, administratorii sunt aleși prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 77 și art. 90 din Legea 31/1990).
În societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, administratorii sunt aleși de adunarea generală ordinară a acționarilor cu cvorumul și majoritatea prevăzute de lege.
Potrivit art. 194 alin. 1 lit. (b) din Legea 31/1991, administratorii societății cu răspundere limitată sunt aleși de adunarea asociaților cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale.
Pentru cazul societăților pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, art. 137 ind. 2 din Legea nr. 31/1990 consacră anumite reguli ce privesc vacanța unuia sau a mai multor posturi de administratori.
Astfel, în conformitate cu textul de lege menționat, în caz de vacanță a unuia sau a mai multor posturi de administrator, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de administrație procedează la numirea unor administratori provizorii, până la întrunirea adunării generale a acționarilor.
Dacă vacanța postului/posturilor determină scăderea numărului administratorilor sub minimul legal, administratorii rămași sunt obligați să convoace de îndată adunarea generală a acționarilor, pentru a completa numărul de membri ai consiliului de administrație. Dacă administratorii nu convoacă adunarea generală, orice persoană interesată se poate adresa instanței pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acționarilor, care să facă numirile necesare. Când este un singur administrator și acesta vrea să renunțe la mandat, el va trebui să convoace adunarea generală ordinară. în caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a funcției de administrator unic, numirea provizorie se va face de către cenzori, însă adunarea generală ordinară va fi convocată de urgență pentru numirea definitivă a administratorului.
Nu în ultimul rând, trebuie reținut faptul ca persoana desemnată în calitate de administrator trebuie să accepte expres numirea sa.
De asemenea, se impune a fi precizat faptul ca administratorii au obligația depunerii semnăturilor la registrul comerțului, respectiv numai cei care au fost mandatați cu puterea de reprezentare a societății.
În absența reprezentantului în cauză ori la alegere, semnătura în registru poate fi înlocuită prin prezentarea acesteia legalizată de notarul public, conform art. 18 alin. (2) și art. 19 din Legea nr. 26/1990.
Natura juridică a raporturilor dintre administrator și societate, în raport de dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, este aratată astfel: „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele special prevăzute în această lege”.
Din norma legală citată rezultă că raporturile din administrator și societate sunt raporturi de mandat, având deci natură contractuală.
Legea instituie anumite obligații speciale în sarcina administratorilor, astfel natura juridică a raporturilor dintre administratori și societate este deopotrivă legală și contractuală.
SECTIUNEA 4. ACCEPȚIUNEA ADMINISTRATORULUI
DE FAPT
Deși, în cazul societății pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, administratorii sunt organizați în consiliul de administrație, astfel dacă se optează pentru sistemul dualist, conducerea și administrarea societății pe acțiuni se realizează de către directorat și consiliul de supraveghere, în cazul societătii în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, administratorii nu sunt organizați în organe colegiale de administrare.
Potrivit art. 76 coroborat la art. 78 din Legea nr. 31/1990, se reglementează modul de lucru al administratorilor, fiind evidențiate regulile speciale privind modul de lucru al administratorilor care nu sunt cuprinși în organe colegiale de administrare, diferite de cele privind organele colegiale de administrare a societății.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 76, dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, în caz de conflict între administratori, se va decide de către asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Potrivit art. 78 din Legea nr. 31/1990, dacă un administrator ia inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele operațiunilor obișnuite comerțului pe care-l exercită societatea, acesta trebuie să înștiințeze pe ceilalți administratori înainte de a o încheia, sub sancțiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din această operație. în caz de opoziție a vreunuia dintre ei, vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
În dreptul francez, pentru funcția de administrator, în cazul societăților pe acțiuni (societăților anonime) este utilizat termenul de conducător („dirigéant”), iar în cazul societăților de persoane și a celor cu răspundere limitată, noțiunea de gerant („gérant”). În dreptul american, administratorii poartă denumirea de directori („directors”). Ei sunt însărcinați cu managementul societății și, prin poziția lor, datorează societății un înalt grad de fidelitate (loialitate).Relația lor cu societatea este o relație unică în felul ei asemănătoare cu cea de la nivelul instituției trustului, dintre trustee și creator. În nici un caz o asemenea relație nu este considerată una de agency-noțiune care înglobează și mandatul în dreptul continental.
Atât în doctrină, cât și în legislația noastră, termenul de administrator comportă mai multe accepțiuni. Astfel,în literatura de specialitate se vorbește despre „administrator unic” sau „o pluralitate de administratori”, noțiuni prezentate anterior și care sunt reunite în sfera termenului de „organe executive ale societății”. Apoi se vorbește despre un „administrator de drept” și despre un „administrator de fapt” în contextul răspunderii contravenționale (care vizează în unele cazuri atât societatea cât și administratorii de drept sau de fapt), cât și în contextul răspunderii patrimoniale a administratorilor societății aflată în procedura falimentului.
În acest ultim caz, prin administrator de drept (de jure) se înțelege administratorul aflat în funcțiune la data încetării plăților, iar prin administrator de fapt (de facto) acea persoană din cadrul societății care desfășoară o activitate obișnuită de gestiune și administrare a societății, fără ca numirea sa să fi fost adusă la cunoștința terților în mod legal.
În practica judiciară franceză, s-a admis că are calitatea de administrator de fapt persoana care „se amestecă fără drept în exercitarea funcțiilor determinante pentru direcțiunea generală a întreprinderii implicând o participare continuă la această direcțiune, precum și un control efectiv și constant al pieței(afacerilor) societății”.
Termenul de administrator implică și alte conotații în mod generic acoperind și alte noțiuni cum ar fi cea de „conducător ” al unei bănci, potrivit Legii bancare nr. 58/1998, respectiv președintele și vicepreședintele consiliului de administrație pentru băncile române, ori directorii împuterniciți ai sucursalelor din România ale băncilor străine. În aceeși ordine de idei, o altă instituție vizată este cea a managerului, introdusă prin Legea nr. 66/1993 privind contractul de management. Această lege a fost abrogată prin O.U.G. nr. 49 din data de 22 aprilie 1999 privind administrarea companiilor/societăților naționale, a societăților comerciale, la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar precum și a regiilor autonome. Prin acest act normativ contractul de management a fost înlocuit cu un contract de administrare. Acesta însă, nu trebuie confundat cu acel contract de administrare reglementat de art. 136 din Legea nr.31/1990, ce vizează administrarea de către o persoană juridică specializată a unei societăți comerciale. Având în vedere faptul că, între regimul juridic al managerului reglementat de Legea nr.66/1993 și cel al administratorului așa cum acesta este prevăzut de O.U.G. nr.49/1999 nu sunt deosebiri fundamentale, apreciem că noțiunea de manager, deși nu mai are o consacrare legală, ar putea fi folosită, în mod subsidiar în contextul arătat.
Managerul, fie că era o persoană fizică ori o persoană juridică (română sau străină), îndeplinește, în virtutea contractului reglementat de legea menționată, atribuțiile administratorului unic.
SECTIUNEA 4. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE ADMINISTRATORULUI ÎN SOCIETATE
Potrivit dispozițiilor art. 70 și următoarele din Legea nr. 31/1990, prin care sunt reglementate principiile generale ale administratorilor, se arată faptul ca aceștia intreprind toate actele necesare realizarii obiectului de actvitate și sunt obligati sa ia parte la toate consiliile si adunarile societatii, obligațiile și drepturile acestora fiind reglementate de dispozitiile pentru mandat.
Pornind de la dispozițiile Legii nr. 31/1990 ce reglementează obligațiile care îi revin administratorului societății în exercitarea mandatului său, enumerăm articolele de lege ce prevăd principalele obligații:
Art. 36 – obligația de a îndeplini formalitățile necesare constituirii societății;
Art. 45 – obligația de a depune semnăturile la registrul comerțului, în cazul când a fost desemnat reprezentant al societății;
Art. 30 alin. 2 – obligația de a prelua și păstra documentele privind constituirea societății;
Art. 70 – obligația de a administra societatea, adică de a face toate operațiile cerute pentru îndeplinirea obiectului societății;
Art. 73 – obligația de a urmări efectuarea de către asociați a vărsămintelor datorate, de a ține registrele cerute de lege și corecta lor ținere și de a întocmi situația financiară anuală, precum și de a asigura respectarea legii la repartizarea profitului și plata dividendelor;
Art. 70 alin. 2 – obligația de a lua parte la toate adunările societății, la consiliile de administrație și organele de conducere similare acestora;
Art. 73 – obligația de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaților și de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum și cele stabilite de lege;
Precizăm faptul că acestea sunt obligațiile legale ale administratorului având în vedere că sunt prevăzute în mod expres de lege, însă învederăm faptul ca pot fi stabilite obligații în sarcina administratorilor si prin actul constitutiv al societății.
În continuarea, arătăm faptul ca puterile administratorilor sunt enumerate conform dispozițiilor art. 7, art. 8 și art. 70 din Legea nr. 31/1990.
Astfel, în conformitate cu normele legale menționate, administratorul reprezintă societatea în raporturile juridice cu terții și efectuează toate operațiunile pentru ducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, conform statutului acesteia.
Deci, puterea administratorul se reduce la încheierea actelor de conservare, de administrare și de dispoziție, care se impun pentru gestiunea societății. Totuși, referitor la actele de dispoziție, legislația în vigoare a consacrat anumite reguli speciale privind încheierea acestora.
Potrivit prevederilor art. 150 din Legea nr. 31/1990, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel și sub rezerva dispozițiilor art. 44, sub sancțiunea nulității, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească bunuri către/sau de la societate, având o valoare de peste 10% din activele nete ale societății, numai după obținerea aprobării adunării generale extraordinare, în condițiile prevăzute la art. 115 din Legea nr. 31/1990.
O îngrădire de mare însemnătate juridică este consacrată în materia societăților comerciale pe acțiuni. Astfel, potrivit prevederilor art. 153 din Legea nr. 31/1990, consiliul de administrație, respectiv directoratul, va avea posibilitatea încheierii actelor juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor.
Esențial, în ceea ce privește puterile administratorului de drept al societății, sunt dispozițiile art. 70 ind. 1 din Legea nr. 31/1990 care prevăd: „actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale actului constitutiv al societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică”.
Astfel, pentru încheierea actelor juridice de dispoziție nu este necesară o procură specială și în formă autentică, nici măcar în cazul în care actele juridice în cauză trebuie încheiate în formă autentică.
Administratorii societății încheie actele juridice în temeiul mandatului general conferit de către asociați prin actul constitutiv și prevăzut de dispozițiile Legii nr. 31/1990.
Totuși, dispozițiile art. 75, art. 90 și art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, prevăd faptul că dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constitutiv.
Potrivit art. 55 din Legea nr. 31/1990, actele juridice încheiate în limitele legii și ale actului constitutiv, de către administratori în numele și pe seama societății, angajează societatea în raporturile cu terții, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate, însă acest efect nu se produce în cazul în care societatea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea obiectului de activitate ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.
Potrivit legii, publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii. Din contră, potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (2) din lege, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților comerciale care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate.
Potrivit dispozițiilor art. 71 din legea societăților, administratorul care are dreptul de a reprezenta societatea nu-l poate transmite altei persoane, decât dacă această facultate i s-a acordată în mod expres. în cazul încălcării acestei interdicții, societatea poate pretinde de la persoana substituită beneficiile rezultate și, în solidar cu administratorul ce a transmis mandatul său, acoperirea pagubelor produse societății.
În această situație, apreciem ca ne aflăm în prezența unui administrator de fapt, care depășește atribuțiile prevăzute de lege sau cele conferite prin actul constitutiv al societății.
Dispozițiile Legii nr. 31/1990, prevăd faptul că funcția de administrator al societății încetează prin:
expirarea duratei mandatului;
revocarea administratorului;
În societățile în nume colectiv și societățile în comandită simplă și societății cu răspundere limitată, administratorii sunt revocați de asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, în afară de cazul în care administratorii au fost numiți prin actul constitutiv, situație prevăzută la art. 77 alin. (2), art. 90 și art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990, în cazul societății pe acțiuni și comandită pe acțiuni, revocarea administratorilor este de competența adunării generale a acționarilor.
Datorită caracterului intuitu personae al calității de administrator, revocarea administratorului este o revocare ad nutum, adică revocarea poate interveni oricând și independent de vreo culpă contractuală a administratorului.
Astfel, administratorii sunt de regula persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu și nimeni nu poate fi în mai mult de cinci consilii de administrație in același timp, fapt pentru care administratorii sunt temporari și revocabili, termenul pentru care pot fi desemnați va fi stabilit prin actul constituiv, dar în cazul primilor administratori, aceștia nu pot fi aleși pentru mai mult de 4 ani.
Sunt reeligibili în cazul în care nu se specifică altfel prin actul constitutiv și tot prin acesta este aleasă și remunarația administratorilor, iar orice suplimentare poate fi acordată de către adunarea generala a asociaților.
Pentru ca o decizie a consiliului de administrație să fie valabilă, este necesară prezența a minim jumătate din membrii consiliului, daca prin actul consttutiv nu se specifică altfel, iar administratorii pot fi reprezentati numai de alți membrii ai consiliului. Deciziile de iau în mod obișnuit prin votul majoritatii membrilor prezenți sau a membrilor consiliului numai în cazul numirii sau revocării președintelui.
Dispozițiile prevăzute la art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, arată faptul ca membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție. Singurul drept pe care îl are administratorul ce a fost revocat, fără justă cauză, este cel privind acoperirea pagubelor pe care dovedește că le-a suferit, conform art. 137 ind. 1 alin. (4) din legea specială.
renunțarea administratorului;
Așa cum revocarea este ad nutum, tot astfel și renunțarea poate interveni oricând din partea administratorului. Dacă prin renunțarea sa la mandat administratorul a cauzat un prejudiciu, societatea are dreptul la despăgubiri. Pentru a fi opozabile terților, revocarea, cât și renunțarea la mandatul de administrator, sunt supuse publicității.
moartea;
incapacitatea administratorului.
CAPITOLUL 2. DUALISMUL ADMINISTRĂRII SOCIETĂȚII
SECȚIUNEA 1. ADMINISTRATORUL SOCIETĂȚII ÎN FAPT
Calitatea de administrator de fapt nu se prezumă, ea se demonstrează prin analiza conduitei, comportamentului administratorului de drept, dar și a celui despre care se presupune că a condus efectiv o societate reglementată de Legea nr. 31/1990.
În doctrina franceză, se consideră că existența unui administrator de fapt este, înainte de toate, relevată de acțiunile pe care acesta la săvârșește. În acest context, s-a afirmat că omisiunea ori tăcerea nu permit reținerea calității de administrator de fapt, inacțiunea unui prepus ori a unui acționar, fie el chiar majoritar, cu privire la neregularitățile grave, repetate comise de administratorul statutar nu sunt suficiente pentru a conferi persoanei în cauză calitatea de administrator de fapt.
Deși, pe tărâm subiectiv, poate exista echivalență între omisiune și acțiune, ambele având ca premisă reaua credință, se poate ajunge la o situație bizară, și anume o răspundere diferită, în funcție de forma în care se admite că administrarea de fapt se poate obiectiva.
Reconfigurarea concepției asupra criteriilor ce definesc noțiunea administrării de fapt poate constitui un remediu pentru eliminarea acestei inechități. O intervenție directă în gestiunea socială se poate manifesta și prin omisiunea de a realiza un drept de creanță, lipsind, în acest fel, întreprinderea de lichiditățile atât necesare dezvoltării economice. Nu se poate nega impactul pe care l-ar avea asupra politicii sociale o astfel de conduită. În timp ce, în exemplul dat, criteriul obiectiv al actelor pozitive de administrare nu este îndestulător, criteriul subiectiv al atitudinii făptuitorului în plan psihic față de inacțiunea care i se impută se dovedește mai flexibil . Devine, într-un fel, firesc să se admită că administrarea de fapt se poate materializa în condiții excepționale și printr-o inacțiune. În opinia noastră, se poate atribui semnificație juridică, în anumite circumstanțe, nu numai unei acțiuni ci și unei inacțiuni.
Avem în vedere aici situația neîndeplinirii unor acte de conservare sau administrare a patrimoniului, al căror caracter urgent ar fi justificat de evitarea producerii unor pagube imposibil de recuperat ulterior.
Chiar dacă nu s-ar accepta această teză, se poate considera că, odată reperate actele pozitive de administrare care au aptitudinea de a configura existența administrării de fapt, este admisibilă extinderea răspunderii „uzurpatorului” și la inacțiunile care firesc sunt în primul rând imputabile administratorului statutar.
SECȚIUNEA 2. FORMELE DE IMIXTIUNE IN GESTIUNEA UNEI SOCIETĂȚI ȘI AUTORII ACESTORA
Activarea principiului solidarități pasive între administratorul de drept și administratorul de fapt , lărgirea sferei de răspundere a celui care s-a substituit și pentru aceste inacțiuni pot spori șansele unei acoperiri eficiente a pasivului și satisface, în opinia noastră, principiul echității. Frecvența actelor de imixtiune constituie, așadar, un important reper doctrinar și jurisprudențial în definirea administrării de fapt. Care va fi însă soarta răspunderii în cazul unui singur act de imixtiune cu impact covârșitor asupra destinului întreprinderii?
Numai aparent, un posibil răspuns e dat în legislația noastră de articolul 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014. Norma citată prevede că răspunderea poate fi extinsă asupra oricărei persoane ce ar fi cauzat insolvența prin faptele incriminate de acest articol.
Într-o abordare clasică a noțiunii, actul izolat de imixtiune nu poate da naștere unei administrări de fapt. Doctrina și jurisprudența franceză exclud recunoașterea existenței unei administrări de fapt pe temeiul unui singur act de imixtiune. Legislația română permite, însă, angajarea răspunderii în procedura colectivă, dacă actul izolat de imixtiune îndeplinește caracteristicile uneia din faptele incriminate de art. 138 și este acompaniat de restul premiselor ce justifică exercitarea acțiunii în acoperirea pasivului.
Oferind exclusivitate criteriului continuității, soarta răspunderii pentru un act izolat de imixtiune care nu îndeplinește caracteristicile faptelor enumerate de art. 138 pare iremediabil compromisă în procedura colectivă. Rămâne posibilă doar investirea jurisdicției de drept comun cu acțiunea în răspundere. Dacă se acceptă că enumerarea cuprinsă în art.138 este limitativă, remediul evocat este și sigurul corect.
„Roadele” solidarității pot fi culese nu numai înaintea jurisdicției care instrumentează procedura insolvenței, ci și prin învestirea jurisdicției de drept comun; dacă faptul, actul prejudiciabil excede domeniului de aplicare al acțiunii în acoperirea pasivului ori prejudiciul încercat este altul decât insuficiența activului. În această din urmă ipoteză, vectorii orizontali și verticali care caracterizează regimul solidarității nu se deosebesc față de situația societăților in bonis.
De lege lata, nu este posibilă exonerarea de răspundere a administratorului, pentru simplul motiv că a lipsit de la ședința consiliului sau că a votat împotrivă.
Așadar, neparticiparea la procesul deliberativ al organului colegial nu constituie un argument pentru neîndeplinirea obligațiilor legale, administratorul absent având obligația de a se informa cu privire la întreaga activitate a executivului, mai mult, pentru a fi demn de calificativul „bonus pater familia”, credem că nimic nu îl împiedică să facă demersuri pentru ca decizia adoptată să nu fie adusă la îndeplinire, să acționeze în vederea limitării prejudiciului ce s-ar crea societății prin executarea acesteia.
În ambele situații, de absență sau vot împotrivă, în conformitate cu art. 144 alin. 2 alin. 5 din Legea nr.31/1990, administratorul oponent are obligația de a face mențiune despre dezacordul său față de deciziile adoptate și de a-i încunoștința în scris pe cenzori, pentru a se putea apăra de răspundere.
Legea nr. 85/2006 a instituit un regim mai blând în privința solidarității membrilor executivului, care „s-au opus la actele sau faptele care au cauzat insolvența” și au făcut să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziția lor, fiind exonerați de răspundere, chiar dacă după consemnare nu i-au încunoștințat pe cenzori ori pe auditorii financiari. Abandonarea acestei formalități are logică, dacă avem în vedere efectele devastatoare și uneori ireversibile pe care insolvența le produce și care lipsesc de sens exercitarea ulterioară a controlului de gestiune. Deși în procedura insolvenței nu se poate profila o răspundere autonomă a administratorului pentru neparticiparea la procesul decizional, atât timp cât fapta în sine nu se pliază pe una din situațiile evocate de art. 138 lit.a-g, și nu este rezultatul unei culpe intenționale, efectele generate de regula solidarității pe orizontală trebuie și pot fi valorificate de lege lata în acest cadru procesual, fiindcă art. 138 alin 4 instituie regula solidarității, fără nicio altă nuanță privitoare la natura faptei ori atitudinea în plan psihic acelui chemat să răspundă în temeiul solidarității.
Justificat sau nu, exigența legiuitorului sporește față de administratorul chemat să răspundă în solidar cu autorul, chiar dacă greșeala imputată celui dintâi este doar expresia unei culpe neintenționale, care nu se încadrează în enumerarea limitativă făcută de art.138 lit.a-g .
Prin urmare, jurisprudența, care conferă absenței sistematice de la ședințele consiliului de administrație valențe exoneratoare de răspundere în procedura insolvenței, fără să țină cont de această distincție, nu este la adăpost de critici. Răspunderea în aval a administratorilor pentru actele și faptele săvârșite de directorii executivi ori de către alte persoane, cărora le-au fost delegate atribuții specifice activității de administrare, se întemeiază pe culpa in vigilando, legiuitorul român instituind o prezumție legală relativă de culpă în neexecutarea obligației de supraveghere a administratorilor, de natură a simplifica angajarea răspunderii acestora, deși obligația de vigilență este o obligație de mijloace. În insolvență, solidaritatea în aval devine posibilă, dacă apariția stării de insolvență este concomitentă perioadei de timp în care administratorii cu funcții neexecutive și-au exercitat mandatul.
Se pare că administratorii cu funcții neexecutive pot răspunde de acoperirea pasivului, în temeiul solidarității, alături de subordonatul vinovat de ajungerea societății în stare de insolvență, dacă se dovedește că nu au îndeplinit obligația de supraveghere din neglijență, imprudență.
Așadar, solidaritatea administratorilor neexecutivi pentru suportarea pasivului poate fi activată prin identificarea unei simple culpe in vigilando, în timp ce răspunderea autorului faptei ilicite poate opera în procedură doar ca urmare a dovedirii existenței uneia dintre faptele intenționale enumerate de art.138 aflată în raport de cauzalitate cu ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
În opinia noastră, abordarea diferențiată a regimului răspunderii administratorilor cu funcții executive și neexecutive în caz de insolvență ar putea fi explicată prin faptul că aceștia răspund dintr-o dublă perspectivă, atât pentru culpa in eligendo ,cât și pentru culpa in vigilando.
Regimul mai agravat al răspunderii administratorului în caz de insolvență – exprimat de riscul suportării în integralitate a datoriilor sociale – este puternic contracarat de inadmisibilitatea angajării răspunderii în procedură, când insolvența se datorează unor greșelilor de gestiune săvârșite din imprudență, neglijență.
O răspundere pentru aceste fapte se poate materializa ,de lege lata, numai înaintea jurisdicției comerciale de drept comun, dar scindarea este o soluție legislativă regretabilă, care în opinia noastră trebuie rapid amendată.
Credem că această nouă abordare legislativă ar fi nu numai naturală, armonizând regimul obligaților care incumbă administratorilor cu regimul răspunderii pentru nerespectarea acestora, dar ar fi și echitabilă, prin îndepărtarea elementelor care pot provoca grave nedreptăți
SECȚIUNEA 3. NATURA RAPORTULUI JURIDIC DINTRE ADMINISTRATORUL DE FAPT ȘI SOCIETATE
Chestiunea naturii juridice a raporturilor dintre administrator și societatea comercială este controversată având în vedere complexitatea funcției administratorului pe de o parte , iar pe de altă parte faptul că determinarea naturii juridice a raporturilor menționate implică consecințe majore în privința atribuțiilor administratorului și a răspunderii juridice a acestuia.
Analizând printr-o perspectivă „istorică”și având în vedere evoluția doctrinei și jurisprudenței (naționale sau străine), se constată faptul că, în legătură cu natura juridică a raporturilor dintre administratori și societatea comercială, au fost consacrate mai multe teze ori teorii. Astfel s-a plecat de la pozița teoretică potrivit căreia gerantul este un simplu mandatar al societății, ajungându-se la ideea că administratorul este un organ al acesteia, un reprezentant legal. Implicațiile majore , imediate ale adoptării unei sau alteia din tezele amintite vizează calificarea răspunderii juridice a administratorului ca fiind contractuală, respectiv delictuală.
Teoria mandatului se circumscrie doctrinei și jurisprudenței secolului al XIX-lea și a începutului secolului al XX-lea, reprezentâd concepția clasică a dreptului comercial potrivit căreia administratorul este un mandatar al societății, altfel spus raporturile dintre administrator și societate au fost considerate ca raporturi izvorâte dintr-un contract de mandat comun. De altfel și legislația avea texte exprese care supuneau pe administratori regimului juridic al mandatului în privința drepturilor și îndatoririlor acestora.
Astfel, art. 122 din Codul comercial român (text în prezent abrogat expres) prevedea că „societatea se administrează de către unul sau mai mulți mandatari revocabili”, iar art. 123 (de asemenea abrogat expres) sublinia că administratorii „răspund de executarea mandatului lor”.
Dezvoltarea vieții de comerț și implicit evoluția doctrinei de drept comercial au impus punerea în discuție a teoriei mandatului care înregistrează o serie de neajunsuri. Ca atare, nu se poate ști cu exactitate pe cine reprezintă mandatarul: pe asociați (care îl desemnează în baza unei decizii a adunării generale), ori societatea (în numele și pe seama căreia administratorul încheie actele juridice).
În consecință, în cazul săvârșirii de către administrator în timpul exercițiului funcțiunii a unui delict civil, se va angaja răspunderea societății ca fiind aceea a comitentului pentru prepus ori răspunderea pentru fapta proprie? Apoi, cum se justifică, prin prisma noțiunii de mandat faptul că administratorii au o serie de atribuții de care asociații nu beneficiază (facultatea de a angaja societatea prin actele lor, aptitudinea de a sta în justiție în numele societății).
Ca răspuns la criticile aduse teoriei mandatului a apărut și s-a dezvoltat teoria reprezentării legale sau teza organicistă în virtutea căreia administratorul apare ca fiind purtătorul voinței colective a asociaților în exercitarea atribuțiunilor sale. Astfel, raportul dintre administrator și societate nu ar mai fi unul de mandat de drept comun, ci un mandat cu conținut legal, asemănător cel al tutorului.
Sub influența curentului organicist, unii autori au apreciat că administratorii nu sunt subiecte de drept distincte de societate ci sunt parte integrantă a acesteia; altfel spus reprezintă un organ prin care societatea își desfășoară activitatea.Practica judiciară din prima jumătate a secolului al XX-lea nu a făcut în genere nici ea excepție de la teoria organicistă arătând că :„administratorul sau administratorii societății sunt organe esențiale pentru funcționarea societății” ori „ administratorul nu este un procurator ci organul însuși prin care socitatea
participă la viața juridică “.
Și teoria analizată (deși satisfăcătoare în mare parte) nu a fost lipsită de critici moderate, indirecte .Astfel, s-a arătat că, noțiunea de „organ al societății” este relativă având în vedere faptul că administratorul nu contribuie efectiv la formarea voinței sociale ci la executarea acesteia. Cu toate acestea, s-a observat că, în anumite situații, administratorii societăților mari elaborează ei înșiși„ voința colectivă”, care devine a societății, dar totuși ar fi imprudent, apreciem noi, să afirmăm în sens strict acest lucru și ca atare, în cazurile menționate „administratorul imprimă voinței colective (fără a i se substitui) o pronunțată tentă personală “.
Atât teza mandatului cât și cea organicistă se pun în acord cât privește existența puterii de reprezentare, ca atribuție fundamentală și exclusivă a administratorului; nu se poate imagina o ipoteză în care adunarea generală să reprezinte societatea. Ceea ce deosebește în mod esențial cele două teorii, are în vedere fundamentarea ori izvorul puterii de reprezentare : mandatul de drept comun, respectiv legea .
O soluție ingenioasă – care reușește să înlăture neajunsurile celor două curente analizate, pe de o parte, iar pe altă parte să îmbine avantajele lor – a fost găsită în doctrina franceză prin instituirea noțiunii de „mandat social “, noțiune care nu se integrează în tiparele mandatului de drept comun.
În afară de cele două ipoteze menționate (cea a mandatului și a reprezentării legale), în literatura de specialitate națională au fost formulate și alte opinii care însă au rămas izolate. Astfel, unii autori, având în vedere faptul că administratorul desfășoară o activitate constantă, permanentă pentru societate și pentru care sunt retribuiți, au apreciat că raportul juridic dintre administrator și societate s-ar baza pe un contract de muncă. Această idee are în vedere faptul că funcția administratorului implică săvârșirea de acte materiale (specifică contractului de muncă ), însă neglijează faptul că, în exercitarea atribuțiunilor de gestiune, ponderea revine actelor juridice.
Totodată, alți autori consacră teza că administratorul este deținătorul unei funcții sau oficiu de drept privat, ale cărui îndatoriri sunt stabilite de lege și actele constitutive ale societății în care rolul principal îi revine legii. Deși această opinie susține rolul primordial al legii în determinarea sferei atribuțiilor administratorului, ea estompează rolul voinței asociaților.
În actualul cadru legislativ, natura raportului juridic dintre societate și administrator este conturată de prevederile Legii nr.31/1990. Astfel, potrivit art.72 din lege „obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele special prevăzute în această lege”.
La o primă lectură a textului de lege menționat, rezultă că natura juridică a funcției administratorului se întemeiază pe un contract de mandat. Acest mandat prezintă o serie de particularități, fapt pentru care avem de-a face, în contextul analizat, cu raporturi de mandat comercial și nu de mandat civil, deoarece parte în contractul de mandat este socitatea comercială.
La rândul său acest mandat de comerț nu este unul obișnuit, deoarece pe lângă izvorul contractual el mai are și unul legal. Izvorul contractual este preponderent deoarece administratorul este desemnat prin contractul de societate ori prin hotărârea adunării asociaților, astfel acceptând numirea și intrând în raporturi juridice de mandat cu societatea.
Conținutul contractual al mandatului dat administratorului rezultă și din prevederile art.134 alin.1 al Legii nr. 31/1990 care arată că administratorul este revocabil, deci ca pentru orice mandatar, împuternicirea dată de mandant poate fi oricând retrasă. Administratorilor, în calitate de mandatari ai societății,li se aplică atât normele generale ale mandatului de drept comun, cât și ale mandatului comercial.
Mandatul dat administratorilor nu poate fi considerat ca având un conținut exclusiv contractual deoarece, în conformitate cu prevederile art.72 din Legea nr. 31/1990 se reține și natura legală a funcției administratorului. Prin urmare, „libertatea societății comerciale de a stabili limitele mandatului este îngrădită în comparație cu dreptul comun”.
În doctrină, unii autori au interpretat prevederile art. 72 din legea menționată având în vedere rolul administratorului în cadrul societății reglementată de Legea nr. 31/1990. Astfel, s-a arătat că, societatea își desfășoară activitatea „ca rezultat al întâlnirii dintre două puteri : puterea de decizie și puterea de reprezentare”, ceea ce implică calificarea administratorului drept un „reprezentant legal, un organ al acesteia”. De fapt, autorii menționați, încearcă o reconsiderare a teoriei organiciste bazată pe ideea de „mandat legal”respingând în totalitate noțiunea de mandat și încercând să arate că, în realitate, nu există un contract de mandat între societate (ori asociați) și administrator.
Ca atare, asociații, constituiți ca adunare generală ori luați individual, nu pot fi parte în contractul de mandat deoarece, pe de o parte, adunarea generală nu este subiect de drept, iar pe de altă parte, a considera că fiecare asociat încheie un act juridic cu administratorul distruge ideea de voință colectivă. Potrivit opiniei în discuție, nici societatea nu poate fi parte în contractul de mandat, deoarece administratorul nou numit nu încheie nici un act juridic cu vechii administratori, nici anterior, nici ulterior numirii sale, ci el pur și simplu înlocuiește un nou administrator sau se adaugă celor deja existenți.
În fine, aceeși autori concluzionează că, indiferent dacă puterile de gerare sunt conferite administratorului de adunarea generală a asociațiilor ori de contractul de societate, aceasta se realizează în baza unor prevederi legale care stabilesc modul de acordare a acestor puteri, deci avem de-a face cu un raport strict de reprezentare legală.
Astfel, poate fi luată în considerare având în vedere perspectivele pe care le deschide în determinarea rolului administratorului în cadrul organelor de conducere ale societăților. Totuși, apreciem, dincolo de avantajele pe care le aduce, o asemenea opinie este susceptibilă de a înregistra și o serie de neajunsuri. Astfel, ea tinde să ducă la o confuziune absolută în persoana administratorului a puterii decizionale cu cea execuțională, ori după cum am mai arătat, cel mult, gerantul influențează voința socială, din punct de vedere juridic el neputând s-o elaboreze.
Desigur, dacă administratorul este și asociat, el participă la formarea voinței sociale în calitate de asociat și nu de administrator. Așadar rolul gerantului se limitează doar la punerea în executare a voinței asociaților.
După cum s-a arătat în doctrină, în cazul societăților comerciale moderne și mai ales cele care au număr mare de asociați, puterea de decizie se concentrează în mâinile administratorilor, asociații nefăcând altceva decât să aprobe mecanic propunerile geranților profesioniști.În această situație, apreciem noi, puterea de decizie aparține administratorilor numai de facto nu și de jure , altfel spus, în plan juridic, ca realitate juridică , și în acest caz, voința socială apare ca emanând de la asociați, respectiv de la adunarea generală.
În ceea ce ne privește, având în vedere argumentele menționate, ne raliem opiniei potrivit căreia mandatul administratorului are o dublă natură: contractuală și legală. În afară de justificările prezentate anterior se mai impun o serie de precizări. În primul rând, raportul de mandat comercial îl implică pe cel de reprezentare, cu alte cuvinte reprezentarea legală se fundamentează și se concretizează prin prisma noțiunii de mandat. Apoi,indiferent de modul în care am privi lucrurile, puterile administratorilor sunt atribuite printr-o categorie (de comerț sau legal), deoarece nu se poate face abstracție de prevederile art.72 din Legea nr. 31/1990.
În legislația franceză, neexistând o prevedere similară cu cea din art.72 din legea română a societăților, mandatul administratorilor se limitează doar la o singură categorie, având un conținut doar legal și fiind desemnat prin noțiunea de mandat social.
În fine, pornind de la prevederile art.7 și 8 din Legea nr.31/1990 potrivit cărora numai unii dintre administratori reprezintă societatea comercială, în literatura juridică s-a afirmat că mandatul administratorului poate fi cu sau fără reprezentare.
Administratorul asociat căruia i s-a conferit puterea de reprezentare își desfășoară activitatea în temeiul actului constitutiv ; art. 7 și 8 din legea societăților comerciale prevăd că actul constitutiv va cuprinde clauze privitoare la administratorii care reprezintă societatea.Administratorilor aleși de adunarea generală, puterea de a reprezenta societatea le este acordată prin decizia adunării generale ce i-a ales.
În privința administratorilor fără putere de reprezentare, unii autori arată că, din punct de vedere al regimului juridic, acesta nu se deosebește în concepția dispozițiilor Legii nr.31/1990 de cel al administratorilor cu puterea de reprezentare, legea nefăcând nici o distincție cât privește răspunderea administratorilor pentru activitatea lor comună din consiliul de administrație după cum ei au sau nu puterea de a reprezenta societatea. Mandatul fără reprezentare presupune încheierea de către mandatar a actelor juridice în nume propriu și nu în calitate de reprezentant, pe seama altei persoane, altfel spus există împuternicirea (mandat) dar nu există reprezentare. Administratorul trebuie să acționeze întotdeauna în numele societății și nu în nume propriu, deoarece în funcția pe care o are trebuie să realizeze interesele societății comerciale care i-a conferit această calitate.
Pentru a înțelege raportul dintre administrator și societate, în situația în care administratorul nu are putere de reprezentare trebuie făcută distincția între calitatea de asociat sau neasociat a administratorilor. După cum știm, administratorii neasociați pot să fie aleși numai la societatea în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată și la societatea pe acțiuni ; la societățile în comandită (simplă sau pe acțiuni), administratorii pot fi numai dintre asociații comanditați.
Administratorii care nu au calitatea de asociat și cărora nu li se conferă puterea de reprezentare, pot fi angajați în temeiul unui contract de muncă. Aceasta i-a îndreptățit pe unii autori să afirmă că, în cazul în care administratorul este o persoană care nu are calitatea de asociat, mandatul ce guvernează raportul dintre societate și gerant are la bază un contract de muncă. Alți autori, deși resping ideea de mandat fără reprezentare, arată că administratorii care nu au calitatea de asociat și care nu beneficiază de puterea de reprezentare, pe lângă contractul de muncă ar putea fi angajați în temeiul unui contract civil de prestări de servicii, respectiv de antrepriză având în vedere faptul că serviciile care pot fi executate pe baza contractului de antrepriză sunt dintre cele mai diverse.
Cât privește administratorii care au calitatea de asociați, dar nu li s-a conferit puterea de reprezentare, nu pot acționa în nume propriu deoarece aceasta ar impune concluzia că ei sunt subiecte distincte de drept, deși fac parte din organul societății comerciale, alături de administratorii cu drept de reprezentare.Calitatea de membru al consiliului de administrație este incompatibilă cu aceea de subiect distinct de drepturi și obligații în cadrul societății comerciale.
În ceea ce ne privește, concluzionăm că natura juridică a funcției administratorului nu poate fi disociată, în actualul cadru normativ, nici de noțiunea de mandat, nici de aceea de reprezentare; avem de-a face însă cu un mandat sui-generis care îmbracă în mare parte forma mandatului comercial și în care se păstrează principiul general din mandatul civil potrivit căruia reprezentarea nu este de esența contractului ci numai de natura sa.
SECȚIUNEA 4. EFECTELE ADMINISTRĂRII UNEI SOCIETĂȚI DE CĂTRE ADMINISTRATORUL DE FAPT
În ceea ce privește natura raporturlui juridic existent între societate și administratorul de fapt, apreciem faptul că efectele acestui raport juridic sunt redate prin stabilirea naturii și întinderea răspunderii civile ce incumbă acestuia prin exercitarea unui mandat de fapt si nu unul de drept, astfel incât generând față de societate efecte opozabile, rezultand chiar și un prejudiciu societății.
Indiferent de izvorul lor, îndatoririle unui administrator sunt cele ale unei singure funcții, ale unui anumit tip de activitate pentru care legiuitorul a stabilit un cadru mai strict pentru exercitarea ei, astfel încât administrarea societății de către un administrator de fapt, poate atrage consecințe importante pentru funcționarea normală a societății.
Astfel, după cum s-a afirmat în literatură, putem vorbi de o dublă natură juridică sau numai de una, fie contractuală, fie legală.
Dacă privim lucrurile, prin prisma modului în care se realizează acordul de voință și ținând cont de faptul că îndatoririle stabilite de lege în sarcina administratorului, fiind norme care privesc ordinea publică, ele trebuie cunoscute de părți la încheierea contractului, atunci am putea spune că natura juridică a răspunderii este una strict contractuală. Dacă plecăm de la analiza de text a art. 72 din Legea 31/1990, care ne face trimitere la mandat, atunci am putea spune că natura juridică a raportului juridic este una legală, își are izvorul în lege și în mod subsidiar în contractul de mandat.
Așa cum am arătat, în situația în care este o dublă natură juridică sau una singură, îndatoririle presupun cumulul întreg al atribuțiilor funcției de administrator.
Astfel, putem vorbi de o răspundere civilă specială (unii autori propun a fi denumită: răspundere societară), care are reglementare expresă și ca atare nu putem vorbi de o răspundere civilă delictuală. Orice faptă săvârșită de un administrator, în calitatea sa de administrator, chiar încălcând cu intenție îndatoririle ce-i incumbă, nu excede cadrului profesional.
Acționând în dauna societății, în calitate de administrator, societatea va răspunde pentru actele îndeplinite de acesta. Desigur că nu ne referim la acele situații în care societatea a făcut cunoscute fată de terti atribuțiile și întinderea puterilor administratorului. Dar chiar și în aceste cazuri, trebuie ținut cont de faptul că publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.
De asemenea, s-a spus, se impune conceperea unui regim comun de răspundere al tuturor organelor de conducere, regim oarecum prefigurat de legea societăților comerciale.
In raport cu cele de mai sus și cu art. 155 din Legea 31/1990, răspunderea administratorului este una subsidiară, iar acțiunea în răspundere, atâta timp cât societatea își desfășoară activitatea în mod normal, aparține adunării generale.
Potrivit alineatului 2 al art. 73 din Legea societăților, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății dai o vor putea exercita doar în cazul deschiderii procedurii de insolvență și în condițiile stabilite de legea în vigoare.
Putem conchide astfel că fundamentul răspunderii civile a administratorului este unul singur: încălcarea îndatoririlor funcției sale pe care și-o îndeplinește în baza contractului de mandat și în condițiile legii.
Același fundament stă și la baza răspunderii administratorilor în caz de insolvență, dar numai în condițiile expres prevăzute de Legea nr. 85/2006 sau Legea 85/2014, Legea nr. 31/1990 reprezentând dreptul comun în materia răspunderii.
CAPITOLUL 3. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A ADMINISTRATORULUI DE FAPT ÎN SOCIETATE
SECȚIUNEA 1. REGIMUL JURIDIC AL RĂSPUNDERII ADMINISTRATORULUI ÎN SOCIETATE
Răspunderea civilă a administratorilor, în lumina Legii nr. 31/1990, potrivit dispozițiilor art. 72 din lege, este supusă regulilor privitoare la mandat și
dispozițiilor speciale prevăzute în această lege.
Din dipozițiile acestei legi, conchidem că răspunderea administratorilor este una diferită, specială, cu un temei clar, stabilit de legiuitor. Astfel răspunderea acestora, în opinia noastră, este una de natură contractuală, dar în limitele stabilite de lege. Așa considerăm că trebuie înțeles, textul art. 72 din lege, pentru a nu minimaliza în nici un fel rolul voinței asociaților în stabilirea atribuțiilor și puterilor conferite administratorului.
Minimalizarea rolului voinței asociaților a fost critica adusă concepției potrivit căreia îndatoririle administratorului sunt stabilite de lege și de actele constitutive ale societății, în care rolul principal îl are legea.
Dacă avem în vedere considerentele de ordine publică, așa cum s-a afirmat, atunci trebuie să acceptăm faptul că legiuitorul a dorit să intervină în stabilirea granițelor în care trebuie să-și desfășoare activitatea administratorul. Mai mult decât atât, tot legiuitorul stabilește că obligațiile și răspunderea administratorilor se supun regulilor mandatului și Legii 31/1990.
Ca atare, faptul că legiuitorul stabilește anumite îndatoriri de la care un administrator nu se poate abate fără să atragă asupra sa răspunderea, nu afectează în nici un mod realizarea acordului de voință dintre societate și administrator. Mai mult decât atât, ca orice clauză contrară unor norme imperative, dacă în contractul de mandat va fi prevăzută o clauză care este contrară unei îndatoriri stabilite imperativ de legiuitor, atunci acea clauză va fi considerată nulă absolut.
Cu toate acestea, problema naturii raporturilor juridice dintre administrator și societate este controversată în literatură și, ca atare, și opiniile privind răspunderea civilă sunt diferite în situația administratorului de fapt.
S-a afirmat faptul că, prin nerespectarea obligațiilor izvorâte din contractul de mandat, se va angaja o răspundere civilă contractuală a administratorului, iar pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de lege, se va angaja răspunderea civilă delictuală a acestuia. Cu alte cuvinte, prin încălcarea îndatoririlor privind exercitarea funcției de administrator se vor aplica două instituții diferite, diferența fiind dată de izvorul obligațiilor.
Este adevărat că încălcarea unei îndatoriri legale atrage răspunderea delictuală, dar această îndatorire trebuie să fie una generală, care revine fiecărei persoane. Vorbim, în acest caz, de o obligație generală negativă de a nu aduce atingere unui drept subiectiv al persoanei – o obligație erga omnes. Ori, în cazul obligațiilor administratorilor și al celorlalte organe de conducere, deși sunt îndatoriri legale, ele revin doar membrilor organelor de conducere, ceea ce vine să întărească opinia potrivit căreia, indiferent de izvorul lor, aceste obligații nu schimbă cu nimic natura contractuală a raportului dintre administrator și societate și prin minare, răspunderea este și ea una contractuală.
Cu atât mai mult cu cât, după cum se afirmă în literatura juridică, răspunderea contractuală ia naștere ca minare a încălcării obligațiilor conținute de contract dar, conținutul contractului trebuie înțeles în sens larg. Astfel, și în cazul de față, în afara clauzelor expres prevăzute în contract, trebuie avute în vedere și minările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dă obligațiilor, după natura lor, dar și îndatoririle pe care legiuitorul le-a stabilit cu privire la îndeplinirea funcției de administrare.
Indiferent de izvorul lor, îndatoririle unui administrator sunt cele ale unei singure funcții, ale unui anumit tip de activitate pentru care legiuitorul a stabilit un cadru mai strict pentru exercitarea ei.
Credem că, așa cum legiuitorul stabilește un anumit cadru legal pentru încheierea anumitor contracte, cadru pe care părțile trebuie să-l respecte, tot astfel Legea nr. 31/1990 stabilește cadrul legal pentru contractul de mandat al administratorului. După cum am afirmat și mai sus, chiar prin art. 72 din Legea nr. 31/1990 ne face trimitere la contractul de mandat și totodată pune pe picior de egalitate legea și mandatul.
Dacă privim lucrurile prin prisma modului în care se realizează acordul de voință și ținând cont de faptul că îndatoririle stabilite de lege în sarcina administratorului fiind norme care privesc ordinea publică ele trebuie cunoscute de părți la încheierea contractului, atunci am putea spune că natura juridică a răspunderii este una strict contractuală.
Dacă plecăm de la analiza de text a art. 72 din Legea 31/1990 care ne face trimitere la mandat, atunci am putea spune că natura juridică a raportului juridic este una legală, își are izvorul în lege și în mod subsidiar în contractul de mandat.
Indiferent cum privim lucrurile, fie că vorbim de o dublă natură juridică, fie numai de una singură, oricare din îndatoriri alcătuiește tabloul întreg al funcției de administrator. Prin încălcarea oricăreia din obligațiile ce-i incumbă (în virtutea legii sau a mandatului), tot o îndatorire se încalcă. Orice administrator este dator să-și îndeplinescă funcția depunând toate diligențele pentru realizarea scopului societății pe care o administrează.
SECȚIUNEA 2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE A ADMINISTRATORULUI ÎN SOCIETATE
Administratorul, prin actele și faptele juridice săvârșite în exercitarea atribuțiilor sale, pot antrena și in sarcina acestuia, distinct de persoana juridică, diferite forme ale răspunderii.
Răspunderea juridică poate fi antrenată dacă în persoana făptuitorului se întrunesc condițiile generale ale răspunderii juridice. Astfel, pentru a fi responsabilă, din punct de vedere juridic, persoana fizică autoare a faptei ilicite trebuie să fi acționat cu intenție.
Răspunderea juridică există în situația în care există o faptă ilicită, prin care se aduce atingere unei dispoziții ale legii, unui drept subiectiv al altei persoane sau un interes legal protejat, atunci când există un prejudiciu, precum și atunci când există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs.
În acest sens, dispozițiile prevăzute în Legea 31/ 1990 privind societățile, actualizată și republicată, prin art. 72, art. 73, art. 148, 155 și 157, arată situațiile a căror nerespectare atrage răspunderea administratorului.
În acest sens, amintim prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990, respectiv:
alin. (1): Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;
b) existența reală a dividendelor plătite;
c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
alin. (2) Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată.
Totodată, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, intrata in vigoare la data de 26 iulie 2006, precum si Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire și de insolvență, conțin norme speciale referitoare la atragerea răspunderii membrilor organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere consacrate prin art. 139 sub vechea reglementare și respectiv art. 169 în noua reglementare.
Formele răspunderii administratorului unei societăți reglementate de Legea nr. 31/1990 pot fi de natura:
Răspunderii contravențională;
Răspunderii civilă;
Răspunderii penală.
Răspunderea contravențională este reglementată de art. 270 ind. 3 din Legea nr. 31/1990 la alineat (1) și (2), iar la alineatul (3) este prevăzută constatarea acestora și aplicarea acestor sancțiuni, respectiv de către organele cu atribuții de control ale Ministerului Finanțelor Publice Agenția Națională de Administrare Fiscală și ale unităților sale teritoriale.
Răspunderea civilă a administratorului a fost clasificata in doctrina si practica de specialitate în 3 categorii, după cum urmează:
Răspunderea ordinară (normală) față de societate și asociați;
Răspunderea excepțională față de terți;
Răspunderea agravantă, în caz de faliment al societății.
Răspunderea administratorului, în fiecare din cele trei forme este o răspundere directă, adică pentru fapta proprie. Prin actele juridice indeplinite ca mandatar al societatii administratorul angajeaza raspunderea civilă (contractuală sau delictuală) a societății în raporturile juridice cu terții.
Legea nr. 31/1990, prin art. 148 alin. 2, a instituit excepții, consacrând și o ipoteza de răspundere a adminstratorilor pentru fapta altuia. Astfel, din analiza acestei dispozitii normative rezultă ca toți administratorii, inclusiv și cei de fapt, precum și comitetul de direcție, răspund față de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat când dauna nu s-ar fi produs daca ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor, fiind astfel o răspundere numai față de societate, iar nu și față de asociați sau față de terți.
Totodată, în situația aflării societății în procedura insolvenței, în situațiile limitativ prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 a insolventei și art. 169 din Legea nr. 85/2014, membrii organelor din cadrul societatii sau de conducere a acesteia pot fi obligați să suporte o parte din pasivul debitoarei aflate în faliment.
Răspunderea penală intervine atunci când administratorul de drept sau de fapt, în exercitarea actelor de administrare, savârșește o infractiune prevăzută și sancționată de legislația în vigoare, intervenind astfel atragerea răspunderii penale a administratorului societății reglementate de Legea nr. 31/1990.
SECȚIUNEA 3. IPOTEZE LEGALE DE ATRAGERE A RĂSPUNDERII ADMINISTRATORULUI DE FAPT AL UNEI SOCIETĂȚI
Răspunderea administratorilor în caz de insolvență, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006 care prevede, la alin (1) că: „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolvență, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolvență a debitoridui (…) ”, printr-una din faptele expres și limitativ prevăzute de lit. (a) – (g).
Potrivit dispozițiilor textului de mai sus, se va angaja răspunderea administratorului dacă acesta, prin săvârșirea uneia sau mai multor fapte prevăzute de text a generat starea de insolvență societății pe care o administra.
Ca atare, răspunderea administratorului, ca și a membrilor celorlalte organe de conducere sau de supraveghere, în caz de insolvență derogă de la regula instituită prin art. 72 din Legea 31/1990 pentru că aceștia vor răspunde, în situația în care se deschide procedura insolvenței, doar dacă au săvârșit cel puțin una din următoarele fapte:
au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
au făcut acte de comerț in interes personal, sub acoperirea persoanei
juridice;
au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vădit, persoana juridica la incetarea de plați;
au ținut o contabilitate fictiva, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea;
au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit in mod fictiv pasivul acesteia;
au folosit mijloace minatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
în luna precedenta încetării plaților, au plătit sau au dispus sa se plateasca cu preferința unui creditor, in dauna celorlalți creditori.
Astfel, această răspundere este și ea una specială. Se angajează doar în condițiile stabilite de art. 138, așa cum sunt arătate expres de legiuitor.
Cu alte cuvinte, se va pune problema răspunderii organelor de conducere ori de câte ori vor săvârși cel puțin una din aceste fapte prevăzute de legiuitor și vor îndeplini cumulativ și celelalte condiții lae răspunderii, așa cum vom evidenția în cele ce urmează.
Instituția răspunderii civile delictuale, așa cum a fost ea construită de doctrină, a constituit cadrul general pentru fiecare alt tip de răspundere civilă din toate celelalte ramuri de drept și pentru diferitele categorii profesionale.
De fiecare dată, în literatura juridică și în practica judiciară, atunci când se stabilesc condițiile răspunderii civile pentru o anumită categorie profesională, se face trimitere la condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.
Astfel, așa cum am arătat, este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe un prejudiciu; să existe o faptă ilicită; să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu iar fapta să fie săvârșită cu vinovăție.
Spre exemplu:
în cazul folosirii bunurilor sau a creditelor societății în folosul propriu sau al unei alte societăți, această faptă poate fi pusă în relație cauzală, pe de o parte, cu acea parte a pasivului care constă în obligațiile (creanțele creditorilor) pe care societatea nu le-a putut plăti pe perioada folosirii bunurilor sau a creditului în interes propriu sau al unei alte societăți, iar pe de altă paite cu dobânzile sau penalitățile la care societatea a fost obligată pentru plata cu întârziere a obligațiilor sale.
în situația în care fapta constă în efectuarea unor acte de comerț în interes personal sub acoperirea societății, valorea prejudiciului care ar trebui să fíe acoperită ar putea fi egală cu valoarea pierderilor înregistrate de societate în această perioadă, respectiv cu beneficiile nerealizate ca urmare a deturnării unor contracte în interes propriu.
dacă fapta constă în ținerea unei contabilități fictive sau în dispariția unor documente contabile ori neținerea evidenței contabile, acestea pot fi asociate cu ascunderea unor părți din active, însușirea unor fonduri bănești, întârzierea plății unor creanțe care au generat daune-interese sau penalități, iar prejudiciul cuantificat la valoarea acestora.
pentru acele situații în care fapta constă în deturnarea sau ascunderea unei părți din activul societății, valoarea prejudiciului care ar trebui să fie reparat de către persoanele declarate răspunzătoare ar putea fi egală cu valoarea fondurilor deturnate sau ascunse, la care s-ar adăuga valoarea dobânzilor și penalităților, la plata cărora societatea a fost obligată ca urmare a faptelor săvârșite. Dacă fapta ilicită constă în mărirea fictivă a pasivului, valoarea prejudiciului de reparat ar putea fi egală cu valoarea cu care a fost majorat în mod fictiv pasivul debitorului.
în cazul în care fapta este de folosire a unor mijloace ruinătoare pentru a procura societății fonduri în scopul întârzierii încetării plății, partea de pasiv la completarea căreia ar putea fi obligate persoanele răspunzătoare ar trebui să fie reprezentată de diferența dintre valoarea de achiziție și cea de vânzare a mărfurilor sau a activelor, fie de valoarea creditelor contractate și a dobânzilor rezultate din acestea.
în cazul plății cu preferință a creanței unui creditor în dauna celorlalți creditori, prejudiciul reparabil ar putea consta în valoarea plății făcute la care s-ar adăuga dobânzile și penalitățile datorate de societate pentru creanțele având o scadență anterioară celei plătite.
Apreciem faptul că este dificil de cuantificat de către legiuitor un astfel de prejudiciu, dată fiind și diversitatea situațiilor în care se pot produce astfel de prejudicii societății ajunsă în stare de insolvență.
Totodată, spune același autor, această practică ar obliga pe administratorii judiciari și pe lichidatori să solicite fiecărui creditor în parte o estimare exactă a prejudiciului suferit și în același timp documente justificative prin care pretenția proprie va putea fi dovedită.
Prin urmare, în lipsa unor reglementări speciale privind prejudiciul, practica judiciară s-a dovedit a fi neunitară.
Spre exemplu, Decizia comercială nr.68 R/17.01.2007 – Curtea de Apel București – Secția a Vl-a Comercială pronunțată în dosarul nr.328/98/2006.
Prin sentința comercială nr. 1294/F/09.10.2006, pronunțată în dosarul nr. 328/98/2006, Tribunalul Ialomița, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de AVAS prin care s-a solicitat obligarea pârâților G.C. și E. V. să răspundă cu bunurile proprii pentru creanța reclamantei înscrisă în tabloul de creanțe al debitoarei SC D.P.C. SRL până la concurența sumei de 253,84 USD (832,54 RON).
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut în esență că, din raportul preliminar, întocmit de lichidatorul judiciar și din raportul suplimentar rezultă că, urmare a verificării împrejurărilor care au dus la încetarea de plăți a societății debitoare, nu s-au descoperit fapte de natură să atragă răspunderea pârâților precum și faptul că, reclamanta nu a produs dovezi care să ateste că pârâții au săvârșit faptele invocate prin acțiune și că între aceste fapte și starea de insolvență a societății falite a existat o legătură de cauzalitate, nefîind aplicabile dispozițiile art.137 alin.l a,c și f din Legea nr.64/1995 republicată, invocate de creditoare.
Cu alte cuvinte, reclamantul – în opinia instanței – trebuie să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor necesare angajării răspunderii.
Considerăm că decizia instanței este una corectă, pentru următoarele considerente:
După cum bine afirmă instanța, răspunderea administratorului este una specială care împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale. Cu alte cuvinte, răspunderea acestora nu este una delictuală ci împrumută doar caracteristicile acesteia.
Deasemenea, corect arată instanța că invocarea prevederilor art. 138 nu atrage automat răspunderea administratorilor ci este necesară administrarea unor dovezi pertinente și concludente.
Privitor la cele patru condiții necesare atragerii răspunderii, într-adevăr sunt obligatorii pentru a fi angajată răspunderea administratorului (și a celorlalte organe de conducere) dar, așa cum am arătat, considerăm că una din condiții – culpa – este prezumată. Desigur, este vorba de o prezumție relativă ce poate fi răsturnată.
În ce privește modalitatea de cuantificare a prejudiciului, în condițiile în care răspunderea este calificată fie drept o răspundere contractuală fie una delictuală și în lipsa unor prevederi contrare, practica a fost împărțită și cu privire la acest aspect, soluțiile fiind diferite, în funcție de modul cum a fost calificată răspunderea administratorului.
După cum am mai arătat, Legea nr. 85/2006 este o lege specială în raport cu Legea 31/1990 privind societățile comerciale, motiv pentru care, în stabilirea răspunderii va trebui să se țină seama și de prevederile acesteia iar în măsura în care nu există prevederi corespunzătoare, se va recurge la prevederile Codului civil. Acest fapt, nu este nici el de natură să determine răspunderea ca fiind una delictuală.
Astfel judecătorul-sindic, în evaluarea prejudiciului, va trebui să țină seamă de regulile privind răspunderea contractuală.
Considerăm că potrivit art. 1085 Cod civil trebuie stabilită întinderea prejudiciului astfel încât aceasta este dată numai de prejudiciul efectiv suferit care a fost prevăzut ori era previzibil la momentul încheierii contractului, cu excepția situațiilor în care prejudiciul este generat de culpa gravă.
Este necesar să existe o corelație directă între faptă și prejudiciul efectiv ce a fost generat ca urmare a săvârșirii faptei culpabile.
După cum s-a spus în doctrină, trebuie să fie îndeplinite toate condițiile privitoare la prejudiciu, pentru ca răspunderea să fie efectivă. Totodată, după cum se observă și în practica judiciară, s-a spus că prejudiciul nu poate fi mai mare decât pasivul debitorului dar pot fi situații în care prejudiciul generat de faptele culpabile să fie mai mic de atât.
SECȚIUNEA 4. RĂSPUNDEREA PENALĂ A ADMINISTRATORULUI DE FAPT AL UNEI SOCIETĂȚI
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din momentul săvârșirii infracțiunii și constă în obligația infractorului de a suporta consecințele săvârșirii ei, adică măsurile de siguranță, interdicțiile, decăderile și incapacitățile ce pot fi stabilite de instanță prin hotărârea de condamnare.
De reținut este faptul că această formă de răspundere poate interveni numai în urma unui proces penal declanșat împotriva acelor persoane care au săvârșit cu vinovăție o infracțiune pentru care sunt declarate răspunzătoare de către instanța penală competentă și constă în aplicarea unor sancțiuni specifice dreptului penal (pedepse privative de libertate sau pecuniare, interdicții, decăderi, măsuri de siguranță și măsuri educative).
În doctrină s-a precizat că noțiunea de răspundere penală nu se confundă cu cea de responsabilitate penală (așa cum se întâmplă în legislația franceză spre exemplu). Astfel, termenul de „responsabilitate penală” are un înțeles juridic propriu, desemnând capacitatea psiho-fiziologică a omului de a conștientiza natura, valoarea și consecințele faptelor sale.
O analiză cuprinzătoare a răspunderii penale a administratorilor societăților comerciale ar trebui să parcurgă o serie de aspecte specifice ale răspunderii penale, cum ar fi: temeiul răspunderii penale (art. 17 al.2 Cod Penal), individualizarea răspunderii penale (art. 72 Cod Penal), înlăturarea răspunderii penale (art. 119-121 Cod Penal și art. 131-132 Cod Penal), cauzele care exclud caracterul penal al faptei (art. 44-51 Cod Penal).
În raport cu principiile generale ale răspunderii penale, în cazul de față unele particularități le implică principiul caracterului personal al răspunderii penale. Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia ca, de exemplu, în dreptul civil (persoana civilmente responsabilă). Așadar nu poate fi trasă la răspundere penală decât persoana care a săvârșit în mod direct, nemijlocit o infracțiune ca autor al acesteia sau cel care a participat direct la săvârșirea ei, în calitate de instigator sau complice.
Strâns legat de caracterul persoanl, la individualizarea răspunderii penale și a sancțiunilor, instanța trebuie să aibă în vedere persoana făptuitorului și modalității concrete și conjuncturale în care s-a săvârșit fapta penală.
Fiind o răspundere persoanlă cu caracter strict sancționator, răspunderea penală încetează prin moartea autorului infracțiunii în timp ce răspunderea civilă delictuală are un caracter reparator putând trece asupra moștenitorilor în caz de deces al făptuitorului.
Trebuie reținut faptul că, odată fiind angajată răspunderea penală a administratorului, în principiu va fi afectată și societatea căci pierderea onorabilității administratorului prin sancționarea sa penală, poate duce, direct sau indirect, și la pierderea onorabilității și credibilității societății pe piață, cu consecința pierderii de către societate a unei mari părți din partenerii de afaceri sau chiar a falimentului societății.
Onorabilitatea și credibilitatea unei societăți comerciale nu contribuie doar la extinderea sferei relațiilor de afaceri ci în multe situații au rolul de a ajuta societatea să depășească situațiile „de criză economico-financiară” și să evite falimentul.
Prejudiciul cauzat de administrator societății comerciale ori creditorilor sociali prin diminuarea ori pierderea credibilității societății va fi suportat desigur de către administratorul vinovat, ca urmare a încălcării obligației de fidelitate.
Potrivit art. 135 și art. 6 al.2 din Legea nr. 31/1990 o altă consecință a angajării răspunderii penale a administratorilor și sancționării lor în acest sens o constituie decăderea lor din funcțiile respective precum și interdicțiile de a mai ocupa astfel de funcții.
SECȚIUNEA 4. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ ȘI CONFLICTUALĂ A ADMINISTRATORULUI DE FAPT AL UNEI SOCIETĂȚI
În doctrina românească de drept comercial, în privința răspunderii civile a administratorului față de terți s-a exprimat că răspunderea contractuală sau delictuală a acestuia nu poate fi angajată, în principiu, față de terți. În același sens s-a pronunțat și literatura franceză de specialitate.
Dacă răspunderea civilă a administratorului față de terți nu poate fi angajată, în principiu, înseamnă că ea poate totuși interveni pe cale de excepție – ceea ce face ca răspunderea civilă a administratorului față de societate să constituie regula (vorbim în acest caz de o răspundere civilă ordinară, normală) iar răspunderea față de terți să fie excepția (vorbim în această situație de o răspundere civilă excepțională).
Cât privește fundamentarea caracterului excepțional al răspunderii administratorului față de terți se face fie în baza dreptului comun (dreptul civil) fie în baza dispozițiilor speciale de drept comercial.
Din interpretarea prevederilor art. 1718 Cod civil rezultă că, creditorii sociali nu pot pretinde asociaților și mai mult, administratorilor, să acopere datoriile societății, deoarece societatea garantează cu propriul patrimoniu aceste datorii sociale. Ba mai mult, așa cum s-a arătat în doctrină, din moment ce patrimoniul social este în măsură să satisfacă pretențiile creditorilor sociali, o acțiune a acestora împotriva administratorului este lipsită de interes.
În cadrul aceleiași susțineri trebuie avut în vedere că, societatea comercială, fiind persoană juridică, adică subiect distinct de drept, participă în nume propriu la raporturile juridice, angajându-și răspunderea patrimonială pentru datoriile ori prejudiciile pe care le creează în activitatea sa. Pe de altă parte, administratorii, fiind mandatari ai societății, ei nu acționează în nume propriu, ci în numele și pe seama societății; prin urmare apare ca firească o răspundere principală a societății și apoi o răspundere subsidiară a administratorului față de terți.
Am arătat că, pe lângă dispozițiile de drept comun, unii autori justifică trăsătura de excepție a răspunderii civile a administratorului față de terți și prin prevederi speciale. Astfel, potrivit art. 73 al.2 din Legea nr. 31/1990 „acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, însă aceștia o vor putea exercita numai în caz de faliment a societății”.
Ceea ce trebuie reținut este faptul că literatura juridică de specialitate, indiferent de fundamentare, a statuat că răspunderea directă a administratorilor față de terți constituie o excepție de la principiul răspunderii persoanei juridice pentru actele și faptele proprii.
Astfel, după calificarea raportului juridic, răspunderea ce va fi atrasă poate fi una delictuală' sau una contractuală.
În opinia noastră, așa cum am mai arătat, considerăm că răspunderea este una contractuală, ținând cont de faptul că încălcarea unei dispoziții fie legale fie contractuale, vorbim de o încălcare a îndatoririlor funcției sale care nu fac să schimbe natura raportului juridic și ca atare, culpa este prezumată în acele situații în care faptele stabilite de legiuitor prin art. 138 sunt fapte de încălcare a unor obligații de rezultat (obligația administratorului de a ține evidențele contabile ale sociatății în conformitate cu legea).
Altfel se pune problema în cazul în care fapta de atragere a răspunderii este o faptă ce nesocotește o obligație de prudență și diligență. In acest caz, culpa trebuie dovedită..
Totuși, așa cum s-a spus și în doctrină, diligență unui administrator trebuie să fie cea a unui administrator, situație în care culpa este prezumată.
CONCLUZII
Apariția noțiunii de “administrator de fapt” într-o societate reglementată de Legea nr. 31/1990, în derularea activității de comerț potrivit obiectului de activitate pentru care a fost înființată, a fost o consecință a nerespectării mandatului de drept stabilit prin actul constitutiv sau de prevederile legislației în vigoare.
Astfel, administratorii sau celelalte persoane care exercită un mandat de administrare în conducerea societății sunt responsabili, atât fata de asociați, cat și față de creditorii sociali, pentru reaua sau frauduloasa gestiune a patrimoniului societății.
Societatea înființată potrivit normelor Legii nr. 31/1990, reprezintă colaborarea dintre două sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri, în vederea desfășurării unei activități economice și a realizării și împărțirii beneficiilor rezultate, fapt pentru apreciem faptul ca mandatul de drept al unei persoane sau mai multe, ce urmează să exercite acte de administrare a societății nu trebuie depășit având în vedere că poate conduce la o răspundere de natură contravențională, civilă sau penală.
Nerespectarea acestui mandat de drept, a condus evident la apariția administratorului de fapt al unei societăți, care fără un mandat atribuit conform legii, exercită acte și fapte de administrare, de cele mai multe ori ilicite, încălcând astfel scopul societății pentru care a fost înființată.
Deseori, practica instanțelor de judecată s-a dovedit neunitară în aprecierea cazurilor de antrenare a răspunderii administratorilor de fapt sau de drept pentru activitatea desfășurată si aceasta, mai ales, datorită diverselor situații faptice ce se pot întâlni în practică privitor la administrarea și gestionarea unei societăți de către cel împuternicit să o îndeplinească.
Ultimele modificări legislative tind însă să limiteze factorul subiectiv in aprecierea cazurilor de antrenare a răspunderii administratorului de fapt și să țină cont de dinamica activităților curente pe care le desfășoară socieatatea.
Structurată în trei capitole, lucrarea de față s-a dorit a fi o prezentare a noțiunii de administrator de fapt, pornind de la cel de drept, dar și o descriere a efectelor apărute în urma administrării unei societăți de către un astfel de administrator, respectiv cel de fapt.
Prin urmare, cel dintâi capitol a vizat noțiunea de administrator, în care am aratat noțiunea, desemnarea, drepturile și obligațiile acestuia, precum și acceptiunea administratorului de fapt.
Am arătat faptul că administratorul de fapt al unei societăți se confundă de multe ori cu cel de drept, însă răspunderea îi este imputabilă celui care depășește limitele mandatului de administrare al societății.
În al doilea capitol, am dezvoltat noțiunea de „administrator de fapt”, arătând implicațiile dualismului administrării unei societăți atât de administratorul de drept, căt și de cel de fapt.
Capitolul al treilea a vizat răspunderea juridică a administratorului de fapt și cel de drept, în funcție de caracterul ilicit al faptelor și actelor de administrare efectuate.
Astfel, au fost analizate situațiile de răspundere civilă a membrilor organelor de conducere în caz de insolvență, prin care am arătat natura raporturlui juridic existent între societate și organele sale de conducere ca, mai apoi, să observăm care sunt efectele acestui raport juridic și să stabilim care este natura și întinderea răspunderii civile ce incumbă organelor de conducere, inclusiv cele de fapt, care au contribuit ori se fac vinovate de starea de insolvență și care au generat un prejudiciu societății.
Normalitatea actelor juridice, încheiate de reprezentanții societăților, este raportată la cursul obișnuit al operațiunilor comerciale ale societății. În dreptul american, societățile comerciale pot să încheie orice act juridic peste limitele obiectul său de activitate, dacă există acordul tuturor asociaților. Astfel că, puterea aparentă a directorilor există doar în cadrul operațiunilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea.
Considerăm faptul că administratorul social de fapt răspunde ca și administratorul de drept, fiind chiar și una solidară, conform art. 71 alin. 3 din Legea nr. 31/1990.
Având în vedere că regimul răspunderii administratorului de fapt, în caz de insolvență, este puternic contracarat de inadmisibilitatea angajării răspunderii în procedură, când insolvența se datorează unor greșelilor de gestiune săvârșite din imprudență, neglijență.
În aceste condiții, considerăm că pentru ca o asemenea răspundere, pentru faptele administratorului de fapt, să se poate materializa, de lege lata, este necesar să se facă numai înaintea jurisdicției comerciale de drept comun, dar scindarea este o soluție legislativă regretabilă, care în opinia noastră trebuie rapid amendată.
Credem că armonizând regimul obligaților care incumbă administratorilor cu regimul răspunderii pentru nerespectarea acestora, ar fi echitabilă, prin îndepărtarea elementelor care pot provoca grave nedreptăți.
BIBLIOGRAFIE
CĂRPENARU, Stanciu, D., Drept comercial român, Editura ALL Beck, București, 2000;
PĂTULEA, V., TURUIANU, C., ,Instituții de drept economic și comercial.Practică jurisdicțională, Editura Continent XXI & Universul, București, 1994;
ADAM, Ioan; SAVU, Codruț Nicoale, Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2010;
CĂRPENARU, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, București, 2009;
CĂRPENARU, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011;
CĂRPENARU, Stanciu D.; DAVID, Sorin; PREDOIU, Cătălin; PIPEREA, Gheorghe, Legea societăților comerciale. Comentarii pe articole, Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, 2009;
CUCU, Cristina; GAVRIȘ, Marilena-Veronica; BĂDOIU, Cătălin-Gabriel; HARAGA, Cristian, Legea societaților comerciale nr. 31/1990, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007;
DAVID, S., BAIAS, Fl., Răspunderea civilă a administratorului societății comerciale, în R.D.C. nr.8/1992;
SĂULEANU, Lucian, Societați comerciale. Studii, Editura Universul Juridic, București, 2012;
SĂULEANU, Lucian; RĂDULEȚU, Sebastian, Dicționar de termeni și expresii juridice latine, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2011;
SCHIAU, Ioan, „Mecanisme de separare a asociaților societații comerciale” în Ad honorem Prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese, Editura C.H. Beck , București, 2006;
SCHIAU, Ioan; PRESCURE, Titus, Legea societaților comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe articole, Ediția a 2-a revazută, adăugită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2009;
POPOVICI, Corina, Răspunderea administratorilor societăților comerciale, în RDC nr. 7-8/2002;
ȘTEFĂNESCU, T., BELIGRĂDEANU, Ș., Natura raportului jurdic dintre societățile comerciale și administratorii sau directorii acestora, Dreptul nr. 8/2000;
CĂRPENARU, St. D., DAVID, S., PREDOIU, C., PIPEREA, Gh., Legea societăților comerciale – Comentariu pe articole, ed. a IVa, Editura C. H. Beck, București, 2009;
ROȘU, Claudia, Natura juridică a funcției administratorilor societăților comerciale în dreptul francez, în R.D.C. nr.10/2002;
Legea nr. 85/2006;
Legea nr. 85/2014;
Legea societăților comerciale nr. 31/1990;
Codul civil;
http://www.cariereonline.ro
http://legeaz.net
http://www.juridice.ro
http://www.piperealaw.ro
http://www.scj.ro
http://studia.law.ubbcluj.ro
BIBLIOGRAFIE
CĂRPENARU, Stanciu, D., Drept comercial român, Editura ALL Beck, București, 2000;
PĂTULEA, V., TURUIANU, C., ,Instituții de drept economic și comercial.Practică jurisdicțională, Editura Continent XXI & Universul, București, 1994;
ADAM, Ioan; SAVU, Codruț Nicoale, Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2010;
CĂRPENARU, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, București, 2009;
CĂRPENARU, Stanciu D., Tratat de drept comercial român, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011;
CĂRPENARU, Stanciu D.; DAVID, Sorin; PREDOIU, Cătălin; PIPEREA, Gheorghe, Legea societăților comerciale. Comentarii pe articole, Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, 2009;
CUCU, Cristina; GAVRIȘ, Marilena-Veronica; BĂDOIU, Cătălin-Gabriel; HARAGA, Cristian, Legea societaților comerciale nr. 31/1990, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007;
DAVID, S., BAIAS, Fl., Răspunderea civilă a administratorului societății comerciale, în R.D.C. nr.8/1992;
SĂULEANU, Lucian, Societați comerciale. Studii, Editura Universul Juridic, București, 2012;
SĂULEANU, Lucian; RĂDULEȚU, Sebastian, Dicționar de termeni și expresii juridice latine, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2011;
SCHIAU, Ioan, „Mecanisme de separare a asociaților societații comerciale” în Ad honorem Prof. univ. dr. Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese, Editura C.H. Beck , București, 2006;
SCHIAU, Ioan; PRESCURE, Titus, Legea societaților comerciale nr. 31/1990. Analize si comentarii pe articole, Ediția a 2-a revazută, adăugită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2009;
POPOVICI, Corina, Răspunderea administratorilor societăților comerciale, în RDC nr. 7-8/2002;
ȘTEFĂNESCU, T., BELIGRĂDEANU, Ș., Natura raportului jurdic dintre societățile comerciale și administratorii sau directorii acestora, Dreptul nr. 8/2000;
CĂRPENARU, St. D., DAVID, S., PREDOIU, C., PIPEREA, Gh., Legea societăților comerciale – Comentariu pe articole, ed. a IVa, Editura C. H. Beck, București, 2009;
ROȘU, Claudia, Natura juridică a funcției administratorilor societăților comerciale în dreptul francez, în R.D.C. nr.10/2002;
Legea nr. 85/2006;
Legea nr. 85/2014;
Legea societăților comerciale nr. 31/1990;
Codul civil;
http://www.cariereonline.ro
http://legeaz.net
http://www.juridice.ro
http://www.piperealaw.ro
http://www.scj.ro
http://studia.law.ubbcluj.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Administratorul DE Fapt (ID: 126206)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.