Administratorii Societatilor Comerciale. Raspunderea Administratorilor

ADMINISTRATORII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

CAPITOLUL I

Considerații generale privind societățile comerciale

1.Noțiuni introductive

Funcția economică a societății comerciale. Societatea comercială, ca și toate celelalte instituții ale dreptului, își datorează apariția unor cauze economice și sociale.

Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice și sociale au crescut, oamenii și-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acțiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă și financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face față realizării unor activități economice de amploare. În aceste condiții s-a născut ideea cooperării Între mai mulți întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activități.

Această idee și-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfășurării unei activități economice și împărțirii beneficiilor rezultate.

Pentru a-și îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică.

Așa cum s-a spus, societatea comercială a fost o descoperire a timpurilor moderne, de aceeași valoare ca și descoperirea forței aburului și cea a electricității.

Folosindu-se această cucerire a minții omenești, la început au apărut colectivități restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în comun bunurile și priceperea lor, în vederea realizării unei afaceri. Mai târziu, prin perfecționarea tehnicii juridice au apărut colectivități mult mai mari, cu sute sau chiar mii de persoane, necunoscute între ele, care, prin capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor mari afaceri în toate domeniile de activitate.

Asemenea grupări de persoane și capitaluri, îmbrăcate în haina juridică a societății comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de Suez, Canalul Panama, exploatarea minelor și zăcămintelor, rețelele de căi ferate etc.

Societățile comerciale au contribuit la dezvoltarea mașinismului și comunicațiilor, care au permis extinderea piețelor, cu toate consecințele benefice asupra civilizației moderne.

Societățile comerciale au fost și sunt și în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane și financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca și pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

Originea și evoluția societăților comerciale

Perioada veche (antică). Germenii instituției juridice a societății comerciale au apărut încă din perioada antichității.

În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri2: societatea tuturor bunurilor prezente și viitoare ale asociaților (societas omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un singur lucru (societas unius rei) și societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus).

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate juridică. Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparțin asociați lor în proprietate, iar nu societății, ca patrimoniu distinct al acesteia.

Perioada Evului Mediu. Societatea comercială cu principalele ei atribute caracteristice apare în evul mediu. Începând din secolul al XII-lea, în republicile italiene Genova, Florența și Veneția, comerțul maritim și terestru cunosc o mare înflorire. Dezvoltarea comerțului a declanșat o mare nevoie de credite. Dar, clericii, nobilii și militarii, deținători de mari capital uri, nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă comercianților, datorită interdicției impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilității cu rangul de nobil sau militar.

Pentru a eluda aceste opreliști, comercianții au folosit contractul de commenda. În temeiul acestui contract, o persoană ( sau mai multe persoane ) denumită commendator, încredințează unei alte persoane ( comerciant ) numită tractor, o sumă de bani ori o

cantitate de mărfuri pentru a face comerț în alte țări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele.

Prin folosirea acestui contract, creditorul (împrumutătorul de fonduri) devine asociat al comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma ori bunurile puse în joc.

În scopul protejării terți lor, sumele de bani și bunurile puse în comun de către asociați constituie un patrimoniu distinct și care are drept titular persoana juridică, recunoscută ca atare de către autorități.

Această instituție a fost folosită și în Franța, sub numele de contract de command. Ea a fost reglementată, pentru prima oară, prin Ordonanța lui Ludovic al XIV -lea privind comerțul terestru din 1673, sub denumirea de societate în comandită.

În secolul al XVII-lea apar primele societăți pe acțiuni. Înființarea acestor societăți este legată de expansiuni le coloniale ale unor țări maritime, ca Olanda, Anglia și Franța. Au luat ființă Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea Insulelor Martinica și Guadelup, Compania Noii Franțe (1628) pentru colonizarea Canadei etc.

Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau concesiuni, cu participarea unui mare număr de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii etc.). Condițiile asociaților formau un patrimoniu distinct de cel al asociaților, care avea ca titular Spania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima oară, contribuțiile la formarea patrimoniului au primit numele de „acțiuni”. În sfârșit, riscurile asociaților erau limitate la atribuțiile lor la formarea patrimoniului companiei.

Perioada modernă. Prima reglementare sistematică și cuprinzătoare a societăților comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. EI conținea dispoziții privind formele de societate existente în activitatea comercială.

Astfel, o formă de societate cunoscută sub numele de societe generale este consacrată denumirea de societate în nume colectiv. Societatea are personalitate juridică, iar asociații au o răspundere nelimitată și solidară pentru toate obligațiile societății.

Apoi, pe baza contractului de command se reglementează societatea în comandită această societate cuprinde două categorii de asociați: comanditații, care au o răspundere imitată și solidară, și comanditarii, care răspund numai în limita contribuțiilor lor.

În sfârșit, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, Codul Comercial francez reglementează societatea anonimă, cu cele două forme ale sale: societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.

Societatea pe acțiuni putea funcționa numai pe baza autorizației guvernului, motiv pentru care această societate va cunoaște o adevărată expansiune abia după adoptarea legii din 1867, care suprimă această autorizație.

Aceste forme ale societăților comerciale au fost preluate de reglementările din alte țări, Italia, Olanda, Belgia, Spania etc. Ele au fost consacrate și de Codul comercial român din 1887, prin intermediul Codului comercial italian din 1882, care i-a servit ca model.

În cursul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, societățile comerciale au cunoscut o mare dezvoltare. Pe fondul marilor cuceriri ale științei și tehnicii, industria și comerțul au cunoscut mari prefaceri, atingând niveluri de creștere nebănuite. În acest proces, societățile comerciale, permanent adaptate la cerințele economice și sociale, au jucat un rol deosebit în asigurarea și fructificarea capitalurilor în beneficiul întreprinzătorilor și al societății.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, nevoile practicii comerciale au impus crearea unei sume noi de societate comercială și anume societatea cu răspundere limitată. Această formă de societate îngemănează trăsături ale societății în nume colectiv și ale societății pe acțiuni. Ea cuprinde un număr restrâns de asociați și răspunderea acestora este limitată la partea lor de capital.

Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată, pentru prima oară, în Germania în 1892, de unde a fost preluată și reglementată în Franța în 1925 și apoi în alte țări.

Datorită caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de societatea pe acțiuni, forma de societate cea mai răspândită În activitatea comercială din toate țările lumii.

2.Noțiunea de societate și natura ei juridică

Elementele definiției.

Din cele arătate rezultă elementele care definesc societatea comercială. Unele dintre aceste elemente sunt comune oricărei societăți, iar altele sunt specifice societății comerciale. Însă, numai împreună aceste elemente pot contura definiția societății comerciale.

Astfel, trebuie avut în vedere că o societate comercială se constituie în temeiul un contract de societate, care este actul ei constitutiv. Prin contractul pe care îl încheie, asociații realizează o triplă înțelegere: să pună în comun anumite bunuri, să realizeze împreună o activitate economică și să împartă între ei profitul rezultat.

Apoi, în societatea comercială, activitatea economică pe care o desfășoară asociați constă în săvârșirea unor operațiuni considerate de lege ca fapte de comerț.

În sfârșit, se impune a se reține că, prin îndeplinirea condițiilor și formalităților prevăzute de lege, societatea comercială dobândește personalitate juridică, care îi conferă calitatea de subiect de drept de-sine-stătător.

Elementele menționate atestă faptul că societatea comercială este un contract și totodată, o persoană juridică. Această dublă esență a societății comerciale este, așa cum va arăta, bogată în consecințe juridice.

Pe baza elementelor menționate, societatea comercială poate fi definită o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind , personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună in comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii profitului rezultat.

Natura juridică a societății comerciale

Precizări prealabile. Referitor la natura juridică a societății comerciale, în doctrină au fost exprimate concepții diferite. După ce multă vreme a dominat concepția contractuali au fost susținute concepții noi, cum sunt teoria actului colectiv și teoria instituției3.

Teoria contractuală. Pornindu-se de la concepția clasică a dreptului roman, s-a considerat că societatea este un contract. Această concepție a fost consacrată și de art. 149 C. civ. Deci, societatea comercială este și ea un contract; la baza societății comerciale se află un contract care stabilește raporturile dintre asociați. Concepția contractuală privind societatea comercială a fost multă vreme unanim acceptată, deoarece ea constituia expresia teoriei autonomiei de voință. În numele libertăți contractuale, această concepție a permis recunoașterea unor largi posibilități de constituire a societăților comerciale și de adaptare a lor la nevoile comerțului.

Teoria actului colectiv. Unii autori au susținut că actul juridic care stă la baza societății nu este un contract, ci un act complex sau colectiv, care nu este reglementat de Codul civil. Un atare act nu este contract, deoarece un contract sinalagmatic presupune (opoziție între voințele părților contractante, care urmăresc scopuri divergente (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare). Or, actul de constituire a societății exprimă voințele convergente ale asociaților. Aceștia urmăresc același scop: realizarea și împărțirea profitului rezultat.

S-a observat că, în realitate, conceptul de contract este destul de larg; el cuprinde nu numai manifestări de voință, care urmăresc realizarea unor scopuri opuse, ci și acordurile de voință prin care părțile contractante urmăresc același scop, dar care satisfac interesele fiecăreia dintre părți. Totodată, la o re fiecăreia dintre părți. Totodată, la o riguroasă analiză, se poate constata că și în cazul contractului de societate există, chiar dacă nu sunt destul de pronunțate, anumite interese antitetice ale asociaților. Asemenea interese privesc obținerea profitului, evaluarea bunurilor puse în comun etc.

Trebuie observat că, dacă anumite interese pot fi divergente la constituirea societății, ulterior interesele asociaților converg spre realizarea scopului social.

Teoria instituției. Alți autori au contestat concepția contractuală, invocând argumente care țin de efectele actului constitutiv al societății, precum și de rolul voinței asociaților la constituirea societății.

S-a arătat că ideea de contract nu epuizează efectele juridice care rezultă din constituirea societății. Contractul nu reglementează numai raporturile dintre asociați, ci el dă naștere, în condițiile legii, și unei persoane juridice. Dar, cu toate că reprezintă punctul de plecare în constituirea societății, totuși, contractul nu determină în mod exclusiv condiția juridică a societății. Acest lucru se datorează faptului că voința asociaților se limitează la alegerea formei juridice de societate reglementate de lege și la adaptarea prevederilor legale, când este permis, pentru satisfacerea intereselor asociaților.

În opinia acestor autori, societatea se naște dintr-un act juridic voluntar, dar este îndoielnic că acesta este un contract. De aceea, ei explică natura juridică a societății prin teoria instituției. În această concepție, societatea este o reunire de persoane organizate stabil pe baza unor interese comune. Ea implică o subordonare a drepturilor și intereselor asociaților față de scopul social care trebuie realizat.

Potrivit acestei concepții, societatea ar fi o instituție ca și căsătoria, ceea ce înseamnă că părțile sunt îndreptățite să adopte ori să respingă in globo un ansamblu de reguli, fără a putea să le modifice în ceea ce au ele esențial2.

Cum s-a observat, teoria instituției este destul de imprecisă. Ea a apărut din nevoia de a justifica intervenția legiuitorului, în scopul de a supraveghea acțiunea societăților comerciale În activitatea economică. Datorită acestui caracter, teoria instituției nu a fost adoptată de practica judiciară.

Cele arătate cu privire la natura juridică a societății comerciale permit anumite concluzii.

De la început trebuie reținut că, indiferent de concepția adoptată, toți autorii sunt de acord că la originea oricărei societăți se află consimțământul individual al asociaților.

Voința asociaților joacă un rol important la constituirea societății. Participarea la societate este prin excelență voluntară; asociații convin cu privire la bunurile pe care le pun în comun, asupra activității ce urmează să o realizeze împreună și în legătură cu împărțirea profitului. Având posibilitatea să aleagă forma juridică a societății comerciale, asociații vor decide, în condițiile legii, asupra organizării și funcționării societății.

Din moment ce, îndeplinindu-se formalitățile cerute de lege, societatea a dobândit personalitate juridică, rolul voinței asociaților se estompează. Societatea comercială apare ca un grup organizat de persoane, care, grație personalității juridice, acționează ca un subiect de drept distinct. Asociații păstrează însă dreptul de a decide, în condițiile actului constitutiv și cu respectarea prevederilor legii, asupra societății, putând modifica actul constitutiv ori chiar dizolva societatea.

Din cele arătate rezultă natura contractuală a societății comerciale. Chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este și o persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală, care își pune amprenta nu numai asupra

constituirii, ci și asupra organizării și funcționării ei.

Tendințe noi în definirea societății comerciale.

Caracterizare generală. Pornindu-se de la rolul pe care îl au societățile comerciale în lumea contemporană, în doctrina dreptului comercial au apărut preocupări pentru o redefinire a societății comerciale.

Promotorii acestor idei recunosc dubla natură juridică a societății comerciale, care îmbină o latură contractuală (voința asociați lor) cu o latură instituțională, adică personalitatea juridică (ca efect al legii). Dar, în concepția lor, natura instituțională este precumpănitoare, în dauna naturii contractuale care s-a erodat. Actul constitutiv nu mai este menit să realizeze o grupare de persoane, ci de a asigura afectarea unor bunuri în vederea organizării societății. În consecință, chiar o singură persoană are aptitudinea juridică de a asigura capitalul necesar realizării activității.

Erodarea laturii contractuale impune, potrivit acestor concepții, necesitatea relevării structurii tipice de organizare a societății. Instrumentul optim al organizării structurii funcționa le a societății îl constituie întreprinderea, definită ca organizare sistematică a unei activități cu ajutorul factorilor de producție. Societatea se prezintă, în esență, ca un mod de organizare juridică a întreprinderii.

Având în vedere aceste elemente, societatea comercială este definită ca o întreprindere, pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau și fără această însușire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini, în condiții de rentabilitate, actele și faptele de comerț specifice obiectului statutar de activitate.

Această definiție a societății comerciale exprimă acea tendință, manifestată în doctrina dreptului comercial, de „publicizare” a unor instituții ale dreptului comercial.

3.Formele societății comerciale

Formele societății comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una dintre următoarele forme

juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acțiuni; societatea în comandită pe acțiuni; societatea cu răspundere limitată.

Formele societății comerciale reglementate de legea noastră sunt, în general, aceleași, ca și cele existente în alte țări. Acest lucru se explică prin faptul că formele juridice ale societății comerciale nu sunt expresia imaginației unor specialiști, ci mai degrabă rezultatul practicii îndelungate în activitatea comercială din țările cu economie de piață.

Deosebirile dintre diferitele forme ale societății comerciale au drept criteriu întinderea răspunderii asociaților față de terți pentru obligațiile societății (art. 3 din Legea nr. 31/1990).

a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților.

b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociați lor comanditați; asociații comanditari răspund numai până la concurența aportu1ui lor.

c) Societatea pe acțiuni este societatea al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acționarii răspund numai în limita aportului lor.

d) Societatea în comandită pe acțiuni este societatea al cărei capital social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați; asociații comanditari răspund numai până la concurenta aportului lor.

e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociații răspund numai în limita aportului lor.

Caracterul limitativ al reglementării legale. Din dispozițiile legii rezultă că enumerarea formelor juridice ale societății comerciale are

un caracter limitativ. Într-adevăr, art. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede că „societățile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme”. Deci, dispoziția legii este imperativă; formele societății comerciale sunt cele prevăzute de art. 2 din lege.

Clasificarea societăților comerciale

Criteriile de clasificare. Societățile comerciale pot face obiectul unor clasificări. În doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe criterii de clasificare, cu o valoare diferită și deci cu consecințe diferențiate pe planul dreptului.

Dintre criteriile mai des folosite menționăm: natura societății, întinderea răspunderii asociați lor, împărțirea capitalului social, posibilitatea emiterii unor titluri de valoare și proveniența capitalului social.

Prezentarea acestor clasificări are un interes deosebit pentru înțelegerea regimului juridic al societăților comerciale.

Societăți de persoane și societăți de capitaluri. După natura lor sau după prevalența elementului personal ori al celui material, societățile comerciale se împart în două categorii: societăți de persoane și societăți de capitaluri.

Societățile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoașterii și încrederii reciproce, a calităților personale ale asociați lor (intuitu personae). Fac parte din această categorie: societatea în nume colectiv și societatea în comandită simplă. Prototipul societății de persoane este societatea în nume colectiv.

Societățile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociați, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calitățile personaje ale asociaților. Elementul esențial îl reprezintă cota de capital investită de asociat (intuitu personae). Intră în această categorie: societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni. Prototipul societății de capitaluri este considerat societatea pe acțiuni.

Deosebirile dintre cele două categorii de societăți comerciale implică anumite consecințe.

Întrucât în societățile de persoane, factorul personal este preponderent, aportul asociaților poate fi nu numai în numerar ori în natură, ci și în munca asociați lor. În schimb, în societățile de capitaluri, unde factorul personal este irelevant, aportul asociaților nu poate fi decât în numerar și în natură, cu excluderea prestațiilor în muncă.

Prevalența factorului personal în societățile în nume colectiv și în comandită simplă are unele consecințe și asupra dizolvării societății. Potrivit legii, aceste societăți se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită acestor cauze, numărul asociați lor s-a redus la unul singur, afară de excepțiile prevăzute de lege (art.224 din Legea nr. 31/1990). În societățile de capitaluri, asemenea cauze sunt irelevante. Aceste societăți se dizolvă numai dacă numărul acționarilor s-a redus sub limita prevăzută de lege (cinci acționari), indiferent de cauza reducerii numărului acționarilor.

Din cele arătate a rezultat că societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două categorii. Această formă de societate împrumută unele caractere, atât de la societățile de persoane, cât și de la societățile de capitaluri.

Ca și în cazul societăților de persoane, constituirea societății cu răspundere limitată se bazează pe încrederea și calitățile asociați lor (intuitu personae). Acest fapt reclamă limitarea numărului asociaților (maximum 50 de asociați), precum și condiții restrictive privind transmiterea părților sociale.

În ce privește răspunderea asociați lor pentru obligațiile societății, asociații răspund numai în limita aportului lor, ca și în cazul societăților de capitaluri.

Societăți în care asociații au o răspundere nelimitată și societăți în care asociații au o răspundere limitată. Așa cum am arătat, răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este diferită în raport de forma juridică a societății.

În societatea in nume colectiv, asociații răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății.

În societatea pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată, asociații răspund până la concurența aportului lor.

În privința societății în comandită simplă sau pe acțiuni, răspunderea asociaților este diferită; asociații comanditați răspund nelimitat și solidar, iar asociații comanditari numai în limita aportului lor.

Cum se poate observa, pentru obligațiile societății, toți asociații, indiferent de forma societății, răspund în limita aportului lor. Răspunderea asociați lor în această limită echivalează, de fapt, cu răspunderea societății pentru obligațiile sociale. Într-adevăr, societatea răspunde cu patrimoniul social, care este format din totalitatea aporturilor asociaților.

Dar, în plus, asociații din societatea în nume colectiv și asociații comanditați din societatea în comandită simplă sau pe acțiuni, răspund peste limita aportului lor, nelimitat și solidar, cu patrimoniul propriu.

Așa cum se va arăta, răspunderea nelimitată și solidară a acestor asociați este o răspundere subsidiară. Asociații au rolul de garanți; ei sunt ținuți să execute obligațiile sociale care nu au fost respecta te de către societatea comercială.

În doctrina dreptului comercial se discută asupra legitimității reglementării răspunderii nelimitate și solidare a asociaților în condițiile actuale.

Anterior, când societatea în nume colectiv se reducea la un contract și deci la o stare de indiviziune între asociați, răspunderea nelimitată și solidară a asociaților era pe deplin justificată.

În prezent, când acestei societăți i s-a recunoscut personalitatea juridică, o atare răspundere a asociaților nu ar mai avea justificare. În mod normal, pentru obligațiile sociale, răspunderea ar trebui să revină exclusiv societății, în calitate de subiect de drept distinct de asociații care o compun, iar asociații să răspundă numai în limita aportului lor, ca și în cazul celorlalte forme de societate.

În lumina acestor considerații, răspunderea nelimitată și solidară a asociați lor, astfel cum este consacrată în Legea nr.31/1990 și în legile altor țări, apare ca o reminiscență a reglementărilor inițiale ale societății în nume colectiv.

Societăți cu părți de interes și societăți pe acțiuni. După structura capitalului social și modul de împărțire a acestuia, societățile comerciale se clasifică în două categorii: societăți în care capitalul social se divide în părți de interes și societăți în care capitalul social se împarte în acțiuni.

Capitalul social se divide în părți de interes în cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă ( societăți de persoane ), precum și în cazul societății cu răspundere limitată. În cazul acestei din urmă societăți, legea desemnează aceste diviziuni

prin denumirea de părți sociale.

Capitalul social este împărțit în acțiuni în cazul societății pe acțiuni și societății în comandită pe acțiuni (societăți de capitaluri).

Între părțile de interes, respectiv părțile sociale, și acțiuni există multe puncte comune.

Astfel, atât unele, cât și celelalte se cuvin, în proporțiile stabilite de contractul de societate, asociaților, în schimbul aportului lor la formarea capitalului social.

Apoi, ele conferă asociaților dreptul de a participa la luarea hotărârilor în organele societății, precum și de a primi dividende.

În sfârșit, în caz de retragere sau de excludere, precum și în cazul dizolvării și lichidării societății, asociații au dreptul la contravaloarea aportului lor.

Între părțile de interes, respectiv părțile sociale, și acțiuni există o deosebire. Ea privește modul diferit de transmitere către terți.

Fiind legate de societățile care se constituie pe principiul intuitu personae, părțile de interes nu sunt transmisibile, iar părțile sociale se pot transmite în mod excepțional și în condițiile prevăzute de lege (art.197 din Legea nr.31/1990). Orice transmitere a părților de interes ori a părților sociale ar avea drept consecință substituirea asociatului cedent cu o altă persoană, fapt care ar putea leza încrederea și cunoașterea reciprocă1.

Dimpotrivă, acțiunile, specifice societăților de capitaluri, în care factorul personal este irelevant, pot fi transmise, putând face obiectul unei negocieri (în anumite condiții ele pot fi negociate la bursa de valori).

Așa cum s-a observat, această deosebire în privința gradului de transmitere a părților de interes, respectiv a părților sociale, și a acțiunilor are un caracter relativ. Într-adevăr, prin contractul de societate, asociații pot stabili anumite cazuri când părțile de interes, respectiv părțile sociale, pot fi transmise, după cum pot și restrânge posibilitatea transmiterii acțiunilor.

Societăți care emit titluri de valoare și societăți care nu pot emite asemenea titluri. În raport cu existența ori inexistența posibilității de a emite titluri de valoare, societățile comerciale pot fi clasificate în societăți care au dreptul să emită titluri de valoare și societăți cărora li se interzic asemenea acte.

În prima categorie intră societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată.

Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acțiuni.

Aceste titluri de valoare au un element comun: ele materializează dreptul asociaților asupra unei fracțiuni din capitalul social. Totodată acțiunile fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile (titluri de credit).

4.Regimul juridic al societăților comerciale

Regimul juridic al societăților comerciale a fost reglementat în Codul comercial, Cartea 1, în Titlul VIII (art.77-269), intitulat „Despre societăți și despre asociați uni comerciale”. Prin acest act normativ se reglementau: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe acțiuni), societatea în comandită pe acțiuni și asociația în participație.

Întrucât reglementarea societăților comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în mare măsură, depășită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Ca urmare a adoptării noii reglementări, dispozițiile Codului comercial privind societățile comerciale au fost abrogate, cu excepția dispozițiilor privind asociația în participațiune (art.251-256) și a celor referitoare la asociația de asigurare mutuală (art. 257-263).

Reglementarea cuprinsă în Legea nr.31/1990 reprezintă, în prezent, reglementarea generală privind societățile comerciale.

Distinct de această reglementare generală a societăților comerciale, pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale: în materie bancară, de asigurări etc.

Reglementarea societăților comerciale, atât cea generală, cât și cea specială se completează cu prevederile Codului comercial și Codului civil.

Dispozițiile legale privind regimul juridic al societăților comerciale au, în general, un caracter imperativ. Acest lucru se datorează faptului că, așa cum se va arăta, societatea comercială nu este numai un contract, ci și o persoană juridică.

Reglementarea generală a societăților comerciale. Reglementarea generală, dreptul comun în materia societăților comerciale este cuprins în Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale. Această lege reglementează: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată.

Ca mod de reglementare, Legea nr.31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăți comerciale, precum și reguli specia le privind fiecare formă juridică de societate comercială.

Caracterul de reglementare generală a societăților comerciale, pe care îl are Legea nr.31/1990, se manifestă sub mai multe aspecte.

În primul rând, ea privește orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de activitate. În temeiul legii, activitățile care nu pot face obiectul unei societăți comerciale se stabilesc de guvern (art.281 din Legea nr.31/1990).

În al doilea rând, Legea nr.31/1990 se aplică și societăților comerciale cu participare străină. Această reglementare se completează cu dispozițiile privind regimul investițiilor străine2.

Reglementările speciale privind societățile comerciale. Unele societăți comerciale sunt guvernate de reglementări speciale.

Astfel, societățile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale3.

Apoi, societățile comerciale din anumite domenii de activitate sunt reglementate prin legi speciale ; în domeniul bancar sunt incidente dispozițiile Legii nr. 58/1998 privind

activitatea bancară; în activitatea de asigurare sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor2.

În sfârșit, societățile comerciale fără personalitate juridică au o reglementare proprie:societățile în participație sunt reglementate de Codul comercial;asociațiile familiale sunt reglementate de Legea nr.300/2004.

Reglementările subsidiare privind societățile comerciale. Reglementările privind societățile comerciale, cuprinse în Legea nr.31/1990 și legile speciale, se completează cu prevederile Codului comercial, Codului civil, Codului muncii etc.

a)Codul comercial.Potrivitart.285dinLegeanr.31/1990, „prevederile din prezenta lege se completează cu dispozițiile Codului comercial”.

Această dispoziție a legii are în vedere nu numai aplicarea prevederilor Codului comercial referitoare la societățile comerciale, care au rămas în vigoare, ci și dispozițiile aplicabile faptelor de comerț, comercianților, obligațiilor comerciale etc.

În aceeași ordine de idei, cu referire la societățile comerciale cu capital integral de stat, art.47 din Legea nr.15/1990 prevede că raporturile juridice dintre aceste societăți sunt guvernate de principiul libertății contractuale și de reglementările cuprinse în Codul comercial și Codul civil, cu excepțiile decurgând din această lege.

b)Codul civil. Așa cum am arătat, potrivit art.1 C. com., în absența unei reglementări în Codul comercial se aplică dispozițiile Codului civil. În materia societăților comerciale, un interes deosebit prezintă dispozițiile Codului civil privind contractul de societate (art. 1491-1531). Aceste dispoziții sunt aplicabile și contractului de societate care stă la baza constituirii societăților comerciale (art. 1531 C. ci v.).

c) Codul muncii. În privința personalului salariat al societăților comerciale sunt aplicabile prevederile legislației muncii. Potrivit art. 278 din Legea nr. 31/1990, încadrarea salariaților la societățile comerciale se face pe bază de contract individual de muncă, cu respectarea legislației muncii și asigurărilor sociale3.

d) Legislația fiscală. Desfășurând o activitate producătoare de venituri, societățile comerciale intră și sub incidența legilor fiscale. (Codul fiscal și Codul de proc. fiscală).

CAPITOLUL II

Poziția administratorilor în cadrul structurii funcționale și de organizare a societăților comerciale

1.Noțiunea și persoana administratorului

Administratorul societății comerciale este organul operativ principal și permanent al societății, elementul cel mai dinamic din structura funcțională și de organizare a societății. Societatea comercială clasică este organizată ca structură funcțională, pe baza principiului ierarhiei și separării atribuțiilor organelor sale componente.

Locul administratorului în cadrul structurii de organizare a societății este bine delimitat, dar în societățile comerciale moderne – și mai ales, în cele cu un număr mare de asociați – adevărata putere de decizie se concentrează în mâinile administratorilor (profesioniști), care stabilesc politica economică a societății, adunarea generală nefăcând altceva decât să o aprobe mecanic.

Profesionalismul și onestitatea administratorilor își pun amprenta pe rezultatele oricărei activități a societății comerciale.

Deși, conform tradiției organiciste, administratorul exprimă și execută voința colectivă – concretizată în decizii ale adunării generale a asociaților – , s-a observat că administratorii societăților mari elaborează ei înșiși ,,voința colectivă”, care devine a societății, cel puțin datorită faptului că, în cadrul atribuțiilor lor de organizare a adunărilor generale ale asociaților, elaborează atât documente contabile, strategii, politici economice, cât și uneori procesul – verbal constatator al deciziei adunării generale, asociații nefăcând decât să le confirme. Practic, se observă o tendință accentuată de trecere de la adunarea generală a asociaților la consiliile de administrație, a atribuțiilor ce țin de orientarea economică și de piață a societății, dat fiind faptul că mediul afacerilor devine tot mai profesionalizat și mai dinamic, pentru aceasta fiind necesar ca deciziile de factură economică și comercială să fie concentrate în cât mai puține mâini, pentru a fi cât mai dinamice.

Legiuitorul a trebuit să răspundă acestei tendințe, introducând unele reglementări care să permită asociaților să decidă delegarea unora dintre atribuțiile adunării generale la

administratori. Astfel, Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, permite acționarilor delegarea unora dintre atribuțiile adunării generale extraordinare la administratori, respectiv: mutarea sediului social, schimbarea obiectului de activitate al societății, mărirea capitalului social, reducerea sau reîntregirea sa, conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă. Această decizie poate fi luată în adunarea generală extraordinară, iar delegarea de atribuții poate fi în favoarea fie a administratorului unic, fie a consiliului de administrație.

Administratorul este purtătorul voinței colective, care se exprimă prin puterile sale de administrare și reprezentare.

Admițând că administrarea, ca operațiune juridică, presupune exercitarea atribuțiilor de posesie, folosință și dispoziție asupra fondului de comerț și asupra celorlalte elemente din patrimoniul societății, cât și săvârșirea de acte de conservare, administrare și dispoziție în legătură cu aceste bunuri, că administrarea societății este, prin urmare, o formă de exercitare a atribuțiilor dreptului de proprietate socială2 putem spune că administratorul este acel organ din structura funcțională și de organizare a societății care poate face toate operațiunile cerute de aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară, bineînțeles, de restricțiile arătate în contractul de societate sau în lege. De altfel, această concluzie rezultă și din art.70 alin.1 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale ,,Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv”3.

Administratorul societății comerciale este persoana fizică sau persoana juridică prin reprezentantul său permanent, asociată sau din afara societății, care în baza împuternicirilor rezultate din mandatul încredințat și din normele specifice ale legii societăților comerciale, transpune în practică voința societății prin exercitarea oricăror

operațiuni cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate și a voinței sociale cu excepția restricțiilor menționate de lege sau în actul constitutiv.

Din această definiție se desprind și câteva caracteristici ale instituției juridice a administratorului societății comerciale:

– societatea comercială poate fi administrată de o persoană fizică sau de o altă societate comercială ce are un asemenea obiect de activitate. În acest din urmă caz societatea comercială este obligată să își desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică în baza unui contract de administrare (art.136 alin.2 din Legea nr.31/1990);

– administratorul poate avea calitatea de asociat ori poate proveni din afara societății comerciale. Este de remarcat că potrivit legii, în cazul societății în comandită pe acțiuni și al societății în comandită simplă, administratorul trebuie să provină din rândul asociaților comanditați (art.183 și art.88 din Legea nr.31/1990);

– administratorul societății comerciale are puteri foarte largi. El poate efectua toate operațiunile necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate și a voinței societății. Mandatul său limitat numai de acele restricții prevăzute de principiile generale de drept (ordinea publică și bunele moravuri), de actul constitutiv și de legea societăților comerciale.

Problematica persoanei și a capacității administratorului societății comerciale a suscitat și continuă să ridice numeroase puncte de vedere în doctrina comercial român și a celui european, părerile și pozițiile unor autori consacrați în această materie, fiind uneori convergente, alteori contradictorii.

Legea nr.31/1990, în redactarea ei inițială oferea, de asemenea, numeroase posibilități de interpretare cu privire la persoana administratorului. Astfel, fostul art.94 din această lege, referitor la administrarea societății pe acțiuni, prevedea că persoanele care, potrivit prezentei legi, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanți ai societății, iar dacă au fost alese sunt decăzute din drepturi.

De asemenea, în art.29 din forma inițială a aceleiași legi se preciză că nu vor putea fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru alte infracțiuni pedepsite potrivit acestei legi.

Cu ocazia modificării și completării Legii nr.31/1990 a societăților comerciale prin Ordonanța de urgență a Guvernului României nr.32/1997, legiuitorul a fost receptiv, în cazul reglementării persoanei administratorului, atât la legislația Comunității Europene, cât și la sugestiile și soluțiile oferite de doctrina actuală a dreptului comercial.

Astfel Legea nr.31/1990 modificată, completată și republicată, posibilitatea numirii sau alegerii ca administrator al unei societăți comerciale a unei persoane juridice (art.136 din lege).

În acest caz, drepturile și obligațiile societății administrate și a celui care administrează se stabilesc printr-un contract de administrare. În acest contract, pe lângă clauzele generale obligatorii, stabilite de dreptul comun în materia contractelor, legea obligă, ca persoana juridică să își desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, care este supus acelorași condiții și obligații și are aceeași responsabilitate civilă și penală ca și un administrator, persoană fizică, ce acționează în nume propriu. Persoana juridică pe care o reprezintă nu este exonerată de răspunderea ce îi revine din contractul de administrare și nici nu i se poate micșora răspunderea solidară.

Dacă persoana juridică își revocă reprezentantul, ea are obligația să numească, în același timp un înlocuitor (art.136 alin. 3 din lege) .

Se poate concluziona că prin introducerea art.136 din Legea nr.31/1990, ca urmare a recentelor modificări și completări a fost legiferată posibilitatea ca administrator al unei societăți comerciale să poată fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Prin această completare a legii române a societăților comerciale și în materia persoanei administratorului, legislația a fost aliniată la cea europeană și pusă de acord cu alte legi interne adoptate după apariția ei.

2. Numirea administratorului

Administratorul persoană fizică, precum și reprezentantul permanent, persoană fizică al administratorului persoană juridică, trebuie, potrivit art. 6 alin. 2 și art. 135 și

art.136 din Legea nr.31/1990 să aibă capacitate deplină de folosință și de exercițiu.

Așadar, este necesar ca administratorul persoană fizică să aibă capacitate de folosință, definită ca acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile și capacitate deplină de exercițiu, adică acea aptitudine de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea personal și singur a tuturor actelor juridice civile .

Spre deosebire de vechea reglementare din Codul comercial român din 1887 (art.122 în prezent abrogat) cu privirea administratorului persoană fizică, ca pe un simplu mandatar și în consecință mandatar putea fi și un incapabil, atât doctrina interbelică de drept comercial3, cât și Legea nr.31/1990 (art.72 privind răspunderile și obligațiile administratorului) au în vedere nu o capacitate naturală ci una juridică. Se apreciază că este necesară o capacitate legală, care poate fi pierdută atunci când a intervenit incapacitatea persoanei fizice sau una din sancțiunile penale prevăzute de art.153 din Codul comercial român (în prezent abrogat) ori de art.6 din Legea nr.31/1990 (aflat în vigoare).

Se impune a sublinia că, deși prevederile art.135 din Legea nr.31/1990 care stipulează că: „persoanele care, potrivit prezentei legi, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanți ai societății, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi” se referă la administratorii societății pe acțiuni, soluția cu privire la capacitatea administratorului persoană fizică poate fi extinsă la toate formele de societăți comerciale, cu aplicarea și a prevederilor art. 6 din aceeași lege.

Referitor la administratorul persoană juridică, considerăm că în privința persoanelor fizice investite cu puterea de reprezentare, potrivit art.136 din Legea nr.31/1990, problemele legate de capacitatea lor juridică sunt similare celor tratate în cazul administratorului persoană fizică (art.136 din Legea nr.31/1990).

Capacitatea de exercițiu deplină a administratorului persoană juridică. În privința capacității de a fi administrator a persoanei juridice este însă necesar să fie întrunite

cerințele și condițiile specifice referitoare la noțiunea, conținutul și specialitatea capacității de folosință și de exercițiu a persoanei juridice.

Având în vedere principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice consacrat de art. 34 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, apreciem că administratorul persoană juridică nu poate fi decât o societate comercială specializată, având ca obiect de activitate efectuarea de operațiuni manageriale și de gestiune a unor afaceri comerciale.

Ca urmare, conținutul capacității depline de folosință și de exercițiu al unui administrator societate comercială (persoană juridică) trebuie să-i permită ca prin salariații, reprezentanții sau prepușii utilizați în gestionarea afacerilor unor terți (comercianți persoane fizice sau societăți comerciale) în baza contractului de administrare prevăzut de art.136 din Legea nr.31/1990, să poată încheia orice acte juridice necesare unei bune desfășurări a activității comerciale, soldate cu beneficiu și profitul avute de aceștia în vedere.

Cu mențiunea că nu trebuie confundată capacitatea juridică a celor care alcătuiesc o societate comercială (persoane fizice, persoane juridice sau persoane fizice și juridice) cu însăși capacitatea juridică a societății comerciale, apreciem că un administrator societate comercială trebuie să aibă întreaga gamă a capacităților de ramură, care să-i permită participarea la raporturi juridice de drept constituțional, administrativ, comercial, financiar, civil, muncii și securității sociale, comerțului internațional, procesual civil, mediului și chiar penal și procesual penal ori altă ramură de drept sub incidența căruia intră raportul la care participă societatea.

3.Capacitatea administratorului și calitatea de comerciant a societății comerciale.

În cazul administratorului persoană fizică, indiferent dacă acesta este sau nu asociat ori acționar al societății comerciale pe care o administrează, nu se impune ca el să aibă ori să dobândească și calitatea de comerciant, chiar dacă prin îndeplinirea atribuțiilor pe

care le exercită, de regulă, efectuează acte, fapte și operațiuni care potrivit Codului comercial sunt considerate fapte de comerț.

Această concluzie își găsește argumentarea atât în doctrina dreptului comercial referitoare la dobândirea calității de comerciant de către persoana fizică cât și în interpretarea prevederilor Legii nr.31/1990, referitoare la obligațiile și răspunderea administratorului și chiar în jurisprudență.

4.Onorabilitatea administratorului.

Titularul funcției de administrator trebuie să îndeplinească și condiția unei moralități neștirbite și desăvârșite ,care să-i confere respectul și încrederea din partea asociaților (acționarilor) ca și a celorlalți comercianți dar și garanția pentru aceștia și autoritățile chemate să protejeze societatea și activitatea comercială, că el este în măsură, pe de o parte, să gestioneze în mod eficient și profitabil patrimoniul încredințat spre administrare. Pe de altă parte, trebuie să exercite conform voinței sociale drepturile și obligațiile pe care societatea comercială le are, atât în raporturile juridice cu asociații, cât și cu ceilalți comercianți.

În privința acestei condiții, doctrina dreptului comercial și chiar normele de reglementare au avut o evoluție progresivă de la liberalismul excesiv până la stabilirea unor restricții și limitări concrete, legate de experiența legiuitorului ori impuse de abuzurile și comportamentul administratorilor de-a lungul dezvoltării dreptului societăților comerciale.

Vechiul cod comercial era caracterizat printr-o deplină libertate, în sensul că voința societății era suverană în alegerea persoanei care să fie numită în calitate de administrator. Ulterior legiuitorul a intervenit cu mai multe modificări prin care a stabilit că nu oricine poate fi administratorul unei societăți comerciale, impunând anumite condiții de moralitate, de pregătire și practică ori anumite incompatibilități2.

Prin modificările aduse Codului comercial român din 1887 și legislației privind Registrul comerțului până în anul 1941, referitoare la condițiile de moralitate și pregătire, s-a stabilit că pentru a fi numită ca administrator, o persoană fizică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

-să aibă o pregătire teoretică minimă constând în cel puțin absolvirea cursului primar;

-să nu fi fost condamnată în mod definitiv pentru crime, delicte de furt, tâlhărie, contrabandă, înșelăciune, fals de orice natură, întrebuințare de fals, mărturie mincinoasă, jurământ fals, abuz de încredere, falsificare de monede, falsificare de titluri de credit public sau de mărci de fabrică și de comerț, bancrută frauduloasă ,fraudarea creditorilor, infracțiuni contra liniștii publice, pedepsite de codul penal sau de legile speciale.

Aceleași condiții se cereau și cu privire la persoana asociaților fondatori, fiind preluate și de legislația actuală, în vigoare a societăților comerciale. Astfel, Legea nr.31/1990, în art.135 prevede că persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanți ai societății, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi. Art.6, alin 2 din aceeași lege stabilește că nu vor putea fi fondatori persoanele care sunt incapabile sau care au fost condamnate, pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru alte infracțiuni pedepsite potrivit legii societăților comerciale. În art.265-276 (titlul VIII referitor la infracțiuni din Legea nr.31/1990, se stabilesc o multitudine de fapte (33 de forme) sancționate penal ori cu amendă sau închisoare și ai căror subiecți pot fi administratorii, fondatorii, cenzorii directorii, sau alți funcționari ai societății.

Persoanele care au săvârșit asemenea fapte, pentru care au fost condamnate definitiv, nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanți ai societății (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 )

5.Cetățenia administratorului.

Administrator al unei societăți comerciale poate fi desemnat un cetățean român. Ca urmare, conform art. 4 din Legea 21/1991 privind cetățenia română, se poate încredința responsabilitatea administrării societății comerciale, unei persoane devenită cetățean român prin naștere, înfiere sau căreia i s-a acordat cetățenie română la cerere.

Calitatea de administrator se poate însă dobândi și de către un cetățean străin, dacă legea ori actele constitutive ale societății nu stabilesc anumite interdicții în această privință. Un asemenea punct de vedere îl găsim și în doctrina românească de drept comercial, atât în perioada interbelică cât și în perioada actuală, cu mențiunea că doctrina veche folosește noțiunea de naționalitate, iar doctrina contemporană pe cea de cetățenie.

De asemenea, potrivit art.234 alin.3 din noul cod comercial se menționa că „unicul administrator, președintele consiliului de administrație și cel puțin jumătate din numărul de administratori trebuiau să fie cetățeni români”.

Cu toate că potrivit legii, străinii în țara noastră au toate drepturile pe care le au cetățenii români în privința societăților de capitaluri (societatea comercială pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni) legiuitorul român actual, fidel concepției interbelice a dreptului comercial român menține aceleași restricții în privința cetățenilor străini. Art.134 alin. 3 coroborat cu art.182 din Legea nr.31/1990 prevede că: unicul administrator sau președintele consiliului de administrație și cel puțin jumătate din numărul administratorilor vor fi cetățeni români, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.

Această reglementare a legislației actuale în vigoare, referitoare la societățile comerciale, constituie o derogare de la principiul că cetățenilor străini în România, li se aplică regimul național, bucurându-se de aceleași drepturi civile ca și cetățenii români.

6.Limitarea cumulului calității de administrator.

Problema admisibilității ori inadmisibilității cumulului funcției de administrator la mai multe societăți comerciale ori cu alte funcții din aceeași societate sau din alte societăți comerciale diferite, nu poate fi pe deplin clarificată numai prin analiza prevederilor Legii nr.31/1990 referitoare la acest domeniu.

Art.142 din această lege stabilește numai anumite interdicții cu privire la cumulul calității de administrator, în cazul societăților pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, astfel încât s-ar putea trage concluzia că pentru celelalte forme de societate, cumulul ar fi permis fără nici un fel de restricții.

Potrivit art. 142 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, nici o persoană nu poate funcționa, concomitent în mai mult de trei consilii de administrație. Alineatul doi al aceluiași articol

consacră o excepție, în sensul că această interdicție nu se aplică în cazurile în care cel ales în consiliul de administrație este proprietar a cel puțin o pătrime din totalul acțiunilor sau este administrator al unei societăți care deține pătrimea menționată .

În alin.3 art.142, legiuitorul oferă și soluția sancționării pentru administratorul care nu respectă o asemenea interdicție, în sensul că persoana în cauză, va pierde de drept, calitatea de administrator pentru societățile ce depășesc numărul de trei, legal admis, în ordinea cronologică a numirilor. Concomitent ea va fi obligată la plata, în folosul statului, a remunerației încasate și a altor beneficii ce i se cuvin, precum și la restituirea sumelor încasate.

Aceleași interdicții și sancțiuni sunt prevăzute, potrivit art.142 alin. final pentru membrii comitetului de direcție și directorii unei societăți pe acțiuni. Aceștia nu vor putea fi, fără autorizarea consiliului de administrație, administratori, membrii în comitetul de direcție, cenzori sau asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau care au același obiect de activitate.

De asemenea, persoanele respective nu pot exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane, sancțiunea fiind revocarea din funcție și răspunderea pentru prejudiciile cauzate.

Analiza textului art.142 din Legea nr.31/1990, coroborat cu art.182 din aceeași lege, conduce la concluzia că admisibilitatea cumulului funcției de administrator, cu restricțiile menționate este permisă numai pentru societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, deoarece referitor la celelalte forme juridice de societăți comerciale, în această privință, legea tace.

Totuși tăcerea legii ar putea fi interpretată și în sensul că pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și cea cu răspundere limitată, cumulul calității de administrator la mai multe societăți comerciale ar putea fi admis fără nici o restricție.

Inadmisibilitatea cumulului funcției de administrator este impusă de necesitatea asigurării condițiilor ca administratorul să-și exercite atribuțiile privind gestiunea societății. Acest lucru se poate realiza numai dacă persoana respectivă are calitatea de administrator la o singură societate comercială. Derogarea de la inadmisibilitatea cumulului, consacrată de art.142 din lege, se explică prin aceea că un consiliu de

administrație lucrează în ședințe care se țin periodic, fapt care permite unei persoane să fie membru și să ia parte la activitatea mai multor consilii de administrație.

În privința societății cu răspundere limitată, cumulul este admis, cu aprobarea adunării asociaților, în condițiile art.192 alin.2 din Legea nr.31/1990.

7.Garanția depusă de administrator.

Cu referire la societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, Legea nr.31/1990 prevede că fiecare persoană care a fost numită administrator trebuie să depună o garanție bănească pentru administrația sa (art.137).

Obligația administratorului de a depune o garanție este impusă specificul gestiunii acestor societăți, de valoarea patrimoniului acestor societăți comerciale. Scopul depunerii garanției este acela de a asigura posibilitatea despăgubirii societății, în cazul în care aceasta ar fi prejudiciată prin actele administratorului.

Fiind vorba de o obligație a administratorului, ea nu poate exista decât în cazurile prevăzute de lege. De aceea, considerăm că o atare obligație nu poate fi extinsă și la celelalte forme de societate.

Suma de bani care constituie garanția se stabilește prin actul constitutiv ori în lipsa unei stipulații în actul constitutiv, garanția se aprobă de adunarea generală a acționarilor.

Cât privește cuantumul sumei de bani care constituie garanția, el se stabilește de către asociați, respectiv de adunarea generală a acționarilor. Dar, legea prevede că această sumă nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acțiuni sau decât dublul remunerației lunare.

În cazul în care administratorul are calitatea de acționar, la cererea sa, garanția se poate constitui prin depunerea a 10 acțiuni. Acestea se depun la casa societății și rămân în păstrarea ei pe durata mandatului. Acțiunile sunt inalienabile până la încetarea calității de administrator.

Potrivit legii, garanția trebuie depusă înainte de intrarea în funcțiune a administratorului. În caz contrar, administratorul este considerat demisionat (art.134 alin 4 din lege).

Garanția se restituie la încetarea funcției administratorului. Ea nu poate fi restituită decât după ce adunarea generală a acționarilor a aprobat bilanțul contabil al ultimului exercițiu financiar, în care administratorul a funcționat și i s-a dat descărcare.

Trebuie arătat că restituirea garanției nu exclude răspunderea administratorului pentru eventualele pagube cauzate societății.

CAPITOLUL III

Desemnarea administratorilor.

1.Cu ocazia constituirii societății comerciale.

Potrivit Legii nr.31/1990, administratorii sunt desemnați la constituirea societății sau ulterior, de către adunarea generală.

La constituirea societății, administratorii sunt stabiliți în actul constitutiv.

Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociații care administrează și reprezintă societatea sau administratorii neasociați, persoane fizice sau juridice, puterile ce li s-au conferit și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art.7 din lege).

Referitor la societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, actul constitutiv trebuie să cuprindă numele și prenumele, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia administratorilor persoane fizice; denumirea, sediul și naționalitatea administratorilor persoane juridice; garanția pe care administratorii sunt obligați să o depună, puterile ce li se conferă și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de reprezentare și de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 din lege).

Prin urmare, în contractul de societate trebuie să se stabilească persoanele care vor îndeplini funcția de administrator, precum și puterile lor. În privința puterilor administratorilor, în contract trebuie să se prevadă care dintre administratori sunt împuterniciți să reprezinte societatea în raporturile cu terții.

2.Ulterior constituirii societății comerciale.

Cât privește desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală, aceasta se realizează în condiții diferite.

În cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă, administratorii sunt aleși prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art.77 și art.90).

În societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, administratorii sunt aleși de adunarea generală ordinară a acționarilor cu cvorumul și majoritatea prevăzute de lege (art.111).

În societatea cu răspundere limitată, administratorii sunt aleși de adunarea asociaților cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale (art.189).

Administratorul persoană juridică este numit prin actul constitutiv ori ales de adunarea asociaților.

După desemnarea administratorului persoană juridică, acesta va încheia un contract de administrare cu societatea, prin care se stabilesc drepturile și obligațiile părților. În acest contract se va prevedea obligația persoanei juridice de a desemna un reprezentant permanent, persoană fizică, prin care se va exercita în fapt funcția de administrator (art. 136 alin.2 din Legea nr.31/1990 ).

Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.79/2001, în societățile comerciale în care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, conducerea societății se realizează de către persoanele fizice în baza unui contract de performanță, care este anexă a contractului de muncă. În acest contract se stabilesc obligațiile care asigură îndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță, aprobate prin bugetul de venituri și cheltuieli.

3.Incompatibilități privind desemnarea administratorilor.

Atât doctrina cât și legislația de drept comercial din țara noastră au manifestat preocupare aproape constantă, în stabilirea unor modalități sau a unor criterii de îngrădire a libertății de numire în funcția de administrator a unei societăți comerciale a persoanelor care ocupau anumite funcții publice ori a rudelor apropiate acestora.

Prin modificarea art.212 din Legea nr.31/1990 de către Legea nr.78/1992, textul a readus unele clarificări în privința persoanelor care pot fi împuterniciți mandatați ai statului, stabilind, în același timp, anumite restricții și incompatibilități.

Astfel, potrivit art. 212 alin. 4, împuterniciții mandatați de către Ministerul Finanțelor, de Consiliul local ori județean și, după caz, de Banca Națională a României, nu puteau face parte din consiliile de administrație și nu pot fi directori ai societăților comerciale în care reprezintă interesele capitalului de stat. Iată, deci, că legiuitorul a clarificat o

problemă importantă și anume aceea a separării organelor de decizie ale societății de cele de gestiune și administrare.

În alineatul final al art.212 din Legea nr.31/1990 a mai stabilit o incompatibilitate specială prin care erau apărate interesele capitalului de stat. Membrii consiliilor de administrație ale societăților în care statul este unic acționar se numesc și se înlocuiesc, în condițiile legii, numai cu acordul ministerului de resort sau, după caz al consiliului local ori județean.

De asemenea, administratorii, rudele și afinii acestora până la gradul al doilea, inclusiv, nu pot fi, în același timp, patroni sau asociați la societățile comerciale cu capital privat, cu același profil sau cu care sunt în relații comerciale directe.

Chiar dacă reglementarea art.212 din Legea nr.31/1990 așa cum a fost modificată prin Legea nr.78/1992 avea un caracter tranzitoriu, până la aplicarea art. 39 din Legea nr. 58/1991 a privatizării, interdicțiile și incompatibilitățile stabilite sunt de natură a proteja interesele capitalului de stat.

Cu privire la constituționalitatea prevederilor art.212 alin.5 din Legea nr.31/1990, în una din formele inițiale, referitoare la incompatibilitatea de a fi în același timp patroni sau asociați la societățile cu capital privat, cu același profil, sau cu care sunt în relații comerciale directe, a administratorilor, rudelor și afinilor acestora, până la gradul al doilea, s-a pronunțat afirmativ și Curtea Constituțională prin Decizia2 nr.1 din 30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României nr.178/1992.

În ce privește actuala formă a Legii nr.31/1990, în art.142 alin.5 se menționează că membrii comitetului de direcție și directorii unei societăți pe acțiuni nu vor putea fi, fără autorizarea consiliului de administrație, administratori, membrii ai comitetului de direcție, cenzori sau asociați cu răspundere limitată, în alte societăți concurente sau având același obiect, nici nu vor putea exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane, sub pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune.

De asemenea, potrivit art. 145 din Legea nr. 31/1990, administratorul care are într-o anumită operațiune direct sau indirect, interese contrare intereselor societății, trebuie să înștiințeze despre aceasta pe ceilalți administratori și cenzori și să nu ia parte la nici o

deliberare privitoare la această operațiune. Aceeași obligație o are administratorul în cazul în care, într-o anumită operațiune, știe că sunt interesate soția, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv. Administratorul care nu a respectat aceste interdicții va răspunde de daunele ce au rezultat pentru societate.

4.Durata funcției de administrator.

Reglementarea actuală cuprinde puține dispoziții privind durata funcției de administrator.

Potrivit art.77 și art.192 alin.3 din Legea nr.31/1990, în cazul societății în nume colectiv, al societății în comandită simplă și societății cu răspundere limitată, asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulți administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării și eventuala lor remunerație, afară numai dacă prin actul constitutiv se dispune altfel.

Din aceste dispoziții legale rezultă că, pentru societățile de persoane și societatea cu răspundere limitată, asociații sunt liberi să stabilească durata funcției de administrator, atât în cazul numirii prin actul constitutiv, cât și ulterior prin alegerea de către adunarea generală a acționarilor.

Referitor la societatea pe acțiuni, sau în comandită pe acțiuni, potrivit art.134 alin.1 și art.182 din Legea nr.31/1990, aceste societăți de capitaluri sunt administrate de unul sau mai mulți administratori temporari și revocabili.

Cu privire la primii administratori stabiliți prin actul constitutiv, legea prevede că ei pot îndeplini această funcție pe o durată de cel mult 4 ani (art.134 alin.5 din Legea nr. 31/1990). Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit această durată, mandatul administratorului este pentru 2 ani (art 134 alin.6 din aceeași lege).

Din dispozițiile legale menționate rezultă că pentru societățile de capitaluri primii administratori, stabiliți prin actele constitutive sau aleși ulterior de adunarea generală a acționarilor, pot îndeplini această funcție, pe durata stabilită de asociați, fără ca perioada mandatului să poată depăși 4 ani.

Atunci când prin actele constitutive sau ulterior, prin alegerea administratorilor, nu s-a fixat perioada mandatului lor, intervine prezumția legală stabilită de art.134 alin.6 din Legea nr.31/1990, în sensul că durata funcției este de 2 ani.

Jurisprudența s-a pronunțat în sensul invalidării unor clauze ale actului constitutiv prin care directorul general al unei societăți comerciale în calitate de administrator, este numit pe tot timpul vieții sale.

5.Realegerea administratorului.

Cu privire la posibilitatea realegerii administratorului Legea nr.31/1990 nu cuprinde decât o singură referire la art.134 alin.7 care menționează că administratorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se prevede altfel.

Deși textul menționat se referă numai la societățile de capitaluri, apreciem că această soluție trebuie extinsă la toate formele juridice de societăți comerciale.

Soluția se bazează atât pe aplicarea principiului de drept, revenit în actualitate în țara noastră după anul 1989, „ceea ce nu este interzis în mod expres de lege înseamnă că este permis chiar dacă nu este prevăzut de lege”, cât și pe necesitățile de ordin practic de a asigura continuitate în administrarea afacerilor și patrimoniului societății.

De altfel, posibilitatea realegerii administratorului era prevăzută și de vechiul Cod comercial român, precum și de proiectul noului Cod comercial din 1938 (art.234 alin. final).

Referitor la realegerea administratorului, se impune de subliniat, în privința societăților de persoane și a societății cu răspundere limitată, că perioada noului mandat rămâne la aprecierea adunării generale a asociaților.

Cu privire la societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, perioada noului mandat este de maxim 4 ani atunci când aceasta se fixează sau de doi ani când nu este precizată în hotărârea adunării generale a acționarilor.

6.Natura juridică a raporturilor administratorului cu societatea.

Problema naturii juridice a raporturilor dintre administrator și societate este

controversată.

În concepția clasică a dreptului comercial, raporturile dintre administrator și societate au fost considerate ca raporturi izvorâte dintr-un contract de mandat de drept comun. Codul comercial român, care exprima această concepție prevedea că „societatea anonimă se administrează de unul sau mai mulți mandatari temporari” și că administratorii ,,răspund de executarea mandatului lor” (art.122 și art.123, în prezent abrogate).

Pornindu-se de la complexitatea funcției administratorului, ca și de la finalitatea societăților comerciale, în doctrina modernă au fost formulate și alte puncte de vedere.

Astfel, având în vedere că funcția administratorului este marcată de exigențe le ordinii publice, s-a susținut că ideea de mandat este absorbită de ideea mai largă a reprezentării. În consecință, raportul dintre administrator și societate nu ar mai fi un mandat pur și simplu, ci un mandat cu conținut legal, asemănător celui al tutorelui.

Potrivit Legii nr.31/1990 raporturile dintre administrator și societate sunt raporturi de mandat. Aceste raporturi sunt contractuale, deoarece administratorul este desemnat prin contractul de societate sau hotărârea adunării asociaților. Acceptând numirea, administratorul intră în raporturi juridice de mandat cu societatea comercială.

Potrivit legii, mandatul încredințat administratorului poate fi cu sau fără reprezentare.

Întrucât parte în contractul de mandat este societatea comercială, mandatul administratorului este comercial, iar nu civil.

Mandatul încredințat administratorului poate avea un temei diferit.

În anumite cazuri, mandatul se poate grefa pe calitatea de asociat a administratorului. Avem în vedere pe administratorii societăților comerciale când aceștia au fost desemnați din rândul asociaților.

În alte cazuri, mandatul are la bază un contract de muncă încheiat între administrator și societate. Această situație se întâlnește în cazurile când administratorul este o persoană care nu are calitatea de asociat.

Cât privește conținutul mandatului, el este, în primul rând, contractual. Obligațiile administratorului rezultă din împuternicirile date de către asociați și care se concretizează în actele constitutive ale societății ori în hotărârile adoptate de către adunarea asociaților.

Conținutul mandatului dat administratorului nu poate fi exclusiv contractual.

Interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăților comerciale impune ca unele obligații să fie reglementate de lege. Acest lucru rezultă din chiar art.72 din lege, care dispune că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de dispozițiile speciale prevăzute în legea societăților comerciale.

Deci, reglementarea mandatului administratorului este contractuală și legală. Această dublă natură – contractuală și legală – a obligațiilor și răspunderii definește funcția de administrator al societății comerciale și, în același timp, o deosebește de alte funcții juridice.

CAPITOLUL IV

Funcționarea administratorilor

1.Publicitatea numirii

În scopul cunoașterii de către terți a persoanelor care administrează și reprezintă societatea, legea instituie anumite formalități de publicitate.

Potrivit Legii nr.26/1990, cererea de înmatriculare a unei societăți comerciale trebuie să arate administratorii societății și puterile acestora (art.14). Referitor la puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menționeze care dintre ei au împuternicirea să reprezinte societatea.

După înmatricularea societății, administratorii împuterniciți cu reprezentarea societății au obligația să depună, la registrul comerțului semnăturile lor (art.45 din Legea nr.31/1990). Potrivit art.19 din Legea nr.26/1990 această obligație revine administratorilor și, după caz, reprezentanților societății comerciale. Textul are în vedere situația în care unicul administrator are și reprezentarea societății, cât și situația în care, fiind desemnați mai mulți administratori, numai unii dintre ei au fost împuterniciți să reprezinte societatea. Deci, nu toți administratorii societății sunt obligați să depună semnăturile, ci numai cei care au fost împuterniciți să reprezinte societatea. Sub acest aspect, art.45 din Legea nr.31/1990 este mai precis, deoarece se referă numai la reprezentanții societății.

Depunerea semnăturilor la registrul comerțului trebuie să se facă în termen de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societății sau de la data alegerii administratorilor de către adunarea asociaților.

Cât privește depunerea specimenului de semnătură, ea se realizează în una dintre modalitățile prevăzute de lege; administratorul desemnat ca reprezentant al societății va semna în registrul comerțului, în prezența judecătorului delegat sau a conducătorului oficiului ori a înlocuitorului acestuia, care va certifica semnătura; în absența reprezentantului în cauză, semnătura în registru poate fi înlocuită prin prezentarea acesteia, legalizată de notarul public (art.18 alin.2 din Legea nr.26/1990).

Potrivit legii, nici societatea și nici terții nu pot opune, pentru a se sustrage de la obligațiile asumate, o neregularitate în numirea

reprezentantului societății, atunci când numirea a fost publicată în condițiile legii (art.54 din Legea nr.31/1990).

Totodată, societatea nu poate invoca față de terți o numire în calitate de reprezentant al societății, dacă ea nu a fost publicată în condițiile legii.

2.Obligațiile administratorilor

În cuprinsul Legii nr.31/1990, republicată există mai multe dispoziții care, grupate, configurează tabloul obligațiilor administratorilor, ca și pe cel al puterilor lor și a limitelor acestor puteri.

Administratorii au următoarele obligații legale:

– de a depune la registrul comerțului semnătura lor, dacă au fost desemnați ca reprezentanți ai societății, în termen de 15 zile de la data înmatriculării societății-când au fost numiți prin actul constitutiv sau în termen de 15 zile de la data adoptării hotărârii adunării generale, când au fost numiți în cursul funcționării societății; de a prezenta, totodată și certificatul eliberat de cenzori din care să rezulte depunerea garanției (art.45 coroborat cu art. 8 lit.g ), (art.138);

– de a prelua de la fondatori documentele și corespondența referitoare la constituirea societății (art.29 alin.2);

– de a lua parte la toate adunările societății, la consiliile de administrație și la organele de conducere similare acestora (art.70 alin.2 );

– dacă au dreptul de a reprezenta societatea, de a nu transmite acest drept decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres (art.71 alin.1);

– de a asigura : realitatea vărsămintelor efectuate de asociați, realitatea dividendelor plătite, existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale ,stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun (art.73 alin.1);

– de a convoca, în condițiile legii și ale actului constitutiv, adunarea generală-art.117;

– de a depune în termen de 15 zile de la adoptare, hotărârile adunării generale la oficiul registrului comerțului pentru a fi menționate în registru și publicate în Monitorul Oficial (art.130 alin.4);

– de a respecta și realiza dreptul de informare al acționarilor prin prezentarea, în vederea consultării și efectuării de copii, a registrelor societății, a bilanțului contabil, a rapoartelor administratorilor și ale cenzorilor (art.173 alin.1 și art.179), precum și a documentelor prevăzute în actul constitutiv, în conformitate cu art.8 litera i);

– de a răspunde în scris la sesizarea scrisă a acționarilor în urma consultării documentelor de către ei, în termen de 15 zile de la înregistrarea sesizării (art.133);

– de a pune la dispoziția deținătorilor de obligațiuni registrul obligațiunilor (art.173 alin.2);

– de a depune în termen de 15 zile de la data adunării generale, copie de pe bilanțul contabil însoțită de contul de profit și de pierderi de la administrația financiară, anexând raportul lor, raportul cenzorilor și procesul verbal al adunării generale (art.180 alin.1); un exemplar al bilanțului contabil vizat de administrația financiară, împreună cu actele menționate vor fi depuse la oficiul registrului comerțului (art.180 alin 2);

– de a nu vota în calitate de acționari, nici personal, nici prin mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administrația lor ar fi pusă în discuție. Ei pot vota însă bilanțul contabil și contul de profit și pierderi, dacă, fiind posesori a cel puțin jumătate din capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală fără votul lor (art. 125);

– de a se abține de la orice deliberare privitoare la o operațiune în care, direct sau indirect, au interese contrarii intereselor societății și de a informa despre această situație și pe ceilalți administratori și cenzori; de a proceda în același mod în cazul în care într-o anumită operație știe că sunt interesate soția, rudele ori afinii săi până la gradul ai patrulea inclusiv (art.145);

– de a nu încheia acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății, la data încheierii actului juridic, fără aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în condițiile prevăzute de art.115 (art.143);

– de a se supune condițiilor care atrag incompatibilitatea sau decăderea lor din funcția de administrator, în cazul că nu le-ar respecta (art.6 alin 2, art.135, art.142);

– de a realiza, în cazul măririi capitalului social, o informare corespunzătoare realității prin prospectul de emisiune, publicațiile făcute de societate sau în cererile adresate oficiului registrului comerțului (art.209);

– de a nu întreprinde noi operațiuni din momentul dizolvării (art.228 alin.2);

– de a prezenta lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru timpul trecut de la ultimul bilanț contabil aprobat până la începerea lichidării (art.187);

– de a solicita, dacă au și calitatea de reprezentanți ai societății, declanșarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului, când societatea nu mai poate face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile (art.20, Legea nr.64/1995);

– de a păstra secretul profesional când sunt membrii ai unui consiliu de administrație ai unei societăți bancare, dezvăluirea acestuia putându-se face numai în cadrul unei proceduri judiciare, în conformitate cu autorizarea consiliului de administrație al societății bancare căreia i se solicită aceasta (art.37 din Legea nr.58/1998, legea bancară) .

Se remarcă că marea majoritate a acestor obligații care incumbă prin lege administratorilor sunt instituite prin norme imperative. Aceasta, deoarece, finalitatea funcției administratorului este realizarea obiectului de activitate al societății și asigurarea coerenței sistemului economic din care societatea face parte.

3.Puterile administratorului

Pornind de la dispozițiile art.7 și art.8 din Legea nr.31/1990, actul constitutiv trebuie să arate, la capitolul administratori, pe lângă elementele lor de identificare și puterile administratorilor, iar după caz, puterile speciale de administrare și reprezentare acordate unora dintre ei.

Norma care stabilește, cu valoarea de principiu, competența administratorilor este dispoziția art.70 alin.1 din Legea nr.31/1990: ,,Administratorii pot face toate operațiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv”.

Se poate observa cu ușurință, din generalitatea termenilor folosiți, că administratorii au, în gestionarea societății, puteri largi cu scopul de

a realiza obiectul societății, limitate însă de eventualele restricții prevăzute în actul constitutiv.

Principala limitare a puterilor administratorilor o constituie obiectul de activitate al societății. Actele săvârșite de administratori cu încălcarea specificului ori în detrimentul realizării obiectului de activitate sunt nule.

Administratorii pot îndeplini practic, toate actele de gestiune, mai puțin cele asupra cărora, potrivit legii sau actului constitutiv, trebuie să hotărască adunarea generală ordinară sau adunarea generală extraordinară.

Astfel, administratorii nu pot să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau a mai multor unități ale societății, competența de decizie cu privire la aceste operațiuni aparținând, potrivit art.111 lit.f din Legea nr.31/1990, adunării generale ordinare.

Administratorii nu pot hotărî nici cu privire la acele acte care au drept consecință modificarea actului constitutiv. În aceste situații, competența exclusivă aparține adunării generale extraordinare.

Hotărârile adunării generale vor fi aduse la îndeplinire tot de administratori, mai ales că, de cele mai multe ori, ele hotărăsc în principiu.

Potrivit art.143 din Legea nr.31/1990, administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze și să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acționarilor, dată în condițiile art. 115. Această restricție este justificată de gravitatea consecințelor pe care le implică o greșită apreciere asupra necesității și oportunității încheierii unor acte de o asemenea importanță.

Cum, pe bună dreptate, s-a observat în doctrină, aprobarea adunării generale se impune, chiar dacă legea nu o prevede expres, și în cazul înstrăinării unor bunuri care au o valoare deosebită.

Concluzionând, putem spune că, în îndeplinirea mandatului care implică acte de gestiune curentă, dar și de dispoziție, administratorii trebuie să respecte voința societății, exprimată prin hotărâri, obligațiile stabilite prin actul constitutiv și obligațiile legale. Acest lucru constituie, totodată, și limite în exercitarea puterilor lor.

În cazul particular al declanșării procedurii reorganizării judiciare și a falimentului reglementate de Legea nr.64/1995, dacă societatea este supusă reorganizării, aceasta va fi condusă tot de persoanele legal împuternicite să o reprezinte, dar sub supravegherea judecătorului sindic, ceea ce reprezintă o restrângere a libertății de exercitare a puterilor administratorilor.

Legea operează o distincție între puterea de administrare și puterea de reprezentare. Distincția este posibilă deoarece reprezentarea nu este de esența mandatului, ci de natura lui .

Nu toți administratorii pot reprezenta societatea în raport cu terții, ci numai cei care au fost desemnați în acest scop prin actul constitutiv sau hotărârea adunării generale și care au îndeplinit formalitatea depunerii semnăturii la oficiul registrului comerțului.

Din dispozițiile art.7 și art.8 din Legea nr.31/1990 rezultă că investirea unor administratori cu puteri speciale de administrare și reprezentare trebuie realizată în mod expres. Numai astfel se poate cunoaște cine are obligația depunerii semnăturii sociale la oficiul registrului comerțului.

Dreptul de reprezentare conferit administratorilor urmează regulile de drept comun și obligă societatea cât timp actele administratorilor nu depășesc puterile încredințate și dacă au fost aduse la cunoștința terților. Actele făcute cu depășirea puterilor nu obligă societatea, dar îl obligă personal pe administrator, dacă întinderea mandatului de reprezentare a fost făcută publică2. Publicitatea dreptului de a reprezenta societatea se realizează prin publicarea actului de numire, actul constitutiv sau hotărârea adunării generale. Dacă se stipulează la modul general că administratorii reprezintă societatea, limitele în care se poate realiza aceasta sunt date de obiectul de activitate al societății.

Modificarea obiectului de activitate este opozabilă terților, dacă ea a fost supusă publicității, în condițiile legii.

Dreptul de a reprezenta societatea circumscrie și dreptul reprezentanților de a sta în justiție pentru aceasta.

Articolul 71 din Legea nr.31/1990, făcând aplicarea dispozițiilor de drept comun, dispune: ,,Administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu-l pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres”.

Rezultă că administratorii învestiți cu puteri de reprezentare pot ceda dreptul de a reprezenta societatea numai dacă, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale, în mod expres, iar nu tacit sau implicit, li s-a permis aceasta.

Încuviințarea expresă de substituire va arăta desigur și întinderea acestui drept: dacă se limitează numai la anumite acte sau la toate puterile conferite administratorului, la anumite persoane sau dacă alegerea acestora este la latitudinea administratorului. În acest caz administratorii vor răspunde, conform art.1542 Cod civil, pentru alegerea unei persoane care nu prezintă garanțiile morale și materiale prevăzute de lege pentru accederea la funcția de administrator.

Dacă administratorii și-ar substitui o altă persoană fără a avea acordul expres concretizat în actul de numire, societatea nu este obligată față de terți, dar poate pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operațiunea realizată, fără îndeplinirea condiției legale. În acest caz, potrivit legii, administratorul răspunde solidar cu persoana substituită pentru eventualele pagube produse societății.

4.Remunerarea administratorului

Pentru activitatea desfășurată, administratorii sunt remunerați. Dreptul de remunerare derivă atât din specificul mandatului comercial, acela de a nu fi gratuit (art. 374 alin.2 din Codul comercial) cât și din unele dispoziții ale Legii nr.31/1990, care, deși nu sunt prea lămuritoare constituie repere în concretizarea acestui drept.

Dacă pentru cazul societăților de persoane și al societății cu răspundere limitată legea se exprimă laconic, în sensul că asociații, cu ocazia alegerii administratorilor le

fixează și „eventuala lor remunerație”, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, pentru cazul societăților de capitaluri legea este mult mai explicită sub acest aspect.

Astfel, potrivit art.111 lit.c din Legea nr.31/1990, adunarea generală ordinară, în afară de dezbaterea altor probleme înscrise în ordinea de zi, este obligată „să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiu în curs administratorilor”…, iar, potrivit art.148 din lege, „Salarii fixe și orice alte sume sau avantaje vor putea fi acordate administratorilor și cenzorilor numai în baza unei hotărâri a adunării generale”.

Art.178 alin.4 din Legea nr.31/1990 prevede că administratorii vor putea să participe la beneficii, dacă acest lucru este prevăzut în contractul de societate sau statut, ori dacă, în lipsa unei asemenea prevederi, participarea a fost aprobată de adunarea generală extraordinară.

Din analiza acestor texte se pot trage următoarele concluzii:

– competența fixării remunerației administratorilor aparține adunării generale ordinare;

– facultativ, iar nu obligatoriu, separat de remunerația fixată în condițiile art.111 din lege, adunarea generală poate stabili orice alte sume sau alte avantaje.

Administratorii care vor fi însărcinați cu misiuni speciale și specializate, care depășesc cadrul fixat pentru puterile încredințate, vor avea dreptul la o plată separată, „alte sume sau alte avantaje” care nu pot fi numai în numerar, dar și în natură.

Conform art.178 alin.4 din Legea nr.31/1990, dacă s-a prevăzut în contractul de societate sau statut, sau, în lipsa acestor prevederi, adunarea extraordinară a hotărât astfel, administratorii pot participa la beneficii. De această dată, competența stabilirii acestei forme de remunerare aparține adunării generale extraordinare, hotărârea fiind luată în condițiile mai restrictive de cvorum și majoritate ale art.115 din Legea nr.31/1990, dată fiind importanța ei.

În toate cazurile, condițiile de participare la beneficii ale administratorilor se vor stabili, potrivit art.178 alin. ultim din Legea nr.31/1990, de adunarea generală pentru fiecare exercițiu financiar.

CAPITOLUL V

Organele colegiale

1.Consiliul de administrație

Legea nr.31/1990 cuprinde anumite reguli speciale privitoare la cazurile când societatea are mai mulți administratori. Aceste reguli vizează organizarea pluralității administratorilor și luarea deciziilor.

În cazul societăților de persoane și societății cu răspundere limitată, legea nu organizează pe administratori în anumite organe speciale de administrare, ci reglementează modul în care administratorii realizează gestiunea societății.

În cazul societăților de capitaluri, pluralitatea administratorilor este organizată de lege în anumite structuri specifice, care realizează gestiunea societății în condițiile legii.

Modul de lucru al administratorilor care nu se află în organe colegiale de administrare

În societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată, asociații pot desemna mai mulți administratori. Problema care se pune într-un asemenea caz este aceea de a ști cum vor lucra acești administratori în îndeplinirea mandatului lor. Legea nr.31/1990 face o distincție, după cum prin contractul de societate s-a stabilit sau nu modul de lucru al administratorilor (art.7 și art.8).

Dacă prin actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, legea prevede că decizia trebuie luată în unanimitate. În cazul unei divergențe între administratori, vor decide asociații care reprezintă majoritatea capitalului social (art.76). Pentru cazul unor acte urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății, legea permite ca decizia să fie luată de un singur administrator. Acest drept se poate exercita numai în absența celorlalți administratori, care se găsesc în imposibilitate, chiar temporară, de a lua parte la administrație (art.76 alin.2).

Pentru cazul în care în actul constitutiv nu s-a stabilit modul de exercitare a mandatului de către administratori, legea cuprinde dispoziții referitoare la actele care depășesc limitele operațiilor obișnuite. Art. 78 din lege prevede că dacă un administrator ia inițiativa unei operații ce depășește limitele operațiilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea, trebuie să înștiințeze în prealabil pe ceilalți administratori de această

operație. În cazul în care unul dintre administratori se opune efectuării operației, vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

În scopul protejării intereselor terților, legea prevede că operația încheiată în contra opoziției este valabilă față de terții cărora nu li se va fi comunicat această opoziție.

Potrivit legii, în cazul nerespectării obligației privind înștiințarea celorlalți administratori despre operațiunea inițiată, administratorul în cauză va suporta pierderile ce ar rezulta pentru societate.

Trebuie observat că legea nu reglementează soarta actelor făcute de un singur administrator, când acestea privesc operații obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea. În absența unor reglementări speciale, vor fi aplicabile regulile generale ale mandatului. Art.389 C. Com prevede că dacă mai mulți mandatari sunt numiți prin același act, fără să se arate că ei trebuie să lucreze împreună, fiecare din ei poate lucra în lipsa celuilalt.

În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, pluralitatea administratorilor este organizată de lege în entități colegiale de administrare:

– consiliul de administrație;

– comitetul de direcție;

– directorii executivi.

În cazul pluralității administratorilor societății comerciale pe acțiuni, constituirea acestora într-un consiliu de administrație, rezultă ope legis, dispozițiile Legii nr.31/1990, având un caracter imperativ. În acest sens, art.134 alin.2 din lege prevede că atunci „când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de administrație”.

În art.134 alin.4 se prevede că „numirea și înlocuirea administratorilor se face exclusiv de către adunarea generală”. Alin.5 al aceluiași articol, prevede că primii administratori pot fi numiți prin actul constitutiv. Legea mai stabilește că „pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administrație este necesară prezența personală a cel puțin jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare” (art.139 alin.1) iar „deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenți” (art.139 alin.2 din lege).

Din analiza textelor menționate rezultă că suntem în prezența unui organ colegial de gestiune, consiliul de administrație funcționând

după principiul majorității absolute a membrilor prezenți în luarea deciziei.

Consecința directă care rezultă, este aceea a necesității unei voințe majoritare colective în cadrul consiliului de administrație, în care membrii sunt obligați să participe la luarea deciziei. Odată devenită hotărâre colectivă, în aplicarea ei se impune ca membrii consiliului să acționeze numai potrivit acestei voințe noi și în limita împuternicirilor (a puterilor) pe care le-au primit.

Spre deosebire de societățile de persoane și societatea cu răspundere limitată, în care Legea nr.31/1990 nu reglementează structura administratorilor, în cazul societăților de capitaluri, acest act normativ prevede anumite structuri specifice meni te să realizeze gestiunea societății, în condițiile legal stabilite.

În cazul pluralității administratorilor societății comerciale pe acțiuni, constituirea acestora într-un consiliu de administrație, rezultă ope legis, dispozițiile Legii nr.31/1990, având un caracter imperativ. În acest sens, art.134 alin.2 din lege prevede că atunci „când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de administrație".

În art.134 alin 4, se prevede că „numirea și înlocuirea administratorilor se face exclusiv de către adunarea generală". Alin. 5 al aceluiași articol, prevede că primii administratori pot fi numiți prin actul constitutiv. Legea mai stabilește că: „pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administrație este necesară prezența personală a cel puțin jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare" (art.139 alin.1) iar "deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor prezenți" (art.139 alin.2 din lege).

Consiliul de administrație, organ colegial de gestiune potrivit normelor juridice ale Legii nr.31/1990. Din analiza textelor de lege menționate, rezultă că suntem în prezența unui organ colegial de gestiune, consiliul de administrație funcționând după principiul majorității absolute a membrilor prezenți la luarea deciziei colective.

Consecința directă care rezultă, este aceea a necesității unei voințe majoritare colective în cadrul consiliului de administrație, în care membrii săi sunt obligați să participe la luarea deciziei. Odată devenită hotărâre colectivă, în aplicarea ei se impune

ca membrii consiliului să acționeze numai potrivit acestei voințe noi și în limita împuternicirilor (a puterilor) pe care le-au primit.

De asemenea, legea nu stabilește un anumit număr de membri ai consiliului de administrație, Însă din dispozițiile referitoare la modul de formare a voinței colective, rezultă că nu putem fi decât în prezența unui număr impar, acesta urmând să fie stabilit prin actul constitutiv, potrivit art.8 din Legea nr.31/1990 ori de către adunarea constitutivă a subscriitorilor de acțiuni, potrivit art.27 pct. 4 din același act normativ.

Dacă în consiliul de administrație sunt aleși administratori în număr par, atunci în actele constitutive trebuie să se precizeze că președintele are votul precumpănitor deoarece numai în acest mod poate fi respectat principiul majorității absolute în luarea deciziilor.

Legea nu stabilește obligația ca membri consiliului de administrație să aibă și calitatea de acționari, iar din interpretarea prevederilor art.8 lit. g privind clauzele actului constitutiv și art.137 referitor la obligația depunerii unei garanții de către fiecare administrator, rezultă că aceștia pot proveni fie din rândul acționarilor, fie din afara acestora.

Practica activității comerciale din tara noastră, atât din perioada interbelică cât și din cea contemporană, a dovedit însă că pe lângă reprezentanții acționarilor, în consiliile de administrație ale societăților pe ,acțiuni sunt cooptați diverși specialiști în domeniul managementului, În afaceri, delegați ai băncilor finanțatoare ori ai celor la care societatea are conturi deschise și chiar reprezentanți ai salariaților.

Legea impune o condiție de limitare a cumulului calității de administrator în cel mult trei consilii de administrare (art.142 alin.1). Această condiție nu operează în cazul în care cel ales în consiliul de administrație este proprietar a cel puțin o pătrime din totalul acțiunilor sau este administrator al unei societăți ce deține această cotă parte din acțiuni (art. 142 alin. 2).

Acțiunea împotriva administratorului care încalcă această interdicție legală poate fi exercitată de către orice acționar sau de Ministerul Finanțelor, iar sancțiunea este pierderea de drept a calității de administrator la societățile ce depășesc numărul legal, a celui aflat în culpă și condamnarea sa la plata în folosul statului a remunerației și a

celorlalte beneficii, cât și la restituirea sumelor încasate (art.142 alin 4 și 5 din Legea nr. 31/1990).

Calitatea de organ colegial a consiliului de administrație, impune ca numai acesta să poată decide asupra actelor de gestiune colectivă date în competența sa.

Acționarii nu pot interveni în mod direct și nu pot influența activitatea de gestionare a societății de către consiliul de administrație, decât prin intermediul adunării generale a acționarilor ori cu ajutorul cenzorilor. Această concluzie își găsește suportul legal în prevederile art.111 alin.2 lit.d din Legea nr.31/1990 care prevede că adunarea generală ordinară este obligată să se pronunțe, asupra gestiunii administratorilor și în cele ale art.149 alin.1 care menționează că „oricare acționar are dreptul să reclame cenzorilor faptele ce crede că trebuie cenzurate, iar aceștia sunt obligați să le verifice și dacă le găsesc reale, să le aibă în vedere la întocmirea raportului către adunarea generală”.

Când reclamația împotriva activității unui membru al consiliului de administrație a fost făcută de acționarii ce reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social, sau o cotă parte mai mică în conformitate cu prevederilor actului constitutiv, cenzorii sunt obligați să prezinte observațiile și propunerile lor asupra faptelor reclamate (art.149 alin.2 din lege).

Dacă socotesc reclamația acționarilor ca fiind întemeiată și urgentă, cenzorii sunt obligați să convoace imediat adunarea generală a acționarilor ori să prezinte situația la prima adunare care trebuie să decidă și să ia o hotărâre cu privire la aspectele reclamate (art. 149 alin.3 din lege).

Această soluție era prevăzută și de art.154 Cod comercial (în prezent abrogat) cu mențiunea că textul avea în vedere cota de o zecime din capitalul social. Ea a fost admisă și de jurisprudență care s-a pronunțat în sensul că nu este permis fiecărui acționar să tulbure prin reclamații intempestive activitatea societății.

O altă consecință a caracterului de organ colegial al consiliului de administrație, o constituie faptul că actele sale sunt și rămân valabile indiferent de modificările intervenite în componența sa.

Soluția a fost consacrată și de practica judiciară din perioada interbelică pornind de la prevederile art. 122 Cod comercial (în prezent abrogat) referitoare la administrarea

societății anonime și ale art.1552 Cod civil și având la bază doctrina modernă, teoria reprezentării legale sau a curentului organicist în materia administrării societății comerciale.

Potrivit acestei concepții care domină astăzi doctrina occidentală a Dreptului comercial, administratorii societății sunt organe esențiale pentru funcționarea acesteia. Ei conduc interesele sale, veghează la aplicarea legii, actelor constitutive și executarea deliberărilor adunării generale sau reprezintă societatea în raporturile cu terții, dacă au o atare împuternicire. Ca urmare, în cazul acordării unei procuri la o terță persoană, mandatul consiliului de administrație nu poate înceta prin simplul fapt că administratorul care l-a dat nu mai este în funcțiune.

Conducerea consiliului de administrație. Legea nr.31/1990 nu prevede în mod expres cui îi este încredințată conducerea consiliului de administrație. Din interpretarea unor norme ale acestei legi, rezultă însă, în mod implicit, că misiunea coordonării întregii activități a consiliului revine unui președinte.

Astfel, în art.134 alin.3 din lege, se menționează că: „unicul administrator sau președintele consiliului de administrație și cel puțin jumătate din numărul administratorilor vor fi cetățeni români". În art.140 alin.2, legiuitorul stabilește că: „președintele consiliului de administrație poate fi și director general sau director, în care calitate conduce și comitetul de direcție".

Practica activității societăților comerciale, în absenta unor dispoziții legale exprese, a stabilit că desemnarea președintelui consiliului se face în condițiile menționate de actul constitutiv al societății, iar dacă în acest document ori în adunarea generală a acționarilor nu s-a clarificat această problemă, președintele poate fi ales de membrii consiliului de administrație.

În funcție de complexitatea activității societății, în condițiile menționate, pot fi desemnați unul sau mai mulți vicepreședinți care să

conducă consiliul de administrație în lipsa președintelui ori să coordoneze anumite resorturi ale problematicii cu care se confruntă societatea comercială pe acțiuni.

Durata funcției președintelui consiliului nu poate depăși perioada în care cel desemnat este ori a fost ales sau reales ca membru al consiliului de administrație.

În calitate de administrator, președintele consiliului de administrație poate fi și director general sau director și în această calitate va conduce și comitetul de direcție. El reprezint societatea în raporturile juridice cu terții2.

Potrivit art.128 alin.l din Legea nr.31/1990, președintele consiliului de administrație ori înlocuitorul acestuia conduce și lucrările adunării generale a acționarilor.

Dacă prin actul constitutiv al societății nu s-a stabilit în alt mod, președintele consiliului de administrație al societăților comerciale de naționalitate română (cu sediul în România) va fi în mod obligatoriu, cetățean român. .În acest sens, art.134 alin.3 din legea societăților comerciale menționează că: „unicul administrator sau președintele consiliului de administrare și cel puțin jumătate din numărul administratorilor vor fi cetățeni români, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel".

Atribuțiile și funcționarea consiliului de administrație3

Preliminarii. Legea societăților comerciale nr.31/1990, prevede în art. 70 alin.1 că: „administratorii pot face toate operațiunile pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv".

Rezultă, din acest text de lege, că atât administratorul unic cât și consiliul de administrație în calitatea sa de organ colegial de gestionare și administrare a societății pe acțiuni, are atribuțiuni și puteri foarte largi, limitate numai de obiectul de activitate al societății, de clauzele actului constitutiv și de unele dispoziții imperative ale legii.

Pe lângă aceste îndatoriri generale de gestionare și administrare, consiliul are și unele atribuții legale specifice sau delegate de adunarea generală a acționarilor.

Având în vedere că obligațiile generale ale administratorilor au fost

analizate , în cele ce urmează ne vom referi la atribuțiile specifice ale consiliului de administrație și la cele delegate de adunarea generală extraordinară a acționarilor, precum și la modul de funcționare al consiliului de administrație.

Atribuțiile specifice ale consiliului de administrație. Conform art.140 alin.1 din Legea nr.31/1990, consiliul de administrație poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcție compus din membrii aleși dintre administratori, cărora le stabilește și remunerația.

Prin urmare, constituirea comitetului de direcție este facultativă, însă atunci când societatea optează pentru această soluție atributul alegerii membrilor comitetului de direcție și stabilirea puterilor acestora aparține consiliului de administrație dacă nu se dispune altfel prin actele constitutive ale societății. Doctrina dreptului comercial reține două situații privind constituirea comitetului de direcție. Când prin actul constitutiv al societății nu se prevede nimic în acest sens, consiliul de administrație ia decizia și stabilește el însuși care sunt puterile sale, ce vor fi transmise comitetului de direcție procedând la alegerea membrilor acestuia din rândul administratorilor. În acest caz, acele atribuțiuni care nu au fost menționate în decizia de delegare rămân în continuare asupra consiliului de administrație.

Dacă constituirea comitetului de direcție este menționată în actele constitutive ale societății comerciale, sau în hotărârea adunării generale constitutive, consiliul de administrație va proceda prin decizia sa, numai la alegerea membrilor comitetului și la delegarea puterilor acestuia, rezervându-și celelalte atribuțiuni ce îi revin potrivit contractului sau statutului societății.

O altă atribuțiune specifică consiliului de administrație, este stabilirea remunerației membrilor comitetului de direcție. Potrivit arl.140 alin.3 din Legea nr.31/1990, decizia consiliului privind alocarea sumei necesare remunerării administratorilor din comitetul de direcție va trebui să fie supusă ratificării adunării generale, dacă depășește limita prevăzută de actul constitutiv al societății sau dacă acest document nu dispune nimic în această privință.

De asemenea, potrivit art.141 alin.l din legea societăților comerciale, dacă în actele constitutive ale societății nu se prevede o altă soluție, consiliul de administrație numește funcționarii societății, inclusiv pe directorii executivi care însă nu pot fi membrii ai organului colegial de administrare (ar1.147 alin.1 și 2 din lege).

Revocarea persoanelor numite în comitetul de direcție, este o altă atribuțiune specifică a consiliului de administrație, potrivit art.141 alin.3 din Legea nr.31/1990.

Această revocare se produce ad nutum, ca urmare a pierderii încrederii, fiind un drept absolut al consiliului de administrație, cu condiția ca administratorii din comitetul de direcție să nu fi fost desemnați în această calitate prin actele constitutive sau, ulterior, de către adunarea generală, situație în care atributul revocării revine acestui organ de decizie.

Administratorul revocat din comitetul de direcție nu poate cere reintegrarea, el având dreptul doar la o acțiune în daune .

Pentru anumite operațiuni date de lege în competența consiliului de administrație, puterile acestui organ colegial de gestiune sunt cenzurate de adunarea generală a acționarilor, dacă în actele constitutive ale societății nu s-a prevăzut altfel.

Măsura acestei cenzuri are caracter de excepție și constă în aprobarea prealabilă de către adunarea generală a acționarilor a încheierii unor acte juridice prin care societatea urmează să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul său, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic respectiv (art.143 din Legea nr.31/1990).

Atribuțiile consiliului de administrație delegate de adunarea generală a acționarilor.

Așa cum am arătat, prin modificările și completările Legii nr.31/1990 de către Ordonanța de Urgentă a Guvernului României nr.32/1997, s-a prevăzut posibilitatea ca o parte din atribuțiile adunării extraordinare a acționarilor să poată fi delegate consiliului de administrație.

Astfel, potrivit art.114 din legea menționată, adunarea generală extraordinară va

putea delega consiliului de administrație sau, după caz, administratorului unic, în condițiile prevăzute de actul constitutiv și cu majoritățile stabilite de art.115, următoarele atribuțiuni care de regulă revin adunării generale: mutarea sediului societății; schimbarea obiectului de activitate al societății; majorarea capitalului social; reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni și în sfârșit conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă.

Problema care se pune este dacă la rândul său consiliul de administrație ar mai putea delega una sau mai multe din cele cinci atribuțiuni, pe care le poate primi prin delegare de competență de la adunarea generală extraordinară, unui comitet de direcție.

Legea societăților comerciale nu conține nici un fel de dispoziții în acest caz, iar doctrina dreptului comercial a exprimat unele critici în sensul că această delegare de atribuții de la adunarea generală extraordinară a acționarilor către consiliul de administrație nu este reglementată de legislația Uniunii Europene și poate da naștere la abuzuri.

Pe de altă parte, doctrina interbelică a dreptului societăților comerciale a semnalat și criticat tendința administratorilor în general și a consiliului de administrație de a abuza de atribuțiile și puterile conferite prin depășirea cadrului și limitele hotărârii adunării generale a acționarilor2.

În ce ne privește, referitor la posibilitatea de delegare a competenței unor atribuții ale adunării generale extraordinare către consiliul de administrație, suntem de părere că legiuitorul român a avut în vedere principiul celerității activității societății comerciale. Această măsură poate conduce la unele abuzuri din partea administratorului unic sau a consiliului de administrație. De aceea se impune, în aceste cazuri, intensificarea controlului asupra activității administratorilor din partea cenzorilor și a adunării acționarilor.

Referitor la posibilitatea delegării de către consiliul de administrație, comitetului de direcție a unora din cele cinci atribuțiuni ale adunării generale extraordinare a acționarilor, în principiu admitem o asemenea eventualitate care nu este reglementată explicit, dar nici interzisă de Legea nr.31/1990.

Suntem însă de părere, având în vedere importanța și consecințele deosebite pentru activitatea societății comerciale pe acțiuni că ar fi de admis ca numai mutarea sediului societății prevăzută de art.113 lit. b să poată fi dată și în competenta comitetului de direcție prin delegare de atribuții.

Celelalte patru atribuții referitoare la: schimbarea obiectului de activitate al societății (art.113 lit.c); majorarea capitalului social (lit.e); reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni (lit. f) și conversia acțiunilor dintr-o categorie în cealaltă (art.113 lit.i), influențează în mod direct rezultatele economico-financiare ale societății. De aceea, opiniem că transmiterea lor prin delegare de competență potrivit art.140 alin.1din Legea nr.31/1990, către comitetul de direcție ar favoriza, dacă membrii acestui organism nu sunt de bună credință, anumite consecințe păgubitoare pentru societatea comercială pe acțiuni.

Funcționarea consiliului de administrație. Legea nr.31/1990 stabilește anumite condiții referitoare la: modul de lucrul al administratorilor în cadrul consiliului de administrație; cvorumul și majoritatea necesare pentru luarea deciziilor; desfășurarea ședințelor; posibilitățile de anulare a unor eventuale decizii considerate ilegale și altele.

Data și locul întrunirii consiliului de administrație.

Art.l46 alin.l și 2 din Legea nr.31/1990 prevede obligativitatea întrunirii consiliului de administrație cel puțin o dată pe lună sau de câte ori este necesară luarea unei decizii colective privind gestionarea și administrarea societății.

Cu privire la locul întrunirii, deși legiuitorul stabilește sediul societății (art.l46 alin.2), considerăm că atunci când societatea are mai multe sedii ori sucursale și filiale, în raport cu problematica ce formează ordinea de zi a ședinței, consiliul de administrație poate fi convocat și la aceste sedii secundare ori chiar în alt loc, cu condiția să fie asigurate măsurile necesare de încunoștiințare în timp util a tuturor membrilor.

Convocarea consiliului de administrație.

Potrivit art.l46 alin.3 coroborat cu art.140 alin.2 din Legea societăților comerciale, membrii consiliului de administrație, sunt convocați la întrunirea acestui organ colegial de administrare, de către președintele consiliului de administrație, fie la inițiativa proprie, fie la solicitarea unuia dintre administratori care are de supus luării deciziei o anumită problemă privind gestiunea societății.

Convocarea se face în scris și în timp util cu precizarea locului, datei, a ordinii de zi ce face obiectul ședinței pentru asigurarea posibilităților de participare a tuturor membrilor.

În principiu, legea interzice discutarea sau luarea unor decizii asupra altor probleme decât cele prevăzute în ordinea de zi, cu excepția cazurilor ce prezintă caracter de urgență și cu condiția ratificării acestora în ședința următoare, de către membrii care au absentat (art.l46 alin.3 din Legea nr.31/1990).

Aceste măsuri legale au rolul de a asigura participarea tuturor membrilor consiliului de administrație la formarea voinței colective și aplicarea acesteia în conformitate cu scopul și finalitatea societății, care urmărește realizarea de beneficii și profit.

La ședințele consiliului de administrație, vor fi convocați și cenzorii (art.146 alin.5 din lege). Din redactarea acestui text de lege, rezultă obligativitatea convocării cenzorilor fără însă ca aceștia să aibă drept de vot, potrivit art.159 alin.2 din Legea nr.31/1990.

Prezența cenzorilor, în condițiile legale menționate, este menită să dea posibilitatea acestora să se informeze în legătură cu problematica ședinței și modul de adoptare a deciziilor ori să fie consultați asupra unor aspecte discutate.

Cenzorii nu sunt însă abilitați de lege să exercite un control preventiv asupra deciziilor consiliului de administrație, să își dea acordul, ori să vizeze măsurile luate.

De asemenea, prezența cenzorilor la ședințele consiliului de administrație nu îi exonerează de obligațiile legale ce le revin, potrivit art.158 din Legea nr.31/1990 de a efectua controlul asupra gestiunii și administratorilor din componența consiliului.

Suntem de părere, că la ședințele consiliului de administrație pot fi convocați și alți specialiști sau persoane din interiorul ori din afara societății. Aceștia nu pot avea decât calitatea de consultanți dacă nu sunt membrii în consiliul de administrație. Exempli gratia, potrivit art.29 alin. 1 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate2, con-

siliile de administrație ale unităților în care funcționează sindicate legale, au obligația să invite, pe delegații aleși ai sindicatelor, la ședințele consiliului în care se discută probleme de interes profesional, economic, social și cultural. Reprezentanții sindicatelor participanți la ședința consiliului de administrație nu au însă drept de vot.

Desfășurarea întrunirii consiliului de administrație.

Legea nr.31/1990 conține puține referiri la modul în care urmează să se desfășoare ședințele consiliului de administrație. În art.146 alin.4 se prevede că la întrunirile consiliului de administrație, directorii vor prezenta rapoarte scrise despre operațiunile pe care le-au executat, iar comitetul de direcție va prezenta registrul deliberărilor sale. Art.140 alin.2 stabilește că președintele consiliului de administrație poate fi și director general sau director, calitate în care conduce și comitetul de direcție. În art.146 alin.6 se menționează că la fiecare ședință se va întocmi un proces – verbal care va cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite și opiniile separate exprimate.

De asemenea, art.172 alin.l și 2 precizează care sunt registrele ce urmează a fi ținute de societățile comerciale pe acțiuni, în afara evidențelor legale, ce constituie obligații profesionale ale comercianților și ce obligații are consiliul de administrație în legătură cu aceste registre.

Din prevederile legii precum și din practica activității comerciale rezultă că întrunirea consiliului de administrație este prezidată de președintele consiliului ori de un înlocuitor legal al acestuia.

Pentru buna desfășurare a ședinței se alege un secretariat format din membrii ai consiliului care verifică prezența și dacă sunt întrunite condițiile de cvorum stabilite de lege. Uneori în acest secretariat pot fi cooptați și unii funcționari ai societății care nu au însă drept de vot dacă nu sunt membrii ai consiliului de administrație.

Consiliul de administrație deliberează și ia decizii asupra problemelor ce fac obiectul ordinii de zi, pe baza discuțiilor membrilor săi și a informațiilor comitetului de direcție care prezintă registrul deliberărilor sale și a directorilor executivi ce dau rapoarte asupra modului în care au condus și au soluționat operațiunile încredințate spre executare.

La fiecare ședință se întocmește un proces verbal în care sunt menționate date referitoare la: participanți; problemele ce au făcut obiectul ordinii de zi și, rezultatul deliberărilor și deciziilor luate, cu precizarea numărului de voturi întrunite, a numelui administratorilor ce au avut opinii separate și a conținutului acestora; precum și alte aspecte concrete rezultate în cadrul ședinței.

În afara procesului verbal de ședință, potrivit legii (art.172 lit.c) deliberările și deciziile consiliului sunt consemnate în registrul ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație.

Pe lângă acest registru, consiliul de administrație al societății, ține și următoarele evidențe prevăzute de art.172 din Legea nr.31/1990:

– un registru al acționarilor în care se vor consemna, după caz, numele și prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul acționarilor cu acțiuni nominative, precum și vărsămintele făcute în contul acțiunilor (lit.a);

– un registru al ședințelor și deliberărilor adunărilor generale (lit.b);

-un registru al obligațiunilor, care va arăta totalul obligațiunilor emise și ale celor rambursate; numele, denumirea și domiciliul sau sediul titularilor, pentru cele nominative (lit.f).

În timp ce întocmirea procesului verbal în care sunt consemnate rezultatele întrunirii consiliului de administrație reprezintă o condiție de formă, consemnarea deciziilor în registrul special al deliberărilor reprezintă o condiție de fond pentru valabilitatea și urmărirea deciziilor, iar obligativitatea acestei duble măsuri constituie o condiție de ordine publică.

Procedura anulării deciziilor consiliului de administrație.

Legea nr.31/1990 nu prevede în mod expres modalitatea de anulare a deciziilor consiliului de administrație considerate nelegale.

Doctrina actuală de drept comercial consideră, pornind de la prevederile art.111 lit. d al acestei legi, referitor la obligația adunării generale de a se pronunța asupra gestiunii administratorilor, că și anularea unor eventuale decizii nelegale a consiliului de administrație poate fi dispusă de adunarea generală a acționarilor.

Această soluție se bazează atât pe textul de lege menționat, cât și pe principiile

generale care guvernează raporturile între administratori și adunarea generală a societății. Din moment ce, potrivit art.134 alin.4 din Legea nr.31/l990, numirea și înlocuirea administratorilor se fac exclusiv de către adunarea generală, este firesc ca aceasta din urmă să exercite un control permanent asupra modului în care administratorul își exercită mandatul încredințat și chiar are această obligație potrivit art.111 lit. d din lege.

Pe de altă parte, în lipsa unei prevederi legale deciziile consiliului de administrație nu pot fi atacate în justiție de către acționari în mod direct. Ei pot însă, potrivit art.131 din Legea nr.31/1990, să atace în justiție o hotărâre a adunării generale, prin care aceasta s-a pronunțat asupra valabilității unei decizii a consiliului de administrație. Pe cale de consecință, acționarii au posibilitatea de a ataca în mod indirect în justiție o decizie a consiliului de administrație, pe care o consideră ilegală.

De asemenea, este de admis în mod logic că, din moment ce adunarea generală este singura competentă să se pronunțe asupra valabilității deciziilor consiliului de administrație, tot ea poate dispune și măsura suspendării acestor decizii.

Soluția este tradițională atât în ceea ce privește anularea cât și cu privire la suspendarea deciziilor consiliului de administrație. Ea a fost împărtășită și de o parte a doctrinei interbelice a dreptului comercial2, care a argumentat-o pornind de la prevederile art.122 Cod comercial (în prezent abrogat) care în alin.l prevedea că,,societatea anonimă se administrează de către unul sau mai mulți mandatari temporari, revocabili, asociați sau nu".

Dar în doctrina interbelică a dreptului societăților comerciale s-a încercat și promovarea soluției anulării pe calea instanței de judecată a deciziilor consiliului de administrație, fiind aduse ca argumente legale prevederile art.165 din Codul comercial (în prezent abrogat), respectiv de art.230 din proiectul noului Cod comercial, care în alin.2 prevedea că: „deciziile adunării generale contrarii actului constitutiv, statutului sau legii, pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală, sau au votat contra cerând să se insereze aceasta în procesul verbal al ședinței". Acest text a

fost preluat și de art.130 alin.2 din Legea nr.31/1990.

Jurisprudența vremii a respins însă această încercare doctrinară având în vedere următoarele argumente.

a) adunarea generală este organul suprem, care decide asupra oportunității deciziilor consiliului de administrație. Numai după consumarea acestei căi, hotărârea adunării generale privind actele administrative poate fi supusă justiției în caz de încălcare a legii, a statutului sau de exces de putere din partea administratorilor.

b) nu se puteau aplica, prin analogie, art.165 Cod comercial (art.230 proiect Cod nou), deoarece se eludau dispozițiile art.154 -155 Cod comercial vechi, care prevedeau un sistem de garanții destinat să nu permită oricărui acționar să tulbure bunul mers al operațiunilor sociale.

c) aplicarea art.165 Cod comercial (art.230 proiect Cod nou) nu se putea face, deoarece atacarea deciziei administratorilor în justiție de către acționari era posibilă numai pentru fapte de o anumită gravitate. Tulburarea activității societății și aducerea acesteia în justiție pentru anularea oricărui act al administratorilor ar provoca discreditarea societății și a reprezentanților săi care sunt administratori.

În ceea ce ne privește, admitem că anularea deciziilor consiliului de administrație, considerate nelegale, este în principal de competența adunării generale a acționarilor în temeiul art.111 lit.d din Legea nr.31/1990.

În intervalul dintre adunările generale, orice acționar, potrivit procedurii stabilite de art.149 din legea societăților comerciale, dacă este nemulțumit de modul de lucru ori de o decizie a consiliului de administrație, se poate adresa cenzorilor. Aceștia sunt obligați să verifice reclamațiile și dacă le găsesc întemeiate să sesizeze adunarea generală ori chiar să o convoace atunci când sesizarea provine de la acționarii reprezentând o pătrime din capitalul social sau o cotă mai mică, conform clauzelor din actele constitutive.

De asemenea, potrivit art.119 din Legea nr.31/1990, administratorii sunt obligați să convoace de îndată adunarea generală, la cererea acționarilor reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel

și dacă cererea cuprinde dispoziții ce intră în atribuțiile adunării.

În acest caz, adunarea generală va avea loc în termen de o lună de la înregistrarea cererii. Dacă administratorul nu convoacă adunarea, instanța de la sediul societății, cu audierea părților, va putea ordona convocarea, desemnând dintre acționari, persoana care o va prezida.

Pe cele două căi ori prin intervenție directă în adunarea generală a acționarilor, parte din aceștia nemulțumiți de o decizie a consiliului de administrație, pot solicita anularea ei de către adunarea generală.

În subsidiar, acționarii nemulțumiți de o decizie a consiliului de administrație, cu privire la care s-a pronunțat adunarea generală a acționarilor, au posibilitatea potrivit art.131 din Legea nr.31/1990, în termen de 15 zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, să se adreseze instanței și să solicite anularea acesteia, dacă nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra și au cerut consemnarea poziției lor în procesul-verbal al ședinței.

Cererea în acest caz, se judecă în camera de consiliu, iar hotărârea de anulare este supusă publicității prin mențiune în Registrul comerțului și publicarea în Monitorul Oficial. De la această dată, hotărârea devine opozabilă tuturor acționarilor.

Potrivit art.132 din Legea nr.31/990, odată cu intentarea acțiunii în anulare, se poate solicita suspendarea hotărârii adunării generale atacate prin procedura Ordonanței președințiale prevăzute de art.581 Cod de proc. civ. Odată cu încuviințarea suspendării, președintele instanței poate obliga reclamantul la plata unei cauțiuni. Împotriva Ordonanței de suspendare se poate face recurs în termen de cinci zile de la pronunțare.

Este de menționat că, prin modificările și completările aduse Legii nr.31/1990 de către O.U.G. nr.32/I997, în cazul deciziilor de o anumită gravitate ale consiliului de administrație care aduc prejudicii societății, s-a admis și posibilitatea acțiunii directe în instanță de oricare dintre acționarii minoritari. Noua soluție a legii urmărește protejarea intereselor societății și nu poate fi aplicată decât deciziilor administratorilor care au produs prejudicii în scopul recuperării acestora și pentru înlăturarea unor abuzuri.

Astfel, potrivit art. 152 din Legea nr. 31/ 990 republicată (text nou introdus) în cazul în care administratorul sau directorii încheie acte juridice care prejudiciază societatea, iar aceasta, din cauza poziției deținute de persoanele ce ocupă funcțiile

respective, nu acționează în vederea recuperării prejudiciului, oricare dintre acționarii minoritari are dreptul să introducă acțiune în numele societății, în scopul recuperării prejudiciului respectiv.

Apreciem că această soluție nu poate fi extinsă la toate deciziile consiliului de administrație, ci numai la acelea care au produs prejudicii. În acest caz, suntem în prezența unei acțiuni de recuperare, exercitată în numele societății de către oricare dintre acționarii minoritari care în cazul admiterii de către instanța competentă teritorial are drept consecință anularea deciziei păgubitoare a administratorului. Prin hotărârea luată în cazul admiterii acțiunii, considerăm că, tribunalul trebuie să dispună mai întâi anularea deciziei prin care s-a produs prejudiciul și apoi modalitățile de recuperare a acestuia precum și cuantumul despăgubirilor.

Proba existenței prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și decizia păgubitoare a consiliului de administrație trebuie făcută de acționarul minoritar care introduce acțiunea la instanță.

Legea nr.31/1990 permite ca o parte din atribuțiunile și puterile consiliului de administrație, care se întrunește numai periodic (cel puțin o dată pe lună), să fie delegate unui organ de administrare mai restrâns, menit să pună în aplicare în mod operativ deciziile consiliului și să asigure caracter de continuitate activității de gestiune și administrare a societății comerciale. Legea societăților comerciale conține relativ puține norme de reglementare în privința comitetului de direcție.

2.Constituirea comitetului de direcție.

Legea nr.31/1990 nu stabilește o anumită structură și nici nu dă o definiție a comitetului de direcție.

Art.140 alin.l precizează: „consiliul de administrație poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcție, compus din membrii aleși dintre administratori, fixându-le în același timp și remunerația". În alin.2 al aceluiași articol se menționează că: „președintele consiliului de administrație poate fi și director general sau director, în care calitate conduce și comitetul de direcție".

Din aceste texte de lege rezultă în mod tranșant următoarele concluzii privind constituirea comitetului de direcție:

– comitetul de direcție este un organ colegial de gestiune și administrare al societății comerciale, mult mai restrâns decât consiliul de administrație, care să poată lucra în mod operativ;

– constituirea comitetului de direcție este facultativă și nu obligatorie;

– atunci când se constituie, comitetului de direcție îi sunt delegate o parte din puterile consiliului de administrație;

comitetul de direcție poate fi condus de președintele consiliului de administrație care poate fi și director general sau director.

Normele Legii nr.31/1990 nu ni se par însă suficient de clare pentru a răspunde în mod tranșant la întrebările, dacă din comitetul de direcție urmează să facă parte numai administratori, sau pot fi incluși și alți funcționari, ori dacă alegerea comitetului de direcție este atributul exclusiv al consiliului de administrație.

La prima vedere s-ar putea desprinde concluzia, din analiza conținutului art.140 și 141 din Legea nr.31/1990, că acest comitet de direcție se constituie numai de către consiliul de administrație, iar membrii săi sunt aleși din rândul administratorilor. În foarte mare măsură această concluzie este reală și confirmată de doctrina și practica comercială .

Suntem de părere însă că această concluzie nu poate fi absolutizată și încercăm să răspundem la cele două întrebări având în vedere următoarele argumente:

a) pe de-o parte, însuși textul de lege al art.141, care în alin.1 menționează că: „numirea funcționarilor societății se face de către consiliul de administrație, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel", iar în alin.2 precizează „consiliul de administrație poate oricând revoca persoanele numite în comitetul de direcție", nu exclude posibilitatea ca prin actele constitutive ale societății să se prevadă că, pe lângă administratori, în comitetul de direcție să poată fi incluși și alți funcționari și să se stabilească componența numerică a acestui organ colegial de administrare și atribuțiile

sale conform art.8 lit.g din Legea nr.31/1990.

În acest caz, competența de numire și de revocare a membrilor comitetului de direcție, nu mai revine consiliului de administrație, ci adunării generale care a aprobat actele constitutive și a desemnat prin vot secret membrii consiliului de administrație, respectiv cei ai comitetului de direcție (art.129 alin.2 din Legea nr.31/1990).

În această eventualitate, rămâne de discutat în ce măsură și dacă funcționarii numiți în comitetul de direcție ar avea dreptul de vot în luarea unei decizii sau acest drept revine numai membrilor care au și calitatea de administratori.

Având în vedere rolul comitetului de direcție, de organ colegial operativ de gestiune și administrare al societății, opiniem că în varianta numirii pe lângă administratori și a unor funcționari ai societății, în legătură cu dreptul de vot al acestora din urmă se impune să facem două distincții. Dacă funcționarii societății, inclusiv directorii executivi, au fost numiți în comitetul de direcție ca membri cu puteri depline, este normal ca ei să-și exercite și dreptul de vot ca și ceilalți administratori membrii. Atunci însă, când prin decizia de numire în comitetul de direcție a funcționarilor societății se face mențiunea că sunt membrii consultanți, considerăm că nu pot avea dreptul de vot în luarea deciziilor.

b) pe de altă parte, prevederile art.141 din Legea nr.31/1990, trebuie interpretate în legătură strânsă cu cele ale art.140 care în alin.1 menționează: „consiliul de administrație poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcție, compus din membrii aleși dintre administratori, fixându-le în același timp și remunerația".

Trecând peste faptul că această formulare a fost preluată în Legea nr.31/1990, aproape integral din proiectului noului Cod comercial din 1938, fără a ține seama de evoluția practicii comerciale a societăților și grupărilor de societăți ce funcționează în prezent, considerăm că însăși legiuitorul român actual, a avut în vedere, prin formularea art.141 alin.2 din legea societăților comerciale, posibilitatea ca în componența comitetului de direcție să poată fi incluși și alți funcționari ai societății pe lângă administratori.

Astfel, dacă în art. 140 alin. 1 este folosită sintagma – „compus din membrii aleși dintre administratori",

în art. 141 alin. 2 același legiuitor folosește expresia de – ,,persoane" și nu de administratori, în formularea: „consiliul de administrație poate oricând revoca persoanele numite în comitetul de direcție".

c) în al treilea rând, însăși doctrina actuală de drept a societăților comerciale are în vedere potrivit principiului libertății de voință, posibilitatea ca prin actele constitutive ale societății, să fie lărgită ori restrânsă competența consiliului de administrație.

d) și în sfârșit, dar nu în ultimul rând, unii autori și-au exprimat în mod direct părerea că pe lângă administratori din comitetul de direcție pot face parte și funcționari salariați ai societății cu funcții de directori executivi. Această soluție și-a găsit confirmarea și în practica comercială.

Atunci când prin actele constitutive nu se prevede nimic în legătură cu membrii comitetului de direcție, ei sunt aleși de consiliul de administrație în condițiile de cvorum și majoritate stabilite de art.139 din Legea nr.31/1990. Deci este necesară prezența a cel puțin jumătate din numărul administratorilor membrii ai consiliului, iar decizia valabilă se ia cu majoritatea absolută a celor prezenți.

Actuala legislație a societăților comerciale, nu reține din doctrina interbelică a dreptului comercial decât posibilitatea delegării unor puteri ale consiliului de administrație către comitetul de direcție, Legea nr.31/1990 neavând norme proprii de reglementare referitoare la instituția administratorului delegat3.

Remunerația cuvenită membrilor comitetului de direcție se stabilește de consiliul de administrație (art.140 alin.1 din lege). Dacă, însă, suma stabilită depășește prevederile actelor constitutive ori prin acestea nu s-a stipulat nimic referitor la retribuția administratorilor, decizia consiliului de administrație privind cuantumul sumei necesare

remunerării trebuie supusă ratificării adunării generale a acționarilor.

În concluzie, comitetul de direcție este apreciat ca un consiliu de administrație în miniatură care poate fi condus de către președintele consiliului de administrație ce poate îndeplini în același timp și funcția de director general sau de director al societătii2.

Comitetul de direcție este un organ colegial, operativ de gestiune a activității societății, căruia îi sunt delegate o parte din puterile consiliului de administrație și care urmează să răspundă față de acest consiliu ori față de adunarea generală a acționarilor, potrivit art.72 și 73 din Legea nr.31/1990.

Atribuțiile comitetului de direcție.

În principiu, ca organ colegial de gestiune al societății pe acțiuni, comitetul de direcție poate avea orice atribuții din categoria acelor care revin administratorilor.

Art.140 alin.1 din Legea nr.31/1990 stipulează însă: „consiliul de administrație poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcție …". Din această formulare se desprinde concluzia că pentru a putea stabili atribuțiile comitetului de direcție sunt necesare două limite.

Limita inferioară o constituie minimul necesar al puterilor pe care le primește de la consiliul de administrație pentru a putea asigura continuitatea activității de gestiune a societății. Aceasta depinde de complexitatea operațiunilor și de volumul de afaceri, de componenta și structura consiliului și a personalului cu atribuțiuni de punere în executare a deciziei colective ce se formează în adunarea generală a acționarilor ori în ședințele consiliului de administrație.

Limita superioară o constituie atribuțiile conferite de adunarea generală, consiliului de administrație, pentru că acesta nu le poate delega în întregime astfel încât să-i fie afectate funcțiile și să nu mai aibă rațiune existența sa3. Consiliul nu are doar un

rol de supraveghere, ca în alte legislații și nici nu transferă comitetului de direcție plenitudinea puterilor sale.

În vederea încadrării atribuțiilor comitetului de direcție între cele două limite, considerăm util să prezentăm modul în care a apărut și s-a dezvoltat în doctrina dreptului comercial român această instituție juridică.

Codul comercial român de la 1887 nu conține norme juridice referitoare la comitetul de direcție.

În practica comercială a afacerilor, ulterioară adoptării Codului comercial, a apărut necesitatea asigurării continuității în gestionarea societăților, care nu se mai putea realiza în bune condiții de către consiliile de administrație ajunse la un număr foarte mare de membrii și care se întruneau numai periodic (de regulă lunar) .

Ca urmare, practica afacerilor a găsit o soluție ca în principiu, dacă actele constitutive ale societății nu se opun, o parte din atribuțiile și puterile consiliului de administrație să fie delegate unor administratori delegați ori unui organ colegial mai restrâns, care să conducă operațiunile sociale între ședințele consiliului de administrație2.

În doctrina interbelică a dreptului societăților comerciale, singura deosebire între cele două creații ale practicii comerciale consta în faptul că în timp ce administratorul delegat era un organ individual de gestiune a societății, comitetul de direcție este un organ colegial ca și consiliul de administrație.

Având în vedere această particularitate, doctrina interbelică a dreptului comercial român a stabilit caracterul juridic al celor două organe mai restrânse de gestiune și administrare după cum urmează:

a) numirea administratorilor delegați ori a comitetului de direcție se făcea cu sau fără termen, dar perioada nedeterminată nu putea depăși limita expirării calității de administrator;

b) administratorul delegat sau comitetul de direcție nu sunt decât administratori

obișnuiți care au primit prin delegare anumite puteri. În consecință, ei aveau drepturile, îndatoririle și răspunderile ce revin oricărui administrator ca membru în consiliul de administrație și în plus pe acelea conferite prin mandatul încredințat de acest consiliu. Ca urmare, dacă au primit delegarea de la consiliul de administrație, le era aplicabilă dispoziția art.147 alin.5 din Codul comercial (în prezent abrogat), referitoare la solidaritatea mandatarului substituit cu mandatarul principal de la care a primit o parte din puteri și continuă să rămână răspunzător alături de acesta, potrivit art.1542 Cod civil.

c) puterile administratorilor delegați și ale membrilor comitetului de direcție sunt temporare și limitate. Ca urmare, ei pot fi revocați oricând "ad nutum" conform art.122 Cod comercial (în prezent abrogat), art.234, proiectul noului Cod comercial și art.141 alin.2 din Legea nr.31/1990.

Din aceste caractere juridice rezultă că, în virtutea principiilor care guvernează mandatul comercial, comitetul de direcție nu poate avea alte atribuții față de cele ce i-au fost delegate și acestea nu pot fi decât o parte din atribuțiile de gestiune cu caracter general ale consiliului de administrație.

Practica comercială și doctrina interbelică a dreptului societăților comerciale au reținut că, printre puterile ce pot fi delegate de consiliul de administrație, comitetului de direcție sunt acelea referitoare la conducerea și supravegherea serviciilor societății, numirea și revocarea funcționarilor; încheierea actelor juridice necesare funcționării societății cum ar fi cumpărările de materii prime și materiale, vânzări de mărfuri, aprovizionări în general, emiterea sau semnarea de cambii, cecuri; intentarea de acțiuni în justiție, reprezentarea în instanță și altele.

Sunt socotite ca netransmisibile comitetului de direcție unele acte de dispoziție sau care ar angaja societatea în anumite eforturi financiare, cum sunt spre exemplu: împrumuturile indiferent de valoare; înstrăinarea sau cumpărarea unor imobile și instalații sau bunuri mobile de o anumită valoare ce ar totaliza jumătate din valoarea contabilă a activelor societății; constituirea de garanții reale și altele similare.

O problemă care s-a ridicat de doctrină a fost aceea a determinării puterilor conferite comitetului de direcție, dacă în consiliul de administrație s-a făcut numai numirea membrilor fără a se stabili concret și atribuțiile acestui comitet.

O parte a doctrinei franceze s-a pronunțat că în acest caz mandatul comitetului de direcție

ar fi conform principiilor dreptului comun, un mandat general. Teza a fost însă respinsă pe considerentul că, acceptând ideea mandatului general, s-ar accepta posibilitatea delegării tuturor atribuțiunilor consiliului de administrație către un comitet de direcție, ceea ce, din punct de vedere juridic este de neacceptat.

Doctrina românească s-a pronunțat că în acest caz, conform principiilor de constituire și funcționare a societăților, consiliul de administrație a delegat comitetului de direcție puterea de a îndeplini operațiunile privind administrarea și gestionarea zilnică a societății, care prin natura, frecvența și multitudinea lor, nu pot fi supuse consiliului.

Funcționarea comitetului de direcție.

Ca organ colegial de gestiune al societății, comitetul de direcție funcționează, în principiu conform regulilor legale stabilite pentru consiliul de administrație.

Legea însă stabilește și unele norme proprii funcționării comitetului de direcție având în vedere rolul și specificul acestui organism.

Astfel, ca organ operativ de gestiune și administrare, el se întrunește cel puțin o dată pe săptămână (art.l46 alin.2 din Legea nr.31/1990) sau ori de câte ori se impun unele măsuri ce nu suferă amânare și sunt necesare activităților zilnice ale societății.

Fiind format, de regulă, dintr-un număr restrâns de membrii, comitetul de direcție ia decizii cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi (art.140 alin.4 din lege).

Legea nr.31/1990 stabilește în mod expres că în comitetul de direcție votul nu poate fi dat prin delegație (art.140 alin.6 din lege), de unde se desprinde concluzia că este obligatorie participarea la deliberări și la luarea deciziilor a tuturor membrilor săi2.

Deliberările și deciziile comitetului de direcție se consemnează în registrul ședințelor și deliberărilor comitetului de direcție (art.172 lit. d din lege). Acest registru se prezintă la toate întrunirile consiliului de administrație (art.146 alin4).

Cu toate că legea nu dispune în mod expres, există practica ca și la ședințele comitetului de direcție, în mod similar cu cele ale consiliului de administrație, să se întocmească un proces-verbal care va cuprinde ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite și opiniile separate (art.146 alin.6).

Registrul ședințelor și deliberărilor comitetului de direcție și procesele verbale de ședință sunt necesare atât pentru a se putea exercita un control din partea consiliului de administrație asupra organului de gestiune căruia i-a delegat o parte din atribuțiunile și puterile sale, cât și pentru a servi la adoptarea unor decizii ale consiliului de administrație. Aceste documente constituie însă oglinda activității și a modului în care a lucrat comitetul de direcție.

De asemenea, documentele respective servesc pentru analiza și aprecierea răspunderii ce revine membrilor comitetului de direcție în cazul neîndeplinirii obligațiilor generale sau specifice ce le revin.

Membrii comitetului de direcție și directorii unei societăți comerciale nu vor putea fi, fără autorizarea consiliului de administrație, membri în comitetul de direcție, administratori, cenzori sau asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente având același obiect și nici exercita același comerț sau altul concurent, pe cont propriu sau al altei persoane, sub pedeapsa revocării și răspunderii pentru daune (art.142 alin.5 din Legea nr.31/1990).

Pe lângă răspunderea ce o are în calitate de administrator al societății, pentru neîndeplinirea tuturor obligațiilor ce îi revin potrivit art 72 și 73 din Legea nr.31/1990, comitetul de direcție are și următoarele răspunderi specifice. EI răspunde față de societate pentru actele neîndeplinite de directorii sau personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției (art.l44 alin.2 din lege).

De asemenea, comitetul de direcție în îndeplinirea rolului său de control, este obligat să înștiințeze consiliul de administrație de toate abaterile constatate în exercitarea atribuțiilor de supraveghere a personalului din subordine și a activității din sectoarele societății date în responsabilitate (art.144 alin.3 din lege).

O altă obligație specifică este aceea prevăzută de art.144 alin.4 din Legea nr.31/1990, potrivit căreia în calitatea de administrator, comitetul de direcție trebuie să sesizeze cenzorilor neregulile săvârșite de comitetul anterior de la care a preluat gestiunea societății. In caz contrar, răspunde solidar cu predecesorii pentru neregulile acestora, de care a avut cunoștință.

Deciziile comitetului de direcție considerate nelegale pot fi anulate ori suspendate

de către consiliul de administrație sau de adunarea generală a acționarilor.

3.Directorii executivi

Consiliul de administrație și comitetul de direcție realizează activitatea de conducere operativă a societății. Fiind organe colegiale, ele se întrunesc periodic, de regulă, lunar, respectiv săptămânal. În aceste condiții, cei care asigură conducerea curentă a societății sunt directorii executivi. Legea prevede că „executarea operațiilor societății poate fi încredințată unuia sau mai multor directori executivi”.

Numirea directorilor executivi. În concepția legii, directorii executivi sunt funcționari ai societății (art.147 din Legea nr.31/1990 ). Fiind funcționari ai societății, directorii executivi sunt numiți de către consiliul de administrație, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel (art.141 din Legea nr.31/1990).

Directorii executivi nu vor putea fi membri în consiliul de administrație și nici în comitetul de direcție.

Deci, directorii executivi nu pot fi confundați cu administratorii societății.

Raporturile lor cu societatea sunt întemeiate pe un contract de muncă2.

Puterile și răspunderea directorilor executivi. Din dispozițiile art.147 din Legea nr.31/1990 rezultă că funcția directorilor executivi constă în „executarea operațiilor societății”. Prin executarea operațiilor societății trebuie să înțelegem executarea deciziilor consiliului de administrație și ale comitetului de direcție, precum și orice operațiuni impuse de îndeplinirea obiectului societății.

Potrivit art.147 alin.3 din Legea nr.31/1990, directorii executivi sunt răspunzători față de societate și de terți, ca și administratorii, pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor, conform dispozițiilor art.144 din lege. Orice convenție privind limitarea răspunderii directorilor executivi este lovită de nulitate.

CAPITOLUL VI

Încetarea calității de administrator

1.Expirarea termenului mandatului

Art.134 din Legea nr.31/1990prevede pentru societățile pe acțiuni că primii administratori pot fi numiți prin actul constitutiv, însă mandatul lor nu poate fi mai mare de 4 ani.

Dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut durata mandatului administratorilor, acesta se prezumă a fi de 2 ani.

Se pune întrebarea dacă durata de 4 ani, respectiv de 2 ani este o durată legală obligatorie pentru numirea administratorilor și în timpul funcționării societății.

Deși legea se referă „la primii administratori” credem că durata mandatului, aceea de 4 ani, este durata pe care legiuitorul o instituie pentru mandatul de administrator, indiferent de momentul numirii :la constituirea societății sau în cursul vieții sociale.

Cum nu se prevede expres durata mandatului, aceasta este de 2 ani. Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permanentiza anumite persoane în funcții de conducere, fapt ce ar contraveni naturii democratice a societății pe acțiuni.

În societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată, durata mandatului este fixată, potrivit legii, de către asociați (art 77 și art.192 alin.3 ).

În mod normal funcția de administrator încetează la expirarea mandatului. Ea încetează înainte de împlinirea termenului mandatului, în următoarele cazuri :

– revocarea administratorului;

– renunțarea administratorului;

– incapacitatea sau incompatibilitatea sau, când prin statut s-a prevăzut o limită de vârstă, împlinirea acesteia;

decăderea în cazul condamnării pentru una din infracțiunile prevăzute de art.135 coroborat cu art.6 alin.2 din Legea nr.31/1990 sau de art. 265-269 din aceeași lege; sau când adunarea generală a hotărât pornirea acțiunilor în răspundere contra administratorilor (art.150 alin.4 , Legea nr.31/1990 );

decesul administratorului sau împiedicarea fizică .

2.Revocarea administratorului

Art.134 alin.1 din Legea nr.31/1990 prevede că societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori temporari și revocabili.

În cazul societăților de persoane și al societății cu răspundere limitată, asociații pot decide asupra revocării administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care administratorii au fost numiți prin actul constitutiv (art.77, art.90, art.192, din Legea nr.31/1990 ).

Revocabilitatea administratorilor este consecința concepției contractuale a funcției de administrator. Asimilarea administratorului cu un mandatar justifică principiul revocabilității ad nutum a administratorilor.

Aceasta înseamnă că administratorii pot fi revocați oricând, în condițiile legii, fără a exista vre-o culpă contractuală a acestora; orice numire care ar aduce atingere principiului revocabilității ad nutum este nulă.

Dispozițiile din lege care reglementează revocabilitatea administratorilor sunt de ordine publică, neputându-se deroga de la acestea prin clauze contractuale sau hotărâri ale adunării generale.

Acest principiu este valabil și pentru numirile de administratori făcute de o autoritate publică în condițiile legii.

Competența revocării administratorilor aparține în societatea pe acțiuni, potrivit legii, adunării generale ordinare, aceasta deținând exclusivitatea numirii și înlocuirii administratorilor.

Revocarea va fi hotărâtă în condițiile de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru valabilitatea ținerii acestei adunări.

În societatea în comandită pe acțiuni, administratorii vor putea fi revocați de adunarea generală a acționarilor, hotărârea fiind luată cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare (art.184, Legea nr.31/1990 ).

În societățile de persoane și în societatea cu răspundere limitată, revocarea administratorilor se face cu votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Instanța sesizată de administratorul revocat cu acțiune în anularea hotărârii de revocare, reintegrarea sa în funcția deținută și plata de despăgubiri va admite în parte

această acțiune, numai pentru despăgubiri, dacă acestea sunt justificate și va respinge ca inadmisibile celelalte două capete de cerere.

Într-adevăr, revocarea fiind ad nutum, controlul judiciar al măsurii este exclus, chiar dacă revocarea s-ar fi făcut fără justă cauză.

Revocarea fără justă cauză, în aplicarea art.391 Cod comercial dă dreptul la despăgubiri. Potrivit acestui text de lege mandantul sau mandatarul care, fără justă cauză, prin revocarea sau renunțarea sa întrerupe executarea mandatului, răspunde de daune interese. Evaluarea despăgubirilor se va face în raport de suma la care administratorul revocat intempestiv ar fi fost îndreptățit pe durata mandatului său.

3.Renunțarea (demisia) administratorului.

Simetric, cu aceeași fundamentare juridică, dreptului adunării generale de a revoca pe administratori îi corespunde dreptul administratorilor de a renunța la această funcție, de a demisiona.

De această dată, societatea este cea care poate pretinde despăgubiri în cazuri justificate. Legea nr.31/1990 neconținând dispoziții care să reglementeze renunțarea la funcția de administrator, devin aplicabile în această situație, regulile dreptului comun.

Renunțarea trebuie să fie expresă, ea neputând fi dedusă din încetarea în fapt a exercițiului funcției. Fiind un act juridic unilateral nu este necesară acceptarea societății.

Prin excepție, o demisie implicită este aceea prevăzută de art.137 alin.4 din Legea nr.31/1990 în cazul societăților de capitaluri:„Dacă garanția nu va fi depusă înainte de data la care trebuie să intre în funcție, administratorul este considerat demisionat”.

Dacă toți administratorii au renunțat concomitent sau dacă minimul statutar s-a descompletat se va declanșa procedura numirii de administratori provizorii .

Renunțarea trebuie adusă la cunoștința terților prin îndeplinirea formalităților de publicitate .

Administratorii sunt nevoiți să renunțe în caz de incompatibilitate, incapacitate, interdicție sau decăderi.

Dacă ei nu vor avea inițiativa renunțării în aceste situații, adunarea generală va hotărî revocarea lor. Astfel, sunt cazurile prevăzute de Legea nr.31/1990, în art.150 alin.4, când împotriva administratorilor adunarea a hotărât declanșarea acțiunii în răspundere; în art.

112, când administratorii nu au respectat condiția cumulului de mandate, depășind numărul legal; în art. 265, când administratorii sunt condamnați pentru infracțiunile la care acest text de lege face referire (art.6 alin.2; art.265-276, Legea nr.31/1990).

4. Punerea sub interdicție a administratorului

Având calitatea de mandatar al societății comerciale, încetarea funcției de administrator poate avea loc și din alte cauze decât acelea ale revocării sau renunțării, cum sunt moartea, incapacitatea sau decăderea ca urmare a săvârșirii unor fapte incompatibile cu calitatea de administrator.

Conform art.6 alin.2 din Legea nr.31/1990 nu vor putea fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru alte infracțiuni prevăzute de legea societăților comerciale.

În ce privește încetare funcției administratorului ca urmare a faptului că pe timpul exercitării mandatului a devenit incapabil, trebuie avute în vedere cazurile de punere sub interdicție ca urmare a pierderii discernământului din cauza alienației sau debilității mintale și cazurile de punere sub curatelă ca urmare a stării de bătrânețe, boală sau infirmități fizice.

5.Excluderea asociatului administrator

Potrivit dispozițiilor art.217 lit.d din Legea nr.31/1990, în cazul societăților de persoane și al societății cu răspundere limitată, poate fi exclus din societate: „asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora” .

Măsura excluderii asociatului constituie o sancțiune aplicată asociatului dar, în același timp, și un remediu pentru salvarea existenței societății, în folosul celorlalți asociați.

Cele patru cazuri de excludere a asociatului reglementate de art.217 alin.1 din Legea nr.31/1990 printre care și cel de la lit.d pe care îl avem în vedere, au nu caracter exemplificativ, iar nu limitativ.

Potrivit art.218 alin.1 din legea societăților comerciale, excluderea din societățile de persoane și din societatea cu răspundere limitată a unui asociat se pronunță prin hotărâre judecătorească la cererea societății sau a oricărui asociat.

Prin urmare, acțiunea de excludere a unui asociat poate fi o acțiune socială sau una individuală.

Atunci când acțiunea este socială, jurisprudența s-a pronunțat în sensul că cererea societății de excludere a unui asociat trebuie să se bazeze pe o hotărâre a tuturor asociaților cu excepția asociatului în cauză. Dacă adunarea asociaților a hotărât dizolvarea societății, nu se mai poate cere excluderea unui asociat.

În cazul prevăzut de art.217 alin.1 lit.d din Legea nr.31/1990, se spune că hotărârea și cererea societății de excludere a asociatului care îndeplinește și funcția de administrator are în vedere în principal revocarea mandatului administratorului, care are drept consecință și excluderea asociatului ce a îndeplinit această funcție cu încălcarea unor atribuțiuni sancționate de textul menționat.

Dacă în cazurile reglementate de art. 217 lit. a-c, măsura excluderii este legată numai de calitatea de asociat a persoanei care deși pusă în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat (art.217, lit.a); a ajuns în stare de faliment sau a devenit legalmente incapabil (lit.b) ori se amestecă fără drept în administrația societății, întrebuințează capitalul sau bunurile societății în folosul său ori ia parte ca asociat cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente (lit.c), în cazul prevăzut de art.217 lit.d excluderea nu mai este legată doar de calitatea de asociat.

Apreciem că legiuitorul în acest caz a avut în vedere sancționarea cu excluderea din societate a persoanei cu dubla calitate de administrator și asociat ca urmare a încălcării mandatului de administrator și a exercitării abuzive a acestei funcții și nu ca urmare a folosirii abuzive a drepturilor și obligațiilor pe care le are în calitate de simplu asociat.

Excluderea asociatului administrator în cazul art.217 lit.d al Legii nr.31/1990 este consecința faptului că, în calitate de administrator, asociatul în cauză a comis o fraudă în dauna societății ori s-a servit de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altuia. Pierderea încrederii în fața societății din partea administratorului asociat care îi atrage în final excluderea din societate este consecința folosirii frauduloase și abuzive a mandatului de administrator.

Capitolul VII

Administratorii judiciari (deosebiri față de administratorii de drept comun )

Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului republicată menționează în art.5 alin.1 că organele care aplică această procedură specializate sunt :

– instanțele judecătorești;

– judecătorul- sindic ;

– administratorul ;

– lichidatorul ;

– adunarea creditorilor ;

– comitetul creditorilor ;

Potrivit Legii nr.31/1990, administratorii de drept comun ai societăților comerciale sunt desemnați la început prin acte constitutive și ulterior pe parcursul funcționării societății de către adunarea generală ordinară ori în mod excepțional, în caz de vacanță temporară, de către ceilalți administratori împreună cu cenzorii (art.7 lit.e, art.8 lit.g, art.111, alin.2 lit.b și art.151 din lege ).

În cazul administratorilor judiciari, potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.64/1995, creditorii care dețin cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor pot decide angajarea unui administrator persoană fizică sau societate comercială, stabilindu-i și retribuția indiferent dacă, prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic a desemnat un administrator.

Administratorul – persoană fizică sau delegatul permanent – persoană fizică al societății comerciale administratoare va trebui să fie contabil autorizat, expert contabil sau licențiat în studii economice ori în drept și să aibă cel puțin cinci ani de activitate practică, economică sau juridică.

Atunci când creditorii nu decid angajarea unui administrator, judecătorul- sindic poate dispune, în aceeași zi, printr-o încheiere desemnarea unui administrator, dacă acesta nu a fost desemnat prin hotărârea de deschidere a procedurii.

Se impune precizarea că , deși angajarea administratorului judiciar se face la inițiativa creditorilor care dețin cel puțin 75% din valoarea totală a creanțelor și în

condițiile stabilite de art.17 din Legea nr.64/1995, acest administrator nu este un mandatar al creditorilor.

Mandatul administratorului judiciar este în primul rând un mandat legal ale cărei puteri și atribuții rezultă din dispozițiile Legii nr.64/1995. În al doilea rând, acest mandat este unul judiciar deoarece potrivit art.10 alin.1 lit.c din această lege, atribuțiile administratorului judiciar sunt stabilite de către judecătorul-sindic, dar ele pot fi modificate sau completate de tribunalul competent teritorial.

Considerăm că atât regimul juridic al administratorului judiciar stabilit de Legea nr. 64/1995, cât și particularitățile rolului și funcției sale complexe în cadrul procedurii speciale de reorganizare juridică și a falimentului pot fi evidențiate în mod clar prin prezentarea în antiteză a unor deosebiri față de administratorii de drept comun ai societăților comerciale.

Doctrina2 a reținut în principal următoarele deosebiri între administratorul judiciar și administratorul de drept comun al societăților comerciale:

– numirea administratorilor judiciari se face de către judecătorul- sindic în condițiile stabilite de art.10 și 17 din Legea nr.64/1995, numai într-o situație specială, după declanșarea procedurii de reorganizare ce are ca principal scop redresarea debitorului aflat în stare de încetare de plată și achitarea pasivului, sau, în caz contrar, lichidarea averii lui prin faliment. Spre deosebire de aceștia, administratorii societăților comerciale sunt desemnați inițial, prin actele constitutive sau ulterior, prin hotărârea adunării generale ordinare a asociaților ori, în caz de vacanță, temporar de către cenzori împreună cu administratorii rămași în funcție;

– conținutul mandatului administratorilor judiciari este preponderent instituțional, legal și judiciar. Ei sunt numiți de judecătorul-sindic și au ca atribuțiuni numai acele operațiuni delegate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii speciale a reorganizării judiciare și a falimentului supusă prevederilor Legii nr.64/1995.

Spre deosebire, conținutul mandatului administratorilor societăților comerciale este preponderent convențional, rezultat din clauzele actelor constitutive și legal în privința obligațiilor sau restricțiilor stabilite de Legea nr.31/1990 a societăților comerciale.

-durata mandatului administratorilor judiciari este limitată în cadrul procedurii reorganizării judiciare și a falimentului și până la momentul închiderii acestei proceduri printr-o hotărâre pronunțată de judecătorul-sindic. Durata mandatului administratorilor societăților comerciale este stabilită de către asociați (acționari) prin actele constitutive, hotărârea adunării generale sau, după caz, în unele împrejurări este limitată la patru ani și respectiv prezumată a fi de doi ani când în actul constitutiv al societății nu se prevede nimic în acest sens;

– remunerația administratorilor judiciari se stabilește de adunarea creditorilor sau, după caz, de judecătorul-sindic în timp ce remunerația administratorilor obișnuiți ai societăților comerciale se stabilește de adunarea generală a asociaților (acționarilor);

– administratorii judiciari își desfășoară activitatea sub controlul judecătorului-sindic și al tribunalului, în timp ce administratorii societăților comerciale sunt controlați de adunarea generală a asociaților (acționarilor) și de cenzori;

– scopul activității administratorilor judiciari îl reprezintă prezentarea și realizarea intereselor creditorilor societății aflate în dificultate și ale justiției, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr.64/1995. În mod total diferit, scopul administratorilor societăților comerciale este realizarea, în condiții de eficiență, rentabilitate și profit, a obiectului de activitate a societății încredințate spre administrare;

– în timp ce raporturile juridice dintre administratorul judiciar și judecătorul-sindic, respectiv tribunalul care l-a desemnat, sunt raporturi de drept civil, de drept procesual civil și de drept administrativ rezultate din poziția sa de subordonare față de instanță, relațiile dintre administratorii obișnuiți și societățile comerciale pe care le administrează sunt preponderent de drept comercial;

– numărul administratorilor judiciari este de regulă limitat la unul singur de art.17 din Legea nr.64/1995, în timp ce numărul administratorilor obișnuiți este lăsat la latitudinea asociaților (acționarilor) prin actul constitutiv sau a adunării generale, Legea nr.31/1990 nestabilind vre-o limită în acest sens;

-acțiunea în răspundere îndreptată împotriva administratorului judiciar aparține judecătorului-sindic, spre deosebire de acțiunea în răspundere împotriva administratorilor societăților comerciale care în conformitate cu dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990,

aparține societății care o exercită în baza hotărârii adunării generale a asociaților (acționarilor) care desemnează și persoana împuternicită să se adreseze justiției;

– în timp ce revocarea administratorilor judiciari este de competența judecătorului-sindic care i-a numit, revocarea administratorilor obișnuiți ai societăților comerciale aparține exclusiv adunării generale a asociaților (acționarilor);

– în timp ce o procedură de reorganizare judiciară și faliment se poate desfășura și fără numirea unui administrator judiciar, pentru buna funcționare a activității unei societăți comerciale este necesară prezența și existența cel puțin a unui administrator.

CAPITOLUL VIII

Răspunderea administratorilor

1.Noțiuni generale

Potrivit art.72 din Legea nr.31/1990 obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele prevăzute special în această lege. Deci, răspunderea administratorilor este diferită.

Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea obligațiilor izvorâte din contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.

Administratorii răspund și pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în sarcina lor de legea privind societățile comerciale. Întrucât nerespectarea unei obligații legale poate fi o faptă ilicită civilă (delict civil) ori o infracțiune, răspunderea administratorilor va fi, după caz, o răspundere civilă delictuală sau o răspundere penală.

Trebuie arătat că în cazul unui administrator persoană juridică, reprezentantul permanent, persoană fizică, are aceeași răspundere civilă și penală, ca și un administrator persoană fizică, ce acționează în nume propriu. Răspunderea acestui reprezentant nu exonerează de răspundere administratorul persoană juridică și nici nu-i micșorează răspunderea solidară (art.136 alin.2 din Legea nr.31/1990).

2.Răspunderea civilă a administratorilor

Această răspundere este supusă dispozițiilor Legii nr.31/1990 și principiilor generale ale răspunderii civile2.

Cazurile de răspundere.

Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea obligațiilor care le-au revenit în baza mandatului încredințat. Este vorba de obligațiile cuprinse în actul constitutiv ori stabilite de adunarea asociaților, precum și cele prevăzute în lege. Aceste obligații privesc fie constituirea societății, fie funcționarea acesteia.

În cazul pluralității de administratori, fără a se distinge după forma juridică a societății, legea prevede răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor obligații care privesc:

– realitatea vărsămintelor efectuate de asociați;

– existența reală a dividendelor plătite;

– existența registrelor și corecta lor ținere;

– exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;

– stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun; (art.73 din Legea nr.31/1990).

În afară de răspunderea obișnuită pentru faptele proprii, administratorii răspund, în anumite cazuri, și pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane. Potrivit art.144 alin. 2 din Legea nr.31/1990, comitetul de direcție, toți administratorii răspund față de societate pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor.

Deci, administratorii au și o răspundere indirectă ; ei răspund față de societate pentru prejudiciile cauzate de directori sau personalul salariat, în cazurile în care faptele prejudiciabile au putut fi săvârșite datorită neîndeplinirii de către administratori a obligației de supraveghere.

Dispozițiile citate se referă la societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, dar soluția poate fi aplicată parțial, și în cazul altor forme juridice de societate comercială. Avem în vedere răspunderea pentru faptele salariaților.

Trebuie observat că, deși legea se referă la răspunderea comitetului de direcție, totuși această răspundere revine, așa cum prevede în continuare art.144 alin.2 din lege, tuturor administratorilor. Nu există o răspundere a organului colegial, ca entitate distinctă, ci o răspundere individuală a fiecărui administrator care face parte din comitetul de direcție.

Cât privește răspunderea indirectă a administratorilor, aceasta este o răspundere conjunctă și subsidiară.

Răspunderea este conjunctă (divizibilă) și nu solidară, deoarece, potrivit principiilor generale, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din lege ori din convenția părților. Ori legea nu prevede solidaritatea, așa cum o face în cazurile stabilite de art. 73

din Legea nr.31/1990. În consecință, răspunderea îi aparține administratorului căreia îi revenea obligația de supraveghere a persoanei care a cauzat prejudiciul.

Răspunderea administratorilor are un caracter subsidiar. Ea are un rol de garanție și nu înlocuiește răspunderea persoanei care săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii. În consecință, administratorii răspund numai dacă societatea nu a putut recupera prejudiciul de la persoana vinovată.

Legea reglementează și un caz de răspundere special al administratorului. Art.144 alin.4 din Legea nr.31/1990 prevede că administratorii societății sunt solidari răspunzători cu predecesorii lor imediați, dacă, având cunoștință de neregularitățile săvârșite de aceștia, nu le denunță cenzorilor.

În concepția legii, dacă la intrarea în funcție, administratorul constată că predecesorul său imediat a săvârșit anumite fapte păgubitoare pentru societate, el are obligația să aducă la cunoștința cenzorilor cele constatate. În cazul când nu își îndeplinește această obligație, el va răspunde solidar cu administratorul care l-a precedat pentru prejudiciul cauzat societății.

Soluția este prevăzută de lege pentru societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni. Ea poate fi aplicată și în cazul celorlalte forme juridice ale societății comerciale.

Condițiile răspunderii

Răspunderea administratorilor față de societate pentru prejudiciile suferite de aceasta se angajează în condițiile dreptului comun al răspunderii civile.

Deoarece răspunderea poate fi contractuală sau delictuală, înseamnă că pentru a se angaja răspunderea administratorilor trebuie îndeplinite condițiile cerute de lege pentru forma răspunderii în cauză. Se impun însă unele precizări privind temeiul răspunderii și exonerarea de răspundere a administratorilor.

Indiferent de forma ei, răspunderea are ca temei culpa administratorului.

Conduita administratorului în îndeplinirea obligațiilor trebuie apreciată pe baza dispozițiilor codului civil. Potrivit art. 1080 C. Civ., diligența ce trebuie să depună administratorul în îndeplinirea obligațiilor impuse de mandatul său este aceea a unui bun administrator. Cu alte cuvinte, administratorul trebuie să asigure o bună gestiune, care să ducă la realizarea obiectului societății.

Potrivit legii, criteriul bunului proprietar se aplică cu mai mare sau mai mică rigoare, în funcție de caracterul oneros sau gratuit al obligației. Cum mandatul administratorului este un act retribuit, înseamnă că răspunderea administratorului va fi mai sever apreciată. Deci, răspunderea administratorului va fi apreciată in abstracto; administratorul va răspunde indiferent de forma și gradul culpei sale (art.1540 C. Civ.).

Cu privire la exonerarea de răspundere a administratorului sunt aplicabile regulile generale ale dreptului comun (art.1083 C. Civ.). Legea nr.31/1990 cuprinde însă anumite dispoziții specifice pluralității administratorilor.

Cu referire la consiliul de administrație, art.144 alin.5 din lege prevede că răspunderea pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni nu privește și pe administratorii care au făcut să se constate, în registrul deciziilor consiliului, împotrivirea lor și au înștiințat despre aceasta pe cenzorii societății. Deci, la luarea unei decizii, în cadrul consiliului de administrație, un administrator votează împotriva deciziei care prejudiciază societatea, el nu va răspunde pentru repararea prejudiciului. Se cere însă ca administratorul în cauză să fi făcut să se constate poziția sa de împotrivire la luarea deciziei în cauză și, totodată, să fi încunoștiințat despre aceasta în scris pe cenzorii societății. Soluția exonerării de răspundere a administratorului se explică, evident, prin neparticiparea administratorului la luarea deciziei păgubitoare și, deci, absența culpei acestuia.

Principiul avut în vedere în cazul analizat este deopotrivă aplicabil și în cazul în care administratorul a absentat de la ședința consiliului de administrație care a luat decizia păgubitoare. Dar, simpla absență nu este echivalentă cu lipsa culpei administratorului. Chiar dacă a lipsit la ședința la care s-a luat decizia, administratorul putea și era obligat să ia la cunoștință din registrul consiliului de administrație de acea decizie. În măsura în care, cunoscând decizia, nu este de acord cu aceasta, el trebuie să-și manifeste opoziția prin aceleași formalități pe care le-am arătat în cazul anterior, adică să facă să se consemneze în registrul de decizii împotrivirea și să înștiințeze despre aceasta în scris pe cenzorii societății. Numai cu respectarea acestor condiții, administratorul este exonerat de răspundere pentru prejudiciile cauzate societății prin decizia luată în absența sa.

Potrivit legii, exonerarea de răspundere devine operantă numai dacă formalitățile menționate au fost efectuate în termen de o lună de la data când administratorul a luat cunoștință de decizia în cauză (art.144 alin.6 din Legea nr.31/1990).

Trebuie arătat că dispozițiile legale privind exonerarea de răspundere se referă la administratorii care fac parte din consiliul de administrație. Socotim însă că principiile consacrate de art.144 alin.5 și 6 din Legea nr.31/1990 își găsesc aplicarea și în cazul administratorilor din comitetul de direcție. Fiind vorba tot de un organ colegial, aceleași rațiuni conduc la aceeași soluție.

Acțiunea în răspundere

În concepția legii, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor este o acțiune socială; ea aparține societății, iar nu asociaților. Explicația constă în aceea că, prin actele administratorilor este prejudiciat patrimoniul societății.

Art.150 din Legea nr.31/1990 prevede că acțiunea contra administratorilor aparține adunării generale. Deci, decizia privind intentarea unei acțiuni în justiție împotriva administratorului intră în atribuțiile adunării generale și se ia cu respectarea condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru luarea hotărârilor de către acest organ al societății.

În mod excepțional, acțiunea în răspundere poate fi introdusă și de acționari, în numele societății, dacă datorită poziției administratorilor, societatea nu acționează pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin actele administratorilor (art.152 din Legea nr.31/1990).

Trebuie arătat că descărcarea administratorilor de gestiunea lor, prin aprobarea bilanțului, nu decade adunarea generală din dreptul de a decide acționarea în justiție a administratorilor care prin actele lor au păgubit societatea (art.181 din Lege nr.31/1990 ).

Dacă a luat decizia acționării în judecată a unui administrator, adunarea generală va desemna , în aceleași condiții de cvorum și majoritate, persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

Ca efect al deciziei privind pornirea acțiunii în răspundere contra administratorului, mandatul acestuia încetează de drept, iar adunarea generală va proceda la înlocuirea lui.

Acțiunea în justiție împotriva administratorilor poate avea un temei contractual sau delictual, după caz.

De remarcat că legea reglementează acțiunea în răspundere contra administratorilor numai în privința societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni. Dar, problema unei acțiuni în răspundere împotriva administratorului se poate pune și în celelalte societăți comerciale. De aceea, considerăm că principiile consacrate de art.150 din Legea nr.31/1990 își găsesc aplicare , prin asemănare, și în cazul celorlalte societăți comerciale.

Trebuie arătat că acțiunea în răspundere împotriva administratorilor prezintă unele particularități în situația în care societatea a fost supusă procedurii falimentului. Deoarece începerea acestei proceduri are ca efect desesizarea societății din drepturile sale, acțiunea în răspundere contra administratorilor aparține judecătorului- sindic (art.78 din Legea nr.64/1995).

În cazul analizat, legea recunoaște și creditorilor societății dreptul de a exercita acțiunea în răspundere împotriva administratorilor (art.73 alin.2 din Lega nr.31/1990).

3.Răspunderea contravențională

Subiect al acestei forme de răspundere administrativă poate fi atât persoana fizică, cât și persoana juridică. Prin urmare această răspundere poate fi reținute, atunci când sunt îndeplinite condițiile și cerințele legale în sarcina societății comerciale ca entitate juridică distinctă, în sarcina administratorilor individuali sau constituiți în organe colegiale de administrare precum și în sarcina administratorului persoană juridică.

Întrucât condițiile generale ale răspunderii contravenționale nu diferă de cele ale răspunderii juridice, în cele ce urmează ne vom opri numai la particularitățile, specificul, formele și cazurile răspunderii contravenționale a administratorilor.

Doctrina contemporană de specialitate pornind de la prevederile legii cadru în materie contravențională care este Legea nr.31/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor și de la jurisprudența deosebit de bogată în acest domeniu a reținut două principii de bază cu consecințe importante în privința răspunderii administratorilor societății comerciale.

Societatea comercială, ca persoană juridică, nu poate răspunde contravențional în nume propriu, decât dacă această răspundere este prevăzută expres în lege.

Acest principiu rezultă din art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968 care prin noțiunea de lege ca izvor al acestei răspunderi contravenționale are în vedere: actul normativ elaborat de Parlamentul României sau un alt act normativ cu putere de lege.

Din acest principiu rezultă următoarele consecințe :

– dacă în actul normativ cu putere de lege (lege, decret, ordonanță) nu se prevede în mod expres sancționarea contravențională a persoanei juridice, sancțiunea nu poate fi aplicată societății comerciale, ci administratorului persoană fizică sau împuternicitului permanent persoană fizică al administratorului persoană juridică, în calitate de organ sau împuternicit al societății;

– când actul normativ care prevede sancțiunea contravențională nu este unul cu putere de lege, ci un act normativ cu putere inferioară, ca spre exemplu: o hotărâre de Guvern sau o hotărâre ori decizie a unei autorități publice independente, sancțiunea contravențională nu poate fi aplicată societății, ci eventual administratorilor chiar dacă în actul normativ respectiv s-a prevăzut expres și sancționarea societății. Această soluție se impune atâta timp cât mai rămân în vigoare dispozițiile art.5 alin.3, teza1 din Legea nr.32/1968.

Principiul la care am făcut referire nu se respectă în activitatea de stabilire și sancționare a contravențiilor, domeniu în care am putea spune că în prezent (după anul 1990 există numeroase anomalii sau chiar un haos). Pe de o parte, numeroase legi de importanță pentru activitatea și relațiile comerciale au reglementat contravenții prin care sancțiunile se impuneau și societății comerciale fără a menționa în mod expres că acestea se aplică și persoanei juridice. Pe de altă parte, în foarte multe Hotărâri de Guvern sau acte normative ale autorităților publice (hotărâri sau decizii ale consiliilor locale, ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și chiar ale Consiliului de Administrație al Băncii Naționale etc.) se prevede sancționarea contravențională a unor persoane juridice inclusiv a societăților comerciale fără ca autoritățile ce au elaborat aceste norme juridice să dispună în mod egal de acest drept2.

Considerăm, alături de alți autori, că se impune completarea sau elaborarea de către Parlamentul României a unei legi cadru privind stabilirea, constatarea și sancționarea

contravențiilor și alinierea actelor normative existente la cerințele legii. Aceasta este o necesitate obiectivă deoarece în numeroase domenii cum sunt: cel comercial, al circulației valorilor mobiliare, al concurenței; protecției consumatorilor, protecției mediului etc., după anul 1990 pentru faptele contravenționale (și chiar penale) se impune sancționarea societăților comerciale în mod direct (ca persoane juridice) și numai în subsidiar a administratorilor.

Un alt principiu este acela că societatea comercială răspunde în nume propriu pentru contravențiile săvârșite de organele sau prepușii săi, cu prilejul exercitării funcțiilor încredințate.

Acest principiu operează atunci când răspunderea contravențională a persoanei juridice este prevăzută de un act normativ cu putere de lege. El își găsește temeiul juridic în prevederile art.35 alin.1-4 din Decretul nr.31/1954 referitoare la regulile răspunderii persoanei juridice pentru faptele sale licite sau ilicite ale organelor sale.

Astfel, faptele contravenționale săvârșite de administratorii legal investiți, cu prilejul exercitării funcției lor sunt considerate ca fiind contravențiile societății comerciale însăși (art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954).

În acest caz societatea comercială are dreptul la o acțiune de regres împotriva administratorului pentru care a suportat consecințele contravenționale (art.35 alin.4 din Decretul nr.31/1954).

Dacă răspunderea contravențională a persoanei juridice nu este prevăzută expres de lege sau fapta contravențională nu are legătură cu funcțiile încredințate, răspunderea revine administratorului culpabil.

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în cazul celei contravenționale, principiul răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie este deci limitată în domeniul ilicitului contravențional2.

Formele răspunderii contravenționale a administratorului

Administratorul unei societăți comerciale poate răspunde în mod direct având o răspundere personală pentru fapta contravențională proprie.

De asemenea, administratorul poate avea o răspundere indirectă, de regres atunci când consecințele faptei sale contravenționale au fost suportate de societatea pe care o administrează potrivit principiului stabilit de art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954 al răspunderii persoanei juridice pentru faptele organelor sale îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.

De multe ori, legea care stabilește fapta contravențională precizează sancțiunea care se aplică atât societății comerciale, cât și administratorilor, directorilor sau împuterniciților societății. În aceste cazuri se aplică principiul stabilit de art.35 alin.4 din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Atunci când prin fapta contravențională a administratorului s-au produs prejudicii materiale sau morale societății comerciale ori terților se ridică problema cumulului răspunderii contravenționale cu răspunderea civilă.

Regulile și soluțiile aplicabile în acest caz sunt similare celor ale cumulului răspunderii penale cu răspunderea civilă. Soluția se bazează pe faptul că și răspunderea contravențională ca și cea penală au un caracter sancționator, iar răspunderea civilă are caracter reparator.

Cazurile de răspundere contravențională a administratorului.

Avem în vedere particularitățile privind răspunderea personală a administratorului unic persoană fizică sau juridică precum și cele referitoare la administratorii constituiți în organe colegiale de administrare (consiliul de administrație și comitetul de direcție).

Răspunderea personală a administratorului

În doctrină sunt analizate următoarele cazuri de răspundere directă (personală) a administratorilor pentru faptele contravenționale2 .

a)Atunci când în lege nu se prevede în mod expres că pentru săvârșirea contravenției urmează să răspundă și persoana juridică ori când fapta contravențională este reglementată de un act normativ de o putere inferioară legii, răspunderea revine administratorului persoană fizică sau reprezentantului permanent, persoană fizică al administratorului persoană juridică.

b)De asemenea, răspunderea directă revine personal administratorului persoană fizică pentru faptele contravenționale care nu au nici o legătură cu acele fapte care nu au fost săvârșite cu prilejul exercitării funcțiilor încredințate (art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954 impune această condiție pentru a putea fi răspunzătoare persoana juridică de faptele organelor sale).

c)În cazurile în care anumite legi speciale care sancționează contravențional persoana juridică, prevăd și răspunderea contravențională a administratorilor de drept sau de fapt, există o răspundere contravențională directă atât a societății comerciale cât și a administratorilor, directorilor sau reprezentanților persoane fizice.

Această răspundere nu are un caracter solidar, ci este o răspundere personală și conjunctă, chiar dacă administratorii fac parte din organe colegiale de administrare.

Ea se bazează pe caracterul sancționator și pe principiul personalității răspunderii contravenționale (similar răspunderii penale).

Aspecte privind răspunderea contravențională a persoanei juridice

Potrivit principiului stabilit de art.5 alin.3 teza I din Legea nr.32/1968, sancțiunile contravenționale pot fi aplicate persoanelor juridice numai dacă aceasta se prevede în mod expres într-un act normativ cu putere de lege.

În acest caz intervin două situații distincte :

a) când în actul normativ cu putere de lege (lege sau Ordonanță de urgență a Guvernului) se prevede numai sancționarea contravențională a persoanei juridice, măsura este aplicată societății comerciale care are un drept de regres asupra administratorului persoană fizică sau juridică;

b) când în actul normativ cu putere de lege se prevede sancționarea contravențională a persoanei juridice2, cât și a administratorului, directorului sau împuternicitului său, măsura este dispusă separat pentru societatea comercială, cât și pentru administratorii persoane fizice sau pentru administratorii persoane juridice. Și în acest caz nu suntem în prezența unei răspunderi solidare ci a unei răspunderi personale și conjuncte.

După anul 1990 au apărut numeroase acte normative prin care s-a dispus fie numai sancționarea contravențională a persoanei juridice (societății comerciale) fie răspunderea contravențională atât a societății comerciale, cât și a administratorilor, directorilor sau reprezentanților societății.

În doctrină sunt evidențiate asemenea cazuri cum ar fi:

– art.112 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, care dispune că, în cazul sancționării persoanelor juridice, Comisia Națională a Valorilor mobiliare poate aplica sancțiuni cel mult egale prin gravitate, pentru contravenția respectivă și administratorilor, reprezentanților legali de drept sau de fapt ce exercită funcții de conducere ori ca profesioniști în intermedierea valorilor mobiliare care deși puteau și trebuia să prevină contravenția respectivă , nu au făcut-o;

În alin.2 al aceluiași articol se menționează că persoanele fizice în cauză sunt obligate și la repararea prejudiciului produs prin contravenție.

– art.33 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea dispune că pentru acele contravenții prevăzute de art.33 alin.1 lit.a-p sancțiunile se aplică individual personalului instituției publice implicate, evaluatorilor sau personalului autorității de mediu competente, administratorilor sau cenzorilor societății comerciale, societăților de valori mobiliare, după caz ;

– art.11 alin.2 din O.U.G. nr.30/1997 pentru transformarea regiilor autonome în societăți comerciale prevede sancțiuni contravenționale care se aplică direct conducătorilor regiilor transformate sau administratorului unic ori membrilor consiliului de administrație al societății rezultate din transformare.

Particularități privind răspunderea contravențională a organelor colegiale de administrare și a membrilor acestora.

Din doctrina și practica judiciară de specialitate se desprind câteva aspecte de principiu:

a) potrivit art.9 din Legea nr.32/1968 care reglementează principiul personalității răspunderii contravenționale și datorită faptului că această formă de răspundere juridică nu este una solidară, răspunderea contravențională a membrilor consiliului de administrație (comitetului de direcție) constituie o răspundere pentru participarea culpabilă a mai multor persoane la săvârșirea unei contravenții și este tratată asemănător participației penale. Nu este aplicabilă regula conform căreia fiecare membru al organului colegial de administrare răspunde pentru întreaga activitate a acestuia, solidar cu ceilalți membrii;

b) din același principiu al personalității răspunderii contravenționale, rezultă că membrilor consiliului de administrație (comitetul de direcție) nu le revine o răspundere egală fiind necesară individualizarea răspunderii contravenționale în raport de culpa fiecăruia, de participarea la luarea deciziei în cadrul organului colegial de administrare, de pregătirea profesională și de alte împrejurări de fapt care pot agrava sau ușura răspunderea.

Când în organul colegial de administrare atribuțiunile sunt compartimentate și fiecare membru are responsabilitatea unui sector de activitate, ori atunci când anumite sarcini au fost încredințate unui funcționar al societății și în îndeplinirea mandatului fiecăruia se săvârșește o contravenție, fiecare administrator urmează să răspundă personal, separat și proporțional cu gradul de participare la săvârșirea faptei. Ceilalți administratori urmează să răspundă numai în măsura în care li se va putea proba vre-o culpă pentru supravegherea personalului din subordine.

În acest caz sunt aplicabile regulile prevăzute de art.144 alin.5 și 6 din Legea nr.31/1990 privind înlăturarea răspunderii administratorilor care nu au luat parte la luarea deciziei prin care s-a săvârșit o contravenție ori și-au exprimat opoziția și au încunoștiințat cenzorii societății în condițiile și procedura stabilită de aceste texte de lege.

Unele consecințe ale răspunderii contravenționale a administratorilor asupra societății comerciale.

în cazurile în care prin săvârșirea contravenției se produce o pagubă unui terț, răspunderea contravențională se cumulează cu răspunderea civilă.

Atunci când contravenția ce a produs prejudicii este săvârșită de administrator cu prilejul exercitării funcției încredințate (art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954), răspunderea civilă revine societății care are un

drept de regres împotriva administratorilor.

Unele acte normative cum ar fi art.112 alin.2 din Legea nr.52/1995 reglementează atât răspunderea civilă a societății, cât și a administratorilor.

de asemenea, când societatea comercială este sancționată cu amendă contravențională, ea are dreptul unei acțiuni de regres contra administratorilor vinovați pentru recuperarea sumelor plătite din culpa lor.

c) când prin sancțiunea contravențională aplicată societății din vina administratorilor societatea a suferit și alte prejudicii decât valoarea amenzii cum ar fi: retragerea autorizației de funcționare, închiderea sau blocarea contului bancar, retragerea licenței de import, dizolvarea judiciară ce pot afecta credibilitatea sau conduce la încetarea de plăți, societatea are dreptul la o acțiune în daune contra administratorilor culpabili.

4.Răspunderea penală a administratorilor societății comerciale

Administratorii societăților comerciale, inclusiv cei ai societăților pe acțiuni pot fi trași la răspundere penală. Această formă de răspundere revine administratorilor numai în cazurile și împrejurările în care sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii juridice și cele speciale ale răspunderii penale.

Noțiunea răspunderii penale a administratorului. Această formă de răspundere ca instituție fundamentală a dreptului penal poate interveni numai în urma unui proces penal declanșat împotriva persoanelor ce au săvârșit cu vinovăție o infracțiune pentru care sunt declarate răspunzătoare de către instanța penală competentă și constă în aplicarea unor sancțiuni specifice dreptului penal, respectiv: pedepse privative de libertate sau pecuniare, interdicții, decăderi, măsuri de siguranță și măsuri educative .

Aproape în mod unanim doctrina dreptului penal și procesual penal este de părere că răspunderea penală nu trebuie redusă la obligația infractorului (administratorului infractor) la suportarea pedepsei, ci la toate consecințele pe care legea le are în vedere, legate de săvârșirea faptei penale: măsurile de siguranță, interdicțiile, decăderile și incapacitățile ce pot fi stabilite de instanță prin hotărârea de condamnare2. De asemenea,

doctrina reține că nu trebuie confundată noțiunea de răspundere penală cu cea de responsabilitate penală. Spre deosebire de răspunderea penală în senul menționat, responsabilitatea penală în dreptul românesc reprezintă o condiție de care este legată imputabilitatea faptei penale și anume capacitatea psiho-fiziologică a omului în general de a conștientiza natura, valoarea și consecințele juridice ale faptelor sale.

Dacă nu există o responsabilitate penală dovedită în sarcina unei persoane ce face obiectul unui proces penal, acesta nu se poate finaliza printr-o răspundere penală a celui incriminat deoarece lipsește una din condițiile necesare tragerii sale la răspundere și anume imputabilitatea acelei fapte.

Legea și dreptul penal român nu dau, o definiție directă a responsabilității penale, care este considerată o stare obișnuită pentru orice persoană majoră. Este definită în schimb iresponsabilitatea ca o situație de excepție prin anumite norme specifice de drept penal2.

Astfel, în art.48 Cod penal referitor la iresponsabilitate se menționează că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele. De asemenea, art.50 și 99 din Codul penal al României definesc minoritatea făptuitorului limitele minime de 14 și respectiv de 16 ani de la care acesta are responsabilitate penală3.

În privința definirii răspunderii penale a administratorilor societății comerciale sunt aplicabile și alte norme specifice Codului penal cum sunt cele referitoare la: temeiul răspunderii penale (art.17 Cod penal); individualizarea răspunderii penale (art.72 Cod penal); cauzele care exclud caracterul penal al faptei (art.44-51 Cod penal) cauzele de nepedepsire sau impunitate (art.22 și art.30 Cod penal); cauzele de înlăturare a răspunderii penale (art.119-121 Cod penal și art.131-132 Cod penal) și altele.

Sancțiunile specifice dreptului penal constau în :

a) pedepsele, care sunt principale (detențiunea pe viață, închisoarea și amenda penală) și complementare (cele prevăzute de art.64 Cod penal, respectiv interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi: dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, etc.);

b) măsurile de siguranță care însoțesc de regulă pedeapsa principală și au drept scop înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea săvârșirii de alte infracțiuni; ele constau în : obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație; interzicerea de a se afla în anumita localități; expulzarea străinilor și confiscarea specială;

c) măsurile educative; acestea se dispun în situația unor infractori minori.

În cazul administratorilor societăților comerciale sancțiunile penale definitive atrag și unele interdicții și incompatibilități cum sunt cele prevăzute de art.6 din Legea nr. 31/1990 pentru fondatori. În aceste cazuri, administratorii condamnați pentru infracțiunile prevăzute de textul de lege menționat decad din dreptul de a mai ocupa ori de a fi numiți într-o asemenea funcție de gestiune și administrare.

PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE A ADMINISTRATORULUI

Pe lângă regulile generale ale răspunderii juridice, răspunderea penală este guvernată ca și răspunderea civilă de anumite principii specifice.

Cu toate că există o legătură strânsă între dreptul penal și răspunderea penală ca modalitate de realizare a dreptului penal, nu trebuie confundate principiile răspunderii penale cu cele ale acestei ramuri de drept.

Evocarea principiilor răspunderii penale. În general, doctrina juridică a dreptului penal are în vedere următoarele principii ale răspunderii penale2:

– infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale;

– nu există răspundere penală fără vinovăție;

– personalitatea răspunderii penale;

– unicitatea răspunderii penale (non bis in idem);

– inevitabilitatea răspunderii penale;

– promtitudinea răspunderii penale;

– legalitatea răspunderii penale.

Dintre aceste principii două au o relevanță mai importantă în privința răspunderii penale a administratorilor societăților comerciale : principiul conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale și principiul personalității (individualizării răspunderii penale).

Temeiul juridic al răspunderii penale a administratorului . Faptul care stă la baza nașterii raportului juridic penal a răspunderii penale, este infracțiunea. Acest principiu este consacrat legal de art. 17 alin. 2 Cod penal care menționează că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. În consecință, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât în măsura în care a săvârșit o infracțiune și sunt îndeplinite și celelalte condiții.

Spre deosebire de răspunderea civilă solidară în care orice subiect responsabil poate acoperi integral prejudiciul urmând apoi să se îndrepte împotriva celorlalți codebitori, în cazul răspunderii penale, potrivit principiului analizat, imputabilitatea faptei trebuie stabilită în mod gradual și diferit în raport de gradul vinovăției fiecărui participant. Nu este admis ca unul din făptuitori să poată răspunde penal și pentru ceilalți participanți.

În timp ce răspunderea civilă delictuală are un caracter reparator și nu se stinge prin decesul făptuitorului trecând asupra moștenitorilor, răspunderea penală care este una strict personală și are un caracter sancționar, încetează prin moartea autorului infracțiunii.

Principiul personalității răspunderii penale nu este afectat în cazul în care pentru prejudiciul produs de autorul unei infracțiuni este ținută să răspundă patrimonial „persoana civilmente responsabilă” care l-a garantat pe infractor printr-o garanție legală sau convențională.

Societatea comercială ca persoană juridică urmează să răspundă patrimonial în calitate de comitent pentru fapta prejudiciabilă a prepusului său ori, în nume propriu, pentru fapta organului său, când aceasta a fost săvârșită în exercițiul, respectiv cu prilejul

exercitării funcțiilor celor pe care îi garantează (art.1000 alin.3 Cod civil; art.35 din Decretul nr.31/1954 și art.14 C.p. pen.).

În cazul acestei răspunderi patrimoniale de garanție, societatea comercială beneficiază de un drept de regres împotriva infractorului (prepus sau administrator al societății) pentru suma plătită victimei, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta prin infracțiune.

Este de remarcat că în legislația românească actuală, cel puțin până în prezent, nu s-a admis posibilitatea răspunderii penale a unei persoane juridice, sistemul sancționator având în vedere exclusiv participanții la săvârșirea de infracțiuni, persoane fizice.

Noul Cod penal francez din anul 1994 (art.121-1și următoarele) a admis posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane juridice (societăți comerciale), prin aplicarea unor sancțiuni penale specifice cum sunt:

amenzile penale;

interdicțiile (de a exercita anumite activități, pe anumite piețe, de a beneficia de anumite avantaje fiscale, vamale sau subvenții ; de a face reclamă etc.);

dizolvarea înteprinderii;

retragerea autorizației de funcționare;

închiderea localului;

blocarea contului bancar;

embargoul comercial etc.

Legislația penală franceză limitează răspunderea penală a societății comerciale la acele infracțiuni săvârșite de organele sau reprezentanții săi în contul societății (art. 121-2 noul Cod penal francez). Ca urmare, societatea va răspunde penal pentru faptele administratorilor de drept sau de fapt, săvârșite în numele și în interesul societății. Dacă autorul imediat al faptei penale poate fi identificat, acesta va fi tras la răspundere, deoarece răspunderea penală a societății nu o exclude pe aceea a persoanei fizice autor, instigator sau complice la infracțiunea respectivă.

Soluția adoptată de noul Cod penal francez reprezintă o tendință generală impusă de unele reglementări și recomandări ale Uniunii Europene și probabil se va extinde și la alte sisteme naționale de drept, inclusiv cel românesc.

Această convingere se bazează pe faptul că admiterea posibilității răspunderii penale a persoanei juridice pornește de la unele realități practice, care îi demonstrează utilitatea:

a) de multe ori este dificilă identificarea persoanei fizice autoare a unor infracțiuni prin care societățile comerciale au produs prejudicii partenerilor de afaceri ca urmare a complicațiilor și complexității adoptării deciziilor în adunările generale.

În aceste cazuri vinovăția planează asupra administratorilor în funcție care, indiferent dacă răspunderea se stabilește printr-o acțiune directă împotriva societății sau printr-o acțiune de regres, vor fi nevoiți în final să acopere prejudiciul fără a se stabili cu certitudine vinovăția lor, iar în cazul răspunderii penale nu beneficiază în totalitate de prezumția de nevinovăție;

b) în cazul organelor colegiale de decizie și administrare ale societății pe acțiuni, modalitățile legale de delegare a unor atribuții ale adunării generale către consiliul de administrație și ale acestuia către comitetul de direcție sau directorii executivi, îngreunează destul de mult stabilirea unor persoane fizice răspunzătoare și prelungesc procesul penal fără eliminarea riscului de a trage la răspundere unii nevinovați;

c) foarte multe fapte penale grave se săvârșesc în interiorul societății comerciale și aduc acesteia beneficii enorme, pentru care nu este firesc să răspundă doar administratorii. Avem în vedere unele infracțiuni grave privind concurența comercială, actele de contrabandă și evaziunea fiscală, infracțiunile privind protecția mediului, faptele de corupție și spălarea banilor murdari, fraudele financiar-bancare etc;

d) în sfârșit, dar nu în ultimul rând, unele infracțiuni sunt săvârșite de administratori cu acordul tacit sau expres al societății, iar prejudiciile sunt enorme. În aceste cazuri este firesc ca partenerii sociali prejudiciați să poată recupera pagubele în urma unor procese penale îndreptate împotriva societății care a beneficiat de aceste fraude și nu împotriva administratorilor care nici nu ar avea cu ce să-i despăgubească pe cei îndreptățiți.

Dar, până la modificarea legislației penale românești în sensul celor menționate, este de reținut că, potrivit principiului personalității răspunderii penale, „răspunderea penală a administratorului unei societăți comerciale este una personală”.

Sancțiunile penale ce se aplică administratorului privesc exclusiv persoana fizică. În cazul pluralității de administratori, răspunderea penală revine numai acelora care au participat la săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni și s-a probat vinovăția lor.

Când administratorii au săvârșit o infracțiune cu prilejul exercitării funcției lor, societatea comercială participă în procesul penal în calitate de parte civilmente responsabilă pentru acoperirea prejudiciului produs victimei (părții civile)1. Administratorul răspunde penal în acest caz în calitate de organ al societății comerciale, potrivit art.35 alin.1 și 3 din Decretul nr.31/1954, societatea având dreptul regres pentru recuperarea sumelor plătite cu riscul suportării consecințelor insolvabilității administratorului.

De asemenea, putem spune că în cazul societăților pe acțiuni, potrivit art.55 din Legea nr.31/1990, cu excepția împrejurărilor în care reușește să dovedească reaua credință a terților, societatea va suporta și prejudiciile rezultate din infracțiunile săvârșite de administratorii săi cu depășirea mandatului sau atribuțiunilor încredințate.

Cauzele care înlătură sau exclud răspunderea penală a administratorului

În doctrina dreptului comercial și a dreptului penal sunt incluse în această categorie anumite cauze sau împrejurări reglementate de Codul penal care exclud caracterul penal al faptei ori înlătură caracterul penal al răspunderii sau unele cazuri de nepedepsire.

De asemenea, sub aspectul probării vinovăției ce are ca temei culpa administratorului rezultă anumite aspecte specifice privind forța majoră, cazul fortuit și eroarea de fapt.

Cazurile care exclud caracterul penal al faptei sunt reglementate de art.44-51 C. pen. și se referă la :legitima apărare ; starea de necesitate; constrângerea fizică și morală; cazul fortuit ; responsabilitatea ; beția fortuită ; minoritatea și eroarea de fapt. La acestea se adaugă cazul prevăzut de art. 18 indice 1 Cod penal referitor la lipsa pericolului social concret al infracțiunii. Atunci când se constată existența cel puțin a uneia din aceste cauze3, administratorul autor al unei fapte penale urmează a fi exonerat de răspundere penală.

Aspectele doctrinare și de practică judiciară privind aceste cauze care exclud caracterul penal al faptei sunt perfect valabile și în cazul administratorului, ca al oricărui subiect pasiv al răspunderii penale (subiect activ al infracțiunii).

Împrejurări care înlătură caracterul penal al răspunderii

Codul penal prevede și anumite situații în care făptuitorul (inclusiv administratorul) nu este pedepsit, deși fapta constituie infracțiune. Doctrina include în această categorie :

– amnistia;

– prescripția răspunderii penale;

– lipsa sau retragerea plângerii de către persoana vătămată;

– grațierea, reabilitarea, precum și cazul în care răspunderea penală este înlocuită cu una administrativă (mustrarea sau amenda penală – art.91 Cod penal).

De asemenea, sunt avute în vedere de legea penală unele cauze de nepedepsire ca:

– desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului unei infracțiuni (art.22 Cod penal);

– împiedicarea de către participant a săvârșirii faptei (art.30 Cod penal);

– nedenunțarea unor infracțiuni de către soțul sau soția autorului;

– constrângerea la dare de mită și altele.

Toate aceste împrejurări au ca efect numai înlăturarea caracterului penal al răspunderii. Ca urmare, dacă prin fapta administratorului săvârșită în asemenea împrejurări s-au produs prejudicii, acestea urmează a fi recuperate, deoarece răspunderea civilă nu este înlăturată.

Aspecte specifice privind cazul fortuit, forța majoră și eroarea de fapt.

Doctrina actuală a dreptului comercial reține anumite aspecte privind forța majoră, cazul fortuit și eroarea de fapt, în legătură cu răspunderea penală a administratorilor societății comerciale.

a) forța majoră constă în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista (art.46 alin.1 Cod penal).

Se apreciază că, așa cum este definită în codul penal, forța majoră constituie temeiul celor două cauze specifice de nerăspundere

a administratorilor constituiți în organe colegiale de administrare, care sunt reglementate de art.144 alin.5 din Legea nr.31/1990.

b) dacă sunt îndeplinite condițiile de consemnare a opiniilor și votului contra în registrul deciziilor consiliului de administrație și de încunoștințare în scris a cenzorilor despre împotrivirea lor (art.144 alin.5) de către administratorii care au luat parte la ședința consiliului ori membrii absenți au procedat în același mod (art.144 alin.6), administratorii respectivi nu vor răspunde penal și nici patrimonial în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici la fapta penală prejudiciabilă săvârșită ca urmare a unei decizii a organului colegial de administrare din care fac parte.

De asemenea, administratorul nu va răspunde penal în cazul unei fapte penale rezultate ca urmare a unei hotărâri a adunării generale în care voința societății s-a impus pentru el ca o forță majoră. Pentru a fi exonerat de răspunderea penală, în acest caz, administratorul are obligația să atace în justiție hotărârea adunării generale pe care a considerat-o ilegală, dar a executat-o potrivit principiului majorității. În lipsa acestei unei acțiuni în justiție administratorul nu va fi exonerat de răspunderea penală ce îi revine în calitate de administrator unic sau ca membru în organul colegial de administrare.

cazul fortuit este definit ca fiind acea împrejurare care nu putea fi prevăzută și a avut drept rezultat o faptă penală (art.47 Cod penal).

pentru a constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit nu se confundă cu acea formă a culpei ce constă în lipsa de prevedere a rezultatului faptei care trebuie și putea fi prevăzut de făptuitor (art.19 pct.2 lit.b Cod penal).

Pentru a avea ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei, cazul fortuit trebuie să reprezinte o imposibilitate absolută de prevedere a rezultatului unei fapte penale. Făptuitorul nu a putut să prevadă finalitatea acțiunii sale care în conștiința și voința sa reprezentau cu totul alt scop decât rezultatul infracțional imprevizibil produs.

Sesizarea și evidențierea distincției între cazul fortuit ce constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei și culpa fără prevederea rezultatului faptei, ca formă de vinovăție prevăzută de art. 19 Cod penal, au o importanță deosebită în cazul

răspunderii agravate a administratorilor societății comerciale ajunsă în stare de încetare de plăți.

Potrivit art.124 alin2 din Legea nr.64/1995 republicată, falimentul societăților comerciale poate atrage răspunderea penală a administratorilor, dacă se dovedește că prin faptele și acțiunile lor au contribuit la starea de încetare a plăților de către societatea pe care o administrează. În acest caz este necesară probarea culpei administratorului.

Dar falimentul societății se poate datora și unui caz fortuit cum ar fi conjuncturile economice nefavorabile absolut imprevizibile pentru administratori, situație în care aceștia pot fi scutiți de răspunderea penală ca efect al unei cauze care exclude caracterul penal al faptei.

În practică, pentru a putea face distincție între cazul fortuit și culpa administratorilor, aceștia sunt supuși unui examen sever pornind de la exigențele manageriale de care trebuie să dispună, astfel încât puterea lor de apreciere și previzibilitate a unor rezultate negative pentru societate are un caracter strict profesional legat și de obligația de loialitate.

Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil, cazul fortuit are un sens mult mai larg, incluzând și forța majoră, motiv pentru care unii autori s-au exprimat că în civil acolo unde încetează culpa începe cazul fortuit.

Răspunderea civilă delictuală poate exista chiar în absența vinovăției3, în timp ce în dreptul penal, lipsa vinovăției exclude răspunderea penală. De asemenea, potrivit art.336 Cod .p. pen., și în situațiile de achitare a inculpatului, acesta va trebui să răspundă civil pentru prejudiciile produse deoarece fapta își păstrează caracterul civil delictual potrivit principiului răspunderii chiar și pentru cea mai ușoară culpă reglementat de art.998-999 Cod civil.

De asemenea, în dreptul penal semnificația forței majore și a cazului fortuit au efectul unor cauze care exclud caracterul penal al faptei. În dreptul comercial, diferențierile menționate au o importanță deosebită pentru materia protecției consumatorilor, în care administratorii societăților producătoare de bunuri și servicii nu răspund penal când intervin astfel de situații, dar vor răspunde patrimonial, în solidar cu societatea, pentru pagubele produse

cumpărătorilor fie în perioada de garanție, fie în cea a duratei medii de utilizare.

Eroarea de fapt, așa cum este definită de art.51 alin.2 Cod penal, constă în cunoașterea de către autorul faptei prevăzute de legea penală, în momentul săvârșirii acesteia, a existenței unei stări, situații sau împrejurări de care depindea caracterul penal al acelei fapte. Dacă norma penală sancționează și faptele săvârșite din culpă, eroarea de fapt constituie o cauză a exonerării de răspundere penală pentru acele fapte numai atunci când necunoașterea stării, situației sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei nu reprezintă ea însăși rezultatul culpei (art.51 alin.3 Cod penal).

Aplicarea acestor reguli în cazul administratorului societății comerciale este interpretată2 în sensul că el nu se poate prevala de eroarea de fapt pentru a fi exonerat de răspunderea penală pentru o faptă săvârșită din culpă, dacă necunoașterea (starea de eroare) se datorează lipsei sale de profesionalism ori neluării măsurilor pe care trebuia să le întreprindă pentru prevenirea unor prejudicii ori a stărilor de pericol rezultate din faptele sale. Spre exemplu, un administrator nu poate invoca eroarea de fapt în cazul nerespectării obligației profesionale de a ține contabilitatea sau cu atât mai mult când a ținut o contabilitate fictivă.

Implicațiile răspunderii penale a administratorilor asupra societății comerciale.

Condițiile de onorabilitate pe care trebuie să le îndeplinească administratorii unei societăți comerciale determină ca suportarea unei răspunderi penale să nu îi afecteze numai pe ei, ci să se răsfrângă și asupra societății.

Practica activității comerciale a demonstrat aproape fără excepție că pierderea onorabilității administratorului prin sancționarea sa penală, poate conduce direct sau indirect, și la pierderea onorabilității, bonității și credibilității societății comerciale pe piață3.

Impactul psihologic al cercetării penale sau al condamnării unor administratori este deosebit de puternic asupra partenerilor de afaceri și îndeosebi a creditorilor unor societăți comerciale și se poate finaliza chiar cu falimentul societății ai căror administratori și-au pierdut onorabilitatea.

Onorabilitatea și credibilitatea unei societăți comerciale nu contribuie doar la extinderea sferei relațiilor de afaceri și de cele mai multe ori au rolul de a ajuta societatea să depășească situațiile economico-financiare dificile și să evite falimentul.

Atunci când societatea comercială este insolvabilă din punct de vedere civil din cauza pasivului care depășește activul său existent, ea poate fi solvabilă din punct de vedere comercial, deoarece datorită credibilității de care se bucură poate apela la credite bancare sau la eșalonarea unor plăți astfel încât să evite consecințele dezastruoase la care poate ajunge.

De asemenea, prin pierderea credibilității, o societate comercială chiar dacă la un moment dat are o situație economico-financiară favorabilă, în sensul că are un bilanț pozitiv în care activul depășește pasivul și dispune de anumite lichidități, pierderea onorabilității administratorilor poate conduce foarte rapid la dezastrul societății care nu mai are acces la credite și începe să fie evitată de partenerii comerciali.

Prejudiciul provocat de administrator societății comerciale sau creditorilor sociali prin această diminuare sau pierdere a credibilității va fi suportat de administratorul vinovat, ca urmare a încălcării obligației de fidelitate.

Dreptul de a solicita repararea prejudiciului poate aparține, după caz, adunării generale sau acționarilor minoritari pe calea unei acțiuni în răspundere iar în caz de faliment și creditorilor sociali pentru insuficiența activului.

O altă consecință a sancțiunii penale a administratorilor o constituie potrivit art. 135 și art.6 din Legea nr.31/1990 decăderea lor din funcțiile respective precum și interdicțiile de a mai ocupa asemenea funcții. Aceste consecințe operează și în cazul fondatorilor, directorilor și reprezentanților societății.

CAPITOLUL IX

Administratorul din perspectiva acquisului comunitar

Termenul „societa” din Dreptul roman, ca de altfel și termenul francez „societe” și termenul german „Gesellschaft” este atotcuprinzător în ceea ce privește diversele forme asociative, fie că este vorba de societăți comerciale sau asocieri comerciale fără personalitate juridică, fie că este vorba de societăți comerciale sau societăți civile.

De asemenea, împărățirea în comercianți și ne-comercianți este o caracteristică întâlnită în toate sistemele de drept comercial continental.

Astfel, la nivelul fiecărui sistem de drept comercial al statelor membre C.E.E., anumite tipuri de societăți (cum ar fi, de pildă, societatea pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată) sunt considerate a fi „comerciale”, indiferent că obiectul lor de activitate prevede desfășurarea unor activități comerciale sau civile.

Pe de altă parte, în cazul unor altfel de societăți (de ex., societatea în nume colectiv sau comandită simplă), acestea sunt considerate comerciale, atunci când desfășoară activități comerciale și civile, dacă operează tranzacții de natură civilă.

Aceeași distincție se face și între asociații, acestea fiind clasificate în:

– producătoare de profit (sau lucrative), care sunt, fără nici un dubiu, comerciale;

– non-profit (nelucrative) care sunt considerate civile.

Articolul 58 alin.2 din Tratatul de la Roma definind termenele de „firmă” și „companie” (societate comercială), le explicitează ca având conotații generale, incluzând orice tip de societate: comercială, civilă sau cooperatistă, precum și alte persoane juridice de drept public sau de drept privat, mai puțin cele non-profit.

Societățile și persoanele juridice de drept civil sunt reglementate, în majoritatea statelor europene, de Coduri Civile, iar cele comerciale de Coduri Comerciale sau acte legislative comerciale speciale (există și excepții: de pildă, în Italia, toate acestea sunt reglementate de Codul Civil italian, neexistând și un Cod comercial).

De asemenea, societățile comerciale mai sunt clasificate și în „publice” sau „private”, dar în două sensuri:

în sensul că aceste societăți pot face apel la public, în vederea subscrierii de acțiuni și a participării la vânzarea acestor acțiuni, care,

de altfel, sunt cotate și la Bursa de valori (în acest caz, societățile comerciale sunt, considerate „publice”);

– în sensul că aceste societăți pot face apel la public, în vederea subscrierii de acțiuni și a participării la vânzarea acestor acțiuni, care, de altfel, sunt cotate și la Bursa de valori (în acest caz, societățile comerciale sunt ,considerate „publice”) sau nu (și atunci societățile respective sunt „private”).

– capitalul social, numărul total al acțiunilor, valoarea unei acțiuni,

clasele și tipurile de acțiuni;

– persoanele care au drept de semnătură în numele societății;

– procedura de convocare a adunărilor generale;

-numărul de membri pentru consiliul de administrație și pentru consiliul de supraveghere, precum și numărul contabililor aleși de societate;

– modul de distribuire a dividendelor;

– consecințele pe care trebuie să le suporte acționarii care nu au vărsat la timp (sau deloc) sumele reprezentând valoarea restului de plată pentru acțiunile subscrise;

– contribuțiile în natură;

– privilegii ale fondatorilor și promotorilor;

– modul de publicare a anunțurilor de înființare a societății, precum și a altor tipuri de anunțuri.

Adunarea Generală de Constituire poate adopta hotărâri valabile cu o majoritate simplă a voturilor subscriitorilor prezenți. Pentru ca Adunarea să fie legală, este necesară prezența a cel puțin 5 subscriitori, care să reprezinte cel puțin 50% din valoarea capitalului social.

Înființarea societății pe acțiuni trebuie adusă la cunoștința Curții de Înregistrare, pe baza unei cereri, în vederea înregistrării acestei societăți în registrul comercial ținut de Curte și a publicării unui anunț privind constituirea societății.

Cea de-a doua modalitate de constituire a unei societăți pe acțiuni maghiare (Rt) este procedura „simultană”, care este și mai puțin pretențioasă decât constituirea prin subscripție publică.

De fapt, această a doua modalitate este similară cu procedura de constituire a unei societăți cu răspundere limitată.

Astfel, trebuie întocmite și semna te actele constitutive de către acționari și apoi depuse, împreună cu o cerere, la Curtea de Înregistrare.

În afară de această înregistrare, nici o altă condiție esențială nu mai este cerută pentru înființarea unei societăți pe acțiuni prin procedura „simultană”.

Societas europaea

Obiectul societății comerciale multinaționale de tip european

Proiectul de introducere a unei societăți europene de tip multinațional a fost inițiat încă din 1959 de către profesorul olandez Pieter Sanders și, în același timp, de notarul francez M. Thibierges.

În 1965, guvernul francez notifică această inițiativă („societe anonyme europeene”) Consiliului de Miniștri al C.E.E.

În 1966, Comisia C.E.E. desemnează un grup de experți, sub coordonarea profesorului olandez Pieter Sanders, care să examineze această inițiativă și să elaboreze un proiect de statut al viitoarei Societăți Europene (Societas Europaea – S.E.).

În 1967, Consiliul Europei constituie un nou grup de lucru, sub conducerea aceluiași P. Sanders, însărcinat cu aceleași probleme; rodul activității acestui grup îl reprezintă cele două variante ale statutului Societății Europene, remise succesiv Comisiei C.E.E. în 1967 și, respectiv, 1968.

După examinarea acestora, Comisia C.E.E. a înaintat Consiliului Europei, pe 30 iunie 1970, proiectul final de statut al Societății Europene indiferent de controversele suscitate de acest ambițios proiect, și indiferent dacă va fi sau nu adoptat în viitor, el rămâne o generoasă și interesantă inițiativă în evoluția dreptului comunitar european. Este și motivul pentru care vom încerca să redăm. în încheierea acestei lucrări, în linii mari, câteva caracteristici ale proiectatei Societas Europaea – S.E.

Rațiunile adoptării S.E.

Societas Europaea (S.E.), în viziunea proiectului sus-menționat ar trebui să fie un tip de societate comercială supranațională care să fie considerată în fiecare stat membru C.E.E., ca o societate de drept național. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 1(4) din acest proiect: „Societas Europaea are personalitate juridică. În fiecare stat membru C.E.E., această entitate va avea regimul unei societăți pe acțiuni, așa cum aceasta este reglementată în legislația comercială a statului respectiv”.

Rațiunea principală a adoptării unui asemenea tip de societate comercială este de a se permite fuziunea, în total sau numai în parte, a două societăți comerciale din două state membre C.E.E. fără ca una din aceste societăți să fie absorbită de către cealaltă.

Este adevărat, pe de altă parte, că art. 220 din Tratatul C.E.E. deja permite statelor membre ale Comunității să încheie convenții bilaterale prin care să se admită fuziuni între societățile comerciale din aceste state. Dar efectul unei asemenea fuziuni este acela că una din societățile care fuzionează dispare. fiind absorbită de către cealaltă. Acest inconvenient dispare atunci când fuziunea are ca scop constituirea unei Societas Europaea; variantă care ar elimina orice eventuale suspiciuni din partea uneia dintre cele două societăți care fuzionează, ele având, în acest caz, poziții relativ egale.

Posibilități de constituire a unei Societas Europaea

O societate de acest tip poate fi creată numai de societăți pe acțiuni aparținând unor state (membre C.E.E.) diferite. Pe de altă parte, o Societas Europaea nu poate fi constituită de acționari persoane fizice.

Art. 2 din proiectul de stat al unei viitoare societăți de tip european (S. E.) stipulează că: „o Societas Europaea poate fi constituită din minimum două societăți pe acțiuni-fondatoare, aparținând unor state diferite (din cadrul C.E.E.), pe calea unei fuziuni sau a constituirii unui holding sau a unei filiale comune a acestor societăți".

De asemenea, o Societas Europaea poate fi înființată și de către o altă Societas Europaea (ca fondatoare unică sau în asociere cu alte Societas Europaea sau alte societăți pe acțiuni din diverse state membre C.E.E ).

Particularități ale societas europaea

Așa cum prevede art. 40 din proiectul de statut al Societas Europaea, capitalul social al unei asemenea societăți trebuie să fie exprimat în E.C.U. sau în moneda unui stat membru al Comunității Europene.

Acțiunile unei Societas Europaea pot fi emise la purtător sau pot fi nominative (art. 50 din proiectul citat). în anumite condiții, pot fi emise și acțiuni fără drept de vot „non-voting shares”). Este prohibită însă emisiunea de acțiuni cu drepturi de vot multiple „multiple voting shares”). Consiliul de administrație, pe baza unei aprobări prealabile din partea consiliului de supraveghere al S.E., poate lua decizii asupra emisiunii de obligațiuni ale societății .

În ceea ce privește structurile unei Societas Europaea, acestea sunt următoarele:

– adunarea generală a acționarilor (reglementată de art. 83-% din proiectul S.E.);

– consiliul de supraveghere („Supervisory Board”) – reglementările din proiectul S.E. urmează îndeaproape modelul german al consiliului de supraveghere ("Aufsichtsra). (art. 73-82);

– consiliul de administrație (art. 62-72);

– consiliul de muncă de tip european – este, de asemenea, de inspirație germană (art. 100-129);

– expertul contabil al societății (cenurul) (art. 203);

De asemenea, în situații deosebite, instanța comercială competentă poate desemna unul sau mai mulți comisari speciali, care să supravegheze activitatea societății (art. 97).

Este evident că această filială are personalitate juridică (există și state europene în care statutul filialei unei societăți comerciale nu presupune și personalitate juridică).

Indiferent de controversele suscitate de acest ambițios proiect, și indiferent dacă va fi sau nu adoptat în viitor, el rămâne o generoasă și interesantă inițiativă în evoluția dreptului comunitar european. Este și motivul pentru care vom încerca să redăm. în încheierea acestei lucrări, în linii mari, câteva caracteristici ale proiectatei Societas Europaea – S.E.

– peste 5.000 de salariați, consiliul de muncă se constituie din 5 reprezentanți; în continuare se adaugă câte un reprezentant pentru fiecare 5.000 de salariați în plus.

Membrii consiliului de muncă au obligația de a păstra cu strictețe „secretul de serviciu” (obligația de confidențialitate prevăzută de art.114 din proiectul S.E.).

Consiliul de administrație, pe de altă parte, este obligat să informeze periodic consiliul de muncă despre tranzacțiile și operațiunile efectuate; trimestrial, consiliul de administrație trebuie să remită consiliului de muncă un raport detaliat în acest sens (art. 120).

Comisarii speciali ai S.E.

În cazurile în care există serioase motive și indicii care conduc la concluzia că unul sau mai mulți membri ai consiliului de supraveghere sau ai consiliului de administrație ai unei Societas Europaea și-au încălcat atribuțiile provocând daune, în acest fel, societății, precum și în cazurile în care aceștia sunt incapabili să-și îndeplinească atribuțiile, instanța comercială competentă, sesizată corespunzător, numește unul sau mai mulți comisari speciali care să investigheze cazul reclamat, să supravegheze activitatea organelor sociale menționa te și, în final, să întocmească un raport pe care să-l înainteze instanței (art.97 și 99 din proiectul S.E.).

Instanța comercială competentă este Curtea Supremă (secția comercială) a statului în care respectiva Societas Europaea își are stabilit sediul social. În cazurile în care Societas Europaea respectivă are mai multe sedii sociale (în state diferite din Comunitatea Europeană), în statutul societății trebuie inclusă, încă de la constituirea societății. o clauză care să menționeze expres care este instanța competentă în cazuri de acest gen, în vederea evitării unui conflict de competențe (art.97).

Pentru cazuri cum sunt cele menționate, sesizarea instanței comerciale competente poate fi făcută de:

– acționari care dețin împreună 10% din capitalul social sau acțiuni în valoare totală de minimum 200.000 de ECU;

– un număr semnificativ de deținători de obligațiuni ale societății;

– consiliul de muncă al societății.

La primirea raportului întocmit de comisarii speciali, instanța poate:

– suspenda din funcție, pe o anumită perioadă, membri ai consiliului de supraveghere sau ai consiliului de administrație, învinuiți de încălcările respective ale atribuțiilor lor (care au provocat certe daune societății);

– demite pe aceștia;

– numi temporar (până la soluționarea cauzei) noi membri în consiliul de supraveghere sau în consiliul de administrație al societății.

Constituirea unei societas europaea

Capitalul social minim al unei Societas Europaea este:

– 500.000 de ECU în cazul în care o asemenea societate (S.E.) este creată prin fuziunea sau prin constituirea unui holding;

– 250.000 de ECU în cazul în care o asemenea societate îmbracă forma unei filiale comune a două societăți pe acțiuni din state diferite ale Comunității Europene;

– 100.000 de ECU în cazul în care o asemenea societate este constituită de către o altă Societas Europaea ca acționar unic.

Proiectul Societas Europaea a fost criticat pentru aceste valori relativ mari, relativ inaccesibile întreprinderilor mici și mijlocii, dar argumentul a fost acela că Societas Europaea este destinată marilor companii transnaționale.

Pe de altă parte, proiectul S.E. permite constituirea unei Societas Europaea și de către societăți pe acțiuni de altă naționalitate decât a unui stat comunitar, cu condiția ca acestea să aibă sediul social într-un stat membru C.E.E (personalitate juridică de drept al unui stat comunitar). De pildă, două societăți americane, una persoană juridică franceză și una persoană juridică germană, pot constitui o Societas Europaea. Totodată, este posibilă, de pildă, constituirea unei Societas Europaea de către două filiale situate în state comunitare diferite, ale uneia și aceleiași corporații americane.

O Societas Europaea poate avea mai multe sedii sociale, situate în diverse state ale Comunității Europene. În vederea evitării unor conflicte de legi, într-un asemenea caz, statutul societății trebuie să indice expres, pentru certe situații, jurisdicția aleasă și instanța competentă.

Procedura de constituire a unei Societas Europaea este relativ facilă, presupunând, în prealabil, întocmirea unui statut al societății și apoi înmatricularea societății în Registrul Comercial European („European Commercial Register” ) care va fi ținut de

Curtea Europeană de Justiție, cu sediul în Luxemburg.

Curtea Europeană examinează cererea de înmatriculare și celelalte documente depuse de reprezentanții legali ai acționarilor și, dacă acestea îndeplinesc condițiile cerute de lege, dispune înmatricularea Societas Europaea în Registrul Comercial European.

Societas Europaea (S.E.) dobândește însă, deplină personalitate juridică pe data publicării în Monitorul Oficial al Comunității Europene, a unui anunț privind înmatricularea societății.

CONCLUZII

Legea nr.31/1990, chiar și după modificarea și completarea substanțială prin O.U.G.32 din 16 iunie 1997, cuprinde dispoziții diferite referitoare la administratorii societăților comerciale în funcție de cele cinci forme juridice de societăți reglementate de art.2 din acest act normativ ce constituie legislația comună în materie.

Pentru întregirea și cunoașterea statutului juridic al administratorilor prevederile actualei legi a societăților comerciale trebuie completate cu alte norme juridice și în deosebi cu cele referitoare la mandatul civil (art.1532-1559 Cod civil), mandatul comercial și comisionul comercial (art.374 – 412 Cod comercial) cu prevederile Legii nr. 26 din 05.11 1990 privind Registrul comerțului și chiar cu unele acte normative ulterioare Legii nr.31/1990, dintre care amintim Legea nr.66/1993 privind contractul de management și Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului și O.U.G. nr. 49/1999 privind contractul de administrare.

Indiferent însă de forma juridică a societății comerciale, Legea nr.31/1990, în privința administratorilor conține unele norme juridice de aplicare largă, referitoare în principal la faptul că :

– administratorii au puteri destul de largi, dar nu nelimitate, ei pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate a voinței societății, afară de restricțiile stabilite în actul constitutiv (art.70 alin. 1 din Legea nr. 31/1990);

– societatea comercială este administrată de unul sau mai mulți administratori, persoane fizice sau juridice, asociați ori din afara societății, cu mențiunea că în societatea în comandită simplă (art.88) și societatea în comandită pe acțiuni (art.183) ei provin din rândul asociaților comanditați;

– pluralitatea administratorilor este organizată de lege în cazul societăților de capitaluri și nu este organizată prin normele legii în cadrul societăților de persoane și a societății cu răspundere limitată;

– obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în lege, potrivit concepției dublei naturi: contractuală și legală (art.72 din Legea nr.31/1990 );

– regimul juridic al răspunderii administratorilor este aplicabil și altor persoane fizice sau juridice din cadrul societății cum sunt : fondatorii, directorii executivi, lichidatorii și cenzorii.

Cu toate că actualele reglementări privind administratorii ale legii române a societăților comerciale au preluat numeroase dispoziții din proiectul noului Cod comercial din 1938-1940 și din legislația societăților comerciale din perioada interbelică, în prezent, ca urmare a modificării și completării în anul 1997 a Legii nr.

31/1990, aceasta corespunde în foarte mare măsură legislației europene, inclusiv în ce privește regimul juridic al administrării societății pe acțiuni.

Forma tradițională (clasică )a organizării și funcționării a societății comerciale nu a fost preluată numai de Legea nr. 31/1990, ce constituie dreptul comun în această materie în România.

Această modalitate de organizare a administrării societății comerciale continuă să fie prezentă și în legislația de drept comercial a altor state europene cum sunt :Italia, Grecia Elveția, Suedia și altele, în care consiliul de administrație este un organism unic de gestiune a societății, cu anumite particularități în privința constituirii și funcționării ce diferă de la o țară la alta .

În alte țări, cum este Franța, spre exemplu, majoritatea societăților anonime sunt conduse de consilii de administrație unitare, dar există reglementată soluția consiliului dublu etajat, preluată din sistemul german al dreptului comercial.

De asemenea, în S.U.A. și Marea Britanie, societățile comerciale sunt gestionate de consilii de administrație unitare formate din membrii cu funcții executive sau fără atribuțiuni executive.

În Japonia, consiliile de administrație ale societăților comerciale sau organizat inițial după modelul american, dar au alunecat treptat spre modelul german.

BIBLIOGRAFIE

BOROI, G. – Drept civil. Teoria generală, Ed. ALL, București, 1997. BULAI, C. – Manual de drept penal, Partea generală, Ed. ALL, București,1997.

CANTACUZINO, M. – Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921.

CAPRIEL, A. – Procedura reorganizării și lichidării judiciare, Ed. Lumina Lex, București, 1995. CĂDERE, V.G. – Tratat de procedură civilă, Ediția 1, București, 1928.

CĂPĂȚÂNĂ, O., TĂNĂSESCU, V. și alții – Instituții de drept comercial internațional, vol. I, Ed Academiei București, 1973.

CĂPĂȚÂNĂ, O., ȘTEFĂNESCU, B. – Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I (1985), vol. II (1987), Ed. Academiei, București.

CĂPĂȚÂNĂ, O. – Dreptul concurentei comerciale, Concurenta onestă, Ed. Lumina Lex, București, 1992.

CĂPĂȚÂNĂ, O. – Dreptul concurentei comerciale, Concurenta patologică. Monopolismul, Ed. Lumina Lex, București, 1993.

CĂPĂȚÂNĂ, O.- Dreptul concurentei comerciale, Concurenta neloială pe piața internă și internațională, Ed. Lumina, Buc,1994.

CĂPĂȚÂNĂ, O. – Instituții ale noului drept comercial, Societățile comerciale, Ed. Lumina, București, 1991.

CĂPĂȚÂNĂ, O. – Societățile comerciale, Ediția a II a actualizată și întregită,Ed. Lumina Lex, București, 1996.

CĂRPENARU, D. ST. – Drept comercial român, Ed. ALL, Buc., 1995 și 1998.

CĂRPENARU, D. ST. – Procedura reorganizării și lichidării judiciare, Ed. Atlas Lex, București, 1996.

CĂRPENARU, D. ST. – Drept comercial, procedura falimentului, Ed. Global Print, București, 1998

CÂRCEI, E. – Constituirea societăților comerciale pe acțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1995.

CÂRCEI, E. – Funcționarea și încetarea societăților comerciale pe acțiuni, Ed. Economică, București, 1997.

CIOBANU, V. M. – Drept procesual civil, Universitatea din București, vol. I (1986), vol. II (1988).

CIOBANU, V. M. – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed.Național, București, vol. I (1996), vol. II (1997).

CÎMPEANU, V. – Codul comercial adnotat, Editura Tribuna,Craiova, 1994.

COSMA, D. – Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Științifică, București, 1969.

COSMOVICI, P.M. – Contribuția la studiul culpei civile specială cu privire asupra culpei în contractele economice, Ed. Științifică, București, 1960.

COSMOV1CI, P.M. – Introducere în dreptul civil, Ed ALL, București, 1993.

COSTIN, M.N. – Marile instituții ale dreptului civil român, vol. I și II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1981 -1982.

COSTIN, M.N. – Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor,vol. I, Universitatea Ecologică, "Dimitrie Cantemir", Tg.Mureș,1993.

COSTIN, M.N. – Marile instituții al dreptului civil român, 3., Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1993.

COSTIN, M.N., DELEANU, S. – Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, București, vol. I (1994), vol. II (1995).

COSTIN, M.N., ȘCHIAU, L, PRESCURE, T. – Reorganizarea și lichidarea judiciară, analiză de legislație și doctrină, Ed. Lumina Lex, București, 1997.

DOGARU, I. – Elementele dreptului civil, voI. I, Introducere. în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1993.

DONGOROZ, V., KAHANE, S., OANCEA, I., FODOR, I., ILIESCU, N., BULAI, C., STĂNOIU, R – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, vol. I(1969), vol.II (1970), Ed. Academiei, București.

FILIPESCU, P.I. – Drept internațional privat, vol. 1-2, Ed. Proarcadia, Buc, 1993.

FILIPESCU, P. J. – Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București,

1994.

FINȚESCU, I.N., – Curs de drept comercial, vol. I, București, 1929. GĂLĂȘESCU, D. – Drept comercial, București, 1948. GEORGESCU, I. L. – Drept comercial român, vol. I (1946), vol.II (1948), Ed. Socec, București.

GEROGESCU, I. L. – Drept comercial român, Teoria generală a obligațiilor comerciale, Probele, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Lumina Lex, București, 1994. (Lucrare revizuită, completată și adusă la zi de BĂCANU, I.).

GEROTA, D. D. – Curs de societăți comerciale, București, 1928. GIONEA, V. – Răspunderea civilă a liberului profesionist, Brașov,1942.

GHIMPU, S., ȚICLEA, AL. – Dreptul muncii, voI.l-2, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994.

DANEȘ, ST. – Înlocuirea răspunderii penale, Ed. Științifică, București, 1970.

HACMAN, M. – Drept comercial comparat, București, vol. I, (1930), vol. II (1932).

DEAK, FR, CĂRPENARU, D. ST. – Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1995.

DOGARU, I. – Elementele dreptului civil, vol. I, Introducere. în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1993.

FILIPESCU, P.I. – Drept internațional privat, vol. 1-2, Ed. Proarcadia, Buc, 1993.

FILIPESCU, P.I. – Drept civil,Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 1994.

FINȚESCU, I.N., – Curs de drept comercial, vol. I, București, 1929.

HANGA, V. – Drept privat român, tratat, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc, 1978.

IONAȘCU, TR, BARASCH, A.E. ș.a. – Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, București, 1967.

IONAȘCU, TR – Organizațiile socialiste ca persoane juridice în România, Ed. Academiei, București, 1967.

I0RGOVAN. A. – Drept administrativ, voI.l-2, Ed. Hercules, București, 1993.

IORGOVAN, A. – Drept administrativ, Tratat elementar, vo1.3, Ed. Proarcadia, București, 1993

IORGOVAN, A. – Drept administrativ,Tratat elementar, vol.4, Ed. Actami București, 1994.

LEFTER, C. – Societatea cu răspundere limitată, Soluții teoretice și practice pentru întreprinzători, Ed. Economică, București, 1996.

MARCU, V. – Drept instituțional comunitar, Ed. Nora, București, 1994.

MURARU, I. – Drept constituțional și instituții politice, Ediția a VI a revizuită și adăugită, vol. I- II, Ed. Actami, București, 1995.

NEAGU, I. – Tratat de procedură penală, Ed. PRO, București, 1997. NEGOIȚĂ, AL. – Contenciosul administrativ și elemente de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 1992.

GUYON, Y. – Droit des affaires, Tome I, Economica, Paris, 1986 și1990.