. Administratia Publica Locala. Principii, Norme Si Structura

Introducere

Noțiunea Administrației Publice

Conceptul de administrație, fie în accepțiunea sa publică, fie în cea privată, a dus la nașterea unor multiple întrebări la care răspunsurile sunt date în maniere diferite, în funcție de autori, de perioada istorică în care acestea au fost formulate, de teoriile care stau la baza lor.

Complexitatea fenomenului administrativ reiese din faptul că în mod obișnuit vorbim de administrație publică și privată, de administratori și funcționari publici care îndeplinesc funcții administrative, de persoane care sub comanda altora execută decizii și de persoane care pun în aplicare deciziile celor aflați într-o poziție ierarhică superioară.

Termenul de administrație derivă de la latinescul "administrare" care înseamnă a servi și este în legătură cu cuvântul "magister" care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul și pe care acesta trebuie să-l slujească .

Noțiunea de administrație este mai largă decât aceea pe care trebuie s-o definim și anume, administrația publică. Administrația publică este un gen de administrație distinctă de administrația particulară Ambele genuri de administrație au mai multe specii. De aceea trebuie să ne folosim de noțiunea generală care scoate în evidență trăsăturile comune tuturor genurilor de administrație, oferindu-ne criteriile de deosebire între administrația publică și cea particulară și posibilitatea de a sublinia particularitățile diferitelor specii ale celor două genuri de administrație.

Pe scurt, a administra reprezintă o activitate executivă, pusă sub semnul comenzii sau al delegării de atribuții. Atunci când această activitate își realizează obiectivele folosindu-se de puterea publică, prin derogare de la regulile dreptului comun, ea dobândește atributele administrației publice.

Pe planul dreptului administrativ, problema care se pune este aceea de a stabili care sunt serviciile publice și care trebuie să fie modul de organizare a acestora.

În principiu, determinarea serviciilor publice care intră în componența statului este o problemă variabilă în timp și spațiu, apreciată în exclusivitate politic, de organele reprezentative ale statului, prin lege. Elementul esențial în stabilirea sferei serviciilor publice îl constituie delimitarea sferei trebuințelor individuale și colective care pot fi satisfăcute de sfera privată a societății civile, de cea a trebuințelor care au nevoie de o susținere publică, prin intermediul administrației publice.

Pornind de la această delimitare se operează distincția între administrația publică și cea privată, dimensiunile acestei distincții rămânând la îndemâna Parlamentului, iar actul prin care face o astfel de distincție este legea. în realizarea acestei sarcini, Parlamentul își poate rezerva exercitarea unor funcții proprii administrației publice sau poate încredința atribuții administrative puterii executive, după cum poate delimita sfera administrației publice de stat, de cea a administrației publice locale, stabilind și relațiile dintre acestea, precum și prerogativele specifice ale fiecăreia. Din moment ce aceste distincții sunt stabilite de lege este normal ca aceia care îndeplinesc servicii administrative să se supună legii, chiar dacă fac parte din administrația publică de stat, din administrația publică locală sau din administrația publică privată, ori fac parte din categoria celor care intră în relații cu oricare din aceste forme ale administrației.

Capitolul I

Administrația publică locală

1. Principii generale, istoric și drept comparat

1.1. Principii contemporane de organizare a administrației locale

Doctrina administrativă din ultimii ani când se referă la modul de organizare a administrației teritoriale se oprește la trei principii fundamentale: a) principiul centralizării, b) principiul desconcentrării și c) principiul descentralizării.

În literatura franceză din ultimii ani se pune în discuție principiul delocalizării regionalismului, stabilimentul lui public teritorial etc., fără, însă, a se intra în conflict cu teza clasică Se susține, astfel, că delocalizarea nu reprezintă o încălcare a descentralizării, ea marchează o deplasare de activitate și nu de putere, ea nu este "nici un partaj și nici un transfer".

Prin aceste principii se încearcă a se rezolva cele două tendințe care se manifestă în guvernarea și administrarea unei țări: tendința la unitate și tendința la diversitate. Organizarea administrativă, spun specialiștii, nu exprimă niciodată numai centralizare sau descentralizare, există întotdeauna un dozaj între una și alta. În fiecare țară administrația se prezintă într-un mod original.

Organizarea centralizată a administrației publice reprezintă un sistem administrativ în cadrul căruia exercitarea atribuțiilor de către autoritățile administrative este supusă, direct sau indirect, puterii ierarhice a autorității executive, care presupune un control prealabil asupra activității autorităților locale, un control posterior în cadrul căruia se poate recurge la suspendarea, anularea sau reformarea actelor autorităților subordonate, fie pe motive de ilegalitate, sau chiar la înlocuirea organelor locale, în exercitarea atribuțiilor acestora, de către organele ierarhice. Acestea din urmă pot recurge la sancțiuni disciplinare, care pot merge până la revocarea din funcție sau până la revocarea organului local.

În virtutea principiilor care guvernează statul unitar, soluționarea problemelor administrației de stat, pe întregul teritoriu, este dependentă de existența unei administrații centrale și a unei administrații locale, organizate în toate unitățile administrativ-teritoriale. Gradul de dependență al administrației locale de administrația centrală reprezintă criteriul care separă sistemele centralizate de cele descentralizate.

Centralizarea exclude posibilitatea ca autoritățile locale să acționeze în baza unei inițiative proprii, fără aprobarea venită de la centru. În baza acestui principiu singura voință care permite soluționarea problemelor celor administrați este voința organelor centrale. Autoritățile locale acționează în exclusivitate pentru ducerea la îndeplinire a sarcinilor primite de la centru, fără a putea lua decizii proprii.

Sistemele administrative centralizate dispun și ele, în cele mai multe cazuri, de autorități publice teritoriale, dar aceste autorități sunt, de regulă, numite și revocate de organele centrale. Ele nu acționează în nume propriu, nu dispun de personalitate juridică, ci iau măsuri numai în numele statului.

Centralizarea poate îmbrăca forma concentrării administrative și forma desconcentrării administrative.

Concentrarea administrativă este un sistem care, în statele care dispun de un teritoriu cât de cât extins, nu se poate realiza, deoarece acest sistem presupune gruparea tuturor autorităților administrative la sediul puterii executive.

Un asemenea sistem blochează soluționarea unor probleme minore de către colectivitățile locale, supraîncarcă sarcinile administrației centrale și riscă să contravină scopului pentru care au fost create, generând tensiuni și diferende care, prin prelungire în timp pot duce la paralizarea activității statale pe plan local.

Desconcentrarea administrativă presupune existența unor autorități centrale și a unor autorități locale ale statului, acestora din urmă încredințându-li-se putere de decizie, care se exercită sub controlul autorităților ierarhice superioare. În baza desconcentrării administrative, se admite ideea potrivit căreia autoritățile administrative locale ale statului beneficiază de o putere proprie de decizie în anumite materii predeterminate. Cu toate acestea, sistemul administrativ își păstrează caracteristicile unui sistem centralizat, deoarece aceste autorități sunt prelungiri teritoriale ale administrației centrale. Deciziile luate de autoritățile administrației din teritoriu rămân însă decizii luate în numele statului, iar răspunderea agenților administrativi operează față de organele centrale, în virtutea dependenței ierarhice a organelor locale ale administrației publice de stat față de cele centrale.

Profesorul Anibal Teodorescu atribuia desconcentrării administrative capacitatea de a lărgi atribuțiile agenților puterii centrale așezați în județe sau în comune. Aceeași idee o găsim și în opere actuale care precizează că obiectul desconcentrării îl constituie transferul atribuțiilor autorităților centrale la reprezentantul local al acestora (prefect), ori la reprezentanții locali ai statului, ca și a dreptului de tutelă administrativă de la organele centrale de stat la reprezentanții locali ai acestora.

Principiul descentralizării presupune existența unor persoane publice locale, desemnate de comunitatea teritoriului, care au atribuții proprii, intervenind direct în gestionarea și administrarea "afacerilor" colectivității. Ideea de descentralizare, cum susține și doctrina românească din perioada interbelică, implică ideea de autonomie locală. De foarte multe ori cele două noțiuni se folosesc împreună, așa cum observăm și din conținutul art.119 din Constituția României din 1991: "Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice".

Descentralizarea, după tezele actuale, constituie corolarul indispensabil al democrației, ea reprezintă pentru organizarea administrativă ceea ce democrația reprezentativă reprezintă pentru organizarea instituțională.

1.2. Formele și limitele autonomiei locale

Autonomia locală, cum s-a exprimat și profesorul Anibal Teodorescu, este anterioară statului. Ca realitate juridică, autonomia locală a variat și variază după mai mulți factori, între care: a) tradiția istorică, b) cadrul geografic, c) resursele economice, d) gradul de instrucție civică sau politică, e) stadiul atins de reglementările naționale și internaționale.

Principiul descentralizării sau ideea autonomiei locale comportă două forme: a) descentralizarea teritorială și b) descentralizarea tehnică. Descentralizarea teritorială presupune existența unor interese comune ale locuitorilor dintr-o regiune geografică, interese ce conduc la afaceri locale în cele mai diverse domenii de activitate, distincte de problemele naționale.

În alți termeni, descentralizarea teritorială presupune existența unor autorități locale alese, care au competență materială generală. Descentralizarea tehnică se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public, conferindu-i acestuia personalitate juridică Exemplul cel mai elocvent de descentralizare a serviciilor publice îl constituie universitățile, care prin dobândirea autonomiei, se transformă în servicii publice descentralizate, care se bazează pe recunoașterea unui patrimoniu propriu și a personalității juridice, precum și a unui control de tutelă, mai mult sau mai puțin extins.

În general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituții publice sau a unor instituții de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică, bazate pe proprietatea privată, fie a statului, fie a persoanelor fizice sau a unor persoane juridice.

Descentralizarea serviciilor publice presupune deci acordarea personalității juridice, scoaterea acestora de sub controlul ierarhic și plasarea lor sub regulile tutelei administrative.

Indiferent de formă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia descentralizarea ca o problemă exclusiv de natură administrativă Oricât de largă este autonomia locală, deci competența autorităților alese sau a stabilimentelor publice de a rezolva problemele locale, aceste autorități desfășoară o activitate în cadrul unui stat (unitar) și nu în afara acestuia. Sunt două lucruri total distincte, anume natura de autorități autonome față de stat a autorităților, prin care se realizează descentralizarea administrativă, și limita statală a activității acestora

Dacă nu s-ar admite această limită autoritățile locale autonome s-ar transforma în autorități polutonome s-ar transforma în autorități politice și în veritabile structuri statale independente, cu consecințe dintre cele mai dramatice pe plan național și internațional.

Descentralizarea, ca element esențial al autonomiei locale, nu poate fi concepută în statele unitare, fără existența unui control din partea statului, denumit, tradițional, control de tutelă, exercitat, în unele țări (Franța, Italia), de funcționari sau autorități ale administrației de stat, iar în altele (ex. Marea Britanie) de către judecători. Formula controlului de tutelă din Franța conduce, în final, în fața. instanței de contencios administrativ, soluție preluată și de Constituția României din 1991, în articolul 122 alineat final care spune că "prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept."

În concepția de tip francez, după unii autori, exigențele unității naționale conduc la o interpretare restrictivă a descentralizării, fiind, în final, “un mijloc de luptă contra puterii centrale", pe când în concepția engleză, date fiind particularitățile Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, descentralizarea este înțeleasă într-un sens larg, acela de auto-administrare locală (selfgovernment). Este de notorietate mondială lupta pentru autonomie statală a Irlandei de Nord. Rămâne, cu toate acestea, valabilă ideea unei distincții între selfgovernment-ul anglo-saxon și descentralizarea continentală de tip francez.

1.3 Evoluția reglementării privind autonomia locală în România

Autonomia locală este forma modernă. de exprimare a principiului descentralizării administrative. Descentralizarea administrativă reprezintă un principiu revendicat de doctrină și o tendință în evoluția administrației publice pentru realizarea autonomiei locale.

Pentru prima dată ideea de autonomie locală este prezentată în Regulamentele Organice, dar numai pentru orașe: "Stăpânirea, socotind că îngrijirea pentru toate cele ce privesc buna fericire a vreunui oraș nu poate fi mai bine încredințată decât acelora cari mai cu deosebire se folosesc dintr-însa, au socotit să le dăruiască drepturi de a-și redobândi ale lor interesuri prin sfaturi orășenești alcătuite de mădulari alese de către însuși locuitorii acestor orașe".

Dreptul de a fi aleși în sfat îl aveau cei care domiciliau în orașul respectiv și aveau proprietăți imobiliare în valoare de cel puțin 8000 de piaștri. Aceste sfaturi aveau ca atribuții principale administrarea și gospodărirea orașului în cele mai diverse domenii și sectoare. Sfaturile respective erau tutelate și controlate în întreaga lor activitate de către Sfatul Administrativ (Guvernul).

Satele au fost lăsate de Regulamentele Organice în situația lor anterioară, fiind conduse de anumite comisii, cu funcții anuale, locuitorii satelor puteau să își aleagă câte un pârcălab (Țara Românească) sau vornic (Moldova), însă cu știrea și învoirea atât a ocârmuitorului județului, cât și a stăpânului moșiei.

Cu toate aceste inovații și tendințe de modernizare a organizării administrației locale, trebuie precizat că Regulamentele Organice mențin orașele embaticare, adică orașele proprietate particulară.

Această idee a devenit un punct programatic “în revendicările mișcării de la 1848 din cele două Principate", fiind preluată de Convenția de la Paris (art. 46 alin. ultim), iar Legile lui Cuza din 1 și 2 aprilie 1864 au pus-o efectiv în practică, recunoscând personalitatea juridică atât județelor, cât și comunelor, înzestrându-le "cu organe deliberative și reprezentative".

Adevărata administrație modernă pe plan local în România se instituie deci prin legile lui Cuza din 1864, Legea pentru înființarea consiliilor județene și Legea comunală , ambele de influență franceză. În concepția acestor acte normative, județul și comuna erau circumscripții teritorial-administrative investite cu personalitate juridică, având atribuții cu caracter patrimonial și de putere publică Ele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. În județe, pe lângă consilii funcționa câte un prefect, iar în comune câte un primar, ambii numiți de guvern; prefectul era comisar al guvernului și executor al deciziilor consiliului județean, iar primarul era executorul deciziilor consiliului comunal.

Organizările administrative ulterioare pe baza constituțiilor și a legilor ordinare au căutat să consacre soluții cu privire la realizarea administrației de stat pe plan local oscilând între descentralizare, desconcentrare, autonomie și centralizare, fără ca să pună problema constituirii unor organe administrative de specialitate.

Constituția din 1948 introduce, după modelul sovietic, organele locale ale puterii de stat sub denumirea de consilii populare, reglementând și comitete executive, ca organe "de direcție și execuție" ale consiliilor populare. Această concepție s-a menținut și în Constituțiile din 1952, 1965, precum și în legile elaborate pe baza acestora. În plus, au apărut și autoritățile locale specializate.

Astfel, organele locale de specialitate ale administrației de stat, sub denumirea "secțiuni de pe lângă comitetele executive ale sfaturilor populare", au fost create prin Decretul nr. 259/1950, emis în baza art.85 al Constituției din 1948, problemă la care s-a referit expres și Constituția din 1952 (art. 62). În baza acestor reglementări, secțiile respective se subordonau orizontal față de comitetul executiv și vertical față de secțiunea corespunzătoare de pe lângă comitetul executiv și imediat superior, până la ministerul sau organul central administrativ din acel resort. A doua. etapă a reglementării acestor organe este marcată de apariția Legii nr. 6/1957 pentru organizarea și funcționarea spoturilor populare. Această reglementare, în redactarea sa defectuoasă, părea că stabilește o legătură a secțiilor cu organele centrale din aceeași specialitate numai prin comitetul executiv respectiv. Acest lucru a determinat pe unii autori să susțină că secțiunile și-au schimbat natura juridică, devenind compartimente ale aparatului propriu. Cea de-a treia etapă în reglementarea: acestor autorități ale "descentralizării tehnice" a fost dată de Constituția din 1965 în art. 93 și de Legea nr. 57/1968, lege care cuprindea un capitol special intitulat: "Organele locale de specialitate ale administrației de stat". În baza acestor reglementări cu caracter general au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter special organic. Dispozițiile Constituției din 1965 spuneau că: "Consiliile populare organizează, potrivit legii, pe lângă comitetele lor executive sau, după caz, birourile executive, organe locale de specialitate ale administrației de stat. Organele locale de specialitate ale administrației de stat sunt subordonate atât consiliului popular și comitetului executiv sau, după caz, biroului executiv, cât și organelor locale și centrale ale administrației de stat ierarhic superioare".

Esența acestui principiu al autonomiei locale este legată de colectivitățile locale, care în documentul Consiliului Europei intitulat "Carta Europeană: Exercițiul autonom al puterii locale", din 15 octombrie 1985, sunt definite ca fiind colectivități locale de bază (comune, districte, departamente), dar și colectivități regionale.

Potrivit aceluiași document, autonomia locală este înțeleasă ca un principiu stabilit prin constituție sau prin legile statelor-părți, care conferă colectivităților locale dreptul și capacitatea de a rezolva și gestiona, în cadrul legii, sub propria lor răspundere și în interesul populației acestora, o parte importantă din treburile publice.

Exercitarea acestui drept este conferită unor consilii sau adunări compuse din membrii aleși prin vot liber, secret, egal, direct și universal, care pot dispune de organe executive responsabile în fața acestora.

Principiul autonomiei locale își găsește o puternică susținere în materia resurselor financiare ale colectivităților locale. Potrivit Cartei Europene, colectivitățile locale au dreptul la resurse financiare proprii și suficiente pentru a-și exercita, în mod liber, competențele recunoscute de lege. Și aici operează regula proporționalității, respectiv resursele financiare trebuie să fie proporționale cu atribuțiile stabilite de lege. Resursele financiare ale colectivităților locale trebuie să provină din:

impozite locale, în limitele stabilite de lege;

venituri realizate din activități proprii;

subvenții, pe cât posibil necondiționate, acordate în condiții de repartizare financiară justă.

Un alt element al autonomiei locale îl constituie dreptul colectivităților locale de a se asocia cu alte colectivități locale în vederea realizării unor sarcini de interes comun, în condițiile legii, sau de a coopera cu colectivitățile altor state.

Protecția legală a autonomiei locale se realizează prin dreptul colectivităților locale de a recurge la organele judecătorești pentru a-și asigura liberul exercițiu al atribuțiilor și pentru respectarea drepturilor conferite de constituție și de lege.

Realizarea descentralizării administrative și aplicarea principiului autonomiei locale au înregistrat progrese însemnate, în ultima vreme, în țările europene. Sunt de menționat în acest sens legile privitoare la descentralizarea administrativă, adoptate în Franța în anii 1982 și 1983. în Belgia la 26 mai 1989 este ratificată Noua lege comunală, iar în Italia apare Legea autonomiei locale, nr.142 din 8 iunie 1990.

Prin Constituția României din 1991 se marchează reglementarea organelor locale de specialitate și schimbarea fundamentală a filozofiei care stă în spatele acestei reglementări. în art.122 alin.2 se arată că prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, deci ca autoritate desconcentrată "conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale”.

Organele locale de specialitate ale administrației de stat au o subordonare funcțională, pe orizontală față de prefect și o subordonare organică, pe verticală, față de ministru. Existența acestora nu exclude însă, formarea de către consiliile locale sau consiliile județene de regii autonome, societăți comerciale sau instituții publice, care apar ca veritabile autorități ale descentralizării tehnice.

1.4 Principiile organizării administrației locale potrivit Constituției din 1991

Constituțiile contemporane se deosebesc foarte mult în ceea ce privește modalitatea tehnică de reglementare a organizării administrației locale. Unele se rezumă la inversarea unei norme de trimitere cum este cazul Constituției României din 1923, care conținea, cu privire la "Instituțiile județene și comunale", un singur articol (art. 108). Acesta. a fost redactat ca un capitol distinct al Titlului III – Despre puterile statului.

În Constituția României din 1991, art. 119, cu care începe secțiunea a 2-a, a capitolului V, intitulată "Administrația publică locală", scoate în evidență cele două principii de bază, principii de ordin constituțional, ale administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, și anume: principiul autonomiei locale și principiul descentralizării serviciilor publice. Textul articolului 119 are următoarea redactare: "Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice". Aceste principii se vor regăsi atât în activitatea fiecărei autorități comunale, orășenești sau județene, cât și în raporturile dintre autoritățile comunale (orășenești) și cele județene: Prin sintagma "administrație publică" se desemnează activitatea pe care o desfășoară autoritățile create pe baza principiului autonomiei locale. Acest principiu stă la baza raporturilor dintre autoritățile comunale și orășenești sau, după caz, județene, desemnate în mod democratic de către cetățeni, pe de-o parte și autoritățile statului "implantate" în teritoriu, pe de altă parte.

Articolul 120 al Constituției din 1991 arată ca autonomia locală în comune și orașe se realizează prin două autorități: consiliul local și, respectiv, primarul, ambele alese în condițiile legii. De asemenea, textul scoate în evidență că aceste autorități, desemnate prin vot, de comunitatea locală, sunt și autorități care realizează administrația publică. În felul acesta, legiuitorul român constituant consacră dubla natură a comunei și orașului: colectivitate și unitate administrativ-teritorială.

În legislația și doctrina din multe țări occidentale, noțiunea de comună este folosită pentru a desemna atât comuna rurală, cât și orașul (comuna urbană), terminologie cu care s-a operat și la noi în perioada interbelică în Constituție, corespunzător împărțirii administrativ-teritoriale a țării, s-a consacrat distincția dintre comună, ca localitate rurală, și oraș, ca localitate urbană.

În alin. 2 al articolului 120 se precizează regula după care consiliile locale și primarii funcționează ca autorități administrative autonome, în condițiile legii. Rezultă că autoritățile comunale și orășenești, în virtutea principiului autonomiei locale, nu se află într-un raport de subordonare față de vreo autoritate județeană sau centrală Relația de subordonare implică pentru organul ierarhic superior următoarele drepturi față de organul subordonatului:

de a-i organiza activitatea;

de a i da îndrumări obligatorii;

de a exercita controlul general asupra activității sale;

de a-i anula actele și chiar de a i se substitui în emiterea unui act;

de a aplica sancțiuni administrativ-disciplinare.

În virtutea autonomiei locale, aceste elemente nu se pot regăsi în raporturile dintre consiliul local, respectiv primar, pe de o parte. În baza textelor Constituției, consiliul județean exercită prerogativele sale de autoritate coordonatoare. De asemenea, prefectul își exercită dreptul său de control al legalității, iar Guvernul, sarcina sa de conducător general al administrației publice, prevăzută de art.101, alin. 1 din Constituție.

Articolul 21 din Legea administrație publice locale, chiar în primul alineat, precizează următoarele: "Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive…".

În fine, art. 120 din Constituție consacră și noțiunea de subdiviziune administrativ-teritorială pentru municipii care, potrivit art.3, fac parte din categoria orașelor. Textul admite, astfel, posibilitatea constituirii acestor subdiviziuni iar, la nivelul lor, a consiliilor locale și, respectiv, a primarilor. Se subînțelege că, în virtutea regulilor prevăzute de alin. 2, legea va stabili și raporturile dintre consiliile locale și primarii de la nivelul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, pe de o parte, și consiliul local, respectiv primarul, de la nivelul municipiului, pe de altă parte.

Art. 121 consacră, pentru sistemul departamental, rolul coordonator al consiliului județean, legiuitorul constituant român din 1991, lăsând, astfel, să se înțeleagă că centrul de greutate al autonomiei locale se află la orașe și la comune, iar în art. 122 se consacră principiul tutelei administrative.

1.5 Principiul sistemului departamental

Sistemul organizării administrative a teritoriului are, în prezent, o influență foarte mare asupra locului și rolului autorităților de la nivelul unităților administrativ-teritoriale intermediare. Considerând comuna și orașul ca fiind unități de bază și Guvernul ca fiind conducător general al administrației publice, vom putea spune că există două mari sisteme de organizare administrativă a teritoriului, după cum între unitatea de bază și Guvern există o unitate intermediară (sistemul departamental) sau două unități administrativ-teritoriale intermediare (sistemul regional). Nu trebuie înțeles că în toate țările, indiferent dacă au o "verigă" sau două intermediare, întâlnim denumirea de "departament" sau de "regiune". În constituția Spaniei, de pildă, se utilizează noțiunea de, "comunitate" autonomă și nu cea de "regiune", iar alte constituții, de exemplu constituția Portugaliei, operează atât cu sintagma "regiune autonomă", cât și cu cea de "regiune administrativă". Cât privește unitatea imediat următoare comunei, reținem că unele constituții, cum sunt cele ale Italiei, Belgiei, etc., o evocă prin termenul de "provincie". Noțiunea de "provincie", istoric vorbind, la noi a evocat cea mai mare unitate administrativ-teritorială, județul fiind unitatea de grad departamental. În baza Constituției României din 1923, s-a instituit, prin Legea de unificare administrativă din 1925, un sistem departamental (județean), deoarece plasa nu reprezenta o unitate administrativ-teritorială (intermediară între comună și județ), ci un element de desconcentrare a administrației publice județene, mai exact a anumitor servicii publice. În fruntea plășilor era un subprefect și funcționa sub ordinele acestuia, ca ofițer de poliție administrativă, respectiv de supraveghere, tutelă și control în ceea ce privește administrația rurală. Acest sistem a fost menținut până la Constituția din 1938, când se creează ținuturile ca unități administrative superioare județelor, care au avut ca efect înlăturarea oricărei autonomii locale, la fel ca și regiunile din perioada anilor 1950 – 1968.

Având în vedere tradiția noastră în administrația locală, dominată de tutela administrativă, legiuitorul constituant a pus accent pe autonomia comunelor și orașelor, rezervând autorității județene alese doar un rol coordonator. În art. 121 se precizează că obiectul coordonării consiliilor comunale orășenești de către consiliul județean este realizarea serviciilor publice de interes județean. Textul conține și calificarea expresă a consiliului județean ca autoritate a administrației publice. La fel ca și consiliul local, consiliul județean are o dublă natură:

autoritate a autonomiei județene;

autoritate a administrației publice locale.

În România n-a existat niciodată o veritabilă autonomie locală Pentru prima oară în istoria modernă a țării noastre, principiul autonomiei locale a fost consacrat de actuala Constituție.

În baza textului articolului 121 alin. 2, se pot face alegeri directe sau indirecte pentru consiliul județean. Autoritate la nivel județean, de ordin constituțional, nu poate fi decât consiliul județean. Tot la nivel județean este reglementată funcția de prefect, autoritate cu caracter statal prefectul fiind reprezentantul Guvernului în. județ.

Față de dispozițiile constituționale de mai sus, mai trebuie să admitem că ideea formării unor noi unități administrativ-teritoriale, cum au fost raioanele sau regiunile etc., înseamnă o idee de lege ferenda. Constituția noastră nu admite decât comune și orașe, ca unități administrativ-teritoriale de bază, respectiv județe, ca unități intermediare.

Constituția Franței, de exemplu, după ce enumeră, la art. 72, comuna, departamentul și teritoriile de peste mări, drept colectivități teritoriale ale Republicii, lasă posibilitatea formării și altor unități administrative prin lege, ceea ce s-a realizat în 1982, când au fost introduse regiunile. Tezele regionaliste sunt la modă în Europa occidentală, vorbindu-se foarte mult și despre un neoregionalism.

1.6. Prefectul, ca autoritate de tutelă administrativă

Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar nu poate fi concepută decât în anumite limite. Aceste limite sunt inerente, unele având o determinare economică obiectivă, altele fiind determinate de considerente politice. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale însuși fiind unul din acestea în toate țările democratice, la nivelul unității administrativ teritoriale cu gradul cel mai mare de, extensie este un reprezentant al statului cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autoritățile administrației publice locale, inclusiv ale comunităților autonome. După sistemul francez, tradițional, acest rol la noi l-a avut prefectul. În Franța prefectul, până la reforma din 1982, nu era numai reprezentant al Guvernului, dar și autoritate executivă a consiliului departamental, situație care a caracterizat și regimul prefectului din țara noastră din perioada interbelică, deși la un moment dat s-au constituit doi prefecți, unul politic, ales, care avea rol de executiv pentru consiliul județean, și unul administrativ, care reprezenta Guvernul. Textul art. 122 din Constituție se îndepărtează de această tradiție, teza fiind abandonată și în Franța. După reforma administrativă din 1982, prefectul în Franța. este calificat drept comisar al Republicii, el fiind numit prin decret de Președintele Republicii. În literatura de specialitate se apreciază că prefectul, în sistemul francez, are următoarele calități:

reprezentant al statului;

reprezentant al Guvernului;

organ de administrație generală;

șeful serviciilor statului din departament.

Potrivit art. 122 din Constituția României din 1991, prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel județean. El are următoarele calități:

reprezentant al Guvernului;

șef al serviciilor statului din județ (municipiul București);

autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea legii de către autoritățile administrației publice locale.

Funcția prefectului, ca reprezentant al Guvernului, are caracter politic. Aliniatul al 2-lea din art. 122 precizează că: "Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, din unitățile administrativ-teritoriale". Alin. 3 al aceluiași articol spune că: "Atribuțiile prefectului se stabilesc potrivit legii". Deci, acestea se stabilesc "potrivit legii" și nu potrivit legii organice".

Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau județean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat, potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acesta este ilegal. Textul alin.4 consacră, deci, și instituția contenciosului administrativ. De asemenea, pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituția, tot în art. 122 alin.4, prevede principiul suspendării, de drept, a actului atacat.

În practica administrativă și de contencios administrativ s-a pus problema de a ști dacă acțiunea în justiție a prefectului ca autoritate de tutelă administrativă poate fi circumstanțiată și condiționată de îndeplinirea unor termene, cum este cel prevăzut de art. 101 alin.2 din Legea nr. 69/1991 fiind sesizată și Curtea Constituțională. După părerea profesorului Antonie Iorgovan "dreptul prefectului de a ataca în justiție actele administrative pe care le estimează ilegale nu poate fi condiționat de termene de decădere, ar însemna, urmare a respingerii acțiunii pentru tardivitate, ca să fie "autorizate" a ființa acte juridice contrare legii și Constituției, ceea ce nu poate fi acceptat. Constituția, în art. 1 alin.3, precizează foarte clar că România este stat de drept, iar în art. 16 alin. 2 se arată că "Nimeni nu este mai presus de lege". În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 137 din 7 decembrie 1994".

Prin legea nr. 24/1996 la art. III alin.3, contrar deciziei Curții Constituționale se reintroduce termenul, mai mult este calificat de decădere: "Introducerea acțiunii de către prefect se face în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, potrivit prevederilor art. 49 lit. g). Termenul de 30 de zile este termen de decădere. Noțiunea este scutită de taxa de timbru".

Aceste dispoziții sunt lovite la rândul lor de neconstituționalitate, ceea ce înseamnă că ele pot fi tratate ca și inexistente. Nu există obligația respectării lor. Dacă în practică instanțele de contencios administrativ le vor invoca, atunci se va ajunge la o nouă excepție de neconstituționalitate.

1.7. Aspecte de drept comparat

În toate cele 12 țări ale Uniunii Europene există servicii exterioare sau desconcentrate, pe care doctrina occidentală le califică ca fiind servicii, integrate în ierarhia administrației ministeriale și repartizate pe întregul teritoriu, dar cu funcțiuni particulare asupra unei părți a populației, determinată pe un teritoriu, mai mare sau mai mic în funcție de densitatea acesteia.

Serviciile exterioare sau desconcentrate cu administrațiile ministeriale care își au sediul în alte localități decât în capitala uneia sau alteia din cele 12 țări. Așa, de pildă, în Regatul Unit al Marii Britanii, un serviciu ministerial ce se ocupă de problemele Scoției (Scottish Office) își are sediul la Edinbourg. Secretariatul pentru Irlanda de Nord își are sediul la Belfast. În Germania, de asemenea, o mare parte din autorități și stabilimente publice federale autonome nu sunt instalate la Bonn, și în alte orașe ale țării, fiind prevăzut ca partea substanțială a departamentelor ministeriale să se transfere de la Bonn la Berlin, până la sfârșitul acestui secol, dar nu se pune problema concentrării tuturor ministerelor în capitală. În Franța, prin politica de "delocalizare" se urmărește instalarea unor instituții centrale la Strasbourg, precum și instalarea unor ministere în provincie; oricum, Serviciul de Stare Civilă al Ministerului de Afaceri Externe își are sediul la Nantes încă din anii 1950. În Olanda, anumite servicii centrale ale statului nu sunt situate în Haga, care este capitala țării, și în alte orașe.

În țările federale, ca regulă, administrația ministerială federală nu are servicii exterioare, acestea existând numai în câteva domenii: vamal, afaceri externe, transporturi fluviale și autorutiere, pe când administrațiile ministeriale ale landurilor sunt de neconceput fără servicii exterioare. Potrivit statisticilor oficiale, cei mai mulți funcționari de stat sunt cuprinși în serviciile exterioare ale statului, în Anglia, de exemplu 2/3 din funcționari (civil servant) sunt formați din "funcționari de teren" (field services).

În cea mai mare parte a țărilor Comunității Europene, la un eșalon local există un reprezentant al statului care exercită funcții de poliție administrativă, de administrație generală și de control al actelor autorității locale (funcția de tutela administrativă). Este cazul guvernatorului de provincie în Belgia, al l’amtsmand-ului din Danemarca, al consilierului de land în Germania, al prefectului în Grecia, Italia și Franța, al guvernatorului civil în Spania, al comisarului de district în Luxembourg, al comisarului regal în Olanda, ori al guvernatorului civil de district din Portugalia.

În majoritatea acestor țări reprezentantul statului are și rolul de a coordona serviciile exterioare ale diferitelor ministere, în altele acest rol revine unui reprezentant al Ministerului de Interne (ex.: Danemarca), în altele unui reprezentant al Guvernului (ex.: Grecia), iar în altele unui reprezentant al primului-ministru.

În toate țările Comunității Europene există tendința de stabilire a circumscripțiilor administrative după limitele geografice ale colectivităților locale de bază și intermediare (de pildă, districtele – urbane și rurale – și comitatele în Regatul Unit; districtul, departamentul și circumscripția în Germania, în cadrul landurilor – unele landuri dispun numai de circumscripții; departamentul și regiunea în Franța; provincia în Belgia; provincia și regiunea în Italia etc.).

Unele țări au reglementări foarte recente care au fost avute în vedere la redactarea textelor Constituției noastre și a Legii nr. 215/2001. Potrivit "Noii legi comunale" belgiene din 26 mai 1989, comunele, fie rurale sau urbane, dispun de un consiliu, care variază după numărul de locuitori (7 la mai puțin de 1000 de locuitori și 55 la peste 300 000 de locuitori). Consiliul este ales pentru un mandat de 6 ani, care începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care au avut loc alegerile. Primarul este numit de Rege dintre membrii consiliului local, dar poate fi numit și din rândul altor alegători care au împlinit 25 de ani, cu avizul conform al delegației permanente al consiliului provinciei. Consiliul comunal desemnează din rândul membrilor săi consilierii-magistrați, care pot fi ajutoare ale primarului. Legea cu privire la reglementarea autonomiei locale din Italia, publicată. la 12 iunie 1990, definește comuna ca o instituție a comunității locale care îi reprezintă interesele și îi promovează dezvoltarea. Comunele își pot constitui circumscripții de descentralizare teritorială. La nivelul comunei funcționează un consiliu, ca organ de orientare și de control politico-administrativ, giunta și primarul, ca organe executive. Circumscripțiile de descentralizare teritorială au un consiliu ales prin vot direct, iar acesta își alege dintre membrii săi un președinte. Relațiile dintre autoritățile comunale și cele ale circumscripțiilor sunt supuse regulilor delegării de atribuții.

În sistemul francez actual de organizare a administrației publice locale, reținem cinci elemente fundamentale:

"suprapresiunile tutelei" fac ca din sfera controlului administrativ al centrului să se treacă în. sfera controlului exclusiv al tribunalelor;

interdicția unei ierarhii între colectivitățile teritoriale duce și la opoziția acestora de a coopera vertical;

globalizarea dotărilor de către stat a colectivităților teritoriale, care a început la sfârșitul anilor '70, a avut ca efect utilizarea de către administrația de stat a mijloacelor de subvenționare pentru a controla problemele locale;

autonomia financiară a colectivităților locale este mai puțin reușită decât în celelalte lari ale Comunității în ceea ce privește posibilitatea de a recurge la împrumuturi, precum și "marja de manevră" pentru stabilirea de impozite și taxe locale;

sistemul repartizării competențelor "pe blocuri" funcționează cu dificultate, punând autorii fiecărui sistem administrativ într-o situație de competiție sau de ignorare reciprocă, în locul uneia de cooperare.

2. Norme constituționale privitoare la administrația publică locală

Constituția României impune o nouă viziune asupra administrației publice. Astfel, capitolul V al titlului III al Constituției consacră administrației publice două secțiuni – administrația publică centrală de specialitate și administrația publică locală. Din modul de redactare al acestor secțiuni se desprinde ideea că legiuitorul constituant a dorit să delimiteze, în cadrul administrației publice, două sfere cu regimuri juridice diferite, și anume sfera administrației publice centrale de specialitate și sfera administrației publice locale. Autoritățile administrației publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autorități ale administrației de stat, în timp ce autoritățile administrației publice existente în unitățile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autorităților publice de specialitate desconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale și autorități administrative autonome ale comunelor, orașelor și județelor. Potrivit art. 119 din Constituție, administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice. Din acest punct de vedere, Constituția recunoaște dubla accepțiune a unităților administrativ-teritoriale. Pe de-o parte, comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale ale statului, delimitate prin lege, în cadrul cărora administrația publică de stat se realizează prin servicii descentralizate, aflate sub conducerea prefectului, desemnat de Guvern, la rândul său o autoritate publică desconcentrată în județe și în municipiul București. Pe de altă parte, enunțarea principiului autonomiei locale, în textul constituțional, presupune recunoașterea ca entități teritoriale distincte ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, înțelese ca grupări teritoriale ale colectivităților locale de bază, care se află la cel de-al doilea nivel al administrației publice locale.

În virtutea art. 72 alin.3 lit. o) din Constituție, organizarea administrației locale, a teritoriului precum și regimul general privind autonomia locală se stabilesc numai prin lege organică. Din formularea acestui text constituțional rezultă că, în viitor, este posibilă o delimitare a administrației locale de organizarea teritoriului, în sensul că, potrivit voinței legiuitorului se poate opera o reglementare specifică a organizării administrației locale, în colectivități locale distincte, altele decât cele existente la ora actuală, cât și o nouă distribuție teritorială a competențelor administrative ale statului, inclusiv prin modificarea structurii unităților administrativ-teritoriale. Cu alte cuvinte, Constituția admite posibilitatea stabilirii unităților administrativ-teritoriale ale statului prin suprapunere cu colectivitățile locale care le compun sau prin delimitarea unor colectivități locale de organizare administrativă a statului, putându-se admite aplicarea autonomiei locale la colectivități locale, componente ale unităților administrativ-teritoriale.

3. Aplicarea principiului autonomiei locale în organizarea și funcționarea administrației publice locale

Realizarea autonomiei locale în România este unul din obiectivele esențiale ale reformei în administrația publică. Atingerea acestui obiectiv este dependentă de o serie de factori de natură politică, legislativă, economică și socială, de realizarea unor modificări structurale în administrația publică și, mai ales, este dependentă de schimbarea comportamentului funcționarului public în realizarea noilor sarcini care revin serviciilor publice.

Autonomia locală reprezintă un principiu și un mod de organizare al administrației colectivităților locale, care nu poate fi implementat fără restructurarea întregului sistem al administrației publice.

Sub aspect legislativ, reforma administrației publice a fost declanșată de adoptarea noii Constituții a României, a legislației privitoare la organizarea și funcționarea autorităților publice.

Problema esențială cu care se confrunta reforma administrației publice este receptarea corectă a structurii administrației publice, a rolului, funcțiilor și atribuțiilor componentelor acesteia și, mai ales, a raporturilor care se stabilesc între administrație și beneficiarii serviciilor publice pe care aceasta le prestează. Practic ne găsim în fața unor erori de interpretare a Constituției și a legislației.

O primă eroare de acest gen o constituie așezarea semnului de egalitate între puterea executivă și administrația publică. Această eroare este determinată de preluarea tale quale a concepției interbelice privitoare la puterea executivă, în a cărei cuprindere intrau toate autoritățile administrative de la rege și până la primar. Între timp, concepția asupra administrației publice s-a modificat esențial, în toate statele europene. Puterea executivă este redusă la șeful statului și Guvern, sub conducerea acesteia desfășurându-și activitatea administrația publică. Guvernul are funcția de a conduce administrația publică.

O a doua eroare care poate fi identificată în diferite lucrări are în vedere neglijarea distincției dintre administrația de stat și administrația locală. În felul acesta, autoritățile care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale sunt tratate ca autorități ale administrației locale, fără a se face distincție între serviciile publice ale ministerelor, ale celorlalte autorități ale administrației publice locale, care sunt reprezentantele colectivităților locale. Această eroare este susținută de faptul că unitățile administrativ-teritoriale în care funcționează servicii publice exterioare ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației publice centrale de stat, coincid cu colectivitățile locale, cărora le sunt aplicabile regulile autonomiei locale.

O a treia eroare, care decurge din prima, se regăsește în tratarea autorităților administrației locale ca autorități ale puterii executive, ceea ce duce la concluzia că între administrația de stat și administrația locală nu există nici o deosebire, prima integrând-o pe cea de a doua. O asemenea soluție este neconstituțională și respinge aplicarea principiului autonomiei locale în organizarea și funcționarea serviciilor publice locale.

A patra eroare și ultima are în vedere conceperea administrației publice pe ideea exclusivă de organ de stat care are rolul de a pune în executare legea, recurgând, atunci când este necesar la forța de constrângere a statului. Această eroare rămâne tributară regimului totalitar, în concepția căruia administrația de stat era atotcuprinzătoare și actele sale erau executorii din oficiu, în toate cazurile fără a se admite practic posibilitatea controlului judecătoresc asupra acestora. Noua concepție promovată de Constituție și de legile ulterioare respinge o asemenea abordare unilaterală a problematicii administrației publice.

În România, potrivit Constituției, administrația locală este realizată pe două nivele, spre deosebire de unele state în care administrația locală se distribuie pe trei nivele, celor două adăugându-li-se nivelul regional.

Constituția României stabilește în art.119 că administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice. Aceste două principii au o arie diferită de aplicare. Astfel în timp ce principiul autonomiei locale privește comunele, orașele și județele, principiul descentralizării serviciilor publice are în vedere atât crearea și sporirea competiției serviciilor publice desconcentrate, cât și crearea unor servicii publice descentralizate ori a unor servicii publice locale ori județene.

Legea administrației publice nr. 69/1991 stabilește în primul său articol că administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile administrației locale, descentralizării serviciilor publice, eligilibității autorităților administrației publice locale și consultării cetățenilor în probleme de interes local. în temeiul acestei legi, autoritățile administrației publice locale sunt alese prin vot direct sau indirect și odată alese ele asigură continuitatea administrației publice locale, mandatul de 4 ani al acestora, neputând înceta înainte de termen, decât în anumite colectivități locale, în cazurile prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, legea nu permite organizarea de alegeri anticipate pentru toate colectivitățile locale.

În sfârșit, alin. 1 al art. 3 al Legii nr. 215/2001 prevede că autonomia locală privește atât organizarea și funcționarea administrației publice locale, cât și gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităților pe care le reprezintă.

Aceste dispoziții legale prezintă o dublă importanță. În primul rând, ele definesc aplicarea atotcuprinzătoare a autonomiei locale în cadrul competențelor care revin autorităților locale.

În al doilea rând, textul legal stabilește dimensiunea reală a autonomiei locale – asumarea în integralitate a responsabilității pentru gestionarea intereselor colectivității pe care o reprezintă

În al treilea rând, textul legii recunoaște existența în cadrul unităților administrativ-teritoriale a colectivităților locale, subiecte reale ale autonomiei locale, identificate în Constituție prin comune, orașe, municipii și județe.

Ceea ce nu introduce textul art. 1 al Legii nr.69/1991, ca o componentă a autonomiei locale, este controlul de tutelă exercitat de prefect, în numele Guvernului, asupra actelor pe care le emit sau le încheie autoritățile administrației publice locale.

4. Autoritățile comunale și orășenești

În comune, orașe și municipii funcționează, ca autorități ale administrației publice prin care se realizează autonomia locală, consilii locale și primari.

Statutul consiliilor locale și al primarilor, în ceea ce privește autonomia locală, este definit de Constituție și de lege, ambele autorități fiind supuse rolului de autorități administrative autonome în rezolvarea treburilor publice din comune și orașe. Din acest punct de vedere, se cere a se face o distincție intre treburile publice din comune și orașe și treburile publice care depășesc sfera locală, intrând în interesul general.

O problemă distinctă o constituie organizarea autorităților administrative autonome în subdiviziunile municipiilor. în prezent, o astfel de organizare este realizată numai în municipiul București.

Subordonarea se face numai pe linia ierarhică specifică, în virtutea căreia consiliile sectoarelor se supun consiliului local al municipiului București, iar primarii de sector primarului general al municipiului București.

Autonomia locală nu privește autoritățile constituite la nivelul sectoarelor municipiului București, ci colectivitatea locală în integritatea sa În aceste condiții, organizarea unor autorități ale administrației publice în subdiviziuni ale municipiilor este generată de implantarea unor servicii publice specifice administrației de stat în spații teritoriale ale municipiilor pentru a evita aglomerarea cetățenilor la sediul primarului municipiului.

Capitolul II

Consiliul local

1. Considerații generale

Consiliul local este o autoritate colegială a administrației publice locale, aleasă în vederea soluționării problemelor de interes local ale comunei, orașului sau municipiului.

Această autoritate, în temeiul art.5 al Legii nr. 215/2001; se bucură de un statut autonom, în sensul că ea deliberează asupra intereselor specifice ale colectivității locale și hotărăște cu privire la modul de realizare a acestora, fără vreun amestec din partea autorităților administrației publice de stat sau autorităților administrației publice județene.

În privința raportului dintre consiliile locale și primari este necesar să subliniem că Legea nr. 215/2001 a adoptat soluția alegerii prin vot direct a ambelor autorități ale administrației locale. Formula cea mai utilizată, în plan european, o constituie alegerea directă. a consilierilor municipali, din rândul acestora fiind desemnat primarul. Această formulă nu a fost acceptată de legiuitorul român. Soluția la care s-a oprit legiuitorul nostru a fost aceea de a asigura supremația consiliului local "în realizarea administrației locale față de primar. În acest sens, Legea nr. 215/2001 stabilește în art. 5 că autoritățile administrației publice prin care se realizează .autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primari, ca autorități executive. Calitatea primarului de organ executiv derivă atât din faptul că el este cel care răspunde de ducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local, cât și din faptul ca el este cel care trebuie să pună în practică dispozițiile privitoare la realizarea în colectivitățile umane de bază a legii și a celorlalte acte normative.

2. Alegerea, componența și constituirea consiliilor locale

Potrivit prevederilor constituționale, consiliile locale sunt constituite în comune și orașe, ca autorități ale administrației publice locale, ele reprezentând expresia realizării practice a principiului autonomiei locale.

Prin caracterul colegial al compunerii lor, consiliile locale poartă amprenta caracteristică a unei adunări administrative, abilitată cu deliberarea tuturor problemelor de interes local.

Rolul lor este acela de rezolvare a intereselor legitime ale cetățenilor și a unității administrativ-teritoriale.

Concomitent cu realizarea treburilor de interes local, consiliile locale, ca autorități administrative, au obligația ca în unitățile administrativ-teritoriale în care sunt alese să aplice și să respecte legea, să satisfacă interesele naționale, aceasta relevând coerența. și unitatea sistemului administrației publice românești.

Activitatea deliberativă a consiliilor locale, dezbaterile consilierilor în vederea adoptării hotărârilor de interes local, se desfășoară într-un cadru precizat de regulamentele proprii de funcționare și în limita competențelor conferite de lege.

Dezbaterile au ca obiect numai rezolvarea problemelor administrative ale comunei sau orașului, actele adoptate trebuind să nu contravină legii, ordinii de drept sau intereselor generale ale statului și neputându-se emite vocații politice.

A. Alegerea consiliilor locale

Reluând firul reglementărilor din perioada interbelică, îndeosebi ale Legii din 1929, actuala reglementare revine la denumirea de consilier. În prima versiune a Legii nr.70/1991 numai consiliile locale au fost alese prin vot direct, pentru ca Legea nr.25/1996 să generalizeze principiul și pentru consiliile județene: "Consiliile locale, consiliile județene, primarii și Consiliul General al Municipiului București se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Viceprimarii se aleg prin vot indirect de către consiliile locale" (art. 1) Această soluție de alegere a consiliilor locale nu este singura posibilă potrivit Constituției. Legiuitorul constituant în alin. l al art.120 vorbește despre alegerea consiliilor locale și a primarilor în condițiile legii, subînțelegându-se că această lege trebuie să fie conformă Constituției. Legiuitorul constituant s-a ferit să consacre, și pentru alegerea consiliilor locale, principiile reținute, în art.59 alin. 1, pentru alegerea Camerelor Parlamentului. Art. l din Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale preia aceste principii, dar nimeni nu oprește ca într-o viitoare reglementare legiuitorul organic să vină și cu o altă soluție, cum ar fi o alegere indirectă, o alegere cu protecția anumitor grupuri etnice și un vot obligatoriu. Remarcăm că votul liber exprimat este prevăzut expres de Constituție numai pentru alegerea Camerelor Parlamentului și a Președintelui României. Această soluție a fost consacrată și în Decretul – Lege nr.92/1990.

În ceea ce privește numărul consilierilor, art. 29 al. 1 al Legii nr. 215/2001 precizează că: "Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de populația comunei, orașului sau a subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului București, raportată de Comisia Națională pentru Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile", după cum urmează: localități până la 1500 de locuitori, 9 consilieri; între 3001 și 5000 de locuitori, 13 consilieri; de la 5001 la 10000 de locuitori, 15 consilieri; de la 10001 la 20000 de locuitori, 17 consilieri; urmează un nou prag la 20001 de locuitori cu 19 consilieri; la pragul de 50000 – 100000 locuitori, 21 consilieri; de la 100001 la 200000 de locuitori, 23 consilieri; de la 200001 la 400000 de locuitori, 27 consilieri; și la peste 400000 de locuitori, 31 consilieri. Pentru municipiul București este prevăzut un număr de 55 consilieri (art. 28 alin. 2).

Condițiile de eligibilitate și incompatibilități

Pentru a fi ales în consiliul local, candidatul în alegeri este supus unor condiții stabilite de Constituție și de Legea nr. 70/1991. Condițiile de eligibilitate privesc:

calitatea de alegător;

vârsta de cel puțin 23 de ani;

domiciliul în unitatea administrativă pentru al cărui consiliu local candidează;

să nu fie militari activi, judecători, procurori ori alt funcționar căruia îi este interzisă, potrivit art. 37 alin. 3 din Constituție, asocierea în partide politice.

Potrivit art. 34 alin. 2 din Constituție și art. 5 din Legea nr. 70/1991, republicată, nu pot alege:

alienații sau debilii mintali puși sub interdicție și

persoanele lipsite de drepturi electorale pe durată stabilită prin hotărâre judecătorească;

să nu fie condamnați prin hotărâre judecătorească definitivă pentru abuzuri în funcții politice, juridice sau administrative, pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, pentru alte infracțiuni intenționate, dacă nu au fost reabilitate.

să nu aibă, fie direct, fie prin intermediari, contracte încheiate pentru executarea de lucrări, prestări de servicii ori de furnizare cu administrația comunei, orașului sau municipiului pentru care candidează Pentru candidații independenți, de punere a candidaturii este condiționată și de prezentarea unei liste de susținători. Numărul susținătorilor se determină prin împărțirea numărului ce reprezintă 1% din totalul alegătorilor la numărul de consilieri ce urmează a fi aleși în consiliul local respectiv. Acest număr nu poate fi mai mic de 50.

Condițiile de eligibilitate trebuie îndeplinite la data depunerii candidaturii în alegeri.

În cazul în care un candidat îndeplinește condițiile de eligibilitate și devine consilier, el trebuie să se supună și regulilor privitoare la incompatibilități, pentru exercitarea mandatului în consiliul local.

Potrivit Legii administrației publice locale, funcția de consilier este incompatibilă cu:

funcția de prefect și subprefect, precum și cu alte funcții publice ale consiliilor locale și județene și din aparatul prefecturilor ministeriale și ale celorlalte autorități guvernamentale;

funcția de primar;

funcția de membru al altui consiliu comunal sau orășenesc;

deținerea unei funcții de consilier în același consiliu de către soțul persoanei în cauză , ascendenții, frații și surorile acesteia.

Efectele incompatilibității. Persoana care a obținut în alegeri calitatea de consilier și se află într-o stare de incompatibilitate poate opta între a fi consilier sau a și păstra calitatea care îl face incompatibil cu exercitarea mandatului de consilier. În cazul în care consilierul nu renunță la funcția sau calitatea care îl face incompatibil cu exercitarea acestui mandat, el își poate pierde această calitate în urma hotărârii luate de majoritatea consilierilor.

Legea privind alegerile locale stabilește regula alegerii membrilor consiliilor locale pe circumscripții electorale care sunt de fapt unitățile administrativ-teritoriale – comuna și orașul, pe baza scrutinului de listă.

În același timp, legea mai prevede organizarea secțiilor de votare în cadrul circumscripțiilor electorale, delimitate în funcție de numărul de locuitori, conform normelor stabilite de legiuitor, a întocmirii listelor electorale ce vor cuprinde numai cetățenii cu drept de vot care au domiciliul în localitatea unde se organizează alegerile.

Pentru organizarea și desfășurarea alegerilor la nivelul fiecărei circumscripții și secții de votare se constituie o comisie electorală și respectiv birou electoral. Ele sunt formate din magistrați și reprezentanții partidelor și formațiunilor politice care participă la alegeri în unitatea administrativ-teritorială respectivă. În cazul în care numărul magistraților este insuficient, comisiile electorale și birourile electorale se vor completa cu alți juriști sau alte persoane care au o reputație neștirbită și care nu fac parte din nici un partid sau formațiune politică.

Depunerea candidaturilor pentru funcția de consilier se face de către partide și formațiuni politice legal constituite, dar se oferă posibilitatea ca, individual, cetățeanul să participe la ocuparea unui mandat de consilier, a candidaturilor independente, în condițiile prevăzute de lege.

Alegerea candidaților în funcția de consilier se realizează prin scrutin de listă, care înseamnă că atât un partid sau o formațiune politică poate propune un număr de candidați, cel puțin egal cu numărul membrilor consiliului local, cât și candidaturi independente, individual sau pe o listă cu candidați independenți, similară listei partidelor.

Repartizarea mandatelor obținute de fiecare listă de candidați și de candidații independenți, se va face prin aplicarea "coeficientului electoral", prevăzut de lege în cadrul primei etape (reglementate în art. 66, lit. a Legii 70/1991), acest coeficient electoral, nefiind altceva decât rezultatul împărțirii numărului total de voturi valabil exprimate pentru toate listele și candidații independenți la numărul total al consilierilor din circumscripția respectivă Comisia electorală de circumscripție va repartiza fiecărei liste atâtea mandate de câte ori se include coeficientul electoral în numărul total al voturilor exprimate pentru lista respectivă.

Atribuirea mandatelor de pe fiecare listă se va face în ordinea înscrierii candidaților pe listă începându-se cu lista de candidați pentru care s-au exprimat mai multe voturi. De asemenea, va fi declarat ales candidatul independent care a obținut un număr cel puțin egal cu coeficientul electoral. În cazul constatării de voturi neutilizate pentru fiecare listă de candidați a partidelor și a candidaților independenți, cele care au rămas după atribuirea mandatelor, precum și cele inferioare coeficientului electoral, comisia electorală de circumscripție le va repartiza conform procedurii stabilite de etapa a II-a (art. 66 lit. b).

Candidații înscriși pe liste, care nu au fost aleși după epuizarea celor două etape, sunt declarați supleanți ai listelor respective.

Comisia electorală de circumscripție va elibera certificatul doveditor al calității de consilier și va transmite, în termenele prevăzute de lege, consiliului local procesele-verbale și celelalte documente, care formează un dosar semnat de președinte și ceilalți membri ai comisiei, în vederea validării alegerilor. Procesul-verbal va cuprinde:

numărul alegătorilor din circumscripția electorală, potrivit listelor de alegători;

numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne;

numărul total al voturilor exprimate;

numărul total al voturilor nule;

numărul total al voturilor valabil exprimate obținute de fiecare listă. de candidați sau de fiecare candidat independent;

numărul voturilor obținute de fiecare dintre candidați pentru funcția de primar;

numele și prenumele candidaților aleși pentru fiecare consiliu local, consiliul județean, și partidul sau alianța politică ori alianța electorală care i-a propus, respectiv mențiunea de candidat independent;

numele și prenumele primarului ales și partidul sau alianța politică care 1-a propus sau mențiunea de candidat independent;

expunerea pe scurt a întâmpinărilor, contestațiilor și hotărârilor luate de comisia electorală de circumscripție, care sunt definitive.

B. Componența consiliilor locale

În art. 28 din Legea 215/2001 se arată: "consiliile comunale și ale orașelor sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale".

Aceste norme dau expresie imperativelor statului de drept, prin care cetățenii au dreptul să-și aleagă pe aceia pe care îi consideră apți de a le reprezenta și rezolva interesele lor, reliefând caracterul democratic al alegerii autorităților administrației publice locale, ca și responsabilitatea acestora în fața celor care i-au ales.

Pentru a determina compunerea consiliului local, un rol important îl joacă numărul membrilor săi și modalitatea stabilirii acestora. Normele legale sunt imperative și întotdeauna numărul consilierilor este impar, fiind reglementat în funcție de populația unității administrativ-teritoriale.

Numărul locuitorilor comunei sau orașului care se are în vedere este cel de la începutul fiecărui an – 1 ianuarie – în care au loc alegerile; în funcție de acesta se determină numărul de consilieri ce urmează a fi aleși, în concordanță cu prevederile art. 29 al Legii administrației publice locale nr. 215/2001. Numărul consilierilor variază între 11 și 31. Excepția de la această regulă o constituie norma imperativă a ultimului alineat al art. 29 care stabilește ca pentru municipiul București, consiliul este compus din 55 de consilieri, deci indiferent de numărul populației de la începutul fiecărui an, numărul de consilieri este invariabil.

C. Constituirea consiliilor locale

O etapă importantă pentru formarea și constituirea consiliilor locale este validarea alegerilor. Validarea mandatelor de consilier se face de consiliul local, în ședința de constituire, în termen de 20 de zile de la data alegerilor. Acest termen este un termen de recomandare, constituirea consiliilor putând avea loc și după împlinirea acestuia. Convocarea consiliilor locale în ședința de constituire este efectuată de prefectul județului, aceasta fiind legal constituită, în măsura în care la ea participă cel puțin două treimi din numărul consilierilor. în cazul neasigurării acestui drept, trei zile mai târziu.

Pentru conducerea lucrărilor ședinței de constituire, legiuitorul a stabilit că aceasta să fie realizată de cel mai în vârstă consilier, asistat de doi consilieri dintre cei mai tineri.

În vederea validării mandatelor, consiliile locale aleg, o comisie de validare a consiliului respectiv alcătuită din 3-7 membrii. Comisia de validare propune consiliului validarea sau invalidarea mandatelor în funcție de îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, de existența unor incompatibilități și de confirmare a faptului că alegerea nu s-a produs prin fraudă electorală.

Atât validarea cât și invalidarea mandatelor consilierilor se hotărăște de consiliul local cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi, hotărârile luate putând fi atacate de cei interesați în justiție, în condițiile legii contenciosului administrativ.

După validarea mandatelor, consilierii au obligația depunerii jurământului în fața consiliului, în caz contrar, consilierul respectiv este considerat demisionat de drept.

Consiliile locale sunt legal constituite după validarea mandatelor a cel puțin două treimi din membrii acestora și în urma depunerii jurământului.

3. Competența, funcționarea și atribuțiile consiliilor locale

Prin dispozițiile constituționale, dezvoltate prin art. 31 al legii organice, se stabilește că "consiliul local are inițiativa și hotărăște, cu respectarea legii, în probleme de interes local”, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice locale sau centrale.

Competența autorității administrative autonome deliberative este atât o competență. materială generală cât și teritorială. Competența generală a consiliului local se caracterizează prin aceea că are atribuții cu privire la toate domeniile și problemele vieții locale.

În ceea ce privește competența lor teritorială autoritățile administrative autonome deliberative – își exercită atribuțiile la nivelul unității administrativ-teritoriale.

Competența este instituția juridică prin care se desemnează ansamblul atribuțiilor autorităților administrative autonome și limitele exercitării lor.

Atribuția reprezintă investirea legală cu anumite prerogative. Ea cuprinde sfera obligațiilor pe care le au și aceea a drepturilor cu care sunt investite autoritățile administrative autonome prin norme legale, pentru a putea acționa în formele fundamentale care îi sunt proprii.

Exercitarea atribuțiilor de către autoritățile administrative autonome este obligatorie. Neîndeplinirea acestei obligații poate atrage după sine sancțiunile legale.

Competența are și ea, de asemenea un caracter obligatoriu.

Atribuțiile consiliilor locale, ca expresie a capacității lor juridice, sunt un drept care și-l exercită în scopul rezolvării treburilor locale.

Ca atare, consiliile locale au o competență materială generală și una teritorială, în virtutea căreia poate iniția și hotărî în toate domeniile de interes local pe teritoriul comunelor sau orașelor.

În ceea ce privește competența temporală, aceasta desemnează limitele de timp în care autoritatea administrativă aleasă își exercită atribuțiile legale; în cazul consiliilor locale și primarilor mandatul lor este de 4 ani.

"Atât constituantul, cât și legiuitorul au stabilit că inițiativele și hotărârile ce se iau în exercitarea competențelor consiliilor locale nu sunt în nici un fel afectate, pentru realizarea și îndeplinirea lor, de nici o aprobare sau autorizare a vreunei alte autorități publice". Se subliniază astfel funcționalitatea principiului autonomiei locale.

Prin cercetarea atentă a normelor constituționale și a dispozițiilor legii organice, rezultă că în exercitarea competențelor consiliilor locale se cer îndeplinite unele condiții fundamentale, cum sunt:

rezolvarea problemelor locale trebuie făcute cu respectarea intereselor generale;

competențele conferite se exercită numai în condițiile și cu respectarea legii;

problemele de interes local, date prin lege în competența altor autorități publice, se realizează de către acestea.

Aceste condiții fundamentale sunt implicite și decurg din natura unitară a statului, ca și din supremația legii – principiu esențial al statului de drept. Constituția din 1991 a schimbat modul de reglementare a competenței consiliilor locale, stabilind principiul după care "consiliile locale și primarii funcționează, în condițiile legii, ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe" (art. 120 alin.2). "Consiliile locale pot avea atribuții în orice domeniu sau sector de activitate, dacă nu există o interdicție expresă a legii. Interdicția legii nu poate fi numai expresă, ci și implicită, în sensul că sunt prevăzute expres exclusiv atribuții pentru autorități de subordonare guvernamentală sau ministerială, respectiv pentru autoritățile centrale autonome ale administrației publice de specialitate, care sunt, fără îndoială, structuri de esență. statală".

Atribuțiile principale ale consiliilor locale pot fi grupate în patru categorii:

atribuții în domeniul organizării interne a consiliilor locale și a serviciilor publice;

atribuții în domeniul elaborării, administrării și executării bugetului și al stabilirii impozitelor și taxelor locale;

atribuții în domeniul înființării, coordonării și asigurării activităților economice, social-culturale și de apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;

atribuții legate de acordarea titlurilor de onoare, și de cooperare cu localități din străinătate.

În prima categorie se încadrează atribuții ce privesc în primul rând alegerea viceprimarilor care se exercită în condițiile stabilite prin regulamentul consiliului.

În acest sens, prin Hotărârea Guvernului nr.103/29.02.1992,a fost aprobat "Regulamentul cadru-orientativ de funcționare a consiliilor locale". Acest regulament statornicește regulile de procedură ale desfășurării ședințelor consiliului local și ale adoptării hotărârilor sale.

De asemenea, consiliul local are competența de a elabora statutul comunei sau orașului după caz, pe baza Hotărârii Guvernului nr. 127/11.03. 1992, care cuprinde principalele elemente ale unității administrativ-teritoriale, autoritatea administrativă locală care o administrează și competențele pe care i le conferă, în afara celor prevăzute de lege.

Pentru organizarea serviciilor publice proprii, consiliul local, la propunerea primarului, stabilește statutul personalului, organigramele și numărul de personal, precum și criterii de competență în vederea funcționării acestora, în condiții de operativitate și eficiență.

Orice serviciu public, care nu mai este organizat de stat, dar care rezolvă "treburi publice din comune și din orașe", devine de plin drept, un serviciu public local, în sarcina consiliului local.

Legea administrației publice locale în vițoare precizează cele mai uzuale atribuții ale consiliilor locale în art.țț 1țțț și lasă o fereastră mereu deschisă , cum era și normal: "Consiliul local exercită și alte atribuț,ii stabilite prin lege sau prin statutul comunei sau al orașului'.

Dacă ar fi să facem o grupare a atribuțiilor reglementate de Legea 25/2001 reținem:

atribuții care vizează constituirea altor autorități ale autonomiei locale, ce nu pot fi delegate;

atribuții de organizare internă;

atribuții de dezvoltare în perspectivă a localității;

atribuții de prestare a serviciilor publice uzuale și e) atribuții de integrare și cooperare pe plan intern și extern.

Funcționarea consiliilor locale

Constituția nu stabilește detalii cu privire la organizarea și funcționarea consiliilor locale, nici măcar durata mandatului nu este precizată în dispozițiile ei. Toate aceste etape sunt lăsate pe seama legii organice. Astfel, Legea administrației publice locale, în vigoare, stabilește durata mandatului consiliilor locale, al consiliilor județene, ca și a primarilor, la patru ani, aceeași durată cu a mandatului parlamentar și prezidențial. Mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, pe timp de război sau de catastrofă. Exercitarea mandatului presupune întâlniri periodice ale consilierilor, începând de la data depunerii jurământului și până la constituirea noului consiliu ales.

Consiliul local se întrunește în ședințe ordinare, care sunt lunare, la convocarea primarului, și în ședințe extraordinare, care pot fi cerute, alături de primar, și de 1/3 din numărul consilierilor. Legea are un termen de cinci zile pentru convocarea ședințelor ordinare și de cel puțin trei zile pentru cele extraordinare. Consilierii sunt invitați la ședință în scris, precizându-se ordinea de zi, ora și locul de desfășurare a ședinței. Ordinea de zi se aduce la cunoștința locuitorilor comunei sau orașului "prin presa locală ori prin alt mijloc de publicitate" (art. 40 alin.6).

Ședințele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în funcție, legea precizând că prezența la ședințe este obligatorie. Ședințele consiliilor locale sunt publice, cu excepția cazurilor în care consilierii decid, cu majoritate absolută de voturi, ședința secretă. Potrivit legii, la aceste ședințe pot participa, fără drept de vot, prefectul, președintele consiliul județ, reprezentanții acestora, parlamentarii și alți invitați.

Ordinea de zi se aprobă de consiliu, la propunerea celui ce a cerut întrunirea, iar modificarea acesteia "se poate face numai pentru probleme urgente" (art. 44).

Prin Legea 24/1996 s-a admis că în caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai orașului, convocarea consiliului local să se poată face imediat.

Legea 215/2001 reglementează: “Lucrările ședințelor se desfășoară în limba română, limba oficială a statului. În consiliile locale în care consilierii aparținând unei minorități naționale reprezintă cel puțin o treime din numărul total, la ședințele de consiliu se poate folosi limba maternă. În aceste cazuri se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile documentele ședințelor de consiliu se întocmesc în limba română.” (art. 43 alin. 3).

La. începutul fiecărei ședințe secretarul prezintă procesul-verbal al ședinței anterioare și îl supune aprobării consiliului. Consilierii au dreptul să conteste conținutul procesului-verbal și să ceară menționarea exactă a opiniilor exprimate în ședința anterioară (art. 43 alin. 6 din Legea nr. 215/2001).

În exercitarea atribuțiilor sale, consiliul adoptă hotărâri la propunerea primarului sau a consilierilor. Adoptarea hotărârilor se face prin vot deschis sau prin vot secret, după cum decide consiliul. Hotărârile privitoare la persoane se adoptă întotdeauna prin vot secret. Hotărârile privitoare la bugetul local, stabilirea de impozite și taxe locale, administrarea bugetului public și privat al comunei sau orașului, organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților, amenajarea teritoriului, asocierea cu alte persoane juridice se adoptă cu votul majorității calificate de două treimi, iar celelalte hotărâri depind de votul majorității absolute a membrilor prezenți.

Hotărârile consiliului local se semnează de către președintele ședinței, cele individuale se comunică persoanelor interesate, iar cele normative devin obligatorii numai după aducerea lor la cunoștința publică.

Art. 43 alin. 7 din Legea nr. 215/2001, republicată, precizează că: "Procesul-verbal și documentele care au fost dezbătute în ședință se depun într-un dosar special al ședinței respective, care va fi numerotat, semnat și sigilat de consilierul care conduce ședințele de consiliu și de secretar.

În vederea asigurării reprezentării autentice a intereselor colectivităților locale, sunt excluși de la deliberarea și adoptarea hotărârilor consilierii care fie direct, fie prin soț, soție sau rude până la gradul IV inclusiv, au un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii.

4. Durata mandatului consiliului local

Durata mandatului consiliului local este de 4 ani, dar poate înceta înaintea împlinirii acestui termen.

Termenul de 4 ani poate fi dedus din interpretarea legii, în condițiile în care legea nu prevede data de la care acesta începe să curgă.

Astfel, potrivit art. 31 Legii nr. 215/2001 constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data alegerilor. Cu toate acestea, în cazul neîntrunirii cvorumului de două treimi legea admite convocarea de drept, a unei noi ședințe, 3 zile mai târziu, pentru a cărei constituire legală este necesară aceeași majoritate calificată. în aceste condiții, consiliile locale se pot constitui la date diferite, care nu pot fi luate în calcul ca termene de referință pentru determinarea mandatului de 4 ani. Pe de altă parte, art.7 al Legii nr.70/1991 privind alegerile locale precizează că data alegerilor se stabilește cu cel puțin 60 de zile înaintea votării. Din coroborarea acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să stabilească ca dată care se ia în calcul pentru determinarea mandatului consiliului local cea de-a 20-a zi care urmează alegerilor locale generale și nu o dată ulterioară rezultată din întârzierile ce se pot naște în procesul constituirii consiliilor locale. De altfel, consiliile locale pot fi dizolvate dacă ele nu pot funcționa datorită absenței membrilor acestora, după 3 convocări succesive, ceea ce presupune organizarea de noi alegeri, chiar în cursul mandatului de 4 ani. Mandatul consiliilor locale nu este dependent de data efectivă a începerii mandatului unui consiliu local. Ca atare, Guvernul este ținut să stabilească data noilor alegeri locale generale în cele 80 de zile care curg de la expirarea a 4 ani de la data alegerilor generale precedente.

Spre deosebire de mandatul consiliului local, mandatul consilierului se exercită de la data depunerii jurământului, deci după constituirea legală a consiliului. Mandatul de consilier poate înceta la data încheierii mandatului consiliului, la 4 ani, sau înaintea încheierii acestui termen în caz de dizolvare ori la data demiterii acesteia, la propunerea prefectului, prin hotărâre a Guvernului. Propunerea prefectului poate avea ca efect și suspendarea din funcție a persoanei în cauză. De asemenea, mandatul de consilier încetează înainte de termen în caz de demisie, incompatibilitate, pierdere a drepturilor electorale, schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială sau în caz de deces.

Hotărârea Guvernului privind demiterea consiliului este supusă procedurii contenciosului administrativ, inclusiv recursului grațios sau recursului ierarhic.

5. Dizolvarea consiliului local

Reglementarea din 1996 aduce o inovație cu privire la această materie a dizolvării consiliului local consacrând și instituția dizolvării de drept alături de dizolvarea prin act juridic. Această reglementare este reluată și în Legea nr. 215/2001

Dizolvarea de drept intervine în următoarele situații:

consiliul nu se întrunește timp de trei luni consecutiv;

consiliul nu a adoptat în trei ședințe consecutiv nici o hotărâre;

numărul consilierilor s-a redus sub jumătate plus unu și nu mai există posibilitatea completării prin supleanți până la două treimi (art. 58, alin. 1).

Cazurile în care intervine dizolvarea de drept sunt comunicate de primar prefectului, care, prin ordin, ia act de dizolvarea consiliului și propune Guvernului organizarea de noi alegeri. Ordinul prefectului poate fi atacat de consilieri la instanța de contencios administrativ, în termen de zece zile de la comunicare (art. 58, alin. 3 din Legea 215/2001).

Consiliul local poate fi dizolvat, prin hotărâre de Guvern, dacă a adoptat hotărâri repetate care au fost anulate irevocabil de instanța de judecată întrucât au contravenit intereselor generale ale statului sau au încălcat Constituția și legile țării (art. 57, alin. l). Hotărârea Guvernului de dizolvare se adoptă la propunerea motivată a prefectului. Legea cere ca hotărârea de dizolvare, ca și motivele care au stat la baza emiterii sale să fie aduse, de prefect, la cunoștința membrilor consiliului, în termen de cinci zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial. Hotărârea de dizolvare poate fi atacată de consilieri la instanța de contencios administrativ, în termen de .zece zile de la data aducerii oficiale la cunoștință de prefect (art. 60, alin. 3 din Legea 215/2001).

Organizarea alegerii noului consiliu local se stabilește de Guvern, la propunerea prefectului, în termen de 30 de zile calculate fie de la expirarea termenului de zece zile pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, dacă nu s-a introdus o acțiune, fie de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care a fost respinsă acțiunea consilierilor.

Până la alegerea noului consiliu, primarul rezolvă problemele curente ale unității administrativ-teritoriale.

Capitolul III

Primarul și primăria

1. Alegerea și mandatul primarului

Primarul este autoritatea executivă a colectivităților locale care îndeplinește, în același timp, și rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială în care este ales. Potrivit prevederilor constituționale cuprinse în art. 61 alin.1 legii administrației publice locale, comunele și orașele au câte un primar ales prin vot direct, iar municipiul București are un primar general, ales în condițiile legii. Se aleg primari și în sectoarele urbane ale municipiului București, care se află în relații de subordonare față de primarul general al municipiului București. în activitatea sa, primarul este ajutat de unul sau mai mulți viceprimari care sunt aleși de consiliul local pentru un mandat de 4 ani. Comunele și orașele au câte un primar și un viceprimar, iar orașele reședință de județ, câte 2 viceprimari, aleși în condițiile legii (art. 61).

Regimul electoral pentru alegerea primarului este stabilit de dispozițiile Legii privind alegerile locale nr.70/1991. Prin aceasta, se consacră prevederi care statornicesc reguli privind alegerea primarilor prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe baza scrutinului uninominal, în fiecare comună și oraș care constituie o circumscripție electorală (art.1 ). Pentru funcția de primar alegerile se desfășoară în circumscripțiile electorale organizate pentru alegerea consiliilor locale, la secțiile de votare ale acestora și sub conducerea acelorași instanțe electorale.

"Condițiile de eligibilitate pentru funcția de primar sunt circumscrise calității de cetățean român cu domiciliul în țară, pe teritoriul circumscripției electorale, excluzându-se dubla cetățenie, vârsta de 23 de ani, fiind exceptați de la dreptul de a candida în alegeri militarii activi, judecătorii și procurorii, persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă pentru abuzuri în funcții politice, juridice sau administrative, pentru încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, pentru alte infracțiuni intenționate, în măsura în care nu au fost reabilitate, precum și persoanele care au încheiat contracte cu administrația locală pentru executarea de lucrări, prestării de servicii ori de furnizare".

Pentru funcția de primar se depun candidaturi separate de către partide, alianțe politice, alianțe electorale sau candidaturi independente. Candidații independenți înscriși în liste trebuie să fie susținuți de minim unu la sută din numărul total al alegătorilor înscriși în liste, dar nu mai puțin de 150 de susținători (art. 4l, alin. 2 din Legea nr. 70/1991, republicată).

Funcția de primar este incompatibilă cu funcția de consilier local, de prefect sau subprefect, cu alte funcții publice ale consiliilor locale și județene și din aparatul prefecturilor, ministerelor, ale celorlalte autorități guvernamentale, inclusiv cu calitatea de deputat sau senator.

Pe buletinul de vot pentru alegerea primarului vor fi înscrise toate candidaturile care au fost depuse, în ordinea rezultată din tragerea la sorți, efectuată de către comisia electorală de circumscripție. La primul tur de scrutin un candidat este ales primar numai dacă obține cel puțin jumătate plus unu din numărul alegătorilor care participă la alegeri.

În cazul în care nu se realizează această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, în cadrul căruia este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.

În caz de paritate de voturi, primarul se desemnează în urma unui nou tur de scrutin, în cadrul căruia vor fi înscriși candidații aflați în balotaj. Alegerile se vor organiza, de drept, în termen de două săptămâni.

Dosarul alegerii primarului se înaintează, cu pază militară, în cel mult 48 de ore, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află localitatea pentru care a fost ales, iar certificatul alegerii ca primar se eliberează de biroul electoral de circumscripție. în cazul primarului general al Capitalei, dosarul se înaintează la Tribunalul Municipiului București, cum se menționează în art.8l, alin.4 din Legea nr.70/1991, republicată.

Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data alegerilor de către un judecător desemnat de președintele judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau orașul. Validarea primarului general al municipiului București se face potrivit legii, de către Tribunalul Municipiului București (art. 63 alin. 1 și 2 din Legea nr. 215/2001).

Invalidarea alegerii primarului poate avea loc în caz de fraudă electorală, de încălcare a regulilor privitoare la condițiile de eligibilitate sau în cazul constatării unei incompatibilități.

În caz de invalidare a mandatului primarului ales, se organizează noi alegeri în termen de cel mult 45 de zile de la data invalidării, în condițiile stabilite de legea privind alegerile locale.

Dacă primarul ales a fost validat la judecătorie, rezultatul se prezintă în ședința de constituire a consiliului local sau, după caz, intr-o ședință ulterioară, ori extraordinară, de către un magistrat sau un delegat al prefectului.

Primarul, astfel validat, conform art. 65 trebuie să depună jurământul în fața consiliului așa cum este prevăzut în legea organică. În cazul în care acesta refuză să depună jurământul, este considerat demisionat de drept, urmând să se organizeze noi alegeri în termenul stabilit de lege.

Mandatul primarului este de patru ani și se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou-ales. El poate fi prelungit numai în caz de război sau de catastrofă (art. 72 alin. 1 din Legea nr. 215/2001).

Mandatul primarului poate înceta înainte de termen în caz de: deces; demisie; incompatibilitate; schimbare a domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială; imposibilitatea de exercitare pe o perioadă mai lungă de 6 luni; constatarea prin hotărâre judecătorească, rămasă definitivă, după validarea mandatelor, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale; condamnare definitivă la pedeapsa privativă de libertate; punere sub interdicție pentru debilitate sau alienare mintală; pierderea drepturilor electorale.

Legea precizează obligația consiliului local de a adopta o hotărâre prin care se ia act de încetarea mandatului primarului și declară vacantă funcția acestuia (art. 72 alin. 3 din Legea nr. 215/2001).

Primarul participă, de drept, la ședința consiliului local, el având două categorii de sarcini:

de autoritate executivă a consiliului local și

de autoritate ce reprezintă puterea statală la nivelul comunei.

Demiterea primarului se poate face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea prefectului, în cazul în care dispozițiile acestuia contravin intereselor generale ale statului sau încalcă ordinea de drept, precum și atunci când sunt compromise cu rea credință interesele comunei sau orașului. Ca și în cazurile de dizolvare a consiliului local, demiterea primarului este supusă controlului judecătoresc, hotărârea Guvernului putând fi atacată în fața. instanței de contencios administrativ. Până la alegerea unui nou primar sau pe timpul suspendării din funcție a acestuia, în virtutea ordinului prefectului, ca urmare a unei anchete judiciare, atribuțiile acestuia se îndeplinesc de către un viceprimar desemnat de consiliu.

2. Atribuțiile primarului

Primarul îndeplinește următoarele atribuții principale:

asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor și ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, precum și hotărârile consiliului județean

asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situația în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;

poate propune consiliului local consultarea populației prin referendum, cu privire la problemele de locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări;

prezintă consiliului local, anual ori de câte ori este necesar, informări, privind starea economică și socială a comunei sau orașului, în concordanță cu atribuțiile ce revin autorităților administrației publice locale, precum și informări asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor consiliului local;

întocmește proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare consiliului local;

exercită funcția de coordonator principal de credite;

verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea și cheltuielile sumelor din bugetul local și le comunică de îndată consiliului local cele constatate;

ia măsuri pentru prevenirea și limitarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor împreună cu organele specializate ale statului. În acest scop, poate mobiliza populația, agenții economici și instituțiile publice din comună sau din oraș, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecție și intervenție elaborată pe tipuri de dezastre;

asigură ordinea publică și liniștea locuitorilor, prin intermediul poliției, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor și unităților de protecție civilă, care au obligația să răspundă solicitărilor sale, în condițiile legii;

îndrumă și supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale;

ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfășurarea adunărilor publice;

ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentațiilor sau a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea și liniștea publică;

controlează igiena și salubritatea localurilor publice și produselor alimentare puse în vânzare pentru populație, cu sprijinul serviciilor de specialitate;

ia măsuri pentru prevenirea și combaterea pericolelor provocate de animale, în condițiile legii;

ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general a localității și le supune spre aprobare consiliului local asigurând respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum și ale planurilor urbanistice zonale și de detaliu;

asigură repartizarea locuințelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;

asigură întreținerea și reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei sau orașului, instalarea semnelor de circulație, desfășurarea normală a traficului rutier și pietonal, în condițiile legii;

exercită controlul asupra activităților din târguri, piețe, oboare, locuri și parcuri de distracții și ia măsuri pentru buna funcționare a acestora;

conduce serviciile publice locale, asigură funcționarea serviciilor de stare civilă și de autoritate tutelară, supraveghează realizarea măsurilor de asistență și ajutor social;

ș) îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă;

emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege;

ț) propune consiliului local spre aprobare, în condițiile legii, organigrama, statul de funcții, numărul de personal și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului propriu de specialitate;

numește și eliberează din funcție, în condițiile legii, personalul din aparatul propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale, cu excepția secretarului, propune consiliului local numirea și eliberarea din funcție, în condițiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, ai instituțiilor și serviciilor publice de interes local;

răspunde de inventarierea și administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și domeniului privat al comunei sau al orașului;

organizează evidența lucrărilor de construcții din localitate și pune la dispoziție autorităților administrației publice centrale rezultatele acestor evidențe;

ia măsuri pentru controlul depozitării deșeurilor menajere, industriale sau de orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a orașului, precum și pentru decolmatarea văilor locale și a podețelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.

Potrivit alin. 2 din art. 68 al Legii administrației publice locale primarul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau încredințate de către consiliul local.

Deci, primarul are atribuții deosebit de întinse și variate rezultate din competența. materială generală a acestei autorități, pe care le exercită în vederea rezolvării treburilor publice din comune sau orașe.

3. Actele administrative emise de primar

În exercitarea atribuțiilor sale, primarul emite dispoziții. Ele sunt acte juridice emise în condițiile legii și a hotărârilor consiliului local, exprimând voința manifestată în mod unilateral de către primar și produc direct efecte juridice. Dispozițiile sunt obligatorii pentru toți cei cărora li se adresează Dispoziția, ca act administrativ specific primarului poate avea atât caracter normativ, cât și caracter individual.

În raport cu spațiul în care se aplică, dispozițiile primarului au caracter teritorial, efectele lor juridice limitându-se la localitatea unde este ales primarul.

În calitate de autoritate executivă, primarul emite și unele acte cu caracter special, cum sunt, spre exemplu, cele privind întocmirea proiectelor de buget local, angajarea personalului serviciilor etc.

În afară de actele juridice primarul realizează activitatea administrației publice locale și prin acte sau operații cu caracter material tehnic. Acestea nu produc prin ele însele efecte juridice, dar constau în fapte de serviciu, activități materiale, acte pregătitoare ale actelor administrative (avizele, rapoartele, procesele-verbale). Dispozițiile primarului trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate, la fel ca și celelalte acte administrative, adică să fie emise în limitele competenței lui materiale și teritoriale, în baza și în condițiile legii.

4. Secretarul localității

Prin art. 83 din Legea administrației publice locale se stabilește că "fiecare comună, oraș și subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului are un secretar salarizat din bugetul local".

Secretarul consiliului local este funcționar public, permanent, investit în această calitate și trebuie să aibă studii superioare juridice sau administrative. De asemenea, secretarul consiliului local nu poate face parte din vreun partid sau formațiune politică.

Numirea și "eliberarea din funcție a secretarului se face de către prefect, numai la propunerea consiliului local, adoptată cu votul a cel puțin două treimi din numărul consilierilor în funcție, la inițiativa primarului sau a-unei treimi din numărul consilierilor".

Secretarul îndeplinește, în condițiile legii, următoarele atribuții principale:

participă la ședințele consiliului local;

asigură buna funcționare a compartimentelor și activităților cu caracter juridic din cadrul aparatului propriu al consiliului local;

avizează proiectele de hotărâri ale consiliului local, asumându-și răspunderea pentru legalitatea acestora;

primește și distribuie corespondența; urmărește realizarea răspunsului în termenul legal;

asigură efectuarea lucrărilor de secretariat;

asigură convocarea consiliului local;

pregătește lucrările supuse dezbaterii consiliului local;

comunică și înaintează, în termen de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel, autorităților și persoanelor interesate, actele emise de către consiliul local sau de către primar;

asigură aducerea la cunoștința publică a hotărârilor și dispozițiilor de interes general;

eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva consiliului, în afara celor cu caracter secret stabilit potrivit legii; eliberează extrase sau copii de pe actele de stare civilă;

legalizează semnături și confirmă autenticitatea copiilor cu actele originale, cu excepția celor care se eliberează de autoritățile publice centrale.

Secretarul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau încredințate de către consiliul local sau primar.

5. Serviciile publice locale

Conform prevederilor art. 87 din Legea administrației publice locale "Serviciile publice ale comunei sau ale orașului se organizează de către consiliul local, în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care dispune".

Profesorii Mircea Djuvara și Paul Negulescu defineau că "dreptul administrativ studiază compoziția și activitatea serviciilor publice", respectiv că "seviciul public este mijlocul prin care administrațiunea își exercită activitatea".

Legea prevede în art. 88 că angajarea și eliberarea din funcție a personalului serviciilor publice locale se fac de către primar, în condițiile legii.

Caracteristic pentru serviciile publice ale consiliului local este faptul că ele nu au dreptul de a emite acte administrative deoarece nu au calitatea de subiect de drept administrativ.

Serviciile publice ale consiliului local, așa cum prevede legea organică, sunt subordonate primarului.

În concluzie, serviciile publice ale consiliului local sunt acele compartimente funcționale care realizează activitatea consiliului și a primarului, prin acte și operațiuni tehnico-materiale și care nu au capacitate juridică administrativă distinctă de cea a autorităților în numele cărora acționează, ele fiind subordonate atât consiliului cât și primarului care le organizează.

Funcționarea serviciilor publice se realizează pe baza unui regulament aprobat prin hotărâre a consiliului local. Prin acest regulament li se stabilesc atribuțiile, activitățile și operațiunile administrative și tehnice pe care trebuie să le desfășoare.

Capitolul IV

Consiliile județene

1. Componența, alegerea și constituirea consiliilor județene

Constituția României, în art. ț alin.1, definește consiliul județean ca autoritate a administrației publice, constituția în județ "pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean".

Potrivit prevederilor Legii nr. 70/1991 consiliul județean se compunea din consilieri aleși. Această lege, în redactarea inițială, a imaginat un sistem de alegere indirectă a consiliului județean. Alegerea acestuia se făcea de către un corp de electori, în termen de 30 de zile de la constituirea consiliilor locale, iar corpul de electori era format din totalitatea consilierilor locali. Fiecare partid formațiune politică sau coaliție de partide care a obținut locuri în consiliile locale din județ putea depune câte o listă de candidați, dar putea candida și consilierul local independent. În baza reglementarilor actuale în vigoare, pentru consiliul județean se depun liste de candidați de către partide, alianțe politice, alianțe electorale sau candidaturi independente, la birourile electorale de circumscripție. Aceste candidaturi pot fi depuse cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor. Desemnarea candidaților aleși se face după același sistem de scrutin ca în cazul alegerii consiliului local și anume: "prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat" (art. l din Legea nr.25/1996). Alegerile sunt considerate valabile dacă au participat la vot jumătate plus unu din totalul alegătorilor înscriși în listele electorale. în caz contrar, se organizează noi alegeri.

Numărul consilierilor fiecărui consiliu județean se stabilește în raport cu populația județului existentă la data de 1 ianuarie a anului în care au loc alegerile, astfel: la 350000 locuitori ai județului, numărul consilierilor județeni este de 31 între 350001 și 500000 locuitori ai județului, numărul consilierilor este de 33 între 500001 și 650000 locuitori ai județului, numărul consilierilor este 35, iar în județele cu peste 650000 locuitori numărul consilierilor este de 37.

În conformitate cu prevederile legii organice, consiliile județene nou alese se convoacă în ședința de constituire în termen de 20 de zile de la data alegerilor, de către prefect. Ședința. este legal constituită dacă la ea participă cel puțin două treimi din numărul consilierilor. În cazul neasigurării acestui cvorum ședința se va ține de drept trei zile mai târziu.

În vederea validării mandatelor, consiliile locale aleg, pe întreaga durată a mandatului lor, o comisie de validare alcătuită din 3-7 membrii ai consiliului respectiv. Comisia de validare propune consiliului validarea sau invalidarea mandatelor în funcție de îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, de existența sau inexistența. unor incompatibilități și de confirmare a faptului că alegerea nu s-a produs prin fraudă electorală.

Atât validarea cât și invalidarea mandatelor. consilierilor se hotărăște de către consiliul județean cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi.

După validarea mandatelor, consilierii au obligația depunerii jurământului în fața consiliului. În cazul în care un consilier refuză depunerea jurământului este considerat demisionat de drept.

Consiliile județene sunt legal constituite după validarea mandatelor a cel puțin două treimi din membrii acestora, și în urma depunerii jurământului.

2. Atribuțiile consiliilor județene

Principalele atribuții conferite de lege consiliului județean sunt următoarele:

alege din rândul consilierilor un președinte și 2 vicepreședinți;

aprobă, la propunerea președintelui, regulamentul de organizare și funcționare a consiliului județean, numărul de personal în limitele normelor legale;

adoptă strategii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială a județului sau a unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aprobă și urmărește, în cooperare cu autoritățile administrației publice locale comunale și orășenești interesate, măsuri necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora;

coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor sau orașelor în vederea realizării serviciilor publice de interes județean;

aprobă bugetul propriu al județului, împrumuturile, virările de credite și modul de utilizare a rezervei bugetare;

administrează domeniul public și privat al județului;

hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a județului sau, după caz, a serviciilor publice de interes județean;

hotărăște înființarea de instituții publice și de servicii publice de interes județean, în condițiile legii; numește și eliberează din funcție, în condițiile legii, conducătorii instituțiilor și serviciilor publice pe care le-a înființat și le aplică, dacă este cazul sancțiuni disciplinare;

Conform alin. 2 al art. 104, consiliul județean îndeplinește și alte atribuții stabilite de lege.

3. Funcționarea consiliilor județene

Potrivit art.121 alin.2 din Constituție, consiliul județean este ales și funcționează în condițiile legii.

La fel ca și în cazul consiliilor locale, durata mandatului consiliului județean este de 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului de către consilieri și până la întrunirea noului consiliu ales.

Consiliul județean, de regulă "se întrunește în ședințe ordinare, odată la două luni".

Este reglementată și posibilitatea întrunirii consiliului județean în ședințe extraordinare. Acest lucru se poate face "ori de câte ori este necesar".

Ședințele ordinare sunt convocate de președintele consiliului județean, iar cele extraordinare, la cererea președintelui consiliului, a cel puțin o treime din numărul membrilor consiliului sau delegației permanente. Convocarea se face "cu cel puțin 5 zile înaintea ședințelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare". Convocarea se face în scris și se consemnează în procesul verbal al ședinței, iar invitația la ședință va preciza ordinea de zi, data și locul desfășurării. Trebuie ca ordinea de zi să fie adusă la cunoștința locuitorilor județului prin presa județeană ori prin alt mijloc de publicitate.

Ședințele consiliului județean sunt legal constituite, dacă este prezentă majoritatea consilierilor.

Ca și în cazul ședințelor consiliilor locale, la ședințele consiliilor județene prezența. consilierilor este obligatorie. În situația în care un consilier absentează de două ori consecutiv, fără motive temeinice, el poate fi sancționat în condițiile regulamentului consiliului.

Ședințele consiliului județean, de regulă sunt publice, dar sunt și situații când consilierii hotărăsc cu majoritate de voturi ca acestea să se desfășoare cu “ușile închise".

În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, consiliul județean adoptă hotărâri. Hotărârile consiliului județean sunt adoptate "cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenți, în afara cazurilor în care legea sau regulamentul consiliului prevede o altă majoritate".

Președintele consiliului județean este ales din rândul membrilor consiliului județean, pe durata mandatului, cu votul majorității membrilor consiliului județean. De asemenea, se mai aleg 2 vicepreședinți ai consiliului și 4 sau 6 consilieri. Președintele, cei 2 vicepreședinți împreună cu cei 4 sau 6 consilieri constituie delegația permanentă.

4. Delegația permanentă a consiliului județean

Delegația permanentă a consiliului județean este autoritatea administrației publice județene care realizează conducerea operativă a treburilor administrației, publice județene.

Prin modul de formare și compunere delegația permanentă este o autoritate electivă și colegială.

Delegația permanentă se compune din 5-7 consilieri aleși de consiliul județean, președintele și vicepreședinții consiliului.

Asigurând realizarea conducerii operative a treburilor administrației publice județene și îndeplinind nemijlocit hotărârile consiliilor județene care le-au ales, delegațiile permanente au aceeași componență teritorială, dar răspund în fața consiliilor județene.

Delegați permanentă își desfășoară activitatea, de regulă în ședințe, convocate ori de câte ori este necesar.

În ceea ce privește încetarea activității delegațiilor permanente, aceasta are loc la expirarea mandatului pentru care au fost alese consiliile județene. Delegația permanență a consiliului județean îndeplinește o serie de atribuții prevăzute în art. 153 al Legii nr. 2152001:

întocmește proiectul ordinii de zi a, ședinței consiliului;

analizează proiectele de hotărâri care vor fi supuse consiliului spre dezbatere și adoptare și asigură fundamentarea acestora;

pregătește desfășurarea în bune condiții a lucrărilor ședințelor consiliului, asigurând întocmirea în mod corespunzător a tuturor documentelor supuse dezbaterii;

propune președintelui convocarea ședințelor extraordinare;

supune aprobării consiliului regulamentul de funcționare al acestuia;

stabilește măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului județean și analizează, periodic, stadiul îndeplinirii acestora.

Delegația permanentă îndeplinește, între ședințele ordinare ale consiliului județean, și atribuțiile acestuia prevăzute la art. 63 alin. l lit. c), i), s) și t) din Legea administrației publice locale.

Exercitarea atribuțiilor delegației permanente se realizează prin emitere de decizii, semnate de către președinte. Ele devin executorii după ce au fost comunicate celor interesați, respectiv după aducerea lor la cunoștință publică.

5. Președintele consiliului județean

Președintele consiliului județean este, potrivit legii în materie, șeful administrației publice locale, organizate la nivelul județului. Acesta răspunde de buna funcționare a compartimentelor de specialitate din aparatul propriu al consiliului județean, precum și a societăților comerciale de sub autoritatea acestuia.

Președintele consiliului județean are rolul de a reprezenta județul în relațiile cu celelalte autorități publice, cu persoane fizice și juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție.

Președintelui consiliului județean ii este subordonat aparatul propriu al consiliului județean.

Atribuțiile îndeplinite de președintele consiliului local, în condițiile legii, sunt următoarele:

Președintele consiliului județean, în conformitate cu art. 61 alin.2 îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau încredințate de către consiliul județean; emite dispoziții cu caracter individual care devin executorii după ce au fost aduse la cunoștință persoanelor interesate. Aceste dispoziții sunt supuse controlului judecătoresc, fie în baza Legii contenciosului administrativ, fie în baza normelor dreptului comun.

6. Secretarul consiliului județean

Potrivit art. 120 din Legea administrației publice locale "fiecare județ și municipiul București au un secretar, salarizat din bugetul județului, respectiv al municipiului București. Secretarul este funcționar public și are studii superioare juridice sau administrative". Secretarul consiliului județean nu poate fi membru al unui partid sau formațiune politică, deoarece poate fi sancționat cu eliberarea din funcție.

Numirea acestuia se face de către Departamentul pentru Administrație Publică Locală, la propunerea consiliului județean, din inițiativa președintelui acestuia, respectiv a primarului general al municipiului București, pe bază de concurs. Condițiile de desfășurare a concursului se stabilesc de către cel care numește în funcție. Concursul este organizat în termen de 45 de zile de la data la care postul a devenit vacant. O condiție obligatorie, este aceea ca în comisia de examinare să fie inclus și un reprezentant al Departamentului pentru Administrația Publică Locală.

Numai la propunerea consiliului județean, adoptată cu votul a cel, puțin două treimi din numărul consilierilor în funcție, la inițiativa președintelui acestuia sau a unei treimi din numărul consilierilor, se face eliberarea din funcție și sancționarea disciplinară a secretarului județului de către Departamentul pentru Administrația Publică Locală.

Secretarul județului și al municipiului București exercită atribuțiile care revin județului și municipiului București în ceea ce privește starea civilă, autoritatea tutelară și ocrotirea minorilor.

Demiterea din funcție se poate face de către cel care numește în funcție, în condițiile în care secretarul devine membru al unui partid sau al unei formațiuni politice ori în alte condiții prevăzute de lege.

7. Serviciile publice ale consiliilor județene

Legea administrației publice locale conferă dreptul consiliului județean de a organiza și conduce serviciile publice județene și de a aproba regulamentul de funcționare al acestora.

Serviciile publice sunt organizate potrivit specificului și nevoilor județului, dar cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care dispune consiliul județean.

Deci, serviciile publice ale consiliului județean sunt acele compartimente funcționale care realizează activitatea consiliului, prin acte și operațiuni tehnico-materiale și care nu au competență distinctă de a consiliului, în numele căruia acționează De aceea, ele sunt subordonate consiliului județean, prin președintele acestuia.

Cu toate că legea organică nu denumește nici unul dintre aceste servicii publice, putem enumera unele dintre serviciile ce se pot organiza având în vedere competențele consiliului județean și anume: serviciul financiar-contabilitate, serviciul juridic și secretariat-administrativ, serviciul de analize și prognoze, serviciul de coordonare a problemelor activității locale și altele.

Atribuțiile, activitățile și operațiunile administrative și tehnice ce urmează să le desfășoare serviciile județene sunt stabilite prin regulamentul aprobat de consiliul județean.

Consiliul județean poate delega unele dintre atribuțiile sale, unora dintre servicii, dar actele vor fi întotdeauna redactate în numele consiliului și semnate de persoanele care îl reprezintă, potrivit legii.

Serviciile publice județene nu au dreptul de a emite acte administrative, deoarece nu au calitatea de drept administrativ. Neavând competență, ele vor participa în raporturile juridice de drept administrativ în numele autorității respective.

Legea organică prevede ca președintelui consiliului județean îi sunt subordonate serviciile publice ale consiliului județean. Unele servicii pot fi date în subordonarea secretarului, sau a vicepreședinților. Oricum, răspunderea față de modul cum își îndeplinesc atribuțiile stabilite prin regulament, în fața consiliului, o are președintele consiliului județean.

Capitolul V

Prefectul și Comisia Consultativă Județeană

1. Scurtă privire istorică asupra instituției prefectului

Instituția prefectului este o instituție veche, tradițională în administrația publică din România O întâlnim atât în Muntenia, cât și în Moldova, încă înainte de Unirea Principatelor (1859), chiar dacă cei care o reprezentau purtau o altă denumire. "Ispravnicii de județe" erau numiți în Muntenia "cârmuitori", iar în Moldova "ispravnici administratori". Ei erau numiți de Domn, pe o perioadă de 3 ani, dintre doi candidați propuși de sfatul administrativ și aveau atribuții administrative și polițienești.

După Unirea Principatelor, instituția prefectului apare atât în Legea comunală din 1 aprilie 1864, cât și în Legea pentru înființarea consiliilor județene din 2 aprilie 1864. Prefectul era reprezentantul Guvernului pe lângă consiliul județean, numit de la centru.

Prin Legea administrativă din 19Z9 au fost create directoarele ministeriale, ca centre de administrație și inspecție locală, cu sediul în București, Timișoara, Cluj, Iași și Craiova Fiecare avea în raza de activitate un număr de județe, conduse de un director ministerial, cu rang de subsecretar de stat. Acestuia i se subordona și prefectul, ca reprezentant al Guvernului.

Prin Legea administrativă din anul 1936, prefectului i se dă dreptul de a controla toate serviciile publice din județ.

Legea administrativă din anul 1938 instituie prefectului dreptul de a numi primarul în comunele rurale și urbane nereședință și de a desemna pe membrii în drept în consiliul comunal.

Județul era condus de prefect, funcționar de carieră, numit prin decret regal și șeful ierarhic al tuturor funcționarilor exteriori ai Ministerului de Interne, din județ. Județul era unitate administrativă și de control, fără personalitate juridică.

În perioada 1940-1944 se revine la comună și județ ca unități. administra tiv-teritoriale cu personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu.

Ca șef al administrației județene, prefectul exercită următoarele atribuții principale: numea și elibera din funcție funcționarii județului, administra patrimoniul și interesele județului, reprezenta județul în justiție etc.

Ca reprezentant al Guvernului, rolul principal al prefectului era cel de control și supraveghere. El inspecta serviciile exterioare ale ministerelor și celorlalte instituții publice și putea aplica unele sancțiuni disciplinare funcționarilor publici. Prefectul supraveghea și controla comunele rurale și urbane, instituțiile de binefacere și asistența socială.

În perioada de după anul 1944, legiuirile care au urmat nu au mai consacrat instituția prefectului. Atribuțiile acestuia privind controlul legalității actelor administrative au fost, parțial preluate de instanțele judecătorești sau de către alte organe ale administrației statului. Toate acestea s-au desfășurat sub controlul politic al partidului unic.

După revoluția din decembrie 1989, prin Constituție și Legea nr.69/1991 privind administrația publică locală, inițiativa prefectului a fost repusă în locul și rolul ce i se cuvine într-un stat de drept.

În concepția Legii nr. 5/1990, prefectura era un "organ local al administrației de stat cu competență generală"; prefectul nu era o instituție juridică distinctă, cu atribuții proprii, ci o autoritate publică.

Prin dispozițiile legii, se mai prevedea, pentru prefecturi și competențe în "asigurarea menținerii ordinii publice, apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, prin organele de ordine legal constituite".

Prefectura exercita drepturile și obligațiile pe care le avea ca persoană juridică județul, iar prefectul îndeplinea, în executarea bugetului și atribuțiile de ordonator principal de credite.

Potrivit normelor legii, prefecturile se întruneau, de regulă, odată pe săptămână, precum și ori de câte ori era necesar. Ședințele erau legal constituite dacă era prezentă majoritatea membrilor lor. Convocarea era făcută de către prefect.

În îndeplinirea atribuțiilor ce reveneau prefecturii, aceasta emitea decizii cu votul a jumătate plus unu din totalul membrilor săi. Deciziile prefecturii puteau fi anulate de către organele ierarhic superioare , atunci când contraveneau legilor, decretelor, hotărârilor Guvernului ori deciziilor organelor administrației de stat ierarhic superioare.

Prefectura avea un aparat propriu de specialitate, organizat în condițiile legii. La nivelul județului funcționau și organe locale de specialitate ale administrației de stat, care se subordonau atât prefecturilor cât și ministerelor sau celorlalte organe centrale de specialitate ale administrației de stat.

Noua reglementare a făcut din prefect o autoritate publică, o instituție care reprezintă Guvernul pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte autorități centrale ale administrației publice.

Se poate deci afirma că instituția prefectului este un element semnificativ pentru ceea ce înseamnă continuitate și discontinuitate în sistemul administrației publice în România

După cum s-a menționat, legislația noastră a revenit la tradiția numirii de Guvern a unui prefect la nivelul județelor, care apare atât ca reprezentant al Guvernului pentru a conduce activitatea serviciilor publice statale de la nivelul județului. Legea noastră cere ca, pentru a fi numit în funcția de prefect și subprefect, persoanele respective trebuie să aibă studii superioare ț și vârsta de cel puțin 30 de ani.

Prefectul și subprefectul nu pot f deputați sau senatori, membri ai consiliului județean și în consiliile locale sau primari și nu pot îndeplini o funcție de reprezentare profesională cu caracter național, o altă funcție publică sau o funcție ori activitate profesională salarizată în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale sau oricăror organizații ori unități cu scop lucrative.

"Un nou Guvern are latitudinea de a confirma în funcție prefecții numiți de Guvernul anterior, de a confirma numai o parte sau de a-i înlocui integral. Oricare din aceste soluții este constituțională și legală".

2. Atribuțiile și actele prefectului

Atribuțiile prefectului, ca reprezentant al Guvernului, sunt stabilite prin dispozițiile art. 134 literele a – l din Legea 215/2001. Acestea sunt:

asigură realizarea intereselor naționale, respectarea legilor și a ordinii publice;

exercită controlul cu privire la legalitatea actelor administrative ale autorităților publice locale și județene;

avizează numirea sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale;

dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și apărarea drepturilor cetățenilor, prin organele legal constituite;

răspunde în condițiile stabilite prin lege, de pregătirea și aducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au un caracter militar; autoritățile militare. și organele locale ale Ministerului de Interne au obligația să informeze pe prefect asupra oricărei probleme care poate avea importanță pentru județ;

Prefectul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau însărcinări date de Guvern.

Prefectul poate ataca, în exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor autorităților administrației publice locale și județene, în fața instanței de contencios administrativ, actele acestora și pe cele ale președintelui consiliului județean, cu excepția celor de gestiune curentă, dacă le consideră ilegale. Actele atacate sunt suspendate de drept.

Cu 10 zile înainte de introducerea acțiunii, prefectul trebuie să solicite autorităților administrației publice locale și județene, cu motivarea necesară, să reanalizeze actul socotit ilegal, în vederea modificării acestuia.

Introducerea acțiunii de către prefect se face în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, potrivit prevederilor art. 50 alin. 2 lit. h. Termenul de 30 de zile este termen de decădere; acțiunea este scutită de taxa de timbru.

3. Comisia județeană consultativă

Potrivit dispozițiilor art. 145 din Legea administrației publice locale, în fiecare județ și în municipiul București se organizează, pe lângă prefecturi, Comisia județeană consultativă.

Comisia consultativă este compusă din: prefect, ca președinte, președintele consiliului județean sau, după caz, primarul general al municipiului București, primarul municipiului reședință de județ și conducătorii serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației centrale organizate la nivelul județului și al municipiului București.

Nominalizarea persoanelor de mai sus se face numai prin ordin al prefectului. Aceste persoane pot fi înlocuite de adjuncții lor.

Comisia consultativă se convoacă de prefect, din proprie inițiativă, sau la cererea președintelui consiliului județean, respectiv a primarului general al municipiului București, trimestrial și ori de câte ori este necesar. La lucrările comisiei pot fi invitați primari ai localităților din județ, precum și orice alte persoane a căror prezență este apreciată ca necesară.

Comisia elaborează, anual, programul principalelor lucrări și activități din județ, respectiv din municipiul București. Acest program este comunicat autorităților administrației publice locale și județene, serviciilor publice ale ministerelor și celorlalte autorități ale administrației centrale organizate în județe și municipiul București.

În activitatea sa, Comisia consultativă adoptă hotărâri, prin vot deschis, care se semnează de președinte și sunt obligatorii pentru serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe centrale organizate în județe și în municipiul București.

Hotărârile Comisiei consultative sunt obligatorii pentru autoritățile administrației publice locale și județene, deoarece organizarea acestora se bazează pe principiul autonomiei locale.

Legea administrației publice locale prevede că divergențele dintre serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale organizate în județe sau în municipiul București și autoritățile administrației publice județene se soluționează de către Guvern.

Conform art. 150 din Legea administrației publice locale " ministerele și celelalte organe centrale au obligația să comunice și prefecților ordinele și celelalte dispoziții și îndrumări pe care le transmit serviciilor publice descentralizate."

În ceea ce privește asigurarea aducerii la îndeplinire a atribuțiilor care revin Guvernului cu privire la administrația publică locală, inclusiv controlul exercitării de către primar a atribuțiilor delegate, aceasta se realizează de către Ministerul Administrației Publice care propune Guvernului luarea măsurilor necesare.

4. Aparatul tehnic de specialitate al prefecturii

Potrivit prevederilor legale prefectura are un aparat tehnic de specialitate, a cărui structură și atribuții se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Aparatul tehnic de specialitate este investit cu atribuții care privesc: Controlul actelor:

verificarea legalității actelor adoptate și emise de autoritățile administrației publice locale și județene și formularea de propuneri prefectului, în vederea aprecierii legalității acestora;

controlul respectării obligației de transmitere a actelor, în termenele prevăzute de lege, informând de cele constatate de prefect;

întocmirea documentațiilor pentru formularea acțiunii la instanța. de contencios administrativ și înștiințarea autorităților în cauză;

întocmirea de rapoarte și informări privind modul cum se organizează executarea legii și a altor acte normative de către consiliile locale, județene și primari;

urmărirea pregătirii și aducerii la îndeplinire a măsurilor de apărare, care nu au caracter militar;

urmărirea modului în care se aduc la îndeplinire ordinele emise de prefect și informarea acestuia despre eventualele încălcări ale acestora;

elaborarea documentației necesare și a propunerilor prefectului care privesc sesizarea Guvernului, în cazurile prevăzute de lege pentru dizolvarea consiliilor locale sau județene, precum și pentru demiterea consilierilor, sau, după caz, a primarilor;

elaborarea semestrială a rapoartelor cu privire la lucrările și acțiunile de interes național ce se desfășoară pe teritoriul județului;

pregătirea concluziilor din controalele efectuate asupra legalității activității consiliilor locale și județene și a primarilor.

Coordonarea serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației centrale organizate în județe sau municipiul București, cum sunt cele de: învățământ, sănătate, cultură, muncă și protecție socială, interne, finanțe publice, tineret, sport, agricultură, statistică etc.

În acest scop:

prezintă periodic și ori de câte ori este necesar, informări cu privire la respectarea legilor și ordinii publice pe teritoriul județului și face propuneri corespunzătoare pentru restabilirea legalității și ordinii publice;

periodic, și ori de câte ori evenimentele cu caracter deosebit o impun, informează în legătură cu stadiul organizării și aplicării măsurilor de apărare care nu au caracter militar; păstrează un contact permanent cu autoritățile militare și polițienești pentru a informa. în timp util pe prefect asupra oricărei probleme care prezintă importanță pentru securitatea cetățenilor și bunurilor din județ;

informează periodic, în conlucrare cu autoritățile publice județene competențe, asupra stării infracționale și asupra modului de apărare a drepturilor cetățenilor și face propuneri corespunzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și pentru respectarea drepturilor omului;

informează periodic asupra activității desfășurate de serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației centrale organizate în județe și semnalează eventualele divergențe dintre acestea și autoritățile administrației publice locale și județene, propunând soluții de conciliere corespunzătoare;

elaborează și supune spre aprobare proiectele de ordin cu consultarea organelor și serviciilor de specialitate și asigură contrasemnarea acestora de către conducătorii organelor sau serviciilor de specialitate;

pregătesc proiectele de avizare pentru numirea sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației centrale organizate în județe și în municipiul București;

pregătesc, anual, proiectul informării cu privire la activitatea desfășurată de serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației centrale pentru a fi prezentată de prefect, consiliului județean sau al municipiului București, respectiv Consiliului Sectorului Agricol Ilfov.

Alte atribuții ale aparatului tehnic de specialitate al prefecturii:

asigură convocarea consiliilor locale în ședințele de constituire;

furnizează, trimestrial, principalele date statistice cu privire la starea generală economică, socială, culturală și administrativă a județului și anual întocmește proiectul raportului cu privire la aceste aspecte;

aduce la cunoștința publică, prin afișare și publicare, ordinele cu caracter normativ emise de prefect, comunică persoanelor juridice sau fizice interesate ordinele care nu au caracter normativ;

analizează și propune prefectului, în condițiile legii numirea, confirmarea sau eliberarea din funcție a secretarilor consiliilor locale;

asigură secretariatul tehnic al Comisiei administrative;

pregătește proiectele de hotărâri ale Comisiei administrative și comunicarea acestora serviciilor și autorităților prevăzute de lege.

Prin ordin al prefectului se pot stabili și alte atribuții sau activități în sarcina aparatului tehnic de specialitate.

Îndrumarea metodologică a aparatului tehnic de specialitate al prefecturii, ca de altfel și controlul activității acestuia, precum și perfecționarea pregătirii profesionale a salariaților acestuia, se asigură de către Departamentul pentru Administrație Publică Locală.

Capitolul V

Concluzii

Există doar două principii ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice în România: autoritatea locală și descentralizarea pe servicii. Ele își au izvorul juridic în Constituția României și în Legea nr. 215/2001.

Așa-zisele principii adăugate de Legea administrației publice locale (elegibilitatea autorităților administrației publice locale, legalității, consultarea cetățenilor în probleme locale de interes deosebit și subsidiaritatea), nu au un rol coordonator, esențial în organizarea și funcționarea administrației publice locale, motiv pentru care nu pot fi considerate ca principii.

Aplicarea principiilor constituționale ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice locale, a determinat modificări profunde la nivel administrativ-teritorial în ceea ce privește autoritățile care participă la realizarea activității executive și funcțiile acestora.

În funcție de natura juridică, felul competenței, nivelul de organizare și interesul pe care îl promovează, între aceste structuri administrative se stabilesc raporturi juridice specifice.

Structurile administrative organizate teritorial analizate sunt:

autoritățile administrației publice locale (comunale, orășenești, municipale și județene, primarii și prefecții localităților);

serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități centrale organizate la nivel teritorial;

autoritățile administrative autonome centrale care au organizate structuri teritoriale.

Legiuitorul român utilizează ca tehnici ale diminuării concentrării puterii atât descentralizarea cât și desconcentrarea.

La rândul ei, descentralizarea se realizează pe de o parte, pe baze administrativ-teritoriale, iar pe de altă parte ea se înfăptuiește și prin intermediul autonomizării serviciului public.

Descentralizarea realizată pe baze teritoriale presupune recunoașterea personalității juridice a unităților administrativ-teritoriale, alocarea unui patrimoniu și existența unor organe de conducere cu caracter reprezentativ, care să permită colectivităților locale organizarea, funcționarea și gestionarea autonomă a propriilor interese.

Descentralizarea pe baza autonomizării serviciului public, constă din desprinderea unui serviciu public din competența locală sau centrală și recunoașterea personalității juridice, a unui patrimoniu și a propriilor organe de conducere. Este cazul serviciilor publice organizate ca regii autonome sau societăți comerciale.

O altă categorie de servicii publice este aceea a serviciilor aparținând localităților, ele făcând parte din structura organizatorică a primăriilor. Avem în vedere serviciile de autoritate tutelară, stare civilă, etc.

Legiuitorul român menține la nivel local și relația de desconcentrare, în sensul că atribuțiile ministerelor sunt exercitate în plan local de serviciile exterioare ale acestora.

Între serviciile exterioare și ministerele de care aparțin există o relație de desconcentrare, caracterizată prin subordonarea acestor servicii față de conducerea centrală. Menținerea relației ierarhice între aceste servicii și ministere, ne susține afirmația în conformitate cu care aceste servicii sunt desconcentrate.

Astfel, calificarea dată de Constituție acestor servicii de a fi descentralizate este greșită.

Conceptul de autonomie locală, astfel cum se conturează el în Legea nr. 215/2001, cuprinde din punct de vedere structural trei elemente: organizatoric, funcțional și gestionar.

Consacrarea descentralizării administrativ-teritoriale, prin recunoașterea caracterului autonom al colectivităților locale din punct de vedere organizatoric, funcțional și gestionar, pune problema raporturilor dintre autoritățile autonome locale și cele centrale.

Aceste raporturi au fost calificate ca fiind de tutelă, conținutul conceptului fiind diferit în funcție de evoluția istorică.

În momentul de fală legiuitorul român a abandonat concepția tutelei administrative exercitate de organele centrale asupra autorităților autonome locale, înlocuind-o cu concepția modernă a controlului administrativ de legalitate exercitat de prefect.

Principiul descentralizării pe servicii, marchează unele particularități ale reglementării sale în legislația română după anul 1989.

În primul rând, acest principiu nu își găsește o reglementare unitară într-un singur act normativ. În al doilea rând, primele dispoziții legale – Legea nr. 15/1990 – prin care s-a urmărit restructurarea economiei în scopul eficientizării acestei activități, au inclus și serviciile publice în sensul că acestea erau desfășurate fie de regii autonome, fie de societăți comerciale. Astfel, ceea ce s-a urmărit a fost reorganizarea economică.

În ceea ce privește gradul descentralizării pe servicii, arătăm că el este mai mic sau mai mare, în funcție de autonomia mai mult sau mai puțin largă de care se bucură serviciul public girat, fie de autoritățile administrației locale, fie de regii autonome sau societăți comerciale constituite în temeiul Legii nr. 15/1990.

Bibliografie Selectivă

DUMITRU BREZOIANU – "Drept administrativ. Organizarea de stat în România", București, 1994.

MIRCEA DJUVARA – "Teoria generală a dreptului", vol. I, Ed. Librăriei CO S.A., București, 1930.

ANTONIE IORGOVAN – "Tratat de drept administrativ", vol. II, Ed. Nemira, 1996.

ALEXANDRU NEGOIȚĂ – "Drept administrativ", Ed. Sylvi, București, 1996.

PAUL NEGULESCU, GEORGE ALEXIANU – "Colecția vechilor legiuiri administrative. Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei", vol. I, Întreprinderile "Eminescu" S.A., București, 1994.

PAUL NEGULESCU – "Tratat de drept administrativ", vol. I, Ed. IV București, Institutul de arte grafice, Ed. "Mârvan", 1934.

MIRCEA PREDA – "Drept administrativ – partea specială. Probleme ale administrației publice locale", Ed. Amiva, București, 1992.

ANIBAL TEODORESCU – "Tratat de drept administrativ", vol. II, București, Institutul de arte grafice, Ed. "Mârvan", 1935.

IOAN VIDA – "Puterea executivă și administrația publică", Regia Autonomă "Monitorul Oficial", București, 1994.

Acte normative

Legea privind alegerile locale, LEGEA NR.70 DIN 26 NOIEMBRIE 1991, publicată în Monitorul Oficial nr.239 din 28 noiembrie 1991, modificată și completată prin Legea nr.25/1996 (M. Of. nr.77 din 13 aprilie 1996) și republicată în Monitorul Oficial nr.79 din 18 aprilie 1996.

Legea nr. 215 DIN 13 MARTIE 2001, privind administrația publică locală publicată în Monitorul Oficial nr. 204, din 23 aprilie 2001.