Administratia Publica Dupa Caderea Regimului Comunist

ARGUMENT

După căderea regimului comunist în România crearea unui sistem modern și eficient de administrație publică a fost considerată o prioritate pentru toate guvernele . Cauzele care au determinat imposibilitatea aplicării unei reforme reale administrației au constat în: constrângeri financiare, lipsa de experiență în ceea ce privește structurile administrative alternative, absența unor reglementări clare privind personalul și structurile administrative, lipsa de pregătire a politicienilor și a funcționarilor publici pentru a răspunde cerințelor ce decurg din schimbarea rapidă a mediului.

Reforma administrației publice în România, asigură un proces de transformare de tip managerial-instituțional pe care îl traversează administrația publică, atât la nivel central cât și la nivel local.

Prioritățile în domeniul reformei administrației publice sunt direcționate pe descentralizarea administrativă, modernizarea administrației publice, absorbția fondurilor structurale, profesionalizarea funcției publice și creșterea calității serviciilor publice.

Scopul reformei administrației publice este acela de a determina natura problemelor existente și de a propune soluțiile necesare, iar la nivel local de a crea administrații care să asigure dezvoltarea socio-economică. Obiectivele principale ale reformei vizează: restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale (presupune un proces de modernizare și adaptare a administrației la realitățile economice și sociale, de reducere a cheltuielilor guvernamentale și dezvoltarea capacității de gestionare a autorităților locale), schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățean, descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative și financiare (se urmărește accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor  publice și preluarea atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile publice locale), depolitizarea structurilor administrației publice, stoparea birocrației în administrația publică, perfecționarea managementului în administrație (eficientizarea raporturilor dintre administrația publică centrală și locală și fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe baza studiilor), întărirea autorității statului și a răspunderilor acestuia, armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene.

În unele țări ale U.E., autonomia dezvoltată de care dispun colectivitățile locale rezultată în urma procesului de descentralizare, favorizează concurența pe verticală și colectivitățile de același nivel în cadrul procesului de dezvoltare locală. Dezvoltarea locală este procesul ce implică parteneriatul între autoritățile locale, mediul de afaceri și organizațiile non-profit care au ca obiectiv principal stimularea investițiilor, acestea generând o dezvoltare durabilă.

Acțiunile întreprinse în procesul de dezvoltare locală trebuie să aibă un impact pozitiv asupra viabilității întregii localități și nu numai asupra unui sector al economiei locale. Dezvoltarea locală se referă la dezvoltarea capacității unei comunități locale de a stimuli creșterea economică, prin crearea de noi locuri de muncă, dar și condiții pentru valorificarea trăsăturilor și oportunităților proprii scimbărilor rapide ce au loc în plan economic, social, cultural, tehnologic.

Planificarea strategică are o dublă misiune: mobilizarea potențialilor parteneri publici și privați de la nivelul local și realizarea unui echilibru între structurile ce compun dezvoltarea locală.

În România conceptul de dezvoltare locală și-a facut simțită prezența odată cu manifestarea fenomenelor de autonomie locală și descentralizare a serviciilor publice. Stabilirea cadrului legal ce reglementează conceptul de dezvoltare locală, stabilirea obiectivelor acestui mod de abordare a dezvoltării și a instituțiilor necesare s-a făcut prin adoptarea Legii nr. 69/1991 privind administrația publică.

Potrivit acestei legi consiliile locale au inițiativă și hotărăsc în problemele de interes local, astfel autoritățile administrației publice locale sunt principalii actori în dezvoltarea locală.

Integrarea României la Uniunea Europeană trebuie interpretată ca fiind un proces care contribuie la dezvoltarea economică, țara noastră beneficiind ca și celelalte state membre de ajutor financiar prin Instrumentele Structurale.În contextul actual al României,în care încă se mai confruntă cu probele structurale destul de serioase, este nevoie de strategii care să aibă obiectiv prioritizarea și urmărirea politicilor de dezvoltare națională.

Accesul la Fondurile Structurale și de Coeziune dă posibilitatea României să dezvolte echilibrat regiunile rămase în urmă, să modernizeze infrastructura de transport și mediu, să sprijine dezvoltarea rurală, să creeze noi oportunități de ocupare a forței de muncă, mai ales în mediul rural, să promoveze politici sociale care să ducă la creșterea standardului de viață. România are nevoie de programele structurale, atât pentru a recupera decalajul existent față de celelalte state membre, mult mai dezvoltate, cât și pentru o dezvoltare durabilă.

Fiecare stat membru își stabilește prioritățile de finanțare în concordanță cu prioritățile europene: încurajarea inovării și a antreprenoriatului, accelerarea apariției economiei bazate pe cunoaștere și crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune. Această direcție strategică se reflectă în modul în care sunt canalizate fondurile pentru susținerea Politicii de Coeziune: 24% pentru inovare, 22% pentru transport, 22% pentru resurse umane, 19% pentru mediu și 13% în alte direcții.

Fondurile Structurale Comunitare sunt principalele instrumente ale Uniunii Europene pentru promovarea coeziunii economice, sociale și a solidarității. Totodată, acestea reprezintă un important complement al politicilor naționale și contribuie la dezvoltarea armonioasă a U.E. ca întreg.

CAPITOLUL I. NOȚIUNE. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Administrația publică are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societății organizate în stat și care sunt formulate în legi de către organele puterii legiuitoare, precum și executarea hotărârilor judecătorești, date în temeiul legii.1

Caracterizând administrația publică drept o activitate în principal organizatorică, se desprinde poziția sa de intermediar între planul conducerii politice și planul în care se realizează valorile politice, deciziile politice.

Administrația publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic2. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă și energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior cât și în exterior. Noțiunea de administrație are mai multe accepțiuni, în limbajul curent, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activități publice și particulare.

Administrația constă într-o activitate rațională și eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale și financiare în scopul obținerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Complexitatea cerințelor sociale, ridică în fața administrației o serie de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaște un proces continuu de multiplicare și diversificare a sarcinilor administrației, care impune necontenite îmbunătățiri și perfecționări în structura și activitatea administrației, prin utilizarea unor metode și tehnici moderne. Doctrina consideră că în conținutul complex al administrației se cuprind imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona.

Caracteristici generale

Noțiunea de administrație este mai largă decât aceea de administrație publică, ea cuprinzând și administrația particulară. Ca orice activitate umană, atât administrația publică cât și administrația particulară urmăresc un scop, utilizând anumite mijloace.

Spre deosebire de administrația privată, administrația publică urmărește satisfacerea interesului public, a utilității publice, a binelui comun, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice.

Emil Bălan, Elemente de drept administrativ, Ed. Trei, 1999, p.9

Mihai T. Oroveanu, Tratat de Drept administrativ, Editura Universității Creștine „Dimitrie Cantemir", București, 1994, p. 15.

Scopul activității administrației publice este atât satisfacerea, în mod regulat și continuu, a unor cerințe esențiale, comune întregii colectivități umane, care exced prin amploarea lor posibilitățile particularilor, cât și satisfacerea unor cerințe care, prin natura lor, sunt nerentabile și nimeni nu s-ar oferi să le asigure. Noțiunea de administrație publică este susceptibilă de a căpăta două sensuri: unul material și unul formal3.

În sens material, administrația publică reprezintă o activitate de organizare a executării și de executare în concret a legii, realizată prin acțiuni cu caracter de dispoziție sau acțiuni cu caracter de prestație, de către autoritățile care compun acest sistem în vederea satisfacerii intereselor generale, scop care organizează și asigură buna funcționare a serviciilor publice și execută anumite prestații către populație4. Prin activitățile executive cu caracter de dispoziție se organizează executarea legii, stabilindu-se reguli de conduită pentru terți. Aceste activități se realizează prin acte juridice, operațiuni administrative, fapte materiale înfăptuite de titularii funcțiilor publice din sistemul organelor administrației publice.

Administrația publică, ca activitate excede sfera organelor care alcătuiesc sistemul de organizare respectiv, aceasta putând fi regăsită și în sistemul puterii legiuitoare sau judecătorești, precum și în cel al unor organizații nestatale care organizează executarea și execută în concret legea5

În sens formal, structural sau organic administrația publică poate fi înțeleasă ca un sistem de organe ( ansamblul autorităților și instituțiilor publice), cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii.

Administrația publică, în sensul de sistem de organe ale statului, este alcătuită din: Președintele României, Guvern, ministere și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, serviciile lor descentralizate în județe, prefectul și autoritățile administrației publice locale6.

Pentru A. Iorgovan, administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui, Guvernului, autorităților administrației autonome centrale, autorităților administrației autonome locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în

3 Al. Negoiță, Drept administrativ, Ed. „Sylvi", București, 1996, p. 5

4 A. Trăilescu, Tratat elementar de drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p. XV

Al. Negoiță, Drept adminstrativ si știința administrației, Ed. AtlasLex, București, 1993

A. Trăilescu, Tratat elementar de drept administrativ, Ed. ALL BECK, 2002, p. XV

regim de putere publică, se aduc la îndeplinire publică legile sau, in limitele legii, se prestează servicii public7.

Domeniul administrației publice locale este reglementat în primul rând în Constituție

(art.120.123), care conține dispoziții cu rang de principii de bază, în Legea generală a administrației publice locale nr.215/20018, precum și în numeroase legi speciale, dintre care amintim doar Legea prefectului nr. 340/2004, Legea nr.393/2004 privind statutul aleșilor locali, Legea nr.67/2004 privind alegerea autorităților administrației locale.

Funcțiile administrației publice în statul de drept

Administrația publică fiind o activitate în principal organizatorică, aceasta are o poziție de intermediar între planul conducerii politice și planul unde se realizează valorile politice, deciziile politice. Această caracteristică nu exclude activitatea de conducere în administrația publică – ca activitate creatoare – ci, dimpotrivă, o presupune la anumite dimensiuni și în cadrul unor limite.

Referindu-se la principalele funcții ale administrației publice în cadrul sistemului social global, prof. I. Alexandru identifică următoarele9:

a) în prim plan (determinată de poziția pe care o are administrația în raport cu puterea politică) se află funcția de mecanism intermediar de execuție, ce are menirea de a organiza și a asigura execuția – în ultimă instanță folosind autoritatea sa sau chiar constrângerea. Această funcție primară are mai multe laturi, și anume:

funcția de pregătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor;

funcția de organizare a executării deciziilor politice;

funcția de executare directă, în concret a deciziilor politice;

funcția de asigurare a executării deciziilor politice, care se realizează fie prin convingere, fie la nevoie, folosind forța de constrângere;

funcția de purtător al cererilor, dorințelor și necesităților membrilor societății în fața autorităților competente să adopte decizii asupra acestora.

A. Iorgovan, Drept administrative. Tratat elementar, voi. I, Ed. Hercules, 1993, p. 85-86

Publicată în "Monitorul Oficial al României", partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001, cu modificările și completările aduse de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2001; Legea nr. 738/2001; Legea nr. 216/2002; Legea nr. 161/2003; Legea nr. 141/2004; Legea nr. 340/2004; Legea nr. 393/2004; Legea 286/2006.

Bernard Gournay, Introduction a la Science Administrative, Presse de la Fondation Naționale des Sciences Politiques, Paris, 1978, I.Alexandru , ș.a. , Drept administrativ, Ed. Economică, 2002

b) Ca funcții derivate ale administrației publice, care se referă la scopurile acțiunilor desfășurate de aceasta, în condițiile statului de drept administrația publică are drept scop

înfăptuirea deciziei politice, reflectată în legi și celelalte acte normative ale autorităților statului și ale colectivităților locale, pot fi conturate:

funcția de instrument de conservare a valorilor materiale și spirituale ale societății.

funcția de organizare și coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor ce se produc inerent în evoluția diferitelor componente ale societății, în special, în structura economică a acesteia.

Atribuțiile administrației publice în materie de organizare reprezintă una din cele mai importante laturi prin care administrația își realizează funcțiile sale în cadrul sistemului social.

În acest sens, Constituția României precizează în art. 101(1) că principala atribuție a Guvernului este asigurarea realizării politicii interne și externe a țării și exercitarea conducerii generale a administrației publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. Legea pentru organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor nr. 90/2001, precum și Legea administrației publice locale nr. 215/2001 prevăd, de asemenea, importante atribuții de organizare pentru autoritățile administrației publice centrale de specialitate și pentru autoritățile administrației publice locale.

Atributul de comandă se regăsește în activitatea administrației publice în două planuri:

administrația publică colaborează la adoptarea deciziilor politice prin pregătirea acestora;

administrația publică adoptă deciziile administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric și a condițiilor concrete în vederea implementării deciziilor politice.

Coordonarea ca atribut al conducerii în cadrul administrației publice se regăsește aproape la toate nivelurile structurilor administrative și constă în armonizarea și sincronizarea acțiunilor desfășurate în vederea organizării executării și de executare în concret a deciziilor politice transpuse în legi și alte acte normative. Fără coordonare nu este posibilă acțiunea eficientă a diferitelor elemente ale mecanismului administrativ, iar realizarea funcțiilor administrației ar fi periclitată, lucru ce ar avea repercusiuni asupra întregului sistem social.

Coordonarea asigură integrarea dinamică a acțiunilor diferitelor elemente ale administrației publice, în scopul realizării acestora în mod ritmic, proporțional și eficient.

Controlul constituie, de asemenea, un alt atribut al activității administrative; el are menirea de a măsura rezultatele acțiunii administrative în aplicarea deciziilor politice și de a reprograma activitățile, făcând corecțiile necesare. Controlul trebuie să determine o intensificare a realizării acțiunilor administrative de natură a asigura îndeplinirea funcțiilor administrației publice.

CAPITOLUL II. COOPERAREA  INTERNAȚIONALĂ

Cooperarea economică internațională reprezintă relațiile bi sau multilaterale dintre state sauoperatori economici din țări diferite, vizând realizarea, prin eforturi conjugate și pe baze contractuale, a unoractivități complementare, eșalonate în timp, în scopul obținerii unor rezultate comune, superioare sumei celor individuale. Caracteristicile cooperarii economice internaționale sunt:

• în activitatea de cooperare, bilateralismul și multilateralismul nu se exclud.

• cooperarea este un proces atât la nivel macro, cât și microeconomic.

• cooperarea face necesară unirea eforturilor materiale, umane, tehnico-financiare ale partenerilor, pe baza unor complementarități economice.

• cooperarea este o relație strict reglementată juridic, pe bază de contract cu titlu oneros.

• cooperarea presupune, în majoritatea cazurilor, conexarea unor activități înrudite.

• acțiunea de cooperare se caracterizează, de regulă, prin continuitate, pentru un timp îndelungat, fapt ce îiconferă stabilitate.

• condiția necesară și justificativă a oricărei relații de cooperare se exprimă prin funcția

scop a acesteia șianume: obținerea de rezultate superioare celor pe care le-ar putea obține partenerii, activând separat.

Principiile pe care se bazează cooperarea economic internațională constau în: 

• Complementaritatea cooperării internaționale cu programele naționale.

• Abordarea domeniilor cooperării interna ț ionale cu cel mai mare impact asupra economiei naționale, în cadrulstrategiei de cooperare internațională a fiecărui stat.

• Existența, în cadrul acțiunii de cooperare aunui avantajștiințific, tehnologic, economic sau comercial, reciproc și comensurabil.

• Scopul principal al activităț ilor de cooperare ș i parteneriat internațional, precum este acela de a integracomunitatea na țională în comunitatea in ternațională

Cooperarea economică internațională

Ritmurile înalte de dezvoltare ale economiei mondiale și diversitatea mare  a  producției  în  statele  lumii  au  cauzat  necesitatea  lărgirii  cooperării economice,  ca  o  condiție  indispensabilă  a  evoluției  economiei  mondiale  la  început  de  nou  secol.  Odată  cu  formarea  lumii  multipolare,  cooperarea economică generează creșterea eficacității dezvoltării și repartizării raționale a elementelor comparative ale economiei mondiale.  

Cooperarea  economică  este  instrumentul  de  bază  în  soluționarea

problemelor globale actuale ale umanității (problemele produselor alimentare,

ecologice, limitei de resurse naturale etc.). Cooperarea economică și tehnico‐

științifică a devenit o necesitate obiectivă și în diferite sectoare ale economiei

mondiale,  cum  ar  fi  industria  constructoare  de  mașini,  industria

transporturilor, în sectorul informațional și comercial.

Cooperarea  economică  este  forma  de  colaborare  internațională  între statele  lumiși  și  agenții  economici  pe  baze  contractuale,  a  utilizării  comune  a resurselor financiare, materiale și tehnologice a tuturor partenerilor în scopul obținerii avantajelor reciproce. 

Cooperarea  economică  internațională  a  apărut  în  a  doua  jumătate  a 

secolului  XX,  ca  o  condiție  obiectivă  în  cadrul  unui  proces  de  relansare  și 

modernizare  a  economiei  mondiale.  Dinamismul  care  a  caracterizat 

cooperarea economică internațională a fost determinat de interesul manifestat 

de  firme  și  asociații,  de  organizațiile  internaționale  oficiale  sau  de  cele  cu 

caracter regional, subregional, de cercurile guvernamentale. 

Abordarea  acestui  fenomen  de  largă  percepție,  face  încă  obiectul  unor 

profunde  analize  și  dezbateri  în  cadrul  colocviilor,  reuniunilor  științifice, 

politice,  diplomatice  și  la  nivelul  celui  mai  reprezentativ  for  ‐  Organizația 

Națiunilor  Unite.  Mult  timp,  în  literatura  de  specialitate  nu  s‐a  ajuns  la  un 

consens în ceea ce privește determinarea conținutului, domeniilor, eficienței și 

perspectivelor  acestui  proces.  În  definirea  sa  au  existat  neînțelegeri  și 

controverse  obiective  legate  de  faptul  că  este  o  apariție  relativ  recentă  în 

planul economiei mondiale, cu dificultăți de exprimare în limbaj statistic. 

Primul  document  internațional  care  a  înscris  cooperarea  printre 

principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan a fost "Carta 

Națiunilor  Unite"  din  anul  1945  prin  care  se  consacra  obligația  juridică  a 

statelor  de a  coopera între ele,  fapt ce‐i  conferă  acestui principiu un  caracter 

normativ,  de  aplicare  universală.  Principiul  cooperării  internaționale  "este  un 

principiu  nou,  a  cărui  apariție  și  dezvoltare  se  datorează  condițiilor  epocii 

noastre, în care nici un stat nu poate trăi într‐o izolare totală și în care e necesar 

ca eforturile fiecărui stat pentru dezvoltarea sa multilaterală să fie conjugate cu 

eforturile celorlalte state, într‐o cooperare activă, singura cale de soluționare a 

problemelor majore ale contemporaneității". 

După  anii  '70,  noțiunea  de  cooperare  și‐a  extins  mult  conținutul.  Ea  se 

regăsește  în  numeroase  documente  internaționale,  elaborate  de  organizații 

internaționale,  firme,  instituții.  Ca  urmare,  în  practica  organizațiilor 

internaționale s‐a conturat progresiv o definiție, la început pentru cooperarea 

industrială  internațională,  de  către  experții  ONU,  ca  formă  mai  complexă  și 

mai  răspândită  în  acea  perioadă.  Dintre  acestea  s‐a  departajat  definiția 

practică a Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa, referitoare la relațiile 

est‐vest  "cooperarea  industrială  presupune  relații  și  activități  economice  ce 

decurg din: 

  ‐  contracte  eșalonate  pe  mai  mulți  ani  încheiate  între  parteneri 

aparținând  unor  sisteme  economice  diferite  care  merg  dincolo  de  simpla 

vânzare‐cumpărare  de  bunuri  sau  servicii,  ori  se  întrepătrund  (la  nivelul 

producției, transferului de tehnologie, al comercializării); 

  ‐ contracte între astfel de parteneri care au fost desemnate în calitate de 

contracte de cooperare industrială de către guvern în cadrul acordurilor bi și 

multilaterale. 

Din  punct  de  vedere  al  cooperării  internaționale,  elaborarea  "Cartei 

drepturilor  și  îndatoririlor  economice",  apreciat  ca  cel  mai  important 

document economic adoptat la O.N.U., a marcat consfințirea și recunoașterea 

definitivă  a  contribuției  pe  care  cooperarea  o  poate  aduce  umanității.  "Actul 

final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa" semnat la 1 

august  1975  la  Helsinki  s‐a  constituit  într‐o  adevărată  cartă  a  relațiilor 

intereuropene  și  a  marcat  astfel  începutul  procesului  edificării  și  dezvoltării 

cooperării pe continentul european. 

În  „Carta  de  la  Paris  pentru  o  nouă  Europă”,  adoptată  în  1990,  se 

accentuează  faptul  că  ”procesul  cooperării  bazat  pe  economia  de  piață, 

constituie  un  element  esențial  al  relațiilor  noastre  și  va  fi  un  instrument 

pentru construirea Europei unite și prospere". 

Abordarea  la  nivelul  diplomatic,  multilateral,  a  procesului  de  cooperare 

economică europeană, atât în cadrul C.S.C.E. cât și în cadrul altor organizații 

europene  scoate  în  evidență  internaționalizarea  cooperării  economice  ca 

factor  de  stabilitate  și  securitate  în  Europa,  precum  și  de  dezvoltare 

economică.  În  cadrul  "Declarației  O.N.U.  privind  principiile  directoare 

ale cooperării economice internaționale" din 1990 se stipulează că "Statele 

membre sunt ferm hotărâte să promoveze o creștere suplimentară a economiei 

mondiale și să asigure relansarea economiilor statelor în curs de dezvoltare, în 

scopul  garantării  dreptului  fundamental  al  oricărei  ființe  umane  de  a  trăi 

eliberată de spectrul foamei, sărăciei și ignoranței". 

În contextul principiilor directoare ale prezentei Declarații se evidențiază 

o  serie  de  angajamente,  pe  care  trebuie  să  și  le  asume  statele  pentru 

concretizarea dezideratelor majore ale cooperării, astfel: 

‐ menținerea unui sistem de relații comerciale deschis și credibil; 

‐ sporirea gradului de stabilizare a pieței produselor de baza și încurajarea 

eforturilor de diversificare a producției; 

‐ examinarea unor noi modalități care să faciliteze accesul țărilor în curs 

de dezvoltare la cuceririle tehnologice avansate; 

‐ dotarea cu resurse financiare corespunzătoare a instituțiilor specializate 

internaționale  pentru  susținerea  reformelor  structurale  și  finanțării 

programelor  destinate  atenuării  efectelor  sociale  nefaste  asupra  grupurilor 

defavorizate; 

‐  găsirea  unor  soluții  generale  și  viabile  problemelor  vizând  datoria 

externă; 

‐  promovarea  procesului  de  cooperare  și  integrare  economică  la  scară 

mondială; 

‐  sprijinirea  eforturilor  țărilor  est‐europene  de  integrare  în  economia 

mondială. 

În  cadrul  Sesiunii  a  VIII‐a,  a  Conferinței  Națiunilor  Unite  pentru 

Comerț  si  Dezvoltare  (UNCTAD/1992)  care  s‐a  desfășurat  la  Cartagena 

(Columbia),  s‐a  ajuns  la  un  consens  asupra  ansamblului  de  măsuri  necesar 

care  sa  revitalizeze  comerțul  internațional,  să  contribuie  la  relansarea 

dialogului  internațional  cu  privire  la  cooperarea  economică  internațională 

pentru dezvoltare.  

Actul final al Sesiunii evidențiază necesitatea cooperării între toate țările 

pentru  ameliorarea  sistemelor,  structurilor  pe  care  se  bazează  relațiile 

economice internaționale. S‐a recomandat totodată să se studieze posibilitatea 

elaborării  unui  program  pentru  promovarea  în  continuare  a  cooperării 

economice între țări cu sisteme social‐economice diferite. 

A  șaptea  reuniune  ministerială  a  Grupului  celor  77  din  noiembrie  1991, 

de  la  Teheran  s‐a  soldat  cu  adoptarea  "Documentelor  finale  de  la  Teheran". 

Aceste  documente  cuprind  o  serie  de  probleme  de  importanță  deosebită 

pentru țările în curs de dezvoltare. Doua dintre capitolele "Documentelor" se 

refera expres la procesul cooperării economice internaționale: 

‐ Platforma de bază a "Grupului celor 77 pentru cooperare internațională"; 

‐  "Declarația  miniștrilor  cu  privire  la  cooperarea  economică  între  țările  în 

curs de dezvoltare". 

Eforturile  făcute  de  specialiști  pentru  conturarea  cât  mai  exactă  și 

implicit,  pentru  delimitarea  față  de  celelalte  fluxuri  economice  s‐au 

materializat  într‐o  divizare  în  două  a  definițiilor  cooperării  internaționale, 

unele  referindu‐se  la  sensul  ei  larg  atotcuprinzător,  altele  descriind  numai 

unele aspecte sectoriale, în sens restrâns.  

În  sensul  ei  mai  larg,  R.F.  Godinec  definește  cooperarea  ca  "un  mod  de 

relații  internaționale  care  implică  începerea  aplicării  unei  strategii,  politici, 

tactici,  urmată  pe  o  perioadă  de  timp  și  destinată  să  facă  mai  intime,  grație 

mecanismelor  permanente,  relațiile  internaționale  în  unul  sau  mai  multe 

domenii determinate, fără a pune în discuție independența unităților la care se 

referă".  

Daniel Collard arata că „…din punct de vedere al conținutului, cooperarea 

este  multiformă”.  Ea  poate  avea  un  caracter  polivalent,  sau  poate  să  se  refere 

doar la un sector specializat.  

Se distinge: cooperarea globală și cooperarea sectorială. 

Din  punct  de  vedere  formal,  cooperarea  relațională  este  în  contrast  cu 

cooperarea instituțională. 

Prima  nu  necesită  crearea  de  organisme  speciale,  cooperanții  schimbă 

servicii sau prestații fără formalism.  

A  doua,  dimpotrivă,  impune  înființarea  unor  instituții  specifice  (comisii 

mixte, asociații, instituții publice). 

Primul  studiu  amplu  consacrat  cooperării  internaționale  în  literatura  de 

specialitate  din  Romania  aparține  academicianului  Costin  Murgescu, 

prezentat  în  cadrul  colocviului  organizat  de  Institutul  de  Cercetări 

economice al Academiei Romane, în anul 1967. 

Autorul  evidenția:  "Implicațiile  cooperării  internaționale  și  consecințele  ei 

asupra  tuturor  domeniilor  vieții  sociale,  impun  o  cercetare  a  experienței 

acumulate până acum, pentru a se cristaliza, în cursul unui schimb de opinii, o 

doctrină  cu  privire  la  obiectivele  fundamentale  spre  care  trebuie  orientată 

cooperarea  și  cu  privire  la  formele  cele  mai  corespunzătoare  pentru  atingerea 

obiectivelor fixate". 

Alt economist român, Petre Tănăsie, departaja clar definițiile cooperării și 

anume:  

› în sens larg;  

› în sens restrâns; 

› pe un anumit domeniu de activitate.  

Într-un sens larg, cooperarea economică internațională este schimbul de 

activitate din diverse domenii și dintre diverse țări.  

Privită sub acest aspect, cooperarea economică internațională înglobează: 

› comerțul internațional; 

› cooperarea în producție; 

› cooperarea științifică și tehnologică; 

› transporturi internaționale; 

› turismul; 

› relațiile financiare și creditele externe, prestațiile de servicii. 

În sens restrâns,  cooperarea economică internațională  este  conlucrarea 

sub  cele  mai  diverse  forme  dintre  doua  sau  mai  multe  țări  sau  entități  din 

diverse  țări,  cu  scopul  de  a  realiza  anumite  obiective  industriale,  agricole, 

comerciale,  tehnico-științifice,  turistice  sau  de  alta  natură.  În  acest  sens, 

cooperarea  nu  este  un  schimb  comercial,  sau  un  simplu  transfer  de  mărfuri, 

servicii, capitaluri de la o țară la alta. Ea este utilizarea în comun a mijloacelor 

de care dispun diverse țări sau entități din aceste țări.  

De  asemenea,  Mircea  Malița  afirma  că  „În  ultimă  instanță,  când  se 

examinează toți factorii majori și avantajele pe termen lung, cooperarea rămâne 

singura cale rațională și cea mai avantajoasă pentru toți partenerii”.    

Cooperarea  nu  mai  este  un  termen  școlăresc,  denumind  un  mod  de 

comportament  fundamentat  științific  și  viabil  din  punct  de  vedere  politic, 

absolut necesar pentru creșterea organică a sistemului mondial. 

În  definirea  cooperării  economice  internaționale,  se  evidențiază 

existența a trei stadii: 

1. Inițial,  noțiunea  de  cooperare  economică  internațională  a  fost 

considerată ca o doctrină politică. Aceasta se referă la necesitatea reluării și 

extinderea  relațiilor  economice  dintre  fostele  colonii  și  metropole,  de  pe  o 

nouă platformă.  

Treptat,  sensul  respectiv  s-a  generalizat,  exprimând  însă  același  scop: 

realizarea  unor  relații  economice  mai  strânse,  între  state  aparținând  unor 

grupări  diferite  de  țări,  de  pe  poziții  de  autonomie,  egalitate  și  cu  asigurarea 

unor avantaje reciproce, pornind de la criterii eminamente politice. 

În acest sens, cooperarea economică internațională, este definită ca fiind 

un  mod  de  relații  internaționale  care  marchează  începutul  aplicării  unei 

politici, a unei strategii, destinată să facă mai intime, relațiile internaționale, în 

unul sau mai multe domenii determinate, fără a afecta independența celor la 

care se referă (R.F. Gonidec). 

Stadiul  de  doctrină  politică  a  cooperării  economice  internaționale  a  fost 

însă depășit. 

2. Remediul pentru neconcordanțele din economia internațională. 

În  acest  stadiu  cooperarea  economică  internațională  a  fost  considerată  drept 

unica strategie posibilă și necesară, pentru redresarea economiei mondiale. 

3.  În  al  treilea  stadiu  cooperarea  economică  internațională  a  fost 

recunoscută ca fiind o cooperare funcțională, pragmatică. 

Încercările  de  definire  a  cooperării  economice  internaționale  pot  fi 

întâlnite atât în rapoartele unor organizații speciale ale ONU, cât și în studiile 

unor economiști din diverse țări. 

Din  prima  categorie,  este  notabilă  definiția  elaborată  în  cadrul  Comisiei 

Economice a ONU pentru Europa: cooperarea industrială presupune relații și 

activități economice ce decurg din: 

contracte  eșalonate  pe  mai  mulți  ani,  încheiate  între  parteneri 

aparținând  unor  țări  diferite  care  merg  mai  departe  de  simpla  vânzare  sau 

cumpărare de bunuri și servicii, înglobând un ansamblu de operațiuni care se 

completează  la  nivelul  producției,  dezvoltării,  transferului  de  tehnică  și 

comercializării. 

contracte între parteneri, declarate de către guvernele țărilor respective, 

ca fiind contracte de cooperare industrială în cadrul acordurilor bilaterale sau 

multilaterale de cooperare economică și tehnico-științifică. 

Această  definiție  are  totuși  unele  neajunsuri,  deoarece  se  referă  în  mod 

expres  numai  la  cooperarea  industrială  și  nu  la  cooperarea  economică  în 

general. 

Totuși,  într-o  mențiune  specială  făcută  de  autori,  se  afirmă  că: 

„cooperarea  industrială  este  considerată  ca  un  aspect  al  conceptului  mai  larg 

de cooperare economică, în general”. 

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Drepturile omului, democrația și statul de drept sunt valori esențiale ale Uniunii Europene. Introduse chiar în tratatele sale fondatoare, acestea au fost consolidate prin adoptarea unor serii de documente, care au facilitat parcurgerea unor etape instituționale. Astfel, istoria Uniunii Europene poate fi reperată prin prisma evoluției protecției drepturilor omului, ce a influențat decisiv forma, precum și funcțiile actuale ale organizației. De asemenea, prin fiecare pas prin care au fost stabilite noi reglementări, ce au condus la dezvoltarea Uniunii, au fost acordate noi garanții în privința drepturilor omului.

Prin structura sa inițială, ca o construcție economică și prin modul de luare a deciziilor, Comunitatea și mai apoi Uniunea Europeană au reușit să își construiască o unitate și o capacitate de acțiune superioare altor organizații europene de cooperare. Procesul de integrare a acestui spațiu s-a realizat prin instituirea a patru categorii de libertăți fundamentale pentru Piața Uniunii (libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului), la care s-au adăugat eliminarea barierelor din calea acestora, armonizarea legislațiilor, precum și instituirea unui proces interguvernamental și democratic de luare a deciziilor, în cadrul căruia aplicarea acquis-ului comunitar este primordială.

Pentru prima dată în istoria Europei, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene însumează în cadrul unui singur document întreaga arie a drepturilor civile, politice, economice și sociale. În conținutul Cartei, care respectă competențele și îndatoririle Uniunii, dar și principiul subsidiarității, au fost recunoscute, reafirmate și dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturile omului, drepturi care rezultă în special din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Carta este structurată într-un Preambul și 54 de articole, grupate în cadrul a șase capitole: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția. Astfel, în Preambul se afirmă scopul U.E. de a promova o dezvoltare echilibrată și durabilă a Europei pe baza respectării valorilor indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității, întărind prin Cartă protecția drepturilor fundamentale conforme evoluției societății, progresului social și dezvoltărilor științifice și tehnologice. De asemenea, în cadrul celor șapte capitole, inovând față de constituțiile tradiționale, Carta face o distincție mai explicită între „drepturile cetățenilor” și „drepturile tuturor indivizilor” rezidenți pe teritoriul Uniunii.

Totodată, Carta reprezintă o inovație și prin conținut, fiind mult mai vast decât cel al Convenției europene a drepturilor omului și libertățile fundamentale. În vreme ce Convenția se limitează la drepturile civile și politice, Carta drepturilor fundamentale acoperă și celelalte domenii, precum dreptul la o bună administrare, drepturile sociale ale lucrătorilor, protecția bunurilor personale sau bioetica.

După cum s-a susținut și în literatura de specialitate, impactul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie analizat prin prisma obiectivelor avute în vedere în momentul elaborării sale, a inovațiilor aduse în materia protecției drepturilor pe care le consacră și a statului ce i-a fost acordat, ce ar putea determina o nouă intervenție a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru asigurarea forței sale juridice, dar mai ales prin individualizarea poziției ce i-a fost atribuită ca urmare a includerii sale în conținutul proiectului Constituției Europene și prin recunoașterea sa ca având forță juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona.

Scurt istoric al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

În iunie 1999 Consiliul European de la Köln a ajuns la concluzia că drepturile fundamentale aplicabile la nivelul UE ar trebui să fie consolidate într-o cartă pentru a le oferi o mai mare vizibilitate. Șefii de stat sau de guvern au considerat că statutul ar trebui să conțină principiile generale stabilite și formulate în cadrul Convenției Europene sau rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre. De asemenea, Carta socială europeană, prin enunțarea drepturilor economice și sociale ale cetățenilor europeni, a avut un rol important alături de Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor. Totodată, documentul reflectă și principiile derivate din jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Proiectul Cartei a fost elaborat de către un organism special înființat, denumit Convenție, ale cărei componență și mod de lucru au fost stabilite de Consiliul European de la Tampere, din decembrie 1999. Succesul acestei Convenții a fost determinat de faptul că are o formulă „dublă mixată”: amestec național-european și amestec de puteri executive – puteri legislative, iar originalitatea ei rezidă din compoziția sa, organizarea sa și modul său de lucru. Astfel, Convenția, prezidată de către Roman Herzog, fost președinte al RFG, avea în componența sa 62 de membri, printre care reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern, ai Comisiei Europene, membri ai Parlamentului European, membrii ai parlamentelor naționale. De asemenea, Convenția a fost asistată de către un Birou compus din președintele Convenției și vice-președinții desemnați de către membrii Parlamentului European, parlamentarii naționali și de președintele Consiliului Uniunii. De asemenea, au fost invitați să asiste la lucrările Convenției, în calitate de observatori, doi reprezentanți ai Curții de Justiție a Comunităților Europene și doi membri ai Consiliului Europei, dintre care unul era reprezentantul Curții Europene a Drepturilor Omului. Comitetul economic și social, Comitetul regiunilor și Mediatorul European au fost invitați, de asemenea, să își prezinte punctul de vedere în această materie.

Astfel, la 7 decembrie 2000, la Nisa a fost semnat textul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, semnarea acestui document reprezentând unul dintre cele mai importante momente pe drumul integrării europene, reafirmând convingerea semnatarilor că respectul drepturilor omului, al valorilor fundamentale, constituie regula esențială pe care se întemeiază colaborarea statelor europene. Semnificația deosebită a acestui document, dar și conținutul prevederilor sale, au

determinat, încă din acel moment, pe unii specialiști să vadă în adoptarea sa un pas în vederea elaborării Constituției Uniunii Europene.

La acel moment, prin analiza prevederilor Cartei puteau fi identificate elemente de noutate, ce reliefau totodată și importanța sa juridică. Astfel, încă din preambul, se face referire la păstrarea și dezvoltarea valorilor comune și diversității culturilor, precum și a tradițiilor popoarelor Europei. De asemenea, este de remarcat faptul că în preambul se găsesc idei referitoare atât la respectful competențelor și sarcinilor Comunității, dar și la principiul subsidiarității, la drepturile care rezultă din tradițiile constituționale, la obligațiile internaționale comune ale statelor membre, la tratatele comunitare, la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la Cartele sociale adoptate de Uniunea Europeană și Consiliul Europei, precum și la jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost anexată Tratatului de la Nisa, fără a i se conferi valoare juridică, dar cu o însemnată valoare politică. Încă de la început Carta a fost chemată să răspundă unor problematici, precum asigurarea unui rol mai activ al Uniunii Europene în lume ca apărătoare a drepturilor omului, fapt ce angaja UE ca un tot, în condițiile în care sistemul hibrid anterior s-a dovedit nefuncțional în a asigura un rol practic și simbolic la nivelul global al Uniunii Europene, în special în ceea ce privește pregătirea condițiilor impuse de adaptarea politicilor în domeniul drepturilor omului.

De asemenea, introducerea ansamblului de prevederi socio-economice poate fi considerată definiția unui „spațiu european”, construit în direcția dezvoltării unui sistem european al drepturilor omului, având valoare politică și identitară. În redactarea sa, s-a avut în vedere faptul că realizarea acestei carte de drepturi implică și găsirea de soluții pentru numeroase probleme: justificarea necesității sale, în contextul existenței unor alte documente internaționale și europene în materie, identificare drepturilor ce presupun nevoia unei protecții juridice, stabilirea statutului său legal, eliminarea riscului unei neconcordanțe între diferitele sisteme de protecție din cadrul și din afara Europei sau crearea de mecanisme pentru sancționarea încălcărilor de drepturi.

Înaintea înglobării Cartei în Tratatul constituțional, s-a dorit ca acest text să fie încorporat în Tratatul de la Nisa, opoziția a șase state membre UE: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Finlanda,Suedia și Olanda, a făcut însă să rămână doar la nivel de document politic. Cu toate acestea, Carta producea deja efecte politice (s-au făcut referiri la ea în rapoartele privind situația din Austria după intrarea la guvernare a partidului lui Jorg Haider), normative (decurgând din angajamentele Parlamentului European și Comisiei Europene de a considera Carta ca element de referință în adoptarea legislației comunitare) și chiar jurisdicționale (dispoziții ale Cartei se regăsesc în deliberările Tribunalului de Primă Instanță, dar și în concluziile avocaților generali, care asigură audierea preliminară a litigiilor deduse în fața Curții de Justiție a UE).

După cum este menționat în cadrul paragrafului 2 al articolului 6 din Tratatul de la Maastricht: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum sunt ele garantate de Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă ele din tradițiile constituționale comune statelor membre, în calitate de principii generale de drept comunitar”. Aceste prevederi s-au păstrat și în cadrul Tratatului de la Amsterdam, însă, din acest moment, competența Curții de Justiție arată dorința autorilor Tratatului de a dezvolta, cel puțin simbolic, protecția drepturilor omului.

Prin reglementarea statutului său în Tratatul constituțional, Carta, al cărei conținut nu a fost modificat în raport cu textul elaborat de Convenția condusă de Roman Herzog, ar fi dobândit atât valoare juridică obligatorie, cât și valoare constituțională, această prevedere având caracter de noutate.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin prisma Tratatul de la Lisabona

Potrivit acestuia, Uniunea Europeană se substituie Comunității Europene și dobândind

personalitate juridică, devine fundamentată pe dispozițiile a două tratate: Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatul asupra funcționării Uniunii. Întregul ansamblu al dispozițiilor comunitare se subordoneaza unei singure organizații interguvernamentale, Uniunea Europeană, dispărând cei trei piloni, dar menținându-se specificitatea cooperării în domeniul politicii de apărare, externe și de securitate comune. De asemenea, Carta drepturilor fundamentale dobândește forță juridică obligatorie, devenind în acest mod accesibilă tuturor cetățenilor europeni. Deși aceasta figurează în cuprinsul tratatului doar sub forma unui articol ce face trimitere la textul său și la dispozițiile sale, Carta poate să contribuie în mod direct la consolidarea politicii Uniunii în materia protecției drepturilor fundamentale.

Pe lângă recunoașterea dreptului de inițiativă a cetățenilor, tratatul conferă competențe sporite deopotrivă parlamentelor naționale și celui european, extinde domeniile în care actele urmează a fi adoptate prin procedura codeciziei și întărește controlul politic exercitat de către Parlamentul European.

Potrivit art. 6 al Tratatului de la Lisabona, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din decembrie 2000, astfel cum a fost aceasta adaptată la 12 decembrie 2007, având aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Cu toate acestea, „dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate”.

În plus, Tratatul reafirmă principiul protecției drepturilor omului ca principiu fundamental al Uniunii: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale commune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”.

Intrarea în vigoare a acestor prevederi înseamnă posibilitatea invocării în fața Curții de Justiție, a Tribunalului de primă instanță, precum și în fața instanțelor naționale ale statelor membre, permițând exercitarea unui control consolidat, pe un dublu nivel, al respectului drepturilor fundamentale.

Prevederea cuprinsă în parag. 2 al art. 6 al Tratatului, conform căreia „Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare” are ca effect asigurarea unui nivel dublu de protecție a individului. Astfel, dacă cetățenii UE nu vor obține câștig de cauză în privința încălcării drepturilor lor fundamentale în fața Curții de Justiție, se vor putea adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea Convenției Europene. Această aderare se va realiza potrivit Protocolului anexat la Tratatului de la Lisabona, care prevede că Acordul privind aderarea Uniunii la Convenția europeană cuprins în art. 6 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului său în special în ceea ce privește modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale Convenției europene și totodată mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și, după caz, împotriva Uniunii.

Obiectivele Cartei drepturilor fundamentale

Prevederile Cartei au la bază prevederile Convenției europene a drepturilor omului, dar aceasta este mai extinsă, incluzând drepturile din generația a II-a (sociale, economice și culturale) și cele din generația a III-a (de solidaritate).

Prin drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene trebuie înțeles „acel drept subiectiv, care este esențial pentru cetățenii Uniunii și care este înscris în Constituția pentru Europa” 16 , ceea ce înseamnă că nu toate drepturile subiective de care beneficiază cetățenii europeni sunt drepturi fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, ci doar cele care îndeplinesc condițiile cuprinse în definiția dreptului fundamental al cetățeanului Uniunii Europene. Prin urmare, există o diferență între sfera drepturilor subiective a cetățenilor europeni și cea a drepturilor fundamentale ale acestora, prima fiind astfel mult mai mare.

Carta drepturilor fundamentale însumează în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria Europei, întreaga arie a drepturilor și anume drepturi civile, politice, economice și sociale, toate acestea fiind sistematizate în cele șase capitole: „Demnitate”, „Libertăți”, “Egalitate”, „Solidaritate”, „Cetățenie” și „Justiție”.

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale cuprinde și numeroase dezvoltări în ceea ce privește formulările, în raport cu documentele fundamentale ce au stat la baza elaborării ei, de exemplu în privința prevederii consemnate în art. 2 pct. 2 conform căreia „nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat”.

Se poate remarca, totodată, întregul șir de prevederi înscrise în Capitolul IV, intitulat „Solidaritatea”, care creează importante garanții ale dreptului la muncă. Astfel, Carta aduce dezvoltări prevederilor pe care le înscriu Carta Socială Europeană din 1961, adoptată la Torino și Carta Socială

Europeană revizuită din 1996, adoptată la Strasbourg, ce permit statelor să se angajeze numai cu privire la unele dintre prevederile acestor documente și nu cu documentele ca atare, în integralitatea lor 18 . De altfel, Consiliul a aprobat la Nisa și Agenda Socială Europeană, în concordanță cu concluziile Consiliului European de la Lisabona.

O prevedere importantă o constituie și art. 41 pct. 3, potrivit căruia „orice persoană” are dreptul de la reparații din partea Comunității pentru pagubele cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor, în conformitate cu principiile generale comune și dreptul statelor membre.

Carta cuprinde importante elemente de supranaționalitate, în special în legătură cu drepturile cetățenilor europeni. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii Europene, modificat la Amsterdam, se recunoaște dreptul de vot al oricărui cetățean al Uniunii Europene și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, „în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat”. Se recunoaște, de asemenea, dreptul de vot al cetățenilor Uniunii Europene în cadrul alegerilor locale în statele în care au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții statelor respective.

Toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul să se adreseze Mediatorului European, să circule liber pe teritoriul statelor membre, să aibă acces la documente.

Este important de menționat faptul că pentru anumite drepturi înscrise în Capitolul V, prevederile acestuia se referă nu numai la cetățenii propriu-ziși ai Uniunii, ci și la „orice persoană fizică sau morală care este rezident sau are sediul statuar într-o țară membră”. În acest sens, persoanele care nu au cetățenia Uniunii pot să se adreseze Mediatorului Uniunii sau să-și exercite dreptul la petiționare.

Conținutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

În ceea ce privește conținutul ei, Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, al căror titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene, și anume: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Aceste capitole sunt completate cu un altul dedicat dispozițiilor generale, în care sunt precizate condițiile de armonizare a Cartei cu dreptul existent.

Prin enunțarea drepturile fundamentale într-un mod mai clar și mai vizibil, Carta contribuie la dezvoltarea conceptului de cetățenie a Uniunii Europene, precum și la crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, realizându-se o îmbunătățire a siguranței juridice în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale, în cazul în care în trecut a fost o astfel de protecție garantată numai de către jurisprudența Curții de Justiție. În cadrul Tratatului de la Lisabona, prevederile Cartei au devenit obligatorii, fiindu-le astfel conferită aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Carta conține un preambul și 54 de articole, grupate în funcție de conținutul lor șapte capitole:

a) Drepturi fundamentale care privesc demnitatea umană (articolele cuprinse în Capitolul I al Cartei, referitoare la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și inumane sau degradante de tratament sau pedeapsă, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);

b) Libertăți (articolele cuprinse în Capitolul II, cu privire la dreptul la libertate și securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul de a se căsători și întemeia o familie, la libertatea de gândire, conștiință și religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de a alege o ocupație și dreptul de a se angaja în muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la proprietate, dreptul la azil, protecție în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);

c) Egalitatea, care este privită ca un drept (articolele cuprinse în Capitolul III din Constituție, referitoare la egalitatea în fața legii, nediscriminare, culturale, religioase și a diversității lingvistice, egalitatea de șanse între femei și bărbați, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);

d) Drepturi fundamentale de solidaritate (articolele cuprinse în Capitolul IV al Cartei, cu privire la dreptul la informare și consultare în cadrul întreprinderii, la dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, de protecție în cazul concedierii nejustificate, echitabile și doar a condițiilor de muncă, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, familie și viața profesională, securitate socială și asistență socială, sănătate, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorului);

e) Drepturi fundamentale exclusive politice și social-politice (articolele din Capitolul V, referitoare la dreptul de a vota la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a alege și de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, Avocatul poporului, dreptul de a adresa petiții, libertatea de circulație și de rezidență, protecție diplomatică și consulară);

f) Drepturi fundamentale privind justiția (articolele cuprinse în capitolul VI, referitoare la dreptul la un recurs efectiv și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în cadrul procesului penal pentru aceeași infracțiune).

Carta europeană a drepturilor fundamentale are o importanță majoră în evoluția Uniunii Europene, întrucât, pentru prima dată de la crearea Comunității Economice Europene, Carta expune, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice și politice de care vor beneficia toți cetățeni europeni. Valoarea acestui document este totodată reliefată și prin faptul că este singurul text de acest tip din la nivel internațional. Rolul Cartei a crescut progresiv din 2000, având un impact tot mai mare asupra tuturor instituțiilor Uniunii Europene, inclusiv asupra tribunalelor europene, unde s-a făcut referire la aceasta în tot mai multe cazuri. La doi ani de la proclamarea sa, avocații generali ai Curții de Justiție Europene s-au referit la aceasta în mai mult de jumătate din cazurile pe care le-au tratat.

Carta reprezintă un punct de sprijin, integrarea sa în cadrul Tratatului de la Lisabona garantează recunoașterea deplină și nelimitată a drepturilor fundamentale cuprinse în aceasta. De asemenea, pentru prima dată într-un text internațional principiul egalității este recunoscut în toate domeniile, după cum este prevăzut în art. 23, expresie confirmând atenția sporită de a promova la nivel european egalitatea dintre bărbați și femei.

Deși inițial s-a dorit a fi mai degrabă o recenzie a categoriilor de drepturi beneficiind de protecție comunitară, Carta drepturilor fundamentale impresionează prin maniera originală de prezentare a conținutului și prin modul în care transpune în context unele din regulile de redactare și prezentare a documentelor internaționale adoptate în această materie. Astfel, Carta consolidează toate drepturile personale într-un text, implementând principiul indivizibilității drepturilor fundamentale.

Modelul european în consacrarea drepturilor fundamentale, spre deosebire de cel american, se distinge prin preocupările sociale manifestate, chiar în mod variabil, de către fiecare din statele member ale Uniunii. Importanța acordată drepturilor economice și sociale în viața cotidiană, caracterul lor de factor de echilibru în societățile europene, dimensiunea socială a construcției comunitare reprezintă argumente în favoarea afirmării indivizibilității drepturilor fundamentale.

În perspectivă, interesul Uniunii Europene este acela ca, prin instituțiile sale democratice, să răspundă cerințelor cetățenilor săi, căci, în mod indiscutabil, statele membre ale Uniunii s-au înscris, în lumina noilor conflicte care se desfășoară pe scena internațională, într-u proces de reevaluare a opțiunilor în privința drepturilor lor și de reașezare a societății pe fundamental democrației, cadru în care, respectul pentru drepturile omului trebuie să devină cel mai important obiectiv, cu atât mai mult, cu cât, însăși securitatea internațională este legată de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

CAPITOLUL III. PROGRAME OPERAȚIONALE ȘI FONDURI EUROPENE

Construcția europeană la care asistăm, privită în perspectivă istorică, a fost „pregătită” de generații de scriitori, filozofi, istorici, poeți, juriști, politologi. Cu mai mult sau mai puțin succes, toate acestea, purtând nostalgia unității antice pierdute, au încercat să contribuie la renașterea speranței de a o restabili între părțile disociate ale Europei. Doctrinele europene au îndeplinit astfel, rolul de a menține de-a lungul secolelor idea unității europene și de a pregăti Europa unită pe care epoca noastră se străduiește să o construiască. Încă din secolul al XIII –lea, Dante Alighieri în „Divina comedie” își imagina o Europă unificată sub conducerea unui suveran, aflat deasupra celorlalți suverani, limba comună urmând a fi latina, iar moneda comună, florinul, care avea o circulație largă la aceea vreme, datorită negustorilor din Florența.

3.1. Programe Operaționale europene

Pentru a reduce decalajele existente între regiuni la nivel european, precum și pentru a întări competitivitatea și ocuparea forței de muncă, Uniunea Europeană a creat instrumente financiare specifice:

Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR)

Fondul Social European (FSE)

Fondul de Coeziune (FC) 

Din aceste fonduri sunt finanțate Programele Operaționale (PO):

Programul Operațional Regional (POR)

Programul Operațional Sectorial pentru Creșterea Competitivitaății Economice (POS CCE)

Programul Operațional Sectorial Infrastructura de Mediu (POS Mediu)

Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU)

Programul Operațional Sectorial Infrastructura de Transport (POS Transport)

Programul Operațional pentru Asistență Tehnică (PO AT)

Programul Operațional pentru Dezvoltarea Capacității Administrative (PO DCA)

Programe operaționale naționale

După adoptarea acordurilor de parteneriat, Comisia și autoritățile naționale convin asupra unor programe care stabilesc prioritățile pentru fiecare țară, regiune sau domeniu de politică în cauză.

3.2.1. Programul Operațional Regional

Acest program va fi deschis la începutul anului, în cursul lunii ianuarie cu o linie de finanțare destinată microîntreprinderilor. Prin intermediul acestei linii de finanțare, beneficiarii vor avea la dispoziție o finanțare nerambursabilă cuprinsă între 25.000 și vor fi alocați 200.000 de euro, în întregime nerambursabili. Solicitanții vor suporta doar cheltuielile neeligibile, atunci când acestea intervin în cadrul proiectului (comisioane, impozite, taxe, mijloace de transport, utilaje second-hand). Condiții de eligibilitate cerute sunt:

Firma trebuie să aibă cel puțin un an fiscal integral, încheiat cu bilanț contabil;

Beneficiarii trebuie să fie din categoria microîntreprinderilor, cu cel puțin un angajat cu normă întreagă, dar nu mai mult de nouă angajați și cu o cifră de afaceri de până la două milioane de euro;

Proiectul trebuie realizat în spațiul urban;

Valoarea proiectului trebuie să fie cuprinsă între aproximativ 100.000 de lei și 3.000.000 de lei;

Ajutorul acordat este cuprins între 25.000 de euro și 200.000 de euro. În cazul în care valoarea proiectului este mai mare, diferența este suportată de beneficiar din fonduri proprii;

Domeniile de activitate acceptate sunt numeroase, având prioritate activățile de producție;

Locul de implementare al proiectului nu trebuie să fie în București – Ilfov, considerată o regiune dezvoltată, ci în celelalte orașe ale țării.

3.2.2. Programul Național de Dezvoltare Rurală

PNDR va deschide, la fel ca și în 2015, un număr de 6 linii de finanțare pentru beneficiarii privați, două dintre acestea fiind destinate activităților economice, altele decât agricultura, realizate în mediul rural. Astfel, măsura 6.2 Înființarea de activități neagricole în zonele rurale este destinată înființării unor activități economice în spațiul rural. Condiții de eligibilitate cerute sunt:

Activitatea desfășurată nu trebuie să fie din sfera agriculturii;

Au prioritate activitățile turistice, meșteșugărești sau de producție;

Ajutorul nerambursabil este de 50.000 de euro pentru servicii sau 70.000 de euro pentru activități de producție;

Nu se solicită contribuție privată;

Orice cheltuială considerată de beneficiar necesară pentru implementarea proiectului este acceptată ca o cheltuială eligibilă (inclusiv plata utilităților, achiziția materiei prime etc).

Măsura 6.4 Crearea și dezvoltarea de activități neagricole este o altă măsură specifică dezvoltării rurale. La fel ca și în cazul măsurii 6.2. sunt acceptate toate activitățile desfășurate în spațiul rural, cu excepția agriculturii. Deosebirile față de măsura 6.2. sunt:

Ajutorul financiar nerambursabil este de 70% în cazul serviciilor sau 90% în cazul activităților de producție, dar nu mai mult de 200.000 de euro;

Cheltuielile eligibile sunt bine definite în Ghidul Solicitantului, fiind acceptate în special construirea de clădiri, achiziția de echipamente noi, procurarea de softuri necesare;

Beneficiază de șanse sporite la finanțare infrastructura turistică realizată în zonele cu potențial ridicat.

3.2.3. Programul Operațional Capital Uman

Acest program va aduce oportunități de finanțare foarte atractive , pentru o gamă variată de beneficiari eligibili. Programul „România Creativă” acordă microfinanțări de până la 25.000 de euro șomerilor, persoanelor inactive, dar și salariaților care vor să devină antreprenori în industrii creative, precum: meșteșuguri, industria publicitară, crearea și dezvoltarea de software, producția de jucării, arhitectură, modă. Nu se vor acorda finanțări nerambursabile pentru firmele crate în București – Ilfov. Beneficiarul va trebui să-și înregistreze și să-și demareze investiția în celelalte 7 regiuni ale țării. Pentru a primi finanțare nerambursabilă, trebuie să parcurgă trei etape:

În prima etapă, solicitantul va trebui să urmeze un program de educație antreprenorială, care să îl pregătească pentru deschiderea și operarea societății în condiții optime;

Etapa a doua este rezervată pregătirii planului de afaceri și susținerea lui în cadrul unei comisii de evaluare;

Etapa finală permite solicitanților cu planuri de afaceri viabile să-și deschidă firmele și să pornească activitatea descrisă în proiect.

Proiectele nu vor putea fi depuse de viitorii antreprenori în mod direct, ci vor fi derulate prin intermediul unui Administrator de grant (ONG sau Instituție publică, cel mai probabil).

3.2.4. Finanțări Naționale

Liniile de finanțare din fonduri naționale vor fi derulate prin intermediul www.aippimm.ro. Finanțările naționale nu au o programare multianuală, ca în cazul finanțărilor din fonduri europene, ci beneficiază de fonduri alocate conform Bugetului de Stat, ceea ce le face vulnerabile unor eventuale rectificări. Bugetul anunțat pentru anul 2016 este de aproximativ 160 de milioane de lei, sumă ce va fi alocată prin intermediul unui număr de zece programe de finanțare a afacerilor mici și mijlocii. Dintre aceste zece programe, trei sunt noi, urmând a fi deschise pentru prima dată în acest an. De asemenea, cele mai interesante linii de finanțare sunt:

a. Finanțări acordate prin intermediul SRL-D, deschise de întreprinzători debutanți

Ajutorul nerambursabil este de 50% din valoarea investiției, dar nu mai mult de 10.000 de euro;

Prin implementarea programului în anul 2015 au fost acceptate pentru finanțare 580 de proiecte;

Bugetul estimat pentru anul 2016 este de 22,7 milioane de lei;

Cu puține excepții (agricultura, pescuit etc), toate activitățile sunt eligibile.

b. Finanțări pentru activități START

Ajutorul nerambursabil este de 90% din valoarea investiției, dar nu mai mult de 120.000 de euro;

Pentru a putea depune proiecte în cadrul acestui program, societățile comerciale trebuie să nu aibă mai mult de doi ani de la data înregistrării la Registrul Comerțului;

Prin implementarea programului în anul 2015 au fost acceptate pentru finanțare 580 de proiecte;

Bugetul estimat pentru anul 2016 este de 22,7 milioane de lei;

Cu puține excepții (agricultura, pescuit etc), toate activitățile sunt eligibile.

c. Programul Comerț

Ajutorul nerambursabil este de 90% din valoarea investiției, dar nu mai mult de 135.000 de euro;

Pentru a putea depune proiecte în cadrul acestui program, societățile comerciale trebuie să nu aibă mai puțin de doi ani de la data înregistrării la Registrul Comerțului;

Este singurul program care acordă finanțare nerambursabilă care sprijină activitățile de comerț, acestea fiind neeligibile în cadrul tuturor celorlalte programe europene sau naționale.

d. Finanțări pentru Femei Manager

Programul oferă femeilor antreprenor un ajutor financiar de maximum 50.000 de lei, reprezentand 90% din investiții. Diferența de 10% trebuie să fie acoperită din fonduri proprii ale beneficiarelor. În anul 2015 au fost selectate doar 21 de proiecte dintr-un numar de 219 depuse, ca urmare a bugetului insuficient.

e. Programul național multianual de microindustrializare

Acest program nou are alocat prin intermediul Bugetului de Stat pe 2016 suma de 60,89 milioane de lei. În acest program întreprinderile mici și mijlocii (IMM) ar urma să primească ajutoare financiare nerambursabile de la stat de până la 120.000 de lei, reprezentand 90% din valoarea investiției pe care vor trebui să o facă. Prin Program ar urma să se finanțeze cheltuielile de formare profesională a angajaților noi (cursuri sau formare la locul de muncă) și de implementare a unor planurilor de investiții depuse de firme. Investitițiile pot consta, de exemplu, în achiziționarea de utilaje, autoutilitare, echipament IT ori realizarea unui site de prezentare a firmei. Fabricile pot activa în mai multe sectoare, de la industrie alimentară, confecții, până la fabricarea mașinilor.

f. Programul național multianual pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii în mediul rural

Acest nou program are alocat un buget total de 25,9 milioane de lei în anul 2016.
În program pot intra microîntreprinderile, IMM-urile, persoanele fizice autorizate (PFA) înregistrate la Registrul Comerțului de cel mult un an la data cererii ajutorului. O altă condiție importantă este ca societatea să aiba sediul în mediul rural și tot la sate să-și desfășoare activitatea. Prin program, antreprenorii de la sate pot să primească un ajutor de la stat de până la 50.000 de lei, reprezentând 90% din investiția pe care trebuie să o facă aceștia. La această sumă, beneficiarul ar trebui să asigure aproximativ 5.555 de lei, reprezentand 10% din investiția obligatorie. Banii vor putea fi investiți în echipamente IT, birotică, utilaje, autoutilitare.

Fondurile Structurale 

Fondurile Structurale sunt instrumente financiare, administrate de către Comisia Europeană, al căror scop este să acorde sprijin la nivel structural. Sprijinul financiar din Fondurile Structurale este destinat, în principal, regiunilor mai puțin dezvoltate, în scopul de a consolida coeziunea economică și socială în Uniunea Europeană. Fondurile Structurale contribuie la 3 obiective strategice ale Politicii de Coeziune Economică și Socială a Uniunii Europene:

Convergența sau reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. Statele pot solicita finanțare pentru regiunile care au PIB/capital sub 75% din media europeană.

Competitivitatea regională și ocuparea forței de muncă. Statele pot solicita finanțare pentru regiunile care nu sunt eligibile pentru obiectivul Convergență.

Cooperarea teritorială europeană. Obiectiv tematic care sprijină adaptarea și modernizarea politicilor și sistemelor de educație, instruire și angajare a forței de muncă.

Planul Național de Dezvoltare (PND) – este documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală, care are ca scop orientarea și stimularea dezvoltării economice și sociale a țării pentru atingerea obiectivului de realizare a coeziunii economice și sociale.

Cadrul Strategic Național de Referință (CNSR) – este documentul strategic fundamental pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune (FSC) în perioada 2007 – 2013. CSNR fundamentează strategic Programele Operaționale (PO) și reflectă contribuția FSC la Obiectivele Lisabona.

Fondurile Structurale și de Coeziune (FSC), sau Instrumentele Structurale, sunt instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale.

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) – este fondul structural care finanțează în principal infrastructura, investițiile generatoare de locuri de muncă, proiectele de dezvoltare locală și ajutoarele pentru intreprinderile mici si mijlocii.

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) – este instrumentul de tip structural, parte a Politicii Agricole Comune, care contribuie la îndeplinirea obiectivelor de creștere a competitivității agricole și forestiere, de management agricol și mediu, de îmbunătățire a calității vieții și diversificare a activităților economice în perimetre ce variază de la zone rurale cu populație redusă până la zonele rurale periurbane aflate în declin sub presiunea centrelor urbane.

Fondul European pentru Pescuit (FEP) – este instrumentul de tip structural, parte a Politicii Comune de Pescuit, care se concentrează asupra continuității activităților de pescuit și exploatare ratională și protejării resurselor de pescuit, dezvoltării de întreprinderi viabile în sectorul de pescuit, dezvoltării și îmbunătățirii calității vieții din zonele dependente de pescuit.

Fondul Social European (FSE) – este fondul structural care promovează reintegrarea în muncă a șomerilor și a grupurilor defavorizate, prin finanțarea activităților de formare profesională și asistență în procesul de recrutare.

Fondul de Coeziune (FC) este instrumentul structural ce cofinanțează nu programe, ci mari proiecte în materie de mediu, rețele de transport transeuropene și domenii de dezvoltare durabile ce aduc beneficii protecției mediului (eficiență energetică și energie regenerabilă, transport intermodal, transport urban și transport public ecologic).

Anul 2016 va aduce o serie foarte variată de finanțări nerambursabile, cuprinse între 10.000 și 200.000 de euro pentru înființarea sau dezvoltarea unor activități economice diverse.

Fondurile structurale și de investiții europene

Cu un buget de 454 miliarde EUR pentru perioada 2014-2020, fondurile structurale și de investiții europene (fondurile ESI) reprezintă principalul instrument de politică de investiții al Uniunii Europene. Până în 2023, utilizarea fondurilor ESI va genera o masă critică de investiții în principalele domenii prioritare ale UE, pentru a răspunde nevoilor economiei reale, prin sprijinirea creării de locuri de muncă și prin readucerea economiei europene pe calea creșterii durabile.

Țările UE se angajează:

să ofere fonduri unui număr de peste 2 milioane de întreprinderi pentru a le ajuta să devină mai competitive, să dezvolte produse, să intre pe noi piețe și să creeze locuri de muncă

să investească în infrastructură în domenii precum comunicațiile în bandă largă, tehnologiile informației și telecomunicațiile sau furnizarea apei. Acest lucru va ajuta țările UE, în special pe cele mai puțin dezvoltate, să îmbunătățească standardele de viață ale cetățenilor lor și să creeze medii de afaceri mai competitive.

să utilizeze fonduri pentru a investi în competențe și adaptabilitatea forței de muncă europene, oferind câtorva zeci de milioane de persoane, inclusiv tineri, refugiați și migranți legali, oportunități de formare, de reconversie sau de începere a unei afaceri. Din anul 2014, cele cinci fonduri sunt guvernate de reguli comune stabilite prin Regulamentul 1303/2013, alături de regulamente individuale, specifice fiecărui Fond în parte. Se dorește astfel îmbunătățirea și armonizarea implementării celor două politici. Scopul și obiectivele Fondurilor ESI sunt descrise în Cadrul Strategic Comun (CSC), care leagă implementarea Fondurilor ESI de strategia UE 2020 pentru o creștere economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

Programe operaționale 2014 – 2020. Dezvoltarea rurală

  Mai mult de 56% din populația celor 27 de state membre ale Uniunii Europene (UE) trăiește în zonele rurale, care acoperă 91% din teritoriul european. Aceasta face ca politica de dezvoltare rurală să fie un domeniu de importanță vitală. Creșterea animalelor și silvicultura rămân factori esențiali pentru utilizarea terenurilor și gestionarea resurselor naturale din zonele rurale ale UE, reprezentând, în același timp, o platformă pentru diversificarea economică în comunitățile rurale. Prin urmare, consolidarea politicii de dezvoltare rurală a devenit o prioritate pentru Uniune.Uniunea Europeană dispune de o politică de dezvoltare rurală activă, deoarece astfel pot fi atinse obiective valoroase pentru mediul rural și pentru cei care trăiesc și muncesc acolo. Zonele rurale ale UE sunt o parte esențială din imaginea și identitatea Uniunii. În baza unei definiții standard, peste 91% din teritoriul UE are un caracter „rural” și constituie căminul a peste 56% din populația UE. Mai mult decât atât, impresionanta varietate și frumusețe a peisajelor conferă UE caracterul său unic – de la munți la stepă, de la mari păduri la câmpuri întinse. Multe dintre zonele noastre rurale se confruntă cu probleme semnificative. Câteva dintre întreprinderile active în sectorul creșterii animalelor și în cel forestier încă mai trebuie să depună eforturi pentru a deveni competitive. Mai general, venitul mediu pe cap de locuitor este mai scăzut în zonele rurale decât în cele urbane, competențele sunt în număr mai mic, iar sectorul serviciilor este mai slab dezvoltat. De asemenea, gospodărirea mediului rural implică de cele mai multe ori un cost financiar. Pe de altă parte, mediul rural din Europa este de o mare bogăție. Ne furnizează materii prime esențiale. Valoarea locurilor de odihnă și recreere pe care le oferă, remarcabile prin frumusețea lor, este evidentă. Asemenea plămânilor noștri, este un teren de luptă împotriva schimbărilor climatice. Mulți oameni sunt atrași de ideea de a locui și/sau de a lucra aici, cu condiția să aibă acces la servicii și infrastructură corespunzătoare. Statele membre și regiunile își elaborează propriile programe de dezvoltare rurală în funcție de nevoile din teritoriu. Acestea trebuie să vizeze, în același timp, cel puțin patru din următoarele șase priorități ale UE:

să încurajeze transferul de cunoștințe și inovarea în agricultură, în silvicultură și în zonele rurale;

să sporească viabilitatea și competitivitatea tuturor ramurilor agriculturii și să promoveze tehnologiile agricole inovatoare și gestionarea durabilă a fondului forestier;

să promoveze organizarea lanțului de aprovizionare cu produse alimentare, bunăstarea animalelor și gestionarea riscurilor în agricultură;

să refacă, să conserve și să dezvolte ecosistemele care sunt legate de agricultură și silvicultură;

să promoveze utilizarea eficientă a resurselor și să sprijine tranziția către o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon și rezistentă la schimbările climatice în sectoarele agricol, alimentar și silvic;

să promoveze incluziunea socială, reducerea sărăciei și dezvoltarea economică în zonele rurale.

Prioritățile din domeniul dezvoltării rurale sunt structurate pe arii de intervenție. De exemplu, prioritatea privind eficiența utilizării resurselor include ariile de intervenție „reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și de amoniac din agricultură” și „promovarea conservării și a sechestrării carbonului în agricultură și silvicultură”. În programele lor de dezvoltare rurală, statele membre sau regiunile fixează obiective cantitative pentru fiecare arie de intervenție. Apoi, stabilesc ce măsuri vor lua pentru a atinge obiectivele și ce fonduri vor aloca pentru fiecare măsură în parte. Cel puțin 30 % din fondurile alocate fiecărui program de dezvoltare rurală trebuie rezervate pentru măsuri relevante vizând protecția mediului și combaterea schimbărilor climatice și cel puțin 5 % pentru axa LEADER.  

Începând din 2014, fiecare stat membru trebuie să stabilească un acord de parteneriat care necesită coordonarea tuturor fondurilor structurale și de investiții europene (fondurile ESI) din țara respectivă. În același timp, Comisia Europeană și statele membre colaborează cu Banca Europeană de Investiții (BEI)  în vederea creării unor instrumente financiare în cadrul FEADR. Implementarea și impactul programelor de dezvoltare rurală sunt monitorizate și evaluate în detaliu.

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ: PROGRAMUL OPERAȚIONAL REGIONAL

Viziunea strategică privind nevoile de dezvoltare cărora trebuie să le răspundă POR 2014-2020 are la bază analiza situației economice și sociale a regiunilor României (în Strategia Națională pentru Dezvoltare Regională 2014-2020), care a dus la identificarea principalelor probleme: cercetare-dezvoltare și inovare: transfer limitat al rezultatelor cercetării în piață și nivel scăzut de asimilare a inovării în firme; sectorul IMM-urilor insuficient dezvoltat, cu impact negativ asupra competitivității economiilor regionale. În conformitate cu prevederile H.G. nr. 457/2008 privind stabilirea cadrului instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale, cu modificările și completările ulterioare, și respectiv H.G. nr.1631/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional (POR) a fost înființată în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului – Direcția Generală Autoritatea de Management pentru POR. Conform Regulamentului CE 1828/2006, printre atribuțiile Autorității de Management a Programului Operațional Regional se numără și aceea de a asigura conformitatea cu cerințele privind informarea și publicitatea. Astfel, Autoritatea de Management furnizează informații privind operațiunile care fac obiectul unei cofinanțări a căror publicitate o asigură. Informațiile sunt destinate cetățenilor Uniunii Europene și beneficiarilor programului, cu scopul de a sublinia rolul Comunității Europene și de a asigura transparența în ceea ce privește intervenția din fonduri structurale. Conform Regulamentului CE 1828/2006 Autoritatea de Management a elaborat Planul de Comunicare pentru Programul Operațional Regional. În cazul comunicării în domeniul fondurilor europene, în afara activităților de conștientizare asupra fondurilor disponibile prin Programul Operațional Regional, măsurile de informare si publicitate au drept obiectiv și creșterea nivelului de transparență și al încrederii publice în instituțiile care gestionează aceste fonduri. Planul de comunicare pentru POR are ca scop, pe de o parte, generarea conștientizării prin intermediul instrumentelor de publicitate și informare asupra oportunităților de finanțare, iar pe de altă parte aducerea la cunoștința publicului larg a contribuției Uniunii Europene la dezvoltarea echilibrată a regiunilor României, inclusiv contribuția la implementarea politicii de dezvoltare regională. Urmare a aparitiei si dinamicii acestor procese, puse in evidenta de analizele economice si sociale, s-a stabilit ca obiectiv global al POR sprijinirea regiunilor ramase in urma din punct de vedere al dezvoltarii, iar in cadrul regiunilor intrucatva mai prospere, a zonelor mai slab dezvoltate, prin valorificarea resurselor lor specifice, insufficient exploatate pana in prezent, in vederea accelerarii cresterii economice a acestor areale.Principala cale identificata pentru atingerea acestui obiectiv o constituie corelarea alocărilor financiare pe Regiuni, cu gradul general de dezvoltare al Regiunilor și anume, invers proporțional cu marimea PIB/locuitor, astfel încât Regiunile mai puțin dezvoltate să beneficieze, proporâional, de o alocare financiara mai mare. Aceste fonduri vor fi utilizate pentru finanțarea unor proiecte cu impact major asupra dezvoltării regionale și locale: reabilitarea și modernizarea infrastructurii de transport, educaționale și de sănătate, îmbunătățirea mediului de afaceri prin dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor (parcuri industriale, tehnologice, logistice, de afaceri etc) și sprijinirea inițiativelor întreprinzătorilor particulari, valorificarea potențialului turistic și cultural prin sprijinirea dezvoltării infrastructurii turistice și a inițiativelor antreprenoriale în acest domeniu, sprijinirea dezvoltării centrelor urbane cu potențial de creștere economică, pentru a le crea condiții să acționeze ca motoare ale dezvoltării regionale și locale. Principalele caracteristici ale POR, care îl individualizează de Programele Sectoriale, sunt:

domeniile de intervenție sunt domenii publice, care se află în responsabilitatea autorităâilor locale și sunt complementare domeniilor de intervenție ale Programelor Sectoriale

contribuie la realizarea coeziunii teritoriale a țării, din punct de vedere economic și social, utilizând o alocare diferențiată a fondurilor pe regiuni și zone de dezvoltare;

contine o importantă componentă de dezvoltare locală, justificată de dezvoltarea mozaicală a țării .

conține axe prioritare de dezvoltare comune tuturor regiunilor țării , reprezentând într-un fel numitorul comun de dezvoltare al tuturor regiunilor:

Axa 1 – Îmbunătățirea infrastructurii publice regionale și locale

Axa 2 – Consolidarea mediului de afaceri regional și local

Axa 3 – Dezvoltarea turismului regional și local

Axa 4 – Dezvoltarea urbană durabilă

Aceste axe prioritare sunt în concordanță cu politicile comunitare privind creșterea

economică și crearea de noi locuri de muncă promovate de Uniunea Europeană prin

Noile Orientari ale Politicii de Coeziune.

Prin implementarea acestor axe prioritare, POR contribuie nu numai la atingerea

obiectivului global al Stategiei Naționale de Dezvoltare Regională, dar și la realizarea

obiectivului global al Planului Național de Dezvoltare și al Cadrului Strategic Național și anume, diminuarea disparităților de dezvoltare dintre România și media dezvoltării statelor, membre ale UE, prin complementaritatea pe care o asigură Programelor Sectoriale:

creșterea Competitivității Economice

infrastructura de transport

infrastructura de mediu

dezvoltarea resurselor umane

agricultura, dezvoltare Rrurală și pescuit

asistență tehnică

POR respecta prevederile Regulamentului CE Nr. 1059/2003, referitoare la stabilirea unui sistem comun de clasificare statistică a unităților teritoriale. Astfel, programul se adreseaza celor 8 regiuni de dezvoltare din România:

Regiunea 1: Nord-Est

Regiunea 2: Sud-Est

Regiunea 3: Sud

Regiunea 4: Sud-Vest

Regiunea 5: Vest

Regiunea 6: Nord-Vest

Regiunea 7: Centru

Regiunea 8: Bucuresti – Ilfov

Regiunile de dezvoltare sunt unități teritorial – statistice, alcatuite din 4-7 județe, fiind constituite prin asocierea liberaăa Consiliilor Județene. Regiunile reprezintă cadrul pentru elaborarea, implementarea și evaluarea politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială prin care aceasta se implementează. Regiunile reprezintă cadrul pentru colectarea datelor statistice specifice, in conformitate cu reglementarile EUROSTAT pentru teritoriile de nivel NUTS II. Partenerii regionali (Agențiile de Dezvoltare Regională) au fost solicitați să se implice activ și efectiv în procesul de elaborare a Programului Operațional, astfel încât să se faciliteze cunoașterea și integrarea în document a nevoilor existente la nivel regional și local și să se obțină o implicare într-o măsura mai mare a autoriăților locale și a organismelor regionale în procesul de definire a politicii de dezvoltare economică și socială.