Administratia Publica In Perioada Interbelica

=== x 1711 cuprins ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Organizarea administrativă a ținuturilor românești la începutul perioadei interbelice

Sistemul administrativ din vechea Românie

Sistemul administrativ din Transilvania

Sistemul administrativ din Bucovina

Sistemul administrativ din Basarabia

CAPITOLUL II: Legea pentru unificarea administrativă

CAPITOLUL III :Principiile de organizare a administrației României în conformitate cu Constituția din 1923 și Legile administrative

CAPITOLUL IV : Organele administrației locale

Județul

Consiliul județean

Delegația consiliului județean

Subprefectul

Plasa

Comuna

Primarul

Delegația permanentă

Organizarea administrativă a municipiului București

CAPITOLUL V : Organele administrației centrale

Regele

Consiliul de miniștri

Ministerele

CAPITOLUL VI : Controlul și răspunderea administrativă

CAPITOLUL VII : Dreptul administrativ în perioada 1939-1944

Schema de principiu a organizării administrative a României în perioada interbelică

CONCLUZII

Pagini 53

=== Administratia Publica in Perioada Interbelica ===

INTRODUCERE

Realizarea cea mai importantă a perioadei interbelice a fost , de departe ,înfăptuirea statului național unitar român.

România Mare a însemnat nu numai granițe lărgite , provincii reunificate . A însemnat și un nou sistem social și un nou sistem politic care, au impus cu necesitate realizarea unificării sistemului legislativ „pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politică și cea juridică .”

Noua Românie se deosebea ,din punct de vedere administrativ-teritorial ,în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914 . Crescuse ca întindere , ajungând ,prin înglobarea Transilvaniei ,Banatului ,Basarabiei și Bucovinei de Nord de la 137000 kilometri pătrați la 295049 kilometri pătrați .

Din punct de vedere juridic , imediat după încetarea primului război mondial pe teritoriul vechii Românii ,se aplicau prevederile Constituției de la 1866 cu modificările ulterioare , făcute la 1884, datorită instaurării regalității în anul 1881.

Prevederile acesteia se vor aplica până în anul 1923 , când ‚se va adopta o nouă Constituție care a fost impusă de hotărârile Sfatului Țării din Chișinău și Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia . Acestea ceruseră în Declarația, respectiv Rezoluția de Unire , convocarea unei Adunări Constituante alese prin vot universal .

Adoptată în 1923 , noua Constituție ca lege fundamentală a statului , va pune bazele noilor reglementări juridice , stabilind norme unitare aplicabile pe întreg teritoriul țării.

Însușindu-se prevederile Constituției din 1923 , care cuprindea și o serie de referiri proprii dreptului administrativ , acesta se va organiza în anii următori în deplin acord cu cerințele noilor norme juridice.

În acest sens , întreaga perioadă interbelică va sta sub semnul preocupării permanente de a îmbunătăți legislația privitoare la sistemul administrativ , adoptându-se o serie de legi și regulamente de aplicare a acestuia .

Cea mai importantă lege a fost Legea pentru Unificare administrativă din 1925 care a extins , cu unele modificări ,sistemul din vechea Românie și în noile teritorii unite cu țara .

Prevederile acestei legi se vor aplica , cu mici modificări , pe parcursul întregii perioade interbelice .

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A TERITORIILOR ROMÂNEȘTI LA ÎNCEPUTUL PERIOADEI INTERBELICE

La sfârșitul primului război mondial și în perioada următoare desăvârșirii unității naționale ,până la realizarea unificării teritoriului administrativ , pe teritoriul vechii Românii și al provinciilor care s-au unit cu țara , au funcționat patru sisteme de organizare administrativă corespunzătoare statelor în care au fost înglobate provinciile românești până la 1918:

-sistemul administrativ din vechea Românie ;

-sistemul administrativ din Transilvania;

-sistemul administrativ din Basarabia;

-sistemul administrativ din Bucovina;

1.SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN VECHEA ROMÂNIE

Organizarea administrativă din vechea Românie a avut la bază prevederile Constituției de la 1866 și modificările acesteia din 1884 .

În baza acestei Constituții s-au adoptat o serie de legi de organizare administrativă județeană și comunală în anii 1874 , 1882 , 1884 precum și Legea de organizare și funcționare a organelor centrale ale administrației de stat .

Conform art. 35 din Constituție ,puterea executivă era încredințată domnitorului și apoi regelui ( după 1881). Acesta o exercita prin miniștrii săi care formau guvernul și care erau numiți sau revocați de el .

Prin modificările aduse Constituției în anul 1884, puterile regelui ca șef al statului au sporit .El exercita o serie atribuții legislative, executive și judecătorești , sancționa și promulga legile , încheia convențiile cu alte state , întocmea regulamente în vederea executării legilor , confirma în toate funcțiile publice , era șeful armatei , conferea grade militare și decorații , avea dreptul de amnistie în materie politică ,ierta sau micșora pedepsele în materie criminală .

Constituția de la 1866 reglementa responsabilitatea penală, civilă și politică a miniștrilor . Aceștia formau guvernul , care se afla sub președinția primului ministru .Începe să se accentueze tot mai mult caracterul guvernamental al sistemului politic datorită preponderenței guvernului față de parlament . Rolul primului ministru era în continuă creștere , unele atribuții speciale revenindu-i în mod direct .

Numărul ministerelor au sporit treptat prin desprinderea unor direcții din vechile ministere . Ele exercitau conducerea administrativă în domeniul respectiv de activitate cu sarcini de control și supraveghere asupra autorităților locale .

Legile de organizare administrativă județeană și comunală , precum și Legea de organizare și funcționare a organelor de stat , adoptate în această perioadă , au creat un aparat administrativ centralist , cu ierarhii administrative strict compuse în principal din miniștrii ,prefecți și primari .

Miniștrii erau numiți și revocați de monarh .Ei erau răspunzători pentru actele proprii precum și pentru actele emanate de la rege și pe care, în funcție de competența lor , le contrasemnau.

Prefectul era numit prin Decret regal la propunerea ministrului de interne ,care, la rândul lui numea subprefectul care numea ceilalți funcționari .

Pe plan central, Ministerul de interne a avut un rol hotărâtor în asigurarea stabilității interne a statului ,el având dreptul de coordonare directă și control asupra tuturor funcționarilor însărcinați cu aplicarea legii.

Pe plan local, teritoriul este împărțit în județe, județele în plăși, plășile în comune ( art. 4 Constituția din 1866 ).

Legea de organizare locală din 31 martie/11 aprilie 1864 pentru întreținerea consiliilor județene și de organizare comunală ,a realizat o organizare administrativă modernă .Numărul județelor a fost stabilit la 42,al plășilor la 320 , comunele erau 1526, dintre care 28 erau urbane .

La nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale funcționau organe executive și de conducere .

La nivelul comunelor existau:

-consiliul comunal ,ca organ deliberativ ;

-primarul ,ca organ executiv cu dublă calitate ,de șef al administrației comunale și de reprezentant al organelor centrale .

Plășile , ca unități administrativ-teritoriale intermediare ,erau conduse de pretori ,care aveau atribuții de supraveghere și control asupra activității consiliilor locale și primarilor .

Pretorii asigurau aplicarea deciziilor organelor judiciare.

La nivel județean , organele administrative erau:

consiliul județean , organ deliberativ;

-prefectul, era reprezentant al guvernului în județ , cu rolul de a asigura realizarea politicii partidului de guvernământ .

2.SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN TRANSILVANIA

Aflată sub autonomie ungară, în Transilvania se aplica sistemul de organizare administrativă al acestui stat. După anul 1867 a fost împărțită în comitate și comune .

Comitatele , unități administrative similare județelor din România, aveau următoarele organe de conducere:

Prefectul;

Congregația sau Comitetul Comitatului ;

Comisia permanentă ;

d. Organe administrative .

Prefectul avea ca principal rol controlul și supravegherea puterii executive . Era însărcinat cu administrația atât a intereselor generale cât și locale și era factorul primordial al conducerii comitatului .

b.Congregația sau Comitetul Comitatului era compusă din funcționari și membri .

Funcționarii erau numiți de guvern ,iar membrii erau aleși de cetățenii cu drept de vot , în proporție de 50% , iar cealaltă jumătate se constituia din viriliști , adică cetățenii cel mai greu impuși la impozite de comitat .

Comisia permanentă se alege pe o durată de 5 ani ,din rândul congregației comitatului .Avea ca președinte pe prefect și avea ca sarcină principală pregătirea lucrărilor congregației.

Comitetul administrativ al Comitatului era condus de prefect și era compus din funcționari de stat , din funcționari ai comitatului și 10 membrii aleși pe 2 ani .

Hotărârile pe care le adopta erau obligatorii pentru toate organele din teritoriul comitatului .

e. Organele administrative din comitat:

-subprefectul , șeful întregii administrații județene

-primarul și notarul

-prim-juristconsultul județean și juristconsulții

-președintele secției osfanate și asesorii

casierul

controlorul

contabilul

arhivarul

registratorul

copiștii

În Transilvania comunele erau de două feluri : rurale (mici și mari ) și urbane (orașe cu consiliu și municipii ) .

Plasa , ca unitate intermediară între comune și comitat , era condusă de către prim-pretor care era subordonat prefectului .

Tutela administrativă aspra comitatului o exercita , și în Transilvania , tot Ministerul de Interne .

În afară de Comitat și Cameră au mai avut personalitate juridică: camerele de comerț și industrie , barourile de avocați , barourile notarilor publici , corporațiile bisericești ale religiilor recunoscute .

3. SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN BUCOVINA

Teritorial, Bucovina a fost încorporată Austriei și era denumită „Ducatul Bucovinei” .

A fost împărțită în districte și căpitănate , care erau organizate pe baza legii austriece din 19 mai 1868.

Căpitănatele erau împărțite în comune ,iar districtele erau conduse de un căpitan districtual ce se îngrijea ca în districtul respectiv să fie realizate interesele puterii centrale , promovarea acestor interese și menținerea liniștii , ordinii și siguranței publice .

Interesele locale erau reprezentate aici de către comune, și nu de districte ,iar în conducerea comunei, comitetul comunal ,ca reprezentantă a acestuia , ocupa un loc aparte .

4.SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN BASARABIA

Basarabia a fost împărțită de autoritățile rusești în zemstre, organizate după dispozițiile Legii din 1864.

Zemstrele au fost împărțite în comune (volost ), aici fiind cunoscută și plasa, ca asociere de mai multe comune .

Comuna rurală din Basarabia trebuia să aibă 300 de locuitori , bărbați majori de aceeași credință. Existau și comune urbane-orașele.

Organele de conducere ale unei zemstre erau:

adunarea zemstrei – organ deliberativ cu delegație permanentă;

organul administrativ , format din președinte și doi sau mai mulți membri aleși pe trei ani ;

servicii ( contabilitate , tehnic , salubritate ,școlar ).

În comune , adunarea obștească era numită dumă.

CAPITOLUL II LEGEA PENTRU UNIFICAREA ADMINISTRATIVĂ

După realizarea unității naționale în România, ca stat unitar era imperios necesară unificarea administrativă .

Acest lucru nu se putea realiza imediat , fiind un proces complex, care schimba radical organizarea teritorială de până atunci și structurile administrative în teritoriile care s-au unit cu patria mamă .

Unificarea sistemului administrativ se va realiza în timp necesitând elaborarea și aplicarea unei serii de legi de unificare și organizare administrativă al întregului teritoriu .Provizoriu, prin decretul din 26 decembrie 1918 și cel din 01 ianuarie 1919 , s-a acceptat ca, în cele trei provincii care s-au unit , anumite atribuții administrative să fie exercitate de către organe proprii de conducere.

În Transilvania serviciile publice erau conduse de Consiliul Diligent , iar în Basarabia și bucovina aceleași atribuții erau exercitate de către Directorate și secretariate de serviciu .

Această situație se va clarifica la 4 aprilie 1920 când a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei ,precum și directoratele și secretariatele de servicii din Bucovina și Basarabia , punându-se astfel capăt formelor regionale de conducere ,care în condițiile funcționării unui parlament unic , liber ales nu se mai justificau .

Unificarea sistemului administrativ s-a realizat deci, în timp, prin extinderea sistemului din vechea Românie cu unele modificări și adaptări la noile condiții. În anul 1923 s-a adoptat o nouă Constituție ca lege fundamentală a statului , care cuprinde câteva dispoziții cu privire la organizarea și funcționarea administrației.

În articolul 39 se prevede că „puterea executivă este încredințată regelui , care o exercită în mod regulat prin Constituție”, iar în articolul 29 se stabilea că „ Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui …” .În realitate , organele administrației centrale erau ministerele , conduse de miniștrii, exponenți ai partidelor politice .

Privitor la administrația locală , articolul 4 din Constituția din 1923 arată că : „Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în județe , județele în comune” . […] „Numărul , întinderea și subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă”.

Comunele și județele erau conduse de consilii județene și comunale , iar membrii acestor consilii erau aleși prin vot universal, direct, secret, obligatoriu cu reprezentarea minorității.

Articolul 14 din Constituție legitimează aceasta:„ Interesele exclusiv județene sau comunale se reglementează după principiile așezate prin constituțiune și prin legi speciale .”.

În perioada de referință , pe baza Constituției din 1923 s-au adoptat o serie de legi care au reglementat unificarea , organizarea și funcționarea administrației județene și comunale. Acestea au fost :

-Legea pentru unificarea administrativă din 14 august 1924

-Legea pentru administrația locală din 5 august 1929

-Legea administrativă din 27 martie 1936

-Legea administrativă din 14 august 1938

Dintre acestea ,cea mai importantă , și care face obiectul acestui capitol este legea pentru unificare administrativă .Ea a fost urmată de elaborarea prevederilor sale , așa cu a fost de exemplu Regulamentul adoptat la 26 ianuarie 1926 pentru aplicarea art. 17-25 și 101-107.

Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1924 cuprindea în titlurile sale prevederi privind împărțirea teritoriului regatului , în autorități administrative și elective locale, autorități de control ;compunerea, funcționarea și atribuțiile consiliului comunal; alegerea și atribuțiile primarului; atribuțiile delegației permanente comunale ;serviciile și funcționarii comunali ;compunerea , constituirea și atribuțiile consiliului județean ;modul de desfășurare a alegerilor administrative; dizolvarea consiliilor județene și comunale; reprezentanții autorității centrale ;organe de control ; subprefectul pretorul plasa etc.

Această lege a împărțit , conform Constituției , teritoriul țării din punct de vedere administrativ în județe și județele în comune . Comunele erau urbane și rurale .Pentru mai buna îndrumare și supraveghere a aplicării legilor județele erau împărțite în plăși care cuprindeau mai multe comune , iar comunele urbane erau împărțite în sectoare .

Comunele și județele erau persoane juridice ,în timp ce sectoarele și plășile nu erau .De asemenea , comuna și județul își administrează interesele lor locale prin consilii compuse din consilieri aleși de drept și consilieri femei cooptate obligatoriu în comunele reședință de județ.

Prefectul este capul administrației județene .El controlează, împreună cu delegația județeană , administrația județeană precum și pe aceea a comunelor din județ . El era reprezentantul puterii centrale în întregul județ.

Ministerul de interne era organul care îndruma ,coordona și controla activitatea comunelor și județelor ,punând-o în armonie cu interesele generale ale statului .

La nivelul comunelor ,primarul era capul administrației .El, împreună cu delegația permanentă sau consiliul comunal, administra interesele comunei. Era în același timp și șeful poliției comunale.

Fiecare comună putea înființa serviciile de care avea nevoie ,în limita mijloacelor de care dispuneau. Puteau avea astfel servicii administrative ,tehnice , economice , financiare, statistice , sanitare ,contencioase ș . a .

Comunele rurale ,care nu dispuneau de mijloace materiale , se puteau asocia pentru a plăti în comun personalul necesar agricol ,tehnic , sanitar ,veterinar . La împărțit funcționarii comunali în două categorii , și anume ,administrativi și de specialitate . Din prima categorie făceau parte secretarii comunali ,directorii sau șefii de birouri , și asimilații acestora . Din a doua categorie făceau parte personalul învățământului , al contenciosului și personalul inferior sanitar , veterinar ,tehnic , economic, financiar și agricol.

La nivelul județului se organiza consiliul județean care avea inițiativa și decidea în toate chestiunile de interes județean , în conformitate cu legile în vigoare .

Administrația județeană își putea organiza următoarele servicii: serviciul administrativ , serviciul financiar și de contabilitate , serviciul statistic ,sanitar , serviciul învățământului ,cultului serviciul economic și serviciul contencios .

Și funcționarii județeni erau împărțiți în două categorii : administrativi și de specialitate .

Ca reprezentanți ai autorității centrale și organe de control, legea a stabilit pe prefect , numit prin decret regal , consiliul de prefectură , subprefectul , pretorul notarul .

CAPITOLUL III PRINCIPIILE DE ORGANIZARE A ADMINISTRAȚIEI ROMÂNIEI ÎN CONFORMITATE CU CONSTITUȚIA DIN 1923 ȘI LEGILE ADMINISTRATIVE

Legile pentru unificare administrativă ,precum și celelalte legi administrative adoptate în baza Constituției din 1923 , au organizat administrația României potrivit următoarelor principii:

principiul centralizării administrative

principiul descentralizării administrativ-teritoriale

3. principiul descentralizării de servicii

În sistemul de organizare stabilit de Constituția din 1923, lipseau organele puterii de stat alese ,care să îndrume și să supravegheze , potrivit principiului centralismului democratic , activitatea organelor administrației de stat .

Centralizarea administrativă era concentrată în mâinile organelor centrale , reprezentate de ministere și conduse de partidele politice .Teritoriul țării a fost împărțit în circumscripții administrative , în care agenții locali ,numiți de administrația centrală , acționau în numele acesteia , sub conducerea și controlul ei .

Descentralizarea administrativă era variantă a sistemului de centralizare administrativă , menită să atenueze dezavantajele centralizării, problemele de interes local sau regional , fiind scoase din competența autorităților centrale și date autorităților locale sau regionale, spre a decide în locul lor, dar sub controlul și îndrumarea autorităților centrale .

Descentralizarea administrativ-teritorială s-a concretizat prin aceea că , activitățile de interes local sau regional erau scoase din competența autorităților centrale și date în competența unor autorități locale sau regionale autonome și alese , care au fost cele județene și comunale .Acestea nu au făcut parte din ierarhia centrală, au avut un patrimoniu propriu și li

s-a recunoscut personalitatea juridică.

Județele și comunele au fost supuse unui control special numit tutelă administrativă , în virtutea căruia autoritățile tutelare puteau să anuleze , sau să aprobe ori suspenda actele autorității administrative descentralizate, fie din motive legale , sau din motive de oportunitate.

Descentralizarea pe servicii făcea ca o activitate de interes să fie scoasă din competența unui minister sau a unei autorități județene sau comunale și organizată într-o unitate administrativă autonomă , cu organe de conducere proprii , cu patrimoniu propriu și care avea personalitate juridică .Aceasta se numea stabiliment public și avea ca organ tutelar autoritatea administrativă din competența căreia a fost scoasă activitatea de interes general .

Potrivit legii referitoare la comercializarea și controlul întreprinderilor economice ale statului din 7 iunie 1924 , înlocuită cu legea din 16 martie 1929 , unele stabilimente publice cu caracter economic au fost organizate după principiile de organizare și funcționare a întreprinderilor particulare în așa numite regii publice comerciale .Astfel a fost Regia Autonomă C.F.R. ,Direcția Generală a Drumurilor etc.

Alături de organele administrației locale sau cele centrale desfășurau la acea vreme activități de interes general atât întreprinderile mixte cât și stabilimentele de utilitate publică .

Primele erau întreprinderi particulare ,organizate de administrație împreună cu particulari , potrivit legii comercializării din 1924 și 1929 , sub forma unor societăți pe acțiuni ,în vederea exploatării unui ordin public cu caracter economic , capitalul lor fiind format din acțiuni deținute de stat și particulari .

Întreprinderile mixte erau persoane juridice cu caracter comercial , nefiind supuse regimului juridic administrativ ,ca stabilimentele publice .

Stabilimentele de utilitate publică erau persoane juridice create din inițiativă particulară asociații și fundații care desfășurau o activitate de interes general , ca de exemplu ,spitale, biblioteci , cămine pentru bătrâni , etc Așa a fost Societatea Crucea Roșie Ateneul Român ,etc. Acestea erau supuse regimului dreptului comun.

CAPITOLUL IV : ORGANELE ADMINISTRAȚIEI LOCALE

În vederea consolidării statului unitar se impunea unificarea regimului organelor administrației de stat pe plan local .

Până în anul 1922 s-au luat o serie de măsuri în direcția unificării denumirilor circumscripțiilor organelor locale și funcționarilor , iar la 14 iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificare administrativă .

Conform legii, teritoriul României se împărțea , din punct de vedere administrativ ,în județe și comune .Până la adoptarea legii administrative din 14 august 1938 județele și comunele aveau calitate juridică ,iar după adoptarea acesteia și stabilirea noilor circumscripții teritoriale , în locul județului , a avut personalitate juridică ținutul .

Pentru înlesnirea controlului și supravegherii aplicării legilor și buna îndrumarea administrației ,județele se împart în circumscripții numite plăși , cuprinzând mai multe comune , iar comunele urbane în sectoare . Plășile și sectoarele nu erau persoane juridice .

Comuna și județul au deplină capacitate , pentru tot ce privește inițiativa și administrarea intereselor locale , exercită aceste atribuții în limitele legilor și suportă sarcinile aferente .

1.JUDEȚUL

Județul a avuto dublă calitate:

-constituia o unitate administrativă descentralizată cu personalitate juridică ;

-era o circumscripție teritorială în care funcționau servicii administrative exterioare ale unor ministere

Administrarea județului era încredințată consiliului județean , ca organ deliberativ ,delegației județene , ca organ deliberativ și executiv și prefectului .

Ca unitate administrativă descentralizată , organele de conducere ale județului au fost prefectul și consiliul județean. Administrația județului se află sub conducerea prefectului ,care exercită hotărârile consiliului județean și adunării delegației permanente județene .Activitatea județelor se află sub conducerea și controlul Ministerului de Interne ,ajutat de Consiliul Administrativ Superior

Prefectul era șeful administrației județene și reprezentantul guvernului în județ . El se numește și se revocă prin decret regal , în urma propunerii Ministerului de Interne și stă direct sub ordinele acestuia .Puterea și atribuțiile sale erau mai mari , el administrând interesele județului ,fiind , totodată șeful ierarhic al tuturor serviciilor administrative și al funcționarilor județului .

Legea administrativă din 1929 a scos din competența prefectului atribuțiile sale de șef al administrației județene și le-a dat în competența președintelui delegației consiliului județean ales de consiliu , pe termen de 5 ani , și compus din membrii ce trebuiau să aibă licență de drept .

În acest fel ,județul a avut ,în fapt , doi prefecți .Un prefect politic ce reprezenta guvernul în județ și un prefect administrativ, șeful administrației județene descentralizate .Situația a durat până la 15 iulie 1931 , când s-a trecut din nou asupra prefectului atribuțiile de șef al administrației județene .

În calitate de reprezentant al guvernului , prefectul avea următoarele atribuții :

-veghea la aplicarea legilor și regulamentelor

-supraveghea activitatea tuturor instituțiilor de binefacere și asistență socială

-ținea legătura directă cu fiecare minister pentru chestiunile din resortul departamentului respectiv

-asista la desfășurarea anchetelor și consemna observațiile sale în procesul-verbal de anchetă

-era șeful Comisiei județene de apărare pasivă , conducea și punea în aplicare planul de apărare al județului și comunelor

-era șeful poliției și al jandarmeriei din cuprinsul județului

Ca șef al administrației județene, prefectul numește , înaintează, licențiază și aplică pedepse disciplinare tuturor funcționarilor județeni .

-se îngrijește de toate interesele județului împreună cu consiliul județean sau cu delegația județeană , după normele stabilite de legi , executând deciziunile lor

-supraveghează lucrările județene în curs de executare

-semnează toate actele încheiate în numele județului

-prezidează licitațiile publice

-reprezintă județul în justiție

La finele fiecărui an, prefectul analizează ,într-o dare de seamă, activitatea județului .

Pe lângă prefect , a funcționat un consiliu de prefectură , organ colegial consultativ care era compus din primarul comunei reședință, primul procuror și mai mulți funcționari din teritoriile administrative exterioare ale unor ministere .

Consiliul de prefectură era convocat de prefect cel puțin o dată pe lună și avea scopul să asigure bunul mers al tuturor serviciilor din județ , coordona și armoniza activitatea lor ,înlătura dificultățile ce s-ar fi putut ivi în aplicarea legilor și regulamentelor ,asigura aplicarea reală a tuturor măsurilor luate de puterea centrală .

Consiliul județean

Consiliile județene au fost organizate prin legea din 02 04 1864 care , cu unele modificări , până la legea pentru unificare administrativă din 14 06 1925 .Acest consiliu era organul colegial deliberativ , alcătuit din membrii aleși prin sufragiu universal , de toți alegătorii județului , precum și de membrii de drept , reprezentanți ai unor profesiuni sau funcțiuni sociale sau administrative .

Numărul consilierilor aleși se stabilește în proporție cu populația județului , fără deosebire de sex sau vârstă .

Erau membrii de drept în consiliile județene cu vot deliberativ :

primarul orașului sau municipiului reședință de județ

câte un reprezentant al Camerei de muncă și secțiilor profesionale

ultimul prefect ieșit din funcție cu vot consultativ

Făceau parte din consiliu : administratorul financiar , revizorul școlar , medicul uman și cel veterinar șeful serviciului tehnic , câte un protoeren al bisericii naționale și al bisericii minoritare ș.a .

Membrii cu vot deliberativ erau numiți de Ministerul de interne.

Se întruneau în localul prefecturii , la convocarea prefectului , aveau inițiativa și decideau în toate chestiunile de interes județean . Consiliul putea fi dizolvat prin decret regal și înlocuit cu o comisie interimară numită prin actul de dizolvare .

Delegația consiliului județean

Aceasta era alcătuită din membrii ai consiliului , aleși de acesta, și avea ca președinte pe prefect.

Legea administrativă din 1929 a prevăzut un președinte ales de consiliu pe termen de 5 ani .

Delegația consiliului județean se întrunea la prefectură și avea ca secretar pe secretarul consiliului județean însărcinat cu ținerea lucrărilor .Își desfășura activitatea permanent , lucrările ei fiind valabile și cu trei membri , fiind obligatorie doar prezența prefectului sau a înlocuitorului legal al acestuia .

În mare , delegația județeană avea ca atribuții :

-verificarea conturilor de gestiune ale orașelor nereședință și comunelor rurale

-luarea de măsuri pentru apărarea intereselor județului în instanță

-inspectarea ,controlarea și îndrumarea administrației serviciilor județene

-întocmește , împreună cu prefectul ,proiectul de buget

-este organ consultativ al prefectului în problemele de interes local

Subprefectul

Funcționa în fiecare prefectură și era un funcționar de stat plătit din bugetul Ministerului de interne .Printre atribuțiile sale , enumerăm :

-exercită, în numele prefectului ,supravegherea asupra tuturor serviciilor județului , dă directive , coordonează și armonizează activitățile lor ;

-eliberează copii legalizate de pe acte devenite publice ;

-dă calificative personalului ;

-este principalul răspunzător de executarea și conducerea lucrărilor de mobilizare ;

-execută orice atribuție a prefectului pe care acesta i-o va delega și îl înlocuiește de toate drepturile când acesta lipsește .

Județul , ca circumscripție administrativ –teritorială , a fost împărțit în plăși, alcătuite din mai multe comune .Legea din 1925 a pus în fruntea plășilor un pretor , iar cea din 1929 un primpretor , ajutat de unul sau mai mulți pretori care erau în plasă , agenți locali ai administrației centrale .Legile din 1936 și 1938 au reintrodus conducerea plășii de către pretor .

Plasa, este o subdiviziune administrativă a județului, fără personalitate juridică , și este compusă din mai multe comune , avân în fruntea lor un pretor , numit prin decizia ministerului de interne .

Pretorul, era ofițer de poliție judiciară și auxiliar al ministerului public .El era reprezentantul puterii centrale și șeful poliției din cuprinsul plășii .Atribuțiile de șef al poliției le exercita prin organele jandarmeriei și ale poliției din orașele nereședințe și comunele balneoclimaterice din cuprinsul plășii.

Era membru permanent al comisiei județene de apărare pasivă și urmărea înscrierea în bugetul comunelor a sumelor necesare nevoilor apărării pasive .

Supraveghea modul în care funcționarii comunali , în frunte cu primarul își îndeplineau atribuțiile date prin legi și regulamente .

Cel puțin o dată pe trimestru pretorul se va întâlni , la sediul plășii , cu toți primarii și notarii comunali împreună cu șefii diferitelor servicii din plasă și se vor examina în comun și aviza chestiunile importante ce privesc interesele economice , morale, administrative, și culturale ale plășii.

Delimitarea județelor și plășilor nu s-a făcut după nevoile administrației , nu s-a avut în vedere necesitățile și interesele locuitorilor și nici natura teritoriului ,interesele de partid și ale personalităților momentului fiind ,și în această privință hotărâtoare.

Astfel se explică disproporția dintre diferite circumscripții administrative sau distanțele mari dintre unele comune și capitala de județ , deși acestea erau aproape de capitala județului vecin.

Comuna

Era o unitate administrativ-teritorială scoasă din ierarhia autorităților administrative centrale și organizată potrivit principiului descentralizării administrative .Comunele erau de două feluri: rurale și urbane .Comunele rurale erau unități administrative formate din unul sau mai multe sate .Cele din imediata apropiere a orașelor puteau fi declarate suburbane .Comunele urbane erau declarate prin lege și puteau fi orașe reședință de județ sau orașe nereședință și municipii .

Mai existau comune declarate stațiuni balneare sau climaterice, care se administrau după dispozițiuni speciale și care , datorită importanței lor, se bucurau de un tratament special .

Criteriul după care s-a făcut împărțirea comunelor a fost numărul locuitorilor , mijloacele de care dispuneau pentru întreținerea aparatului administrativ și importanța lor economică și culturală .

Municipiul București a avut o organizare specială , din cauza mărimii sale , al numărului mare de locuitori și a importanței sale politice și sociale .

În dorința de a organiza o administrație locală potrivit resurselor financiare ale fiecărei comune și de a o adapta necesităților locale , legea administrativă din 1929 a organizat satul, centrul natural de populație , în unitate administrativă autonomă .

Legea făcea deosebire între un singur sat , organizat în comună rurală și două sau mai multe sate asociate într-o comună rurală , care, la rândul lor puteau să fie sate mici , cu o populație sub 600 de locuitori și care , se administrau fie prin adunarea sătească fie prin consiliul sătesc , și sate mari cu o populație mai numeroasă care se administrau obligatoriu de consiliu .

Două sau mai multe comune se puteau asocia între ele sau cu județele pentru a gira servicii publice de interes comun care necesitau cheltuieli mari .

Prin legea de organizare administrativă din 3 august 1929 s-a adus o serie întreagă de modificări sistemului creat în 1925 , în special cu privire la comuna rurală .Legea prevedea că toate comunele urbane sau rurale puteau fi împărțite în sectoare . Se bucurau de personalitate juridică atât județele cât și comunele și sectoarele comunale .

Satele care făceau parte dintr-o comună rurală erau considerate sectoare ale acesteia .Satele asociate într-o comună rurală se bucurau de conducere proprie .

În general , organizarea comunală, a fost aceeași pentru toate categoriile de comune , ele fiind administrate de primar și ajutor de primar , ca organ executiv , de un consiliu comunal , ca organ deliberativ și de delegația permanentă .

Numai Legea administrativă din 1929 a prevăzut în locul unui consiliu sătesc o adunare sătească alcătuită din capi de familie în vârstă de peste 25 de ani .

Primarul era conducătorul administrației comunale, președintele consiliului comunal . În municipii era și președintele delegației consiliului.

Unele acte ale sale erau supuse tutelei administrative exercitată de administrația centrală sau de reprezentanții ei locali .

Primarul mai era în al doilea rând și un organ al administrației centrale , calitate în care exercita unele atribuții de interes general , date lui prin lege .

Primarul avea următoarele atribuții:

-administra toate interesele comunei împreună cu consiliul comunal sau cu delegația consiliului

-dă autorizații de construcții , reparații și edificii

-reprezintă comuna în justiție

-celebrează căsătoriile

-era șeful poliției comunale

-prezidează ședințele Consiliului și delegației comunale .

În executarea atribuțiilor sale primarul dă decizii, emite ordonanțe și încheie contracte pentru administrarea patrimoniului comunei .

Până la legea administrativă din 1929 primarii au fost aleși de consiliile comunale . În municipii , ministrul de interne numea pe primar din trei candidați și anume , cel care întrunea cele mai multe voturi .

Dată fiind importanța politică a municipiilor, Ministerul de interne avea tot interesul să-și poată spune cuvântul la numirea primarilor .

Potrivit legii administrative din 1929 primarii din sate și cei din comunele alcătuite dintr-un singur sat erau aleși prin sufragiu universal , iar cei din celelalte comune și municipii erau desemnați prin vot de către consiliul comunal dintre membrii săi .

În comunele rurale , funcționa și notarul ca agent al administrației centrale. El era numit de către prefect . Atribuțiile sale se refereau la publicarea și aplicarea legilor și regulamentelor de administrație publică, ținerea la curent și arhivarea foilor cadastrale, era șeful poliției administrative din comună și ofițer al poliției judiciare , supraveghea instruirea cadrelor formațiunilor de apărare, întocmea actele de stare civilă , avea vot consultativ în ședințele consiliului comunal .

În general , atribuțiile notarului erau cele ale secretarului din comunele urbane .

Consiliul comunal era un organ colegial deliberativ , alcătuit din membrii aleși (indiferent de numărul locuitorilor comunei )și membrii de drept , care sunt :câte un preot din cele două biserici naționale , un învățător , medicul comunei , inginerul silvic, donatori de clădiri publice , ș. a.

Consiliul comunal lua decizii în toate problemele de interes local , emițând și regulamente în care prevedea măsuri și sancțiuni cu privire la administrația intereselor locale .

Multe din deciziile consiliului comunal au fost supuse tutelei administrative exercitate de prefect sau ministru , mijloc care a îngrădit, de asemenea , autonomia administrației locale. El se întrunea cel puțin o dată pe trimestru , la convocarea primarului .

Consiliile comunale aveau , ca principale atribuții , alegerea primarului, a delegației permanente și a candidaților de primar pentru municipii. Ele aveau decizia în probleme de interes local : învățământ , cult, întreținerea drumurilor , edilitate înlocuirea unor regulamente .

Delegația permanentă avea un rol important în administrația comunală , fiind alcătuită din membrii ai consiliului comunal , desemnați de acesta și având menirea să înlocuiască consiliul în intervalul dintre sesiuni și să execute atribuțiile acestuia afară de acelea rezervate în mod exclusiv de lege consiliului comunal . Delegația permanentă era organul consultativ al primarului în toate problemele date în competența lui .

Legea administrativă din 1938 a desființat delegația permanentă a consiliului comunal. Autonomia județelor era considerabil restrânsă , prin prezența în capul administrației județene a prefectului , reprezentantul guvernului și ,prin exercitarea tutelei administrative de către ministrul de interne sau de către prefect , într-un număr mare de cazuri , asupra actelor administrative ale organelor județene și comunale .Guvernul avea posibilitatea să influențeze deciziile consiliilor județene și comunale prin intermediul membrilor de drept și cooptați și să exercite presiuni cu ajutorul dreptului de a dizolva consiliile județene și comunale și de a numi comisii interimare .

Delegația permanentă avea atribuții privitoare la înlocuirea proiectului de buget , supraveghea stabilimentele comunale , întocmea liste electorale , întocmea proiecte de regulamente , ș. a.

Membrii delegației permanente aveau sarcinile stabilite de către primar , în funcție de specialitatea și competența lor .

Organizarea administrativă a municipiului București

În calitate de capitală a României , municipiul București a avu un statut special datorită importanței sale sociale și politice , elaborându-se mai multe legi și regulamente pentru buna funcționarea și organizare a sistemului său administrativ .

Legea pentru Organizarea Administrațiunii Municipiului București din 11 septembrie 1929 stabilea că „Municipiul București este capitala României” (art. 1) . Conform aceleiași legi un număr de 11 comune limitrofe au fost declarate comune suburbane .

Din punct de vedere administrativ capitala a fost împărțită în 4 sectoare :

1)sectorul galben

2)sectorul negru

3)sectorul albastru

4)sectorul verde

Municipiul, sectoarele sale și comunele suburbane erau persoane juridice și se administrau de consiliile lor .

În rezolvarea intereselor generale și în raporturile exterioare , privitoare la aceleași interese ,municipiul București împreună cu sectoarele sale constituiau o singură comună .

Problemele administrative ale acestuia și ale comunelor suburbane erau rezolvate de consiliul municipal general , de delegația permanentă a acestuia și primarul capitalei .

Consiliul general al municipiului București se compunea din primar și din consilieri ai celor patru sectoare , din primarii comunelor suburbane și din consilierii de drept , prevăzuți de lege .

Rolul acestui consiliu a fost acela de a alege primarul și ajutoarele sale , să voteze bugetul capitalei , impozitele și taxele locale , ș . a .

Consiliul general al municipiului București se întrunea de 4 ori pe an, sau ori de câte ori era nevoie .

Activitatea dintre sesiuni era coordonată de delegația permanentă a consiliului general al municipiului , alcătuită din primarii sectoarelor , câte doi consilieri de sector și cei doi ajutori de primar la nivelul capitalei.

Primarul capitalei era capul administrației municipiului , prezida consiliul general și delegația permanentă și era reprezentantul capitalei în fața autorităților . Tot el ,supraveghea și conducea toate serviciile care intrau în administrația municipiului și a comunelor suburbane .

La nivelul fiecărui sector al capitalei funcționa consiliul sectorului , delegația permanentă a acestuia și primarul .

Consiliul sectorului se compunea din 20 de consilieri aleși ,iar delegația sectorului se compunea din primar, ajutor de primar și trei consilieri aleși de consiliu .

Primarul consiliului de sector avea atribuțiile stabilite prin legea de organizare administrativă .

Cele 11 comune suburbane au fost alipite sectoarelor municipiului București , însă, interesele lor erau administrate de consiliul comunei respective , de delegații acestui consiliu și de primar , care funcționau sub activitatea și tutela sectorului de care erau arondate .

Primarul comunei suburbane face parte de drept din consiliul general al municipiului cu vot deliberativ .

Atribuțiunile de supraveghere , control și tutelă asupra administrației municipiului București erau exercitate de Ministerul de Interne și Comitetul Central de Revizuire .

CAPITOLUL V: ORGANELE ADMINISTRAȚIEI CENTRALE

REGELE

În administrație , regele a avut prerogative puține și neimportante . Conform articolului 88 al Constituției din 1923, regele sancționa și promulga legile , avea dreptul de amnistie în materie politică ,numea sau confirma în funcții publice potrivit legilor era capul armatei , conferea gradele militare potrivit legilor , acorda decorații, avea dreptul să bată monedă conform unei legi speciale și să încheie cu state străine convenții necesare pentru transport , comerț, navigație , ce trebuiau aprobate de parlament . Regele putea să beneficieze și de alte prerogative în stat , dar numai în baza unei legi speciale .

Actele prin care regele executa prerogativele sale în domeniul administrației se numeau decrete regale . Ele trebuiau să fie semnate de un ministru care, conform articolului 87 din constituție răspundea de decret și putea fi atacat pentru ilegalitate în fața justiției , el devenind răspunzător pentru acel act .

CONSILIUL DE MINIȘTRI

Dădea hotărâri numite jurnale ale Consiliului de Miniștri , ce puteau fi atacate în fața organelor judecătorești pentru ilegalitate .

Consiliul de miniștri nu avea o competență generală într-o anumită materie de administrație publică , ci numai în cazuri speciale date în competența sa prin Constituție sau diverse legi. Astfel art.7 al. 3 din Constituție prevedea că „naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul de Miniștri”

Legea persoanelor juridice din 1924 , în art. 7 ,a dat în competența Consiliului de Miniștri dreptul de a autoriza funcționarea în România a unei persoane juridice străine .Legea pentru organizarea administrației publice locale din 1929 , art. 9 a dispus ca schimbarea numelui unui sat sau oraș să se poată face numai în baza unui jurnal al Consiliului de Miniștri .Uneori legea a prevăzut că, într-o anumită problemă , Decretul regal să fie dat în baza unui jurnal al Consiliului de Miniștri .

3.MINISTERELE

Ministerele erau grupări de servicii administrative puse sub conducerea și autoritatea unui ministru , desfășurând activități de interes general pe întreg teritoriul țării .

Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 stabilea că ,(art. 8) „serviciile statului sunt grupate pe ministere.” ,iar potrivit art. 93 al. 2 din Constituție , ministerele se înființau și se desființau prin lege , care stabilea și organizarea lor .

Miniștrii erau ajutați de unul sau mai mulți secretari de stat ;în organizarea constituțională a regatului din perioada interbelică , mai întâlnim miniștrii fără portofoliu , ce nu erau titularii unui departament ministerial , ci erau numiți pentru a realiza ambiții personale , combinații politice .

Potrivit legii din 8 mai 1934 se puteau trece printr-un decret regal , o parte din atribuțiile unui minister asupra unui ministru fără portofoliu , caz în care acesta devenea și organ administrativ .

Tot legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 a creat subsecretariatele de stat în cadrul ministerelor existente. Secretarul de stat era un adjunct al ministrului , care executa acele atribuțiuni pe care i le dădea ministrul .

Realizarea statului național unitar român a impus o dezvoltare corespunzătoare a aparatului administrativ în măsură să satisfacă complexitatea noilor probleme create .

Față de ministerele existente , în 1920, au mai apărut :

-Ministerul Cultelor și Artelor

-Ministerul Comunicațiilor

-un nou Minister al Agriculturii (în 1921)

Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 a încercat să dea o organizare omogenă tuturor ministerelor , stabilind un număr de 10 ministere :

-Ministerul de Interne

-Ministerul de Externe

-Ministerul Justiției

-Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor

-Ministerul Apărării Naționale

-Ministerul de Finanțe

-Ministerul Agriculturii și Domeniilor

-Ministerul Industriei și Comerțului

-Ministerul Lucrărilor publice și Comunicațiilor

-Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii sociale .

Specific organizării administrației din acea epocă a fost organizarea Ministerului de Interne, care a avut o dublă competență: aceea de a conduce și dispune de aparat polițienesc și , pe de altă parte, de a îndruma și controla administrația județeană descentralizată .

Ministerul Muncii era, în realitate, un organ al patronatului .

Din 1934 , numărul departamentelor a început să crească ,prin scindarea celor existente , creându-se astfel :

-Ministerul Instrucțiunii

-Ministerul Cultelor și Artelor

-Ministerul Muncii

-Ministerul Armamentului

-Ministerul Cooperației

-Ministerul Aerului și Marinei

Totodată , s-a trecut și la organizarea diferitelor direcții ministeriale. Cu câteva excepții, ministerele au avut servicii administrative centrale și exterioare , în situații anexe , consilii consultative și organe de control .

Serviciile administrative centrale ale ministerelor funcționau în capitală , controlând serviciile administrative exterioare .

Fiecare minister avea serviciul cabinetului ministrului , secretariatul general și serviciul contabilității .Ministerele mai puteau avea și servicii administrative speciale , numite direcții , împărțite la rândul lor în servicii alcătuite din mai multe birouri . Uneori , printr-o lege specială , unul sau mai multe servicii administrative din cadrul unui minister erau puse sub conducerea unui subsecretar de stat .

Serviciile exterioare ale ministerelor funcționau în teritoriu , sub conducerea unui reprezentant local al ministerului respectiv , raportul juridic dintre minister și serviciile lui exterioare fiind acela al centralizării administrative .

Până la Legea ministerelor din 1929 și Legea pentru organizarea administrației locale din 1929, fiecare minister a avut circumscripțiile sale proprii , numite inspectorate . Numărul și mărimea lor au variat după natura activității ministerului respectiv .

Prin Legea ministerelor din 1929și Legea administrativă din 1929 s-au unificat circumscripțiile teritoriale ale ministerelor , teritoriul fiind împărțit în 7 directorate ministeriale (București ,Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova ,Iași și Timișoara ), fiind desființate prin Legea din 15 iulie 1931 și înlocuite cu vechile inspectorate .

Pe lângă unele ministere funcționau instituții anexe care, sub îndrumarea și controlul ministrului , exercitau o activitate de interes general , ele având o conducere proprie și un patrimoniu propriu , și deci , calitatea de stabiliment public .

Unele dintre ele , care au desfășurat activitatea pe întreg teritoriul țării , au avut o conducere centrală și servicii administrative exterioare .

Instituțiile anexe cu caracter comercial sau industrial al ministerelor au fost organizate și au funcționat potrivit Legii comercializării din 7 iunie 1924 și Legii pentru organizare și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor statului din 16 martie 1929 , devenind regii publice comerciale ,cum au fost :Regia autonomă C.F.R. sau Direcția generală P.T.T.

Consiliile consultative și organele de control și inspecție au funcționat pe lângă ministere , ca organe colegiale ce dădeau avize în chestiuni mai importante . Avizele puteau fi facultative , conducerea ministerului putându-le cere sau nu, și consultative ,conducerea fiind obligată să le ceară ,dar nu să se conformeze lor și având dreptul chiar să dea o hotărâre contrară avizului ,cu condiția să o motiveze .

Ministerele aveau șu organe de control și inspecție, ce controlau serviciile administrative centrale și exterioare ale statului și raportau ministrului . Astfel Ministerul Culturii Naționale a avut corpul de control financiar , inspectori generali, inspectori și subinspectori .

CAPITOLUL VI CONTROLUL ȘI RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

Un control al legalității actelor autorităților administrative era exercitat de către autoritățile superioare prin controlul ierarhic asupra tuturor actelor inferiorilor ,precum și cu ajutorul tutelei administrative exercitată de autoritățile administrative competente asupra actelor autorităților descentralizate .

Controlul legalității exercitat de instanțele judecătorești competente în materie de contencios administrativ a fost mai eficient

Constituția din 1923 a păstrat sistemul instanțelor judecătorești investite cu contenciosul administrativ , pe care îl găsim și în vechea Românie , art. 107 stabilind principiul că cel vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ , de autoritate sau gestiune , făcut cu călcarea legilor și a regulamentelor , sau prin rea voință a autorităților administrative de a rezolva o cerere privitoare la un drept , se putea adresa instanțelor judecătorești pentru recunoașterea drepturilor sale .

Legea contenciosului administrativ din 23 decembrie 1925 a organizat , pentru actele administrative de autoritate , un contencios special în anulare , pe care l-a dat în competență Curților de Apel. Acestea, sesizate de particularii vătămați în drepturile lor , puteau anula actul ilegal și judecau cererea de despăgubiri .Hotărârile Curților de Apel puteau fi atacate cu recurs la casație .

Actele de gestiune au fost date în competența instanțelor de drept comun ce judecau după principiile de drept civil și aveau dreptul să se pronunțe asupra cererilor de despăgubiri .

Doctrina românească a fost în general de acord că actele administrative de autoritate erau făcute de administrație pe cale unilaterală , în virtutea dreptului ei de suveranitate , iar actele de gestiune erau cele pe care administrația le făcea pe cale contractuală pentru administrarea patrimoniului ei , la fel ca și particularii .

În practica judiciară însă, problema actelor administrative și a celor de gestiune , a dat loc hotărâri contradictorii .

Constituția și legile contenciosului administrativ au scos de sub controlul Curților de apel actele de guvernământ , actele de comandament cu caracter militar , actele de tutelă administrativă și control ierarhic , deciziile date de comisiile disciplinare , declarate de lege definitive și executorii , actele autorităților militare și actele administrative de autoritate și de gestiune ale președinților camerelor legiuitoare .

Un întins domeniu de activitate al administrației a fost sustras controlului judecătoresc al legalității actelor administrative prin așa numita teorie a puterii discreționare a administrației, potrivit căreia, administrația ar avea , atunci când aplică legile , un domeniu de acțiune asupra căruia n-ar exista un control judecătoresc .

Doctrina și jurisprudența nu au reușit să precizeze care este acest domeniu , susținându-se chiar că ar exista o categorie de acte discreționare ale administrației .

Cu toate că art. 107 din Constituție a oprit înființarea de autorități speciale cu atribuții de contencios administrativ , unele probleme au fost date spre rezolvare unor organe administrative speciale , cu o competență limitată , cum au fost de pildă ,Curtea de Conturi , contenciosul fiscal ,contenciosul electoral ,etc. Numărul lor a fost destul de mare , existând peste 60asemenea instanțe speciale .

Cele mai importante organe administrative investite cu un caracter special au fost comitetele de revizuire , înființate de legea administrației locale din 1929 și legea comitetelor de revizuire din 3 ianuarie 1930.

Legea din 20 aprilie 1937 a conferit comitetelor de revizuire caracterul de instanțe jurisdicționale , în competența cărora a dat controlul legalității actelor organelor administrative descentralizate , precum și a actelor de tutelă administrativă exercitate asupra acestor acte.

Legea administrației locale din 27 martie 1936 a dat comitetelor de revizuire denumirea de curți administrative iar legea de organizare a curților administrative din 15 martie 1939 le-a transformat în adevărate instanțe judecătorești .

Potrivit art. 99 și 107 din Constituție și art. 6 al legii contenciosului administrativ , administrația a fost responsabilă de daunele cauzate particularilor ,Curțile de apel judecând cererile de despăgubiri pentru daune cauzate printr-un articol administrativ de autoritate , ilegal sau prin refuzul administrației de a rezolva o cerere privitoare la un drept , iar instanțele de drept comun cererile de despăgubiri pentru daune suferite prin acte de gestiune sau prin acte materiale ilegale .

În marea majoritate a cazurilor , instanțele judecătorești au obligat administrația la despăgubiri în baza art. 998 și 1000 din codul civil , recunoscând responsabilitatea administrației pentru culpă ,numai în unele cazuri jurisprudența noastră s-a întemeiat pe responsabilitatea administrației pentru greșeala de serviciu ce putea să rezulte din funcționarea defectuoasă a unui serviciu public , precum și din funcționarea tardivă sau nefuncționarea lui .

Potrivit art. 107 din Constituție , art. 6 și art. 14 di legea contenciosului administrativ și art. 13 din Statutul funcționarilor publici , din 19 iunie 1923 , alături de administrație , au fost declarați responsabili și funcționarii pentru daunele cauzate particularilor printr-un act ilegal sau prin rea voință și neglijență .

Legiuitorul român nu a reglementat nici criteriile și nici procedura pentru angajarea responsabilității funcționarilor publici , asupra acestor probleme doctrina necăzând de acord , iar jurisprudența nu a fost constatată .

Particularii acționau ,de obicei, administrația ,ce era mai solvabilă și numai în unele cazuri , aceasta din urmă ,chema în garanție pe funcționarul vinovat de dauna cauzată .

CAPITOLUL VII DREPTUL ADMINISTRATIV ÎN PERIOADA 1939-1944

Din punct de vedere al instituțiilor sale fundamentale , România Mare a încetat să existe în 1938 ,odată cu instaurarea primei dictaturi din istoria țării .Lovitura de stat regală a însemnat negarea întregului curs urmat de istoria românească de la revoluția lui Tudor Vladimirescu încoace .

Alegerile au fost înlocuite cu referendumul ,iar constituția din 1938 nu mai păstra nimic din vechile instituții democratice introduse, prin constituțiile de la 1866 și 1923 .În primul rând , nu se mai vorbea despre dreptul cetățenilor , ci despre obligațiile lor ,apoi s-a introdus pedeapsa cu moartea .

Regele punea capăt separației puterilor , atribuindu-si atât puterea executivă cât și cea legislativă , lipsind Senatul și Adunarea Deputaților de orice atribut semnificativ .

Regimul dictaturii regale a fost dominat de un misionarism monarhic doritor de pace internă și armonie socială . Regimul nu a avut nici măcar un document pragmatic care să-i definească principiile și structura ;funcționarea i-a fost greoaie , lăsând impresia de superficialitate și improvizație .

Sub regimul Constituției din 1938 , regele a fost declarat unicul șef al executivului , activitatea aceasta realizându-se prin guvernul său .În cadrul guvernului și al întregului aparat central al administrației de stat , datorită intensificării intervenției statului în viața economică , au fost create o serie de ministere și organisme centrale , iar altele au fost reorganizate .

Astfel, a fost reorganizat Consiliul Superior Economic , lărgindui-se funcțiile prin sarcini legate de elaborarea planului general economic .Ministerului Industriei și Comerțului a fost reorganizat și transformat în Ministerul Economiei Naționale , cuprinzând atribuțiile legate de economia națională .Au fost create Ministerul Înzestrării Armatei și o serie de comisii speciale , toate prin decrete lege .A fost acordată o atenție deosebită reorganizării aparatului polițienesc , pentru a corespunde politicii promovate de noul regim politic .

Prin articolul 1 al decretului lege din 05 01 1938 s-a reorganizat Prefectura poliției capitalei și șeful ei a fost asimilat cu ministrul subsecretar de stat .

Decretul lege din 1939 a adus noi reglementări privitoare la organizarea , efectivul și competența jandarmeriei , iar decretul lege nr. 2370 din 12 iulie 1940 a contopit Direcția Generală a Poliției cu Corpul de Jandarmi și cu prefectura poliției municipiului București , și s-a creat un organism unic de siguranță internă denumit Direcțiunea generală a Poliției și Siguranței Statului .

În privința organizării teritorial- administrative a țării, sub regimul Constituției din 1938 , a fost elaborată Legea administrativă din 14 august 1938 , promulgată prin decretul regal nr. 2919 , ce punea la baza noii organizări administrativ teritoriale principiul centralismului birocratic și consacra organizarea cu caracter autoritar a administrației locale .

Unitățile cu personalitate juridică erau comuna și ținutul . Comuna urbană , rurală și stațiunea balneoclimaterică erau conduse de primar și consiliul comunal .

Primarul era numit pe 6 ani de prefectul județului pentru comunele rurale și urbane nereședință , de rezidentul regal pentru comune urbane reședință de județ și prin decret, la propunerea ministrului de interne , pentru stațiunile balneoclimaterice și municipii , cu îndeplinirea unor condiții de studii și vârstă . Competența lui a fost de șef al administrației comunale și de președinte al consiliului comunal .

Consiliul comunal era compus din membri aleși (3 în comunele rurale , 5 în comunele urbane nereședință de județ , 7 în comunele urbane reședință de județ și 12 în municipii )și membrii de drept , mandatul primilor fiind de 6 ani al celor de-al doilea pe durata funcției ce le determina calitatea de consilieri de drept .

Cu toate că legea a statuat , prin articolul 31 ,că acest organ avea și drept de decizie , enumerarea cazurilor din acest articol arată clar caracterul minor al domeniilor în care putea decide , el rămânând , în principal organ consultativ .

Ținutul era condus de un rezident regal și de consiliul ținutului. Legea din 1938 a stabilit 10 ținuturi cu următoarele reședințe:

-ținutul Olt cu reședința la Craiova

-ținutul Bucegi cu reședința la București

-ținutul Mării cu reședința la Constanța

-ținutul Dunărea de jos cu reședința la Galați

-ținutul Nistru cu reședința la Chișinău

-ținutul Prut cu reședința la Iași

-ținutul Suceava cu reședința la Cernăuți

-ținutul Mureș cu reședința la Alba Iulia

-ținutul Someș cu reședința la Cluj

-ținutul Timiș cu reședința la Timișoara

Rezidentul regal era numit pe 6 ani prin decret regal dat în baza jurnalului Consiliului de miniștri și la propunerea ministrului de interne , echivalent pe scara administrației de stat , cu subsecretar de stat ,dar cu drept la titlu de excelență cu îndeplinirea condițiilor de studii (diplomă universitară sau ofițer general )și de vârstă (35 de ani) . Funcția era incompatibilă cu mandatul de parlamentar .

Prin art. 62 ,Legea administrativă a prevăzut că rezidentul regal era reprezentantul guvernului în ținut și administratorul ținutului .

În îndeplinirea atribuțiunilor sale era ajutat de un secretar general .Avea două categorii de atribuții :una ca reprezentant al guvernului și a doua ca administrator al ținutului .

Ca reprezentant al guvernului în ținut el era șeful ierarhic al tuturor funcționarilor exteriori ministerelor , supraveghind activitatea acestora.De asemenea , îndrumă și controlează aplicarea legilor , controlează și coordonează întreaga activitate publică , administrativă, economică și socială a ținutului .Supraveghează activitatea regiilor publice autonome și administrațiilor comerciale , ordonă prefecților măsurile cerute de împrejurări , privitoare la ordinea și siguranța publică. Ia măsuri de prevenire a infracțiunilor și se îngrijește de menținerea ordinii și siguranței publice. Supraveghează toate instituțiile de binefacere și asistență socială care depind de stat .

Ca administrator al ținutului , rezidentul regal , reprezintă ținutul în justiție dispune efectuarea plăților necesare administrației , controlează întreaga administrație publică locală ș. a.

Consiliul ținutului era compus din membrii aleși, alegerea făcând-o consiliile comunale din ținut , pe de o parte, și camerele de agricultură ,comerț și industrie și camerele de muncă din ținut ,pe de altă parte . Acestea aveau atribuții deliberative și consultative . Durata mandatului era de 6 ani iar pentru membrii de drept durata era echivalentă cu durata funcției pe baza căreia le-a fost conferit .Rezidentul regal și primarul aveau o largă gamă de atribuții ,inclusiv legate de ordinea publică și siguranța statului .

În perioada regimului antonescian , funcția de președinte al Consiliului de Miniștri a fost lărgită , cu cea de conducător al statului , iar Consiliul de Miniștri era compus din membrii numiți de conducător , pe care îi putea destitui când considera el de cuviință , pe baza deplinelor puteri pe care și le asumase .

În conducerea statului , Ion Antonescu era ajutat de un număr de auxiliari , așa numita elită .Această elită avea, în afară de conducerea organelor de stat în fruntea cărora se afla , puteri proprii de decizie în privința responsabilității pentru activitatea desfășurată . Conducătorul statului nu dădea socoteală nici unui organ .

Pe plan local , considerându-se nesatisfăcătoare organizarea administrativă locală din timpul regimului constituit anterior , s-a revenit la organizarea în județe și comune . Aceasta nu a însemnat renunțarea la controlul birocratic excesiv și la organizarea administrației pe principii totalitare.

CONCLUZII

În perioada dintre cele două războaie mondiale , activitatea legislativă a fost organizată pe baza prevederilor a trei constituții.

Constituția din 1866 , care a suferit o serie de modificări în 1884 ca urmare a instaurării regalității , a organizat sistemul legislativ , respectiv pe cel administrativ pe teritoriul vechii Românii până în anul 1923 , când s-a adoptat o nouă constituție ca lege fundamentală a statului , impusă de hotărârile Sfatului Țării din Chișinău și Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia , care ceruseră convocarea unei Adunări Constituante .

Constituția din 1923 va funcționa până în anul 1938, când ,odată cu instaurarea dictaturii regale s-a impus cu necesitate o nouă organizare legislativă .

După realizarea unificării celor trei provincii desprinse din teritoriul țării ,în aceste zone au continuat să funcționeze temporar organe proprii de conducere .

În Transilvania serviciile publice erau conduse de Consiliul Dirigent iar în Basarabia și Bucovina aceleași atribuții erau exercitate de către Directorate și secretariate de serviciu .

Situația se va clarifica la 4 aprilie 1929 când au fost dizolvate formele regionale de conducere .Treptat , și în aceste teritorii s-a extins sistemul administrativ din vechea Românie , bineînțeles cu anumite modificări impuse de adaptarea sistemului la realitățile concrete din zonele respective .

Pe baza Constituției din 1923 au fost adoptate o serie de legi de organizare administrativă , cea mai importantă fiind Legea pentru unificare administrativă adoptată în 1925 care a fost urmată de încă trei legi administrative în 1929 , 1936, și 1948.

Acestea au organizat administrația României pe principiile centralizării administrative , al descentralizării administrativ-teritoriale și al descentralizării pe servicii .

Legile de organizare administrativă județeană și comunală au creat un aparat administrativ compus ,în principal , din miniștri, prefecți subprefecți și primari .

Teritoriul țării a fost împărțit , până în 1938, în județe și comune , acestea având personalitate juridică .După 1938 s-a făcut o nouă organizare administrativ –teritorială , ținutul căpătând personalitate juridică .Pentru înlesnirea supravegherii aplicării legilor , județele au fost împărțite în plăși iar orașele mai mari în sectoare .

Constituția dată în 1938 și legea administrativă care i-a urmat , au reflectat în mod direct evoluția situației internaționale , care a fost marcată de victoria forțelor de dreapta , prin instaurarea fascismului în Italia și Germania .

Principiile de organizare administrativă , aplicate în România Mare , s-au dovedit viabile , înscriindu-se în tendințele de progres caracteristic întregii Europe de Est în acea perioadă .

ONORATĂ COMISIE

Tema lucrării mele de absolvire a cursului postuniversitar de administrație publică se numește „Administrația publică în perioada interbelică”.

În această temă tratez sistemul administrativ din România după 1918 , când s-au adăugat Vechii Românii (Regatului ), Transilvania ,Banatul, Bucovina de nord și Basarabia .Pe un teritoriu dublu ca suprafață s-au întâlnit sisteme de administrație complet diferite , specifice marilor puteri cărora aparținuseră până atunci regiunile românești .

În perioada dintre cele două războaie mondiale activitatea legislativă a fost organizată pe baza a trei constituții , și anume :

-Constituția din 1866

-Constituția din 1923

-Constituția din 1938

După realizarea unificării celor trei provincii desprinse din teritoriul țării , în aceste zone au continuat să funcționeze temporar organe proprii de conducere , extinzându-se treptat , după 1929 sistemul administrativ din vechea Românie , cu anumite modificări și adaptări la realitatea concretă din zonele respective .

Lucrarea este împărțită în 7 capitole având anexată schema de principiu a organizării administrative a României în perioada interbelică ,finalizându-se prin câteva concluzii ce-mi aparțin și asupra cărora mă voi opri în continuare.