Administratia Publica Si Cetatenii Romaniei
Cuprins:
Introducere
I Originea dreptului
Apariția primelor reguli cu caracter juridic
II Gândirile și practicile juridice ale renașterii și epocii modern
Renaștere, umanism, iluminism – cadru istoric prielnic ideii de domnie a legilor
Dreptul natural și contractul social supremația legii
Anglia – De la Marea carta a libertatii la parlamentul fauritor de legi
Common law
Magna Charta Libertatum
Petiția dreptului. Parlamentul englez
Nasterea democratiei nord-americane.contributia sa la biruinta legilor
III Franța – model de guvernare. codul civil napoleonian – epoca modernă
Incercări de codificare inainte de Napoleon Bonaparte
Marea Revoluție Francez – “ Declarația drepturilor si a cetățeanului”
Opera legislativă a lui Napoleon- Codul Civil Francez
Moștenirea revoluției franceze
Organizarea judiciară in timpul Imperiului
Codul napoleon
IV Clasificarea drepturilor si libertăților fundamentale
Noțiunea de „dreptului omului”
Clasificarea drepturilor omului
Drepturi civile și politice
Drepturi economice, sociale si culturale
Drepturi de solidaritate
V Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Procesul de adoptare al Cartei Drepturilor Fundamentale
5.1.1. Consiliul European din Koln
5.1.2. Evoluție anterioară a Consiliului European din Biatriz
5.1.3. Tratatul de la Nisa
5.1.4. Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa
Tratatul de la Lisabona
Carta si dreptul la o buna administrare
Prezentarea Cartei Drepturilor
Dreptul la o bună Administrare – art.41
VI Administrația publică și cetățenii României
Bună administrare / Bună guvernare
Administrația publică din România
Autoritățile administrației publice
Funcționarul public și personalul contractual
Funcționarul public și buna administrare
Tranparență decizională și etică publică
Cetăteanul- client al administrației publice
obligațiile cetățenilor
VII Buna administrare: de la viziune la acțiune
Studiu de caz: Ombudsmanul – garant al unei bune administrații
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Într-un stat de drept, autoritățile administrației publice se constituie în urma organizării și desfășurării alegerilor libere și corecte în cadrul cărora poporul, titular al puterii politice, își exprimă prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat opțiunile politice. În aceste condiții, este firesc ca autoritățile, astfel constituite din reprezentanții aleși de popor, să se afle permanent în serviciul cetățenilor, satisfăcând cerințele vieții sociale prin aplicarea corectă a legilor sau prin organizarea aplicării în practică a acestora, cu alte cuvinte să le administreze interesele în scopul realizării binelui comun.
Motivul principal pentru care am ales să realizez un studiu asupra acestei teme l-au reprezentat drepturile oamenilor la o bună administrare, alături de nevoia de a obține o clarificare în ceea ce le privește și ceea ce au nevoie pentru a duce o viață mai bună din punct de vedere social si politic.
Îmbinarea cunoștințelor teoretice acumulate în decursul celor trei ani de facultate cu experiența deprinsă în urma stagiilor de practică și cu interacțiunile mele cu sistemul au reprezentat intriga acestei lucrări.
Obiectivul general al lucrării de față este acela de a oferi o explicație despre dreptul la o bună administrare.
Lucrarea este structurată în sapte capitole, fiecare având mai multe subcapitole, puncte, subpuncte, urmate de o serie de concluzii și o listă cuprinzătoare de referințe bibliografice.
Pentru realizarea lucrării am folosit mai multe metode, am îmbinat diverse stiluri, cum ar fi: istoric, comparat, enciclopedic, analitic, sintetic, dar și statistic. În ceea ce privește cadrul juridic, am studiat legislația la zi, lucrări de specialitate, și alte surse – articole din periodice, comunicări științifice.
În primul capitol este prezentată originea dreptului prin apariția primelor reguli cu caracter juridic și cum începe declanșarea procesului de codificare.
În cel de-al doilea capitol este vorba despre apariția dreptului natural și contractului social – supremația legii. Unul dintre documentele cele mai celebre documente din istoria Angliei, este Magna Carta Libertum, deșii nu a fost destinat să fie o declarație de principiu juridic de durată. A fost doar o soluție practică la o criză politică, care a servit în primul rând interesele celor mai înalte ranguri ale societății feudale, de reafirmare a puterii și dorinței de a limita comportamentul despotic al regelui.
În al treilea capitol un model reprezentativ de guvernare este Franța. Codul civil napoleonian din epoca modernă este dat ca exemplu de cod care a rămas până în ziua de azi.
Următorul capitol cuprinde o clasificare a drepturilor și libertăților fundamentale.
Al cincilea capitol este despre importanța Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și procesul ei de adoptare.
In cel de-al VI-lea capitol am vorbit despre Administrația publică și cetățenii României, în cadrul bunei administrații.
In ultimul capitol am prezentat dreptul la o bună administrare de la viziune la acțiune.
În final sunt prezentate câteva concluzii, precum și ideile esențiale ale lucrării practice și teoretice.
În Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este prezentat dreptul la o buna administrare in articolul 41. În acest articol este prezentat conținul esențial al dreptului la o bună administrare care constă în dreptul oricărei persoane la un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil, dreptul persoanei de a fi ascultată înaintea luării unor măsuri care-l privesc de către instituții, organe, oficii și agenți ai Uniunii, dreptul de acces la dosarul propriu, dreptul de a cere acoperirea prejudiciilor cauzate de structurile amintite, dreptul la „petiție” și la formularea ei într-una din limbile Tratatelor europene.
Într-un stat de drept, autoritățile administrației publice se constituie în urma organizării și desfășurării alegerilor libere și corecte în cadrul cărora poporul, titular al puterii politice, își exprimă prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat opțiunile politice. În aceste condiții, este firesc ca autoritățile, astfel constituite din reprezentanții aleși de popor, să se afle permanent în serviciul cetățenilor, satisfăcând cerințele vieții sociale prin aplicarea corectă a legilor sau prin organizarea aplicării în practică a acestora, cu alte cuvinte să le administreze interesele în scopul realizării binelui comun.
În principiu, nevoile și interesele generale ale colectivităților umane, fie ale societății în ansamblul ei, fie ale colectivităților de la nivelul unităților administrativ-teritoriale, sunt satisfăcute de către stat prin serviciile publice create de el. Uneori, însă, aceste nevoi sunt satisfăcute și de către particulari cu acceptul statului, numai că, de cele mai multe ori, acești particulari, în lipsa unei concurențe serioase, aduc mai mult un deserviciu cetățenilor, decât să-i deservească așa cum ar trebui. Sunt multe astfel de unități de alimentație publică, sănătate, învățământ privat, transporturi, construcții, cablu TV , topometrie etc, care sfidează populația, au o proastă organizare a serviciului, punând oamenii degeaba pe drumuri sau obligându-i să stea la cozi interminabile și în cele mai multe cazuri, percep taxe exorbitante, greu de suportat de oamenii de rând.
Drepturile fundamentale și valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Carta Socială Europeană (1962) sau Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).
Uniunea și statele sale membre sunt deci obligate să respecte aceste valori, organismele care veghează la respectarea lor fiind tribunalele naționale și Curtea Europeană de Justiție. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale și valorile democratice în mod flagrant și sistematic, Uniunea poate să îi impună sancțiuni politice ori economice Una din condițiile care trebuie îndeplinite pentru aderarea la Uniunea Europeană este respectarea acestor drepturi fundamentale.
Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2000, când a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene . Acest document este structurat în 6 capitole – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția (existând și un al VII-lea titlu: Dispoziții generale care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei) – cuprinzând în total 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii Europene și drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățeanului european. Primele capitole ale Cartei sunt dedicate demnității umane, dreptului la viață, dreptului la integritatea persoanei, libertății de exprimare și libertății de conștiință.
Interesul UE este acela ca, prin instituțiile sale democratice, să răspundă cerințelor normale ale cetățenilor săi, căci, în mod indiscutabil, statele membre ale Uniunii s-au înscris, în lumina noilor conflicte care se desfășoară pe scena internațională, într-un proces de reevaluare a opțiunilor în privința drepturilor lor și de reașezare a societății pe fundamentul democrației, cadru în care, respectul pentru drepturile omului trebuie să devină cel mai important obiectiv, cu atât mai mult cu cât, însăși securitatea internațională este strâns legată de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Odată ratificat și intrat în vigoare, «Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa» poate reprezenta o bază juridică de lucru pentru arhitectura Uniunii Europene de mâine. Până la împlinirea acestui deziderat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reprezintă un pas important spre edificarea unui sistem global european de protecție a drepturilor omului, alături de Convențiile Consiliului Europei și de instrumentele politice ale Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Parafrazându-l pe Winston Churchill, care afirma, cu peste 60 de ani în urmă, într-un alt context: „Acesta nu este sfârșitul; nu este nici măcar începutul sfârșitului; dar este, cu siguranță, sfârșitul începutului”, putem spune că Europa unită, imaginată la mijlocul anilor ’90 când România, alături de celelalte state central și est-europene, depunea cererea de aderare la UE, a început, în sfârșit, să prindă contur concret.
Capitolul I
Aparitia primelor reguli cu caracter juridic
Dreptul nu a existat de la inceput. Primele forme rudimentare care s-au impuns treptat ca tradiții, obiceiuri și desprinderi. Ele au apărut in epoca primitivă, când au inceput a se închega primele colectivități umane sau in societățile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare in gintă, trib, familie. De respectarea acestor tradiții era interesată intreaga colectivitate, aceasta fiind un mod de supraviețuire pentru ei. Asigurarea respectării lor era dată de motivații interne morale si religioase mistice, dar și de măsurile care erau luate de către colectivitate si de conducerea acestora, în cazul incălcării regulilor.
Odată cu evoluarea oameniilor, normele de conduită au evoluat si ele, adaptându-se noului stadiu al dezvoltării sociale. Odată cu dezvoltarea sociala, si sancțiunea care era aplicata in cazul in care incalcării normelor de supraviețuire din trib a devenit mai blândă, de la pedepsirea cu moartea s-a trecut la sanțiunea expulzării din trib.
Datorită nevoilor și intereselor care cresc pe zi ce trece este necesară o nouă formă de organizare a societății. Noua organizare trebuia să raspundă cerințelor noii stări sociale și din punct de vedere economic. Aceasta organizare era caracterizată prin: 1. Existența unei forțe publice, 2. Împărțirea cetățenilor în funcție de criteriul teritorial; 3. Înlocuirea normelor obștesti crezintă un pas important spre edificarea unui sistem global european de protecție a drepturilor omului, alături de Convențiile Consiliului Europei și de instrumentele politice ale Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Parafrazându-l pe Winston Churchill, care afirma, cu peste 60 de ani în urmă, într-un alt context: „Acesta nu este sfârșitul; nu este nici măcar începutul sfârșitului; dar este, cu siguranță, sfârșitul începutului”, putem spune că Europa unită, imaginată la mijlocul anilor ’90 când România, alături de celelalte state central și est-europene, depunea cererea de aderare la UE, a început, în sfârșit, să prindă contur concret.
Capitolul I
Aparitia primelor reguli cu caracter juridic
Dreptul nu a existat de la inceput. Primele forme rudimentare care s-au impuns treptat ca tradiții, obiceiuri și desprinderi. Ele au apărut in epoca primitivă, când au inceput a se închega primele colectivități umane sau in societățile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare in gintă, trib, familie. De respectarea acestor tradiții era interesată intreaga colectivitate, aceasta fiind un mod de supraviețuire pentru ei. Asigurarea respectării lor era dată de motivații interne morale si religioase mistice, dar și de măsurile care erau luate de către colectivitate si de conducerea acestora, în cazul incălcării regulilor.
Odată cu evoluarea oameniilor, normele de conduită au evoluat si ele, adaptându-se noului stadiu al dezvoltării sociale. Odată cu dezvoltarea sociala, si sancțiunea care era aplicata in cazul in care incalcării normelor de supraviețuire din trib a devenit mai blândă, de la pedepsirea cu moartea s-a trecut la sanțiunea expulzării din trib.
Datorită nevoilor și intereselor care cresc pe zi ce trece este necesară o nouă formă de organizare a societății. Noua organizare trebuia să raspundă cerințelor noii stări sociale și din punct de vedere economic. Aceasta organizare era caracterizată prin: 1. Existența unei forțe publice, 2. Împărțirea cetățenilor în funcție de criteriul teritorial; 3. Înlocuirea normelor obștesti cu norme care treptat capată character juridic.
Primele reguli cu caracter juridic sunt cele apărute în Egipt încă de la sfârșitul mileniului IV î.e.n., începutul mileniului III î.e.n în India. În China la mijlocul mileniului III î.e.n. Apoi în Grecia – Sparta și Atena – precum și la Roma și reflectau gradul de dezvoltare a societății sclavagiste în care proprietatea stăpânilor de sclavi asupra mijloacelor de producție, cât și asupra producătorilor era foarte puternică.
Apariția si formarea dreptului este un proces complex căruia nu i se poate preciza o dată fixă la care a luat naștere, fiindcă normele din acea perioada a începuturilor societății omenești erau destul de nedefinite, ele imbinându-se cu numărul mare de datini, obiceiuri, practice religioase.
Putem spune ca constituirea dreptului ca o entitate precisă a inceput odata cu formarea puterii publice ca putere de stat in țările orientului antic, precum și în antichitatea Greco-Romană. În această perioadă, alături de normele juridice cutumiare, dreptul scris, ilustrat au apărut și acte normative special – care mai tarziu au devenit adevărate monumente legislative intrând în istoria dreptului si a culturii umane: Legile lui Solon – la greci, Legile lui moise (Decalogul) – la evrei sau Legea celor XII table – la romani; Codul lui Manu – in India; Codul lui Hammurabi in Mesopotamia (Babilon).
Obiceiurile, tradițiile si datinile, acele legi primitive, în anumite zone au fost incorporate in Coduri. Acele coduri puteau fi modificate pe parcurs in mod deliberat în anumite situații. O nouă eră incepe, odată cu apariția codurilor. După această epoca, sistemul juridic evoluează mereu, dar acest lucru se datorită și dorinței de inbunătățire a traiului de viață. Este incontestabil faptul că cea mai mare parte a omenirii nu a arătat nici ce-a mai mică dorință ca instituțiile sale civile ar trebui să fie îmbunătățite. În acele vremuri, ocazional, anumite seturi de obiceiuri erau răsturnate in mod violent și înlocuite de altele care erau mai mult pe placul noului conducător. Dar și aici exista un cod primitiv, pretindea ca are o origine supranaturală, si era extins foarte mult și distorsionat în formele cele mai surprinzătoare, prin incăpățânarea oamenilor de al interpreta in mod sacru. Acestea erau doar mici excepții, în câteva zone ale lumii, dar nu a fost nimic ca ameliorarea treptată a unui sistem juridic.
Caracterul tuturor modificărilor pe care le-a suferit sistemul juridic a fost tolerabil si bine stabilit. Din momentul nașterii sale până în present, acesta a fost modificat progresiv pentru a fi mai bun si mai eficient, sau pentru ceea ce autorii săi care modificau conceptul credeau că era mai bine, și cursul de îmbunătățire a fost continuat prin perioade în care toate celelalte gândirii și acțiunii umane slăbeau ritmul său, și amenința în mod repetat stagnarea sa.
In epoca comunei primitive, de injghebare a colectivităților umane, in societățile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare in familie, gintă, trib, au apărut evident in mod spontan și primele norme in forme rudimentare ce s-au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiții, in respectarea lor era interesată intreaga colectivitate, deoarece numai prin ea putea supraviețui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex, fiind puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era dată atit de motivații interne moralo-religioase, mistice, cât și măsurile sancționării luate de colectivitate și conducerea acesteia: șefii de familie, conducătorii ginților și triburilor. Șeful de trib era in același timp și conducător militar ce se evidenția și prin calitățile sale fizice in conflictele și războaiele intertribale.
Normele de conduită au evoluat, perfecționându-se și adaptându-se stadiului dezvoltării
sociale. Așa, era mai bună, deoarece inițial sancțiunea ce se aplica pentru violarea gravă a normelor de conviețuire era răzbunarea sângelui, treptat s-a trecut la sancțiunea expulzării din gintă sau trib, pentru ca apoi, odată cu apariția unui produs suplimentar peste nevoile de consum, să fie introdusă sanctiunea sub forma răscumpărării materiale. intre aceste norme se poate explica că apar și germenii dreptului, a normelor juridice, care încep să se distingă de celelalte norme, mai ales prin natura mai deosebită a obligativității respectării lor, prin recurgerea la forța coercitivă a puterii publice, ce se injghebează și ea ca ceva distinct, fără de autoritatea morală a șefului familiei, bunăoară.
1.2 Declanșarea procesului de codificare
Profesorul francez Maurice Duverger afirma despre condițiile apariției dreptului : “dreptul apare cand oamenii dintr-un grup social incearcă să regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru intre avantaje si dezavantajele care le trage din aceste din aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între daune si reparații, între răul pricinuit colectivității si sancțiunea aplicată autorului; dreptul se defineste prin natura sancțiunilor aplicate in caz de violare a normelor”
Codificarea primelor reguli cu character juridic este un moment de referintă în apariția dreptului. Datorită dezvoltării relațiilor de producție normele sociale obștesti au fost treptat înlocuite cu norme care treptat au dobândit character juridic. Existau sclavi în aceea perioada, si aceștia erau considerati un “lucru”, nu persoane, ei putând fi vânduți, dăruiti, uciși sau moșteniți, deoarece erau o marfă ce era deținută de un proprietar si pe urmă avea alt deținător. În Codul lui Hammurabi, Codul lui Manu (India), Codul lui Mu ( China) și în Legea celor XII Table din sec. V-lean d.e.n (Roma) erau trecute foarte clar diferențele dintre oameni liberi si sclavi.
Dreptul Roman este cel care stă la baza dreptului bazat pe proprietatea privată, reglementările sale regăsindu-se și în legislațiile care au urmat neavând schimbări prea mari în acest domeniu. În secolul al VI- lea împaratul Iustinian a sistematizat dreptul roman in Corpus Iuris Civilis, facilizând dezvoltarea relațiilor marfă-bani, acestea având un rol important în închegarea relațiilor de proprietate.
Cel mai lung și de departe cel mai important cod vechi descoperit până în prezent, este Codul lui Hammurabi (circa 2250 î.e.n.). El este scris pe un bloc de diorit negru, având 2,25 metri înălțime, și se îngustează de la 1.90 la 1.65 metri în circumferință. Acest cod fost descoperit de către De Morgan, la Susa, în Persepolis vechi, în decembrie 1901 și ianuarie 1902, fragmente, care au fost ușor de unit. Textul a fost publicat de Ministerul francez de instrucțiuni de la "strange" de procesul de fotogravură, în al patrulea volum al ”Mémoires de la Délégation en Perse”. A fost transcris și tradus de către profesorul V. Scheil. După atâta timp, monumentul păstrează și acum patruzeci și patru coloane, având în total 3600 de linii. Au existat cinci coloane, care au fost șterse în mod intenționat și piatra a fost modificată, probabil din ordinul unor monarhi din Susa, care au avut intenția de a-și pune numele propriu și titlurile acolo. Nu au fost găsite alte monumente în explorările franceze de la Susa, în cazul în care monarhul Elamite a șters inscripția de un rege babilonian și de a introduce propriile sale date. Această metodă de ștergere a numelui unui rege a fost un dispozitiv preferat în Orientul antic.
Nu se știe dacă piatra este originală sau dacă este o copie, totusi ea a fost „înființata” la Sippara, pentru textul vorbește despre „Êbarra šuati” ("acest Ebarra"), care a fost templul lui Shamash (zeul soare) la Sippara. În partea de sus a blocului este o imagine foarte interesantă a lui Hammurabi care primește legile sale de la zeul-soare Shamash. Aproximativ șapte sute de linii sunt dedicate titlurilor și gloriei regelui, ca după acestea să fie enumerate numele zeilor venerați, și a cetăților pe care el le-a condus.În continuare invocă binecuvântări pentru cei care au grijă de monumentul lui și respectă inscripția lui, dar îi blestemă pe cei care sunt împotriva regelui.
Această inscripție nu a fost cu totul nouă. Cărturarii de Ashurbânipal au găsit undeva o copie, sau copii, după această inscripție și au făcut o serie de tablete. Probabil ca originalele lor au fost tabletele babiloniene, pentru că în Babilon Codul a fost transformat într-o serie de coduri care a purtat numele de „Nînu ilu ṣîrum”, din cuvintele de deschidere ale stelelor. Dar, judecând de la Colophona seriei asirian, cărturarii știau că inscripția a venit de la o stea care poartă "imaginea" lui Hammurabi. Un număr de fragmente care aparțin acelor copii ale cărturarilor, mai târziu au fost publicate de către dr. B. Meissner si Dr. Peiser. Acestea au fost ulterior comentate de profesorul Fr. Delitzsch, care de fapt le-a dat numele de "Codul lui Hammurabi". Unele dintre aceste fragmente au permis restaurarea unuia sau a două secțiuni din cele cinci coloane pierdute.
Aceste fragmente sunt acum ușor de configurat, în ordine și va duce fără îndoială la descoperirea multor astfel de documente, în sensul de care nu a fost încă recunoscută. Ele prezintă unele variante de interes, arătând că ele nu au fost făcute direct de la acest monument special. Chiar și la Susa un alt fragment a fost descoperit, duplicatul la o stea. Prin urmare, am putea spera să recupereze întregul text pentru a afla cât mai multe despre înaintașii noștri.
Codul lui Hammurabi este apreciat mai mult din punct de vedere literar decât din cel juridic. Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobilier). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia dispunea de bunurile sale pe care le administreaza liber, practica numeroase meserii și uneori putea avea chiar și răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supunea autorității soțului. Ca văduvă, putea administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor și în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor. Pentru supuși, codul lui Hammurabi prevedea observanța monogamiei. Suveranii erau singurii care puteau fi poligami.
Codul arată că este vorba de o populație repartizată în trei clase, definite după principiul: la stare socială superioară, prerogative și obligații superioare. Noutatea acestui cod redactat in secolul al XVII-lea î.e.n. rezida in definirea strictă a drepturilor și a indatoririlor fiecărei case. Hammurabi ajunge chiar sa faca distincția intre culpă si responsabilitate. Astfel, intenția criminală este luată în considerare in articolele codului, rupându-se astfel de tradiția unei pedepsiri mecanice, de tipul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte".
Această inovație este, intr-adevăr, la originea dreptului ca sistem fondat pe justiție. Ea a avut ca efect canalizarea răzbunării personale și obținerea unui acord general asupra judecăților făcute, deoarece acestea reprezentau o mai buna adaptare a sancțiunii penale la delictul comis.
Astfel, un delict săvârșit împotriva unui om din popor era mai puțin sever pedepsită decât dacă el comis împotriva unei persoane înstărite, în schimb, primul avea drepturi și îndatoriri mai puțin apăsătoare decât al doilea. Cât despre sclav, deși poate fi dat sau vândut și marcat ca o vită, el se bucura de o personalitate care îi dădea dreptul să posede bunuri și să meargă la judecată.
Adevărații sclavi din sânul sistemului, prizonieri de război și deportați, buni de corvoadă după plac, sunt ignorați de Cod, din lipsa unui statut legal.
Codul lui Hammurabi a servit ca model in toată Antichitatea. Statul condus de Hammurabi timp de aproape două generații era considerat in Antichitate ca un model de echitate: guvernatorii provinciilor nu erau la adăpostul plângerilor simplilor cetățeni.
Dreptul familial recunoaște soției unică, o capacitate juridică, dreptul de a exersa diverse profesii, chiar și de funcționar public, dar el rezervă soțului posibilitatea de corecție în caz de infidelitate, inițiativa divorțului și îl autorizează pe acesta să-și ia o concubină și să adopte un copil pentru a-și asigura o descendență.
Codul lui Manu sau Legile lui Manu este cel mai faimos cod de legi. Actuala versiunea dateaza dintre anii 200 î.e.n. si 200 d.e.n.. Aceste legi sunt importante pentru că legiferează până azi, parțial, structura societății indiene. În India, Legile lui Manu prevedeau că acela care ucide pentru propria sa siguranta sau pentru a apăra o femeie sau un ”brahman” nu este vinovat de omor.
Si in dreptul atenian, legitima apărare este admisă. Datorită caracterului de clasă al dreptului sclavagist, beneficiul legitimei apărări nu era, insa, admisă decât cetățenilor liberi, în schimb dacă un sclav omoară o persoană libera, apărându-se contra ei, va fi pedepsit ca ucigaș. În dreptul roman, principiul de-a se opune violenței – violența capătă o consacrare mai precisa – “vim vi defendere omnisjura, omnes leges permittunt”.
În Europa procesul de codificare a fost demonstrat de apariția Legilor lui Lycurg în Sparta, a Legilor lui Solomon la Atena; Legile celor XII Tablete la romani; Legiile Salice la francezi.
Charles Louis de Secondat Montesquieu a fost primul mare scriitor al luminilor, cel care a comparat cu autoritatea unui om modern faptele din Antichitate cu cele din actualitatea secolului al XVIII-lea. El a afirmat că “nu trebuie să separăm legile de scopul in vederea căruia sunt făcute”. Considerațiile sale fiind semnificante pentru ințelegerea reglementărilor din coduri. În susținerea punctului său de vedere, Montesquieu evidenția ca “Legea celor XII Tablete dispunea ca hoțul manifest să fie bătut cu vergi si redus daca era impuber; pe hotul nemanifest ea nu-l condamna decât la plata valorii duble a lucrului furat”. Pentru a intării spusele sale el observa că “Atunci când Legea Porcia a desființat obiceiul de a bate pe cetățeni cu vergi de a-i reduce in stare de sclavie, hoțul manifest a fost condamnat la plata a de patru ori valoarea lucrului furat; cel nemanifest a continuat să fie pedepsit la plata dublului valorii lucrului furat” .
Montesquieu a fost cel care a demonstrat legătura dintre lege și scopul ei, oprindu-se asupra raportului dintre legile civile si cele politice, constantănd că ele sunt “totdeauna făcute pentru o societate dată”. Acesta a fost motivul pentru care a recomandat ca “atunci când avem sa transplantăm la un popor o lege civilă de la altul, să cercetăm mai întâi dacă ele au amandouă aceleași instituții și aceleasi drept politic”
Montesquieu a fost cel care a scos in evidență necesitatea de a nu separa ”legile de imprejurările in care au fost făcute”. Cea mai importantă lege romană si cea mai veche este Legea celor XII Table, căci după afirmația istoricului Titus Livius ”ea constituie izvorul intregului drept public si privat” (fous omnis publici privatique iuris ). Între legile romane si legile francize, Montesquieu incearca sa constate deosebiri si asemanari si afirma ca “legile care par opuse au la baza același spirit” .
Legea celor XII Table intocmită în anul 449 î.e.n, a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei, deoarece plebeii au cerut, în mod repetat, ca obiceiurile juridice să fie codificate si afișate în forum, pentru ca cetățenii romani sa cunoască dispozițiile normelor de drept. Fată de aceste presiuni, în anul 451 î.e.n, patricienii au format o comisie de 10 bărbați , denumită ”Comisia celor 10 bărbați”, comisie insarcinată să sistematizeze obiceiurile juridice și să le expună în forum. În același an, membrii comisiei au facut o sistematizare a obiceiurilor și le-au publicat pe 10 table din lemn. Însă plebeii au protestat, afirmând că acea sistematizare este incompletă, astfel incât in anul 449 î.e.n., s-a format o nouă comisie, din care faceau parte si 5 plebei, comisie care a facut o sistematizare completă a obiceiurilor și le-a publicat pe 12 table de bronz.
După cuprinsul ei legea apare ca o codificare imbunătățită a dreptului obișnuit, cu unele împrumuturi din dreptul grec. Aceasta cuprinde dispoziții asupra procedurii civile și procedurii penale, asupra dreptului penal și constituțional și mai ales asupra dreptului civil. Aceasta cuprinde întregul drept public și privat al Romei. De aceea legea este denumit și codul decemviral. În domeniul dreptului privat, legea cuprinde, în principal dispoziții care privesc statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei și a succesiuni.
Nascută în timpuri îndepărtate legea decemvirală nu a fost abrogate în mod expres nici măcar în timpul lui Iustinian (sec al VI-lea e.n.), astfel se poate spune că această lege cu modificări parțiale, a trăit timp de 11 secole. Cicero cel mai mare avocat al antichității spune că aici este izvorul tuturor legilor, în sensul că legile posterioare – în general – nu au făcut altceva decât să dezvolte principiile stabilite de decemviri. Totuși el recunoaște că in vremea sa edictul pretorului luase locul Legii celor XII Table, deși in copilăria lui era incă invațată pe dinafara.
Istoria dreptului se pierde in negura timpului. Dreptul este unul din produsele minții și experienței umane cu vechime respectabilă și cu o rezistență în timp demnă de misiunea sa civilizatoare, de scopul său intim corelat cu sensul general al omului în societate. Dimensiunea istorică a dreptului conferă acestuia prestigiu și autoritate, îl așează alături de creațiile cu largă rezonanță social-umană.
George Wilhelm Friedrich Hegel a afirmat necesitatea dreptului printr-un citat: „Soarele ca și plantele au și ele legile lor, dar ele nu le cunosc. Prin faptul că dreptul se instituie și că el este cunoscut se inlătură tot accidentalul simțirii, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, și numai astfel își dobândește dreptul determinația sa adevărată și ajunge la cinstea care i se cuvine.".
Capitolul II
Renaștere, umanism, iluminism
cadru istoric prielnic ideii de domnie a legilor –
Dreptul natural și contractul social supremația legii
Începutul celei de-a doua jumătate a secolului al XV-lea în special în Occident, s-au conturat noi direcții de evoluție a lumii: eliberarea treptată a gândirii de dogmele religioase, adâncirea crizei sistemului de valori ale societății medievale întemeiate pe privilegii, afirmarea treptată a economiei de piață și a burgheziei, ideea de egalitate în fața legii și de drepturi individuale, ceea ce anunța prezența Epocii Moderne.
Renașterea – una din cele mai înfloritoare epoci din istoria Europei secolelor XIV-XVII – este caracterizată printr-o mare efervescență culturală. Esența sa a fost Umanismul, doctrină morală care recunoaștea în om valoarea supremă și care a militat pentru apărarea dreptului său la libertate și demnitate. În esență există 3 cauze care reușesc să contribuie la afirmarea și dezvoltarea umanismului. Una din cauze era nevoia de profesioniști pentru diferite domenii precum diplomația, politica, administrația, toate aceste domenii care impreună asigură o bună funcționare a orașului.
Izvorul dreptului natural îl constituie tendința naturală a omului pentru o viață în comun, fapt ce se realizează dintru-un instinct social cu care se naște ”homo-faber”. Natura obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei, anume raporturi sociale. Astfel, „valens noles” , omul este prins în mecanismul social. Această situație nu este însă contrară naturii și ființei lui ca individ, ci izvorește din instinctul de sociabilitate. Dreptul natural se pronunță contra revelației divine, a unui amestec din afară în explicarea genezei normelor de drept. "Dreptul natural există chiar dacă nu există Dumnezeu. El este universal și este la fel de invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici Dumnezeu nu poate să-l priveze de această calitate de a rămâne invariabil"
Sustinatorii dreptului natural sunt cei care cer respectarea constractelor incheiate, consolidarea proprietatii private si puterii legitime a suveranului asupra supusilor.
Întemeietorul dreptului natural este considerat filozoful grec Socrate, manifestându-și gândirea filozofică și politico-juridică în evul mediu. El nu considera legile ca simpla emanatie a sentimentelor și a dorințelor mulțimii și nici nu considera că tebuia să vină de la cei care conduceau țara, ci le considera ca fiind o expresie a înțelepciunii supreme, “legile și cetatea fiind valori deasupra oricărei voințe omenești”.
Platon și Aristotel se află printre persoanele care incearcă să evidențieze germenii teoriei dreptului natural, cuprinzăndu-se ideea de echitate în sensul larg al termenului “lege”, definiția “justiției” în aplicarea ei cea mai inaltă în spiritul filozofiei aristotelice fiind în conformitate cu legea si echitatea.
De rolul statului era asociată și ideea de lege și dreptate, într-o viziune laică, proprie timpurilor moderne, precum și problema de drept constituțional, cum era separația puterilor.
Primul gânditor modern care a folosit termenul de stat și a indicat și formele sale optime: republica și monarhia a fost Niccolo Machiavelli. El a afirmat că “fie că aparținea poporului, fie principelui înțelept, puterea trebuia să aibă în vedere interesul (binele) public. Ambele forme de guvernare aveau nevoie de legi puternice, care să promoveze acest principiu. În opera ”II Principe” și ”Arta de a guverna” a confruntat teoriile politice si principiile teologice și morale.
Thomas Hobbes a fost un gânditor al secolului XVI-lea care se afla in dezacord cu ceilalți cugetători ai timpului său, acesta susținând că omul nu este o ființă sociabilă. Egoist, dând frâu liber pasiunilor, în virtutea stării sale naturale, el a fost călăuzit numai de propriul său interes, văzând în semenul său un dușman înnăscut “homo homini lupus” – omul este lup pentru om. Tocmai de aceea, indivizii au încheiat între ei un pact (contract social), prin care conced statul laic în mod total și definitiv dreptul lor suveran, învestindu-l cu puterea absolută de a păstra ordinea și legea. El a fost cel care a facut dinstinctia intre “Dreptul natural” si legea naturala”.
În secolul al XVII-lea Spinoza a fost cel care s-a apropiat de concepțiile lui Hobbes despre drept si societate. Acesta era de părere că orice indivit se naște cu “dreptul natural” și aceasta coincide cu puterea individuală. Rațiunea se află și ea printre particularitățile naturale pe care omul le are la naștere. Unii oameni renunță chiar și la pasiuni și la impulsuri personale și adoptă o conduită datorită rațiunii care îl îndrumă să respecte drepturile celor apropiați, la fel ca și drepturile sale. Astfel în societate fiecare renunță la câte ceva, încredințând societății puterea pe care o are, iar aceasta dispunând de puterea tuturor, deține si garantează drepturile.
La începutul epocii moderne, Hugo Grotius a explicat geneza și evoluția instituțiilor juridice și a reluat ideea dreptului natural de la anticii greco-romani și de la cugetătorii medievali, atribuindu-i o finalitate laică.
Condus de instinctul său de ființă socială – a susținut gânditorul – omul a transformat prin rațiune normele dreptului natural în legi civile. Fiind adept al mai vechii teorii contractualiste, Grotius a susținut că oamenii au transferat provizoriu, printr-o convenție tacită, drepturile suverane unor conducători, cerându-le să guverneze în numele lor. Condițiile vieții sociale au impus norme de conviețuire ale dreptului pozitiv (privat, public sau internațional), tot astfel cum încălcarea acestora a reclamat o sancțiune. Aplicarea pedepsei este însă un drept al societății. Grotius a fost cel care s-a pronunțat pentru gradarea pedepsei în raport cu vina, faptele rele fiind clasificate în crime publice, împotriva persoanei, familiei și proprietății.
Ch. Montesquie precizează în “L’esprit des lois” ideea fundamentală a corelației care există între totalitatea imprejurărilor geografice, fizice, economice, financiare, politice, religiose tradiționale și educative și între ordinea juridică unui popor, înăuntrul căruia s-a format o ordine juridică. Legea apare ca rezultat a tuturor factorilor care influențează viața omenească și este dat de către “Spiritul vieții“. Montesquieu e de părere că legile sunt raporturi necesarec are derivă din ”natura lucrurilor” și de aici face parte si legile natrurale si legile imperative omenești.
O persoană importantă a secolului XVIII-lea este J.J. Rousseau care a dezvoltat teoria contractului social, având legatură cu libertatea și demnitatea individului, dar nu uită să precizeze faptul că un principiu de sine stătător este libertatea pe care o are individul. El a susținut cu tărie idea controlului legislatic să fie deasupra celei executive, afirmând că ”nu există libertate acolo unde nu sunt legi”. În momentul în care omul trăiește în societate iși orientează libertatea sa individuală și structurală pentru a obține beneficii generale, uitânad astfel să-și folosească libertatea in favoarea sa. Astfel în loc de o libertate naturală care cuprinde doar forțele individuale ale persoanei, există pactul social fundamental care există ii oferă individului o putere limitată, aceasta fiind o libertate civilă, care este conturată de voința generală. Contractul social a deschis noi perspective gândirii juridice. În marea revoluție din Franța, gânditorii acestei țări, au crezut în ritmul gândirii lui Rousseau, iar idealul juridic formulat de el a fost preluat în însuși Codul Civil al lui Napoleon.
Cezare Beccaria (1737-1794) un contemporan cu Revoluția franceză, a fost alături de cei care s-au ridicat împotriva legislației penale, care era plină de cruzime și lipsită de umanitate, dreptului penal feudal. În lucrarea ”Despre infracțiuni și pedepse”, acesta a a tratat ca fiind un mijloc de protecție socială prevenirea infracțiunilor. Însă cea mai relevantă pentru doctrina juridică a lui Beccaria este teoria pedepsei. Aici el a dezvoltat principii precum: legalitatea pedepselor („Numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracțiuni”); egalitatea pedepselor („Pedepsele trebuie să fie aceleași pentru primul și pentru ultimul cetățean”); personalizarea pedepselor („Nu poate exista răspundere pentru fapta altuia”); moderația pedepselor (Beccaria este împotriva pedepsei cu moartea); proporția dintre infracțiuni și pedepse.
Dezvoltarea Societații Românești a fost determinată de evoluțiile care au avut loc de-a lungul timpului în domeniul dreptului și al instituțiilor care îl structurează. Printre cele mai mari contribuții care și-au adus contribuția la această evoluție am amintit doar cațiva mai sus. Dar mai sunt și alții care lucrarile lor au avut o mare semnificație. Utopiștii Thomas Morus ( sec. XV-lea), T. Campanella (sec. XVI-lea) au făcut o critică foarte importantă despre ”Utopia” și ”Civitas solis” despre orânduirea feudală.
Gândirea fecundă a acestei strălucite generații a pregătit ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, document istoric care a fundamentat biruința drepturilor individuale din epoca modernă.
Anglia – De la Marea carta a libertații la parlamentul făuritor de legi
2.2.1 Common law
Și în Anglia ca pretutindeni prima dată a fost obiceiul. Prin sec. V – XII, în epoca regilor anglo-saxoni nu exista un corp de juriști care să alcătuiască un cod de legi pe spețe din multitudinea cutunelor existente în aceea perioadă. Aceasta era una din cauzele pentru neajunsurile existente în unitățile politico-administrative. În sec. al XI-lea a avut loc cucerirea daneză, care a fost benefică pentru legislația din Anglia în aceea perioadă. Ca dovadă avem proveniența cuvântului law din limba daneză.
Dezvoltarea legislației în secolul al XI-lea, a fost si datorată unificarea Angliei într-un regat în sec. al X-lea, care a însemnat și facilitatea unificării legislației. În timpul dinastiei Plantageților, legea comună pentru toată Anglia a fost elaborată sub forma unui cod de către juriștii de profesie care se aflau la Curtea regală. În timpul dinastiei daneze s-a introdus obiceiul constituirii, pe lângă Curtea de judecată a comitatelor de oameni liberi, un teren propice pentru dezvoltarea curților mediavale care au existat după aceea perioadă.
Common-law reprezintă produsul unei evoluții îndelungate, petrecute în condiții specifice insulelor britanice, rezultatul unei mentalități juridice total diferită de cea continentală.
În sensul restrâns common-law cuprinde regulile stabilite pe cale judecătorească, respectiv hotărâri pronunțate de instanțe judecătorești care devin obligatorii pentru instanțele inferioare în cazuri similare. Pe caracterul său cutumiar, common law se bazează pe consimțământul indivizilor. Acesta acumulează în interiorul său înțelepciunea și independent a intregi generații.
2.2.2 Magna Charta Libertatum
Magna Carta este un document pe care regele Ioan al Angliei (1166 – 1216) a fost forțat să semneze. Semnarea Cartei a redus foarte mult puterea pe care o avea ca Rege al Angliei și a permis formarea unui parlament puternic. Magna Carta a devenit baza pentru drepturile cetățenilor de limba engleză.
Ea a fost impusă regelui Ioan Fără de Țară, în anul 1215, de către nobilii și orășenii răsculați, care le-a asigurat acestora anumite privilegii, limitând autoritatea regală. Acesta a fost primul pas pe cale constituțională. Limitarea autoritatății regale a avut ca scop să obținerea libertăți publice și controlarea regelui prin Common Law. Acest document a fost primul pas către principiul parlamentar. Scopul acestei document a fost și de a guverna prin legile vechi care au fost colectate înaintea venirii nomazilor in țară. Magna Carta a fost o colecție de 37 de legislația engleză – unele copiate, unele amintit, unele vechi și unele noi.
Magna Charta Libertatum a fost și primul important contract normativ cunoscut și a fost încheiat la 15 iunie 1215 între regele Ioan Fără de Țară și clasele sociale (baroni, cavaleri, orășeni) răsculate împotriva acestuia, în care au fost reglementate raporturile dintre monarh și diferitele stări și pături sociale. Federațiile și confederațiile de stat se creează în baza unor contracte normative (tratate) între statele care doresc să facă parte din statele federative sau confederative.
Conținutul lui Magna Carta a fost elaborat de către Arhiepiscopul Stephen Langton și baronii cei mai puternici din Anglia. Regele Ioan a semnat documentul care a fost numit initial "Articole de Baronii", de pe 10 iunie 1215. Baronii au reînnoit jurământul de fidelitate a regelui Ioan pe 15 iunie 1215. Cancelaria regală a produs un oficial regal de finanțare, pe baza acordurilor încheiate la Runnymede, care a devenit cunoscut sub numele de Magna Carta. Copii ale Magna Carta au fost distribuite episcopilor, șerifilor și altor persoane importante in Anglia.
Magna Charta este considerat un document fondator al libertăților de limba engleză și a libertăților americane. Influența pe care a avut-o Magna Charta asupra viitoarelor acte ale Americii se poate vedea în Constituția Statelor Unite și în ”Bill of Rights”. Declarația drepturilor din Constituția Maryland din 1776, articolul 21 prevede: "That no freeman ought to be taken, or imprisoned, or disseized of his freehold, liberties, or privileges, or outlawed, or exiled, or in any manner destroyed, or deprived of his life, liberty, or property, but by the judgment of his peers, or by the law of the land."( Nu există libertate care să fie luată, sau intemnițată, să ii fie luate proprietățile, libertățile, sau privilegii, sau scos în afara legii, sau exilat, sau în orice mod distrus, sau lipsit de viata, libertate sau proprietate, ci prin hotărârea de colegii lui, sau prin legea de teren. )
Prin redactarea Marii Charte, Anglia a îndeplinit pentru prima dată cerințele unei constituții scrise. În acest document se oglindește concepția feudală despre o monarhie limitată și are ca idee principală respectarea cutumelor și a drepturilor caștigate. Aceasta are o valoare de simbol care se datorează foarte mult rezistenței sale în timp, dar și faptului că reconfirmă drepturile și privilegiile feudale existente deja.
2.2.3 Petitia dreptului. Parlamentul englez
Ca rezultat a unei îndelungate si aprige lupte între absolutismul monarchic si forțele care erau pentru recunoașterea drepturilor civile a luat naștere în Anglia instituția care a dat lumii modelul oragnizării puterii legislative centrale – Parlamentul englez.
Pentru prima dată din anul 1265 din timpul regelui Eduard I (1272- 1307) început să existe o singura adunare a stărilor numite și comune, care avea în componență baroni, cavaleri – reprezentații micii nobilimi – și orășenii, aceasta era numită și „Înalta Curte a Parlamentului”. Înalta Curte a Parlamentului era prezidată de către rege. Odată cu trecerea timpului puterea instituției creștea și ea, ajugănd să voteze impozite și să facă legi.
La începutul războiului de 100 de ani dintre Anglia și Franța (1337-1453), cavalerii și orășenii, care până atunci se întruneau separat, au început să-și țină ședințele în comun. Acest eveniment semnifică apariția Camerei Comunelor, în timp ce Camera Superioară – Camera Lorzilor – era formată din aristocrație, îndeplinând și funcția de Înaltă Curte de Justiție.
Dreptul Camerei Comunelor de a iniția proiecte de legi (bills), ce urmau să fie adoptate de Parlament ca legi, își are originea în timpul domniei lui Henric IV, care începe în 1399. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, Henric VIII a întărit regimul monarhiei absolute, preluând de la regele medieval argumentul fundamentat pe dreptul divin, principiu pe care-l introduce și în practica juridică laică, astfel încât funcțiile Parlamentului cunosc o reală restrângere.
La începutul secolului XVII-lea în Anglia a avut loc schimbarea dinastiei la moartea reginei Elisabeta I. Tronul a fost moștenit de nepotul ei, regale Scoției, Iacob I Stuard care era un adept convins al monarhiei absolute de drept divin și astfel a intrat foarte repede în conflict cu tredițiile de guvernare deja existente în Anglia. În Anglia regii nu aveau putere absolută, ci erau nevoiți să colaboreze cu Parlamentul în legatură cu conducerea țării. Parlamentul era compus din 2 camere: Camera Comunelor și Camera Lorzilor care adoptau și votau legile și taxele. Regele era si el obligat să respecte legile și nu avea voie să perceapă taxe și impozite dacă nu erau votate în parlament. Deșii regale Iacob I a fost nemulțumit de traditii engleză a evitat să intre în conflict armat cu Parlamentul. În anul 1628 Carol I a moștenit domnia și a intrat în conflict cu Parlamentul, și aceștia l-au obligat pe rege sa semneze un document numit ”Petiția dreptului”. Acest act este unul dintre cele mai însemnate acte constituționale din istoria Anglei, după Magna Charta Libertatum.
Petiția a urmărit recunoașterea a patru principii: să nu se perceapă impozite fără acordul Parlamentului, să nu mai existe condamnări la închisoare fără o motivație, să nu se mai încartiruiască soldații din simplul motiv că sunt supușii regelui și să nu se mai adopte nici o lege marțială pe timp de pace. Spre a putea primi în continuare subvenții pentru politica sa, Carol a acceptat petiția, dar ulterior i-a ignorat principiile.
În 1629 Carol I a dizolvat Parlamentul și până în 1640 a domnit ca monarh absolut. Datorită taxelor prea mari londonezii s-au revoltat, iar regele a fugit în nordul Angliei unde a strâns o armată de voluntari. Cu ea a încercat să cucerească Londra, dar Parlamentul și-a făcut propria armată și astfel s-a declanșat un război civil între rege și Parlament(1642). Inițial armata regelui compusă din nobili care știau sa lupte a înfrânt de mai multe ori armata Parlamentului formată din oameni de rând. Vazând înfrângerile suferite în 1644 generalul Oliver Cromwell a organizat o unitate de cavalerie numită Coastele de fier. Cu ajutorul ei Parlamentul a obținut o mare victorie la Marston Moor. După aceea victorie Parlamentul l-a numit pe Cromwell comandant al armatei și acesta a reogranizat-o după modelul Coastelor de fier, această armată a mai fost denumită și Armata noului model.
Cu ajutorul ei Parlamentul a obținut victoria decisivă la Naseby – 1645, iar în 1648 regele a fost capturat, judecat și executat. Războiul civil a fost urmat de proclamarea Commonwealth-ului -Comunitatea politică a legii și a binelui-, în care funcționau separarea puterilor în stat -legislativă, executivă, judecătorească- , egalitatea cetățenilor în fața legii, protejarea proprietății și a drepturilor civile. Pentru că în realitate avea mai avea mulții susținători, Parlamentul a adoptat în anul 1679 Habeas Corpus Act, care interzicea arestarea abuzivă, fără pe acuzații formulate expres. Într-o etapă finală a procesului de așezare a vieții parlamentare, regele Wilhelm de Orania, fondatorul noii dinastii engleze, a inaugurat în 1688 monarhia constituțională și s-a angajat să respecte Declarația drepturilor (Bill of Rights). Acesta a recunoscut Parlamentului Dreptul de a adopta și de a suspenda legile, Declarația consacrând supremația legislative.
În acest mod a luat naștere sistemul modern de legiferare, care mai târziu a fost preluat de toate statele democratice aflate in lume.
Nașterea democrației nord-americane.
Contribuția sa la biruința legilor
La sfârșitul secolului al XV contimentul America a fost colonizat de către europeni. Datorită acestei colonizări abia la începutul sec XVII-lea au fost inființate primele colonii engleze și su suferit o dezvoltare accelerată din punct de vedere economic și cultural. Coloniile neavând dreptul de a se autoguverna, monopolul commercial instituit de Metropolă, fiind abuzați de administrație și de armata britanică s-au hotărât să se răscoale. Pe 4 iulie 1776 ,cele 13 colonii engleze din America de Nord au inceput lupta împotriva Metropolei, devenind republică federală și indepedentă Statele Unite ale Americii. Pentru prima data în istoria modernă s-a intemeiat un stat în conformitate cu principiile iluministe de suveranitate a poporului și cu drepturile cetățeanului.
În 1774, Congresul General al coloniilor a redactat ” Declarația Drepturilor”, care în 1776 a devenit a prefațat istorica a ”Declarație de independent”. Armata a fost condusă de George Washington, care va deveni primul președinte american și a avut numeroase succese. Cel care a consacrat independența S.U.A. a fost Tratatul de pace de la Versailles din 1783.
”Declarația de independență” este documentul istoric care afirmă ca ”Toți oamenii s-au născut egali și înzestrați cu drepturi inalienabile: la viață, libertate și fericire.” Pentru asigurarea acestor drepturi au fost instituite guverne, ale căror autoritate și putere derivă din consițământul poporului, care puteau sa înlăture guvernările care erau împotriva acestei misiuni.
La 4 iulie 1776, Congresul Statelor Unite a aprobat Declarația de Independență. Autorul său primar, Thomas Jefferson, a scris o declarație formală de explicație de ce Congresul a votat, pe 2 iulie să declare independența față de Marea Britanie, mai mult de un an de la izbucnirea Razboiului de Independență americană și ca o declarație a anunțat că cele treisprezece colonii ale americanilor nu mai erau o parte a Imperiului Britanic. Congresul a emis Declarația de Independență, în mai multe forme. Acesta a fost publicat inițial ca o foaie mare de hârtie imprimată, care a fost distribuit pe scară largă și a citit publicului.
Declarația de la a subliniat două teme drepturile individuale si dreptul de revoluție. Aceste idei au devenit larg deținute de către americani și s-au răspândit mai ales la nivel international. Ele influențat în special Revoluția franceză.
În 1787 a fost adoptată prima Constituție din lume având la bază principiul suveranității poporului, al proprietății, libertățiilor individuale, controlului și echilibrului al puterilor. Constituția are la bază principiul puterilor în stat care se îmbină cu atribuțiile autorităților instituțiilor federale și locale.
La nivel central puterile erau separate astfel:
puterea executivă – era deținută de un președinte ales pe patru ani de un colegiu electoral. Președintele era șeful statului, al Guvernului, ai cărui membrii erau numiți și demiși din funcție de către președinte. Tot președintele era comandantul suprem al armatei, conduce politica externă, are drept de veto legislativ și numește judecătorii de la Curtea Supremă, precum și alți functionari
puterea legislativă – este deținută de un congres bicameral, compus din Senat și Camera Reprezentanților. Senatul este compus din câte 2 senatori aleși de cetățeni din fiecare stat. Camera Reprezentanților este compusă dintr-un număr de congresmeni proporțional cu populația fiecărui stat.
puterea judecătorească – este deținută de Curtea Supremă de Justiție, compusă din judecători numiți pe viață de președinte. Această curte interpretează și constituționalitatea legilor.
Constituția a rămas valabilă până azi, dar între timp i s-au adăugat peste 100 de amendamente. Primele 10 amendamente au fost adoptate în 1791 și ele prevedeau drepturile cetățenilor americani. Astfel erau legiferate: libertatea persoanei, libertatea religioasă, libertatea cuvântului și a presei, dreptul de petițiune, de întrunire și judecată echitabilă, introducerea tribunalelor cu jurați. Garantându-se în acest mod drepturile individuale și colective, statul și instituțiile sale fiind puse, cu adevărat, în slujba națiunii.
Constituția a intrat în vigoare în 1789 și tot în acest an a fost ales primul președinte american acesta fiind George Washington.
Capitolul III
Încercări de codificare inainte de
Napoleon Bonaparte
Înainte de revoluția din 1789, dreptul francez era lipsit de unitate. În pronvinciile din partea de nord a fluviului Loire predomina dreptul consuetudinar, izvorul de drept fiind de origine germanică, de unde provine și numele de ” pays de cutume”. În schimb in provinciile din sud aveau la baza texte din Dreptul roman denumirea fiind ” pays de droit écrit”.
Pe la sfărșitul secolului al XV-lea regii Franței au ordonat colectarea, redactarea, uniformizarea și codificarea tuturor obiceiurilor în lucrări oficiale scrise. O primă încercare serioasă facută în acest sens a fost în timpul lui Ludovic XIV, care era întruchiparea monarhului absolut și de ministrul Colbert. În ajunul Revoluției, diversitatea era încă deplină, deoarece era încă menținută prin rezistența tradițiilor locale ale provinciilor. Marele scriitor si filosof Voltaire din aceea vreme începuse să ridiculizeze în scrierile sale numărul mare de cutume „care se schimbă ori de câte ori diligențele își schimbă caii”, îndicând astfel ideea reformei justiției și codificării legislției.
Marea Revoluție Franceză –
“ Declarația drepturilor si a cetățeanului”
Vechiul Regim (franceză: l’Ancien Régime) este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile și instituțiile care au precedat revoluția de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, țărănimea și păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, adică nu plăteau taxe, iar membrii lor aveau dreptul exclusiv de a ocupa anumite funcții în stat, în timp ce starea III-a reprezenta 96-98% din populația franceză care plateau taxele prin care statul se întreținea, dar nu aveau nici un beneficiu.
Monarhia franceză era o monarhie absolută, nu una despotică, adică nu acționa în manieră arbitrară și ilegală. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existau multe organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi și privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deși nu era obligat să le accepte opinia. Parlamentele provinciale și stările locale limitau, de asemenea, puterea regală.
Regele era reprezentat în teritoriu de intendenți de poliție, justiție și finanțe în cele 34 de circumscripții ale Franței. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie. Metoda de colectare a impozitelor directe prin sutele de slujbași care adesea aduceau prejudicii statului, folosind uneori foloseau banii în scopuri personale. După un timp cheltuielile curții de la Versailles au atins cote alarmante. De exemplu, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei și soția regelui Ludovic al XVI-lea, acumulase datorii de o jumătate de milion de livre la jocurile de noroc.
Orice tentativă de reformă a sistemului financiar francez a eșuat, deși regele a numit mai mulți miniștrii de finanțe să rezolve problema. Propunerile acestora erau refuzate de către rege și de reprezentanții stărilor privilegiate. Nu doar statul era în pragul falimentului, ci și populația. Anii înainte de îzbucnirea revoluției, sunt anii cu producții foarte slabe ceea ce duseseră pe mulți la ruină. În consecință, din cauza datoriilor mari, statul menținea un nivel ridicat de impozite și taxe. În 1788, mai mult de 80% din dările strânse au fost folosite pentru plata datoriilor statului. Nobilimea și clerul fiind exceptate de plata impozitelor, numeroase cereri de la au denunțat mărimea și injustețea acestor impozite.
Incapabil să-și reformeze regimul absolutist, regele Ludovic al XVI-lea a convocat în 1789 Adunarea Stărilor Generale, formate din nobilime și cler ca stări privilegiate, și starea a III-a – burghezia și țărănimea – care reprezenta 96% din națiune. Alegerile pentru Adunarea Stărilor Generale se ținuseră în 1788. Cu acest prilej regele îngăduise fiecărei parohii a Franței să alcătuiască niște caiete de doleanțe. În ele urmau să fie trecute măsurile considerate necesare de francezi pentru îmbunătățirea funcționării statului și a societății. Multe propuneri erau foarte asemănătoare: desființarea privilegiilor, plata taxelor de către toți cetățenii, garantarea drepturilor și libertăților tuturor, adoptarea unei constituții. Adunarea Stărilor Generale a fost declarată deschisă la 5 mai 1789 la Versailles printr-un discurs al regelui. Acesta i-a nemulțumit pe toți pentru că nu a spus nimic despre solicitările din caietele de doleanță.
Deputații stării a treia au fost nemulțumiți și de sistemul de vot pe stări care îi punea în minoritate față de deputații stărilor privilegiate. Considerându-se că reprezintă peste 90% din națiunea franceză deputații stării a treia s-au despărțit de primele două și s-au declarat Adunare Națională Constituantă. După răscoala Parisului și căderea Bastiliei (14 iulie 1789), la 4 august Adunarea Națională a abolit feudalismul, ștergând astfel privilegiile nobililor și clerului și anulând ordinele, precum si drepturile speciale ale orașelor și provinciilor. Din noua societate era exclus privilegiul, forma veche de libertăți, astfel că egalitatea juridică devenea regula și cadrul pentru noua libertate. Adunarea a înlocuit provinciile istorice cu 83 de departamente, administrate uniform și aproximativ egale între ele, în teritoriu și populație.
În așteptarea redactării Constituției, Adunarea a adoptat ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului” în care idealurile revoluționare sunt rezumate în formularea "Libertate, Egalitate, Fraternitate". În ceea ce privește forma de organizare, partidele populare au impus un model legislativ unicameral. Regele păstra un drept de blocare prin veto.
Între acelaș timp, o mulțime de parizieni, în principal femei, au mărșăluit spre Versailles, la 5 octombrie, a reușit să îl aduca pe rege înapoi în Paris, separându-l de eforturile regaliștilor de a bloca noua ordine. S-a produs o ruptură între popor și familia regală în momentul în care au încercat să fugă în străinătate. Membrii familiei regale au fost opriți la Varennes, în 21 iunie 1791. Poporul și-a pierdut credința în Ludovic XVI-lea și l-au suspendat, după ce a fost readus la Paris, în 25 iunie.
În septembrie, în fața dezordinilor în creștere și a ostilității vechilor monarhii europene, majoritatea moderată din Adunarea Constituantă decide să-l reinstaleze pe Ludovic XVI pe tron, în speranța de a frâna radicalismul Revoluției și de a împiedica o intervenție străină. Regele a acceptat sa contrasemneze noua constituție, care transforma Franța într-o monarhie constituțională. El a fost nevoit să partajeze puterea cu Adunarea Legislativă-ce succeda Adunarea Constituantă- , păstrându-și dreptul de veto și cel de alegere a miniștrilor. În Adunarea legislativă, s-au constituit facțiunile: monarhiști; republicani liberali (girondini) și republicani radicali (iacobini).
Prin Declarația drepturilor omului, Marea Revoluție Franceză a realizat biruința drepturilor individuale: libertatea politică și civilă, cu singura restricție a respectării libertății celorlalți semeni și a drepturilor esențiale ale statului. Participarea individului la viața politică a națiunii și autonomia voinței individuale în actele dintre particulari, sunt cele două principii introduse în dreptul modern de Revoluția franceză. Aceste idei stau la baza Codului civil francez și a celui român din secolul al XIX-lea.
În 1791 a fost aleasă prima constituție a Franței. Potrivit procedurilor sale, suveranitatea emana de la popor, puterea legislative aparținând Adunări unicamerale, care avea drept de initiative, de amendare și de adoptare a legilor. După adoptarea constituției monarhia s-a confruntat în repetate rânduri cu Adunarea Națională. Regele, care reprezenta puterea executivă alături de miniștri, era iresponsabil și inviolabil, toate actele sale fiind contrasemnate de miniștrii de resort. Avea drept de veto, pe care nu-l putea folosi decât o singură dată pe parcursul a două legislaturi. Puterea judecătorească îi era retrasă.
Țara suferă tensiuni puternice, în ciuda recoltelor bune, populația suferă de foamete în special datorită politicilor liberale instituite și a numeroaselor conflicte. Înfrângerile armatei duc la votarea de decrete din ce în ce mai radicale de către Adunare, decrete pe care regele nu le promulgă, utilizând dreptul său de veto. Dezbaterile care urmează și revoltele revoluționarilor obligă adunarea să voteze suspendarea lui Ludovic pe data de 10 august 1792. În urma formării Convenției Naționale în septembrie, primul act al acesteia este de a abolii monarhia, Ludovic rămânând prizonier în așteptarea procesului. La 21 septembrie 1792 Adunarea Națională a declarat Franța republică și a abolit monarhia. La 11 decembrie1792, regele detronat a fost adus din Templu pe străzile aglomerate și tăcute să stea în fața Convenției și să audă acuzația de înaltă trădare și crime împotriva statului. Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican, Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare.
Prin Constituția din 1791 s-a instaurat în Franța regimul monarhiei constituționale, grație căruia locuitorii țării și-au schimbat statutul juridic din supuși ai monarhului absolut în cetățeni ai statului democratic.
În 1793 era o nouă adunare legislativă, Convenția Națională, care era dominată de elementele cele mai radicale – iacobinii, care au adoptat Constituția anului I, după care puterea a fost preluată de Convenția republicanilor moderați, numiți girondini. Au durat anii ca să se liniștească statul din punct de vedere și social și politic, asa că abia în 1799 s-a instaurat ca o nouă formă de guvernământ Consulatul. Acesta era defapt o dictatură personală a generalului Napoleon Bonaparte, deși noua Constituție a anului VIII menținea doar formal, instituțiile democratice de conducere politică.
În 1802 Napoleon organizează o consultare prin vot a întregului popor, în urma căruia este declarat Consul pe viață. După o perioadă instituie monarhia ereditară, Senatul proclamându-l, în 1804, Împărat al francezilor sub numele de Napoleon I. Ca un rezultat al cuceririlor din perioada Revoluției, Imperiul napoleonian a furat puțin, doar până în 1815 când regale a abdicat.
Revoluția franzeză și domnia lui Napoleon au lăsat în istoria Franței și a Europei urme foarte adânci. Participarea cetățeniloe la viața politică și libertatea individului sunt principii care au fost preluate de majoritatea programelor revoluționare ale secolului XIX-lea. Peste tot continentul s-au adoptat reforme care au vizat separarea puterilor în stat, justiția și administrația publică.
Opera legislativă a lui Napoleon-
Codul Civil Francez
Moștenirea revoluției franceze
Un genial conducător de oști Napoleon Buonaparte a înlocuit o monarhie cu alta, în 1804 proclamându-se împărat cu drepturi ereditare. El a rămas în istorie ca un „soldat al Revoluției” și al idealurilor sale esențiale. Pe plan legislativă opera lui a fost contradictorie, pe de o parte a instituit un stat centralizat și autoritar în care autonomia administrațiilor locale încetau să mai existe și libertățiile politice erau sever limitate. Pe cealaltă parte noul regim imperial a fost moștenitorul tranformărilor radicale pe care dreptul public si cel privat le-a suferit.În ceea ce privește proprietatea și libertatea individuală a primit o protecție, s-a proclamat egalitate între persoane, pamântul era eliberat de povara incalculabilelor drepturi feudale care ii lăsa fără libertatea spiritual, egalitatea succesiunilor a fost asigurată prin suprimarea privilegiilor de masculinitate și de întâietate.
Alături de activitatea legislative în 1801 a fost elaborate un Cod civil de către Convenție și a fost promulgat de către Napoleon abia în 1804. Codul civil francez sau Codul Napoleon a fost primul cod important din Europa, care a stat la baza mai multor legislații europene: în Olanda, Belgia, Spania și chiar și afara Europei: Japonia, Brazilia. Pe calea codului se aboleau privilegiile date de originea socială, se instituia libertatea religioasă si concurența pentru ocuparea funcțiilor publice. A fost considerat cea mai modernă legiuire civilă. Codul lui Napoleon a stat la baza Codului Civil Roman, adoptat in 1856. Asadar codul se refera printre altele la proprietate, afaceri coloniale, familie si drepturi individuale. În 1865, el a devenit și modelul Codului Civil Român, intrat în vigoare în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Organizarea judiciară în timpul imperiului
Napoleon a dat Franței si o nouă organizare judiciară. Cea mai inaltă era instanță judecatorească era Curtea de casație organizată pe doua secțiuni: civilă și penală. În departamente funcționau curți de apel, în arondismente – tribunalele civile, iar in cantoane – judecatoriile de pace. Judecarea proceselor penale era încredințată unor instanțe speciale: Curțile de justiție criminală în departamente, instanțele de Poliție corecțională în arondismente și Tribunalele de canton în cantoane. Caracterul despotic al regimului imperial și-a găsit oglindirea și în legislația penală, concretizată în Codul de procedură penală (1808) și Codul penal (1810). Noile coduri statorniceau obligativitatea reprimarii penale a faptelor ce incalcau ordinea sociala si de stat.
Clasificând infracțiunile în funcție de gravitatea lor și pedepsele se administrau în funcție de circumstanțele atenuante sau agravante, mergând până la pedeapsa capitală pentru delictele politice sau depindea de gravitatea infracțiunii. Convins de importanța reglementării juridice a raporturilor sociale, împăratul a numit în 1800 o comisie de juriști care au însărcinați să redacteze proiectul unui cuprinzător Cod Civil, pentru a-l așeza la temelia noului edificiu social. Așa a luat naștere Codul Napoleon din 1904, care mai târziu a devenit Codul Civil Francez. Și doi ani mai târziu i-a urmat Codul de procedură civilă, iar în 1807 Codul Comercial. Cu anumite modificări și adăugări aceastea continua să se aplice și în zilele noastre.
Codul Napoleon
La data 13 august 1800 Napoleon s-a consultat cu Jean-Baptiste Champany și a numit o comisie care să pregătească un proiect de cod civil al Franței. Noul cod nu era neapărat o necessitate, ci un mod consolidare al noului regim și un instrument de reconciliere. La dezbaterea proiectului Codului Civil și împăratul nu avea cunoștințe juridice dezvoltate. În schimb pe vremea când era tânăr ofițer a găsit din întâmplare un Cod al lui Iustinian pe care l-a citit și l-a memorat cu ușurință și mare interes. De aceea, în timpul dezbaterii proiectului, așa cum afirma un autor francez, „părea născut jurisconsult, așa cum fusese născut general și diplomat”.
După ce a fost adoptat, Codul care-i poartă numele împăratului număra 2281 de articole și urma, ca plan, ordinea Instituțiilor lui Iustinian: persoane, bunuri, succesiuni, obligații și contracte, în final fiind adăugate privilegiile, ipotecile și prescripția. Proprietatea privată era situată în centrul reglementării juridice a Codului: „Nimeni nu poate fi constrâns a ceda proprietatea sa decât numai pentru cauză de utilitate publică și în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri”; și astfel a preluat sub formă de dispoziție de lege, unul din principiile esențiale ale Declarației Drepturilor Omului.
Codul civil garanta egalitatea în fața legii. Legea a fost aceeași pentru toți în toată Franța. Doar că egalitatea nu a fost absolut. Străinilor nu le-au fost acordate drepturi civile, nici soțiilor să fie egale cu soții lor, nici copiilor legitimi și cu cei nelegitimi. Proprietatea a fost de primă importanță, acesta a fost eliberată de sarcinile feudale și proprietarul beneficiază de drepturi exclusive. Dreptul de proprietate a fost absolut, exclusiv si perpetuu. Codul a instituit, de asemenea, pedeapsa de "moarte civilă" (Morte civile) o ficțiune juridică, prin care autorii de anumite categorii de infracțiuni au avut loc pentru a fi mort dintr-un punct de vedere. Căsătoriile care erau dizolvate, copiii orfani nu puteau să dețină, să achiziționeze sau să înstrăineze bunuri. Moarte civilă a fost pronunțată și în cazurile în care a condamnații încercau să scape sau dacă erau judecați în absență. Moartea civilă a fost abolită în 1854.
Articolul 544 definește proprietatea ca "dreptul de a se bucura și de eliminare a lucrurilor în modul cel mai absolut, cu condiția ca acestea nu sunt utilizate într-un mod interzis de legile sau statutele." Dar Codul nu proteja, în aceeași măsură, interesele celor fără proprietate sau fără grupuri. Pentru a proteja proprietatea Codul proteja de proprietățiile minorilor și a cele femeilor căsătorite pusese un număr limitat de persoane care puteau să folosescă moșiile lor. Cei fără de proprietate nu erau atât de protejați, de exemplu, contractele de închiriere și a forței de muncă și salariul mediul rural nu au fost reglementate, și articolul 1781 a declarat că, în litigiile de muncă, ”maestrul crede doar în afirmarea lui." Sindicatele și greve au fost declarate ilegale. Robert B. Holtman a subliniat faptul că "protecția proprietății burgheze, pe care unii din franceză o priveau ca o necesitate, la acestea nu Bonaparte era cauza, ci avocați ”- care a fost progresiv sau chiar revoluționară pentru restul Europei."
Bunul privat era un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Conform Codului, dreptul de proprietate funciară cuprindea solul, apele care-l străbăteau, subsolul, precum și spațiul aerian. Dreptul de proprietate se dobândea pe calea moștenirii legale și testamentare. Prin contract de vânzare – cumpărare, de donație, de schimb, de transferul proprietății care rezulta în însăși încheierea acestuia. Proprietatea se putea dobândi și prin prescripție achizitivă sau uzucapiune care era principiu creat de dreptul roman – mod de dobândire a unui bun imobiliar, prin posedarea lui o anumită perioadă. Acțiunea de revendicare era considerată imprescriptibilă.
Codul Napoleon a acordat o mare importanță organizării familiei, care se constituie prin căsătoria, transformată într-o instituție civilă – un adevărat „contract civil”. Ea trebuia să îndeplinească anumite condiții de fond: deosebirea de sex, pubertatea soțului și nubilitatea soției fixate la 18 și, respectiv, 15 ani, consimțământul viitorilor soți, cât și consimțământul părinților -pentru băiații era până la 25 de ani și pentru fete era până la 20 de ani. O condiție de formă era celebrarea căsătoriei înaintea ofițerului de stare civilă și a martorilor.
Încheierea contractului de căsătorie putea produce efecte între părțile contractante, constând în îndatoriri: coabitare, fidelitate, ajutor și asistență reciprocă, pe temelia cărora Codul a așezat puterea maritală a soțului – supremația bărbatului asupra femeii, contrară egalității dintre părți. Aceasta făcea din bărbat un adevărat ”pater familias” din dreptul roman-, cu puteri și prerogative foarte mari asupra tuturor persoanelor care alcătuiau familia. El administra bunurile comune, dar și pe cele dotale, care aparțineau soției. Aceasta putea intenta acțiune de divorț pentru adulterul soțului numai dacă acesta și-a adus concubina în căminul familial. Căsătoria se putea disface prin moartea unuia dintre soți, prin declararea nulității ei de către o instantă de judecată și prin divorț. Divorțul era limitat la trei cauze: adulterul, violența unuia dintre soți către celălalt și condamnarea unuia dintre soți la pedepse ce atrăgeau dezonoarea familiei
După revoluția franceză s-au adus schimbări radicale și în domeniul dreptului succesorial. Codul Napoleon a anulat privilegiile succesoriale și a stabilit ca moștenirea legală să aibe întâietate față cea din testament și a introdus idea de egalitate in materie succesorală. S-au stabilit următoarele clase de moștenitori: legitimi (descendenți, ascendenți și colaterali în ordinea vocației succesorale); naturali; soțul supraviețuitor și statul. Pe lângă succesiunea legală în acest cod s-a mai recunoscut și succesiunea testamentară, dar aceasta nu avea o libertate absolută, având anumite obligații față de rudele apropiate cărora trebuia să le transmită o parte din moștenire.
Codul Civil a fost urmat de o serie de coduri suplimentare, codurile sunt cunoscute colectiv ca "les coduri Cinq, Codul de procedură civile (1806), Codul de Comerț (1807), Codul Penal (1810), și Codul d'Instrucțiunea Criminelle (1811). Codurile din urmă au fost criticate că nu la fel de bine gândite ca și Codul Civil.
Codul civil a avut o influență pe scară largă în lume, de lege. Codul, conservator moderat a fost de multe ori revolutionar și în ținuturile pe care le-a primitCodul civil a fost introdus în Italia, în 1806. În Germania, Renania-Palatinat a fost sub stăpânire franceză timp de douăzeci de ani unde Codului civil și reformele franceze au avut timp să prindă rădăcini. În 1900, sa constatat ca 17 la suta din germani au fost încă guvernați de legea franceză. În mare parte din Renania ”Codul lui Napoleon” a fost încă administrat în limba sa maternă.
Codul Napoleon s-a bucurat și după decesul lui Napoleon Bonaparte de o autoritate și de o forță de expansiune foarte mare la fel ca dreptul roman care a fost codificat de Iustinian. Fiind foarte clar redactat și într-un stil accesibil, era foarte ușor de învățat și de înțeles celor care li se adresa. Codul francez corespundea nevoilor plângerilor acelei epocii. De aceea statele naționale din Europa și pe alte continente au receptat foarte ușor codul francez, socotit modelul celei mai desăvârșite legislații civile. Acesta a fost preluat ca model de state precum: Grecia, Belgia, Spania, Olanda, Egipt, cele 2 Americi, Japonia. La hotărârile domnitorului Alexandru Ioan Cuza, juriștii români îl traduc și cu unele prescurtări și adaosuri îl pun vigoare la 1 decembrie 1965, dispozițiile sale au fost găsite mai târziu în legislația civilă românească.
Istoricul Albert Sorel zis că ”Codul Napoloanian” reflectă mândrie națională în realizările lui Napoleon. Atunci când se vorbește despre beneficiile acestei revoluții și de rolul eliberator al Franței, te gândești la Codul civil, și la această cerere a”ideii de justiție la realitățile vieții". Georges Lefebvre a scris "eșecul de a descrie Codul în toată prospețimea ei ar juca fals istoria ani napoleoniene …" În cele din urmă Codul civil, trebuie să fie luat în considerare cea mai mare realizare a lui Napoleon.
Capitolul IV
4.1 Noțiunea de „drepturile omului”
Atunci când precizezi expresia ”drepturile omului” te gândești la drepturilor ființelor umane, ființă înzestrată cu rațiune și conștiință, și căreia drepturile sale naturale îi sunt recunoscute ca drepturi inalienabile și imprescriptibile.
J.J. Rousseau cu ocazia participării la un concurs organizat de Academia din Dijon ține discursul său celebru „Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni” în care arată că „drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel”. În cadrul drepturilor omului, noțiunea de demnitate umană este fundamentală, întrucât ea apare ca un ,,principiu matrice” care constituie baza drepturilor fundamentale.
Putem observa că în documentele naționale și internaționale sunt folosiți frecvent termenii ”drept” și ”libertate”, vorbesc de „drepturi ale omului”, „drepturi fundamentale”, „libertăți fundamentale”, „libertăți publice”, „drepturi civile”. Consacrarea noțiunii de ”drepturi ale omunului” se regăsește în „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” a Revoluției francize din 1789.
Cel mai des se folosește cuvântul drept atunci când este consacrat dreptul la viață, dreptul la informație, dreptul la vot, dreptul la religie. În schimb se utilizează termenul „libertate” atunci când se reglementează libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor. Având în vedere aceste terminologii, ne putem pune îtrebarea dacă dintr-un punct de vedere juridic există deosebiri între drept și libertate? În literatura de specialitate din punct de vedere juridic: ”dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept” neexistând deosebiri de natură juridică între cele 2 noțiuni.
Atunci când precizezi ”Declarației drepturilor omului și cetățeanului” din 1789 te gândești automat la două noțiuni care sunt importante pentru situarea „drepturilor omului” în ansamblul din care fac parte: guvernarea democratică și statul de drept. Astfel, „apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale se bazează, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic și, pe de altă parte, pe o concepție comună și respectul comun al drepturilor omului”
Ca un fenom social, drepturile omului îsi au originile în antichitate, în schimb ca fenomen juridic, drepturile omului iși au originea în doctrina dreptului natural. Dreptul natural pornește de la ideea că omul insuși prin natura sa are oriunde și oricând drepturi care sunt anterioare si primare celor acordate de către societate și acestea sunt recunoscute de dreptul natural. Giorgio del Vecchio, a afirmat că : «Ideea că ființa umană posedă prin natura sa anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund doar imperfect, dispozițiie legilor pozitive, s-a ivit în mintea omenească, incă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucitoare, grație filosofiei antice, a jurisprudentți romane ca și în epocile următoare, inspirandu-se uneori din dogmele religiei creștine, iar alteori doar din lumina rațiunii. »
La prima vedere ”Drepturile omului” par niște probleme care sunt specifice secolului al XX-lea, dar aceasta nu este deloc nouă în istoria umanitații. Această idee de drepturi alea omului a inceput sa aibă apară încă din anul 300 î.e.n. în filosofia Greco-romană care a fost întemeiată de Zenon. Atunci această idee evidenția că orice persoană era îndreptățită să pretindă recunoașterea propriei demnități și să fie respectat ca o persoană.
O contribuție importantă în dezvoltarea concepției necesară unui ansamblu universal de reguli care se refereau la ființa umană a avut-o Platon (427-447 î.e.n.) care a făcut o deosebire foarte clară între cultură sau tradiții și idei în timpul Greciei Antice. Lucrările lui Platon se remarcau o serie de drepturi și libertăți ale omului. Platon aprecia în lucrarea sa ”Etica” că: "…prin natură nu se deosebesc întru nimic că orânduirea aceasta așadar, nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violență". Lui Aristotel i-a aparținut primul germene în ceea ce privește ideea de drept, afirmând în lucrarea sa ”Politica” « numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc cu nimic. »
Primul document care a garantat idea libertățiilor a fost Magna Charta Libertatum din 1215, prin care nobilimea engleză a reușit să împună respectarea privilegiilor ei de către rege. Acesta a fost urmată de alte documente precum “Pettition of Rights” (1628) si “Haleas Corpus Acte” (1679) în Anglia, care urmăreau îngrădirea absolutismului monarhic și afirmarea libertății individului, iar în S.U.A. – “Bill of Rights” (Virginia 1776) si Declarația de independență a S.U.A. de la 4 iulie 1776.
Toate documentele anterioare Revoluției franceze din 1789 se bazau pe libertatea politică și personală a filosofilor englezi. Revoluționarii au propus un document foarte important: ”Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului”. Cele mai importante documente ca o expresie a voinței naționale în apărarea drepturilor omului au apărut în perioada postbelică: Declarația Universală a Drepturilor Omului (ONU – 10 dec. 1948); Convenția privind prevenirea și pedepsirea genocidului (9 dec. 1948); Convenția Europeană privind protecția drepturilor omului și apărarea libertăților fundamentale (4. nov. 1950) cu Protocolul adițional din 20 martie 1952; Pactul internațional privind drepturile cetățenești și politice (19. dec. 1966); Documente finale ale Conferinței de la Helsinki (1. aug. 1975).
Una dintre cele mai importante realizări ale Consiliului Europei este Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ulterior ca rezultat al evoluției libertățiilor s-a cristalizat conceptul de drept al omului care implică obligații corelative, măcar de apărare, în sarcina autorităților statale, ceea ce înseamnă că aceste libertăți trebuiau nu numai proclamate, ci și promovate, protejate și garantate. Astăzi se poate constata că între drept și libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic. Într-o societate organizată în stat, omul se prezintă din punct de vedere juridic sub trei ipostaze distincte: apatrid, străin sau cetățean. Pe planul realităților juridice naționale, omul devine cetățean, drepturile sale naturale fiind proclamate și asigurate prin Constituția statului de unde aparține cetățeanul, sub denumirea de drepturi sau libertăți cetățenești.
Constituția consacră nu numai drepturile naturale ale omului, ci și alte drepturi care asigură existența sau sunt necesare dezvoltării și protejării sistemului social. În general cetățenii beneficiază de toate drepturile din Constituție, în timp ce străinii și apatrizii beneficiază doar de câteva, de obicei de cele care sunt necesare oricărui ființe umane. În orice stat drepturile omului devin drepturile cetățenilor.
Clasificarea drepturilor omului
În doctrina juridică a drepturilor omului au fost stabilite mai multe clasificări ale drepturilor și libertăților fundamentale consacrate prin instrumentele juridice existente, în funcție de criteriile utilizate.
După criteriul consacrării lor în timp și recunoașterii lor de către stat, drepturile omului pot fi clasificate în:
Drepturi din prima generație – au în vedere libertatea individuala si libertatea politica. În aceasta categorie se încadreaza : dreptul de vot si dreptul de a fi ales, siguranta individuala,protectia împotriva arestarii abuzive, libertatea de opinie, libertatea de exprimare
Drepturi din a doua generație – sunt în general drepturi cu caracter economic, social și cultural. Exemplu: libertățiile sindicale, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul la greva, protectia sociala pentru copii, batrâni si handicapati, egalitatea între barbati si femei
Drepturi din a treia generație – sunt reprezentate de drepturile de solidaritate , care de obicei prezintă dificultăți mari în aplicarea în practică și au apărut în anii 1970. Examplu: dreptul la un mediu sănătos, drepturile care reies din aplicațiile bio-medicinei, dreptul la pace.
Daca în cazul drepturilor din prima generație statul trebuie sa se abțină, să nu împiedice exercitarea lor, în cazul drepturilor din generațiile următoare statul este dator sa intervină, să acționeze pentru ca aceste drepturi sa poată fi realizate. În cazul drepturilor din generația a doua și a treia, lipsește continutului juridic al drepturilor.
Dupa criteriul destinatarului, prin raportare la persoanele beneficiare ale protecției instituite, drepturile si libertățile fundamentale ale omului pot fi grupate în:
drepturi individuale care pot fi:
generale – se adreseaza tuturor oamenilor, precum dreptul la viata;
specifice – se adreseaza unor anumite categorii de persoane – copii, femei, apatrizi, etc.
drepturi colective – prevăzute pentru protejarea intereselor unui ansamblu de persoane, titulare în mod colectiv ale drepturilor, cum sunt drepturile popoarelor sau ale minorităților
În ”Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale” art. 1 prevede: ”Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele înșele. În virtutea acestui drept ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală.” Iar în art. 2 este precizat ”Pentru a-și înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogățiile și de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligațiilor care decurg din cooperarea economică internațională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, și din dreptul internațional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.”
În baza abordării drepturilor omului prin prisma aplicării acestora, o mare parte a doctrinei europene a utilizat atât criteriul protecției asigurate, cât și criteriul clasificării drepturilor și libertăților fundamentale după natura acestora. Astfel, clasificarea rezultată este o clasificare mixtă, mai apropiată de realitatea protecției efective instituite prin instrumentele juridice europene. Astfel, F. Sudre promovează clasificarea drepturilor omului în drepturi intangibile (dreptul la viață, interdicțiatorturii) drepturi condiționale judiciare și extrajudiciare (dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieții private) și drepturi indirecte, a căror incidență rezultă din aplicarea combinată a două sau mai multe norme (dreptul la un recurs efectiv, dreptul la nediscriminare).
Dacă ne luăm și după documentele internaționale, drepturile omului sunt împărțite în drepturi civile și politice și drepturi economice, sociale și culturale.
Drepturi civile și politice
drepturi intangibile – dreptul la viață; dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane dregradante, dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituții și muncii forțate; dreptul la neretroactivitatea legii și dreptul de a nu judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă- non bis idem
drepturile și libertățile condiționale judiciare – libertățile persoanei fizice, drepturi și libertățile procesuale, dreptul la egală ocrotire din partea legii
drepturi și libertăți condiționate extrajudiciare – dreptul la respectarea vieții private, a domiciliului și a corespondenței, dreptul la libertatea de gândire, de conștiintă și de religie, libertatea de expresie și informare, libertatea de reunire și asociere
drepturile indirecte sau complementare – dreptul la un recurs efectiv, dreptul la nedescriminare
Acestea sunt libertăți individuale care au apărut pentru prima data la nivel intern, fiind consecrate prin declarațiile de drepturi ale revoluționerilor burghezi. Ele sunt libertăți negative presupunând o abținere din partea statului să nu le încalce. Aceste drepturi au și o parte pozitivă pentru stat pentru că poate intervenii pentru asigurarea respectării drepturilor.
Drepturile economice, sociale și culturale
Ele asigură participarea individului la aspectele vieții, fiind în natura sa să conducă în societate. A apărut tot în dreptul intern, fiind mai târziu consacrată și în sfera internatională. Aceste drepturi au apărut pe vremea capitalismului, ele depinzând de nivelul de dezvoltare a unei societăți. Aceste drepturi spre deosebire de cele civile și politice nu au la nivel internațional un caracter justițiabil. Pentru a masca situația drepturilor civile și politice, statele comuniste preferau sa afirme drepturile economice, sociale și culturale.
Drepturile economice: – dreptul la respectarea proprietății bunurilor, dreptul persoanei la un nivel de trai decent pentru ea și familia sa
Drepturi sociale – dreptul la asociere, dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, dreptul la șomaj, dreptul la asigurare socială,
Drepturi culturale – dreptul la educație
Drepturile la solidaritate
Au apărut direct la nivel internațional, punându-și accentul pe solidaritatea internațională. S-a observat însă, în mod judicios că pe de o parte, ideea de solidaritate poate fi considerată însăși rațiunea de a fi a drepturilor economice, sociale si culturale, iar pe de alta, drepturile de solidaritate nu par a fi compatibile cu logica raportului juridic în conținutul căruia ele ar fi cuprinse. De exemplu, este greu de determinat titularul dreptului la pace, care nu reprezinta altceva decât expresia principiului interzicerii recurgerii la forță în dreptul internațional, cât și sancțiunea sa specifică, aplicabilă în cazul în care ar fi încălcat, privită ca modalitate juridică a protectiei drepturilor omului. De aceea, în cazul acestor drepturi trebuie mai degraba cautată posibilitatea de a fi cuprinse în cadrul celorlalte două categorii care se bucura pe plan internațional de o protecție concretă și efectivă.
De obicei întâlnim aici drepturile copiilor, drepturile minoritățiilor și drepturile altor categorii de persoane.
Instituția drepturilor omului pe parcursul timpului, a cunoscut un drum greu pentru a se înfățișa în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă cât și de cea internațională. Ea reflectă un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertățiilor ce aparțin oricăror ființe umane, definând și însumând un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale, de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat.
Respectarea drepturilor omului poate duce la eradicarea sărăciei și accesul tuturor oamenilor la un nivel de trai decent pe care societatea umană cu posibilitățiile ei materiale și fianciare trebuie să-l poată asigura membriilor săi. Toate acesta ar însemna un raport de armonie între stat, societate și om, existând o solidaritate reciprocă acceptată de interes comun.
Capitolul V
Statul de drept, democrația și drepturile omului sunt valori esențiale ale Uniunii Europene, care au fost stabilite chiar în tratatele fondatoare, deșii pe parcurs au fost consolidate prin adoptarea unor noi documente, care au înlesnit parcurgerea etapelor institutionale. Ceea ce a influențat decisiv forma și funcțiile actuale a Uniunii Europene a fost evoluția drepturilor omului. Când se stabileau noi reglementări ce dezvoltau Uniunea se acordau noi garanții și în privința drepturilor omului.
Prima care a cuprins într-un singur document toate drepturile politice, civile, economice și sociale a fost Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Carta care respecta competențele și îndatoririle Uniunii a recunoscut, a reafirmat și dezvoltat norme juridice fundamentale în ceea ce privește drepturile omului.
Procesul de adoptare al
Cartei Drepturilor Fundamentale
În perioada decembrie 1999- octombrie 2000 a fost pregătit proiectul Carta Drepturilor Fundamentale de către un organism special, care a avut denumirea de ”Convenție‘‘. Organismul era compus din 62 de membri. Proiectul a fost înaintat Parlamentul European și Consiliul European la Nisa. La data de 7 decembrie 2000 în timpul întâlnirii Consiliului European desfășurat la Nisa, Carta a fost proclamată oficial și a fost publicată în sectiunea C a Jurnalului Oficial nr 364 la data de 18.12.2000.
Consiliul European din Koln
Primul pas important a fost făcut la întâlnirea Consiliul European din Koln din 3 și 4 iunie 1999, având ca scop principal luarea decizilor în ceea ce privește intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam.
Ceea ce a fost dezbătut putem afla din anexa 6 a Concluziilor Președinției care purta numele de ”Documente supuse Consiliului European de la Koln”. Printre punctele dezbătute a fost și ”Nota Președinției asupra drepturilor omului 8727/99”. Concluziile Președinției sunt prevăzute în capitolul IV. Aici estet un punct ”Further Development of the European Union” care precizează despre Carta Europeană a Drepturilor Omului, notându-se: ”Consiliul Europei are în vedere că în prezentul stadiu de dezvoltare a Uniunii Europene drepturile fundamentale aplicabile la nivelul Uniunii trebuie să fie consolidate printr-o Cartă și astfel evidențiate”. Următorul articol consemneză: ”În acest stadiu a fost adoptat Decizia atașată în Anexa IV. Viitoarea Președinție trebuie să stabilească condițiile de implementare ale acestei decizii până în momentul întâlnirii extraordinare a Consiliului European în Tampere din 15 și 16 octombrie 1999”
”Decizia Consiliului European de a elabora o Carta a Drepturilor Fundmentale ale Uniunii Europene ”( European Council Decizion on Drawing Up of a Charter of Fundamental Rights of the European Union) este însemnată tot în Anexa IV care a fost adoptată la Koln.
După cum este înscris în documentul oficial: ”protecția drepturilor fundamentale reprezintă un principiu fundamental al Uniuniii și reprezintă o condiție indispensabilă a legitimății sale”, obligația Uniunii fiind aceea de a respecta drepturile fundamentale. Acestea sunt confirmate și definită de juriprudența Curții de Justiție Europene.
Documentul Consiliului prezintă ceea ce ar trebui să conțină Carta, sconțând în evidență importanța includerii libertăților și drepturilor fundamentale, dar și a drepturile proceduale de bază care sunt garantate de Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertățiilor Fundamentale. Această convenție a avut loc pe data de 04.11.1950 și drepturile au fost derivate din tradițiile constituționale comune statelor membre ca principii generale comunitar. Carta trebuie să includă doar drepturile fundamentale recunoscute numai pentru cetățenii Uniunii, fiind incluse drepturile economice și sociale care sunt cuprinse în Carta Socială Europeană și în Carta Comunitară a drepturilor Fundamentale Sociale ale Muncitorilor.
Carta Socială Europeană ( European Social Charter ) un tratat al Consiliului Europei care garantează drepturile sociale și economice umane. A fost adoptată în 1961 și revizuită în 1996. Comitetul european al drepturilor sociale norme privind conformitatea situației în statele cu Cartei Sociale Europene, protocolul adițional din 1988 și Carta socială europeană revizuită. Carta Socială Europeană revizuită a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2007.
Carta Comunitară a drepturilor Fundamentale Sociale ale Muncitorilor (Community Charter of the Fundamental Social Rights of Workers) a fost adoptată la 9 decembrie 1989 de o declarație a tuturor statelor membre, cu excepția Regatului Unit, și a stabilit principiile majore pe care se bazează modelul european de dreptul muncii și forma de dezvoltare a modelului social european în următorul deceniu. Drepturilor sociale fundamentale declarate în Carta comunitară sunt dezvoltate în continuare în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care au devenit din punct de vedere juridic cu ratificarea Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009.
În vederea elaborări și prezentării unui proiect al Cartei înăintea Consiliului European din decembrie 2000,Consiliul a propus să se creeze un grup format din: alcătuit din reprezentanți ai șefilor de stat și de guvern, ai instituțiilor comunitare și ai altor instituții europene și naționale; un reprezentant al Comisiei europene; 16 membri ai Parlamentului European; 30 membri ai parlamentelor naționale; 2 ai Consiliului Europei. Președintele Convenției a fost Roman Herzog, fost președinte al Germaniei. Curtea de Justiție și Consiliul Europei au participat la lucrări în calitate de observatori, însărcinat cu elaborarea Cartei.
La sfârșit Anexa IV notează că Parlamentul European și Comisie, Consiliul precizează că în legatură cu proiectul Cartei urmează să se decidă cum va fi integrate în tratate
5.1.2. Evoluție anterioară a Consiliului European din Biatriz
Cu ocazia întâlnirii Speciale a Consiliului European în Tampere, președinta Parlamenutului European Doamna Nicolae Fontaine a susținut un discurs la 15 octombrie 1999 unde a scos în evidentă importanța realizării Cartei Drepturilor Fundamentale, spunând : ”să fie mai mult decât im exercițiu retoric …. Trebuie să întruchipeze dimensiunea pozitivă a acestui măreț proiect (Uniunea Europeană)”.
În anexă la Concluziile Consiliului sunt specificate compoziția și aranjamentele practice ale organismului responsabil cu elaborarea proiectului Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale ale cărui întîlnire se tine în Bruxellex.
În decembrie 1999 a avut loc întâlnirea consecutive prezidată de Roman Herzog care au adoptat proiectul Cartei la 2 octombrie 2000. Pe 13-14 octombrie 2000 a avut loc Consiliul European Biaritz unde s-a aprobat in unanimitate proiectul Cartei înaintându-l apoi Parlamentului și Comisiei Europene, care și-au dat și ele acceptul la 14 octombrie 2000, respective 6 decembrie 2000.
5.1.3. Tratatul de la Nisa
O zi de referință în istoria Uniunii Europene a fost în timpul consiliului European de la Nisa a fost 9 decembrie 2000, unde Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene a fost proclamată oficial.
”Consiliul European salută proclamarea comună de către Consiliu, Parlamentul European și Comisie a Cartei Drepturilor Fundamentale, care combină într-un singur text drepturile civile, politice, sociale și cetățenești stipulate într-o varietate de surse international, europene și naționale” așa încep concluziile Președinției Consiliului European.
În timpul momentului istoric al Consiliului de la Nisa s-a produs proclamarea oficială a Cartei și în acelaș timp s-a luat și decizia de-a nu se încorpora Carta în tratate. Intagrarea Cartei în Tratate și examinarea statutului juridic al ei a fost decis să se realizeze în cadrul altor discuții ce privesc viitorul Europei.
5.1.4. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa
Documentul semnat la 29 octombrie 2004 este rezultatul unui process îndelungat care a inceput cu Declarația de la Laeken- decembrie 2001, apoi a continuat în cadrul Convenției privind viitorul Europei 28 februarie 2002- 10 iulie 2003 și a fost finalizat la 4 octombrie 2003-18 iunie 2004 de către Conferința interguvernamentală a statelor member UE.
”Tratatul instituind o Constituție pentru Europa” a fost semnat la Roma pe 29 februarie 2004 și adoptat la 17-18 iunie 2004 de către Consiliul European la Bruxelles.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost introdusă în partea a II-a a Tratatului astfel primind forță juridică în cazul în care documentul ar fi fost ratificat.
Articolul I-9 ale Tratatului instituind o Constituție pentru Europa au adoptat textul în paragraful I enunțând că : ”Uniunea recunoaște drepturile, libertățiile și principiile enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale care constituire partea a II-a ”. Tot în acest tratat în paragraful al II-lea este anunțată aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertățiilor fundamentale. Iar în al III-lea paragraph sunt introduse ca principii generale de drept ale Uniunii, drepturilor omului și libertățiilor fundamentale care au rezultat din tradițiile constituționale comune ale statelortmembre și care au fost garantate de convenția europeană.
Tratatul de la Lisabona
Franța și Olanda au respins Constituția în 2005 și ca urmare s-a decis crearea unei Conferințe Internaționale guvernamentale care a condus la apariția Tratatului de la Lisabona care a fost semnat la 13 decembrie 2007. La momentul semnării Tratatului de la Lisabona au fost anexate și o serie de declarații.
Găsim la secțiunea A – Declarații cu privire la dispozițiile tratatelor. Aici se reia principiile formulate I articlul I-9 al Tratatului constituind o Constitutie pentru Europa notându-se: ”Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are forță juridică obligatorie confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune a statelor membre. Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nici nu creează vreo petență sau sarcină pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.
Formularea dispozițiilor în Tratatul privind Uniunea Europeană referitoare la Cartă sunt bazate pe aceleași principia ca în Tratatul Contituțional. Dispozițiile în legătură cu Carta după intrarea în vigoare a intrării a Tratatului de la Lisabona, altele decât textul fomal al Cartei se găsesc în art.6, paragraful 1 al Tratatului privind Uniunea Europeană. Data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona – 1 decembrie 2009- Carta a obținut forță juridică primară,care are aceeași valoare ca a tratatelor.
5.2 Carta si dreptul la o buna administrare
Prezentarea Cartei Drepturilor
Pentru prima dată în istoria Uniunii când toate categoriile de drepturi civile, politice, economice și sociale, de care se bucură toți cetățenii și toate persoanele rezidente ale Uniunii Europene, sunt revăzute într-un singur document Carta Drepturilor Fundamentale. Demersurile și procedurile care au dus la apariția Cartei au indicat importanța realizării uniunii tot mai strânse din interiorul spațiului European, precum și atenția acordată de instituțiile europene și de statele membre ale Uniunii europene libertățiilor și drepturilor fundamentale.
În Preambulul Cartei se remarcă faptul că: ”Uniunea se formează pe valorile indivizibile universal ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; ea se sprijună pe principiul democrației și principiul statului de drept. Ea plasează individual în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii Europene și creând principiul libertății, securității și justiției”.
Carta drepturilor fundamentale însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor și anume drepturi civile, politice, economice și sociale, toate acestea fiind sistematizate în cele șase capitole: „Demnitate”, „Libertăți”, “Egalitate”, „Solidaritate”, „Cetățenie” și „Justiție”.
În Cartă, drepturile sunt clasate în 6 capitole: Demnitate art. 1-5, Libertate art. 6-19, Egalitate art.20-26, Solidaritate art. 27-38, Cetățenie art. 39-46 și Justiție art. 47-50. Un al șaptelea capitol defineste dispozițiile generale.
Articolul 41 al noii Carte UE a Drepturilor Fundamentale este intitulat „dreptul la buna administrare”. Articolul stipulează ca orice persoană are dreptul de a avea propriile afaceri tratate de o maniera imparțială, onestă și într-un interval de timp rezonabil de către instituțiile și organismele Uniunii Europene. Acesta menționează, în continuare, anumite cerințe elementare privitoare la conduita administrativă, acceptă inclusiv dreptul cetățenilor de a se exprima, dreptul de a avea acces la dosarele proprii și obligația administrației de a justifica deciziile sale.
De asemenea, conține obligația administrației de a îndrepta orice prejudiciu cauzat de instituția respectivă sau de funcționarii săi în exercițiul funcțiunii. Mai mult, cetățenii au acum dreptul de a folosi una dintre limbile Tratatelor în comunicarea lor cu administrația UE.
Este clar că aceste cerințe elementare de bună administrare nu sunt numai reguli și principii de urmat de către instituții și organisme, dar și de funcționarii lor publici, pentru a garanta buna administrare. Este, important ca fiecare instituție și organism să adopte un set de reguli și principii, o lege, sau un Cod de bună conduită administrativă, în care drepturile cetățenilor să fie clar definite.
Pe lângă aceste dipoziții s-au indentificat în înteriorul Cartei prevederi ce decid în mod oficial și dezvoltă drepturile fundamentale ale cetățenilor în raport cu administrația europeană. Aici ne putem referi la: art. 20- care reglementează egalitatea în fața legii; art 21 – interzice discriminarea de orice fel; art.23 – Uniunea a instituit egalitatea între femei și barbate; art 42 – instituie dreptul cetățenilor de acces la documentație; art. 43 – cetațenii pot depune sesizări Ombudsmanului European în cazuri de administrare defectuoasă; art. 44 – dredptul de petiționare către Parlamentul European și art.47 – hotărăște mai multe principii.
Dreptul la o bună Administrare – art.41
În comparație cu articolul 6 al Tratatului Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale care sunt indicate în Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și Libetățiilor Fundamentale de către Uniune. Acestea au fost semnate la Roma pe data de 4 noiembrie 1950. Sunt respectate și drepturile tradiționale care aparțin tuturor statelor membre și care sunt principii generale ale dreptului comunitar
De stabilirea dreptului la o bună administrare reprezintă instituirea unui drept fundamental nou. Se aplică la "orice persoană" care vine în contact cu instituțiile și organismele Uniunii.
Dreptul la o bună administrare rezultă din preocuparea pentru egalitatea de tratament și dreptul la o cale de atac eficientă, precum și drepturile pe care merg cu ea, cum ar fi dreptul de a fi ascultat sau dreptul persoanei de a accesa sau dosarul ei.
Dreptul la o bună adminstrare este precizat în Cartea Drepturilor Fundamentale la articolul 41, unde este se stabilește un nou drept esențial care se aplică cetățenilor și este acceptat ”oricărei persoane” care ale legătură cu intituțiile și organele Uniunii. Drepturile fundamentale au inceput să fie protejate începând din 1960, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene care putea controla dacă reglementările interne ale statelor membre respectau drepturile fundamentale.
Articolul 41 se întemeiază pe existența Uniunii ca o comunitate de drept ale cărei caracteristici au fost dezvoltate în jurisprudența pertinentă, care a consacrat, în special, buna administrare ca principiu general de drept.
Dreptul la o bună admistrare a fost evoluat mai ales prin jurisprudența Tribunalului de Primă Instanță și Curții de Justiție, bazându-se pe existența Comunității supuse principiului legalității. Instituția Ombudsmanului European este cea care a dezvoltat art. 41 și l-a introdus în Carta Drepturilor Fundamentale.
În iunie 1999 s-a luat decizia de a se invita și Ombudsmanul European să participle în calitate de observator la lucrările Comisiei însărcinate cu redactarea proiectului Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Datorită propunerii și însistențelor lui Jacob Soderman, dreptul la o bună administrare a fost inclus în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene în articolul 41.
Capitolul VI
6.1 Bună administrare / Bună guvernare
Conceptul de ”Bună guvernare” și-a găsit consacrarea în cuprinsul Programului 2009-2012 în capitolul al II-lea ”Arajamentul pentru o bună guvernare a României. Principiile de guvernare.Măsuri pentru reluarea creșterii economice”, în timp ce conceptul de ”buna administrare” este decis oficial prin principii definitorii care sunt prevăzute prin lege.
Conceptul de "guvernare" nu este nou. Este la fel de vechi ca civilizația umană. "Guvernarea" pur și simplu înseamnă: procesul de luare a deciziilor și cel prin care deciziile sunt puse în aplicare. Cuvântul ”guvernare” poate fi folosit în mai multe contexte, cum ar fi guvernanța corporativă, guvernarea internațională, guvernarea națională și în guvernarea locală. Întrucât o guvernare este procesul de luare a deciziilor și procesul prin care deciziile sunt puse în aplicare, o analiză de guvernare se concentrează pe actorii formali și informali implicați în luarea deciziilor și punerea în aplicare a deciziilor luate, precum și structurile formale și informale, care au fost stabilite în loc pentru a ajunge la decizie și punerea în aplicare a ei.
În partea I – ”Angajamentul pentru buna guvernare a României”în capitolul al II-lea al Programului de guvernare sunt prevăzute ”Obiectivele fundamentale pe care le asumă și protejează Guvernul României” printre care regăsim și ”restructurarea aparatului administrației publice pe principii de eficiență și performanță”. În partea a II-a a aceluiași capitol sunt prevăzute ”principiile de guvernare” : La punctul 1 – ”principiul atribuirii competentelor exclusiv în baza celor atribuite prin Constituție și legile în vigoare” ; La punctul 2-lea – ”Principiul egalității, nediscriminării și garantării drepturilor fundamentale” ; La punctul al 8-lea – ”principiul transparenței față de cetățeni și față de celelalte instituții ale statului, ale Uniununii Europene și față de societatea civilă”; La punctul al 9-lea – ”princiupiul integrității actului de guvernare”.
Buna administrare presupune mai multe lucruri printre care se găsește și: proclamarea, garantarea drepturilor și respectarea demnității. O bună guvernare înseamnă o bună administrație a justiției.
În art. 1 din Constituția României sunt inscrise următoarele principii despre ”Statul român”: alineatul (3) ”România este un stat dept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, (…) reprezintă valori supreme ,(…), și sunt garantate”, alin.(5) ”În România, respectarea Constituției, a supremației sale și alegilor este obligatorie”.
În art. 102 alin (1) din textul constituțional este trecut rolul Guvernului acela de-a ”exercita conducerea generală a administrației publice” evocându-se ” poziția sa de organ central de competență materială generală.(…) Deci, Guvernul trebuie să conducă, adevărat, într-o formă generală, întreaga administrație publică inclusiv cea locală, pentru a-si realiza obiectivele politice ale guvernării țării”
Din ceea ce am precizat mai sus ne putem da seama de diferența dintre cele două concepte ”buna administrare” și ”buna guvernare” care aparent sunt identice. ”Buna guvernare” evocă rolul Guvernului și ”Buna administrare” evidențiază misiunea administrației statului ”de a transpunde în practică valorile politice, convertite în legi ori alte acte normative, care privesc asigurarea intereselor generale ale colectivităților uname organizate juridic”
Guvernul este unul dintre actorii participanți la procesul guvernării. Mai sunt actori implicați în procesul guvernării dar aceștia variază în funcție de nivelul de guvernământ despre care se vorbește. Ceilalți actori implicați în procesul decizional în afară de guvern sunt grupați ca fiind parte din “societatea civilă”.
Termenul de administrație publică are în vedere atât acțiunea de gestionare a activităților unei comunități, cât și instituțiile menite să realizeze această gestiune. Și în România există ca în alte state o lege care reglementează activitatea funcționarilor din aparatul administrativ central și local, „Statutul funcționarilor publici”. Instituțiile publice care gestionează această activitate de gestionare a activității sunt reprezentate de autorități locale și centrale.
Autoritățile locale și cele centrale sunt, în fapt, reprezentante ale comunității la nivele diferite. Desigur, problemele unei comunități sunt de diferite tipuri și reclamă diverși actori care conlucrează la rezolvarea lor. La nivel oficial însă comunitatea este reprezentată de către autorități alese prin vot de către cetățenii săi. La nivel local, o comunitate este reprezentată de autoritățile locale, primării. La nivel central instituțiile menite să rezolve problemele ce apar la nivelul societății sunt autoritățile centrale (Președinție, Guvern, autoritatea judecătorească).
Administrația publică din România
Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, indivizibil și unitar ce este organizat potrivit principiului separației și echilibrului celor 3 puteri: executivă, legislativă și judecătorească. Funcția executivă (funcție administrativă sau guvernamentală) constă în activitatea de executare în concret a legilor, de organizare a aplicarii și executării la situații concrete a legii, de asigurare a bunei funcționări a structurii organizatorice a statului. Activitatea funcției executive este condusă și coordonată de Guvern. Funcția legislativă constă în activitatea de stabilire a regulilor de conduită socială generale și impersonale, cu caracter obligatoriu și susceptibile de a fi sancționate, la nevoie, prin forța de constrângere a statului. Aceasta funcție este încredințată unei adunări reprezentative constituită pe baza votului corpului electoral – Parlamentulului. Puterea judecatorească constă în activitatea de soluționare, cu putere de adevăr legal și autoritate de lucru judecat, a conflictelor apărute între persoane sau între acestea și stat, prin intermediul hotărârilor judecătorești.
Activitatea executivă are două componente de bază, respectiv: guvernarea – trasarea deciziilor esențiale pentru prezentul și viitorul unei țări, din perspectiva relațiilor cu alte state sau cu organizații internaționale și administrarea – rezolvarea nevoilor curente, cotidiene, ale statului respectiv.
Administrația publică, în mod tradițional, presupune două elemente de bază:
• Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înțeles în accepțiunea “lato sensu”, de act normativ cu forța obligatorie și nu în accepțiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului.
• Prestarea de servicii publice în limitele legii. Prin serviciul public se înțelege activitatea organizată sau desfășurată de o autoritate a administrației publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public.
Autoritățile administrației publice
Potrivit dispoziților legale cuprinse în noua lege a contenciosului administrativ, constituie autoritate publică orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale, care acționeaza în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autoritatilor publice, in sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obtinut statut de utilitate publica sau sunt autorizate sa presteze un serviciu public.
Autoritățile administrației publice de stat sunt: Guvernul; Administrația de specialitate: ministerele, autoritățile administrative autonome, serviciile publice deconcentrate; Prefectul.
Autoritățile administrației publice locale sunt: Consiliul județean; Consiliul local, Primarul; Serviciile publice locale.
Atributele autorităților administrației publice: previziunea si programarea; organizarea calitativă si cantitativă; de comandă (administratia colaborează la adaptarea deciziilor politice prin pregătirea acestora); coordonarea (armonizarea si sincronizarea tuturor actiunilor care se realizează la nivelul sistemului); de control (se măsoară rezultatele actiunilor autoritătilor administratiei publice în aplicarea deciziilor politice).
Competența administrației publice reprezintă ansamblul atribuților stabilite de Constituție sau de lege, ce conferă drepturi si obligatii pentru a duce la îndeplinire o anumită actiune administrativă. Competența este caracterizată prin: legalitate, obligativitate, autonomie si mai ales ce este dusă la îndeplinire prin mijlocirea organelor de conducere și a funcționarilor publici.
Funcționarul public și personalul contractual
Funcția publică este definită de Legea nr.188/1999, ca fiind „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală”.
Funcțiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate și instituție publică în parte. Funcționarul public este persoana numită, într-o funcție publică și învestită în mod legal cu atribuțiile acesteia, persoana titulară de drepturi și obligații chemată să le exercite în scopul realizării competenței autorității publice sau instituției publice din care face parte funcția publică. În Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, art.2 alin.2, funcționarul public este definit ca fiind „persoana numită, în condițiile prezentei legi, într-o funcție publică”. Conform Statutului, totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală constituie Corpul funcționarilor publici; persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei își păstreaza calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici.
Personalul contractual este personalul din aparatul de lucru al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public, dar li se aplica legislația muncii. – ”Persoanele incadrate cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în posturi de natură contractuală care au fost stabilite și avizate ca functii publice vor fi numite în funcții publice de execuție dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 54 și condițiile de vechime în specialitatea studiilor corespunzătoare clasei și gradului profesional ale functței publice.”
6.2.3 Funcționarul public și buna administrare
Corelația dintre administrația publică și dreptul la o bună administrare poate fi observată chiar de la etimologia cuvântului administrație. ”Ad” înseamnă ”la”, ”către” și ”minister” inseamnă ”servitor”, ”supus”, fiind opusul lui ”magister” care înseamnă ”stăpân”. Etimonogia ne determină să întelegem esențialul misiunii administrașiei publice, aceeea de a se devota satisfacerii sociale, a binelui public.
În doctrină, termenul administrație este definit ca un ”ansamblu de autorități și instituții publice, prin care este pusă în executare legea și sunt prestate servicii publice, iar din punct de vedere material, funcțional” administrația publică înseamnă acte juridice și opetațiuni materiale prin care legea este pusă în executare.
Funcționarii publici sunt instrumentele prin care statul iși realizează atribuțiile. Funcționarul public este o instituție distinctă de salariat, cu un statut juridic de sine stătător, care derivă, în principiu, din realitatea că el este depozitatorul unor prerogative de putere publică.
Constituția României din 1991 enumeră în art.73, alin. (3) lit. j) , statutul funcționarilor publici printre materiile rezervate legilor organice, în acelaș timp statutul juridic al unui salariat este amintit la lit.p) a aceluiași articol. ”Legiuitorul constituent a avut în vedere două instituții juridice distincte, cărora li se aplică reguli juridice diferite, care aparțin unele drepturlui public, în cazul funcționarului public, și celelalte dreptului muncii” în cazul salariatului.
Buna administrare a fost definită în doctrină ca un principiu fundamental al administrației, care presupune delegarea în mod corespunzător a puterii la fiecare nivel, fiecare avînd foarte bine definite responsabilitățiile, implicarea și responsabilizarea societății civile în actul guvernării deține un rol important în realizarea acestora.
Cu privire la natura juridică a dreptului la o bună administrare, în doctrină s-a indicat că el ”reprezintă o instituție juridică complexă și are natura juridică a unui drept fundamental, cu conținut general care include o multitudine de atribute referitoare la organizarea și funcționarea administrației, recunoscute ca drepturi de sine stătătoare”
Funcționarii publici sunt resursele umane ale administrației publice, care alături de cele materiale și bănești asigură condițiile de funcționare a acesteia. În exercitarea atribuțiilor, funcționarii publici trebuie să fie în slujba cetățenilor, a interesului public, căruia să-i dea satisfacție cu întâietate, comportamentul lor fiind influențat de noile reforme sociale și de internaționalizarea crescândă a contextului în care ei lucrează.
Gestionarea funcției publice impune ca pentru crearea și dezvoltarea a unui corp de profesioniști conform unor standarde comune în cadrul autorităților și instituțiilor publice, trebuie să fie organizată cariera funcționarului de la debut până la înalt funcționar public sau până la încetarea raportului de funcție publică.
Articolul 2, litera c) din Codul de conduit a funcționarilor români prevede că îndeplinirea obiectivelor acestui cod avea ca rezultat ”crearea unui climat de încredere și respect reciproc între cetățeni și funcționarii publici, pe de o parte, și între cetățeni și autoritățile administrației publice, pe de altă parte ” acesta fiind idealul la care trebuie să se ajungă prin eliminarea faptelor de corupție din administrație.
Prin aplicarea și respectarea reglementărilor din Codul de conduită a funcționarilor publici români dar și Codul european de bună conduită administrativă se asigură respectarea dreptului cetățeanului la o bună administrație și creșterea calității serviciului public.
Principiile serviciului public care ar trebui să ghideze funcționarii europeni:
Angajamentul față de Uniunea Europeană și cetățenii acesteia
Funcționarii publici trebuie să fie conștienți că instituțiile Uniunii există pentru a servi intereselor Uniunii și ale cetățenilor în atingerea obiectivelor Tratatelor. Aceștia trebuie să facă recomandări și să ia decizii numai pentru a servi aceste interese.
Funcționarii publici trebuie să-și exercite funcțiile cât mai bine cu putință și trebuie să se străduiască să respecte întotdeauna cele mai înalte standarde profesionale. Aceștia trebuie să fie conștienți cu privire la funcția lor de încredere publică și să urmărească să fie un bun exemplu pentru ceilalți.
Integritate :
Funcționarii trebuie fie ghidați de un simț al proprietății și trebuie să se comporte în toate cazurile într-un mod care ar putea fi supus celui mai amănunțit control public. Această obligație nu este considerată ca fiind îndeplinită doar acționând în spiritul legii. Funcționarii publici nu trebuie să-și asume nicio obligație financiară sau de alt tip care i-ar putea influența în exercitarea funcțiilor lor, inclusiv prin acceptarea de cadouri. Aceștia trebuie să declare în mod prompt orice interese private legate de funcțiile lor. Funcționarii publici trebuie să procedeze astfel încât să evite conflictele de interese și apariția acestor conflicte. Aceștia trebuie să ia măsuri rapide pentru a soluționa orice conflict care apare. Această obligație le revine și după ce părăsesc biroul.
Obiectivitate :
Funcționarii publici trebuie să fie imparțiali, deschiși față de nou, să țină seama de probe și să fie dispuși să asculte puncte de vedere diferite. Aceștia trebuie să fie capabili să recunoască și să remedieze greșelile.
În procedurile care implică evaluări comparative, funcționarii publici trebuie să își bazeze recomandările și deciziile numai în funcție de merite și orice alți factori prevăzuți în mod expres de lege. Funcționarii publici nu trebuie să facă discriminări sau să se lase influențați în comportamentul lor profesional de faptul că simpatizează sau nu o anumită persoană.
Respect față de ceilalți :
Funcționarii publici trebuie să aibă un comportament respectuos între ei și față de cetățeni. Ei trebuie să fie politicoși, dispuși să ajute, rapizi și cooperanți. Aceștia trebuie să depună eforturi reale pentru a înțelege afirmațiile altora și să se exprime clar, folosind un limbaj accesibil.
Transparența :
Funcționarii publici trebuie să fie dispuși să-și explice activitățile și să prezinte motivele acțiunilor lor. Aceștia trebuie să păstreze evidențe adecvate și să accepte controlul public al comportamentului lor, inclusiv în ceea ce privește respectul față de aceste principii ale serviciului public.
Tranparență decizională și etică publică
Cetăteanul-
client al administrației publice
O administrație publică care oferă servicii de calitate și este în acelaș timp apropiată și de cetățean contribuie astfel la un bun climat în societate. Așa se poate hotărî și motivația funcționarilor publici de a munci. Cetățenii sunt în acelaș timp și alegători și beneficiari ai servicilor administrației, de unde rezultă că sunt clienții administrației.
Instituțiile publice și cele private depind de calitatea relației cu cetățeanul, pentru a putea acționa în mod eficace și eficient.
Organizațiile prestatoare de servicii se confruntă atât pe piața națională cât și pe cea externă cu o concurență din ce în ce mai puternică în domeniul calității. Serviciile publice nu au mai fost supuse niciodată, un presiuni de a furniza servicii de calitate, această cerere crescândă de servicii de calitate fiind însoțită de o creștere a concurenței în sectoare care au fost în mod tradițional domeniul monopolurilor. Pentru a îngreuna și mai mult situația, prestatorilor de servicii un element mai puternic a fost adăugat problemelor acestora: reducerea contribuției din fonduri publice. În aceste condiții unul din puținele instrumente de care dispun serviciile pentru a răspunde acestor noi provocări este recursul, așa cum a făcut și industria, la metodologii moderne și eficiente de management, care integrează satisfacțiile cetățenilor ca misiune fundamentală, care funcționează bine și care în același timp este mai puțin scump.
Motivul existenței oricărei organizații publice este acela de a oferi serviciile așteptate de cetățean la un nivel calitativ dorit de acesta. Calitatea este fără îndoială cel mai important argument care determină clientul să cumpere un produs sau un serviciu. Acest lucru este posibil doar dacă procesul de furnizare a serviciului sau produsului este precedat de o analiză atentă a așteptărilor clienților sau beneficiarilor. Acesta este un concept cheie pentru administrația publică , care în bună măsură își justifică exitența ca prestatoare de servicii .
Cetățeanul – client trebuie să ocupe în cadrul sistemului de obiective al administrației publice un loc important. Într-o țară democratică și nu este admis ca administrația să presteze servicii “ pe spatele“ cetățeanului și a societății pe care o servește. Motivația existenței administrației, ca prestatoare de servicii este să se extindă către interesele indivizilor și grupurilor sociale care orientează activitatea sa.
Cetățeanul reprezentă clientul administrației. Mai întâi trebuie să se armonizeze interesul general, care investește administrația cu un mandat constituțional, cu interesul individual al cetățenilor care se manifestă în momentul utilizării directe a serviciilor publice. Dar această dualitate de funcții și sensuri nu invalidează principiul orientării către client. În administrație clientul este în permanență privit la plural, și într-o gradare succesivă se integrează în acest concept utilizatorii direcți, grupuri sociale afectate de prestarea serviciului și cetățenii, ca “finanțatori“ ai tuturor serviciilor pe care le prestează administrația. În plus trebuie să se țină seama că administrația publică intră în relații cu cetățenii, întreprinderi, ONG-uri, institiții publice etc. și că o face uneori în mod voluntar, alteori obligată de împrejurări. Administrația publică așteaptă de la cetățeni să se implice și să le pese de mersul comunității, iar cetățenii nefiind obișnuiți să participle și neînțelegând ce rol au așteaptă ca administrația să vină la ei. .
Încrederea cetățenilor în organizațiile respective și în serviciile prestate este un punct important pentru administrația publică.
Obligațiile cetățenilor
Raporturile cetățenilor cu autoritățile sau cu instituțiile publice sau cu funcționarii publici trebuie să fie caracterizate prin integritate. Nu numai aceștia sunt cei care au îndatoriri, ci și cetățenii. Se consideră că principal obligație a cetățenilor în raport cu administrația publică este aceea de a se implica active în apărarea și respectarea intereselor publice.
Conform Legii 544/2001 privind liberal acces la informațiile de interes public cetățeanul are șansa de: de a depune o reclamație în momentul în care consideră că dreptul la liber acces la informative i-a fost încălcat sau de a se adresa justiției dacă dreptul la libber acces la informative ia fost lezat.
”Legea privind Statutul Funcționarilor publici”, Hotărârile de guvern privind comisiile paritare și comisiile de disciplină, ”Codul de conduită a funcționarilor publici”, ”Legea administrației publice” sunt acte normative referitoare la funcțiile și funcționarii publici care reamintesc obligația cetățeanului de a sesiza Agenția Națională a Funționarilor Publici sau comisia de disciplină în situația în care normele aplicabile funcționarilor publici au fost încălcate.
În principiu toate obligațiile pe care le avem cu toți ca cetățeni decurg din nevoia de a ne implica active în lucrurile de interes public. Administrația publică nu poate exista fără principalii săi clienți – cetățenii.
Participarea cetățenilor se poate realiza prin mai mult metode: informarea, consultarea, întâlnirea și audierea publică.
Informarea este primul nivel al implicării cetățenilor .Dacă acestia nu sunt informați nu pot participa activ. Cei din administrația publică sunt datori să difuzeze informațiile către cetățeni în legătură cu activitatea și planurile sale și uneori chiar să permită accesul liber la anumite documente cum ar fi: planuri de urbanism, procese verbale ale sedințelor Consiliului. Alte mijloace de informare pot fi: mass-media, emisiuni de la radio sau teveviziune, ziare, anunțuri publicitare, sau chiar de la secretariatul respectivei instituții.
Consultare este o modalitate prin care autoritoțiile publice pot afla nemulțumirile cetățenilor, sau pot avea sontaje prin care pot primi idei sau sugesti despre anumite probleme. Consultarea este foarte importantă deoarece implică un dialog real cu cetățenii, renuntându-se la limbajul profesional și folosindu-se astfel un limbaj comun, simplu și clar. Totuși simpla consultare nu este de ajuns, este nevoie și ca cetățenii să să se implice mai mult în treburile comunității. Pentru ca cetățenii să se implice mai mult, administrația publică trebuie să organizeze evenimente și să le dovedească că părerea lor contează și este de mare ajutor tinându-se cond de ea.
Întâlnirea și audierea publică este o metodă ce presupune interes din ambele părți atât cetățenii cât și administrația publică. La întâlnirea publică reprezentanții administrației oferă informații cetățenilor într-un cadru informal. Ca o astfel de relație trebuie să existe trebuie să existe și o respect reciproc. Audierea publică este o metodă mai formalizată decât întâlnirea. În timpul audierilor publice povestirile și opiniilor cetățenilor sunt ascultate și se încearcă să se găsească soluții. Aceastea sunt organizate de către instituții atunci când aceștia au anumite obiective de indeplinit și trebuiesc realizate după o expunere pro și contra. Ceea ce este specific unei audieri publice este posibilitatea oferită pentru reprezentanții administrației o cale de asculta și de a lua în considerare părerile și nevoile cetățenilor înainte de a lua o decizie finală.
Numai prin comunicare, perfecționareși o permanentă inbunătățire a serviciilor publice se poate îndeplini obținerea unui corp al funcționarilor publici, profesionist și neutru din punct de vedere politic.
Capitolul VII
Atunci când spunem ”buna administrare, de la viziune la acțiune” prima dată ne gândim la ceea ce însemnă construcțiile europene, reconstrucții, remodelări. Viziunea și acțiunea sunt legate una de cealaltă, neputând fii delimitate. Nu poți zice aici viziunea se termină și începe acțiunea, deoarece mereu va exista între ele o interacțiune foarte strânsă.
Dacă luăm viziunea și acțiunea în ceea ce privește drepturile fundamentale din U.E. observăm că inițial la nivel european, tratatele originale nu conțineau nimic despre protejarea drepturilor fundamentale. Problema protecției drepturilor fundamentale în sistemul comunitar a apărut prin dezvoltarea doctrinei drepturilor pe partea jurisprudențială.
În 1970 s-a ivit decizia Internațională Handelsgellschaft în care s-a încercat să se adauge ideea protejării drepturilor fundamentale. După această perioadă au început să apară argumente textuale și să se facă referiri la Carta Socială Europeană, la Convenția Internațională asupra Drepturilor Omului.
Confirmarea jurisprudenței Curții prin acte ale instituțiilor comunitare s-a realizat prin modificarea tratatului de la Maastricht, iar în 2000 documentul a apărut în cadru atunci când s-a adoptat un text privind drepturile fundamentale ale U.E.
Carta are forță juridică de la Conferința de la Nisa. Atinci ea a căpătat forță juridică obligatorie.
Atunci când analizezi dreptul la o bună administrare, te uiți la art. 41 cu toate elementele sale, deși câteodată se pot face referiri și la titlul 7 din Cartă și anume – duspoziții generale care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei. În art. 51 al Cartei este prezentat cui se adresează dispozițiile ei: instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea subsidiarității, precum si a statelor membre, dar doar atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Art.52 alin(3) precizează că în măsura în care Carta conține drepturi ce corespund unor drepturi care sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din perspectiva dreptului românesc- viziunea și acțiunea – în Constituția din 1991 aparea prin art 20, dar în anul 2003 Constituția s-a modificat și s-a mai adăugat un alineat la art 11 și o formulare mai clară a art. 141.
Art . 41 alin. (2) lit. a) din Cartă a fost revocat : dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de a lua o masură individuală care ar putea să-i aducă atingere. La această invocare a fost o problemă deoarece nu invocat art. 41 sau măcar litera, ci s-a indicat doar textul care preciza doar ceea ce trebuie respectat.Pe baza acestor lucruri s-a invocat încălcarea dreptului la apărare în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Instanța a analizat această chestiune din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a decis că nu sunt încălcate dispozițiile art. 6.
De-a lungul timpului, odată cu imbunătățirea sistemului dreptului românesc se imbunătățește și traiul tuturor cetățenilor .
Studiu de caz:
Ombudsmanul European
garant al unei bune administrații –
Cu ce se ocupă?
Ombudsmanul European este un organism independent și imparțial care poate trage la răspundere administrația UE. Ombudsmanul investighează plângerile privind cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor UE. Numai Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în exercitarea funcțiilor sale jurisdicționale, nu se încadrează în competența Ombudsmanului.
Ombudsmanul poate constata un caz de administrare defectuoasă dacă o instituție nu respectă drepturile fundamentale, normele sau principiile de drept sau principiile bunei administrări. Administrarea defectuoasă include, de exemplu, nereguli administrative, incorectitudine, discriminare, abuz de putere, lipsă de răspuns, refuzul furnizării de informații și întârziere nejustificată. Orice cetățean sau resident al UE sau întreprindere, asociație sau alt organism cu sediul social în UE poate înainta o plângere. Nu este necesar să fie afectat personal de cazul de administrare defectuoasă pentru a înainta o plângere.
Ombudsmanul European poate trata doar plângerile privind administrația UE și nu și pe cele împotriva administrațiilor naționale, regionale sau locale, nici chiar în cazurile în care plângerile se referă la chestiuni privind UE.
Când și cum se poate înainta o plângere?
Plângerea trebuie înaintată :
• în termen de doi ani de la data la care s-a luat la cunoștință de faptele pe care se bazează plângerea;
• după ce s-a contactat mai întâi instituția UE în cauză pentru a încerca să se soluționeze problema;
• în scris, inclusiv prin intermediul formularului de plângere online disponibil pe site-ul internet al Ombudsmanului European.
Formularul poate fi trimis pe cale electronică sau poate fi imprimat și expediat prin poștă. Acesta este disponibil la cerere și în format tipărit de la oficiul Ombudsmanului European. Se poate înainta plângerea în oricare dintre cele 23 de limbi oficiale ale UE.
Caz rezolvat de Ombudsmanului European (I)
A fost deschis la 09.12.2010 – Decizie din 26.05.2011
Instituția (instituțiile) în cauză : Autoritatea bancară europeană
Domeniul (domeniile) juridic (juridice) : Europa cetățenilor
Tipuri de presupusă administrare defectuoasă – (i) încălcarea sau (ii) încălcarea obligațiilor privind : Solicitări privind accesul public la documente [Articolul 23 CEBCA]
Subiectul (subiectele) : Probleme instituționale, de politică și altele
”Rezumatul deciziei privind plângerea 2497/2010/FOR împotriva Autorității bancare europene (fostul Comitet european al inspectorilor bancari)”
Plângerea se referea la refuzul de a acorda accesul public la documente.
La 29 octombrie 2010, Comitetul european al inspectorilor bancari (CEIB) a organizat o „audiere publică” în legătură cu proiectul său de Orientări privind politicile și practicile de remunerare. Reclamantul a participat la această audiere publică. La 1 noiembrie 2010, el a trimis CEIB un e-mail solicitând lista participanților la audiere, însă cererea i-a fost refuzată. În plângerea sa adresată Ombudsmanului, el a susținut că CEIB a refuzat în mod nejustificat accesul public la această listă.
Având în vedere că, începând cu 1 ianuarie 2011, CEIB urma să devină Autoritatea bancară europeană (ABE), Ombudsmanul a informat CEIB prin scrisoarea sa de deschidere a anchetei că considera ABE datoare să răspundă la acuzație.
În avizul pe care l-a trimis Ombudsmanului, ABE a afirmat că a luat imediat măsuri pentru respectarea tuturor obligaților privind transparența și caracterul deschis. Ca o dovadă a angajamentului său de a respecta principiile transparenței și caracterului deschis, ABE a acceptat să pună la dispoziție lista CEIB a participanților.
Reclamantul a declarat că în avizul său ABE și-a dovedit angajamentul față de transparență și caracterul deschis, iar aceasta reprezintă un fapt pozitiv și un merit al ABE. El a declarat că era mulțumit de lista furnizată.
În decizia sa, Ombudsmanul a afirmat că accesul public la documente este un drept fundamental al fiecărui cetățean al Uniunii Europene garantat de Carta drepturilor fundamentale. El a afirmat că transparența ajută la crearea și menținerea încrederii publice în instituțiile UE și consolidează caracterul lor democratic.
Dat fiind că ABE i-a furnizat reclamantului documentul solicitat, Ombudsmanul și-a încheiat ancheta constatând că plângerea a fost soluționată de ABE.
Raport al Ombudsmanul European din anul 2011
Ombudsmanul a înregistrat 2 510 plângeri în 2011, comparativ cu 2 667 în 2010. Din cele 2 544 de plângeri prelucrate , 27% (698 de plângeri) au fost în interiorul Ombudsmanului European mandatul.
Aproape 61% din plângerile primite în 2011 au fost transmise prin Internet. O mare parte dintre acestea (53%) a fost primit prin intermediul electronice formularul de plângere, care este disponibil pe contul de e-mail rămâne mediu principal de corespondență, 50 de cereri au fost a făcut și a răspuns prin ordinară mail și fax. Semnificativă a fost reducerea în cererile de informații a primit de-a lungul ultimilor ani (1 000 în 2010, 1 850 în 2009, 4 300 în 2008, și 4 100 în 2007) demonstrează succesul Ombudsmanului ghid interactiv, disponibil pe site-ul său de la începutul lunii ianuarie 2009. Acesta permite părților interesate să obțină informații fără a fi nevoie să prezinte un cerere. În total, Ombudsmanul manipulate peste 3 800 plângeri și informații cereri în 2011.
Tabelul 1.1 prezintă originea națională de plângeri înregistrate în 2011. În mod tradițional, reclamanții din Germania, cea mai populată țară a UE, au prezentat cel mai mare număr de plângeri, urmată de Spania. În 2011, cu toate acestea, că tendința sa schimbat, cu Spania în mișcare de la al doilea la poziția de top, urmată de Germania, Polonia, Belgia și relativ la dimensiunea populației lor, cele mai multe reclamații au venit de la Luxemburg, Cipru, Belgia, Malta și Slovenia.
Un reclamant se poate depune o plângere Ombudsmanului din cele 23 de limbi oficiale din UE. După cum arată Figura 1.2, în 2011, cele mai multe reclamanții au ales să plângere la Ombudsman în limba engleză, urmată de germană și spaniolă.
Table 1.2
După cum arată Figura 1.3, în peste 65% din cazuri, Ombudsmanul a fost capabil de a ajuta reclamantului. El a deschis o anchetă, fie (15% din cazuri), transferat cazul la un organism competent, sau informat pe reclamant în cazul în care pentru a activa (51%). Punctul 1.7 din prezentul raport se ocupă cu cazurile în care Ombudsmanul transferate, sau în cazul în care ia sfătuit pe reclamant în cazul în care pentru a porni. În 34% din cazuri pe care Ombudsmanul, în 2011, el a ajuns la concluzia că nu mai multe sfaturi ar putea fi dată și a informat reclamantul în consecință. În unele cazuri, acest lucru a fost că reclamantul nu a reușit să identifice cine sau ceea ce el / ea dorește să se plângă împotriva.
Figura 1.3: Acțiuni întreprinse cu privire la reclamații primite
Notă: Cifrele din tabelul de mai sus includ 124 de plângeri care au fost înregistrate spre sfârșitul anului 2010 și au fost prelucrate în 2011. Acestea nu includ 38 de plângeri care au fost înregistrate spre sfârșitul anului 2011, și care erau încă în curs de examinare la sfârșitul anului, cu un ochi pentru a determina ce acțiune să ia.
Caz rezolvat de Ombudsmanului European: (II )
Deschis la 25.07.2008 – Decizie din 11.11.2009
Instituția (instituțiile) în cauză : Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene
Domeniul (domeniile) juridic (juridice) : Europa cetățenilor
Tipuri de presupusă administrare defectuoasă – (i) încălcarea sau (ii) încălcarea obligațiilor privind : Legalitate (applicare incorectă a regulilor de fond și/sau de procedură) [Articolul 4 CEBCA]
Subiectul (subiectele) : Probleme instituționale, de politică și altele
”Rezumatul deciziei privind plângerea 2060/2008/VIK împotriva Oficiului pentru Publicații al Uniunii Europene („Oficiul pentru Publicații")”
Reclamantul, un cetățean bulgar, a adresat o cerere către Comisia pentru petiții a Parlamentului European. Cererea sa privea situl internet al librăriei UE, care este gestionat de Oficiul pentru Publicații. Reclamantul a criticat faptul că formularul de înregistrare online disponibil pe situl internet al librăriei UE nu putea fi completat decât cu caractere ale alfabetului latin. El a susținut că ar trebui să fie posibilă și utilizarea caracterelor chirilice sau grecești.
Având în vedere că cererea de mai sus conținea acuzații de administrare defectuoasă, președintele Comisiei pentru petiții a transferat cazul Ombudsmanului, care a deschis o anchetă.
În timpul anchetei, Oficiul pentru Publicații a prezentat două motive pentru a-și justifica poziția: (i) necesitatea respectării recomandărilor Universal Postal Union și (ii) motive tehnice. Ombudsmanul a considerat că motivele sunt neconvingătoare și că nu au o relevanță directă pentru modul în care Oficiul pentru Publicații ar trebui să organizeze înregistrarea online a utilizatorilor săi. În consecință, Ombudsmanul a propus Oficiului pentru Publicații o soluționare amiabilă, în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) din Statutul său.
Oficiul pentru Publicații a acceptat propunerea de soluție amiabilă și și-a luat angajamentul de a se asigura că, până la finalul primului trimestru al anului 2010, va fi posibil ca pentru înregistrarea online pe situl internet al librăriei UE să se utilizeze atât caractere chirilice, cât și grecești. În observația sa, reclamantul a indicat că este mulțumit de rezultatul plângerii sale. Ombudsmanul a închis cazul astfel cum a fost soluționat de instituție.
Caz rezolvat de Ombudsmanului European: (III )
Deschis la 16.03.2006 – Decizie din 21.12.2006
Instituția (instituțiile) în cauză : Comisia Comunităților Europene
Domeniul (domeniile) juridic (juridice) : Europa cetățenilor
Tipuri de presupusă administrare defectuoasă – (i) încălcarea sau (ii) încălcarea obligațiilor privind : Legalitate (applicare incorectă a regulilor de fond și/sau de procedură) [Articolul 4 CEBCA]
Rezumatul deciziei cu privire la plângerea 242/2006/BM împotriva Comisiei Europene
La 8 noiembrie 2000, reclamantul a adresat o scrisoare Comisiei, prin care a cerut ajutor în soluționarea unei probleme a sistemului judiciar spaniol. Comisia i-a trimis un răspuns de confirmare de primire, datat 20 noiembrie 2000, prin care explică faptul că scrisoarea lui a fost înregistrată și atribuită Direcției Generale Justiție și Afaceri Interne a Comisiei. Reclamantul nu a primit însă niciodată un răspuns pe fond. El a considerat inacceptabilă lipsa unui răspuns din partea Comisiei timp de cinci ani și a cerut Ombudsmanului să investigheze situația.
În avizul său, Comisia a confirmat că a primit scrisoarea reclamantului din 8 noiembrie 2000 și a trimis confirmare de primire. Comisia a explicat în continuare că reclamantul a contactat-o din nou, în 2003, pentru a cere răspuns la scrisoarea sa. Comisia și-a exprimat regretul pentru că nu a răspuns pe fond, a admis că această lipsă este contrară obligațiilor care îi revin și normelor pe care trebuie să le respecte și și-a cerut scuze. De asemenea, Comisia, a explicat că la 14 iulie 2006, a trimis o scrisoare reclamantului prin care și-a cerut scuze pentru întârziere și l-a informat că acest caz are o dimensiune națională și nu are nicio legătură cu dreptul comunitar, deoarece se referea la o relație contractuală între două societăți spaniole și la o problemă de competență a sistemului judiciar spaniol. Comisia i-a sugerat reclamantului să contacteze autoritățile naționale competente.
Ombudsmanul a reamintit că atât ”Codul european de bună conduită administrativă, cât și Codul de bună conduită administrativă pentru personalul Comisiei Europene în relațiile cu publicul” conțin anumite dispoziții referitoare la termenul de a răspunde la corespondență. El a remarcat, de asemenea, că avizul Comisiei a admis nerespectarea acestor dispoziții. Ca urmare a faptelor legate de caz, Ombudsmanul nu a identificat niciun motiv pentru a considera că Comisia nu va fi de acord cu evaluarea comportamentului său de către reclamant. Cu toate acestea, Ombudsmanul a remarcat că Comisia a răspuns la cerere recunoscând sincer că nu a respectat normele pe care trebuie să le respecte și obligațiile care îi revin și și-a cerut scuze față de reclamant, atât direct, cât și prin răspunsul său la plângere. Ombudsmanul a salutat răspunsul Comisiei, precum și faptul că Comisia a furnizat informația că reclamantul a mai contactat Comisia încă o data în 2003 pentru a cere un răspuns la scrisoarea sa, însă nu a primit niciun răspuns nici în urma acestei scrisori de revenire. În final, Ombudsmanul a remarcat, de asemenea, că Comisia a furnizat un răspuns pe fond reclamantului, care nu a mai avut alte pretenții. Ombudsmanul a considerat că nu este necesar să efectueze anchete suplimentare.
Decizia Ombudsmanului European în ancheta
privind plângerea 3115/2009/RT împotriva Comisiei Europene (I)
Top of Form
Caz : 3115/2009/RT
Deschis la 02.03.2010 – Decizie din 11.04.2011
Instituția (instituțiile) în cauză : Comisia Comunităților Europene
Domeniul (domeniile) juridic (juridice) : Probleme generale, financiare și instituționale
Tipuri de presupusă administrare defectuoasă – (i) încălcarea sau (ii) încălcarea obligațiilor privind : Solicitări de informații [Articolul 22 CEBCA]
Subiectul (subiectele) : Concurența și porcedurile de selecție (inclusiv stagiarii)
Expunerea plângerii :
La 24 august 2009, Reprezentanța Comisiei în România („Reprezentanța”) a invitat reclamanta la un interviu pentru postul de manager de proiect – Comunicare, informare și relee (agent contractual – grupa de funcții IV). La 31 august 2009, reclamanta și-a confirmat participarea la interviul respectiv. Interviul a avut loc la sediul Reprezentanței, în data de 8 octombrie 2009.
La 14 octombrie 2009, Reprezentanța a informat reclamanta că nu a fost selecționată pentru postul în cauză.
La 19 octombrie 2009, reclamanta a adresat o scrisoare Reprezentanței pentru a solicita informații cu privire la (i) numărul candidaților care au participat în cadrul procedurii de selecție; (ii) criteriile de evaluare aplicate de comisia de evaluare; (iii) nota finală pe care a obținut-o la interviu; și (iv) numele și nota candidatului admis. În aceeași zi, Reprezentanța a răspuns la cererea de mai sus adresată de reclamantă. Acesteia i-au fost aduse la cunoștință criteriile aplicate de comisia de evaluare, subliniindu-se însă că celelalte informații nu pot fi divulgate din motive de confidențialitate.
La 17 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat Reprezentanței să îi transmită datele de contact ale președintelui comisiei de evaluare în cauză. De asemenea, aceasta a solicitat informații referitoare la temeiul juridic pentru procedura de recrutare organizată de Reprezentanță.
La 1 decembrie 2009, Reprezentanța a răspuns la solicitarea reclamantei, reamintind că nu îi poate furniza informațiile solicitate din motive de confidențialitate.
La 22 decembrie 2009, reclamanta s-a adresat Ombudsmanului.
Subiectul anchetei :
În plângerea sa adresată Ombudsmanului, reclamanta a prezentat următoarele acuzații și revendicări.
Acuzație:
Comisia nu și-a justificat în mod corespunzător refuzul de a-i pune la dispoziție informațiile solicitate.
Revendicare:
Comisia ar trebui să îi furnizeze următoarele informații:
componența comisiei responsabile cu selecția candidaților pentru postul de la București;
numărul candidaților care au participat în cadrul procedurii de selecție respective;
nota finală pe care a obținut-o la interviu, precum și o defalcare a notelor sale obținute pentru fiecare criteriu de evaluare;
numele candidatului admis;
temeiul juridic pentru procedurile de recrutare organizate de reprezentanțele Comisiei din statele membre.
În observațiile sale cu privire la răspunsul Comisiei la solicitările suplimentare de informații ale Ombudsmanului, reclamanta a transmis următoarea nouă acuzație:
”Există diferențe nejustificate între interviul oral pentru funcționari în cadrul concursurilor EPSO și interviul oral din cadrul procedurilor de recrutare a agenților contractuali.”
Ombudsmanul a decis să nu includă această nouă acuzație în ancheta de față. Reclamanta nu a făcut demersurile administrative prealabile necesare către Comisie în această privință.
Ancheta
La 2 martie 2010, Ombudsmanul a deschis o anchetă și a solicitat Comisiei să formuleze un aviz până la 31 mai 2010. La 3 iunie 2010, Comisia a prezentat avizul său, iar acesta a fost transmis mai departe reclamantei, care a fost invitată să își prezinte observațiile până la 31 iulie 2010. Reclamanta nu a formulat observații.
– Ombudsmanul a solicitat Comisiei informații suplimentare cu privire la anumite aspecte ale cazului. Comisia a răspuns cererii de informații suplimentare a Ombudsmanului la 20 decembrie 2010.
Răspunsul Comisiei la cererea de informații suplimentare a Ombudsmanului a fost transmis reclamantei. Aceasta și-a prezentat observațiile la 28 februarie 2011.
Analiza și concluziile Ombudsmanului
A. Acuzația privind nejustificarea corespunzătoare a refuzului de a pune la dispoziție informațiile solicitate
Argumente prezentate Ombudsmanului
În sprijinul acuzației sale, reclamanta a susținut că Comisia nu a respectat principiile convenite de celelalte instituții în ceea ce privește procedurile de selecție. În acest sens, reclamanta a făcut trimitere la decizia Ombudsmanului în ancheta din proprie inițiativă OI/5/2005/PB privind EPSO și la rezoluția Parlamentului cu privire la Raportul special al Ombudsmanului ca urmare a anchetei sale din proprie inițiativă referitoare la confidențialitatea procedurilor de recrutare ale Comisiei.
În avizul acesteia, Comisia a explicat că, la 6 mai 2010 (adică în cursul prezentei anchete), a transmis reclamantei o scrisoare de scuze în care i-a pus la dispoziție informațiile solicitate.
În scrisoarea respectivă, Comisia a informat reclamanta cu privire la:
componența comisiei de evaluare;
numele candidatului admis în urma concursului;
explicații pe baza foii de evaluare din cadrul interviului;
temeiul juridic pentru procedurile de recrutare organizate de reprezentanțele Comisiei din statele membre.
Comisia și-a prezentat scuze pentru că nu a furnizat mai devreme reclamantei informațiile solicitate.
În ceea ce privește numărul candidaților care au participat la selecție, Comisia a subliniat în avizul său că asemenea informații sunt puse la dispoziție în mod restrictiv și numai în interesul procedurii interne din cadrul Comisiei. Aceste informații sunt disponibile organelor interne de control cum ar fi Oficiul de investigație și de disciplină al Comisiei (IDOC), Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), Structura de audit intern (IAC), Serviciul de audit intern (IAS) și DG Resurse Umane și Securitate (DG HR).
Cu toate acestea, în răspunsul său la solicitarea ulterioară a Ombudsmanului prin care cerea Comisiei să informeze reclamanta asupra numărului candidaților care au participat la selecția respectivă sau să explice de ce nu a putut să facă acest lucru, Comisia s-a răzgândit. Aceasta a precizat că, prin scrisoarea datată 15 noiembrie 2010, a informat reclamanta că pentru postul în discuție au fost invitați la interviu patru candidați. Interviul a constituit singura etapă a procedurii de selecție.
În observațiile sale asupra răspunsului Comisiei la solicitările suplimentare de informații ale Ombudsmanului, reclamanta a afirmat că nu este convinsă de explicațiile Comisiei în ceea ce privește nota finală pe care a obținut-o în cadrul interviului. Mai mult, explicațiile Comisiei referitoare la prestația sa din timpul interviului au fost confuze. În această privință, Comisia a afirmat că criteriile referitoare la „potențialul de dezvoltare profesională și abordarea pentru a accede la postul urmărit au fost evaluate ca fiind între bune și foarte bune.” Reclamanta a subliniat că nu este clar dacă evaluarea de mai sus se referă la un criteriu sau la ambele criterii. Mai mult, în opinia reclamantei, Comisia a folosit o grilă de notare neclară pentru a aprecia prestațiile candidaților la interviul oral, în loc să folosească grila de notare EPSO pe bază de puncte. În fine, reclamanta a semnalat faptul că au fost necesare Comisiei mai mult de 13 luni pentru a-i furniza informațiile solicitate.
Analiza Ombudsmanului
Mai întâi, Ombudsmanul precizează că Comisia a răspuns, deși cu întârziere, la cererea de informații a reclamantei și i-a oferit toate informațiile solicitate de aceasta. Ombudsmanul este de părere că, procedând astfel, Comisia a răspuns revendicării prezentate în plângerea inițială a reclamantei. În plus, Comisia și-a prezentat scuze pentru refuzul său inițial de a pune la dispoziția reclamantei informațiile solicitate.
Având în vedere cele enunțate mai sus, Ombudsmanul consideră că Comisia a întreprins măsurile adecvate în vederea soluționării cazului. În ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia explicația Comisiei referitoare la nota finală pe care a obținut-o la interviu este neconvingătoare, Ombudsmanul constată că reclamanta nu a prezentat motive concrete și specifice în sprijinul acestei afirmații și, prin urmare, consideră că nu se impune să urmărească în continuare acest aspect al cazului.
De asemenea, Ombudsmanul ia act de observația reclamantei potrivit căreia explicațiile Comisiei referitoare la cele două criterii de evaluare, respectiv potențialul de dezvoltare profesională și abordarea pentru a accede la postul urmărit, au fost confuze. Acesta înțelege, pe baza explicației Comisiei, că evaluarea în cauză s-a referit la ambele criterii și, prin urmare, consideră că nu se impune să urmărească în continuare nici acest aspect al cazului.
B. Concluzii
Pe baza anchetei sale în acest caz, Ombudsmanul clasează cauza cu următoarea concluzie:
Comisia a luat măsuri în vederea soluționării cazului.
Reclamanta și Comisia vor fi informate cu privire la această decizie.
Bottom of Form
Concluzii:
Pe parcursul realizării acestei lucrări am încercat să ofer o explicație despre ceea ce cred eu că înseamnă dreptul la o bună administrare și care sunt factorii implicați în aceasta. Atunci când te gândești la buna administrare nu ții cont numai de un singur lucru și de mai multe. Printre ele se numără : admnistrația publică, cetățenii, drepturile omului.
Un prim pas către o bună administrare îl reprezintă protecția drepturilor și libertăților omului. Multe dintre drepturile omului necesită activități de la guvern. Acestea activități se referă la atribuțiile de a respecta, proteja și de a îndeplini umane drepturi. Există multe drepturi, precum drepturile economice și sociale, care sunt necesare asigurării condițiilor necesare pentru prosperitate și bunăstare. Principiile de bună administrație sunt majoritatea prevăzute în tratatele internaționale.
La începutul Declarației Universale a Drepturilor Omului se stipulează faptul că “ideal comun către care trebuie să tindă popoarele și toate națiunile pentru ca toate persoanele și toate organele societății, având în vedere permanent această Declarație, să se străduiască, prin învățătură și educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure, prin măsuri progresive de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în cadrul statelor membre înseși, cât și în teritoriile aflate sub jurisdicția lor’’.
În legătură cu aceasta Boutros Boutros Ghali spunea că “Obiectivul nostru pe termen lung ar trebuie să fie de a face să se respecte drepturile omului pretutindeni în lume. În momentul în care numeroase țări se democratizează, este esențial să se creeze instituții de apărare a drepturilor omului și de a ancora în deprinderi respectul acestor drepturi, fără de care aceste instituții nu ar putea să funcționeze”.
Buna administrare înglobează foarte multe principii cu caracter administrativ, care sunt atât e ordin substanțial cât și procedual. Sunt de părere că în primul rând o bună administrare presupune un tratament echitabil, imparțial, are obligația de tranparență a instituțiilor comunitare, trebuie să motiveze deciziile exact la fel ca princiipiile unei administrări corecte.
”Dreptul la o bună administrare” este prezentat în art.41 din ”Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”. Conținutul esențial al acestui articlor constă în dreptul oricărei persoane la un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil, dreptul persoanei de a fi ascultată înaintea luării unor măsuri care-l privesc de către instituții, organe, oficii și agenți ai Uniunii, dreptul de acces la dosarul propriu, dreptul de a cere acoperirea prejudiciilor cauzate de o instituție, organism, official sau agent al Uniunii, dreptul la „petiție” și la formularea ei într-una din limbile oficiale a Tratatelor europene.
Bibliografie:
Apador – ch,” Manualul drepturilor omului, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România”, București, 2008.
Apostol Tofan Dana, ”Drept administrativ”, ed. a-II-a ,editura C.H.Beck, București.
Baltag Dumitru și Gutu Alexei, ”Teoria generala a dreptului”, suport de curs , Chișinău, 2002, – http://es.scribd.com/doc/86781497/11/Primele-legiuiri-monumente-legislative-intrate-in-istoria-dreptului
Bălan Emil, ”Dreptul adminitrativ al bunurilor”, editura C.H. Beck, București , 2007.
Bălan Emil, Cristi Iftene, Gabriela Varia, Dragoș Troanță, Marius Văcărelu,” Consolidarea capacității administrative în contextul bunei administrări”, editura comunicare.ro, 2011.
Bălan Emil (+ coordonatorii), ”Buna administrare: de la viziune la acțiune” editura comunicare.ro,2011.
Bălan Emil, Gabriela Varia, Cristi Iftene, Dragoș Troață, Marius Văcărelu, ”Dreptul la o bună administrare și impactul său asupra procedurilor administrației publice”, editura Comunicare.ro, București, 2010.
C. H. W. Johns M.A., ”Babylonian and Assyrian Laws, Contracts and Letters”, editura Charles Scribner’s Sons; 1904.
Bârsan Corneliu, ”Convenția Europeană a omului”, comentarii pe articole,vol. I – drepturi și libertăți, editura All Beck, 2005.
Bitoleanu Ioan, ”Introducere în istoria dreptului”, editura Fundației România de mâine, București, 2006.
Craiovan Ion, ”Teoria generala a dreptului”, editura Militară, Bucuresti, 1997.
Dissescu G. Constantin, ”Dreptul constitutional”, Editura Librariei SOCEC & Co., Societate Anonima, Bucuresti, 1915.
Fuerea Augustin, ”Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București, 2006.
Gilia Claudia, ”Teoria statului de drept ”, editura C.H. Beck, București, 2007.
Iorgovan A., ”Tratat de drept administrativ”,ed.aII-a,editura All Beck, București, 2005,vol.I .
Maine Sir Henry James Sumner,”Ancient law”, editura in London: j. M. Dent & sons ltd. Si in New york: e. P. Dutton & co. Inc, Prima dată publicată in 1917 si reprintată in 1927, 1931, 1936.
Mazilu Dumitru, Teoria generala a dreptului, editura Beck, editia a II-a, Bucuresti , 2000.
Molcuț Emil, “Drept Privat Roman . Note de curs”, 2003.
Montesquieu Charles, ”Despre spiritual legilor” , III, Editura Stiințifică, București, 1970.
Moroianu Zlătescu Irina, ”Drepturile omului- un sistem în evoluție”, Editura I.R.D.O, București, 2008.
Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, ”Drept Constituțuinal și instituții politice”, editura All Beck, bucuresti, 2005, vol 1.
Popescu Corneliu-Liviu,”Protecția internațională a drepturilor omului”, Editura All Beck, București, 2000.
Rousseau J.J.,” Discurs asupra originii si fundamentelor dintre oameni”, editura: Best Publishing.
Titus Livius, ”Ab urbe condita”,editura Minerva ,București,1976.
Tomulescu Constantin Stefan , “Drept Privat Roman”, 1973.
Vălimărescu Alexandru, ”Tratat de enciclopedia dreptului”, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Valentin Constantin, ”Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”, revista română de drepturi alea omului, nr 21/2001.
Sudre F, ”Droit international et européen des droits de l’homme ,e édition mise à jour, PUF, Paris, 2001.
Situri și articole:
http://www.administratie.ro/articol.php?id=39543
http://articole.famouswhy.ro/codul_lui_hammurabi/
http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/socialcharter/default_en.asp
http://e-juridic.manager.ro/articole/autoritatile-publice-2347.html
http://www.eurofound.europa.eu/areas/industrialrelations/dictionary/definitions/communitycharterofthefundamentalsocialrightsofworkers.htm
http://www.francophonie.daciliberi.ro/documente/Marea%20Revolutie%20Franceza.pdf
http://www.humanrights.com/what-are-human-rights/brief-history/declaration-of-human-rights.html
http://www.institutii-publice.org/baza/parlament.html
http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline
http://istoriacontemporana.info/
http://medierea.ro/index.php/revista/revista-medierea-nr-1/720-03-mediatorul-european
http://www.middle-ages.org.uk/magna-carta.htm
http://www.napoleon-series.org/research/c_government.html
http://www.unescap.org/huset/gg/governance.htm
http://www.ombudsman.europa.eu/home.faces
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludovic_al_XVI-lea_al_Fran%C8%9Bei
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/ciobotea_ro.pdf – Ciobota Eugen – ”Evolutia conceptului drepturile omului”
Legislație:
Contituția României, republicată (m. of. nr. 767/31.10.2003).
Lege nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind statutul funcționarilor publici) – republicare.
Legea 544/2001 privind liberal acces la informațiile de interes public, publicată în monitorul oficial nr 663 din 23 octombrie 2001.
Tratatul privind funcționarea uniunii europene, versiune consolidată, limba română, 6655/2/08rev 2, bruxelles, 28 mai 2010
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
*** Annual Report 2011 al Ombudsmanul European
*** Ombudsmanul European Probleme cu UE? Cine vă poate ajuta?
*** Marea istorie ilustrată a lumii- Volumul 5: Epoca Modernă ( Colecția Financiarul)
Bibliografie:
Apador – ch,” Manualul drepturilor omului, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România”, București, 2008.
Apostol Tofan Dana, ”Drept administrativ”, ed. a-II-a ,editura C.H.Beck, București.
Baltag Dumitru și Gutu Alexei, ”Teoria generala a dreptului”, suport de curs , Chișinău, 2002, – http://es.scribd.com/doc/86781497/11/Primele-legiuiri-monumente-legislative-intrate-in-istoria-dreptului
Bălan Emil, ”Dreptul adminitrativ al bunurilor”, editura C.H. Beck, București , 2007.
Bălan Emil, Cristi Iftene, Gabriela Varia, Dragoș Troanță, Marius Văcărelu,” Consolidarea capacității administrative în contextul bunei administrări”, editura comunicare.ro, 2011.
Bălan Emil (+ coordonatorii), ”Buna administrare: de la viziune la acțiune” editura comunicare.ro,2011.
Bălan Emil, Gabriela Varia, Cristi Iftene, Dragoș Troață, Marius Văcărelu, ”Dreptul la o bună administrare și impactul său asupra procedurilor administrației publice”, editura Comunicare.ro, București, 2010.
C. H. W. Johns M.A., ”Babylonian and Assyrian Laws, Contracts and Letters”, editura Charles Scribner’s Sons; 1904.
Bârsan Corneliu, ”Convenția Europeană a omului”, comentarii pe articole,vol. I – drepturi și libertăți, editura All Beck, 2005.
Bitoleanu Ioan, ”Introducere în istoria dreptului”, editura Fundației România de mâine, București, 2006.
Craiovan Ion, ”Teoria generala a dreptului”, editura Militară, Bucuresti, 1997.
Dissescu G. Constantin, ”Dreptul constitutional”, Editura Librariei SOCEC & Co., Societate Anonima, Bucuresti, 1915.
Fuerea Augustin, ”Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București, 2006.
Gilia Claudia, ”Teoria statului de drept ”, editura C.H. Beck, București, 2007.
Iorgovan A., ”Tratat de drept administrativ”,ed.aII-a,editura All Beck, București, 2005,vol.I .
Maine Sir Henry James Sumner,”Ancient law”, editura in London: j. M. Dent & sons ltd. Si in New york: e. P. Dutton & co. Inc, Prima dată publicată in 1917 si reprintată in 1927, 1931, 1936.
Mazilu Dumitru, Teoria generala a dreptului, editura Beck, editia a II-a, Bucuresti , 2000.
Molcuț Emil, “Drept Privat Roman . Note de curs”, 2003.
Montesquieu Charles, ”Despre spiritual legilor” , III, Editura Stiințifică, București, 1970.
Moroianu Zlătescu Irina, ”Drepturile omului- un sistem în evoluție”, Editura I.R.D.O, București, 2008.
Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, ”Drept Constituțuinal și instituții politice”, editura All Beck, bucuresti, 2005, vol 1.
Popescu Corneliu-Liviu,”Protecția internațională a drepturilor omului”, Editura All Beck, București, 2000.
Rousseau J.J.,” Discurs asupra originii si fundamentelor dintre oameni”, editura: Best Publishing.
Titus Livius, ”Ab urbe condita”,editura Minerva ,București,1976.
Tomulescu Constantin Stefan , “Drept Privat Roman”, 1973.
Vălimărescu Alexandru, ”Tratat de enciclopedia dreptului”, Editura Lumina Lex, București, 1999.
Valentin Constantin, ”Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”, revista română de drepturi alea omului, nr 21/2001.
Sudre F, ”Droit international et européen des droits de l’homme ,e édition mise à jour, PUF, Paris, 2001.
Situri și articole:
http://www.administratie.ro/articol.php?id=39543
http://articole.famouswhy.ro/codul_lui_hammurabi/
http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/socialcharter/default_en.asp
http://e-juridic.manager.ro/articole/autoritatile-publice-2347.html
http://www.eurofound.europa.eu/areas/industrialrelations/dictionary/definitions/communitycharterofthefundamentalsocialrightsofworkers.htm
http://www.francophonie.daciliberi.ro/documente/Marea%20Revolutie%20Franceza.pdf
http://www.humanrights.com/what-are-human-rights/brief-history/declaration-of-human-rights.html
http://www.institutii-publice.org/baza/parlament.html
http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=79&inline
http://istoriacontemporana.info/
http://medierea.ro/index.php/revista/revista-medierea-nr-1/720-03-mediatorul-european
http://www.middle-ages.org.uk/magna-carta.htm
http://www.napoleon-series.org/research/c_government.html
http://www.unescap.org/huset/gg/governance.htm
http://www.ombudsman.europa.eu/home.faces
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludovic_al_XVI-lea_al_Fran%C8%9Bei
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/ciobotea_ro.pdf – Ciobota Eugen – ”Evolutia conceptului drepturile omului”
Legislație:
Contituția României, republicată (m. of. nr. 767/31.10.2003).
Lege nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind statutul funcționarilor publici) – republicare.
Legea 544/2001 privind liberal acces la informațiile de interes public, publicată în monitorul oficial nr 663 din 23 octombrie 2001.
Tratatul privind funcționarea uniunii europene, versiune consolidată, limba română, 6655/2/08rev 2, bruxelles, 28 mai 2010
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
*** Annual Report 2011 al Ombudsmanul European
*** Ombudsmanul European Probleme cu UE? Cine vă poate ajuta?
*** Marea istorie ilustrată a lumii- Volumul 5: Epoca Modernă ( Colecția Financiarul)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Administratia Publica Si Cetatenii Romaniei (ID: 126204)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.