. Administratia Si Serviciile Publice In Romania

INTRODUCERE

România a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, parcurgând tranziția de la o planificare centralizată, spre economia de piață și convergență cu practicile și standardele Uniunii Europene. Administrația publică românească a cunoscut în ultimii 15 ani un proces de transformare radicală, de la o administrație publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui regim democratic.

Noi instituții și reglementări au fost promovate, inclusiv cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale Uniunii Europene și ale altor donori, în scopul de a restructura administrația și de a o eficientiza. Instituțiile statului au înregistrat progrese semnificative în modernizarea fundamentelor legislative și administrative ale funcționării sectorului public, acesta fiind pregătit să-și asume obligațiile de stat membru al Uniunii Europene.

În anul 2004, Guvernul român a elaborat “Strategia actualizată de accelerare a reformei administrației publice”, document agreat și de Comisia Europeană. Totuși, aceste progrese nu sunt suficiente, Comisia Europeană solicitând punerea unui accent sporit pe întărirea capacității administrative pentru aderare. Nevoia investițiilor în capacitatea administrativă este recunoscută prin “Orientările strategice comunitare pentru coeziune”, în care capacitatea administrativă și buna guvernare („good governance”) constituie una dintre principalele priorități ale perioadei 2007-2013.

In procesul de reformă, administrația publică suferă schimbări importante, restructurări, reduceri sau suplimentări de personal. Apar noi reglementări care au drept scop creșterea transparenței administrației publice și alinierea la standarde europene a calității seviciilor oferite cetățeanului.

Adoptarea legilor nu asigură automat și rezolvarea problemelor la care acestea încearcă să răspundă. Pe traseul care începe cu apariția legii și care se termină cu obținerea efectelor scontate se interpune o variabilă relativ independentă, de mare importanță, cu legități și mecanisme proprii și specifice de funcționare: administrația publică. În consecință, funcționarea administrației publice poate asigura și potența efectele pozitive ale implementării unei politici guvernamentale sau ale aplicării unei legi sau, dimpotrivă, le poate bloca.

Premisa de la care pornește acestă lucrare este una foarte simplă : modernizarea administrației publice poate fi interpretată drept o reușită numai în măsura în care succesul modernizării este resimițit și la zona de interfață a administrației cu cetățeanul.

Analiza temei alese, “Modernizarea administrației publice. Îmbunătățirea serviciilor publice” răspunde la o serie de întrebări: ce este administrația publică, care este rolul și compunerea acesteia, care este impactul integrării în Uniunea Europeană asupra administrației publice, precum și în ce constă modernizarea administrației, cine sunt beneficiarii, care sunt carențele apărute pe parcursul și în urma procesului de evaluare a modernizării etc.

Lucrarea de față este structurată pe cinci capitole astfel:

primul capitol tratează necesitatea apariției administrației publice, cadrul legislativ și instituțional care o reglementează și câteva aspecte legate de principalul element prin care aceasta își exercită atribuțiile față de cetățean, și anume serviciul public;

în al doilea capitol sunt prezentate principalele instituții prestatoare de servicii publice, atât locale cât și centrale, rolul și compunerea acestora;

în al treilea capitol sunt scoase în evidență relațiile actuale ale administrației românești cu cea europeană, programe puse la dispoziție de Uniunea Europeană, precum și perspectivele administrației publice din România;

în al patrulea capitol sunt reliefate procedurile de implementare, modernizare și evaluare a strategiei de modernizare a administrației publice, o atenție aparte primind aici informatizarea administrației;

cel de-al cincilea capitol este un studiu practic cu referire la „Impactul programului E-Guvernare asupra populației cu vârsta cuprinsă între 40-60 ani”, fiind prezentate rezultatele obținute în urma aplicării unui chestionar pe un număr de 64 de persoane.

Abordarea acestei importante problematici pe parcursul celor cinci capitole, susținută printr-o prezență a unei bibliografii reprezentative și a unor concluzii pertinente, o consider ca o încercare, dacă nu chiar o reușită, în a formula întrebări și a da răspunsuri adecvate acestei realități cu importanță deosebită atât pentru administrația publică în curs de modernizare, cât și pentru cetățenii în curs de acomodare cu aceste noi schimbări aduse serviciilor oferite.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ADMINISTRAȚIA ȘI SERVICIILE PUBLICE ÎN ROMÂNIA

1.1. Scurt istoric privind evoluția administrației publice în România

Statalitatea este, în prezent, principiul dominant al organizării politice, lumea fiind “parcelată” în state separate care, prin recunoaștere reciprocă, formează sistemul internațional de state.

Statul este o instituție unică, aflându-se deasupra celorlate organizării ale societății. Pentru a exista, statul trebuie să întrunească în mod indispensabil trei elemente: teritoriul, populație și guvern, ceea ce înseamnă că statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe proprii care se bucură de suveranitate.

Rolul statului ca principală instituție de organizare și conducere politică a societății se înfăptuiește prin anumite funcții: legislativă, judecătorească, organizatorică, economică, socială, educativ-culturală, ecologică, de apărare a țării, de organizare a colaborării cu statele lumii și, nu în ultimul rând, statul îndeplinește un rol administrativ, prin care asigură servicii către populație pentru desfășurarea normală a tuturor activităților precum: energie, transporturi, salubritate.

Toate aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administrația publică. Raporturile sociale dintre organele administrației publice, precum și dintre acestea și particulari (persoane fizice sau juridice) sunt reglementate de normele dreptului administrativ și devin raporturi juridice de drept administrativ – raporturi de drept administrativ.

Din punct de vedere etimologic, termenul de ”administrativ” derivă de la latinescul „administrare" care se traduce prin „a servi" și este în legătură cu cuvântul „magister" care îl desemnează pe „stăpân", căruia i se subordonează servitorul și pe care acesta trebuie să-i slujească. „Minister" înseamnă servitor, iar prepoziția „ad" înseamnă „la, către". „Administer" reprezintă slujitorul cuiva sau cel care execută ordinele cuiva.

În Țările Române, Domnitorul a concentrat în mâinile sale puterile legiuitoare, executivă și judecătorească pentru întreg teritoriul principatelor. Prin însăși originea ei, puterea domnească a fost de la început dominată de ideea de stat ca și suveranitatea în Imperiul Roman.

Regulamentul organic, intrat în vigoare în Moldova în luna ianuarie a anului 1832 și în Muntenia în luna iulie a anului 1831, nu a adus modificări în structura administrației centrale. Totuși, în Regulamentul organic găsim geneza guvernului și a ministerelor. Astfel, guvernul era denumit sfatul administrativ, compus din marele vornic, marele vistier și secretarul statului. Se întrunea, de regulă, de două ori pe săptămână și analiza proiecte de legi. Acesta era Sfatul administrativ ordinar. Pentru rezolvarea problemelor de mai mare importanță sub președinția Domnitorului era convocat Sfatul administrativ extraordinar. Separarea administrației de justiție prin crearea de judecători și de instanțe judecătorești și interzicerea organelor administrative de a judeca, postulat al administrației moderne formulat de Alexandru Ipsilanti a fost concretizată de Regulamentul organic.

Administrația publică centrală este reprezentată de Guvern. Guvernul propriu-zis apare ca o creație a Unirii Principatelor în urma adoptării Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858 care folosește termenul de Guvern și pe acela de prim-ministru, funcție în care pentru prima dată a fost numit Mihail Kogălniceanu. Statutul dezvoltator din 2 mai 1864 constituie în fapt prima Constituție a României, puterile publice fiind exercitate colectiv de Domnitor, de Adunarea ponderatoare și de cea electivă, care constituie adunările legiuitoare. De la Unirea Principatelor datează și prima organizare modernă a ministerelor, care au fost la început în număr de opt: interne, finanțe, culte și instrucțiunea publică, afaceri străine, lucrări publice, război și de control.

Constituția din anul 1938 a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea, puterile statului fiind concentrate în mâna regelui care era declarat „Capul statului". Potrivit acestei constituții, practic guvernul era ca și inexistent deși regele exercita puterea executivă prin miniștri care răspundeau din punct de vedere politic în fața regelui, deoarece în fruntea guvernului au fost puse de rege personalități din afara partidelor politice.

La 23 august 1944 a fost introdus și instaurat în România regimul comunist. Ulterior și în aceeași evoluție politică dictată de la Moscova, a fost impus un singur partid politic, ceea ce a condus la centralism în toate domeniile de activitate, inclusiv în cel al administrației de stat. Primul act cu caracter juridic emis după actul de la 23 august 1944 a fost Decretul nr. 1626 din 31 august 1944 care a abrogat legislația adoptată în perioada 1940-1944 și a repus în vigoare Constituția din 1923. După alegerile din noiembrie 1946 și abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, a fost adoptată Constituția din 13 aprilie 1948 care prevedea că guvernul este organul suprem executiv și administrativ, fiind compus din următorii: primul ministru, unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri. În anul 1974 se introduce funcția de Președinte al României.

Imediat după înlăturarea de la putere a regimului comunist și dizolvarea structurilor acestuia, au fost abrogate din Constituție și din legi ori acte normative referitoare la organele centrale și locale ale puterii și administrației de stat, normele care încătușau funcționarea în condiții democratice a administrației. Constituția aduce importante inovații cu privire la organizarea și funcționarea Guvernului, actele pe care acesta le emite, raporturile cu Parlamentul sau cu Președintele. În esență, Constituția prevede că guvernul exercită conducerea generală a administrației publice și asigură realizarea politicii interne și externe a țării.

1.2. Cadrul juridic și instituțional al administrației publice în România

Administrația publică este organizată și funcționează pe baza prevederilor unor norme juridice. Pe de altă parte, administrației îi revine sarcina de a pune în executare prevederile diferitelor reglementări elaborate de puterea legiuitoare sau de administrația însăși, ca norme subsidiare legii. În acest fel se poate observa că administrația publică reprezintă ea însăși un mediu juridic, pentru că este expresie a normelor juridice care îi reglementează organizarea și activitatea și este și instrument al normelor juridice pe care le execută sau le emite chiar.

A) La nivelul administrației publice centrale, există următorul cadru normativ:

A.1. În plan legislativ

Legea privind Statutul funcționarilor publici nr.188/1999, republicată;

Legea privind responsabilitatea ministerială nr.115/1999, republicată, cu modificările ulterioare;

Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nr.10/2001, republicată;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată prin Legea nr. 501/2002;

Legea privind finanțele publice nr. 500/2002;

Legea privind transparența decizională în administrația publică nr. 52/2003;

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru as. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Guvernul a adoptat de asemenea o serie de acte normative reprezentate prin hotărâri de Guvern sau ordonanțe de urgență ale Guvernului care au asigurat implementarea măsurilor prevăzute în legislația din domeniul administrației publice:

Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, cu modificările și completările ulterioare, ce are în vedere crearea unui singur oficiu național de cadastru, care va răspunde de aplicarea corectă și concretă a Legii Fondului Funciar și a Legii cadastrului;

Hotărârea Guvernului nr.1006/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului de accelerare a reformei în administrația publică prin care s-au creat premisele necesare desfășurării unui proces amplu de reformă, atât la nivelul administrației centrale, cât și locale;

Hotărârea Guvernului nr. 1007/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului privind informatizarea administrației publice. Scopul principal al acesteia constituindu-l apropierea de cetățean a administrației de la toate nivelurile, astfel incât acesta să devină participant la procesele interactive care îl privesc direct ;

În vederea aplicării Legii privind Statutul funcționarilor publici nr. 188/1999 a fost elaborată și adoptată legislația secundară :

Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei fucționarilor publici;

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare precum și, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din România, aprobată prin Legea nr. 501/2002;

Hotărârea Guvernului nr. 925/2003 privind reorganizarea Consiliului Guvernamental pentru Reforma în Administrația Publică, care redefinește componența și atribuțiile acestui organism ca urmare a reorganizării autorităților administrației publice centrale (conform Hotărârii Parlamentului nr. 16/2003 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 64/2003;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor;

Hotărârea Guvernului nr. 856/2003 privind înființarea Unității de management a proiectului pentru reforma administrației publice;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale și a unor instituții publice;

Hotărârea Guvernului nr. 730/2003 privind reîncadrarea funcționarilor publici în funcțiile publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

Hotărârea Guvernului nr. 624/2003 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;

Hotărârea Guvernului nr. 1209/ 2003 pentru organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici;

Hotărârea Guvernului nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice;

Prin Deciziile primului ministru nr. 258 din 6 noiembrie 2003 si 283 din 23 decembrie 2003, privind reorganizarea Secretariatului General al Guvernului, a fost înființată Unitatea de Politici Publice (UPP) și are ca misiune întărirea capacității Guvernului de coordonare a procesului de formulare, implementare și monitorizare a politicilor publice la nivel central.

Prin modificările cuprinse în Constituția revizuită din 19 octombrie 2003 sunt reglementate și unele aspecte referitoare la administrația publică:

Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice;

Consiliul județean este autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.

Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul Bucuresti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

A.2. In plan instituțional

În iunie 2003 a avut loc o nouă reorganizare a autorităților administrației publice centrale. Ținând cont de practica țărilor europene cu administrație modernă, pe baza experienței acumulate în plan politic și guvernamental, s-a decis reducerea semnificativă a numărului de ministere – chiar sub media europeana. Astfel, noua structură a Guvernului cuprinde 15 ministere, opt ministere care iși păstrează statutul anterior: Secretariatul General al Guvernului, nu este minister, funcționează ca structură în cadrul aparatului de lucru al Primului Ministru, conform Hotărârii Guvernului nr. 747/2003, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Ministerul Apărării, Ministerul Culturii și Cultelor, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației și șapte ministere noi, înființate prin comasare sau prin alte forme de reorganizare: Ministerul Administrației și Internelor – prin comasarea Ministerului Administrației Publice cu Ministerul de Interne, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei care preia de la fostul Minister al Sanătății și Familiei structurile referitoare la protecția familiei și a persoanelor cu handicap, Ministerul Economiei și Comerțului – prin comasarea Ministerului Industriilor și Resurselor cu Departamentul pentru Comerț Exterior din subordinea Primului Ministru, Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului – prin comasarea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor cu Ministerul Apelor și Protecției Mediului, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului – prin comasarea Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței cu Ministerul Turismului, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului prin comasarea Ministerului Educației și Cercetării cu Ministerul Turismului și Sportului, Ministerul Sănătatii – cu sfera de activitate limitată față de Ministerul Sanătății și Familiei.

B) La nivelul administrației publice locale, există următorul cadru normativ:

B.1. În plan legislativ

Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările ulterioare, care reglementează regimul general al autonomiei locale, definește atribuțiile și competențele autorităților locale și întărește responsabilitatea aleșilor locali față de cetățean;

Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 326/2001, cu modificările ulterioare, care stabilește cadrul juridic unitar privind înființarea, organizarea, monitorizarea și controlul funcționării serviciilor publice de gospodărie comunală în județe, orașe și comune;

Legea privind amenajarea teritoriului și urbanismul nr.350/2001 care definește amenajarea teritoriului ca fiind o activitate globală, funcțională, prospectivă și democratică;

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997;

Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, care reglementează unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice;

Ordonanța Guvernului nr. 33/2002 privind reglementarea eliberării certificatelor și adeverințelor de către autoritățile publice centrale și locale, aprobată prin Legea nr. 223/2002;

Ordonanța Guvernului nr. 24/2002, cu modificările ulterioare, privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor și taxelor locale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 291/2002 ;

Ordonanța Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local, aprobată cu modificări prin Legea nr. 3/2003;

Alte acte normative în domeniul administrației publice locale:

Ordonanța Guvernului nr. 35/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 673/2002;

Ordonanța Guvernului nr. 53/2002 privind Statutul-cadru al unității administrativ-teritoriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 96/2003;

Hotărârea Guvernului nr. 1019/2003 privind organizarea și funcționarea prefecturilor; instituția prefectului urmează, conform noii constituții, sa fie reglementata prin lege organică;

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2003 privind finanțele publice locale stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea și utilizarea fondurilor publice locale, precum și responsabilitățile autorităților administrației publice locale și ale instituțiilor publice implicate în domeniul finanțelor publice locale.

B.2. În plan instituțional

În aplicarea dispozițiilor constituționale și a reglementărilor legale privind administrația publică locală, structurile din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale au fost restructurate în a doua jumătate a anului 2001 și în cursul anului 2002, având în vedere și prevederile legilor bugetare anuale și ale Ordonanței Guvernului nr. 80/2001, cu modificările și completările ulterioare, privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autoritățile și instituțiile publice, aprobată prin Legea nr. 247/2002, cu modificările ulterioare.

În cadrul procesului de reorganizare a serviciilor publice de gospodărie comunală, în aplicarea Legii serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 326/2001, cu modificările ulterioare, și a legislației secundare, consiliile locale și consiliile județene au creat noi servicii publice. În cadrul procesului de descentralizare și de demilitarizare a unor servicii comunitare, sunt în curs de organizare: serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor; serviciile publice comunitare pentru situații de urgență, serviciile publice comunitare profesionale, serviciile publice comunitare voluntare.

1.3. Noțiunea de serviciu și principalele cerințe pe care trebuie să le îndeplinească un serviciu

Într-un stat democratic principala activitate a administrației nu este numai controlul, decizia, ordinul, ci și prestația prin serviciile oferite colectivității. Prin activitatea sa administrația trebuie să urmărească satisfacerea intereselor generale comunitare. În acest scop, pentru a rezolva cerințele publicului, administrația organizează servicii administrative cu misiunea de a satisface cerința respectivă.

Noțiunea de serviciu public a apărut și s-a dezvoltat treptat, pe fondul multiplicării și diversificării nevoilor generale ale societății omenești, concomitent cu implicarea tot mai accentuată a statului, în vederea asigurării bunăstării generale a oamenilor pe care îi reprezintă. Astfel, gradual, atingând o dezvoltare maximă la mijlocul secolului XX, serviciul public s-a impus drept fundamentul activității sistemului administrației publice, rațiunea de fapt a organizării și funcționării instituțiilor publice și a autorităților administrative.

Se consideră că doar administrația poate satisface în mod corespunzător cerințele publicului, activitățile serviciilor publice având, în general, un caracter obligatoriu. Așa sunt de exemplu prestațiile asigurate de primării (înregistrarea căsătoriilor, nașterilor și a deceselor) sau de organele de poliție (evidența populației și circulația rutieră). Un serviciu public poate fi realizat și de un particular dar păstrează anumite caractere care îl diferențiază de cel organizat de administrația publică. Într-adevăr, serviciul public satisfăcând cerințe imperioase ale publicului nu poate fi întrerupt fără a aduce o perturbare socială. Importanța serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât statul, dar și dezmembrămintele sale, apar ca instrumente indispensabile, menite să asigure cetățenilor săi acel summum de bunăstare pe care aceștia nu-1 pot altfel găsi, să asigure binele public.

Serviciile publice au fiecare o specialitate precizată de lege, ele neputând îndeplini și alte activități decât acelea stabilite prin lege. În statul modern este necesar ca activitățile să fie specializate deoarece, prin specializare, funcționarii ajung să cunoască temeinic cerințele publice, să constate lipsurile și să propună remediile corespunzătoare. Datorită acestei specializări se pot controla, în mod eficient, activitatea realizată și mijloacele utilizate.

Înființarea unui serviciu public mai presupune însă, în afară condițiilor de fond și de formă și respectarea unor principii de bază ale organizării și funcționării sale, care sunt unanim admise în dreptul public, cum sunt:

principiul continuității: semnifică permanența serviciului public, nefiind acceptate întreruperile;

principiul adaptabilității: rezidă în necesitatea adaptării permanente a serviciului public la schimbările și exigențele interesului general;

principiul neutralității: semnifică faptul că serviciul public trebuie să funcționeze având ca unic scop satisfacerea interesului general, și nu a altor interese, astfel că girantul unui serviciu public nu-1 poate folosi ca pe un instrument de creare a unor avantaje, a anumitor interese sau în detrimentul altora;

principiul egalității: semnifică faptul că toate persoanele
interesate pot solicita și beneficia de satisfacerea unei anumite
nevoi, în mod egal, fără diferențieri sau discriminări.

Organizarea și funcționarea unui serviciu public fundamentat pe baza principiilor enunțate și cu respectarea condițiilor de fond și de formă, comportă însă și un regim juridic specific.

În acest sens, este bine de observat că regimul juridic aplicabil în general, serviciilor publice, indiferent de modalitatea de organizare a acestora, trebuie să reflecte mai cu seamă instituirea unor rigori menite să apere și să satisfacă, potrivit principiilor amintite, interesele generale ale societății, conferindu-i totodată flexibilitate și dinamism, astfel încât, chiar acceptând inițiativa particulară în girarea unor servicii publice, să se ofere beneficiarilor acestora prestații calitative cu costuri cât mai mici.

Trăsăturile caracteristice ale serviciului public rezultă din definiția acestuia și sunt următoarele:

realizează o activitate de utilitate socială, pentru public;

se află în raport juridic permanent și sub controlul autorității administrative care l-a înființat și organizat;

furnizează bunuri sau prestații de servicii în mod impersonal, comunității în general;

este supus unui regim juridic, reglementat de principii ale dreptului public în sensul că acționează cu scopul de a satisface interesele generale pentru care a fost înființat;

spre deosebire de întreprinderile particulare, serviciului public poate funcționa chiar dacă nu este rentabil, astfel încât multe servicii publice sunt gratuite.

Serviciile publice se clasifică, în principal, după următoarele criterii:

forma de organizare și obiectul de activitate.

I. După forma de organizare, serviciile publice se împart în trei categorii:

organe ale administrației publice;

instituții publice;

regii autonome de interes public.

II. După obiectul de activitate, serviciile publice se împart în servicii de:

păstrare a ordinii publice și apărare a țării;

financiare și fiscale;

învățământ;

asistență socială și igienă;

artă și cultură;

activități economice.

Serviciile publice care funcționează sub formă de organe ale administrației publice se caracterizează prin aceea că:

ele se înființează, reorganizeazã și desființează prin lege sau pe baza legii de către Parlament, Guvern, ministere, consilii județene sau cele locale;

se înființează pentru satisfacerea unor interese de specialitate (speciale) ale membrilor societății;

mijloacele financiare necesare bunei lor funcționări sunt asigurate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, după cum aceste servicii publice sunt de interes național sau local;

activitatea lor se desfășoară la cerere sau din oficiu;

activitatea lor se desfășoară continuu și în mod ritmic, după un program adus la cunoștința membrilor societății. Statul își desfășoară activitatea în mod continuu pentru că ar fi de neconceput ca statul să acționeze cu intermitență, ceea ce înseamnă că și serviciile sale publice care funcționează sub forma de organe ale administrației publice își desfășoară activitatea continuu și în mod ritmic, după un anumit program care este adus la cunoștința publicului – a membrilor societății – ale căror interese urmăresc, prin activitatea ce o desfășoară, să le satisfacă aceste servicii publice;

pentru realizarea activității pentru care au fost înființate, adoptă sau emit acte administrative. În majoritatea cazurilor, pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor societății, serviciile publice care funcționează sub forma organelor administrației publice, adoptă sau emit acte administrative de autoritate normativă sau individuală.

Serviciile publice care funcționează sub formă de instituții publice se caracterizează prin aceea că:

ele se înființează, reorganizează și desființează prin lege, sau potrivit legii de către Parlament, Guvern, ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de către consiliile județene sau locale;

sunt înființate pentru satisfacerea unor interese generale de specialitate ale membrilor societății;

mijloacele financiare necesare desfășurării activității lor sunt asigurate, de regulă, de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;

ele își desfășoară activitatea fie gratuit, fie cu plată. Astfel activitatea unităților din învățământul de stat de desfășoară, potrivit art. 32 alin. (4) din Constituție, gratuit;

sunt încadrate cu personal de specialitatea serviciului public în care activează, cum sunt: cadre didactice, medici, cercetători, artiști etc.

numai unele din ele emit acte administrative. Determinat de faptul că, în principal, instituțiile publice desfășoară activități de învățământ, cercetare științifică, cultură, artă, sănătate, ocrotiri sociale și altele asemenea, numai unele din ele emit acte administrative, cum ar fi diplome de absolvire a unei forme de învățământ, certificate medicale, atestate etc.;

desfășoară o activitate continuă și în mod ritmic, după un program adus la cunoștința celor interesați, cum ar fi programul dispensarelor și policlinicilor, programul, zilnic al unităților școlare și al celor de cultură;

activitatea lor se desfășoară, de regulă, la cererea celor interesați.

Serviciile publice care funcționează sub formă de regii autonome de interes public se caracterizează prin aceea că:

ele se înființează, reorganizează și desființează prin hotărâri ale Guvenului sau ale consiliilor județene ori locale;

ele se înființează pentru satisfacerea unor interese de specialitate (specifice) ale membrilor societății. În preocuparea statului, județului sau comunei de a satisface toate interesele generale ale membrilor societății, ele creează diferite servicii publice, inclusiv cele de producere de bunuri, cum ar fi cele necesare apărării țării, a executărilor de lucrări și prestarea de servicii, de transportul persoanelor și mărfurilor, de comunicare între persoane prin telefon, poștă etc.;

mijloacele financiare necesare bunei lor funcționări sunt asigurate, în principal, din venituri proprii și numai în subsidiar din bugetul de stat sau din bugetele locale;

activitatea lor se desfășoară, de regulă, la cerere, adică numai atunci când membrii societății apelează la aceste servicii: să călătorească cu trenul; să trimită prin poștă o scrisoare; să meargă pe drumurile naționale pe jos sau cu un autovehicul ș.a;

sunt încadrate, pentru realizarea activității de specialitate pentru care au fost înființate, cu personal cu pregătire în specialitatea respectivă;

activitatea lor se desfășoară continuu și în mod ritmic, după un program adus la cunoștința membrilor societății. Realizând, prin satisfacerea intereselor generale ale societății, sarcinile statului, județului sau comunei, de a asigura apărarea țării și ordinea publică, transportul persoanelor și mărfurilor, comunicațiile, aceste servicii trebuie să funcționeze continuu și în mod ritmic, după un program adus la cunoștința celor interesați.

Serviciul public se reorganizează și se desființează tot de către organul administrației publice și prin acte juridice de același nivel prin care s-a înființat. Desigur că, pentru cazurile de reorganizare, dar mai cu seamă de desființare sunt valabile și actele cu putere juridică superioară.

1.4. Nevoia socială – factor principal de apariție și diversificare a serviciilor

Conceptul de serviciul public trebuie perceput, mai întâi, ca un mod de satisfacere a nevoilor umane, fiecărei astfel de nevoi corespunzându-i o activitate desfășurată de autoritățile statului, ale județului ori ale orașului sau comunei, în beneficiul colectivității respective, naționale sau locale. Serviciul public, ca activitate, este legat indisolubil de ideea de interes general, care-1 animă și în final de voința autorităților publice care decid la ce moment și ce modalitate de satisfacere a acestuia se alege. De asemenea, autoritățile vor trebui să asigure și mijloacele materiale, financiare și, nu în cele din urmă, factorul uman, toate acestea fiind menite să sprijine și să susțină o atare decizie.

Reiese astfel că înființarea unui serviciu public este legată organic de coexistența celor două elemente esențiale, și anume, cerința socială născută dintr-o problemă socială și concretizată în interes public și legea (actul de voință al autorității legiuitoare).

Noțiunea de "serviciu public", în România, nu numai că nu și-a pierdut importanța, ci, dimpotrivă, în spiritul noilor reglementări democratice, a redevenit o noțiune de bază a dreptului administrativ. Prin serviciu public noi am înțeles constant activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a administrației publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public.

Nu orice activitate de interes public este serviciu public, ci numai acele activități ce sunt necesare pentru satisfacerea unor nevoi sociale, apreciate de puterea politică drept interes public. Ridicarea unei nevoi sociale la rangul de interes public presupune și o consacrare legislativă a limitelor acțiunii administrației publice. Atâta timp cât nu există o minimă reglementare legală, strict tehnic juridic, nu suntem în prezența interesului public și autoritățile administrației publice constituționale nu au nici o obligație juridică.

Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004) se oprește atât la o definiție generală asupra noțiunii de "interes public" („interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, a libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice") cât și la două definiții speciale: interes legitim privat („posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerațiunea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat") și, respectiv, interes legitim public („posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerațiunea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerațiunea apărării unui interes public").

Nevoile sociale însoțesc evoluția unei comunități umane și diferă după cele mai variate criterii: geografice, culturale, economice, vârstă, sex, grad de civilizație etc. Administrația publică, în mod obiectiv, nu-și poate propune decât rezolvarea acelor nevoi care particularizează la un moment dat un interes public, ceea ce presupune o valorizare de către puterea politică și fixarea unor coordonate legislative. Este clar că sfera nevoilor sociale în sens de interes public, ca și prioritățile administrației de a organiza sau autoriza activități pentru satisfacerea acestora se modifică în funcție de programul politic al forțelor care cuceresc puterea politică.

Astfel, pentru înfăptuirea intereselor generale ale societății în domeniul ocrotirii mediului prin H.G. nr. 264/1991 a fost înființat Ministerul Mediului, ca serviciu public de interes național, cu servicii publice desconcentrate în județe și municipiul București, sub forma de agenții de protecție a mediului.

Sau prin H.G. nr. 690/1997 a fost organizat și Ministerul Educației Naționale ca organ al administrației publice centrale de specialitate pentru a aplica strategia dezvoltării și politica Guvernului în domeniul învățământului și cercetării științifice universitare.

Un alt exemplu privește necesitatea ocrotirii persoanelor cu handicap, așa încât în 1991 s-a înființat Secretariatul de stat pentru persoane cu handicap, organ de specialitate al administrației publice centrale, care realizează coordonarea, îndrumarea și controlul activității de ocrotire socială a persoanelor cu handicap, în scopul recuperării, integrării socio-profesionale și asigurării protecției sociale a acestora.

De asemenea, pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor societății în perioada de tranziție de la economia planificată la cea de piață prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale s-a înființat Agenția Națională pentru Privatizare, serviciu public de interes național, cu direcții județene și în municipiul București, ca servicii publice descentralizate. Acestea sunt exemple de creare a unor servicii publice sub formă de organe ale administrației publice.

Serviciile publice se pot organiza însă și sub formă de instituții publice, create pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societății. Astfel, pentru cunoașterea de către organismele politice, asociațiile neguvernamentale și cetățenii români a problematicii drepturilor omului, a modului în care drepturile omului sunt garantate în alte țări, îndeosebi în țările occidentale, prin Legea nr. 9/1991 a fost înființat Institutul Român pentru Drepturile Omului ale cărui servicii sunt deschise tuturor utilizatorilor.

Tot ca instituții publice pentru satisfacerea interesului statului de a forma personal tot mai calificat pentru diverse domenii s-au înființat în ultimii ani mai multe universități.

Pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societății, statul, județul, orașul și comuna, care sunt titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc proprietatea publică și privată a acestora, afectează o parte din această proprietate unor servicii publice menite să satisfacă interesele de natură economico-socială, ale membrilor societății. Dotate cu patrimoniul necesar și cu personalitate juridică, ele sunt ceea ce azi se numesc regii autonome, cu precizarea că doar unele dintre acestea întrunesc trăsăturile serviciului public, celelalte având caracter comercial.

CAPITOLUL II

REFORMA STRUCTURALĂ A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE, SERVICIILE CENTRALE ȘI LOCALE DIN ROMÂNIA

2.1. Noțiunea de structură a administrației publice

Conform Constituției, România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil ce se organizează potrivit principiului separației și echilibrului celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. Dacă funcția legislativă în stat este asigurată de Parlament, iar cea judecătorească de instanțele judecătorești, autoritatea executivă este reprezentată de Președintele țării, care are atribuția de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, precum și de Guvern, care are rolul de a asigura politica internă și externă a țării și de a exercita conducerea generală a administrației publice.

Prin structura sistemului administrației publice înțelegem felul în care este organizată realizarea administrației publice ca activitate. Termenul de structură provine din cuvântul latin "struere" care înseamnă a construi, a clădi. Prin structură se înțelege o anumită modalitate de alcătuire, de construcție, de organizare a unui scop (a unui domeniu de activitate).

Pentru ca administrația să poată acționa, în scopul îndeplinirii sarcinilor sale, este necesar să fie organizată. Acest mod de organizare este stabilit prin norme juridice și constituie structura sa. În vederea înfăptuirii sarcinilor ce le revin, organele administrației se divid și se subdivid în mai multe părți componente. Distincția și relația dintre aceste diviziuni definesc, de asemenea, structura administrației. Structura nu este identică pentru toate organele administrației, deoarece ea este determinată de obiectivele mari care sunt diferite, după caz (sarcini politico-administrative, economice, social-culturale sau științifice). Instituțiile administrației ce înfăptuiesc sarcini generale pot avea o structură asemănătoare, o structură tip, iar acelea ce îndeplinesc sarcini tehnice, de specialitate, urmează să aibă o structură diferită pentru fiecare specialitate în parte, o structură individuală. În noțiunea de structură mai intră și stabilirea funcțiilor ce alcătuiesc drepturile și subdiviziunile administrației.

Administrația ca activitate înseamnă organizarea executării și executarea legii în cele mai diferite domenii de activitate socială și în raport cu anumite colectivități umane care alcătuiesc sistemul social global în legatură cu care se realizează administrația publică. Gruparea colectivităților sociale, în raport cu care se construiește sistemul administrației publice se face pe criteriul teritorial, care este un criteriu de organizare a societății. Administrația publică, ca activitate nu poate să fie realizată dintr-un singur centru aflat pe teritoriul statului, ci trebuie organizată în așa fel încât să asigure nevoile societății în general dar și a colectivităților sociale din toate unitățile teritorial administrative ale statului. În acest scop, organele administrației publice sunt constituite în raport de teritoriului statului și în funcție de unitățile teritorial administrative ale acestuia. Astfel, există organe centrale ale administrației publice care au o competență pe întreg teritoriul statului, datorită importanței interesului general pe care îl realizează aceste organe. Un astfel de exemplu de organe centrale ale administrației publice ar fi ministerele, care acționează în diferite domenii și ramuri de interes național.

Statul și colectivitățile teritoriale în general nu își asumă direct executarea serviciilor publice. În aceste condiții, pentru realizarea serviciilor lor pe linia administrației publice, aceștia pot personaliza agenți ai lor, dându-le competență, creând persoane administrative funcționale, care gestionează serviciile publice.

Astfel, în afară de acele organe centrale ale administrației publice și unitățile lor în teritoriu, în unitățile teritorial administrative ale statului, mai sunt constituite organe ale administrației publice, care însă nu au de realizat activități de interes național ci realizează activități de interes local, legate de viața și activitatea oamenilor care alcătuiesc colectivitățile social grupate în unități administrativ teritoriale ale statului – respectiv în comune, orașe, municipii și județe. În felul acesta, în sistemul administrației publice apare o categorie specială și distinctă de organe – organele administrației locale. Construcția acestei părți a sistemului administrației publice se face pe baza principiului autonomiei locale care caracterizează sistemul de organizare democratică a statului.

Construcția sistemului administrației publice este legată de sarcinile care revin acestui sistem. De aceea, alături de criteriul teritorial, în structura sistemului administrației publice un rol deosebit îl are și criteriul funcțional care îi determină latura funcțională. Criteriul funcțional al structurii administrației publice ne arată ce fel de activitate desfășoară diferite părți componente ale acestui sistem. Din acest punct de vedere se poate constata o demultiplicare a sistemului administrației publice într-o varietate de forme organizatorice prin care se realizează administrația publică ca activitate prin care se organizează executarea și se execută legea ca expresie a interesului general al colectivității sociale organizate in stat.

Structura funcțională a sistemului administrației publice, este inseparabil legată de structura teritorială a acestuia deoarece existența acestui sistem e de neconceput fără o delimitare teritorială și o funcționalitate care să-i asigure finalitatea, care se exprimă în sarcinile ce revin sistemului administrației publice. Cu cât sunt mai numeroase și mai complexe sarcinile administrației publice cu atât este mai amplu și mai diversificat sistemul acestei administrații.

2.2 Serviciile publice centrale de stat

2.2.1. Președinția României – Administrația Prezidențială

Președintele României, potrivit Constituției României, are următoarele atribuții:

Reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării;

Veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate;

Desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament;

În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului;

Încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate și acorduri internaționale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege;

La propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;

Este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare;

În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii;

Conferă decorații și titluri de onoare;

Acordă gradele de mareșal, de general și de amiral;

Numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege;

Acordă grațierea individuală.

În activitatea sa, Președintele României emite nu numai acte – juridice, politice – ci efectuează și operațiuni administrative sau fapte materiale: semnează decrete, tratate internaționale, pune sigiliul și altele.

Nicio persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive. Validarea mandatului pentru funcția de Președinte al României este dată de către Curtea Constituțională. Durata mandatului Președintelui României este de cinci ani și se exercită de la data depunerii jurământului. Acesta își exercită mandatul până la depunerea jurământului de către președintele nou ales. Mandatul Președintelui poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă. În timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. El se bucură de imunitate. Președintele României nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

Pentru exercitarea de către Președintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituția României și alte legi, s-a organizat și funcționează Administrația Prezidențială, care este o instituție publică cu personalitate juridică și cuprinde serviciile publice aflate la dispoziția Președintelui, pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.

Compartimentele și funcțiile din Administrația Prezidențială, organizarea și funcționarea, precum și atribuțiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare și funcționare al Administrației Prezidențiale, care se aprobă de către Președintele României. Numărul maxim de posturi ale Administrației Prezidențiale este de 180. Personalul Administrației Prezidențiale este alcătuit din persoane detașate, la cererea Președintelui României, din ministere și alte autorități publice precum și persoane încadrate direct pe posturile sau funcțiile pe care urmează să le îndeplinească. Personalul poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Președintele României și cu condiția semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare și funcționare. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum și încetarea detașării, eliberarea sau destituirea din funcție ori desfacerea contractului de muncă, după caz.

Funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației Prezidențiale sunt următoarele:

consilier prezidențial cu rang de ministru;

consilier de stat cu rang de secretar de stat.

Numirea sau eliberarea din funcție a consilierilor prezidențiali se face de către Președintele României.

Structura organizatorică a Administrației Prezidențiale se prezintă în felul următor:

Departamentul Politic;

Departamentul Relații Internaționale;

Departamentul Strategii Economice și Sociale;

Departamentul Comunicare Publică;

Departamentul Financiar și de Logistică;

Departamentul Securității Naționale;

Departamentul Constituțional Legislativ;

Cancelaria Ordinelor;

Compartimentul Protocol;

Compartimentul Personal-Organizare.

Administrația Prezidențială stabilește relații de colaborare cu autoritățile publice și primește sprijinul acestora în vederea înfăptuirii prerogativelor și exercitării competențelor ce revin Președintelui României. Finanțarea cheltuielilor de funcționare a Administrației Prezidențiale se asigură de la bugetul de stat și din venituri extrabugetare, realizate, administrate și contabilizate potrivit legii.

2.2.2. Guvernul României

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

În conformitate cu art. 102 alin. 1 din Constituție, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

Astfel, putem trage concluzia că, Guvernul are sarcina fundamentală de a realiza politica națiunii, el fiind inițiatorul, modelatorul și executorul măsurilor de lansare economică, de scădere a inflației și stabilizare economică. Guvernul răspunde de ordinea publică, de apărarea națională, precum și de raporturile statului respectiv cu alte state. Programul Guvernului nu este adoptat ci acceptat de Parlament. Cuvântul ”acceptat” semnifică faptul că Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție, ceea ce înseamnă că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt acceptate de Parlament. Potrivit Constituției și Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. În cadrul îndeplinirii atribuțiilor sale, guvernul cooperează cu organismele sociale interesate, cum ar fi sindicatele și patronatele. Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.

Pentru realizarea Programului de Guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:

Funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de Guvernare;

Funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

Funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

Funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;

Funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniul economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfașoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

Guvernul este alcătuit din primul-ministru, miniștri precum și miniștri delegați care au sarcini speciale pe lângă primul-ministru.

Pot fi membrii ai Guvernului persoane care:

Au cetățenie română și domiciliul în țără;

Se bucură de exercițiul drepturilor electorale;

Nu au suferit condamnări penale;

Nu dețin alte funcții care sunt incompatibile cu funcția de membru de Guvern.

Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

Orice altă funcție publică de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator ori altor situații prevazute de către Constituție;

O funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;

Funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;

Funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute la punctul de mai sus;

Funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale;

Funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

Calitatea de comerciant persoană fizică;

Calitatea de membru al unui grup de interes economic;

O funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Ședințele de Guvern se convoacă și sunt conduse de primul-ministru cu excepția cazurilor când la ședințe participă Președintele României.

Guvernul se întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. În cadrul ședințelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne și externe a țării precum și aspecte privind conducerea generală a administrației publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare.

La ședințele Guvernului pot participa, în calitate de invitați, conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori ai ministerelor sau a unor autorități administrative autonome, precum și orice alte persoane a căror prezență se apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru. Guvernul adoptă prin consens hotărâri și ordonanțe în prezența majorități membrilor săi, iar dacă nu se realizează acest consens, hotărăște primul-ministru. Hotărârile și ordonanțele Guvernului se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștri care au obligația punerii lor în executare, se publică în Monitorul Oficial. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau ordonanței.

Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri și de ordonanțe, de asemenea, pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de inițiativă legislativă a acestuia.

Primul ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. Această ultimă precizare din Constituție este menită să asigure unitatea politicii guvernamentale, cu respectarea de către primul ministru a competențelor specifice fiecărui membru al guvernului, așa cum au fost stabilite cu prilejul învestiturii.

Pe de altă parte, primul-ministru are o serie de atribuții ce țin de realizarea sarcinilor politice ale Guvernului:

a) prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate;

b) solicită ca Președintele României să participe la anumite ședințe de Guvern, când prezența acestuia este necesară;

c) propune Președintelui României revocarea și numirea unor membri ai Guvernului;

d) contra-semnează majoritatea decretelor prezidențiale;

e) semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern;

f) semnează tratate internaționale.

Primul-ministru reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități și instituții publice, partidele și alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile internaționale. Primul-ministru este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Guvernul are un Secretariat General care asigură derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare și rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului în fața instanțelor judecătorești.

Secretariatul General al Guvernului execută operațiunile financiare privind fondurile transferate potrivit legilor anuale ale bugetului de stat în bugetul acestuia, destinate realizării acțiunilor inițiate de structurile din aparatul de lucru al Guvernului și aprobate prin hotărâri ale Guvernului. Eliberarea fondurilor către destinatarul acestor acțiuni se face de către Secretariatul General al Guvernului, pe baza fundamentărilor privind legalitatea, oportunitatea și necesitatea acestora.

În exercitarea atribuțiilor sale, Secretariatul General al Guvernului colaborează cu ministerele și cu celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale, cu alte instituții și autorități publice, precum și cu persoanele publice și juridice.

Secretariatul General al Guvernului este condus de un ministru pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului ajutat de unul sau mai mulți secretari de stat și subsecretari de stat, numiți prin decizia primului-ministru. Ministrul are calitatea de ordonator principal de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului și în exercitarea atribuțiilor care îi revin poate emite ordine și instrucțiuni.

2.2.3. Administrația centrală de specialitate

În art. 116 din Constituția României se stipulează cu privire la structura administrației publice centrale de specialitate că ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome.

Ministerele sunt organe administrative de specialitate sau de resort, deoarece înfăptuiesc administrația statului într-un anumit domeniu de activitate. Celelalte organe centrale ale administrației îndeplinesc, în general, o activitate și mai specializată decât ministerele. Specialitatea diferă în funcție de diversitatea sarcinilor administrației și obiectivele urmărite. Prin specializare se realizează o mai rațională și mai eficientă adaptare a administrației la sarcinile sporite ce-i revin.

Repartizarea sarcinilor între ministere poate fi verticală sau orizontală.

În sistemul numit vertical, fiecare minister este competent, să soluționeze problemele privind un compartiment sau un grup de compartimente ale administrației statului. Acest gen de structură este cel mai răspândit. El permite o specializare tehnică, indispensabilă epocii contemporane, dar prezintă dificultăți privind coordonarea.

În cazul structurii orizontale, fiecare minister este competent să rezolve una sau mai multe probleme comune tuturor compartimentelor de activitate statală, de exemplu, problema finanțelor. Sistemul structurii orizontale facilitează coordonarea problemelor, dar el nu poate fi generalizat, ponderea fiind deținută de structura verticală.

Numărul ministerelor nu este fixat de Constituție sau lege, deoarece fiecărui minister îi revine îndeplinirea unui volum mare și variat de sarcini. Numărul ministerelor și al celorlalte organe centrale ale administrației urmează să fie în concordanță cu volumul și diversitatea sarcinilor de îndeplinit. În acest mod se menține un echilibru între cerințele societății și satisfacerea lor de către administrația statului.

Coordonarea activităților administrative impune la un anumit moment fie diminuarea, fie sporirea ministerelor. Principala cauză este de regulă, sursa financiară mai concret, bugetul acordat.

Ministerele au personalitate juridică și sediul în municipiul București.

Ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice descentralizate, care funcționează în unități administrativ-teritoriale. Rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate și se aprobă prin hotărâre a Guvernului. În fiecare minister se va organiza cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile legii privind statutul funcționarilor publici. Organizarea și funcționarea ministerelor privind apărarea națională și ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale.

2.3. Serviciile publice din administrația locală

2.3.1. Categorii de servicii publice locale

În principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care dispune, consiliul local organizează serviciile publice ale comunei, ale orașului sau ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului București. Aceasta este o atribuție principală a consiliului local și constă în organizarea serviciilor în condiții de operativitate și eficiență. În acest sens, consiliul aprobă regulamente de organizare și funcționare a serviciilor publice, stabilind competențele, atribuțiile și salarizarea personalului, în condițiile prevăzute de lege.

Autoritățile administrației publice locale pot înființa servicii publice în condițiile Legii nr. 215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcționarea normală a oricărei comunități, sunt necesare o serie de activități specifice de interes general, cum ar fi alimentarea cu apă, transportul de energie termică, distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc. Aceste activități care satisfac interese generale trebuie asigurate de către autoritățile publice locale în virtutea faptului că ele răspund față de cetățenii care le-au desemnat pentru a le reprezenta interesele.

Ca atare, serviciul public este mijlocul administrației prin care se prestează cetățenilor servicii de interes general, în regim de putere politică.

Înființarea serviciilor publice locale este atributul exclusiv al autorităților deliberative, respectiv al consiliilor locale, iar organizarea și funcționarea lor constituie atributul autorităților executive, adică al prefecților și primarilor.

Serviciile publice sunt înzestrate cu mijloace materiale și bănești, în scopul satisfacerii intereselor comune ale colectivității. Ele sunt încadrate cu personal de specialitate.

Autoritățile administrației publice locale, care prestează servicii de interes local, sunt consiliile locale și primăriile, ca unități autonome, precum și consiliile județene care coordonează activitatea consiliilor locale comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.

Sunt și o seamă de instituții publice care prestează servicii către populație. Ele se înființează prin lege sau potrivit legii, de Parlament, Guvern, ministere și alte autorități de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de către consiliile județene sau locale. În această categorie intră, între altele, instituții de învățământ, dispensare, policlinici, spitale, biblioteci etc. Alte tipuri de servicii publice sunt cele prestate de regiile autonome de construcții, transport, comunicații, salubritate etc. și care înființează prin hotărâri de Guvern sau ale consiliilor județene sau locale.

În sfârșit, unele asociații și fundații (denumite și stabilimente de utilitate publică), care pot fi înființate și de persoane particulare, fără scop lucrativ sau non-profit intră, de asemenea, în cadrul unităților care prestează unele servicii publice.

În categoria serviciilor publice locale se includ:

servicii publice cu caracter statal;

serviciile comunitare (înființate la nivel local, dar și județean);

servicii publice de gospodărie comunală;

alte servicii publice locale (care nu fac parte din categoria serviciilor de gospodărie comunală);

servicii publice comerciale;

serviciul public pentru activități culturale.

Serviciile publice cu caracter statal sunt:

serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor publici;

serviciul public de protecție civilă;

serviciul de autorizare a construcțiilor.

Serviciul de pază asigurat de corpul gardienilor publici

Corpul gardienilor publici funcționează în baza Legii nr. 26/1993 și are ca sarcină creșterea eficienței pazei bunurilor și a activităților de apărare a ordinii și liniștii publice, a vieții și integrității persoanelor.

Înființarea, organizarea și controlul corpurilor de gardieni publici revine autorității administrației publice locale.

Corpul gardienilor publici își desfășoară activitatea ca un serviciu public comercial, pe bază de contracte încheiate cu administrația locală, cu agenții economici publici sau privați, cu instituțiile publice, precum și cu alte persoane fizice sau juridice.

Serviciul public de pază prin intermediul gardienilor îndeplinește mai multe atribuții:

încheierea contractelor cu beneficiarii serviciilor de pază oferite de gardienii publici;

încadrarea cu personalul necesar, instruirea lui și echiparea corespunzătoare;

participarea la apărarea ordinii și liniștii publice;

prevenirea și combaterea infracțiunilor și a altor fapte ilicite etc.

În calitatea lor de șefi ai administrației publice locale, primarii colaborează cu poliția în domeniul stabilirii posturilor de pază și a patrulelor pe raza administrativ-teritorială a localității în care funcționează.

Serviciul public de protecție civilă

Serviciul public de protecție civilă funcționează în baza Legii nr. 106/1996, este parte componentă a apărării naționale și cuprinde ansamblul măsurilor adoptate și activităților desfășurate în scopul asigurării protecției populației, bunurilor materiale, a valorilor culturale și a factorilor de mediu în caz de război sau dezastre.

Principalele atribuții ale acestui serviciu public constă în:

prevenirea populației asupra atacurilor inamice din aer sau asupra dezastrelor și protejarea ei împotriva efectelor acestora;

asigurarea protecției bunurilor materiale și a valorilor culturale;

participarea cu forțe și mijloace specifice la pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare.

Formațiunile de protecție civilă sunt forțe specializate de intervenție care participă la limitarea și înlăturarea urmărilor atacurilor teroriste, inamice sau a dezastrelor. Aceste formațiuni de protecție civilă se organizează la nivelul tuturor autorităților administrativ-teritoriale, care aprobă structura organizatorică a acestui serviciu, repartizează fondurile bănești necesare prin bugetul local, aprobă metodologia de înștiințare și alarmare în localitate, precum și măsurile propuse de șeful protecției civile pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor sau ale atacurilor din aer.

Serviciul de autorizare a construcțiilor

Executarea construcțiilor, indiferent de destinația lor, se poate face numai pe baza actului administrativ de autoritate emis în concordanță cu normele legale referitoare la proiectarea, amplasarea, executarea și funcționarea construcțiilor.

Autorizația de construire este actul de autoritate al administrației publice locale prin care se asigură respectarea normelor legale în domeniul construcțiilor.

Această autorizație se eliberează de către administrația publică pe baza certificatului de urbanism, a titlului de proprietate și a proiectului prezentat și dă dreptul persoanelor fizice sau juridice să execute construcții în termenul stipulat.

Contravențiile în domeniul construcțiilor se constată de către personalul de control al prefecturilor și primăriilor pentru faptele săvârșite în raza lor administrativ-teritorială. O dată cu aplicarea sancțiunilor contravenționale se dispune încetarea executării construcției sau desființarea ei.

2.3.2. Serviciile comunitare înființate la nivel local și județean

Dezvoltarea serviciilor publice locale și aplicarea principiului descentralizării au fost impulsionate de adoptarea legislației în domeniul finanțelor publice locale, apreciindu-se că normele care asigură autorităților locale autonomie în diferite ramuri de activitate (cultură, instituții sociale, sănătate, agricultură etc.) nu pot produce efectul dorit și devin formale dacă nu sunt susținute și de acte normative adecvate pentru crearea condițiilor dezvoltării autonomiei și în domeniul financiar. Pornind de la această constatare a fost adoptată Legea finanțelor publice locale nr. 189/1998. Un rol important l-a jucat adoptarea actelor normative în domeniul concesionării sau reglementării proprietății publice.

Începând din 2001, după adoptarea Strategiei de reformă a administrației publice, a avut loc un amplu proces de reglementare a serviciilor publice locale, adoptându-se Legea 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală și o serie de acte normative ce vizează organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare, gospodărirea localităților urbane și rurale, serviciile publice de salubrizare a localităților, serviciile de transport public local de călători etc.

Potrivit reglementărilor înscrise în O.G. nr.84/3 august 2001, serviciile comunitare care pot fi constituite la nivel local și județean sunt: serviciile privind evidența populației, serviciile privind evidența pașapoartelor, serviciile pentru situații de urgență și serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură.

Serviciile comunitare privind evidența populației

Serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor sunt organizate la nivelul consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, precum și la nivelul consiliilor județene, respectiv al municipiului București.

Serviciile publice comunitare asigură întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea, în sistem de ghișeu unic, a actelor de stare civilă, cărților de identitate, cărților de alegător, listelor electorale permanente, permiselor de conducere și certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum și eliberarea pașapoartelor simple.

Coordonarea și controlul metodologic al serviciilor publice comunitare se asigură în mod unitar de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor.

A. Serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor

Serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor se înființează, în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale și a formațiunilor locale de evidență a populației din structura Ministerului de Interne.

Servicii publice comunitare locale se înființează și în sectoarele municipiului București prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, precum și a activității de evidență a populației din structura Serviciului de evidență informatizată a persoanei al municipiului București din structura Ministerului de Interne.

B. Serviciile comunitare județene de evidență a persoanelor

Serviciile publice comunitare județene de evidență a persoanelor se înființează în subordinea consiliilor județene, prin reorganizarea serviciilor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor județene, precum și a birourilor de evidență a populației și regim permise de conducere și certificate de înmatriculare din cadrul serviciilor județene de evidență informatizată a persoanei din structura Ministerului de Interne.

Serviciile publice comunitare județene, îndeplinesc următoarele atribuții principale:

constituie, actualizează și valorifică Registrul județean de evidență a persoanei și Registrul județean de evidență a permiselor de conducere și certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor;

coordonează și controlează metodologic activitatea serviciilor publice comunitare locale;

controlează modul de gestionare și de întocmire a registrelor de stare civilă și a listelor electorale permanente de alegător;

asigură producerea și emiterea certificatelor de stare civilă, a cărților de identitate, a permiselor de conducere și a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum și a cărților de alegător;

monitorizează și controlează modul de respectare a prevederilor legale în domeniul asigurării protecției datelor referitoare la persoană;

gestionează resursele materiale și de dotare necesare activității proprii;

țin evidența și păstrează registrele de stare civilă și efectuează mențiuni pe acestea, conform comunicărilor primite.

Serviciile comunitare privind evidența pașapoartelor

Serviciile publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor din cadrul prefecturilor județene, asigură întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea pașapoartelor simple.

Coordonarea și controlul metodologic al acestor servicii se asigură de către Direcția generală pentru pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației Publice.

Serviciile publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor au următoarele atribuții principale:

soluționează cererile pentru eliberarea pașapoartelor simple ori de prelungire a valabilității acestora, în conformitate cu prevederile legii, ale tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte;

asigură eliberarea, în sistem de ghișeu unic, a pașapoartelor simple, în colaborare cu serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor din subordinea consiliilor municipale, orășenești și comunale, precum și ale sectoarelor municipiului București;

administrează, gestionează și valorifică registrele județene, respectiv al municipiului București, de evidență a pașapoartelor;

asigură înscrierea de mențiuni în pașapoarte, în condițiile legii;

organizează, la nivelul județului și al municipiului București, gestionarea și controlul eliberării pașapoartelor.

Serviciile comunitare pentru situații de urgență

Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență se organizează în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor municipiului București.

Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență au ca scopuri principale: apărarea vieții, bunurilor și mediului împotriva incendiilor și dezastrelor, precum și realizarea măsurilor de protecție civilă. Aceste servicii publice comunitare fac parte din forțele de protecție ale sistemului de securitate națională. Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență sunt profesioniste și voluntare.

La nivelul municipiului București și al fiecărui județ funcționează autoritatea teritorială de ordine publică, organism cu rol consultativ, a cărui activitate se desfășoară în interesul comunității.

Autoritatea teritorială de ordine publică are următoarele atribuții:

contribuie la elaborarea planului de activități și la fixarea obiectivelor și indicatorilor de performanță minimali, având ca scop protejarea intereselor comunității și asigurarea climatului de siguranță publică;

sesizează și propune măsuri de înlăturare a deficiențelor din activitatea de poliție;

face propuneri pentru soluționarea de către organele de poliție a sesizărilor care îi sunt adresate, referitoare la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

organizează consultări cu membrii comunităților locale și cu organizațiile neguvernamentale cu privire la prioritățile siguranței persoanei și a ordinii publice;

prezintă trimestrial informări în ședințele Consiliului General al Municipiului București sau ale consiliului județean, după caz, asupra nivelului de asigurare a securității și siguranței civice a comunității;

elaborează anual un raport asupra eficienței activității unităților de poliție, care se dă publicității.

Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură

La nivelul unităților administrativ-teritoriale – comune, orașe și municipii – s-au înființat servicii comunitare pentru cadastru și agricultură.

Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură se constituie, după caz, în compartimente distincte, organizate în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau ca servicii publice cu personalitate juridică, în subordinea consiliilor locale, finanțate din venituri extrabugetare și din subvenții acordate de la bugetul local.

Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură au următoarele atribuții principale:

participă la acțiunea de delimitare a teritoriului administrativ al comunei, orașului sau municipiului și asigură conservarea punctelor de hotar materializate prin borne;

efectuează măsurători topografice pentru punerea în posesie pe amplasamentele stabilite de comisiile locale de aplicare a legii fondului funciar;

întocmesc fișele de punere în posesie;

constituie și actualizează evidența proprietăților imobiliare și a modificărilor acestora;

constituie și actualizează evidența terenurilor care fac parte din domeniul public sau privat;

delimitează exploatațiile agricole din teritoriul administrativ al localităților;

fac propuneri și avizează proiectele de organizare și funcționare a exploatațiilor agricole și aplică în teren elementele necesare pentru funcționarea acestora – proiectarea și amenajarea rețelei de drumuri și de alimentare cu apă, de irigații;

urmăresc modul în care deținătorii de terenuri asigură cultivarea acestora;

furnizează date pentru completarea și ținerea la zi a registrului agricol;

acordă consultanță agricolă, urmăresc aplicarea tehnologiilor adecvate și iau măsuri de protecție fitosanitară;

acordă consultanță în domeniul zootehniei și asigură operațiunile de însămânțare artificială;

iau măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirii animalelor și asigură efectuarea tratamentelor în cazul îmbolnăvirilor;

întocmesc documentațiile necesare pentru acordarea de sprijin producătorilor agricoli, în condițiile prevăzute de lege, și urmăresc realizarea acestor acțiuni.

2.3.3. Serviciile publice de gospodărie comunală și perspectiva europeană

Sectorul serviciilor publice de gospodărie comunală a suferit transformări majore în ultimii 15 ani din punct de vedere organizatoric, tehnic și administrativ, dar nu se poate afirma că aceste transformări s-au produs în urma unor acțiuni planificate sau pe baza unei strategii sectoriale adoptate la un anumit moment de către Guvern sau de către o altă autoritate, aceste transformări având cu precădere un caracter aleator și conjunctural. Încă de la început, trebuie evidențiată importanța ramurii serviciilor pentru populație cu componenta sa serviciile publice de gospodărie comunală și subliniat rolul lor în procesul de ridicare a calității vieții.

Pentru a atinge cele două deziderate fundamentale ale serviciilor publice de interes economic general (calitate la standarde europene, accesibilitate din partea tuturor consumatorilor fără discriminări de nici o natură, inclusiv prin preț) este necesar să avem în vedere o serie de obiective despre care voi vorbi în continuare:

Descentralizarea serviciilor publice și creșterea responsabilității autorităților locale cu privire la calitatea serviciilor asigurate populației. Responsabilitatea organizării și funcționării operatorilor de servicii de gospodărie comunală revine autorităților locale. Guvernul trebuie, însă, să sprijine măsurile de îmbunătățire a performanțelor operaționale și financiare a agenților prestatori, în vederea creșterii siguranței și calității serviciilor asigurate populației;

Extinderea sistemelor centralizate pentru serviciile cu impact major asupra stării de sănătate și a nivelului de trai a populației (alimentare cu apă, canalizare, salubrizare) și creșterea gradului de acces a populației la aceste servicii;

Gradul redus de echipare tehnico-edilitară îngreunează accesul populației la serviciile asigurate prin sisteme centralizate, supuse controlului și monitorizării autorităților. De aceea, Guvernul trebuie să asigure extinderea sistemelor centralizate pentru serviciile de bază și creșterea gradului de acces a populației la aceste servicii;

Restructurarea mecanismelor de protecție socială a segmentelor defavorizate ale populației. Mecanismele actuale de protecție socială, în condițiile constrângerilor bugetare existente, îngrădesc accesul unor categorii sociale defavorizate la un nivel acceptabil de servicii publice de primă necesitate. De aceea, trebuie să se restructureze mecanismele de protecție socială a segmentelor defavorizate ale populației;

Atragerea capitalului privat în finanțarea investițiilor din domeniul infrastructurii locale. Datorită constrângerilor bugetare care caracterizează perioadele de tranziție, finanțarea acestor investiții nu poate fi realizată, decât în mică măsură, din fonduri publice, atragerea capitalului privat fiind o necesitate stringentă. De aceea, trebuie promovate măsuri de atragere a capitalului privat în sfera serviciilor publice, iar autoritățile publice locale trebuie sprijinite în realizarea unor parteneriate public-private pentru finanțarea nevoilor urgente de investiții. Din perspectiva integrării României în Uniunea Europeana, dezvoltarea unei infrastructurii, care să susțină și să dinamizeze dezvoltarea economică, este absolut necesară. Din această perspectivă, este recunoscută nevoia crescândă a implicării sectorului privat în proiecte de interes public, capacitatea financiară, flexibilitatea și determinarea acestuia de a face investiții de durată. În conditiile în care autoritatile locale din România nu beneficiază de resursele financiare și de know-how-ul necesar implementării de proiecte legate de infrastructură, este necesar să se identifice mecanisme care să suplinească deficitul bugetar al autorităților locale și să aducă valoare serviciilor care în mod tradițional sunt implementate de către stat;

Promovarea măsurilor de dezvoltare durabilă. Serviciile de gospodărie comunală au un impact deosebit asupra mediului. Pe de o parte, reprezintă un important factor poluator, iar pe de altă parte, participă în mod esențial la limitarea gradului de poluare (epurarea apelor uzate, colectarea și depozitarea deșeurilor). Respectarea exigențelor de mediu pe parcursul întregului ciclu de viață a infrastructurii serviciilor de gospodărie comunală (construire – exploatare – întreținere – demolare) dobândește o importanță deosebită în cadrul conceptului de dezvoltare durabilă. De aceea, trebuie inițiate măsuri concrete privind alinierea reglementărilor și standardelor românești din domeniul serviciilor de gospodărie comunală la exigențele Uniunii Europene.

În contextul oferit de procesul descentralizării actului decizional administrativ, autoritățile publice locale devin principalele instituții publice autorizate să mențină și să dezvolte structurile economice teritoriale. Armonizarea funcțiilor economice cu cele de utilități publice și necesitățile de echilibrare și eficientizare în utilizarea terenurilor și spațiilor reprezintă elementul de bază al strategiei pe care autoritățile publice locale trebuie să le elaboreze și să le implementeze. În același timp, pe durata procesului de dezvoltare economică locală, toate colectivitățile locale din țară sunt implicate într-o competiție reciprocă, în scopul atragerii de investiții și programe de dezvoltare regională de la nivelul național și de la nivelul Uniunii Europene.

Reforma în administrația publică locală a fost o condiție importantă a integrării noastre în structurile Uniunii Europene, necesitând schimbări și reorientări de fond în cadrul juridic și instituțional.

Uniunea Europeană consideră ca fiind priorități ale reformei în administrația publică locală următoarele:

Întărirea răspunderii patrimoniale;

Descentralizarea adminstrativă și financiară;

Delimitarea și stabilirea resurselor financiare ale administrațiilor locale față de bugetul de stat;

Descentralizarea serviciilor publice;

Delimitarea clară a unor servicii comunitare și demilitarizarea acestora;

Dezvoltarea managementului serviciilor publice locale.

Orașele au reprezentat dintotdeauna elemente fundamentale ale societății și au fost centre ale industriei, comerțului, educației și guvernării. Stilul de viață urban actual, modelele de diviziune a muncii, utilizarea terenurilor, transporturile, producția industrială, agricultura, consumul și activitățile de recreere și agrement, altfel spus, standardul de viață actual conduce la o responsabilitate majoră a managerilor orașelor. Existența durabilă a oamenilor nu poate fi realizată fără comunități locale durabile. Administrația locală este aproape de locul unde sunt percepute problemele de mediu și cel mai aproape de cetățeni, împărțind cu celelalte niveluri ale administrației responsabilitatea bunăstării omenirii și naturii.

Durabilitatea nu este o viziune și nici o stare imuabilă, ci un proces creator, de echilibrare la nivel local, care se extinde în toate domeniile de decizie locală. Prin procesul managerial cu rădăcini în durabilitate, se pot adopta decizii care reprezintă nu numai interesele generației actuale, ci și pe cele ale generațiilor viitoare.

CAPITOLUL III

MODERNIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN PERSPECTIVA INTEGRĂRII EUROPENE

3.1. Conceptul de integrare europeană și formele sale de manifestare

Uniunea Europeană este cea mai mare comunitate economică și politică internațională a 27 State Europene, formată cu scopul asigurării păcii, stabilității și prosperității cetățenilor acestora, în cadrul unui proces continuu de integrare bazat pe scopuri economice, politice și sociale comune.

Principale scopuri declarate ale Uniunii Europene sunt: promovarea progresului economic și social, confirmarea identității UE la nivel internațional, introducerea cetățeniei Uniunii, menținerea și dezvoltarea Uniunii ca o regiune a libertății, securității și justiției, în care se asigură circulația liberă a persoanelor, menținerea acquis-ului comunitar în întregime și consolidarea acestuia.

Ideea unei Europe unite a fost mult timp susținută de-a lungul secolelor, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizații au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale și care se angajează să le promoveze în comun. Având la origine voința politică și clarviziunea unor lideri politici ai Europei abia ieșită din cel mai devastator război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, procesul de integrare europeană s-a bazat multă vreme pe crearea și aprofundarea unor forme noi, adesea ingenioase, de cooperare tehnică și economică.

Începutul procesului de integrare europeană – caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, precum și o piață internă în care concurența este liberă și nu este denaturată. Uniunea acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață foarte competitivă, care tinde spre ocuparea întregii forțe de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic.

Uniunea combate excluderea socială și discriminările și promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.

Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european. În relațiile cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului, și în special a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite. Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite.

Delimitarea competențelor Uniunii este reglementată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează în limitele competențelor ce i-au fost atribuite de statele membre pentru atingerea obiectivelor stabilite. Orice altă competență neatribuită Uniunii aparține statelor membre.

În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar pot fi mai bine atinse, datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, la nivelul Uniunii.

Orice stat european care dorește să devină membru al Uniunii adresează o cerere Consiliului. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Consiliul hotărăște în unanimitate, după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl compun. Condițiile și aranjamentele referitoare la admitere fac obiectul unui acord între statele membre și statul candidat. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.

Realizările Comunitătii Europene / Uniunii Europene în ultimele patru decade sunt remarcabile si reflectă faptul că Uniunea Europeană tinde să nu mai poată fi încadrată în tiparele tradiționale folosite pentru descrierea organizațiilor internaționale. Natura supranațională a Uniunii Europene devine un instrument ajutător în înțelegerea și explicarea relațiilor instituționale dintre Uniune și membrii săi.

Sistemul de guvernare a cunoscut numeroase dezvoltări în planuri diverse. Uniunea Europeană a devenit un actor cu grad crescut de complexitate pe măsură ce impactul în creștere al politicilor sale a atras tot mai mulți participanți guvernamentali și non-guvernamentali în procesul de formulare a politicilor, s-a extins pe mai multe niveluri, pe măsură ce nivelul sub-național a câștigat în importanță, iar paternurile interacțiunilor supranațional – național au fost diversificate. Totodată, Uniunea Europeană a devenit un proces cu mai multe fațete pe măsură ce au fost stabilite un număr în creștere de responsabilități, acest portofoliu extins fiind imposibil de realizat fără proceduri de luare a deciziilor și fără statuarea unui principiu al flexibilitătii.

3.2. De la administrația națională la o administrație europeană. Idealul modelului de administrație publică.

În prezent, Uniunea Europeană parcurge o etapă de redefinire a identității și a coeziunii sale interne, în contextul necesității de a se afirma ca actor competitiv și dinamic într-o lume în continuă globalizare, dar și pe fundalul „digerării” celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state și finalizat prin aderarea României și a Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

Uniunea trebuie să facă față provocării de a se adapta permanent schimbărilor generate de o serie de factori, atât interni (adâncirea integrării, în paralel cu extinderea, îmbătrânirea și scăderea populației, necesitatea adaptării instituțiilor Uniunii, eficiența, transparența și legitimitatea deciziei la nivel comunitar, comunicarea cu proprii cetățeni), cât și externi (criza mondială a resurselor naturale și de materii prime, competiția venind din partea celorlalți poli de putere, dar nu numai, amenințarea teroristă, amenințări care țin de mediul înconjurător, cum ar fi schimbările climatice, dezastrele naturale, pandemii etc.).

În concluzie, Uniunea Europeană este o construcție în mișcare într-un context internațional caracterizat, la rândul său, de o dinamică accentuată. Aceasta face ca profilul României să țină cont de oportunitățile existente, în scopul minimizării vulnerabilităților tipice unui stat nou membru, al promovării unor politici coerente, având ca obiectiv creșterea bunăstării cetățenilor români.

După mai bine de un deceniu de reforme structurale, legislative și instituționale, de restructurare economică și socială în vederea pregătirii aderării, România trebuie să facă față unui context semnificativ schimbat și cu un nivel crescut de interdependențe între statele membre, care necesită un comportament strategic rațional și eficace.

În primul rând, aderarea la Uniunea Europeană constituie oportunitatea și mijlocul de a spori calitatea vieții cetățenilor săi, alături de toți cetățenii europeni. Faptul că România este un stat membru al Uniunii Europene cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii și a fondurilor comunitare, de stimulare mai activă a investițiilor străine și autohtone. România are astfel nevoie de menținerea pe o perioadă cât mai lungă a creșterii economice rapide, echilibrate și durabile, de instituții puternice și eficiente, de un sistem legislativ coerent și de un sistem fiscal predictibil. România trebuie, de asemenea, să îndeplinească la termen obligațiile pe care și le-a asumat prin Tratatul de aderare și să contribuie la realizarea obiectivelor Europei unite.

Tot mai des se pun întrebări în legătură cu modalitățile în care se poate realiza o reală integrare europeană politică, economică, culturală. Având în vedere funcțiile administrației publice, ca principal instrument de implementare a opțiunilor politico-economice, studiile de știința administrației și drept comparat, elaborate în mai multe țări din Europa, și-au pus frecvent întrebarea dacă există, sau dacă poate fi conceput un model european de administrație publică.

În primul rând, este vorba de a defini o administrație publică ideală, o administrație tip, care ar putea deveni realitate numai în măsura în care ar însuma toate avantajele – deziderate pentru orice administrație, adică : raționalitate, eficacitate, servire optimă a cetățenilor.

Apreciem că s-ar putea pune în discuție și ar fi conform aspirației noastre către perfecțiune, identificarea unui pachet de caracteristici comune diferitelor administrații europene, care ar constitui nucleul unei coerențe interne pentru un ipotetic model european, distinct de alte modele posibil de imaginat.

Marea fractură între Europa de Est și Vest, a generat dezvoltarea unor teze teoretice și practici administrative substanțial deosebite între fostele țări socialiste și cele din occidentul european. Sistemul administrativ specific statului totalitar s-a prăbușit sub propriile defecțiuni de construcție, iar administrația publică, construită pe principiile democratice ale statului de drept, s-a dovedit a fi superioară, astfel că ipoteticul model al unei administrații publice europene nu poate avea în vedere decât administrația publică de tip occidental. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în aceste țări, regăsim din plin structuri și instituții administrative, cândva în stare de funcționare în România interbelică.

Uniunea Europeană este o structură organizațională internațională, cu caracter interguvernamental, la nivel regional european. Deși personalitatea sa juridică și calitatea de organizație internațională au suscitat, până la adoptarea “Tratatului de instruire a unei Constituții pentru Europa”, subiect de controversă în literatura de specialitate, Uniunea Europeană este o organizație internațională interguvernamentală având propria sa capacitate juridică internațională chiar dacă prezintă anumite particularități, rezultat al faptului că este vorba de o construcție evolutivă.

Uniunea acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creștere echitabilă. Ea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, precum și o piață unică, unde concurența este liberă și nedenaturată, combate excluderea socială și discriminările și promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului. Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la păstrarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.

3.3. Fonduri și programe ale Uniunii Europene

Anul 2007 nu este doar anul aderării României la Uniunea Europeană, ci și momentul în care acest proces s-a încheiat și a început integrarea și conectarea profundă la mecanismele Uniunii Europene. Una din politicile de la care se așteaptă cel mai mult este Politica Regională și de Coeziune implementată și susținută de fondurile structurale.

Îndeplinirea obiectivelor strategiei de preaderare a necesitat recurgerea la instrumente de susținere și de ajutor financiar din partea Uniunii Europene. Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, a decis dublarea ajutorului de preaderare începând cu anul 2000. Practic, pe lângă Programul PHARE, Consiliul European creează încă două instrumente specifice. Aceste instrumente sunt:

Programul ISPA, destinat finanțării măsurilor privind infrastructura de transpoturi și de mediu. A fost creat prin Regulamentul Consiliului, din 21 iunie 1999, cu scopul de a furniza ajutor financiar pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană a țărilor candidate din Europa centrală și de est în domeniul coeziunii economice și sociale, în particular, în materie de mediu și transport. ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare) a fost stabilit la valoarea de 1 miliard de euro pe an, în perioada 2000-2006. Selecția și aprobarea proiectelor se fundamentează pe programele naționale cu privire la transport și mediu, dar să figureze în programul național la adoptarea acquis-ului.

Programul SAPARD, destinat finanțării măsurilor privind agricultura și dezvoltarea rurală. Acronim al denumirii „Program Special de Accesiune pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală”, reprezintă un cadru de ajutor comunitar pentru agricultură și dezvoltare rurală durabilă, destinat țărilor din Europa centrală și de est, în perioada de preaderare. Practic, este vorba despre un instrument de punere în aplicare a acquis-ului comunitar în materie de politică agricolă comună și a politicilor conexe. Ajutorul financiar este acordat pentru perioada 2000-2006, creditele anuale fiind autorizate în limitele perspectivelor financiare. Contribuția comunitară nu poate depăși 75% din costurile publice totale eligibile, dar, în unele cazuri, contribuția poate atinge 100%. Dacă o acțiune nu justifică acordarea creditului alocat, Comisia poate decide reducerea sau chiar suspendarea acelui credit.

Programul PHARE este unul dintre cele trei instrumente de pre-aderare finanțat de către Uniunea Europeană pentru a asista țările candidate din Europa Centrală și de Est candidate la aderare.

Creat inițial în 1989 pentru a asista Polonia și Ungaria, programul PHARE acoperă la ora actuală zece țări. El asistă cele zece state membre: Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia, precum și Bulgaria și România într-o perioadă de restructurare economică și schimbare politică masivă.

Obiective acestui program sunt:

Întărirea administrațiilor și instituțiilor publice pentru funcționarea eficientă întru Uniunea Europeană.

Promovarea convergenței cu legislația vastei legislații a Uniunii Europene (acquis communautaire) și reducerea nevoilor de perioade de tranziție.

Promovarea coeziunii economice și sociale.

Aceste orientări au fost îmbunătățite mai departe în 1999 odată cu crearea SAPARD și ISPA, care au preluat dezvoltarea rurală și a agriculturii (SAPARD) și proiectele de infrastructură în domeniile de mediu și transporturi (ISPA) permițând Phare să se concentreze asupra priorităților cheie care nu erau acoperite de aceste domenii.

Considerând că 8 din cele 10 țări care eligibile anterior pentru programul Phare au devenit state membre ale Uniunii Europene în mai 2004 (România și Bulgaria rămânând țări candidate), schimbări substanțiale sunt făcute la scopul programului Phare. 2003 a fost anul final stabilit pentru țările nou aderate, dar contractarea de proiecte a continuat până în 2005, iar plățile bazate pe aceste contracte pot continua până în 2006. Însă, luând în calcul reducerea treptată a delegărilor în noile state membre și înlocuirea lor de către reprezentanțe mai mici, din mai 2004 noii membri vor deține responsabilitate completă asupra administrării programului Phare printr-un proces extins de descentralizare.

Asistența financiară acordată României de Uniunea Europeană în perioada 1992-1999 s-a ridicat la suma de aproximativ 1,2 miliarde euro. În perioada 2000-2003, România a primit aproximativ 660 milioane euro pe an, prin cele trei instrumente de pre-aderare: PHARE, ISPA și SAPARD. În urma propunerii Comisiei Europene de a spori considerabil ajutorul pentru țările candidate, începând din 2004, pentru a le sprijini în parcurgerea ultimelor etape necesare pentru a îndeplini criteriile de aderare, România a primit fonduri suplimentare (în valoare de până la 40% în 2006), iar asistența financiară UE pentru perioada 2004-2006 a ajuns la circa 1,8 miliarde euro.

Pentru o absorbție bună a banilor comunitari e nevoie de o corectă programare a investițiilor publice, în timp ce o integrare incompletă ar duce la apariția de programe/proiecte concurente, care le subminează absorbția și impactul, în al doilea rând, pentru o bună rată de absorbție este necesară consolidarea capacității administrative.

Diferențierile substanțiale între statele membre ale Uniunii Europene nu creează numai diversitatea culturală specifică Uniunii Europene, ele sunt și de natură economică, cu specificități locale în fiecare regiune a statelor membre. Pentru a putea reduce decalajele economice dintre diferite state membre ale Uniunii, fiecare stat membru fiind la rândul lui împărțit în diferite tipuri de regiuni, Uniunea Europeană acordă asistență financiară statelor membre sub forma fondurilor structurale. Așadar, una dintre definițiile cele mai larg utilizate pentru problema fondurilor structurale, este aceea conform căreia acestea reprezintă instrumente financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale.

Pregătirea pentru accesarea fondurilor structurale reprezintă una dintre etapele de parcurs, esențială pentru întreaga dezvoltare socio-economică post-aderare. Diversele estimări arată că fondurile structurale ar putea reprezenta un procent în jurul valorii de 4% din PIB, dacă România reușește să realizeze cu succes procesul de absorbție al fondurilor postaderare.

Experiența țărilor candidate la Uniunea Europeană arată că principalele dificultăți cu care s-au confruntat în cadrul procesului de absorbție a fondurilor structurale pot reprezenta, în contextul specific României, obstacole similare în cadrul dezvoltării proiectelor post-aderare. Astfel, disponibilitatea unei co-finanțări suficiente, mai ales în mediul rural, dezvoltarea unor indicatori de monitorizare și evaluare a stadiului derulării proiectelor, împărțirea clară a responsabilităților între nivelul central și cel local, dezvoltarea unui sistem informatic unic de management al datelor, dar și lipsa de informare a potențialilor beneficiari cu privire la asistența din fondurile post aderare reprezintă constrângeri identificate în România. Studiile anterioare arată că dincolo de bugetele impresionante ale campaniilor de informare desfășurate pe tema integrării europene, administrația publică locală din România este încă relativ departe de a fi bine informată cu privire la aspecte cheie din procesul de aderare, cum ar fi responsabilitățile care derivă din atragerea fondurilor europene în propriile proiecte de investiții.

În multe domenii, din nefericire pentru România, deși se trage un semnal de alarmă față de unele rămâneri în urmă, autoritățile par că sunt prinse nepregătite. În cazul fondurilor structurale, situația este și mai critică, întrucât autorităților publice li se cere să învețe cum să le fie mai bine, adică să atragă mai multe fonduri, punându-se la punct cu cerințele și obligațiile pe care le vor avea când vor câștiga proiecte din fonduri structurale. Mulți continuă să creadă că Europa ne datorează bani, iar noi nu trebuie decât să-i cheltuim, desigur în mod corect și transparent. Lucrurile nu sunt tocmai așa, în sensul în care autoritățile publice din România trebuie să acționeze profesionist, să devină un partener pentru alte țări din Uniunea Europeană, propunând proiecte fezabile, bine documentate, cu viziune pentru dezvoltarea comunităților din România.

După 1 ianuarie 2007, toți oficialii români de rang înalt au afirmat că prioritatea numărul zero a României este asimilarea eficientă a fondurilor comunitare de care va beneficia începând cu anul acesta. Suma globală alocată pentru perioada 2007-2013 este de 20 de miliarde de euro din fondurile structurale și de coeziune plus aproximativ 13 miliarde de euro pentru agricultură și dezvoltare rurală. Capacitatea de absorbție depinde de trei factori principali: capacitatea instituțională de implementare a fondurilor, pregătirea unui număr mare de proiecte și capacitatea de cofinanțare.

Din 2007 autoritățile române au o autonomie deplină în managementul fondurilor postaderare față de situația anterioară când primeau ajutor de la Comisia Europeană.

În prezent etapa de programare este în desfășurare, ceea ce poate duce la amânarea datei la care se vor putea depune primele proiecte pentru fondurile structurale. Primii bani europeni vor putea fi accesați în a doua jumătate a anului 2007 sau chiar la finalul acestuia, fapt datorat atât lipsei de experiență în întocmirea documentației a structurilor administrative naționale, cât și birocrației Bruxellesului. În luna ianuarie 2007, a fost transmis Comisiei spre aprobare Cadrul Strategic Național de Referință și Programele Operaționale (PO) care definesc managementul fondurilor structurale, iar Comisia are patru luni la dispoziție ca să întreprindă procedurile de analiză și aprobare a Programelor Operaționale. Dar nu este obligatoriu ca acestea să fie aprobate simultan, durata depinzând de negocierile dintre Comisie și autoritățile române, de calitatea și complexitatea programului.

Proiectele pentru accesarea banilor europeni sunt cea mai importantă etapă a acestui proces o dată ce programarea se va fi încheiat. Autoritățile centrale și locale au și un alt nivel de responsabilitate: informarea, motivarea și pregătirea oamenilor pentru a putea elabora proiecte care să fie finanțate. Acestea acoperă arii foarte diverse: industrie, mediu, agricultură, IT, servicii etc. Autoritățile locale și centrale, precum și firme private de consultanță au lansat încă de anii trecuți o serie de seminarii și sesiuni de training, campanii de informare a beneficiarilor. Autoritățile vizează organizarea acestora la nivel central, regional și local de către fiecare minister care gestionează un Program Operațional.

Pentru ca un proiect să aibă șanse mari de finanțare, el trebuie să se încadreze în criteriile programului de unde solicită finanțare, să răspundă unei probleme dintr-un anumit domeniu corelată cu locul în care va fi implementat (șomaj, protecția copilului, egalitate de șanse între femei și bărbați, educație, infrastructură, mediu, informare europeană generală, servicii, dezvoltare rurală, meșteșuguri tradiționale, creștere de animale și crearea de microferme etc.). De asemenea, proiectul trebuie să fie susținut de un dosar complet care să conțină documentația solicitată de finanțator, să dovedeasca existența fondurilor care să acopere cheltuielile neeligibile și cofinanțarea.

Programarea și gestionarea fondurilor europene, trainingul și pregătirea beneficiarilor pentru a întocmi proiecte bune care să primească finanțare și capacitatea de cofinanțare sunt trei repere esențiale în înțelegerea mecanismului finanțărilor europene și în folosirea eficientă a banilor europeni. Modelul oferit de statele membre din regiune a indicat un cadru de practici și cazuri mai puțin fericite în accesarea asistenței financiare, dar și un peisaj global din care România poate învăța. Dar aceasta depinde de efortul combinat al autorităților, sistemului financiar, al sectorului privat și nu în ultimul rînd de inițiativa și atitudinea proactivă a beneficiarilor finali.Top of FormBottom of Form

3.4. Probleme privind viitorul administrației publice în România

În contextul complexului proces de schimbare care trebuie să-l parcurgă administrația publică din țara noastră este necesară fixarea unor obiective, a unor priorități ce trebuie îndeplinite, atât pe termen scurt cât și pe termen scurt și lung. 

Pentru a putea vorbi de o reformă în administrația publică, asupra acestui proces trebuie să existe amprenta marketingului și managementului public. Administrația este o afacere și trebuie condusă corespunzător pentru a avea randament.

Nu se poate face reformă fără a fi făcută o analiză SWOT prin care să se identifice avantajele și dezavantajele, oportunitățile și pericolele. Reforma trebuie structurată în scopuri, obiective principale și secundare, strategii, toate stabilite prin raportare la rezultatele analizei menționate mai sus. După o elaborare riguroasă, aceste planuri trebuiesc implementate cu elementele de rigoare: activități, responsabili, executanți, supervizori, timp, buget. Toate elementele reformei trebuiesc monitorizate și controlate, iar când este cazul, actualizarea planului. Pașii reformei trebuiesc stabiliți în urma unei abordări manageriale care să confere dinamică procesului de transformare a organizațiilor publice.

Este bine cunoscut faptul că majoritatea oamenilor sunt nemulțumiți de calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administrația locală și cetățeni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetări (monitorizarea plângerilor, instituirea unor linii telefonice, chestionarea scrisă) din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor și măsura în care serviciile corespund necesităților beneficiarilor. Având în vedere faptul că serviciile publice sunt caracterizate ca fiind perisabile (nu pot fi stocate sau inventariate), oferta lor trebuie să corespundă tot timpul cererii, și cu multă precauție în situațiile când aceasta este fluctuantă. Administrația publică trebuie să fie pregatită și să anticipeze perioadele de vârf ale cererii, iar în condițiile unei cereri reduse să nu mai fie consumate inutil resurse financiare și materiale.

Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice prin prestarea, în domenii de competența administrației publice locale, a unor servicii desconcentrate ale ministerelor de aceeași natură; e recomandată o mai bună comunicare pe orizontală.

Referitor la formarea profesională, este nevoie de funcționari publici profesioniști care să implementeze programele de reformă, care să fie susținători fideli ai acesteia, să fie pregătiți și să aibă cunoștințele necesare să răspundă la schimbare. Trebuie acordată o mare atenție procesului de recrutare, intervievare și selecție a personalului, avându-se în vedere profilul candidatului ideal.

Un lucru deloc îmbucurător este faptul că, potrivit statisticilor, administrația publică ocupă un loc fruntaș în cadrul domeniilor corupte. Acest fenomen are o manifestare piramidală și stoparea lui ar trebui facută ”de la vârf”, dar asta nu presupune că nu ar trebui luată atitudine și la nivel local. Funcționarii publici trebuie să dea dovadă de probitate și demnitate și să aibă concepția că sub aspect moral ei se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcția sa. Pentru a preîntampina unele situații de acest fel, ar trebui să li se asigure un sistem mai avantajos de salarizare și posibilitatea realizării unei cariere care să atragă și să mențină oamenii competenteți și să-i motiveze, iar promovarea lor să se facă pe criterii de performanță și moralitate.

Intrarea în vigoare a Legii privind dezvoltarea regională demonstrează că s-a înțeles rolul cooperării locale și că aceasta reprezintă cheia îmbunătățirii calității vieții prin dezvoltarea capacității economiei locale de a stimula o creștere economică stabilă și condiții pentru valorificarea oportunităților.

Într-un document elaborat de Guvernul României și Comisia Europeană în anul 1996 în cadrului Programului PHARE pentru politica de dezvoltare regională, se arăta că organizarea administrativ-teritorială actuală este dezavantajoasă, cu un număr mare de județe. Și într-adevăr, organizarea administrativ-teritorială a țării noastre corespunde unor realități istorice, din punct de vedere administrativ, economic, social. Este evident că anumite orașe, potrivit condițiilor economice și sociale pe care le posedă, nu au nici o șansă de dezvoltare, ele abia reușind să supraviețuiască; o reorganizare teritorială le-ar modifica situația prin asimilarea lor de către orașele puternice. Nivelul de dezvoltare economică actual nu ar permite, direct și imediat, crearea unor județe de dimensiuni medii ale regiunilor puternice de la nivel european, dar o poziție realistă în prezent ar fi de dublare a suprafețelor județelor, deci de reducere la jumătate a numărului lor la circa 20. Acest lucru ar duce la reducerea disparităților existente între diferite „regiuni” ale României și autonomia locală nu va mai fi sufocată, iar colectivitățile teritoriale dependente total de stat.

Acesta este un obiectiv care, probabil, va avea posibilități de realizare în viitorul îndepărtat. Pentru moment trebuie vizată cooperarea locală și dezvoltarea regională. Cooperarea locală va avea ca scop realizarea unor proiecte comune ale colectivităților locale în scopul dezvoltării economice, amenajării teritoriale, protecției și punerii în valoare a mediului, elaborării planurilor de transport.

Strategia de dezvoltare locală presupune un cadru normativ procedural care să definească întinderea competențelor diferitelor nivele de decizie strategică, identificarea, antrenarea și solidarizarea actorilor locali pe o bază partenerială pentru sprijinirea și realizarea efectivă a proiectelor locale, evaluarea resurselor locale umane, fizice, naturale, economice, financiare. Atâta timp cât nu se creează condiții legale pentru această colaborare locală și administrațiile locale nu acționează în vederea realizării ei, investitorii, chiar și cu acordarea unor facilități, nu vor avea încredere în acest proiect și nu vor contribui la efectuarea lui. Deși strategia de dezvoltare locală ar aduce multe avantaje (îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii regionale și locale, dezvoltarea turismului (rural, cultural), politici active de ocupare a forței de muncă, promovarea unor politici pliate pe specificul zonal), dacă nu se va acționa la nivel administrativ pentru implementarea ei, lucrurile vor arăta bine doar „pe hârtie”.

În același timp trebuie să se asigure o monitorizare a aplicării reformei, urmărindu-se fiecare pas și adoptându-se eventualele schimbări de strategie în timp util. Modul de gestionare a banului public trebuie supus unui control riguros. Un impediment în reforma administrativă îl constituie birocrația excesivă care determină un circuit lent al documentelor. Trebuie regândit acest circuit prin comasarea unor proceduri sau prin realizarea lor în cadrul aceluiași compartiment. Tot în sprijinul debirocratizării stă și extinderea utilizării în administrația publică a tehnologiilor informatice.

Cu tot progresul științific și tehnic, cea mai utilă și importantă funcție a administrației viitorului este și rămâne organizarea ei rațională și eficientă, astfel încât ea să poată realiza toate misiunile, în condiții optime, pentru servirea societății și a omului. Fără a contesta utilitatea mașinilor moderne, care sunt și ele în serviciul omului, funcția de organizare și de îmbunătățirea ei necontenită, precum și concepția și realizarea ei rămân opera omului, precum care nu poate fi înlocuit în acest domeniu.

Reforma administrativă în România este necesară numai în condițiile în care ea va fi realizată conștiincios și va avea efecte pozitive. Deși statele europene dezvoltate constituie un model, să nu facem reforma doar că așa spune Uniunea Europeană, ci pentru că românii au nevoie de ea.

CAPITOLUL IV

PROCEDURI DE IMPLEMENTARE ȘI EVALUARE A STRATEGIEI DE MODERNIZARE

4.1. Scopul și obiectivele generale ale strategiei de modernizare

Reforma administrației publice reprezintă prioritatea Guvernului României și totodată condiția esențială aderării României la Uniunea Europeană, ce depinde, în mare măsură, de îmbunătățirea standardelor administrației publice și de implementarea reformelor în toate domeniile acesteia.

Modernizarea administrației publice se caracterizează prin crearea de structuri structuri flexibile și printr-un înalt profesionalism al angajaților acesteia care să-și aducă aportul la satisfacerea nevoilor cetățenilor și așteptările acestora.

Modernizarea constituie una dintre condițiile esențiale pentru aplicarea cu rezultate tangibile a politicilor publice de transformare a statului și economiei, precum și de dezvoltare a comunităților locale.

Pentru a satisface această prioritate, în anul 2001, Guvernul României a adoptat „Strategia privind accelerarea reformei în administrația publică”. După trei ani, în anul 2004, se recunoaștea faptul că, rezultatele obținute nu sunt satisfăcătoare. Obiectivele fixate atunci au fost prea ambițioase, necesitând mijloace financiare considerabile, la concurență cu alte priorități. Realizarea unor obiective, de o asemenea anvergură, presupune și o schimbare a mentalităților atât în actul de guvernare, cât și la nivelul întregii societăți.

S-au înregistrat însă progrese, prin adoptarea unui pachet complex de legi privind funcția publică, descentralizarea serviciilor publice, finanțele publice locale, lupta împotriva corupției și prin înființarea unor noi instituții, care să pregătească și să pună în aplicare reformele.

Practica a arătat însă că multe din aceste legi nu au fost bine aplicate, iar noile instituții nu și-au îndeplinit în totalitate misiunea. Această constatare generală a fost de mai multe ori exprimată în rapoartele Comisiei Europene.

Strategia elaborată a avut ca deziderat realizarea schimbării de fond a raporturilor dintre administrație și cetățean – apropierea autorităților de cetățeni, plasarea instituțiilor în slujba acestora, iar răspunderea și acțiunile ce privesc problemele social-cultural, edilitar-gospodărești, protecția mediului și apărarea ordinii publice, să revină autorităților locale, asigurându-le și mijloacele necesare îndeplinirii acestor misiuni, administrația manifestându-se ca un serviciu public aflat în slujba cetățeanului, nu deasupra lui.

Existența unei administrații eficiente și democratice reprezintă unul dintre cele mai importante criterii care definesc modernitatea unei țări. În acest moment, România nu dispune de o astfel de administrație. De asemenea, realizarea acestor schimbări profunde trebuie să se înscrie pe coordonatele impuse de procesul de integrare în Uniunea Europeană, ceea ce presupune atingerea – la termenele stabilite – a unor standarde de funcționare caracteristice statelor membre.

Având în vedere cele de mai sus, administrația publică centrală și locală trebuie să utilizeze instrumente adecvate pentru a implementa într-un mod concret, clar și eficient reformele.

În acest context, Ministerul Administrației și Internelor, prin Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice (UCRAP), a conceput un instrument de programare, monitorizare și evaluare, din perspectivă multianuală, a acțiunilor de modernizare de la nivelul autorităților aparținând administrației publice centrale și locale: ministere, prefecturi, consilii județene, denumit Program multianual de modernizare.

Programul multianual de modernizare cuprinde următoarele documente:

Strategia proprie de modernizare a administrației publice, aferentă autorității administrației publice respective;

Planul de acțiune, având la bază obiectivele înscrise în strategia de modernizare;

Raportul anual de monitorizare a implementării planului de acțiune.

În luna august 2003, în conformitate cu prevederile Circularei Primului Ministru al Guvernului României, adresată autorităților publice centrale și locale, pentru elaborarea Strategiilor proprii de accelerare a reformei administrației în domeniul de activitate pe care îl administrează, ministerele, prefecturile și consiliile județene au elaborat și înaintat Ministerului Administrației și Internelor Strategiile și Planurile de acțiune proprii, pe baza metodologiei de realizare, elaborate de UCRAP și un grup de experți ai programului PAL- Banca Mondială.

Reforma administrației publice din România este un proces complex și de durată. Măsurile de reformă nu pot fi implementate într-un mod eficient și nu vor avea impactul scontat dacă instituțiile implicate în acest proces nu au capacitatea administrativă de a gestiona întreg procesul. Reforma reală a administrației publice reprezintă o prioritate pentru România. Scopul acestui proces este ridicarea calității serviciilor publice la nivelul standardelor administrațiilor europene care să fie caracterizate prin transparență, predictibilitate, responsabilitate, adaptabilitate, eficiență și eficacitate.

Unul dintre factorii de succes ai reformei reale a administrației publice din România îl constituie capacitatea de planificare strategică a modernizării instituțiilor publice și ridicarea gradului de implicare a actorilor locali în formularea inițiativelor de reformă. Modernizarea administrației publice reprezintă o provocare pentru toate instituțiile publice, mai ales în privința diversificării necesităților formulate de către clienții administrației publice.

Necesitatea implementării acestui instrument rezidă tocmai din abordarea acestuia cu privire la reforma administrației publice. Tehnica implementării acestui instrument, bazat pe principiile managementului strategic, nu face decât să întărească coerența de ansamblu a acestuia, atunci când nu este implementat formal.

Prin dezvoltarea și adaptarea la specificul instituțiilor administrației publice locale a unui instrument de planificare pentru modernizarea funcționării instituțiilor se creează premizele unei abordări strategice a procesului de reformă la nivel local. Activitățile care vor fi cuprinse în strategiile de modernizare ale instituțiilor, a căror implementare a dus la realizarea obiectivelor cuprinse în strategiile instituționale, în urma monitorizării și evaluării de către UCRAP, pot constitui inițiative pentru propuneri de politici publice, realizându-se astfel abordarea de jos în sus a reformei administrației publice și implicit simplificarea implementării politicilor publice la nivel național.

În acord cu cerințele impuse de procesul de modernizare al administrației publice și al integrării europene, și ținând seama de concluziile desprinse în urma analizelor Comisiei Europene, se au în vedere următoarele priorități pentru reforma administrației publice:

reforma funcției publice va asigura crearea unui corp profesionist de funcționari publici, stabil și neutru din punct de vedere politic prin implementarea unui cadru legislativ unitar și coerent și dezvoltarea coeziunii strategiilor de management al resurselor umane și de instruire profesională, prin deplinul angajament al ministerelor, agențiilor și al altor organisme guvernamentale;

reforma administrației publice locale prin continuarea procesului de descentralizare/deconcentrare a serviciilor publice prin care trebuie să se asigure :

imbunătățirea managementului serviciilor publice la nivel local și creșterea calității acestora;

alocarea coerentă a responsabilităților, resurselor financiare și

drepturilor legate de serviciile oferite;

îmbunătățirea procesului de formulare a politicilor publice prin crearea sistemelor de coordonare și îmbunătățirea capacității de management a structurilor guvernamentale.

În afara celor trei priorități menționate, reforma administrației publice va avea în vedere de asemenea, accelerarea procesului de informatizare la nivelul întregului sistem administrativ, precum și simplificarea procedurilor administrative.

Realizarea obiectivelor specifice funcției publice, inclusiv cele referitoare la formarea continuă a funcționarilor publici, crează premisele realizării obiectivelor legate de reforma administrației publice centrale și locale, prin creșterea capacității administrative prin componenta de resurse umane.

Obiectivele referitoare la funcția publică vor asigura dezvoltarea resurselor umane, în mod evident, componenta cheie a reformei. Acestea, vor constitui, de asemenea, suportul pentru aplicarea măsurilor de reformă pe termen lung.

pe termen mediu (2004 – 2006) – dezvoltarea managementului schimbării;

pe termen lung (2007 – 2010) – stabilizarea și consolidarea sistemului funcției publice.

Un aspect important al reformei administrației publice îl constituie managementul reformei în procesul de aplicare a acesteia. Un risc important în realizarea reformei administrației publice este aglomerarea sarcinilor cotidiene, rămânând astfel puțin timp pentru a căuta noi soluții la disfuncționalitățile apărute.

Administrația publică nu poate fi reformată într-un timp scurt. Este un proces pe termen lung, care trebuie să fie implementat de mai multe guverne consecutive, într-un mediu dificil, competitiv și în continuă schimbare. De aceea, este nevoie de obținerea unui consens în plan politic în ceea ce privește cerințele necesare realizării întregului proces de reformă, prin:

Diseminarea pe scară largă a informațiilor privind reforma și încurajarea participării cetățenilor, a societății civile, a mediului de afaceri, a funcționarilor publici la realizarea reformei, printr-un schimb democratic de opinii în legătură cu desfășurarea acestui proces;

Fundamentarea reformei pe baza unei analize profesioniste a stadiului actual, a activității și performanțelor administrației publice, precum și pe baza evaluării periodice a consecințelor activităților finalizate;

Folosirea experiențelor în domeniul reformei administrației publice din alte state, în special din statele membre UE și din țările candidate, menținând totodată elementele istorice și culturale ale administrației publice românești;

Abordarea reformei în mod global: nici o schimbare izolată sau parțială nu trebuie realizată, dacă nu a fost concepută ca parte integrantă și organică a întregii strategii de reformă;

Abordarea reformei ca un proces deschis: componentele strategiei de reformă vor fi actualizate și adaptate schimbărilor din mediul extern, dar și transformării altor componente ale reformei, pentru a folosi în cel mai bun mod experiența acumulată în timpul implementării;

Stabilirea priorităților strategice: pentru fiecare etapă este stabilit un număr limitat de obiective prioritare, asupra cărora se va îndrepta întreaga atenție și pentru care vor fi alocate fondurile necesare. Acestea trebuie să fie acele schimbări care determină progresul reformei în ansamblul său și condiționează sau influențează toate celelalte transformări;

Asigurarea continuității funcționării administrației publice, astfel încât aceasta să își îndeplinească funcțiile în timpul reorganizării, descentralizării etc.;

Coordonarea și managementul întregii reforme dintr-un punct unic, la cel mai înalt nivel al Guvernului, pentru a asigura coerența implementării strategiei.

În cadrul procesului de reformă, principalii actori implicați în coordonarea, implementarea și monitorizarea măsurilor prevăzute sunt:

Primul Ministru – are rolul de a coordona reforma de ansamblu a Guvernului și a delega sarcinile specifice către toți miniștrii responsabili;

Întregul proces al reformei administrației publice va fi coordonat de ministrul administrației și internelor;

Fiecare ministru trebuie să prezinte o declarație de intenție privind orientările strategice pentru ministerul pe care îl conduce, care poate fi actualizată periodic;

Consiliul Superior pentru Reforma Administrației Publice, Coordonarea Politicilor Publice și Ajustare Structurală va analiza strategiile sectoriale, pentru fiecare minister în parte sau în ansamblu, și va face sugestii către ministere si recomandări către Primul Ministru;

Trei miniștri care au un rol special în procesul de reformă: ministrul administrației și internelor, ministrul finanțelor publice și ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Diferența dintre ministerele conduse de cei trei miniștri în raport cu celelalte ministere este că, acestea au o responsabilitate generală pentru anumite aspecte esențiale ale întregii administrații publice, dar și o responsabilitate specifică pentru sectorul pe care îl reprezintă;

La nivelul Ministerului Administrației și Internelor actorii implicați în procesul de reformă sub directa autoritate a ministrului sunt:

Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice, direcție în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, asigură suportul tehnic și monitorizarea întregului proces de reformă. De asemenea, această structură asigură împreună cu Unitatea de Politici Publice secretariatul Consiliului Guvernamental, punând în practică deciziile acestuia;

Institutul Național de Administrație împreună cu centrele regionale este responsabil cu formarea continuă a funcționarilor publici din administrația publică centrală și locală;

Agenția Națională a Funcționarilor Publici este responsabilă pentru managementul funcției publice.

Grupurile de monitorizare a reformei administrației publice din județe și ministere coordonate de Unitatea Centrală pentru Reforma Administrației Publice. Aceste grupuri constituie o rețea națională a modernizatorilor, reprezentând o interfață între administrația publică centrală și locală, între nivelul politic și aparatul tehnic din administrația publică.

Ministerul Finanțelor Publice trebuie să elaboreze un nou sistem bugetar orientat către programe și performanțe, care să sprijine un management eficace al performanțelor în întreaga administrație publică; procese de execuție a bugetului mai flexibile și transparente și tehnici contabile care să permită atât contabilizarea activelor, cât și a fluxurilor bugetare.

Secretariatului General al Guvernului trebuie să pregătească reforma sistematică, pe termen lung, a managementului elaborării politicilor, al analizei și evaluării politicilor și al procesului decizional central;

În cadrul Secretariatului General al Guvernului, a fost constituită Unitatea de Politici Publice a cărei misiune este de întărire a capacității Guvernului de coordonare a procesului de formulare, implementare și monitorizare a politicilor publice, asigurând rolul de interfață între diferitele instituții cu rol determinant în domeniul formulării politicilor publice.

4.2. Informatizarea administrației publice locale și utilizarea poștei electronice în sistemul de comunicații (E-Administrație)

În ultimii ani un radical proces de reformă a modificat profund cadrul general de referință pentru activitățile guvernamentale, generând o semnificativă schimbare. Acest impetuos proces de înnoire cere acțiuni ferme de direcționare și conducere. Problemele nu constau în numărul inițiativelor avute, care sunt impuse de prevederile legislative, de reglementările specifice și de planul lor de aplicare, ci într-o lipsă generalizată de integrare, de uniformizare a scopului urmărit, de o viziune unitară și – mai ales – de o utilizare inadecvată a oportunităților oferite de către tehnologia informației și comunicațiilor.

Reformele trebuie să demareze apelul la schimbare în cultura organizatorică a administrației publice. Dintr-o administrație dirijată, descendentă, segmentată, se dorește să devină o administrație orizontală, de deservire, cu un schimb intensiv de informații, atât între toate părțile sale componente, cât și cu exteriorul. O schimbare de acest fel corespunde transformării organizatorice pe care noile tehnologii o provoacă și o permit în egală măsură. Din acest motiv utilizarea corespunzătoare, atât intensiv, cât și extensiv, a noilor tehnologii informaionale este esențială pentru implementarea reformei guvernamentale.

Acțiunile necesare pentru atingerea acestor obiective trebuie să devină operaționale imediat, să fie implementate urgent și să-și dovedească eficiența prin servicii corespunzătoare acordate cetățenilor și agenților economici, în sensul de a răspunde satisfăcător cerințelor sociale crescânde, atât ca exigență, cât și ca răspândire, în ceea ce privește schimbarea și modernizarea.

Aceste acțiuni nu pot fi lansate izolat, ci trebuie să constituie un set de inițiative organice și coerente care să cuprindă infrastructura, instrumentele de lucru, sistemele de distribuție, conținutul, managementul schimbării și modificările legislative.

Strategia propusă nu se referă la algoritmul general de dezvoltare a Societății Informaționale, ci în mod exclusiv la acele aspecte, asociate generic în termenul de IAP (sau de “E-Administratie”), care se referă la utilizarea metodelor specifice IT în modernizarea administrației noastre și care cuprinde următoarele categorii de acțiune:

1. Informatizarea, desemnată a crește eficiența operațională în cadrul organismelor administrației centrale și locale;

2. Informatizarea serviciilor având ca beneficiari cetățenii și agenții economici, fapt care implică adesea integrarea serviciilor prestate de administrația centrală și locală;

3. Asigurarea accesului la informații prin IT pentru utilizatorii finali ai serviciilor administrației centrale.

Guvernarea electronică (EGovernment) se impune din ce în ce mai mult ca o componentă esențială a noii societăți informaționale. Guvernarea electronică a cunoscut în ultimii ani o evoluție exponențială la nivel global și în special în Europa, fapt confirmat de:

a) numărul tot mai mare de cetățeni ce participă la dezbateri on-line;

b) rolul central al Internetului ca sursă de informații publice;

c) numărul mare de servicii guvernamentale oferite on-line;

d) planurile de dezvoltare in domeniu, cum ar fi inițiativa eEurope la nivelul Uniunii Europene.

Guvernarea electronică constă în interacțiunea guvernului, parlamentului sau a altor instituții publice cu cetățenii, prin intermediul mijloacelor electronice. Informarea asupra proiectelor de lege aflate în discuție și exprimarea opiniilor asupra acestora de către cetățeni, plata taxelor de către contribuabili, completarea unor plângeri și petiții on-line reprezintă mijloace eficiente puse la dispoziție de către stat pentru exercitarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, așadar sensul implementării guvernării electronice este de sus în jos (de la stat la cetățean).

Secțiunea de servicii online a portalului www.e-guvernare.ro face parte din programul Guvernului României de reformă la ghișeu, de îmbunătățire a interacțiunii dintre administrație și cetățeni sau companii.

În acest moment sunt disponibile câteva servicii online, dar numărul acestora va fi extins succesiv, prin decizii ale Guvernului. Serviciile online presupun ca furnizarea de servicii publice de bază se face și prin intermediul mijloacelor electronice, altfel decât tradițional, "la ghișeu". Aceasta nu semnifică dispariția ghișeului, este mai degrabă o democratizare necesară prin crearea posibilității de a alege, prin crearea unei alternative, inexistentă pâna în acest moment.

Acest portal marchează începutul "reformei la ghișeu", constituindu-se într-un punct unic de acces la serviciile și informațiile instituțiilor administrației centrale și locale. Prin www.e-guvernare.ro, Guvernul României își propune să promoveze transparența, să eficientizeze administrația prin reducerea costurilor și a birocrației, să asigure accesibilitatea largă la informațiile și serviciile publice, indiferent de timp și de loc, să prevină și să combată corupția prin mijloace electronice.

În acest moment sunt disponibile câteva servicii online, dar numărul acestora va fi extins succesiv, prin decizii ale Guvernului. Momentan, cele 6 servicii incluse în Formularul Unic sunt disponibile numai marilor contribuabili din țară, în număr de aproximativ 1500, și necesită înregistrare prealabilă.

Servicii publice electronice disponibile prin Formularul Unic :

Declarație privind evidența nominală a asiguraților și a obligațiilor de plată către bugetul asigurărilor de somaj – ANOFM

Declarație pentru CNAS

Declararea obligațiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale – CNPAS

Declarație privind obligațiile de plată la bugetul general consolidat – MFP

Declarație privind impozitul pe profit – MFP

Decont privind taxa pe valoarea adaugată – MFP

Secțiunea formularelor online își propune să pună la dispoziția cetățenilor formularele utilizate în relația cu administrația. În prezent pot fi descărcate circa 172 de formulare, numărul acestora urmând a fi extins gradual. Descărcarea formularelor este un serviciu gratuit. 

Punerea formularelor administrative la dispozitia cetatenilor prin intermediul portalului www.e-guvernare.ro face parte din programul Guvernului României de reformă la ghișeu, de promovare a transparenței și îmbunătățire a interacțiunii dintre administrație și cetățeni sau companii. 

Portalul pentru formulare administrative online se bazează pe soluția proiectului pilot realizat de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației în 2002 și permite accesul la informații de interes pentru cetățeni și în afara programului stabilit de lucru. Portalul are următoarele funcții: informarea cetățenilor cu privire la legislația și reglementările aferente interacțiunii dintre aceștia și administrația publică, punctul "unic" de descărcare a formularelor și a instrucțiunilor de completare a acestora, spațiul electronic pentru completarea asistată a formularelor electronice. Formularele pot fi semnate electronic conform legislației în vigoare și trimise agențiilor destinatare prin mijloace electronice ce garantează livrarea.

Aceste formulare pot fi accesate direct de pe site sau accesând adresa www.formulare.e-guvernare.ro. Mai există, de asemena, în portal, trimiteri directe către formulare electronice aflate pe portalurile proprii ale Consiliilor Județene și ale Municipiilor din România.

Sisteme de plată electronică a taxelor și impozitelor locale funcționează în: Aiud, Alba Iulia , Arad, Babadag, Bacău, Baia Mare, Bistrița, Blaj, Brașov, Brăila, București – Sectorul 1, București – Sectorul 2, București – Sectorul 3, București – Sectorul 4, București – Sectorul 5, București – Sectorul 6, Bumbești, Câmpia Turzii, Câmpina, Câmpulung Moldovenesc, Cluj Napoca, Constanța, Craiova, Dej, Deva, Drobeta Turnu Severin, Găești, Galați, Gherla, Giurgiu, Hunedoara, Isaccea, Lugoj, Mangalia, Medgidia, Mediaș, Miercurea – Ciuc, Onești, Oradea, Orăștie, Otopeni, Piatra Neamț, Pitești, Ploiești, Rădăuți, Reșița, Roman, Salonta, Satu Mare, Sebeș, Sibiu, Sighetul Marmației, Sighișoara, Slobozia, Suceava, Sulina, Târgoviște, Târgu Jiu, Târgu Mureș, Târgu Neamț, Timișoara, Toplița, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Vaslui, Vulcan, Zalău.

Pentru a realiza un program integrat de IAP, trebuie trecut rapid la o nouă fază, în care toate administrațiile centrale și locale sunt autorizate și au capacitatea de a se angaja în cooperarea informațională de pe poziții de egalitate.

Această nouă fază va avea un protagonist situat ierarhic deasupra administrației locale, care într-un sistem descentralizat, va exercita din ce în ce mai mult un rol operațional, de front-office (ghișeu), având rol de interfață în serviciile publice, în timp ce organismele administrației centrale sunt destinate să acționeze ca back-office (în spatele ghișeului).

Toate proiectele inovatoare de anvergură trebuie să fie susținute de o viziune clară care să specifice obiectivele generale ce trebuie atinse. Strategia Guvernului propusă cetățenilor și care poate fi realizată datorită posibilităților actuale ale IT, poate fi rezumată în următoarele fraze:

Cetățenii pot beneficia de orice servicii publice la care au dreptul printr-o cerere adresată oricărui birou administrativ autorizat să exercite serviciile respective, indiferent de domiciliu sau de competența judiciară teritorială;

Când solicită un serviciu, în afara actelor personale de identitate, cetățeanul nu trebuie să furnizeze alte informații personale care sunt deja în baza de date a oricărei administrații de stat. O dată ce respectivul cetățean a fost identificat, sistemul informațional al ghișeului trebuie să fie capabil să asigure, direct de la orice agenție sau departament care le deține, toate informațiile necesare pentru autorizarea exercitării serviciilor solicitate.

Cetățenii nu trebuie să știe cum se organizează Statul pentru acordarea serviciilor sau care este departamentul la care să solicite aceasta, ci pot solicita un serviciu exclusiv pe baza propriilor necesități și fără să știe cu ce se ocupă fiecare organism.

Cetățenii trebuie să poată sesiza Administrația o singură dată, la momentul producerii evenimentului, despre orice schimbare intervenită în viața lor sau – în măsura în care poate fi relevantă – despre viața unor terțe persoane. Această sesizare va produce automat efecte corespunzătoare. Administrația va păstra pentru fiecare cetățean un fișier separat, permițându-i acestuia să transmită schimbarea intervenită către toate organismele interesate și să activeze serviciile corespunzătoare.

Elaborarea Strategiei Guvernului privind IAP trebuie să decurgă din această viziune. Implementarea lui va necesita însă niște precondiții, dintre care cele mai importante sunt:

Toate organismele trebuie să fie echipate cu un sistem informațional desemnat nu doar să automatizeze funcțiile și procedurile interne și serviciile către utilizatori, ci și furnizarea de servicii direct de la sistemele informaționale ale altor unități ale administrației centrale;

O rețea de utilizatori echivalenți trebuie să interconecteze sistemele operaționale ale tuturor unităților administrației centrale, fără nici o ierarhie care să reflecte o suprastructură instituțională sau organizatorică. Limitările sau constrângerile interacțiunii dintre sisteme trebuie să fie generate exclusiv de natura serviciului solicitat;

Toate administrațiile care activează în spatele ghișeului (back-office), cum ar fi cele care din motive de statut instituțional dețin arhive care conțin informații necesare furnizării atât către propriile servicii, cât și pentru alte unități ale administrației centrale, vor permite accesul la propriile servicii, gratis, permanent, tuturor unităților administrative care activează ca interfață (front-office), permițând astfel acestora din urmă să furnizeze servicii fără a cere cetățenilor informații pe care administratia deja le deține;

Administrațiile de interfață trebuie să indeplinească integrarea serviciilor administrațiilor din spatele ghișeului în scopul de a furniza servicii complete conform nevoilor cetățenilor și nu conform unor aranjamente organizaționale ale unităților furnizoare de servicii;

Identificarea (autentificarea identității) persoanei care solicită un serviciu (persoană fizică sau juridică) și verificarea autorizărilor necesare, trebuie să fie efectuată conform unei proceduri unitare pe întreg teritoriul țării, utilizând mijloace de identificare independente de tipul serviciului solicitat, în scopul de a asigura accesibilitatea tuturor serviciilor la orice ghișeu din țară. În acel moment, cartea electronică de identitate (I.D. card) va fi instrumentul de lucru preferat pentru accesul la diverse servicii publice.

Strategia Guvernului constă într-o serie de acțiuni proiectate, coordonate și direcționate către atingerea acestor obiective. Strategia nu se limitează la proiectarea unor sisteme informaționale și de telecomunicații ci, în același timp, solicită perfecționarea cadrului legal care să facă asemenea acțiuni posibile și, mai ales, crearea unor structuri organizaționale suplimentare corespunzătoare, atât pentru elaborarea strategiei, cât și pentru implementarea proiectelor, care să cuprindă un număr mare de unități ale administrației centrale ce vor purta în egală măsură responsabilitatea asupra rezultatelor.

Stadiul actual al tehnologiei și pieții face ca interconectarea rapidă a tuturor organismelor administrației publice centrale și locale, prin rețea extranet organizată după un model de interoperabilitate care să asigure așezarea tuturor beneficiarilor pe un același palier de egalitate, să fie un obiectiv realist.

Piața serviciilor IT oferă acum soluții, care acum câțiva ani erau inaccesibile, pentru crearea unor rețele fără a investi în infrastructura fizică. Furnizorii de servicii Internet (ISP) și operatorii de telecomunicații oferă acum servicii de acces la Internet, servicii de creare a unor rețele virtuale private (VPN); practic, ei au un catalog complet de servicii necesare pentru realizarea de rețele intranet sau extranet ale oricărei organizații. Aceste servicii constituie cu siguranță modalitatea necesară pentru interconectarea pe picior de egalitate a tuturor administrațiilor publice.

Rețeaua extranet care se intenționează a fi creată va fi un multifurnizor virtual de tip IP dedicat administrației publice locale, realizată printr-un contract de interconectare între furnizori. Rețeaua va fi creată prin trecerea în revistă a furnizorilor ce garantează servicii de un nivel standard IP minim și interoperabilitate totală între autoritățile administrației centrale, folosind serviciile de tip IP ale oricăruia dintre furnizorii de pe listă. Contractul de interconectare și interoperabilitate dintre furnizori este identic din punct de vedere tehnic și managerial cu acela pe baza căruia funcționează Internetul. Pentru toate aceste scopuri și intenții, rețeaua este echivalentă cu o rețea Internet privată pentru administrația publică.

Pentru a pătrunde pe listă, furnizorii vor trebui să îndeplinească cerințe de natură economică, de acoperire teritorială și de nivel standard minim impus al serviciilor garantate.

Autoritățile administrației locale își vor alege furnizorul de servicii de pe listă, folosind propriile criterii la compararea ofertelor de pe piață, dar asigurând garanția nivelului serviciilor și a interoperabilității cu toate celelalte administrații.

Integrarea rețelei extranet cu rețelele existente se va face respectând același model. Managerii rețelelor județene, de exemplu, vor fi considerați fie ca făcând parte din listă, integrați deci automat în rețeaua extranet, fie drept clienți ai unora dintre furnizorii de pe listă. Rețeaua unică a administrației publice va fi astfel considerată în mod special, conform acestui model, ca furnizorul de servicii de acces la organismele administrației centrale.

Administrațiile locale constituie un pas esențial în implementarea Strategiei Guvernului privind IAP, din următoarele motive:

Județele au un rol crucial în acțiunea efectivă de descentralizare a administrației în domeniul serviciilor publice (muncă, învățământ, finanțe, sănătate etc.)

Județele pot juca un rol din ce în ce mai important, atât la nivel național cât și european, în dezvoltarea societății informaționale la nivel local, prin dezvoltarea infrastructurii și serviciilor.

Județele pot activa, împreună cu propriile administrații locale (municipale, orășenești, comunale), adoptarea cooperării administrative și integrarea furnizării de servicii.

Județele, în concordanță cu propria viziune și strategie, vor decide, asupra unei mari părți a acestor inițiative, în mod individual și separat. Coordonarea dintre județe va maximiza recuperarea investițiilor în inovarea tehnologică, pe care Guvernul intenționează să o promoveze la nivel local; deci, o condiție necesară o constituie transferul resurselor de la administrația centrală la cele județene.

Județele joacă un rol esențial în crearea principalelor infrastructuri și servicii necesare pentru implementarea sistemului informațional unitar al României. Multe județe au promovat și parțial deja au constituit rețele destinate să interconecteze propriile administrații locale. În același scop, există și alte organisme și administrații locale care au promovat rețele locale la nivelul municipiilor, orașelor și comunelor.

O principală sarcină în cadrul planului de acțiune constă în interconectarea și asigurarea interoperabilității tuturor acestor rețele, cu rețeaua unică a administrației publice, în scopul de a crea o rețea națională, permițând ca toate unitățile și administrațiile locale, împreună cu organismele administrației centrale, să opereze interactiv de pe picior de egalitate și să facă schimb de aplicații necesare serviciilor furnizate.

Administrațiile locale, în special cele municipale, sunt personajele principale în Strategia Guvernului Romaniei privind IAP; ele sunt acelea care vor trebui să creeze interfața, ghișeele pentru furnizarea serviciilor unitare către cetățeni.

Date fiind diferențele de mărime, de ocupare a forței de muncă și de capacitatea de a utiliza tehnologia modernă, trebuie lansată o strategie care să nu accentueze și mai mult diferențele, la nivelul serviciilor locale, dintre diverși cetățeni și agenți economici, în funcție de locul unde activează.

Trebuie accelerată nu numai computerizarea completă a organismelor administrației locale, ci și conectarea lor la una dintre rețelele regionale accesibile la nivel local; mai presus de orice, în același timp trebuie accelerată posibilitatea transmiterii on-line a serviciilor standard, definite clar pentru fiecare tip de organism al administrației centrale.

Principala problemă constă sau în stimularea preluării soluțiilor IT adoptate deja de către alte administrații locale sau unități ale administrației centrale, sau în oferirea unor soluții la cheie, inclusiv a serviciilor de susținere aferente.

Trebuie susținută de asemenea dezvoltarea rețelelor civile de către rețelele administrative orășenești, rețele care pot furniza nu numai servicii publice, dar care încurajează participarea cetățenilor, promovând aspectele sociale și productive ale rețelei.

Introducerea tehnologiei informaționale în birourile de lucru la toate nivelele crează necesitatea unei instruiri corespunzătoare a funcționarilor publici. Nefamiliarizarea lor cu potențialul oferit de noile tehnologii și lipsa instruirii aferente pot duce la o reacție de respingere din partea acestora, viciind efectul scontat de pe urma substanțialelor investiții făcute de Guvern în acest domeniu.

Mulți funcționari publici (estimare 30% din numarul lor total) sunt deja familiarizați cu instrumentele IT. Acest lucru este în strictă concordanță cu răspândirea folosirii calculatorului personal în cadrul administrațiilor publice, care în prezent este variabilă. Programul de răspândire a instrumentelor IT și a rețelelor informationale trebuie însoțit de un program de instruire în operarea pe calculator.

4.3. Îmbunătățirea calității serviciilor cu impact asupra cetățeanului

Evaluarea mecanismelor de funcționare ale administrației publice pornește în mod firesc de la analiza interacțiunii dintre cetățean și funcționarul public, adică cel care este împuternicit să reprezinte și să pună în aplicare scopurile administrației publice. Aceasta este în cele din urmă cheia cu ajutorul căreia putem spune dacă administrația publică funcționează bine sau nu.

Evoluțiile socio-economice din ultimii ani au relevat nevoia de schimbare la nivelul serviciilor publice. La toate palierele, guvernul este supus acelorași presiuni: părțile interesate reclamă un acces mai rapid și mai direct la serviciile publice.

O problema acută, existentă în starea serviciilor publice din România, este excesul de birocrație, resimțit de solicitanți (în special de cetățeni), care este datorat, în principal, redundanței ridicate a datelor manipulate și a problemelor de comunicare existente între instituțiile publice.

Pe lângă aceasta, informația disponibilă nu a fost niciodată atât de abundentă. Noile tehnologii ale informației impun guvernului identificarea unor soluții pentru solicitările venite din partea cetățenilor.

Asigurarea unei interacțiuni informaționale eficiente, operative și calitative între componentele societății (guvern, cetățeni, mediul de afaceri, societatea civilă) necesită utilizarea celor mai moderne tehnologii, cum ar fi portalul guvernamental. Interacțiunea Guvernului cu cetățenii și mediul de afaceri în procesul de prestare a serviciilor publice prin mijloace electronice are loc prin intermediul unei singure “porți guvernamentale” – așa-numitului “portal guvernamental”. Sistemul Electronic Național – www.e-guvernare.ro, instituit prin Legea 161/2003, reprezintă unicul punct de acces la servicii și informații publice ale instituțiilor administrației centrale, de interes pentru persoane fizice sau juridice.

Portalul guvernamental este un instrument de suport în activitatea guvernării electronice (e-guvernare), ce oferă posibilitatea schimbului de informații cu persoanele fizice și juridice, cu autoritățile publice prin rețele de comunicații, inclusiv Internet, și reprezintă un punct de acces la serviciile informaționale.

Ministerele, alte autorități ale administrației publice centrale, autorități ale administrației publice locale și alte instituții și organizații publice creează și gestionează pagini web oficiale proprii, care vor fi integrate în portalul guvernamental al e-guvernării.

În literatura de specialitate este deja cunoscută figura care reprezintă templul guvernării bazate pe noile tehnologii. Aceasta arată că noua guvernare trebuie să-și consolideze sistemul de relații, de comunicare, de schimb de informații cu partenerii direcți sau impliciți ai procesului de guvernare:

Utilizatorii portalului guvernamental, care interacționează cu autoritățile administrației publice și au acces la Internet, sunt:

a) cetățeanul – interacțiunea dintre autoritățile administrației publice și cetățean Guvern – Cetățean (G2C);

b) reprezentanții mediului de afaceri, companiile – interacțiunea dintre autoritățile administrației publice și mediul de afaceri Guvern – Mediul de afaceri (G2B);

c) autoritățile administrației publice – în interacțiunea interdepartamentală Guvern – Guvern (G2G) și în interacțiunea Guvern și angajații acestuia (G2E);

d) societatea civilă , organizațiile neguvernamentale (ONG), mass-media.

Portalul guvernamental pune la dispoziție utilizatorilor informații despre serviciile, prestate prin intermediul portalului, și asigură accesul utilizatorilor la aceste servicii. Prin intermediul Portalului guvernamental va fi asigurat accesul unic la resursele informaționale de stat conform normelor de acces reglementate. Totodată , Portalul guvernamental facilitează informarea cetățenilor cu privire la legislația și reglementările aferente interacțiunii dintre aceștia și administrația publică prin publicarea informației respective pe portal sau prin mass-media.

Portalul furnizează informații și servicii populației la cerere, pe principiul „aici și acum”. Astfel, utilizatorul este mai aproape de autoritatea administrației publice, care răspunde în aceste condiții mai eficient solicitărilor cetățenilor și reprezentanților mediului de afaceri. Aceste servicii presupun soluționarea unui se de probleme în relația cu autoritatea administrației publice respective , accesul la completarea unui circuit de formulare, fără a mai fi necesară deplasarea la ghișeu.

Portalul permite prestarea continuă a serviciilor, inclusiv în afara programului de lucru al personalului autorităților administrației publice. Cetățenii pot completa formulare în regim de timp real (online) sau în regim deconectat (off-line) folosind îndrumări de completare publicate pe portal și pot transmite autorităților formulare deja corect completate, economisind astfel atât din propriul lor timp, cât și din timpul funcționarilor publici.

Evoluția eGovernment a permis inventarierea principalelor servicii care se oferă în lume cetățenilor și organizațiilor. Mai mult decât la nivelul uniunii Europene au fost definite serviciile publice de bază a căror implementare este obligatorie pentru compararea progreselor eGovernment în statele membre. Ele sunt prezentate mai jos pe cele două categorii de servicii, pentru cetățeni și pentru entitățile juridice.

Servicii publice pentru cetățeni:

Așa cum reiese din sondajele efectuate până acum, mai bine de jumătate din populația urbană a României percepe ca slabă ori foarte slabă relația cu autoritățile și instituțiile care oferă servicii de interes cetățenesc.

Majoritatea cetățenilor sunt nemulțumiți de timpul îndelungat și de numărul mare de pași intermediari pe care trebuie să îl parcurgă pentru obținerea rezultatului final în cazul unui demers. Comunicarea dintre autorități, instituții și cetățeni constituie unul dintre indicatorii relevanți ai gradului de dezvoltare al societății civile. Modul în care oamenii percep relația lor cu instituțiile publice poate influența interesul și participarea populației la viața comunităților, articularea cerințelor reformei instituționale cu interesele particulare și/sau generale ale indivizilor.

Pe un fond social-economic perceput ca fiind marcat de costul ridicat al vieții, sărăcie, corupție, încălcarea legii și șomaj, disfuncționalitățile de comunicare dintre cetățeni și instituții sunt percepute diferențiat de cei doi actori ai relației (cetățeni, respectiv instituții) în funcție de modul în care fiecare dintre ei își definesc și interpretează propriul rol.

Evaluarea mecanismelor de funcționare ale administrației publice pornește în mod firesc de la analiza interacțiunii dintre cetățean și funcționarul public, adică cel care este insituit să reprezinte și să pună în aplicare scopurile administrației publice. Aceasta este în cele din urmă cheia cu ajutorul căreia putem spune dacă administrația publică funcționează bine sau nu.

Se resimte la nivelul utilizatorilor de servicii publice necesitatea unui ghișeu unic ca o posibilitate de regrupare a demersurilor administrative, evitarea deplasărilor inutile și a demersurilor inutile, nevoia unei mai bune informări asupra procedurilor administrative și bineînțeles o simplificare și o reducere la nivelul formalităților administrative.

Analiza stadiului actual al procesului de implementare a ghișeului unic are la bază un studiu comparativ efectuat în anul 2004, în mai multe instituții similare din mai multe orașe ale țării cu privire la modalitatea de obținere a unor documente diferite (ajutor social, cazier judiciar, certificate de înmatriculare, permis de conducere, ajutor de șomaj, autorizație de construcție, certificat de căsătorie, carte de identitate, dosar de pensie, preschimbarea certificatului de înmatriculare, pașaport).

Studiul a relevat o serie de nemulțumiri ale cetățenilor cum ar fi :

modul general de organizare a sistemului de comunicare (birocrația foarte mare și lipsa de transparență);

termenele, durata și condițiile de așteptare la ghișeu;

modul de organizare a relațiilor cu publicul la nivelul instituțiilor (corupția și comportamentul inadecvat al funcționarilor publici);

imperfecțiunile sistemului juridic (număr mare de acte normative și modificarea lor frecventă).

De cealaltă parte funcționarii din cadrul instituțiilor identifică și alte cauze cum ar fi:

nivelul scăzut de informații deținute de către utilizatorii acestor servicii, pentru a-și rezolva problema;

capacitatea redusă a instituțiilor, de a utiliza mijloacele de popularizare (mediatizarea serviciilor și informațiilor necesare);

volumul mare de activități în raport cu numărul de personal;

logistică insuficientă ;

constrângeri bugetare.

Ghișeul unic reprezintă sistemul de intermediere a relației dintre solicitanții de acte de identitate, cărți de alegător, pașapoarte simple, permise de conducere, certificate de înmatriculare a vehiculelor și plăcuțe cu numere de înmatriculare, pe de o parte, și autoritățile publice competente să le emită, pe de altă parte, și are rolul de a facilita accesul persoanelor la serviciile publice corespunzătoare, prin abilitarea unei singure autorități să primească cererile și să elibereze documentele respective.

Instituirea ghișeului unic prin simplificarea procedurilor birocratice și preluarea de către instituțiile publice a majorității pașilor intermediari are atât avantaje cât și dezavantaje.

Avantaje:

un singur punct de contact între cetățean și instituția publică sau între cetățean și un număr de instituții publice, respectiv eliminarea drumurilor inutile pentru clienții instituției;

posibilitate mai bună de monitorizare;

posibilitatea de a selecționa funcționari care prezintă riscul cel mai mic de corupție și au abilitățile necesare pentru a avea o relație corespunzătoare cu clienții instituției;

posibilitatea instituirii unui sistem de repartizare aleatoare a dosarelor către funcționari din cadrul instituției;

introducerea unui control al corespondenței între ordinea preluării și cea a eliberării dosarelor;

posibilitatea creării unui mediu plăcut pentru clienți, cu cheltuieli reduse pentru instituție;

îmbunătățirea cadrului legislativ existent;

monitorizare mai bună a calității serviciilor oferite;

reducerea actelor de corupție prin eliminarea etapelor intermediare;

creșterea transparenței și o mai bună posibilitate de monitorizare, în cazul existenței unui număr mai mic de puncte de contact între funcționari și cetățeni;

posibilitatea realizării unui sistem informatic integrat;

interconectarea instituțiilor implicate prin intermediul unui sistem informatic integrat;

obținerea de finanțări din fonduri de pre-aderare și fonduri structurale;

reducerea numărului de deplasări efectuate de către solicitanți;

îmbunătățirea imaginii instituțiilor publice.

Dezavantaje:

diferențiere privind calitatea serviciilor publice oferite în mediu urban/rural;

modificări frecvente ale legislației în domeniu;

resurse financiare reduse pentru dotarea tehnică necesară;

disfuncționalități ale sistemului informatic;

întârzieri în realizarea sistemului informatic integrat;

rezistența personalului la schimbare;

fluctuația personalului;

mijloace reduse de motivare financiară;

spațiu limitat și insuficient pentru funcționarea ghișeului unic.

număr redus de personal specializat ;

constrângeri financiare;

resurse materiale limitate (echipamente de calcul și comunicații);

numărul mare de acte solicitate;

lipsa unei baze de date integrate la care să poată avea acces fiecare instituție implicată (cu drept de acces diferențiat pentru fiecare instituție implicată) ;

circuit al documentelor deficitar;

spații insuficiente de lucru cu publicul;

mediatizarea redusă a serviciilor și informațiilor oferite;

distanța mare între institutii;

posibilități reduse de atragere în corpul funcționarilor publici a personalului tânăr;

insuficiența resurselor financiare destinate perfecționării profesionale;

Pentru susținerea funcționării optime a ghișeului unic trebuiesc avute în vedere și următoarele:

introducerea unui set de proceduri interne care să reglementeze modul în care funcționarii din cadrul ghișeului unic interacționează cu instituția; aceste proceduri ar trebui să prevadă modul în care se repartizează dosarele, traseul acestora în interiorul instituțiilor, timpul în care fiecare departament sau serviciu trebuie să ofere o soluție, responsabilități și sancțiuni pentru nerespectarea termenelor, alte prevederi necesare;

Încheierea unor protocoale interinstituționale pentru a reglementa aspecte similare punctului anterior;

Publicitate adecvată pentru a avertiza populația asupra înființării ghișeului și asupra optimizării proceselor de deservire a cetățenilor;

Monitorizare strictă a proceselor pentru a asigura funcționarea corectă a întregului proces;

Raționalizarea și simplificarea procedurilor și proceselor din cadrul instituției sau din cadrul fiecărei instituții implicate; eliminarea actelor și verigilor intermediare inutile;

Simplificarea formularisticii;

Pentru cazurile în care instituțiile (direcțiile deconcentrate) din cadrul aceluiași minister sau agenții guvernamentale funcționează cu standarde diferite, se recomandă impunerea prin intervenția ministrului sau a conducătorului instituției, adoptarea standardului cel mai performant.

Introducerea sistemului de Ghișeu unic va contribui pe de-o parte la creșterea transparenței și eficienței în relația dintre administrație și cetățean, iar pe de altă parte va oferi acces acces egal la serviciile publice atât locuitorilor din mediul urban cât și celor din mediul rural.

Funcționarea sistemului de Ghișeu unic asigură infrastructura, metodele și instrumentele necesare pentru a garanta confidențialitatea și securitatea informațiilor personale solicitate. În esență, acest concept este o paradigmă pentru interconectarea agenților publici, care își dau concursul pentru rezolvarea unei solicitări. Ideea este de a scuti solicitantul de efortul depus pentru obținerea documentelor care susțin rezolvarea unei solicitări, în măsura în care datele relevante din aceste documente pot fi obținute direct de la un alt departament sau de la o altă instituție publică.

Modalitatea optimă de implementare a acestui sistem, trebuie identificată și pusă în practică în urma unei consultări/colaborari cu celelalte instituții ale administrației centrale și locale implicate precum și cu reprezentanții societății civile. Cooperarea și coordonarea între organismele administrative implicate sunt esențiale pentru implementarea unui ghișeu unic eficace. De asemenea presupune un angajament puternic din partea factorilor guvernamentali.

De asemenea, implementarea ghișeului unic trebuie să se bazeze pe resurse suficiente și durabile, mai ales pentru dezvoltarea investițiilor în vederea sprijinirii administrației locale. În acest sens, strategia propusă pentru implementarea conceptului de Ghișeu unic susține ideea de descentralizare rațională și coerentă, în scopul creșterii satisfacției cetățeanului față de serviciile publice oferite. În consecință, este nevoie de crearea unui mecanism care să finanțeze cheltuielile legate de echipamentele tehnice și a costurilor operaționale.

Chiar dacă într-o prima fază vor exista anumite disfuncționalități, totuși avantajele justifică adoptarea acestui sistem care presupune: un acces îmbunătățit la serviciile publice, o colectare mai bună a informațiilor care să faciliteze luarea deciziilor la nivel guvernamental și o mai bună eficacitate atât pentru guvern/administrație cât și pentru utilizatori. Adevărata provocare nu constă în crearea de noi servicii publice ci în redimensionarea serviciilor existente în noua epocă a globalizării.

Conceptul Ghișeului unic plasează utilizatorul în centrul atenției administrației astfel încât calitatea serviciilor prestate și satisfacția utilizatorului să devină principala preocupare pentru orice serviciu public.

Prestarea serviciilor publice prin intermediul ghișeului unic modernizează structura administrativă și crește randamentul activității personalului. Ca și în cadrul oricărei schimbări culturale de amploare, cheia unei transformări reușite este un leadership solid. Un leadership pozitiv care echilibrează interesele utilizatorilor serviciilor publice cu cele ale administrației, favorizează colaborarea și creativitatea și susține luarea deciziilor și managementul conflictului. Odată cu implementarea ghișeului unic, trebuie investit atât în resurse umane cât și în tehnologie.

Este de o importanță vitală, ca personalul administrativ să beneficieze de formare dar și de echipamente adecvate pentru a putea să-și desfășoare activitatea în mod corespunzător. Un personal bine instruit care dispune de experiența și cunostințele necesare conduce la câștiguri de productivitate și la îmbunătățirea serviciului. Pentru a crește satisfacția beneficiarilor serviciilor publice, este nevoie de o orientare mai curând asupra serviciilor decât asupra procesului. Trebuie integrate serviciile și stabilite standarde ridicate în domeniu. Este nevoie de o mentalitate potrivită și de un personal responsabilizat pentru a elabora și aplica proceduri integrate cu ajutorul instrumentelor și tehnologiilor moderne.

De asemenea, este nevoie de îmbunătățirea comunicării atât intra cât și interinstituțională ca factor cheie pentru armonizarea punctelor de vedere și schimbul de bune practici cât și pentru consolidarea sistemului de ghișeu unic la nivel local.

În data de 5 decembrie 2002, Ministrul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, Dan Nica, a participat, alături de Gabriel Oprea, Prefectul Municipiului București, și Neculai Ontanu, Primarul Sectorului 2, la inaugurarea oficială a sistemului de plată electronică a impozitelor și taxelor locale, lansat de Primăria Sectorului 2.

Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației a fost inițiator al ordonanței care stabilește obligația tuturor municipiilor și orașelor de a dezvolta și sisteme de plată electronică a taxelor și impozitelor locale. Guvernul din care făceau parte nu credea că modernizarea administrației în România este opțională și de aceea a încercat să impună un ritm rapid al schimbărilor în acest domeniu.

Administrația este în serviciul cetățeanului, nu invers, iar sistemul
inaugurat la acea dată dovedește că acest concept funcționează în realitate la
Primăria Sectorului 2. Orice persoană care achită taxe și impozite are
dreptul să aibă acces la servicii moderne, să nu fie nevoită să stea la
cozi, să piardă timp ca să-si îndeplinească obligațiile față de stat.

Din acest punct de vedere, sistemul de la Primăria Sectorului 2 reprezintă un model de evitare a unor situații neplăcute din trecut: asigură toate informațiile de interes pentru cetățeni și oferă o soluție facilă pentru plata rapidă și comodă a taxelor și impozitelor datorate. Un sistem care asigură o informare corectă și completă a cetățenilor, care e ușor de utilizat – nu necesită cunoștințe deosebite din partea celor care îl folosesc, este modelul de soluție care ar trebui promovat de administrație. În plus, Primăria Sectorului 2 face disponibilă și efectuarea plății în numele altor persoane. Posesori de carduri din Sectorul 2 al Capitalei au din 5 decembrie 2002 la dispoziție o nouă modalitate de achitare a impozitelor, care decongestionează, în același timp, activitatea de trezorerie la nivelul primăriei. O administrație mai bună este o administrație cu mai puțină birocrație, care permite reducerea contactului direct dintre cetățeni și funcționari, precum și rezolvarea cererilor cetățenilor în orice moment și din orice loc.

Sistemul electronic de plată a taxelor și impozitelor locale de la Primăria Sectorului 2 va putea fi folosit de aproximativ 3000 de agenți economici și 200.000 de cetățeni. Contribuabilii pot achita astfel peste 30 de categorii de taxe și impozite datorate bugetului local. Orice persoană care dorește să efectueze o plată trebuie să se conecteze la Internet, să fie parte într-un contract de Internet Banking cu Banc Post sau BCR, să aibă deschis la bancă un cont curent sau de card, să dețină o carte de credit și să fie în posesia unui identificator (codul numeric personal, spre exemplu) și a unei parole de acces, care îi va fi atribuită în baza unei cereri scrise de către Direcția de Venituri Buget Local – Sector 2. Înainte de efectuarea plății, informațiile relevante referitoare la obligațiile de plată pot fi consultate pe site-ul Direcției de Venituri Buget Local – Sector 2.

Ordonanța nr. 24 din 30 ianuarie 2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor și taxelor locale prevede obligația autorităților administrațiilor publice locale de a asigura implementarea de sisteme electronice pentru colectarea taxelor și impozitelor în fiecare municipiu din teritoriu până la data de 1 februarie 2003. Taxele și impozitele de la cetățeni și persoane juridice reprezintă aproximativ 70% din totalul veniturilor la bugetele locale.

Având parte de un leadership solid și de un personal bine informat, calitatea serviciului de ghișeu unic va crește substanțial, permițând extinderea lui și la alte domenii. Cheia succesului rezidă în prestare unui serviciu de calitate către cetățean.

O guvernare eficientă, pentru țări ca România, nu se poate rezuma numai la exercitarea atribuțiilor economice, politice și administrative. Ea trebuie să includă, de asemenea, mecanismele, procesele și instituțiile prin care cetățenii și grupurile să își poată articula interesele, exercita drepturile legale, respecta obligațiile și atenua diferențele.

O guvernare eficientă implică, printre alte aspecte, participare, transparență, eficiență și echitate în contextul mai larg al promovării statului de drept.

CAPITOLUL V

STUDIU PRACTIC PRIVIND „IMPACTUL PROGRAMULUI

E-GUVERNARE ASUPRA PERSOANELOR CU VÂRSTA

CUPRINSĂ ÎNTRE 40-60 ANI”

Programele de E-Government sunt la modă și sunt lansate cu multă publicitate în special în Europa și Asia.

Mai pragmatici și mai sus pe scara tehnologiilor avansate americanii vorbesc mai puțin și fac mai mult. Cetățenii, firmele, instituții ale statului obțin informații și gradat fac din ce în ce mai multe tranzacții cu statul prin Internet, principalul rezultat fiind creșterea încrederii în noile tehnologii și democratizarea în continuare a societății.

Orice analiză, chiar sumară, arată că gradul de dezvoltare a aplicațiilor de tip eGovernment depinde direct de disponibilitatea calculatoarelor și accesibilitatea la Internet. Nu întâmplător stadii avansate de eGovernment se întâlnesc în SUA, Canada, Marea Britanie și țările din nordul Europei, unde aproape toate familiile au calculator și Internet și probabil nu mai există firme sau organizații care să nu fie "conectate". Mai mult volumul uriaș de activitate ale unor instituții guvernamentale face obligatorii soluțiile de eProcurement. Cu sute de mii de comenzi zilnic și milioane de oferte, recurgerea la Internet a devenit o chestiune de vitală actualitate.

Prin HG nr. 58 din 2 februarie 1998 privind aprobarea strategiei naționale de informatizare și implementare a societății informaționale, Guvernul României a dat undă verde, obligatorie în același timp, pentru reforma în administrația publică.

Ca urmare, organizațiile sectorului public sunt constrânse să își schimbe politica internă, să-și automatizeze procesele, să devină mai deschise și mai transparente în relația cu publicul. Nu în ultimul rând, este vorba despre un efort financiar considerabil.

De ce trebuie însă realizată această reformă? Cum ajută sectorul public, angajații și în special, cetățenii? Informatizarea administrației publice poate părea o noțiune abstractă, mult prea complexă pentru a fi înteleasă și mult prea costisitoare pentru a fi realizată. Pentru instituție, în ansamblul ei, apare dificultatea de a-și schimba integral procedurile și regulile atât de bine stabilite de un sistem birocratic. Funcționarii sunt nevoiți să își schimbe nu doar stilul de lucru, ci și instrumentele. Sunt nevoiți să învețe lucruri noi, să adopte tehnologii noi, mulți refuzând să revină, în acest fel, „pe băncile școlii”.

Cetățenii, deja obișnuiți cu elita politică, acuză achiziționarea unor echipamente performante pentru politicieni, de care aceștia, consideră ei, nu au nevoie.

Pe mulți îi poate surprinde realitatea că informatizarea este răspunsul tuturor intrebărilor și soluția tuturor problemelor. În calitate de cetățeni, suntem veșnic nemultumiți de cozile de la ghișee, de lipsa de considerație pe care ne-o arată funcționarul, de drumurile nesfârșite la instituții pentru a rezolva orice problemă, de birocrație excesivă, de pierderile de timp, ca să enumar doar cateva plângeri.

Angajatul este însă copleșit de numărul enorm de cereri, de procesul greoi de soluționare a lui, de lipsa unor instrumente care să economisească timp. Este nervos tocmai din cauza plângerilor cetățenilor, a salariului, a problemelor pe care le are.

Uniunea Europeană, mass media, organizațiile neguvernamentale sunt profund nemulțumite de lipsa de transparență a instituțiilor. Soluția la toate aceste probleme este informatizarea. Procesul presupune o retehnologizare a instituțiilor, nu pentru confortul clasei politice, cum ar spune mulți, ci pentru binele omului de la țară care nu mai e nevoit să parcurgă 10 kilometri până la Consiliul local al comunei în care trăiește și pentru binele funcționarului care nu mai e nevoit să execute o muncă rutinieră și să suporte, fără nici o vină de altfel, accesele de furie ale cetățenilor care formează coada din fața ghișeului.  

Având la bază aceste considerente, în cele ce urmează voi prezenta rezultatele obținute în urma aplicării unui chestionar care a avut ca scop descoperirea felului în care care este privit programul de E-Guvernare și gradul în care cetățenii sunt pregătiți să apeleze la serviciile oferite de acesta. Chestionarul în cauză a fost aplicat unui număr de 64 de persoane, cu vârste cuprinse între 40 și 60 de ani, aparținând diferitelor clase și medii sociale.

La întrebarea: 1. „Ați auzit și cunoașteți semnificația termenului E-Guvernare”, situația se prezintă în felul următor:

2. Dețineți card bancar?

3. Care este nivelul cunoștințelor dumneavoastră în ceea ce privește utilizarea calculatorului și a internetului?

4. În ce condiții aveți acces la internet?

5. Cunoașteți servicii guvernementale oferite online?

6. Dacă ați răspuns „da” la întrebarea precedentă, care sunt aceste servicii?

7. Ați plătit până în prezent datoriile către stat prin intermediul serviciilor online oferite online în acest sens?

8. Dacă nu, de ce?

9. Credeți că sistemul de colectare a taxelor și impozitelor locale online este mai eficient, mai sigur și asigură o transparență mai mare decât cel tradițional „la ghișeu”?

10. Cunoașteți condițiile care trebuie să le îndepliniți și pașii pe care trebuie să îi urmați pentru a beneficia de serviciile online puse la dispoziție?

11. Considerați că acest program de E-Guvernare necesită o mai bună promovare din partea celor responsabili, pentru a funcționa la parametrii normali?

12. În cât timp estimați că acest program va fi funcțional în proporție de 100%?

13. În viitorul apropiat intenționați să folosiți serviciile publice oferite online?

14. Ce studii aveți?

Corelând răspunsurile de la fiecare întrebare între ele putem concluziona că:

nivelul educației nu este un element definitoriu în gradul de cunoaștere a cetățeanului a noțiunii de E-Guvernare și a trăsăturilor acesteia, având în vedere că în proporție de 48% dintre cei chestionați, împărțiți pe categorii de studii, au declarat că au auzit și cunosc semnificația termenului de E-Guvernare;

deși doar 8 persoane din cele 64 susțin că nu au acces la internet și nivelul cunoștințelor despre calculator și internet, respectiv 2 a căror cunoștințe sunt inexistente, doar 6 subiecți au apelat până în prezent la serviciiile disponibile online cu toate că aproape jumătate (30) dintre ei au acces la internet la domiciliu, în timp ce 20 au și la domiciliu și la serviciu;

printre cele mai cunoscute servicii oferite online se numără: achitarea online a taxelor și impozitelor, serviciul electronic de achiziții publice (S.E.A.P.) și plata amenzilor auto, deși este de subliniat faptul că prea puțini dintre cei chestionați (18 din 64) cunosc unul dintre aceste servicii, sau oricare alte servicii disponibile online,

se remarcă un înalt grad de neîncredere în păstrarea confidențialității informațiilor utilizate și teama folosirii datelor personale în alte scopuri ilicite precum și conservatorism din partea cetățenilor față de aceste servicii, având în vedere că un număr destul de mare (18) preferă metoda tradițională „la ghișeu” pentru rezolvarea problemelor care țin de administrația publică centrală și locală. ignorarea până la respingere a noilor tehnologii. Mentalitățile acestea sunt generate în cea mai mare măsură, de asemenea, de lipsa de instruire în utilizarea noilor tehnologii. De unde rezultă o barieră în implementarea acestor programe naționale, în principal din lipsă de utilizatori care să accepte tehnologiile informatice cu toată tendința evidentă de simplificare a interfeței lor cu omul. în fond, reflectarea tot a unor forme de lipsă de instruire. În același context se resimte o nesiguranță a cetățeanului în ceea ce privește informația, aceasta putând să se piardă la mijlocul drumului, cu toate că din anul 2004 este disponibil în România sistemul 3D Secure Code elaborat de Visa și MasterCard, care asigură tranzacțiilor on-line un nivel de securitate similar celor realizate la bancomat sau în mediul fizic, la ghișeu. Motiv pentru care doar 26 dintre cei chestionați sunt hotărâți să folosească pe viitor serviciile online puse la dispoziție, în timp ce 38 doar se gândesc la posibilitatea utilizării lor;

lipsa promovării acestui program din partea celor responsabili este acut resimțită la nivelul celor chestionați, având în vedere că doar 6 din 64 consideră că acest program este suficient de bine promovat pentru ca acesta să funcționeze la parametrii optimi. Cu toate acestea, aproape jumătate dintre ei nu cunosc condițiile pe care trebuie să le îndeplinească și pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a beneficia de serviciile online puse la dispoziția cetățeanului;

în ceea ce privește estimările venite din partea subiecților referitor la funcționalitatea programului E-Guvernare, acestea nu sunt prea optimiste, având în vedere că unii dintre aceștia vad posibilă funcționarea în proporție de 100% a programului doar peste 20 de ani. Totuși, majoritatea preconizează ca peste 5 ani fiind posibilă funcționarea la parametrii optimi a programului;

referitor la eficiența și transparența acestui program, cetățenii tind să creadă că acesta oferă o eficiență și transparență mai mare decât tradiționalul „la ghișeu” (26 de persoane), dar doar într-o proporție mică, având în vedere că 22 din cei chestionați consideră că ambele asigură în aceeași măsură transparență și eficiență cu toate că timpul necesar procesării documentelor scade în medie cu 15-20% și timpul necesar cetățenilor de a-și rezolva problemele scade cu până la 70% în cazul utilizării serviciilor online.

În esență se poate aprecia că este necesară îmbunătățirea continuă a activităților derulate în cadrul instituțiilor publice românești, atât la nivel central cât și la nivel local, astfel încât serviciile oferite de aceste instituții să răspundă la cerințele crescânde ale beneficiarilor – clienți/cetățeni. Rețeaua națională de modernizare trebuie constituită pentru a promova și monitoriza întreaga reformă din administrația publică (atât la nivel local, cât și central) în vederea accelerării procesului de modernizare al acesteia, atât de necesar proceselor economico-sociale din următoarea perioadă.

În tot ceea ce a realizat administrația publică până în acest moment, opinia publică e cea care vorbește depre realizările ei, iar aceasta e legată de măsura în care cetățenii o percep, măsura în care serviciile oferite sunt pentru și vin în ajutorul creșterii nivelului de trai al acestuia.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

O guvernare eficientă, pentru țări ca România, nu se poate rezuma numai la exercitarea atribuțiilor economice, politice și administrative.Ea trebuie să includă, de asemenea, mecanismele, procesele și instituțiile prin care cetățenii și grupurile să își poată articula interesele, exercita drepturile legale, respecta obligațiile și atenua diferențele.

O guvernare eficientă implică, printre alte aspecte, participare, transparență, eficiență și echitate în contextul mai larg al promovării statului de drept.

Evoluțiile socio-economice din ultimii ani au relevat nevoia de schimbare la nivelul serviciilor publice. La toate palierele, guvernul este supus acelorași presiuni: părțile interesate reclamă un acces mai rapid și mai direct la serviciile publice.

În urma realizării acestei lucrări am ajuns la următoarele concluzii, însoțite de câteva propuneri, care sunt prezentate în cele ce urmează.

Pentru rezolvarea etapelor intermediare impuse de autoritățile instituțiilor publice, cetățeanul este obligat să parcurgă un număr mare de pași, mulți din aceștia fiind considerați inutili.

Prin urmare este necesară reanalizarea tuturor etapelor și demersurilor necesare și modificarea algoritmului prin schimbarea cadrului legislativ (legi, hotărâri de guvern, ordine și dispoziții). În același timp prin măsuri organizatorice luate în cadrul instituțiilor publice se pot obține îmbunătățiri substanțiale ale calității serviciilor oferite publicului.

Cele mai multe instituții publice nu și-au adaptat programul cu publicul noilor realități economice și sociale din România, mulți cetățeni având dificultăți în rezolvarea problemelor pe care le au cu administrația publică din cauza neconcordanței între programul instituțiilor publice și propriul program.

Dependența cetățeanului față de rezolvarea instituțională a unei probleme este percepută de către foarte mulți dintre cei care activează în administrație ca o dependență față de funcționarul public, care asociată cu birocrația, încurajează mica corupție sau corupția de ghișeu.

Excesul de birocrație permite soluții alternative pentru cei care au resurse, însă aceste mecanisme încurajează mica corupție pentru funcționarii publici de la ghișeu.

În această situație se practică, de fapt, o dublă impozitare una formală – prin taxele legale și una informală – prin taxa sau “șpaga de ghișeu”. În acest context sub mai mult decât binevenite utilizarea serviciilor online oferite, care ar diminua considerabil aceste mici insuficiențe existente între relația dintre funcținarul public și cetățean.

Majoritatea cetățenilor nu cunosc condițiile și procedurile legale pe care trebuie să le îndeplinească pentru rezolvarea unei probleme precum și căile și mijloacele dorite pentru obținerea informațiilor. În acest sens trebuie avută în vedere de către autoritățile administrației publice o mai buna informare a cetățeanului asupra serviciilor oferite, a modului de acces la ele și documentele necesare în vederea obținerii produsului final.

Pentru a determina administrația publică să adopte soluții IT&C complete și performante care să eficientizeze activitatea curentă a funcționarilor publici și, implicit, să genereze o ameliorare vizibilă a relațiilor cu cetățeanul, ar trebui identificate problemele majore care se opun procesului de informatizare.

Apreciem că, acestea pot fi canalizate pe două mari direcții: resursele financiare și resursele umane. Problema limitării din punct de vedere financiar poate fi soluționata prin implicarea activă a sectorului privat care să pună la dispoziția instituțiilor publice soluții de finanțare atractive, cu atât mai mult cu cât legislatia achizițiilor publice permite adoptarea variantei leasing pentru sisteme informatice complete, integrate.

O altă posibilitate avantajoasă ar fi aceea a unor parteneriate public-privat bazate pe aportul inițial majoritar al investitorului privat care să susțină atât componenta de furnizare a soluției informatice complete, cât și pe cea de implementare și suport ulterior în vederea utilizării eficiente a noului sistem și obținerii unui pachet de servicii electronice util și performant.

În ceea ce privește celălalt aspect, acela al resurselor umane, este de notorietate faptul că administrația publică locală nu dispune în acest moment de personal calificat pentru implementarea unor soluții IT&C complexe, iar specialiștii în domeniu fac față cu greu unei asemenea provocări din lipsa de timp, fonduri sau chiar motivație.

Utilizarea tehnologiilor IT în procesul de guvernare și în administrația publică este o realitate pregnantă a zilelor noastre. Avantajele care le incumba noile tehnologii pot conduce la simplificarea proceselor de guvernare și la dinamizarea acestora.

Reforma administrativă în România este necesară numai în condițiile în care ea va fi realizată conștiincios și va avea efecte pozitive. Deși statele europene dezvoltate constituie un model, să nu facem reforma doar că așa spune Uniunea Europeană, ci pentru că românii au nevoie de ea.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, E., Administrația prezidențială în România, București, Editura All Beck, 2004.

2. Alexandru, I., Criza administrației, București, Editura All Beck, 2002.

3. Alexandru, I., Administrația Publică, București, Editura Lumina Lex, 2003.

4. Androniceanu, A., Noutăți în managementul public, Editura Economică, București, 2003

5. Androniceanu, A., Plumb, I., Managementul serviciilor publice, București, Editura Universitară, 2005.

6. Apostol Tofan, D., Drept Administrativ, București, Editura All Beck, 2003.

7. Bărbulescu, Ghe., Uniunea Europeana de la național la federal, București, Editura Triton, 2005.

8. Bărbulescu, I., Uniunea Europeană de la economic la politic, București, Editura Tritonic, 2005.

9. Brezoianu, D., – „Drept administrativ român”, București, Editura All Beck, 2004

10. Cosma, M., Dinicu, A., Politologie , Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2003

11. Gornig, G., Rusu, I. E., Dreptul Uniunii Europene, București, Editura C. H. Beck, 2006.

12. Ionică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G., Economia serviciilor, București, Editura Uranus, 1997

13. Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ român, București, Editura All Beck, 2005.

14. Manda, C., Manda, C.C., Administrația publică locală din România, București, Editura Lumina Lex, , 1999

15. Marinescu Ghe., Marinescu V., Uniunea Europeană – proiect și devenire, București, Editura Antet XX Press, 2004.

16. Oroveanu,M.T., "Tratat de drept administrativ", București, Universitatea Creștină "Dimitrie Cantemir", Facultatea de drept, 1994

17. Parlagi, A., Costea, M., Plumb, I., Dobrescu, R., Managementul administrației publice locale – Servicii Publice ,Editura Economică, București, 1999.

18. Pavelescu, T.,Moinescu, G., Drept administrativ român, București, Editura Titronic, 2004.

19. Popescu, L. C., Autonomia locală și integrarea europeană,

20. Popescu, I., Profiroiu, A., Bazele administrației publice, Editura Economică, București, 2003

21. Preda, M., Autoritățile administrației publice, Editura Lumina Lex, București, 1999

22. Prisăcaru, I. V., Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, 2002.

23. *** – Administrația publică locală în România în perspectiva integrării europene, Editura Economică, 2003.

24. *** – Dreptul românesc și integrarea europeană, București, Editura Tritonic, 2005.

25. *** – H.G. nr. 8/04.01.2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea Ministerului Administrației Publice, publicată în M.O. nr. 15/10.01.2001

26.* * * – H.G. nr. 27/04.01.2001 privind reorganizarea și funcționarea aparatului de lucru al Guvernului, publicată în M.O. nr. 40/23.01.2001

27. * * * – Legea nr. 47/07.07.1994 privind organizarea și funcționarea Președenției României, publicată în M.O. nr. 175/11.07.1994

28. * * * – Legea nr. 213/17.11.1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în M.O. nr. 448/24.11.1998

29. * * * – Legea nr. 90/26.03.2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în M.O. nr. 164/2.04.2001

30. * * * – Legea nr. 215/23.04.2001 privind administrația publică locală, publicată în M.O. nr. 204/23.04.2001

26. * * * – Legea nr. 326/28.06.2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, publicată în M.O. nr. 359/04.07.2001

31. * * * – O.G. nr. 13/26.07.2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor comunitare pentru cadastru și agricultură, publicată în M.O. nr. 461/13.08.2001

32. * * * – O.G. nr. 83/30.08.2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor, publicată în M.O. Partea I nr. 543/01.09.2001

33. * * * – O.G. nr. 84/30.08.2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, publicată în M.O. nr. 544/01.09.2001

34. * * * – O.G. nr. 88/30.08. 2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență, publicată în M.O. Partea I nr. 544/01.09.2001

35. * * * – O.U.G nr. 1/04.01.2001, pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1994 privind organizarea și funcționarea Președenției României, publicată în M.O. nr. 12/10.01.2001

36. * * * – O.U.G. nr. 2/04.01.2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea/reorganizarea sau funcționarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice, publicată în M.O. nr. 10/9.01.2001

37. * * * – Strategia Guvernului privind dezvoltarea serviciilor publice de gospodărie comunală

38. *** – ORDIN nr. 1.260 din 10 aprilie 2006 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea și functionarea ghișeului unic în cadrul serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor, publicat în Monitorul Oficial nr. 383 din 4 mai 2006

www.administrație.ro

www.anaf.mfinante.ro

www.artfin.ro

www.cadranpolitic.ro

www.ccimm.ro

www.cdep.ro

www.cspd.ro

www.eadministrație.ro

www.e-guvernare.ro

www.euabc.ro

www.eufinantare.ro

www.euractiv.ro

www.europa.eu.int

www.gov.ro

www.info-legal.ro

www.intercultural.ro

www.internews.ro

www.mcti.ro

www.mie.ro

www.modernizare.gov.ro

www.presidency.ro

www.sapard.ro

www.softnet.ro

www.undp.md

www.wall-street.ro