Administratia Publica DIN Rm Ca Factor Important In Integrarea Europeana

ADMINISTRATIA PUBLICA DIN RM CA FACTOR IMPORTANT IN INTEGRAREA EUROPEANA

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CADRUL GENERAL PRIVIND REFORMA ADMINISTRATIEI PUBLICE

1.1. Capacitatea administrativa si reforma administratiei publice

1.2. Cadrul juridic al administrației publice, stabilitatea în functia publică, relațiile cu sistemul politic

1.3. Europenizarea administrației publice din Republica Moldova.

Concluzii pentru Capitolul I.

CAPITOLUL II. PROCESUL DE ADERARE LA EUROPEANA DIN PERSPECTIVA ADMINISTRATIEI PUBLICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

2.1. Reforma functiei publice

2.2. Recrutarea si selecția funcționarilor publici

2.3. Motivarea și perfecționarea functionarilor publici

2.4. Conduita și evaluarea performantelor functionarilor publici

Concluzii pentru Capitolul II.

CAPITOLUL III. REFORMA ADMINISTRATIEI PUBLICE LOCALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

3.1. Definirea conceptului de descentralizare

3.2. Obstacolele procesului de reformă

3.3. Adaptarea justiției din RM la cea din UE

Concluzii pentru Capitolul III.

CONCLUZII SI RECOMANDARI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Înainte de 1990, subiectele despre Comunitatea Europeană erau abordate, cu precădere, în lucrări consacrate relațiilor internaționale, însă, după extinderea organizației către Europa Centrală și de Est s-a constituit un domeniu distinct al studiilor despre europenizare. Europenizarea a fost examinată în secolul al XX-lea, dar după căderea comunismului ea capătă sensuri noi, deoarece, una dintre cele mai importante probleme în noul context european este adecvarea cadrului instituțional intern din fiecare țară membră a Uniunii Europene, la normele comunitare.

Analiza europenizării organizațiilor și instituțiilor a devenit o temă de cercetare curentă, ca parte a unui domeniu de interes mai larg, care se referă la europenizarea actorilor (non)guvernamentali. Se subliniază astfel necesitatea de a lua în considerare diversitatea actorilor care pot influența prin acțiunea lor europenizarea unor sfere sociale și instituționale – actori cu identități specifice, cu un anumit statut și care ocupă poziții diferite într-o ierarhie a puterii decizionale.

Într-un mediul internațional aflat într-o dinamică din ce în ce mai accentuată, administrația publică vine să creeze cadrul necesar desfășurării în bune condiții a tuturor aspectelor vieții sociale.

În prezent, este adesea insuficient pentru funcționarii publici ai unei țări să cunoască numai sistemul și problemele interne de ordin administrativ, fiind evident faptul că, pentru a putea rezolva chestiuni de ordin intern, este necesară o bună cunoaștere a factorilor externi și interni care se află într-un raport de interdependența și intercondiționalitate.

Internaționalizarea administrației publice și cooperarea transfrontalieră reprezintă în momentul de fața două din marile provocări ale administrațiilor naționale. Astfel, în cadrul acestui proces de înmulțire a legăturilor cu caracter internațional, se constată o creștere din ce în ce mai pregnantă a implicarii funcționarilor din administrația națională în activitați cu caracter internațional. Permeabilitea frontierelor și globalizarea economică, impun noi abordări, schimbând contextul în care administrațiile naționale acționau în mod tradițional.

Spectrul semnificațiilor posibile ale procesului de europenizare este impresionant: începând cu europenizarea ca proces transnațional (difuzarea unor norme, stiluri și comportamente „occidentale” în interiorul Europei Occidentale), continuând cu europenizarea ca adaptare instituțională la cerințele Comunității și ajungând la europenizare ca o contrapondere la globalizare sau chiar la o strategie specifică de rezolvare a conflictelor în lume.

Dintre acestea, abordarea „europenizare – adaptare instituțională”, specifică administrației publice în primul rând, a generat utilizările cele mai diversificate, cât și distincțiile cele mai dezbătute.

În această teză de master vom avea în vedere diferența dintre europenizarea prin adâncire și cea prin extindere, stabilind astfel contextul particular al dezbaterilor teoretice privind natura interacțiunilor Comunității cu statele candidate. Atenție deosebită va fi acordată identificării (exclusiv conceptuală) a pârghiilor instituționale folosite de Uniune pentru influențarea ordinii interne administrative a țărilor ne-membre, angajate însă în procesul de integrare europeană.

Contextul istoric reprezentat de evoluțiile din cadrul spațiului european reflectă faptul că Uniunea Europeană a reprezentat un punct de întalnire pentru o varietate mare de tradiții administrative și teorii.

Utilizarea întregului potențial al resurselor umane din administrația publică poate fi asigurat doar prin respectarea deontologiei profesionale și a codului etic.

Personalul administrației publicee trebuie să respecte codul de conduită a funcționarului bazat pe principii strategice, astfel s-ar stimula dezvoltarea permanentă a acestui potențial. Într-un asemenea raport crește statutul funcționarului, iar implementarea Codului etic în sistemul administrației publicee capătă valențe majore.

Aceasta se mai explică și prin faptul, că crearea sistemului administrației publicee în Republica Moldova a parcurs o perioadă comparativ scurtă, permanent aflându-se în schimbare dictată mai mult de cadrul legislativ, omițând procesele de conducere și organizare, considerându-le mai puțin importante în reformarea sistemului administrativ.

Nu se poate nega importanța cadrului legislativ în reforma administrației publicee, dar ignorarea necesității unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea profesională a responsabililor administrativi și-au pus amprenta asupra autorităților administrației publicee, considerate fără inițiativă și mai puțin flexibile la aplicarea inovațiilor.

Reforma în administrația publică trebuie să conducă la o profesionalizare a activității desfășurate de autoritățile publice, precum și la o schimbare a valorilor și a modului de acțiune a personalului public, la dezvoltarea unei concepții manageriale caracteristice unei administrații publice moderne, și aceasta nu este doar extrem de necesar, ci și inevitabil.

Lansarea ideii de integrare europeană în calitate de deziderat național, semnarea „Planului de acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova” și faptul că Republica Moldova a devenit vecin imediat al UE,necesită un suport intelectual și teoretic al proceselor de europenizare a Moldovei.

Cu toate că europenizarea Republicii Moldova provoacă ample dezbateri și studii, conținutul lor, la moment, nu reușește să răspundă la multiplele probleme condiționate de acest proces.

Conceptul „europenizării” nu este elaborat și utilizat, în Republica Moldova nu există instituții de studii europene, acestea sunt doar cîteva din determinantele și caracteristicile procesului de integrare europeană a Republicii Moldova.Studiile realizate de autorii moldoveni se axează pe eforturile necesare pentru a apropia Moldova de standardele europene, pe conținutul cerințelor externe și pe reușitele pe care le-a atins și nu se referă la o abordare profundă și complexă a fenomenului. Abordarea europenizării ca proces presupune studierea actorilor acestuia și a relațiilor dintre ei, a etapelor acestui proces, a aspectului evolutiv și static, a mecanismelor de europenizare etc.

Un domeniu distinct al europenizării este administrația publică. Aplicarea modelului european în administrația publică atit la nivel central cit si local se caracterizează prin anumite trăsături distincte și particulare. Administrația publică reprezintă un element indispensabil al oricărui stat și sistem politic.

Ea, prin esența și rolul său, determină calitatea funcționării societatii. Fiind un element ce asigură relația dintre stat și societate și reprezentînd o formă a autoorganizării comunităților, administrația publică asigură atingerea scopurilor, atît generale, cît și particulare, ale societății.

Fiind într-o relație strînsă cu societatea și statul, dinamismul proceselor politice, sociale, economice și culturale impune administrației publice necesitatea adaptării la noile realități pentru a rămâne funcțională.Aplicarea ideilor europene in cadrul administrației publice din R.Moldova nu poate fi realizată fără un amplu proces de reformă în acest domeniu.

Reforma administrației publice devine o dimensiune a administrării în statul contemporan și o formă importantă a procesului politic.

Reforma administrației publice este un fenomen complex cu particularități bine definite. Ea nu trebuie confundată cu evoluția administrației publice sau cu însăși administrația publică.

Compatibilitatea administrației publice cu realitățile și procesele din societate și stat este imperios necesară pentru dezvoltarea Republicii Moldova.

Declararea integrării europene în calitate de prioritate națională conduce la asumarea unor responsabilități de către societate și stat.

Acest scop are referință directă la administrația publică. În acest context, administrația publică se prezintă într-o postură dublă – ca obiect al europenizării și ca un promotor al europenizării în raport cu celelalte domenii ale societății și statului. Exigențele europene trebuie aplicate și afirmate în cadrul administrației publice în vederea integrării europene.Administrația publică este vizată de criteriile europene ale unei guvernări eficiente, prin eficiența și profesionalismul său, asigură, alături de alți actori politici și sociali, integrarea europeană în domeniile sale de activitate.

Reorganizarea administrației publice în contextul integrării europene presupune o cunoaștere profundă a principiilor și particularităților sistemului administrativ european. Raportarea administrației publice moldovenești, a practicilor, a mecanismelor de funcționare și luare a deciziilor, de elaborare și implementare a politicilor la cele ale Uniunii Europene nu poate fi realizată fără a înțelege Uniunea Europeană și administrația publică europeană.

Un domeniu aparte din cadrul administrației publice care necesită o atenție sporită atunci cînd se vorbește despre alinierea la valorile și ideile europene este administrația publică locală.Performanța statului în domeniul reaorganizării și reformelor administrative se observă cel mai bine la nivel local.Anume acolo se poate vedea cît de bine sînt promovate și implementate principiile europene de administrare.

Europenizarea nu este decât un aspect și o expresie a globalizării. Conexarea reformelor administrației publice din Republica Moldova la reformele realizate în Uniunea Europeană și în plan mondial va duce la includerea țării noastre în contextul administrativ european și mondial. Doar prin remodelarea ,reorganizare și reformă administrația publică poate deveni performantă și poate concura cu cea din țările dezvoltate.

Scopul și sarcinele prezentei lucrări constă în evidențierea specificului implemetării procesului de europenizare în administrația publică, a rolului acesteia în eficientizarea activităților autorităților administrației publicee în Republica Moldova și fundamentarea direcțiilor strategice de bază a în administrația publică în procesul de integrare europeană.

Pentru realizarea scopului propus au fost trasate următoarele sarcini principale:

a elucida actualitatea temei în cauză;

a studia sistemul autorităților publice locale în Republica Moldova

determinarea specificului eropenizării administrației publicee, analizând comparat situația în statele unde funcționează un sistem eficient de administrare publică;

identificarea factorilor motorii și a tendințelor privind reforma administrativă prin compararea abordărilor și experiențelor diverselor țări și posibilitatea de implementare în practica țării noastre;

evaluarea modalităților de adaptare a politicilor și practicilor de implementare a procesului de europenizare la reformele administrației publice, prin ierea specificului implemetării procesului de europenizare în administrația publică, a rolului acesteia în eficientizarea activităților autorităților administrației publicee în Republica Moldova și fundamentarea direcțiilor strategice de bază a în administrația publică în procesul de integrare europeană.

Pentru realizarea scopului propus au fost trasate următoarele sarcini principale:

a elucida actualitatea temei în cauză;

a studia sistemul autorităților publice locale în Republica Moldova

determinarea specificului eropenizării administrației publicee, analizând comparat situația în statele unde funcționează un sistem eficient de administrare publică;

identificarea factorilor motorii și a tendințelor privind reforma administrativă prin compararea abordărilor și experiențelor diverselor țări și posibilitatea de implementare în practica țării noastre;

evaluarea modalităților de adaptare a politicilor și practicilor de implementare a procesului de europenizare la reformele administrației publice, prin crearea unui algoritm științific de implemenare;

a elucida avantajele oferite de integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană;

a studia corelația administrației publice a Republicii Moldova și integrarea europeană;

a studia rolul cadrului legal în teoria și practica administrației publice locale;

Suportul metodologic și teoretico-științific. Drept bază teoretică și metodologică a investigațiilor au servit monografiile clasicilor în domeniul eurpenizării managementului public și al resurselor umane, investigațiile cercetătorilor de peste hotare și autohtoni. Astfel pot fi trecute în revistă lucrările recunoscuților savanți, cum ar fi: R. Mathis, J. Burnham, J.M.Keynes, G. Becker, A. Claisse, J. Senyor, G. Makleod, I. Fisher , L. Walras, A. Manolescu, P. Nica, P. Lefter, P. Burloiu, A. Rotaru, A. Prodan, O. Nicolescu și alții. Au fost studiate publicațiile cercetătorilor autohtoni ai domeniului managementului, managementului resurselor umane și al științei administrației, ca: L.Șavga, T.Manole, G.Ulian, M.Jalencu, V.Zbârciog, M.Platon, S.Gorobievschi, D.Vaculovschi și alții.

Metodologia cercetării s-a bazat pe abordarea sistemică și utilizarea diverselor metode, cele mai frecvente fiind: normativă, statistică, grafică și dinamică. De asemenea, au fost utilizate și alte metode de cercetare, cum ar fi: de sinteză; analiza economică; compararea; inducția și deducția, aplicate în dialectica cunoașterii materiei și societății, precum și alte procedee și instrumente de cunoaștere științifică a proceselor socio-economice.

Gradul de investigare al temei de cercetare. Există cel puțin două perspective de analiză a reformei administrației publice. În primul rand, contextul european ne obligă să punem în discuție stadiul de funcționare a administrației publice, în nevoia de a se adapta continuu la criteriile impuse de Uniunea Europeană. Pe de altă parte, apare necesitatea însăși a administrației de a se reforma. Numeroase studii privind administrația publică (Johan P. Olsen, Hellmut Wollmann, Kassim, Hussein and Handley Stevens, 4 OECD/Sigma, P. Aucoin, au avut în vedere ideea de convergență ori de divergență între administrațiile diferitelor state europene, în contextul integrării lor în cadrul Uniunii Europene. S-au conturat noi teorii în privința raporturilor dintre stat și societate, precum și între serviciile publice și cetățeni. Cu alte cuvinte, administrația publică a fost “schimbată sau reinventată”. Drept bază de informare au servit actele legislativ-normative ale Republicii Moldova și ale altor țări care reglementează activitatea sistemul administrației publicee și politica de implementarea a codului etic de autoritățile administrației publice.

Este evident faptul că elaborarea și aplicarea unor noi programe de reformă a administrației publice locale reprezintă o condiție importantă nu numai în desfășurarea muncii organelor de conducere ale administrației și a aparatului său, ci și în realizarea reformei economice propriu-zise ca proces.

Reieșind din scopul și sarcinile trasate teza de master are următoarea structură: Introducere, unde sunt elucidate actualitatea, necesitatea abordării temei în cauză, scopul, sarcinile, metodologia, însemnătatea teoretică și practică a acestei probleme, patru capitole, încheiere și bibliografie.

În primul Capitol este elucidată organizarea și principiile de activitate a sistemului de europenizare a administrației publice locale.

În Capitolul II este studiat sistemul autorităților publice locale în Republica Moldova.

În Capitolul III sunt studiate aspectele ce privesc administrarea publică și integrarea europeană a Republicii Moldova.

Însemnătatea practică și științifică a lucrării de master constă în faptul că rezultatul cercetărilor și concluziilor pot fi utilizate le perfectarea cadrului legislativ, la aplicare și respectarea normelor în activitatea practică a funcționarilor din administrație.

Cuvinte cheie: europenizare, reforma administrativă, integrare europeană, valori europene; administrație publică; condiționare administrativă la nivel european; extindere a Uniunii Europene; spațiul administrativ european.

CAPITOLUL I. CADRUL GENERAL PRIVIND REFORMA ADMINISTRATIEI PUBLICE

Capacitatea administrativa si reforma administratiei publice

Dacă în trecut singurele relații internaționale pe care le puteau stabili colectivitățile teritoriale locale sau regionale, prin intermediul autoritățile lor reprezentative, erau cele care aveau ca obiect înfrățirile între localități, treptat sub influența directă a internaționalizării schimburilor economice și culturale dar și a lansării procesului de aderare la Uniunea Europeană, autoritățile colectivităților teritoriale locale au devenit interesate să stabilească relații directe cu autorități similare din alte țări și cu organizații internaționale. Scopul acestor relații, pe lângă latura economică, socială și culturală, are la bază schimbul de experiență între autoritățile respective privind anumite practici, abordări care se pot dovedi utile și în cazul altor colectivități teritoriale locale din alte țări.

Totodată se urmărește sprijinul reciproc în diferite activități cu caracter internațional și în special cooperarea în vederea găsirii unor soluții comune la probleme comune, întrucât în numeroase cazuri simpla abordare locală, regională sau națională se dovedește insuficientă. Trebuie menționat că autoritățile colectivităților teritoriale locale nu se pot angrena în relații internaționale clasice, statul fiind unicul deținător al acestei capacități.

În mediul administrației publice naționale, este absolut necesar să existe o înțelegere realistă a proceselor politice internaționale, a conexiunilor dintre autoritățile administrației publice naționale, regionale sau locale și autoritățile similare din alte țări, cunoașterea metodelor manageriale adecvate pentru a putea acționa în mod eficient și corect în mediul public multinațional, înțelegerea trend-ului mediului public internațional, corelarea proceselor de elaborare al politicilor publice la nivel național, regional sau local cu ceea ce se întâmplă la nivel internațional, avându-se în vedere transferul de experiență de la o țară la alta sau de la un sistem administrativ la altul.

Internaționalizarea administrației publice este alimentată de procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre state, ca urmare a extinderii si adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și tot mai variate sfere ale vieții publice, economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.

Apare în mod logic întrebarea; care sunt elementele care conduc la o politică viabilă a autorităților publice, aptă să facă față atât la nivel intern cât și internațional provocărilor aflate în continuă schimbare și pentru a servi cu eficiența colectivitatea teritorială pe care o reprezintă?

Răspunsul nu poate pleca decât de la premiza unei foarte bune politici de resurse umane. Există o nevoie stringentă de a avea un corp de funcționari de rang înalt, care în permanența să poată contura o strategie clară în ceea ce privește legatura cu mediul internațional, o capacitate de a înțelege dinamica și caracteristicile mediului internațional în ansamblu. Mai mult decât atât ei trebuie să fie capabili să creeze politici publice realiste și implementabile la nivel național și să înțelegă în același timp complexitatea legăturilor între administrația națională și mediul internațional.

Statutul de funcționar de rang înalt (a se vedea ca funcționar public național de conducere, a cărui activitate are și dimensiune externă) reclamă capacitați manageriale deosebite pentru a fi capabil să exercite un leadership modern, să construiască conexiuni între politica națională și cele ale celorlate țari, să fie capabil să respecte în același timp acordurile politice internaționale.

Acești funcționari trebuie să combine cunostințele din domeniul managementului public internațional cu cele de administrație publică comparată. Pe lângă acestea ei trebuie să dovedească o buna capacitate analitică, intelectuală pentru a putea lucra în mediul național și internațional.

În prezent se vorbește din ce în ce mai mult de “europenizarea” administrațiilor statelor membre ale Uniunii Europene. Acest proces constă în armonizarea practicilor, politicilor și principiilor pe care se bazează administrația publică din statele membre ale Uniunii Europene.

Este imposibil de conceput o construcție europeană solidă fără existența unei administrații publice eficiente atât la la nivel național cât și la nivel comunitar.

Scopul final al “europenizării” instituțiilor naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, și chiar al statelor candidate, îl reprezintă interoperabilitatea și convergența instituțională în cadrul acestei entității suprastatale.

Nu se poate vorbi în momentul actual de un model comunitar în domeniul administrației publice, un model care să fie impus sau care să reprezinte reperul la care administrațiile naționale să se raporteze, astfel se poate afirma că europenizarea în acest sector este încă în fază incipientă, administrațiile naționale rămânând în continuare baza sistemului public comunitar.

Însă poate aspectul cel mai problematic se referă la modul în care corelăm cei doi termeni, respectiv, europenizare și schimbare (impact). În ce condiții am admite că o anumită instituție se reconfigurează – deci, se europenizează? Și care sunt criteriile care ar confirma succesul sau insuccesul europenizării? De exemplu, europenizarea presupune neapărat apariția unor practici distinct „europene/comunitare”? Aceste întrebări ridică problema de fond a cercetărilor care se ocupă de europenizarea politicilor și a sistemelor. De regulă, astfel de cercetări studiază un „rezultat” al dezvoltării europene (identitatea europeană, spațiul public european, europenizarea unei instituții etc.) și mai puțin varietatea logicilor sociale, prin care sunt asimilate și puse în practică reglementările europene (Beciu, 2007).

Reforma administrativă este diferită ca înțeles de capacitatea administrativă. “Reforma administrației publice este un concept larg, care include toate aspectele organizării sectorului public, printre care se remarcă: “arhitectura” generală a ministerelor si agențiilor, organizațiile și instituțiile de la nivel local, sistemele, structurile, procesele, motivațiile, precum și modul de supraveghere a acestora și de adaptare periodică a sistemului.”

În practica internațională, modernizarea sectorului public și noul management public se fundamentează pe următoarele valori de bază, esențiale de altfel pentru implementarea Managementului calității totale:

responsabilitate,

nevoi ale clienților ți utilizatorilor de servicii,

performanțe profesionale ți rezultate,

standarde de performanță,

satisfacția clienților.

Coordonatele de bază ale abordării calității serviciilor publice care au o relevanță practică deosebită pentru managementul organizației în general și pentru managementul organizațiilor din sectorul public, în special, sunt prezentate în continuare:

considerarea calității ca un parametru fundamental în procesul de satisfacere a cerințelor clientului;

crearea unui sistem în cadrul organizației prin care furnizorul să realizeze produsele ți serviciile la nivelul calitativ ațteptat de beneficiar;

stabilirea unui standard de performanță numit „zero defecte”,care să devină un obiectiv esențial;

considerarea faptului că un criteriu de măsurare a calității este costul acesteia.

Multă vreme s-a considerat că în sectorul public nu poate fi vorba de performanță, argumentându-se că prin însăși conținutul obiectivului fundamental al managementului public este eliminată posibilitatea acceptării acestui concept.

Limitele unei astfel de gândiri au fost demult depășite în administrația publică din țările dezvoltate, după ce un număr bun de ani subiectul s-a aflat în dezbaterea teoreticienilor și practicienilor. Astfel se pornește de la o primă premisă potrivit căreia gândirea funcționarilor publici trebuie să se situeze undeva la granița dintre logica socială și logica concurențială.

Logica socială rezultă din aceea că orice inițiativă a reprezentanților administrației publice, în ceea ce privește cantitatea și calitate în conformitate cu principiile deontologiei profesionalea serviciilor oferite, trebuie să fie determinată de interesul public general ți orientarea în totalitate către satisfacerea acestuia.

Logica concurențială trebuie percepută la fel de toți funcționarii publici. Elementele unei astfel de logici sunt numite criterii de performanță și se exprimă prin „Cei trei E”, respectiv: Economie, Eficiență și Eficacitate.

A doua premisă este aceea că instituțiile publice, prin cadrul legislativ definit, au atribuții în ceea ce privețte gestionarea resurselor publice pentru realizarea unor obiective de interes public. La mijlocul secolului trecut s-a dezvoltat ideea potrivit căreia în sectorul public nu poate fi vorba de eficiență, de eficacitate, și cu atât mai mult, de performanță pentru că, misiunea unei instituții publice dincolo de aceste aspecte este să aplice actele normative ți astfel să rezolve problemele sociale indiferent de costul pe care îl implică astfel de inițiative. În multe țări în curs dedezvoltare se menține încă această percepție.

Procesul de măsurare a performanței în sectorul public este, recunosc majoritatea specialiștilor, unul deosebit de dificil din mai multe motive:

multitudinea și diversitatea stake-holderilor unei instituții publice: clienții curenți și potențiali, cetățenii cu drept de vot, reprezentanții aleși, organizațiile nonprofit, grupurile profesionale, sindicatele, funcționarii publici, statul etc.;

diferențele de valori și percepții despre de performanță pe care le au diferiți stake-holderi;

inexistența unui mediu concurențial în care sunt oferite unele servicii tocmai datorită poziției de monopol pentru anumite servicii pe care o au unele instituții publice sau autorități administrative;

natura serviciului public oferit;

complexitatea mediului socio/politic care generează o serie de riscuri cu influență directă asupra obținerii performanțelor;

influența valorilor politice.

La acestea se adaugă o categorie specială, performanțele profesionale, care determină semnificativ conținutul celorlalte.

Capacitatea administrativă reprezintă o “evaluare a funcționării structurii ierarhice a personalului din serviciile publice, fiind doar unul dintre elementele reformei administrației publice.”.. “Simpla creștere a capacității administrative poate fi un impediment în obținerea rezultatelor, pentru că depinde parțial de modul în care este organizată și realizată, dar și de modul de încadrare cu personal și de atitudinea acestora referitoare la realizarea atribuțiilor lor.”

Sub aspect normativ, capacitatea administrativă presupune “ansamblul resurselor materiale, instituționale și umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, precum si acțiunile pe care le desfașoară aceasta pentru exercitarea competențelor stabilite prin lege.”

În același sens, prin capacitate putem înțelege evoluția unor strategii și competențe care să maximizeze eficiența programelor. Aspecte tipice ale capacității sunt, de exemplu, calitatea func- ționarilor publici, unele caracteristici organizaționale, răspandirea tehnplogiei informației și comunicării în unitățile organizaționale, relațiile interguvernamentale și modul de interacționare între guverne si mediul social si economic.

Termenul este in strânsă relație și cu noțiunea de dezvoltare și modernizare a unei instituții și poate fi descris ca un proces de elaborare de capacități, cum ar fi instituționalizarea și internalizarea instrumentelor care ajută la rezolvarea problemelor (know-how, tehnologii, abilități) și evoluția acestor instrumente astfel încât sa facă față (sau să anticipeze) problemele de implementare.

Capacitatea instituțională si administrativă se referă la un set de caracteristici ale organizațiilor publice referitoare la performanțele și succesul politicilor publice. Aceasta demonstrează capabilitatea structurilor publice de a identifica si soluționa problemele de implementare, dar subliniază, totodată, eșecurile și limitările soluționării unor probleme date. În situația unui rezultat nefavorabil, cade în sarcina guvernelor elaborarea și implementarea unor programe mai performante. În vederea îmbunătățirii capacităților instituționale există anumite obiective specifice si acțiuni posibile.

Astfel, în scopul formării leadership-ului se impune crearea de poziții de management de top, susținerea acestor poziții, stabilirea unor criterii de angajare, în privința calității resurselor umane, educație și training, dezvoltarea carierelor, scheme de recompensare, compensații pe baza performanțelor.

Pentru promovarea capacității instituționale și administrative, sunt necesare:

programe orientate spre rezultate, (crearea de sisteme de buget si procese de control, implementarea sistemelor de evaluare si monitorizare), răspunsul față de cetățeni (măsurarea regulată a satisfacerii clienților, elaborarea de coduri de conduită, standarde de calitate), transparență și responsabilizare (elaborarea și comunicarea rapoartelor cu indicatorii de performanță, elaborarea și comunicarea de documente care să reflecte responsabilizarea, organizarea de sisteme de monitorizare a evoluțiilor), îmbunătățirea eficienței și flexibilității (contractarea, permiterea competitivității între unită- țile de producție publice și private;

e- procurement; adoptarea de sisteme de management de proiecte;

dezvoltarea unor procese de planificare a afacerilor), îmbunătățirea formulării de politici (adoptarea de metode si proceduri de evaluare;

susținerea inovațiilor (inovații orizontale și sectoriale ale producerii si prestării serviciilor, dezvoltarea unor culturi inovative);

îmbunătățirea relațiilor interguvernamentale (integrarea verticală);

promovarea capacităților instituționale și administrative;

îmbunătățirea parteneriatului orizontal (promovarea reglementărilor oficiale, dezvoltarea de proiecte cu alte departamente administrative);

îmbunătățirea integrării orizontale între unitățile instituționale (servicii imbunătățite de coordonare și planificare internă);

dezvoltarea de analize ale mediului instituțional extern (dezvoltarea de baze de date pentru detectarea problemelor grave, folosirea de instrumente pentru crearea de scenarii);

managementul diferendelor (promovarea procesului de a ajunge la un consens); oportunități de îmbunătățire a capitalului social (îmbunătățirea schemelor democratice de participare a cetățenilor, promovarea evaluărilor independente, susținerea asociațiilor cetățenești).

Din perspectiva statelor candidate la aderare sau deja membre, capacitatea administrativă presupune componente interdependente și în același timp distincte: capacitatea de a pregăti, coordona și încheia procesul de asociere și aderare și capacitatea de a implementa acquis-ul comunitar și de a acționa eficient în cadrul Uniunii.

Problematica capacității administrative a statelor care aderă la statutul de membru al Uniunii Europene a reprezentat o cerință nouă pe scena europeană la începutul anilor 90.

Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a stabilit că statele asociate la Uniunea Europeană din Europa Centrală și de Est pot deveni membre dacă au instituții stabile care să garanteze democrația, au o economie viabilă și dețin capacitatea de a adopta aquis-ul comunitar și de a-și însuși obligațiile de stat membru, inclusiv subscrierea la obiectivele, economice si monetare ale Uniunii Europene.

Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a reiterat criteriile anterioare și a accentuat importanța adaptării structurilor administrative ale țărilor candidate ca prioritate a strategiei de preaderare in vederea creării condițiilor pentru o integrare treptată și armonioasă.

În cadrul Consiliului European de la Luxemburg, din decembrie 1997, s-a hotărât ca extinderea Uniunii către sudul, centrul si estul Europei, să se facă prin accelerarea ritmului armonizarii, stabilindu-se și modalitatea prin care țările candidate vor prelua și aplica acquis-ul comunitar.

În cadrul extinderilor anterioare nu au existat exigențe privind aderarea, motivul principal al noilor condiții fiind rezultatul nesatisfăcător obținut de unele state în anumite domenii. Privind din alt punct de vedere, statele noi candidate nu se puteau lăuda cu administrații viabile, dacă ne gândim la statele fost-comuniste.

În acest sens Comisia Europeană a devenit factorul de pază al îndeplinirii celor patru criterii enunțate: capacitatea administrativă de aplicare a acquis-ului comunitar, capacitatea asumării obligațiilor de stat membru și îndeplinirea criteriilor economice și a criteriilor politice.

Dacă prin noțiunea de funcție publică înțelegem o profesie în virtutea căreia persoana care o ocupă are un drept la carieră, optăm pentru asigurarea stabilității în funcția publică, care ar garanta încă de la ocuparea funcției apărarea funcționarului public de eventualele abuzuri ale conducerii serviciului public, care ar putea să-l sancționeze, să-l transfere sau să-l înlăture din funcție numai în condițiile legii și ar facilita obținerea experienței în exercitarea atribuțiilor, puterilor și competențelor ce revin funcționarilor publici.

Astfel, prin stabilitate înțelegem situația juridică a unui funcționar public care nu poate fi transferat, pedepsit, înlocuit sau destituit decât în cazurile și cu respectarea formelor stabilite de lege. Stabilitatea este o consecință logică a continuității funcției publice fiind caracteristică pentru sistemul carierii (le system de carriere) și nu pentru cel al angajării (le system d’emploi). Or, odată ce funcționarul a ocupat o anumită funcție publică, în general prin concurs, el poate rămâne toată viața (sau până la atingerea plafonului de vârstă) în corpul respectiv, avansând potrivit meritelor sale și regulilor de apreciere și promovare existente.

Deci, funcționarul face o carieră din funcția publică, aceasta devine rațiunea profesională a existenței sale. Iar dreptul la carieră conduce la existența dreptului la avansare, avansarea fiind trecerea funcționarului public, cu acordul său, într-un alt grad sau treaptă profesională superioară în cadrul aceleiași funcții sau trecerea într-o funcție superioară. În așa fel fiecare funcționar public în baza capacităților sale intelectuale are dreptul la ocuparea funcțiilor vacante de un rang superior, căci gradele superioare ar trebui să fie completate cu funcționari care cunosc organizarea și funcționarea serviciilor publice, au experiență, numai gradele cele mai inferioare putând fi ocupate de persoane din afara serviciului.

Conform alin. 2, art. 19 al legii serviciului public de dreptul la avansarea în serviciu beneficiază funcționarii care au obținut rezultate mai bune în muncă, au dat dovadă de spirit de inițiativă, își perfecționează continuu pregătirea profesională, sunt incluși în rezerva de cadre și au gradul de calificare necesar. În rezerva de cadre sunt incluși funcționarii publici care au urmat cursuri de perfecționare, au gradul de calificare necesar și sunt recomandați, de comisia de atestare, pentru funcții superioare, precum și persoanele care prin calitățile lor pot deține funcțiile respective. Comisia de atestare (care activează pentru îmbunătățirea procesului de selectare și repartizare a cadrelor, pentru stimularea perfecționării profesionale) apreciază (o dată la trei ani) activitatea funcționarului public, competența lui profesională, cultura juridică, capacitatea de a lucra cu oamenii și corespunderea funcției pe care o deține.

Cadrul juridic al administrației publice, stabilitatea în functia publică, relațiile cu sistemul politic

Uniunea Europeană nu a neglijat nici acest aspect. În colaborare cu OECD, Uniunea Europeană a realizat mai multe studii în care a identificat standarde pe care țările candidate trebuie sa le atingă în vederea adaptării structurilor administrațiilor publice la cele ale statelor membre ale Uniunii. Nevoia de a urma îndeaproape anumite linii directoare în cadrul reformelor administra- țiilor publice ale statelor au găsit statele reformatoare în fața unor recomandări legate de structura administrativă a statelor și principii privind administrația publică care nu creau statelor credința că aceasta poate fi soluția și în cazul lor, atât timp cât fiecare stat avea tradiții legislative și sisteme de guvernare diferite.

Principiile comune administrațiilor publice au constituit în viziunea SIGMA condițiile creării unui spațiu administrativ european, printre acestea numărându-se principiile încrederii și previzibilității (principiul certitudinii legale), deschiderii și transparenței, responsabilității, eficienței și eficacității, al participării cetățenilor.

Pentru administrația publică și în sensul adâncirii Comunității, europenizarea poate fi privită ca un proces cu două niveluri: nivelul european, cu referire concretă la evoluția unui sistem de guvernare distinct, un nou set de structuri și procese publice, care interacționează cu cele deja stabilite ale statelor membre și care constituie cel de-al doilea nivel.

Pârghiile de impact implicite pentru ambele dimensiuni, în accepțiunea lui Demmke (2004) sunt: legislația europeană, procesele de negociere, decizie și implementare privitoare la (de pildă) funcția publică, cooperarea administrativă, jurisprudența Curții Europene de Justiție și rețelele administrative nou create în spațiul comunitar.

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa adâncește, de altfel, argumentul de mai sus, făcând distincție între: • europenizarea principiilor de bază („democrație”, „cetățenie”, „eficiență”, „eficacitate”, „stat de drept”) și dezvoltarea principiilor generale ale administrației publice („buna guvernare”, „deschidere”, „lupta împotriva administrării defectuoase” etc.);

• europenizarea funcțiilor publice naționale, datorită interpretării restrânse a principiului liberei circulații a lucrătorilor și restricției privind ocuparea funcției publice (cf. Art. 39.4 CE);

• europenizarea prin implementarea și aplicarea legislației secundare (a prevederilor legate de egalitate din Art. 137 și Art. 141 CE ș.a.);

• europenizarea datorită interpretării stricte a Art. 10 CE și jurisprudenței Curții Europene de Justiție;

• europenizarea datorită impactului regulilor concurenței din Art. 86 CE și privatizării fostelor servicii și întreprinderi publice.

Enumerarea prezentată trimite în mod direct la specificul europenizării prin adâncire. Cu referire la extinderea Comunității, paragrafele ce urmează ar trebui să fie însă relevante.

Astfel, în 1993, Consiliul European de la Copenhaga stabilea pentru statele din Europa Centrală și de Est condițiile de acces la statutul de membru al Comunității Europene (punctul 7.A.iii):

1. instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul față de minorități și protecția acestora;

2. o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii; și

3. capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv aderarea la țelurile uniunii politice, economice și monetare.

Organizarea unei administrații eficiente este esențială pentru ca statele membre să culeagă roadele integrării. Termenul de “administrație eficientă” presupune o structură instituțională capabilă să asigure o îndeplinire întocmai a obligațiilor comunitare. O administrație publică care nu se aliniază la standardele comunitare și care nu este conectată la rețeaua administrativă europeană riscă să transforme statul respectiv într-un spectator la luarea deciziilor în cadrul UE. Eșecul unui stat membru va dăuna atât cetățenilor, cât și intereselor comune ale tuturor statelor membre reprezentate în instituțiile UE.

În același an intra provizoriu în vigoare Acordul European (sub forma unui Interim Agreement) – act încheiat între Comunitate și statele candidate care, la articolul 98, statua că: „Părțile vor promova cooperarea între autoritățile administrației publice, inclusiv prin intermediul programelor de schimb, pentru a îmbunătăți nivelul de cunoaștere comună a structurii și funcționării sistemelor lor”.

Noua orientare avea de altfel să fie confirmată un an mai târziu de Carta Albă privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în piața internă a Uniunii, care, fără a fi parte a procesului de aderare, enumeră la punctul 5.6, sub capitolul „Asistență tehnică specializată”, câteva dintre pârghiile prin intermediul cărora europenizarea devine posibilă:

a) asistență la evaluarea costurilor și beneficiilor diferitelor etape de aproximare legislativă;

b) acces direct și rapid la legislația și jurisprudența europeană și la serviciile de traducere;

c) consultanță din partea experților juridici și tehnici pe probleme de interpretare normativă, legiferare sau analiză sectorială a politicilor comunitare;

d) informații referitoare la mecanismele de implementare și control existente în statele membre;

e) programe de schimb instituțional și Programul TAIEX (Oficiul de Asistență Tehnică și de Schimb de Informații);

f) asistență financiară PHARE și cea oferită de programe precum Erasmus, Socrates sau Leonardo da Vinci. Doi ani mai târziu, în 1997, Consiliul de la Luxemburg lansa procedura de extindere – „un proces comprehensiv, inclusiv și continuu, ce va avea loc în etape”, și organizează strategia consolidată de preaderare, prin care Acordurile Europene rămân „baza relațiilor Uniunii cu statele aplicante”, dar Parteneriatele devin „elemente cheie ale strategiei de preaderare consolidate, mobilizând într-un singur cadru toate formele de asistență către țările candidate” (punctele 14 și 16 ale Concluziilor Consiliului de la Luxemburg). Tot acum, în sprijinul adoptării acquis-ului, sunt recunoscute rolurile complementare ale asistenței financiare și screening-ului („strategia întărită de preaderare va fi însoțită de o studiere analitică a acquis-ului Uniunii pentru fiecare stat candidat în parte”) (tabelul 1 Anexa 1)

Sintetizând, pârghiile europenizării prin extindere, așa cum reies ele din documentele comunitare strategice ale Consiliilor Europene, sunt (nonexhaustiv):

1. Acquis-ul comunitar, desemnând ansamblul de drepturi și obligații comune ce se aplică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene și cuprinzând totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituțiilor comunitare, acțiunile și politicile comunitare:

– conținutul, principiile și obiectivele politice cuprinse în tratatele originale ale Comunităților Europene (CECO, CEE, CEEA) și în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amsterdam);

– legislația adoptată de instituțiile comunitare pentru punerea în practică a prevederilor tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii și recomandări);

– jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene și deci și principiile Spațiului Administrativ European (Peretó, 2005, p. 2);

– declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene; – acțiunile și pozițiile comune, convențiile semnate, rezoluțiile, declarațiile și celelalte acte adoptate în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună și a cooperării din domeniul Justiției și Afacerilor Interne; – acordurile internaționale la care este parte Comunitatea Europeană, precum și cele încheiate între statele membre ale Uniunii cu referire la activitatea acesteia.

2. Fondurile de preaderare: PHARE, ISPA și SAPARD ƒ PHARE – care se axează prioritar pe consolidarea instituțională și acordarea de sprijin pentru investiții, oferind asistență structurală la nivel regional (construcție instituțională și investiții pentru coeziunea economică și socială) și finanțează măsuri în domeniul cooperării transfrontaliere și al securității nucleare); ISPA – ce funcționează pe baza Regulamentului Consiliului (CE) nr.1267/1999 din 21 iunie 1999 și finanțează: reabilitarea infrastructurii de mediu (modernizarea surselor de apă, sisteme de canalizare și de tratare a apelor menajere uzate, managementul deșeurilor în zonele urbane); și îmbunătățirea și modernizarea infrastructurii de transport (modernizarea drumurilor naționale, reabilitarea și modernizarea secțiunilor de cale ferată etc.); și, SAPARD, bazat pe Regulamentul Consiliului (CE) nr.1268/99 din 21 iunie 1999, care finanțează reforma structurală în sectorul agricol și al dezvoltării rurale, precum și implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună și a legislației aferente.

3. Twinning-ul instituțional. Una dintre provocările esențiale pe care țările candidate trebuie să le gestioneze ca urmare a criteriului de aderare stabilit la Madrid (1995) este aceea a consolidării capacității administrative. În acest sens, Uniunea Europeană a propus încă din 1998 mobilizarea de resurse umane și financiare prin intermediul proceselor de twinning al administrațiilor și agențiilor..

În scopul unificării cerințelor pentru implementarea prevederilor statutului juridic al funcției publice, în cadrul reformei, s-au întrodus un șir de măsuri care integrează activitatea personalului în mecanismul de sprorire a eficienței organelor administrației publice. Printre aceste măsuri, evidențiem elaborarea la nivel național a unui clasificator unic al funcțiilor publice și a caracteristicilor-model de calificare a lor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.151 din 23 februarie 2001 „Despre aprobarea Clasificatorului unic al funcțiilor publice”, inclusiv Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.522 din 20.05.2004 „Despre aprobarea Regulamentului cu privire la atestarea funcționarilor publici”. Astfel, prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.711 din 15.07.2005, a fost aprobat Planul de acțiuni privind analiza funcțională, elaborarea și implementarea Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Moldova. Referitor la reforma sectorului public, Guvernul a dispus prin Hotărîrea sus-menționată, că ministerele și alte autorități administrative centrale vor întreprinde toate acțiunile necesare pentru implementarea Planului de acțiuni, inclusiv furnizarea informațiilor solicitate de responsabilii de realizare a acestuia. Respectiv, Unitatea de coordonare a reformei administrației publice (grupul de experți din cadrul Aparatului Guvernului) va informa sistematic Comisia guvernamentală privind reforma administrației publice centrale despre mersul executării Planului de acțiuni privind analiza funcțională, elaborarea și implementarea Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Moldova.

De asemenea, o importanță majoră o are și proiectul de lege cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public. Adoptarea acestui act este și o parte componentă a reformei. Respectiv, dacă în legea existentă încă se observă lacune, uneori destul de controversate, atunci sperăm că în legea nouă lucrurile vor sta altfel. Mai ales că a fost adoptat un nou pachet de legi care direct sau indirect sunt în legătură cu legea serviciului public, cu domeniul public. Acest fapt deja generează foarte multe neclarități și lacune unde stipulările legislative se bat cap în cap.

Planul de acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, recomandat pentru implementare la Bruxelles în cadrul celei de-a VII-ea reuniuni a Consiliului de cooperare Republica Moldova – Uniunea Europeană, a pus în fața statului nostru sarcini concrete pentru promovarea unei societăți moderne în vederea integrării Moldovei în structurile economice și sociale europene.

Astfel, devine o necesitate stringentă perfecționarea pregătirii profesionale a personalului din administrația publică și, în acest context, crearea unui Centru de perfecționare care va asigura serviciul public cu cadre de un înalt nivel profesional și în care funcționarii publici ar putea beneficia de o instruire de calitate, ceea ce le-ar permite exercitarea obligațiunilor funcționale la nivelul corespunzător standardelor europene. La moment Academia de Administrare Publică are competențe în acest domeniu. Perspectiva implementării politicii cu privire la perfecționarea profesională a personalului din administrația publică ar include, și ulterior realizate obiectivele preconizate.

Modernizarea politicii personalului public reprezintă una dintre concepțiile esențiale ale reformei administrației publice atît în Europa centrală, cît și în Europa de Est, unde procesul unificării europene vizează o amplă reorganizare a administrației publice și a personalului acestuia la noile realități.

Cîmpul de acțiune al Uniunii Europene s-a extins la un număr tot mai mare de domenii de intervenție a autorităților publice. Tratatul Uniunii Europene, adoptat în decembrie 1991 la Maastricht și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, deschide perspective noi. Astfel, articolul 8 instituie o „cetățenie a Uniunii”, al cărui conținut este desfășurat în anexa tratatului, fixînd ca obiectiv „promovarea angajatiului, ameliorarea condițiilor de viață și de muncă, o protecție socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane permițînd un nivel de ocupare ridicat și durabil și lupta contra excluderilor”.

În acest context, în procesul de integrare a Republicii Moldova anume personalul realizat în autoritățile administrației publice îi revine rolul primordial în realizarea obiectivului expus. În acest scop, acțiunile administrației publice trebuie să fie orientate spre promovarea unei societăți moderne și solidare, crearea unei administrații apropiată de cetățeni și capabilă să îndeplinească serviciile care i-au fost conferite prin norme de drept, la nivelul standardelor europene, prin implementarea unui management public performant, profesionist, responsabil și imparțial, bazat pe merit.

Europenizarea administrației publice din Republica Moldova.

Europenizarea este un concept dezvoltat inițial în științele politice, teoria relațiilor internaționale și în sfera politicilor comparative (Graziano, Vink, ibid., 2006). Cunoaște, în același timp, mai mult sau mai puțin, un proces de sloganizare, fiind utilizat în mod curent la nivelul discursurilor politice, platformelor politice și instituționale sau în discursurile publice și mediatice (ar fi, de altfel, relevant de analizat care sunt interferențele între registrul academic, în care circulă acest concept și cel mediatic-instituțional). Europenizarea a devenit de aceea un concept cu o arie de cuprindere largă – o denumire generică pentru transformările politice, economice, instituționale și, nu în ultimul rând, cognitiv-simbolice, prin care trec trec statele care au adoptat reglementările europene și care își reconfigurează astfel sistemele naționale.

În analiza conceptului de europenizare voi porni de la definiția lui Robert Ladrech, care afirma că reprezintă: „Un proces lent care reorientează direcția și modelează politicile la nivelul în care dinamica politică și economică a Comunității Europene devine parte a logicii organizaționale a politicii și deciziei naționale”. În cadrul acestei perspective este important de observant distincția între conceptul de integrare și de cel de europenizare. În timp ce integrarea europeană reprezintă procesul de cedare a suveranității de la nivel național la nivel european, europenizarea provoacă o schimbare internă prin deciziile adoptate la nivelul Uniunii Europene.

Într-un alt sens, transformarea structurilor sociale și instituționale din statele membre ale Uniunii Europene se produce prin presiunea instituțiilor comunității europene asupra politicilor și deciziilor interne ale actorilor principali, iar europenizarea se derulează concomitent cu adâncirea interdependențelor dintre statele europene. Cele două procese – constrângerile comunitare și dependența reciprocă –fiind strâns asociate. În acest sens, integrarea europeană este actul de întărire a influenței și puterii decizionale a comunității europene, suveranitatea fiind transmisă de la nivel național la nivel european, iar europenizarea înseamnă schimbarea produsă în contextul intern al fiecărei țări prin impunerea de modele, norme și politici comunitare care implică modificări de substanță în politicile naționale și în cadrul instituțional de adoptare și aplicare a acestora.

În definirea acestui concept, relevant este și perspectiva lui Radaelli care concepe europenizarea ca proces de „construcție, difuziune și institutionalizare” a regulilor Uniunii Europene, care modelează „discursul intern, identitățile, structurile politice și politicile publice”.

În literatura de specialitate, se discută despre europenizare ca proces derulat sub egida Uniunii Europene, necesar pentru orice stat interesat de aderare la Uniunea Europeană.

Într-o altă opine, se consideră că europenizarea în cadrul statelor membre din centrul și estul Europei apare mai mult ca act de adoptare formală, legislativă și instituțională a directivelor Uniunii Europene decât în aplicarea lor, în identificarea sau corespondența societății cu valorile europene. Risse concepe europenizarea ca acțiune de lărgire a spațiului Uniunii Europene și ca implicare a cetățenilor europeni în dezbaterea problemelor de interes comun.

Europenizarea este, de asemenea, un proces continuu prin care se realizează adaptarea instituțională, adoptarea politicilor comune și difuziunea culturală transnațională, un proces de schimbare instituțională, care constă în adoptarea acquis-ului și în compatibilizarea instituțiilor și un act de construire a culturii europene comune și a identității europene.

Se constată că acest concept de europenizare nu se poate bucura de o definire uniformă, ci din contră, este un termen ce a dat și poate va mai da naștere la numeroase controverse, existând o varietate de sensuri conferite acestui concept. De exemplu, Radaelli indică trei tipuri de europenizare: negativă (integrare economică prin care noilor state membre li se impun reguli prohibitorii pentru a atinge criteriile de convegență economică), pozitivă (integrare instituțională) și de cadru (modificarea credințelor și așteptărilor actorilor naționali).

Un alt autor examinând, însă cinci posibile procese ale europenizării:

Europenizarea ca act de modificare în granițele teritoriale externe.- Continentul Europa devine un singur spațiu politic, iar europenizarea înseamnă extinderea granițelor sale;

Europenizarea ca dezvoltare a instituțiilor de guvernare la nivel european- aceasta semnifică un centru cu capacitate de acțiune colectivă, care presupune un anumit nivel de coordonare politică și coerență;

Europenizarea ca penetrare centrală a sistemelor naționale și subnaționale de guvernare- europenizarea implică diviziunea responsabilităților și a puterilor între diferitele nivele ale guvernării. Toate sistemele multilevel de guvernare trebuie să realizeze balanța între unitate și diversitate, coordonare centrală și autonomie locală. Europenizarea implică adaptarea sistemelor de guvernare naționale și sub-naționale la deciziile centrului politic european și la normele europene;

Europenizarea ca export de forme de organizare politică și de guvernan- care sunt tipice și distincte pentru Europa dincolo de teritoriul european. Europenizarea se referă la relația cu actori și instituții non-europenene și la modul cum Europa își găsește locul într-o lume mai largă. Europenizarea semnifică o balanță pozitivă export-import, adică țările non-europene import mai mult din Europa decât viceversa, iar soluțiile europene exercită o influență mai mare în forurile internaționale;

Europenizarea ca proiect politic ajută la constituirea unei Europe unificate și mai puternice- nivelul la care Europa devine o entitate politică mai importantă este legat de spațiul teritorial, edificarea centrului său politic, adaptarea internă, și de modul cum dezvoltările europene au impact și sunt influențate de sisteme de guvernare și de evenimente din afara Europei.

O altă clasificare face diferența între europenizarea directă – impactul intenționat al unei inițiative a Uniunii Europene – și europenizarea indirectă – un impact neintenționat al unei inițiative a Uniunii Europene. Există o europenizare voluntară și o europenizare coercitivă. Prima se referă la adoptarea promptă a deciziilor Uniunii Europene dintr-un anumit domeniu, iar a doua are în vedere adoptarea practicilor și/sau politicilor din alt domeniu.

Deși, la o primă vedere am putea afirma că s-a reușit o clarificare a acestui concept, o aliniere a definițiilor date lui, acestea nu se opresc chiar aici, exemplificând cele afirmate prin faptul că termenului de europenizare i s-au mai adus încă alte două modele: modelul europenizării prin inovație și modelul europenizării prin imitație.

Primul derivă din intima asociere între decizia guvernamentală internă și politica de dezvoltare europeană a societății naționale. Cel de al doilea reflectă procesul transguvernamental de imitație dincolo de decizia ministerială asupra europenizării. Din analiza definițiilor, conceptelor, teoriilor date europenizării, aș putea afirma faptul că ideea care domină aceste studii este cea potrivit căreia afirmarea europenizării a avut loc odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

În Uniunea Europeană, cu toate că țările candidate sau recent integrate în Uniunea Europeană „sunt preocupate în primul rând de implementarea noilor reglementări”, așa cum afirmă un alt autor preocupat de clarificarea acestui concept. De asemenea, aș putea afirma cu certitudine faptul că toate țările din Uniunea Europeană cunosc europenizarea, fiindcă acest proces nu este doar o simplă transmitere a valorilor, normelor și practicilor țărilor fondatoare în cadrul național al țărilor care au aderat, ci și transpunerea lor în practică.

Uniunea Europeană este înțeleasă ca un complex de societăți multiculturale, o comunitate bazată pe valori și drepturi a cărei formă de guvernare este federația multiculturală și democratic, un spațiu de flux în care circulația bunurilor, oamenilor, semnelor și informațiilor duce la apariția unor noi practici sociale , un imperiu neo-medieval în care autoritatea și suveranitatea specifice în contexte instituționale diverse facilitează existența identităților multiple, un complex social care este construit pe rețele, un spațiu comun și o civilizație comună, alcătuită din cel puțin trei grupuri de țări sau lumi ale adecvării statului național la cerințele Uniunii Europene:

1. lumea respectării legii (world of low observance);

2. lumea politicii domestice (world of domestic politics);

3. lumea neglijării (world of neglect).

Statele naționale, printre care și Rom\nia, au făcut din integrarea europeană în Uniunea Europeană o componentă a producerii propriei lor democrații. Integrarea țărilor candidate în Uniunea Europeană constituie un element fundamental al discursului public, care poate produce un anumit tip de democrație. În acest sens, aș putea aduce în discuție întrebarea dacă există o asociere organică între democrație și economia de piață în statele ex-comuniste devenite membre ale Uniunii Europene? Bineînțeles că acest răspuns merită o analiză în detaliu, însă pentru subiectul de față se accentuează ideea unei anumite desincronizări între democrația în curs de consolidare și evoluția societății după criterii ale economiei de piață.

Ca o concluzie referitoare la acest prim subcapitol, aș putea spune că procesul de europenizare este, într-o oarecare măsură, asociat cu modernitatea tendențială, politicile de europenizare având în vedere proceduri de implementare de sus în jos a unor măsuri legislative și administrative, fără a ține cont de modelele culturale interne din fiecare societate însă europenizarea nu poate fi confundată cu convergența pentru că aceasta poate fi o consecință a integrării europene, nu sinonim al europenizarea, fiind o diferență între procesul de europenizare și consecințele procesului de integrare.

Într-un articol referitor la managementul eficient al cunoașterii, Klein a sugerat faptul că motivul cheie pentru care deseori schimbările organizaționale eșuează este acela că nu se alocă o gândire strategică suficientă comunicării rațiunii pentru care are loc schimbarea, progresul și impactul acestei schimbări asupra organizației. Cheia pentru un management al schimbării performant ar consta în înțelegerea potențialelor efecte pe care inițiativa de schimbare le-ar putea avea asupra tuturor celor implicați. Este important să se anticipeze și să se înțeleagă posibilele reacții pe care angajații ar putea să le aibă în raport cu schimbarea propusă. Depășirea rezistenței la schimbare în orice organizație și obținerea încrederii managementului superior sunt elemente critice pentru implementarea cu succes a oricărei inițiative de management al cunoașterii. Rațiuni strategice, de eficientizare a managementului public a condus la crearea unui instrument standardizat de evaluare a calității managementului public și organizării structurilor administrative din statele europene- Cadrul Comun de Evaluare-CAF.

Fiecare administrație publică are drept scop principal buna gestionare a necesităților și rezolvarea problemelor membrilor comunității a căror voință o reprezintă. Însă, în contextul europenizării, se conturează o dimensiune europeanăa politicilor publice, dincolo de modificările produse la nivel de structuri ale administrației publice. Așadar, din acest punct de vedere, abordarea și discutarea valorilor europene care au impact asupra activității administrției publice locale este esențială, unii autori enumerând modificările principale pe care aderarea la structurile europene le-a produs la nivelul administrației publice: șefii de state și guverne și-au instituit propriile structuri de expertiză și analiză a politicilor europene miniștrii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specializate ale Consiliului și interacționează continuu cu omologii lor europeni; coordonarea politicilor pro-europene la nivel național se face fie centralizat, prin structuri interdepartamentale coordonate de primul ministru, fie prin comitete exterioare administrației centrale; în fiecare minister, cu excepția Spaniei, s-au înființat unități interne de implementare apoliticilor europene; în implementarea „europenizării“ este implicat în special executivul, ceea ce duce la „deparlamentarizarea“ politicilor publice; s-au constituit ministere specializate în integrarea europeană dar care, au un rol minor în cadrul cabinetelor.

Europenizarea administrațtiei publice este un concept care servește la descentralizarea serviciilor publice și apropierea acestora de cetățean. Administrația publică s-a extins și consolidarea acesteia prinde viață, însă cu toate acestea, nu se pot face pași înainte fără o instruire adecvată, pliată pe nevoile cetățenilor, și mai ales pe cerințele impuse de Uniunea Europeană, impuse de uniformizarea și realizarea procesului de europenizare.

Într-o primă etapă, eforturile de a finalize procesul europenizării trebuie să se concentreze pe o realizare vizibilă a reformei administrative care să aibă ca obiect principal urmărirea organizării serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, întărirea capacității MIRA; profesionalizarea funcției publice, descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei administrative locale și financiare.

Concluzii pentru Capitolul I.

Spectrul semnificațiilor posibile ale europenizării este însă impresionant: începând cu europenizarea ca proces transnațional (difuzarea unor norme, stiluri și comportamente „occidentale” în interiorul Europei Occidentale), continuând cu europenizarea ca adaptare instituțională la cerințele Comunității și ajungând la europenizare ca o contrapondere la globalizare sau chiar la o strategie specifică de rezolvare a conflictelor în lume (Featherstone, 2003).

Dintre acestea, abordarea „europenizare – adaptare instituțională”, specifică administrației publice în primul rând, a generat utilizările cele mai diversificate, cât și distincțiile cele mai dezbătute.

În sensul europenizării, administrația publică este chemată să parcurgă un drum ale cărei caracteristici privesc atât fundamentele naționale, cât și pe cele europene, acestea aflându-se într-o permanent interconectare și complexitate.

Pe baza celor expuse în cadrul lucrării Europenizarea Administrației publice din R. Moldova sunt următoarele concluzii:

-Problematica europenizării și a procesului integrării europene, inclusiv cu referire laadministrația publică, sunt puțin studiate în Republica Moldova. Aceasta creează impedimente în realizarea cu succes a europenizării administrației publice în general și a administrației publice locale în special.

-Administrația publică locală ocupă un loc special în cadrul administrației statului, fiind unitatea cea mai apropiată de cetățeni și problemele lor; prin modul în care ea este organizată se poate determina gradul de democratizare a societății și gradul de implicare a administrație centrale în treburile de nivel local.

-Deși administrația publică din statele europene pare atractivă și performantă,structura ei nu este unică pentru toate statele membre;organizarea și funcționarea administrației publice în statele membre a UE se realizează pe baza unor principii comune însă nu există un model unic implementat în tot spațiul european fiecare stat adaptindu-și la politica și necesitățile primordiale ale statului și societății.

-O administrație publică funcțională și performantă trebuie să fie organizată și să activeze în baza principiilor democratice (și europene) de descentralizare,autonomie locală,descentralizare financiară și desconcentrare a serviciului public.

-Reforma administrației publice locale în statele din fostul lagăr comunist este caracterizată de o evoluție asemănătoare și s-a infăptuit nemijlocit după caderea regimurilor totalitare eforturile principale fiind îndreptate spre democratizare și implementarea principiilor europene de administrare.

-În calitate de dimensiune esențială a reformei administrație publice în Europa Centrală și de Est este orientarea inițială Cu toate că există anumite rezerve față de existența modelului european și față de sinceritatea orientării europene a administrației publice, această semnificație a reformei a fost promovată. În Republica Moldova problema europenizării administrației publice este pusă relativ tîrziu.

-În Uniunea Europeană nu există un model unic al administrației publice sau a componentelor acesteia. Din acest considerent europenizarea administrației publice este vagă și imprecisă, UE nu va oferi un plan complet al reformei administrației publice. Republica Moldova trebuie să demonstreze perspicacitate și capacitate în realizarea reformei administrației publice și să exploateze la maximum suportul oferit de comunitatea europeană.

CAPITOLUL II. PROCESUL DE ADERARE LA EUROPEANA DIN PERSPECTIVA ADMINISTRATIEI PUBLICE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Reforma functiei publice

Reforma sectorului public, fiind o activitate politică, poate întâmpina unele probleme privind constituirea și implementarea politicilor publice.

Reforma administrației publice este o parte integrantă a întregului proces de modernizare a societății în tranziție. Dat fiind că în această perioadă sistemul social suferă schimbări esențiale, activitatea autorităților statale și a comunităților locale nu poate rămîne în parametrii săi cîndva stabiliți. Reforma administrației publice este nu numai o urmare, un rezultat, dar și o condiție, o premisă primordială a funcționării cu succes a sistemului politic și a celui economic. Discrepanțele în timp apărute între reforma diverselor segmente ale societății blochează procesul modernizării și cauzează prejudicii serioase evoluției spre noi forme de organizare a vieții sociale.

Toate schimbările structural-organice, instituționale și funcționale ale administrației publice, produse în republică la etapele reformei, au putut fi posibile datorită rolului deosebit al factorului uman, adică al personalului care activează în administrația publică. Reformarea și funcționarea în condiții noi a structurilor administrative fac să devină necesară constituirea unui sistem calitativ nou de formare și funcționare a aparatului autorităților administrației publice. Principalele cerințe față de personalul din autoritățile administrației publice sînt: nivel înalt al pregătirii profesionale, grad înalt de competență în exercitarea funcțiilor, neutralitate politică. O însemnătate deosebită capătă aceste cerințe față de personal în condițiile desfășurării reformei administrației publice, căci la ordinea de zi apare necesitatea soluționării unor probleme vitale neordinare. Iată de ce este firească și necesitatea unei reglementări noi a activității personalului încadrat în aparatul autorităților administrației publice, ceea ce confirmă odată în plus adevărul că desfășurarea eficientă a reformei este imposibilă fără o nouă viziune asupra personalului care o promovează.

Serviciul public, în conformitate cu legea nominalizată, înseamnă totalitatea autorităților publice și activitatea persoanelor ce ocupă posturi în aparatul acestor organe, orientate spre realizarea atribuțiilor acestor autorități în diferite domenii de activitate. După structura sa serviciul public are trei componente: autoritățile publice, personalul angajat în ele și activitatea acestui personal orientată spre exercitarea atribuțiilor. Toate aceste trei componente sînt în reformare și influențează concomitent asupra stării întregului sistem al administrației publice. Din aceasta derivă raționamentul că instituționalizarea serviciului public este o parte integrantă a reformei administrației publice, iar personalul constituie suportul ei principal.

Există două tipuri de reforme care au avut loc începând cu anii ’60: reformele tradiționale si reformele care au ca sursă ideile Noului Management Public.

Reformele tradiționale au apărut în jurul anilor 1960 – 1970, în statele vestice, și au avut drept scop întărirea instituțiilor administrative și politice în statele prospere, care și-au propus imbunătățirea capacităților de rezolvare a problemelor administrative și redresarea problemelor apărute pe piață. În orientarea lor politică, reformele erau conduse spre creșterea drepturilor și oportunităților cetățenilor de a influența și participa la luarea deciziilor la nivel local, condiție a unei bune guvernări la nivel local.

Noul Management Public este un nou termen care a fost utilizat foarte mult pentru explicarea unui spectru de schimbări administrative și programe de reformă. “Nu există o definiție clară sau comună a ceea ce este NMP și nu numai că există controverse referitoare la ceea ce devine acest proces, ci și referitor la ceea ce ar trebui sa fie”.

Aceasta teorie modifică concepțiile referitoare la organizarea publică, care trebuie să facă ceea ce are de facut cat mai bine. Această tendință poate fi descrisă ca fiind o transformare de la birocrația publică, la un model de administrație care este asemănător cu afacerile, dar care nu reprezintă o afacere.

Reforma serviciilor publice își are originea într-un concept (OCDE 1997:37) conform căruia performanța administrației publice se află undeva între nivelul dorit și nivelul acceptabil, ceea ce obligă administrația să se orienteze spre performanță, deci spre client.

Îmbunătățirea performanței administrative poate fi realizată pe diferite căi:

• reforma managementului public,

• reforme politice (cum ar fi schimbările sistemelor electorale sau ale procedurilor legislative),

• schimbări substanțiale în politicile-cheie (cum ar fi noile politici macroeconomice de management, reformele pieței forței / locurilor de muncă, sau schimbări fundamentale în politica socială).

Reforma serviciilor publice își are originea într-un concept (OCDE 1997:37) conform căruia performanța administrației publice se află undeva între nivelul dorit și nivelul acceptabil, ceea ce obligă administrația să se orienteze spre performanță, deci spre client.

Îmbunătățirea performanței administrative poate fi realizată pe diferite căi:

• reforma managementului public,

• reforme politice (cum ar fi schimbările sistemelor electorale sau ale procedurilor legislative),

• schimbări substanțiale în politicile-cheie (cum ar fi noile politici macroeconomice de management, reformele pieței forței / locurilor de muncă, sau schimbări fundamentale în politica socială).

Managementul public face referire la sectorul public, adică la ansamblul organizațiilor publice. Prin management public, ca proces, se înțelege gestionarea sistemului de relații între organizațiile sectorului public în scopul satisfacerii interesului public, inclusiv prin reglementarea activităților sectorului privat.

Reforma managementului public constă în schimbări deliberate ale structurilor și proceselor organizațiilor din sectorul public în vederea unei mai bune funcționări a acestora (într-un anumit sens).

Procesul de reforma a administrației publice din orice stat membru sau candidat al Uniunii Europene trebuie să fie unul continuu pentru a face față schimbărilor permanente la care administrația trebuie să răspundă și să acționeze în deplină concordanță cu contextul european, în vederea constituirii unei interfețe între național și supranațional.

Menirea principală fie a administrației locale, regionale, fie a celei centrale sau a structurilor comunitare, este aceea de a-l servi pe cetățean. În concluzie, cooperarea internațională în vederea atingerii acestui obiectiv, trebuie să fie un punct central pe lista de priorități a oricărei autorități publice naționale sau supranaționale.

Europenizarea este un deziderat al întregii noastre societăți. Acest lucru nu este posibil însă fără europenizarea graduală și constantă a tuturor componentelor politice și sociale ale statului, inclusiv a serviciului public din Republica Moldova. Și aici este definitoriu rolul funcționarilor publici de toate nivelurile, a căror datorie e să răspundă așteptărilor cetățenilor privind calitatea serviciilor prestate.

Considerăm că acest nou concept, “reînnoirea instituțională“ își are originile în conceptul de “reengineering”, creat de Dr. Michael Hammer, care înseamnă reproiectarea radicală a proceselor de afaceri, în vederea obținerii unor îmbunătățiri spectaculoase ale indicatorilor considerați astăzi critici în evaluarea performanțelor, cum ar fi costul, calitatea, service-ul și viteza.

Definiția reengineering cuprinde patru cuvinte cheie:

• Fundamental – care înseamnă că reengineering-ul se concentrează pe ce ar trebui să fie, ignorând ceea ce este deja;

• Radical – reengineering înseamnă reinventarea firmei, nu îmbunătățirea, dezvoltarea sau modificarea activității;

• Spectaculos – reengineering-ul se referă la îmbunătățiri spectaculoase ale activității;

• Procese – reengineering-ul determină managerii să gândească în termeni de proces, să evite concentratrea atenției pe activități, funcții, oameni sau structuri.

Se pune problema dacă reengineering-ul se poate aplica și sectorului public. Răspunsul este afirmativ, deoarece reengineering-ul înseamnă regândirea modului de lucru, putând fi aplicat oricărei organizații care desfășoară o activitate.

Totuși, aplicarea reengineering-ului în sectorul public, în special în administrația publică, pune anumite probleme speciale.

Una dintre problemele specifice efortului de reengineering în sectorul public este dificultatea de a măsura performanța, fiind foarte dificilă evaluarea compromisurilor dintre îmbunătățirea serviciului și reducerea costurilor.

O altă dificultate este legată de faptul că reengineering-ul se referă la atingerea excelenței în activitatea practică, iar demnitarii (managerii activităților guvernamentale) nu întotdeauna au o experiență relevantă în acest domeniu, ei fiind oameni politici.

Reînnoirea instituțională solicită de asemenea și schimbări în conducerea acțiunii publice, preocupări în eficientizarea administrațiilor, îmbunătățirea calității serviciilor cu scopul creșterii performanței sectorului public și, de asemenea, reducerea cheltuielilor.

În acest sens, eforturile se îndreaptă spre trecerea de la o administrație centralizată la o administrație caracterizată de orientarea spre piață, cu intenția de a dezvolta o cultură orientată spre performanța sectorului public, prin expunerea acestuia regulilor pieței.

Orientarea administrației spre cetățean determină orientarea acesteia spre performanță, presupunând o prestarea promptă de servicii: accesibilitatea, transparența, participarea cetățenilor, satisfacerea cerințelor acestora. Performanța este o preocupare comună a oricărei organizații, indiferent de forma acesteia: publică sau privată.

Recrutarea si selecția funcționarilor publici

Pentru realizarea funcțiilor statului se înființează servicii publice corespunzătoare, care la rândul lor sunt dotate cu funcții publice ocupate de funcționari publici.

Serviciul public. Definiția legală a serviciului public este dată în art. 1 al Legii Republicii Moldova privind serviciul public, din 4 mai 1995 și înseamnă “totalitatea autorităților publice și activitatea persoanelor ce ocupă posturi în aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorități în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii de drept și asigurării securității naționale, ocrotirii drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor”. Considerăm de prisos sintagma “totalitatea autorităților publice” și optăm pentru următoarea definiție: serviciul public este orișice activitate a autorităților publice pentru satisfacerea unor nevoi de interes general de o mare importanță, care funcționează în mod regulat și continuu.

Pentru a-și realiza sarcinile, serviciile publice sunt dotate, încă de la înființare, cu funcții publice clasate în ordine ierarhică, stabilindu-se pentru fiecare atribuții de putere publică, într-o anumită sferă de competență. În așa fel, funcția publică este situația juridică a persoanei fizice învestită, în mod legal, cu capacitatea de a acționa în realizarea competenței unui organ de stat. În art. 1 al legii serviciului public funcția publică este definită ca “unitatea primară a autorității publice, care determină locul și rolul cetățeanului în munca socială în sistemul serviciului public, drepturile și obligațiile, exigențele față de pregătirea lui profesională”. Considerăm că funcția publică este complexul de atribuții, puteri și competențe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși, a intereselor generale ale societății. Reieșind din această definiție pot fi evidențiate următoarele caractere ale funcției publice: Este o totalitate de atribuții, de puteri și competențe determinate cu care sunt dotate la înființare serviciile publice; Aceste atribuții, puteri și competențe se stabilesc în raport de sarcinile specifice pe care serviciile publice le exercită în vederea satisfacerii intereselor generale ale societății și nu a intereselor individuale; Aceste atribuții, puteri și competențe se exercită în mod continuu și permanent, adică există pe un timp nedeterminat; Drepturile și obligațiile – atribuții ale funcției publice – sunt create și organizate în vederea realizării puterii publice. Acele activități ale unor persoane care fac parte dintr-un organ al statului, dar în săvârșirea cărora nu se realizează puterea publică, nu constituie funcții publice; Funcțiile publice se stabilesc doar pe cale unilaterală, prin lege sau în baza legii, de către organele de stat. Funcția publică, fiind o instituție a dreptului public nu poate fi stabilită prin contract. Funcția publică are un statul legal, deoarece actul de instituire a acesteia este întotdeauna un act de autoritate, iar cel ce exercită funcția exercită autoritatea statală și nu drepturile dintr-o situație contractuală;

Atribuțiile, puterile și competențele funcției publice se realizează de către funcționarii publici numiți sau aleși în funcția respectivă.

Conform art. 1 al legii serviciului public “funcționar public înseamnă persoana care ocupă funcție de stat remunerată și care dispune de ranguri și grade, stabilite în conformitate cu principiile prezentei legi”. Pledăm pentru următoarea definiție a funcționarului public: este acea persoană fizică care, cu respectarea condițiilor cerute de lege, a fost investită prin actul unilateral de voință al unei autorități publice sau prin alegere, într-o funcție publică, pentru a desfășura o activitate continuă de interes general.

Prin statutul funcționarului public înțelegem totalitatea normelor juridice care reglementează situația juridică obiectivă a funcționarilor publici, determinând drepturile, obligațiile, garanțiile lor legale, precum și responsabilitatea funcționarului public. În general, statutul juridic al funcționarului public este menit să creeze condiții necesare pentru exercitarea atribuțiilor de serviciu, să garanteze stabilitatea lor în funcție, drepturile și asistența socială. Statutul funcționarilor publici cuprinde voința statului de a reglementa, în mod autoritar, situația juridică a funcționarilor publici, îndepărtând orice idee contractuală în raporturile dintre serviciul public și funcționarii publici. Or, între funcționarii publici și serviciile publice sunt raporturi administrative de subordonare față de conducătorul serviciului public, care începe la momentul învestirii în funcția publică respectivă și ia sfârșit la încetarea raporturilor juridice dintre funcționarul public și serviciul public.

Raporturile dintre funcționarul public și serviciul public nu sunt de o natură contractuală, căci deși se cere o manifestare de voință de acceptare din partea celui care solicită funcția, aceasta nu constituie decât una din condițiile pentru a se face numirea (numirea în funcție nu poate fi un contract). Spre deosebire de contract, unde părțile obțin drepturi și obligațiuni prin manifestarea acordului de voință, actul de numire în funcție publică se limitează să-l proclame pe funcționar titular al unor drepturi și obligații, care derivă din lege. Noțiunea “funcționar public” nu poate fi folosită decât pentru a evoca acele situații în care funcția este ocupată printr-o manifestare unilaterală de voință, supusă unui regim de drept public.

Încadrarea în serviciul public. Dreptul la încadrarea în serviciul public este garantat de art. 39 al Constituției Republicii Moldova (“Cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum și prin reprezentații lor”) și este reglementat de legea serviciului public. În alin. 2 art. 39 al Constituției Republicii Moldova este declarat principiul egalității accesului la funcția publică indiferent de rasă, naționalitate, sex, confesiune etc(“oricărui cetățean, se asigură, potrivit legii, accesul la o funcție publică”). Însă în funcții publice pot fi încadrate, în general, persoanele care au anumite calități, instruirea intelectuală și profesională necesare, competență. De aici rezultă principiul ocupării funcției publice pe baza meritului. Egalitatea accesului, sub aspect juridic, trebuie înțeleasă ca o egalitate de tratament din partea legiuitorului și a autorităților publice, ca o egalitate a șanselor, dar în competiție nu pot intra decât cei care îndeplinesc condițiile stabilite, urmând ca dintre aceștia, pe baza sistemului de merit, să fie aleși și apoi încadrați doar anumiți candidați.

Deși I.Alexandru specifică această etapă după recrutarea și selectarea personalului, consider că analiza și evaluarea posturilor trebuie să anticipe pe cele din urmă. Astfel, putem să înaintăm în mod clar, care sunt cerințele acestui post, pentru care recrutăm personal.

Aplicarea principiului „omul potrivit la locul potrivit” presupune logic, cunoașterea existenței fiecărui post (sau funcție, cînd aceasta este unică în cadrul organizației) respectiv, a cerințelor ce trebuie satisfăcute de persoana ce urmează să-l ocupe, precum și cunoașterea obiectivă a persoanei respective. Determinarea funcțiilor (respectiv a posturilor) este un proces complex, care cuprinde analiza, descrierea, specificarea și evaluarea acestora.

Doctrina reliefează 2 sisteme, în care se încadrează statele din lume:

Sistem închis. În cadrul lui, recrutarea și selectarea funcționarilor publici se efectuiază în baza unor reglementări specifice. Funcția publică este organizată în baza sistemului de carieră, caracterizat prin următoarele elemente: recrutarea este efectuată la intrarea în sistemul public, intrarea în cadrul organic sau într-un corp ierarhic de posturi; categoriile omogene de posturi; cariera se realizează conform unei succesiuni de posturi prin promovarea de la un grad obținut la altul superior, condițiile de promovare sunt prestabilite juridic; sistemul este închis pentru intrarea în el pe parcursul carierei a candidaților din exterior.

Sistem deschis, unde recrutarea și selectarea funcționarilor publici este supusă unei reglementări specifice. Funcția publică este organizată în baza sistemului de posturi și se caracterizează prin următoarele componente: sunt definite bine posturile în care se recrutează; recrutarea se efectuiază la anumite posturi sau funcții specifice în baza profilurilor de competență ce sunt deschise tuturor candidaților potriviți din interior, cît și din exteriorul sectorului public, înaintarea în funcția publică este posibilă la toate nivelurile; cariera obținută în conformitatea succesiunii postului; lipsa condițiilor generale prestabilite pentru accesul în posturi; sistemul deschis la intrare pe parcursul carierei.

Pentru Republica Moldova, Constituția în art. 16(2) stipulează că „Toți cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială”. Iar art. 39 prevede: „Cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum și prin reprezentanții lor. Oricărui cetățean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcție publică”. Dar, Legea Serviciului Public stabilește anumite restricții pentru persoanele care vor să ocupe o funcție publică. Conform art. 11 nu poate ocupa o funcție publică persoana care este considerată, prin hotărîre judecătorească, incapabilă sau cu o capacitate de exercițiu restrînsă; are antecedente penale, rezultate din infracțiuni intenționate ce nu au fost ridicate sau stinse în modul stabilit de lege; nu este aptă din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcției conform certificatului medical de sănătate, dacă pentru funcția dată sunt stabilite cerințe speciale față de sănătatea persoanelor în cauză. Funcționarul public nu poate ocupa o funcție în subordinea sau sub controlul funcțiilor deținute în acceiași autoritate publică sau în altele de rudele lui directe (părinții, frații, surorile, copiii) sau de rudele lui prin alianță (soțul, soția, părinții, frații, surorile soției, soțului). În cazul în care sunt încălcate aceste restricții, funcționarul public este transferat într-o funcție care ar exclude o astfel de subordonare, iar dacă transferul este imposibil, unul este concediat, la decizia organului ierarhic superior

Tot Legea serviciului public stipulează că dreptul de a se angaja în serviciul public îl au cetățenii Republicii Moldova, indiferent de rasă, naționalitate, sex, confesiune, care domicializează permanent în Republică, posedă studiile corespunzătoare și sunt apte din punct de vedere medical pentru exercitarea funcției, conform certificatului medical de sănătate și nu i se aplică restricțiile prevăzute de art. 11. Persoana care se angajează în serviciul public trebuie să cunoască limba moldovenească în limitele prevăzute de legislația privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova.

Ocuparea funcțiilor publice se face prin angajare, numire, alegere, concurs. Funcțiile de specialiști se ocupă prin angajare și concurs. Funcțiile de conducere se ocupă prin numire, alegere și concurs. Ocuparea funcțiilor publice prin numire se efectuează de autoritatea publică ierarhic superioară sau de persoana cu funcție de răspundere împuternicită. Ocuparea funcțiilor publice prin angajare, alegere și concurs se efectuează de autoritatea publică în cadrul căreia persoana urmează să lucreze.

Funcțiile publice le ocupă persoanele care au gradul de calificare necesar. Dacă persoanele care se încadrează în serviciul public nu au gradul de calificare respectiv li se stabilește o perioadă de probă, conform art. 16 al Legii. Modul de ocupare a funcțiilor publice prin angajare, numire, alegere și concurs, cu excepția cazurilor stabilite de legislație, este determinat de Guvern.

La nivel local, conform Legii privind administrația publică locală, un rol important în politica de personal îl joacă consiliul local, în calitate de autoritate deliberativă. În domeniul vizat, consiliul îndeplinește următoarele atribuții:

alege la propunerea primarului, viceprimarul (viceprimarii)

numește, pe bază de concurs, secretarul consiliului, eliberează din funcție viceprimarul și secretarul consiliului;

aprobă la propunerea primarului, organigrama și statele primăriei, ale structurilor autonome și serviciilor publice ale consiliului local;

– numește și eliberează din funcție, în condițiile legii, conducătorii agenților economici și ai instituțiilor publice de interes local care se află sub autoritatea sa;

Astfel, vedem că în Republica Moldova se recurge mai des la numire, care se face în baza recomandărilor emise, apelîndu-se cu preponderență la rețeaua de cunoștințe.

În ceea ce privește organizarea concursurilor, există Hotărîrea Guvernului nr.192 din 01.03.2004, în care se stipulează Regulamentul cu privire la ocuparea prin concurs a funcțiilor publice vacante.

Condițiile generale de acces la funcția publică. Condițiile sunt acele elemente specifice funcției publice, prin care legiuitorul urmărește să garanteze valorificarea profesională a viitorilor funcționari și să limiteze arbitrariul în selecție. Condițiile generale de acces la funcția publică în Republica Moldova sunt stabilite în art. 13 al legii serviciului public și sunt următoarele: În serviciul public pot fi încadrați doar cetățenii Republicii Moldova; E necesară domicilierea permanentă pe teritoriul Republicii Moldova; Îndeplinirea cerințelor de studii; Persoana trebuie să fie aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea funcției, conform certificatului medical de sănătate, dacă pentru funcția respectivă sunt stabilite cerințe speciale față de sănătatea persoanelor în cauză. E necesară cunoașterea limbii oficiale a Republicii Moldova în limitele prevăzute de legislație privind funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova.

Legea serviciului public (în art.11) stabilește și anumite îngrădiri a dreptului la încadrare în serviciul public care reiese din particularitățile serviciului de stat și sunt stabilite pentru a preîntâmpina posibilitatea abuzurilor din partea funcționarilor publici. Așa nu poate ocupa o funcție publică persoana care:

Este considerată, prin hotărârea judecătorească, incapabilă sau cu o capacitate de exercițiu restrânsă;

Are antecedente penale rezultate din infracțiuni intenționate ce nu au fost ridicate sau stinse în modul stabilit de lege;

Funcționarul public nu poate ocupa o funcție în subordine sau sub controlul funcțiilor deținute în aceeași autoritate publică sau în altele de rudele lui directe sau de rudele lui prin alianță (în cazul în care este încălcată această restricție, funcționarul public este transferat într-o funcție care ar exclude o astfel de subordonare, iar dacă transferul este imposibil, unul este concediat, la decizia organului ierarhic superior).

Se admite, ca prin lege încadrarea într-o funcție publică să fie condiționată și de îndeplinirea altor cerințe speciale, cum ar fi:

Condiția loialității față de stat și autoritatea publică în cauză (Conform art. 15 al legii serviciului public “cetățenii încadrați pentru prima dată în serviciul public în calitate în conformitate cu principiile deontologiei profesionale de persoane cu funcție de răspundere și funcționarii publici promovați pentru prima dată în posturi cu funcție de răspundere depun jurământ”. Refuzul de a depune jurământul împiedică încadrarea persoanei în funcție publică).

Condiția reputației care răspunde exigențelor funcției (astfel art. 12 al legii serviciului public prevede că “la încadrarea în serviciul public și ulterior în fiecare an, funcționarul este obligat să prezinte, în modul stabilit de lege, o declarație privind veniturile, averea imobiliară și mobiliară de valoare, depunerile bancare și hârtiile de valoare, angajamentele financiare, inclusiv în străinătate. Declarația trebuie să cuprindă și bunurile care aparțin soției(soțului), precum și copiilor minori. Refuzul de a prezenta declarația sau prezentarea de date eronate are ca efect neîncadrarea în serviciul public sau destituirea).

Condiții referitoare la vârstă, vechime în specialitate, aptitudini, efectuarea unui stagiu de specialitate etc. (Conform art. 16 al legii serviciului public la încadrarea în serviciul public prin angajarea sau numire părțile pot conveni asupra susținerii unei perioade de probă, în care se verifică dacă persoana corespunde funcției. Perioada de probă nu poate depăși 6 luni).

Pentru unii funcționari publici există interdicția de a fi membru al vreunui partid sau altei organizații social-politice (de exemplu, conform alin. 3 art. 49 al legii privind administrația publică locală, din 6 noiembrie 1998 secretarul consiliului local nu poate fi membru de partid).

În Republica Moldova încadrarea în funcțiile publice se face prin angajare, numire, alegere și concurs (art. 14 al legii serviciului public). Funcțiile de specialiști se ocupă prin angajare și concurs.

Angajarea o efectuează autoritatea publică, unde persoana urmează să activeze, în baza studiilor de specialitate și a particularităților individuale, cerute de funcția respectivă.

Funcțiile de conducere (de răspundere) se ocupă prin numire, alegere și concurs. Ocuparea funcțiilor publice prin numire se efectuează de autoritatea publică ierarhic superioară sau de persoana cu funcție de răspundere împuternicită.

Procedeul de angajare prin alegere are avantajul că funcționarul se bucură de oarecare independență față de autoritatea centrală, oferind posibilitatea ca funcția publică să se exercite sub influența și în conformitate cu opinia publică. Cel mai mare dezavantaj a alegerii ca modalitate de ocupare a funcției publice este influența politică a partidelor la alegeri; prin repetate alegeri nu se poate asigura nici unitatea de acțiune în conducerea serviciilor publice.

Cea mai adecvată metodă de încadrare în serviciul public este concursul, având următoarele avantaje:

Are ca obiectiv asigurarea respectării principiului egalității accesului la funcții publice și a principiului meritului la încadrarea și la avansarea în serviciul public;

Concursul presupune publicitate în procedura angajării și deaceea permite un control al opiniei publice asupra politicii de cadre;

Concursul oferă prin publicitatea sa posibilitatea prezentării unui număr mai mare de candidați, ceea ce permite selectarea mai riguroasă;

Concursul se poate desfășura numai dacă au fost stabilite condițiile petrecerii lui. Candidatul care a cîștigat concursul va putea pretinde numirea în funcția respectivă (persoana care deși a câștigat concursul, dar nu a fost numită în funcția publică pentru care a candidat are dreptul la acțiune în instanțe de judecată). În acest fel subiectivismul în alegerea cadrelor este limitat;

Concursul presupune existența unei comisii de specialiști (juriu), a cărei apreciere oferă mai multe garanții de obiectivitate.

Dezavantajul concursului constă în aceea că el permite doar de a determina aptitudinile intelectuale ale candidaților și mai puțin calitățile morale și de caracter, viitoarele relații cu superiorii, colegii, cetățenii.

Metodologia organizării concursului poate fi diversă: verificarea pregătirii teoretice a candidaților prin probe scrise sau orale; verificarea aptitudinilor practice, ceea ce permite o apreciere mai completă; pot fi organizate doar teste de personalitate (concurs al dosarelor personale ale candidaților).

De regulă, concursul se poate desfășura asupra unei tematici cunoscute dinainte, preferându-se lucrările scrise secrete, pentru a asigura garantarea egalității de tratament. De exemplu, în Franța, Spania, Belgia, Luxemburg baza concursului o reprezintă cunoștințele teoretice și testul de logică; în Italia, Marea Britanie, Portugalia baza concursului o formează partea practică; în Grecia candidații completează un formular special. Pentru ca o persoană fizică să poată fi încadrată într-o funcție publică este necesar ca:

Să existe în cadrul serviciului public o funcție publică vacantă;

Să se organizeze concurs pentru ocuparea acestei funcții publice. Concursul trebuie să fie făcut public, cu precizarea datei, locului de desfășurare, probelor de concurs, condițiilor minime de pregătire, vechime în specialitate etc., precum și faptul dacă acest concurs se organizează sub formă de concurs al dosarelor personale ori sub formă de examinare a cunoștințelor și a aptitudinilor practice ale candidaților. Nepublicarea condițiilor desfășurării concursului atrage nulitatea numirii în funcție, deoarece actul de numire va fi emis cu încălcarea legii;

Să existe un juriu imparțial, obiectiv și independent atât de puterea politică, cât și de șefii serviciilor în cadrul cărora urmează a fi angajată persoana respectivă. Juriul trebuie să respecte regulamentul concursului (n-are dreptul de a fixa reguli suplimentare sau să încalce regulile concursului stabilite de autoritatea competentă). Juriul are puterea suverană de a aprecia aptitudinile candidaților (autoritatea publică respectiv nu poate dicta, cere anularea sau modificarea rezultatelor concursului stabilite de juriu); O asemenea modalitate de încadrare în serviciul public o întâlnim, spre exemplu, în Franța, Italia, Spania, Portugalia. Pe când în Danemarca, Germania, Olanda recrutarea în funcții publice se face exclusiv de către administrație, iar în Marea Britanie, Belgia, Irlanda există un organ public specializat în această operație;

Să se participe la concurs și să se facă publice rezultatele concursului cu indicarea mediilor obținute de concurenți în ordinea lor descrescândă;

Să se emită în baza rezultatelor concursului (autoritatea publică fiind obligată să respecte clasamentul juriului) ordinul sau decizia de numire în funcție, cu precizarea datei viitoare de la care produce efecte actul de numire. Indiferent de denumirea pe care o poartă actul de numire a unei persoane fizice într-o funcție publică, acesta este un act administrativ de autoritate care determină natura juridică a raporturilor ce se stabilesc între serviciul public și funcționarul public. Actul de numire este un act unilateral de voință, prin care statul întinde efectele unei situații juridice la o anumită persoană, investind pe un particular cu toate drepturile și obligațiile care decurg din funcțiunea publică. Acest act nu implică nimic contractual, ci dimpotrivă, este un act de supunere din partea individului la o stare legală stabilită. Actele administrative de autoritate pot fi atacate în instanțe de judecată.

Persoana fizică numită să presteze jurământul cerut de lege pentru investire. Data depunerii jurământului constituie momentul investirii. Jurământul se depune o singură dată, în prezența colectivului unității respective a autorității publice, în fața simbolurilor de stat, la cel mult 10 zile de la ocuparea funcției. Dacă până la depunerea jurământului persoana fizică numită sau aleasă într-o funcție publică a emis acte juridice acestea sunt nule de drept.

Funcțiile publice le ocupă persoanele care au gradul de calificare necesar stabilit de art. 9 al legii serviciului public. Trecerea funcționarului public într-un alt grad de calificare se face succesiv, în corespundere cu pregătirea lui profesională, cu rezultatele muncii și ale atestării. Gradul de calificare se conferă de autoritatea publică ce a angajat funcționarul. Pentru trecerea în gradul de calificare imediat superior vechimea în grad este de cel puțin doi ani (pentru îndeplinirea unor misiuni de răspundere deosebită, funcționarul public poate fi trecut, înainte de termen, în următorul grad de calificare superior sau poate fi trecut în gradul ce îl depășește pe cel anterior cu un grad).

Gradele de calificare se conferă pe viață. Funcționarul public poate fi degradat sau retrogradat numai prin hotărâre judecătorească pentru săvârșirea unor acțiuni ilegale, ce prevăd răspundere penală, precum și pentru conferire a gradului de calificare cu încălcarea legislației în vigoare. Dacă persoanele care se încadrează în serviciul public nu au gradul de calificare respectiv, li se stabilește o perioadă de probă. Comisia de atestare examinează, în perioada stabilită, corespunderea acestora funcției deținute și decide asupra conferirii gradului de calificare. Perioada de probă nu se stabilește funcționarilor publici încadrați în serviciul public prin alegere sau concurs, sau în cazul transferării în o altă autoritate publică.

Conform alin. 3, art. 11 al legii serviciului public funcționarul public nu are dreptul:

Să dețină două funcții în același timp sau să cumuleze o altă muncă, prin contract sau acord, în întreprinderi străine sau mixte, în întreprinderi, instituții și organizații cu orice formă de organizare juridică și în asociații obștești, a căror activitate este controlată, subordonată sau în anumite privințe este de competența autorității în care el este angajat, cu excepția activităților științifice, didactice și de creație. Deci, putem vorbi de incompatibilitate de funcție, adică de neputința funcționarului public de a se ocupa de anumite îndeletniciri în afara funcției pe care o deține. Pornind de la faptul că o funcție publică este ansamblul de atribuții, puteri și competențe, considerăm că o persoană fizică nu poate practic să realizeze în același timp atribuțiile, puterile și competențele a două sau mai multe funcții publice, căci interesul general cere ca funcționarul să-și consacre întreaga sa activitate funcției ce o îndeplinește;

Să fie împuternicit al unor terțe persoane în autoritatea publică în care este angajat;

Să desfășoare nemijlocit activitatea de întreprinzător ori să înlesnească, în virtutea funcției sale, activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice și juridice în schimbul unor recompense, servicii, înlesniri;

Să aibă conturi nedeclarate în băncile din străinătate;

Să plece în delegație peste hotare din contul persoanelor fizice și juridice, cu excepția deplasărilor de serviciu, prevăzute în acordurile internaționale la care Republica Moldova este parte sau conform înțelegerilor dintre autoritățile publice ale Republicii Moldova și organele respective din alte state;

Să participe la grevele care dereglează funcționarea autorității publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea societății cu bunuri și servicii de importanță vitală;

Funcționarul public are obligația de demnitate, adică prin întregul lor comportament și prin ținută funcționarii publici sunt obligați să se arate demni de încrederea pe care o impune poziția lor oficială și să se obțină de la orice act de natură să compromită prestigiul funcției pe care o dețin. Este interzis funcționarilor publici ca direct sau indirect, să solicite, să accepte sau să facă să li se promită, pentru ei sau pentru alții pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, daruri, servicii sau alte avantaje, cu excepția semnelor de atenție simbolice, conform normelor de politețe și ospitalitate recunoscute.

Sintetizând cele expuse mai sus, considerăm că ceea de ce are cu siguranță nevoie funcționarul public pentru o activitate eficientă este: stabilitate în funcție; remunerare adecvată, obiectivitate în promovarea și garantarea dreptului la carieră profesională.

Încetarea serviciului public.Ținând cont de specificul exercitării funcției publice (arătat mai sus) optăm pentru existența unui statut original al funcționarului public, unde ar fi reglementată complet și multilateral și problema încetării serviciului public, în așa fel excluzând aplicarea normelor generale ale dreptului muncii funcționarilor publici. Încetarea serviciului public are loc atât în temeiul și modul stabilit de legislația muncii (articolele 33, 36 – 38, 42, 263 ale Codului Muncii al Republicii Moldova) cât și în cazurile reglementate de articolele 28 și 29 ale legii serviciului public. Art. 33 al Constituției Republicii Moldova prevede temeiurile generale de încetare a raporturilor juridice de muncă izvorâte din contractul individual de muncă, ele fiind: acordul părților, expirarea termenului contractului, desfacerea contractului de muncă din inițiativa salariatului, din inițiativa administrației sau la cererea Curții de Conturi, transferarea lucrătorului la o altă instituție sau trecerea la o funcție electivă, intrarea în vigoare a sentinței judecătorești care exclude posibilitatea salariatului de a continua munca respectivă ș.a.

Articolele 36 și 37 ale Constituției Republicii Moldova reglementează desfacerea contractului de muncă din inițiativa salariatului, el având dreptul să desfacă contractul încheiat pe un termen nedeterminat, urmând să anunțe în scris despre această administrație cu două săptămâni înainte; iar contractul încheiat pe termen poate fi desfăcut înainte de termen la cererea lucrătorului în cazul încălcării de către administrație a legislației muncii și din alte motive întemeiate (de exemplu, în caz de invaliditate).

Conchidem următoarele modalități de încetare a raporturilor dintre serviciul public și funcționarul public: demisia, pensionarea, eliberarea din funcție, distituirea din funcție, expirarea mandatului și decesul.

Demisia constă în manifestarea de voință a funcționarului public de a înceta raporturile de serviciu în care este încadrat.

Pensionarea constă în dreptul funcționarului public ca la îndeplinirea condițiilor cerute de lege (cu privire la vechimea în muncă și a unei anumite vârste) să înceteze raporturile de serviciu și să se pensioneze.

Eliberarea din funcție constă în încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului public, ca urmare a dispoziției unilaterale a conducătorului serviciului public ori a organului ierarhic superior, luată în anumite cazuri (ivirea unor motive de incompatibilitate, pierderea cetățeniei etc).

Distituirea din funcție constă în încetarea raporturilor de serviciu, în condițiile legii, ca măsură disciplinară de către conducătorul serviciului public sau organul ierarhic superior, numai în cazul săvârșirii unor abateri disciplinare grave sau când funcționarul public a fost condamnat prin sentința instanței de judecată.

Expirarea mandatului este modalitatea de încetare a raportului de serviciu care se referă la funcționarii publici aleși, precum și la cei numiți pe o perioadă anumită.

Drept consecință a necorespunderii cerințelor înaintate, poate surveni concedierea. Este un proces inevitabil în acest caz, dar absolut necesar. Pentru că un funcționar public are menirea de a realiza anumite interese generale și dacă el nu este în stare, atunci el nu are ce căuta în serviciul public. Este momentul cînd managerul trebuie să fie nonemotiv și foarte obiectiv, pentru că autoritatea publică nu este o organizație de caritate și filantropismul nu este deloc propice în acest caz. Deși concedierea mai presupune și demisionarea, la propria inițiativă. Este o altă parte a problemei, care însă vizează pe fiecare în parte.

În art.28, Legea Serviciului Public, se menționează că, temeiurile încetării serviciului public sunt următoarele. Încetarea serviciului public are loc în temeiul și modul stabilit de legislația muncii.

Serviciul public încetează și în cazul:

neexecutării obligațiilor prevăzute la art.10, alin. 2;

încălcării restricțiilor prevăzute la art.11, alin.3;

comiterii încălcărilor enumerate la art.30, alin. 4;

nerespectării exigențelor speciale prevăzute la art.12, alin. 1;

refuzului de a depune jurămîntul, prevăzut la art.15;

pierderii cetățeniei Republicii Moldova;

expirării împuternicirilor în funcția publică;

demisionării în legătură cu schimbarea conducătorilor autorității publice, a persoanelor care dețin funcții de rangul întîi și a persoanelor care dețin funcțiile prevăzute la art.14, alin 8;

demisionării conform art.29, alin.1;

2) Încetarea serviciului public în cazurile prevăzute la alin.1, lit.a), b), c), d), e), f), g), și h) are loc prin concedierea funcționarului, la inițiativa autorității publice.

3) Încetarea serviciului public în cazul prevăzut la alin.1, lit. i), are loc prin demisie la cererea funcționarului public, din proprie inițiativă.

4) Concedierea sau demisia funcționarului în cazurile prevăzute la alin.2 și alin. 3, se efectuează de autoritatea publică de a cărui competență ține încadrarea funcționarului în serviciul public.

Răspunderea juridică a funcționarului public. Conform alin.1. art.30 al legii serviciului public răspunderea juridică a funcționarilor publici poate îmbrăca mai multe forme: răspundere disciplinară, materială, administrativă și penală. Răspunderea disciplinară a funcționarului public este reglementată atât de legislația muncii (articolele 143-147 CMRM), cât și de alte acte normative (statute și regulamente disciplinare). Ea survine în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligațiilor funcției deținute. Art.143 din Constituția Republicii Moldova stabilește sancțiunile disciplinare, ele fiind observația, mustrarea, mustrarea aspră și concedierea. Alte sancțiuni disciplinare pot fi prevăzute de statute și regulamente disciplinare ale unor categorii de funcționari. Legea serviciului public nu stabilește sancțiuni disciplinare specifice funcționarilor publici, făcând trimitere la sancțiunile prevăzute de Codul Muncii (doar în art. 30 alin.4. al legii serviciului public sunt prevăzute unele sancțiuni disciplinare: retrogradarea pe un termen de până la un an și concedierea). Considerăm aceste măsuri insuficiente pentru o abatere disciplinară a unui funcționar public, care exercită o activitate de interes general. Sancțiunile disciplinare se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul de angajare a funcționarului respectiv.

Funcționarilor care poartă răspundere disciplinară conform statutelor, regulamentelor și altor acte legislative cu privire la disciplină, li se pot aplica sancțiuni disciplinare și de organele ierarhic superioare. Hotărârea (ordinul, dispoziția) referitoare la aplicarea sancțiunii disciplinare poate fi atacată în fața organelor ierarhic superioare sau a instanței de judecată. Sancțiunea disciplinară se aplică imediat după constatarea abaterii, dar nu mai târziu de o lună după ziua constatării ei, neputând fi aplicată după trecerea a 6 luni din ziua săvârșirii abaterii, iar în urma reviziei sau a controlului activității economice și financiare cel mai târziu după doi ani de la data săvârșirii ei. Dacă în decurs de un an de la data aplicării sancțiunii disciplinare nu se va aplica funcționarului o nouă sancțiune disciplinară, se consideră că acesta nu a fost atras la răspundere disciplinară.

Răspunderea materială intervine atunci când printr-o faptă ilicită în legătură cu ori în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu funcționarul public cauzează un prejudiciu direct serviciului public în care își desfășoară activitatea sau particularilor (persoanelor fizice și juridice). Răspunderea materială constă în stabilirea obligației de reparare a daunei efectiv cauzate. Conform art. 53 alin.1 al Constituției Republicii Moldova persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a cere despăgubiri fie de la funcționarii vinovați de producerea pagubei, fie de la organele administrației publicee unde activează respectivii funcționari (autoritatea având dreptul la acțiune în regres asupra funcționarului public). Răspunderea pentru pagubele pricinuite în urma îndeplinirii unor însărcinări nelegale o poartă persoana cu funcție de răspundere care a aprobat executarea lor.

Răspunderea administrativă intervine atunci, când în timpul executării funcției sale, funcționarul public săvârșește o contravenție administrativă, adică nu îndeplinește sau îndeplinește difectuos o funcție. Sancțiunile administrative sunt prevăzute de art. 23 al Codului cu privire la Contravențiile Administrative și pot fi aplicate pentru săvârșirea contravențiilor administrative cum ar fi: încălcarea legislației muncii (art. 41), încălcarea legislației funciare (art. 52 al Constituției), încălcarea regulilor și a normelor sanitaro-igienice și sanitaro-antiepidemice (art.42); încălcarea excesivă a energiei electrice și termice (art. 96); încălcarea legislații cu privire la petiții (art. 199 (3) ) ș.a.

Răspunderea penală survine în cazul săvârșirii de către funcționarii publici a unei infracțiuni, conducătorul autorității publice fiind obligat în cazurile când acțiunile funcționarului, legate de îndeplinirea obligațiilor de serviciu, întrunesc elemente componente ale infracțiunii, să prezinte materialele respective organelor de cercetare sau anchetă penală, și, în baza deciziei acestora, să-l înlăture de la executarea obligațiilor de serviciu. Capitolul al optulea al Codului Penal al Republicii Moldova prevede infracțiuni, subiecți ai cărora pot fi numai funcționarii publici-persoane cu funcții de răspundere (conform art.183 al CPRM ele fiind persoanele cărora li se acordă permanent sau provizoriu-în virtutea legii, prin numire, alegere sau prin încredințarea unei însărcinări – anumite drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor autorității publice sau a acțiunilor administrative de dispoziție ori organizatorico-economice). Aceste infracțiuni sunt următoarele: abuzul de putere sau abuzul de servicii (art. 184 CPRM) – folosirea intenționată de către o persoană cu funcție de răspundere a atribuțiilor sale contrar obligațiilor de serviciu, dacă ea a cauzat daune considerabile intereselor publice, fie drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice și juridice; excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu (art. 185 CPRM) – săvârșirea de către o persoană cu funcție de răspundere a unor acte, care depășesc în mod vădit limitele drepturilor și atribuțiilor acordate de lege, dacă acestea a cauzat dauna considerabile intereselor publice sau drepturilor și intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice și juridice; neglijența (art. 186 CPRM) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană cu funcții de răspundere a îndatoririlor sale ca rezultat al atitudinii neglijente sau neconștiincioase față de ele; nerespectarea cerințelor legii Republicii Moldova cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova (art. 1861 CPRM); luarea de mită (art. 187 CP RM); mijlocirea mituirii (art. 1871 CP RM); darea de mită (art. 188 CPRM); falsul în actele publice (art. 189 CP RM) – înscrierea în actele oficiale a unor date intenționat false, precum și întocmirea și eliberarea unor acte intenționat false. primirea de către funcționar a recompensei nelegitime (art. 1893 CP RM) – primirea de către un funcționar care nu este persoană cu funcție de răspundere a unei recompense nelegitime pentru îndeplinirea acțiunilor ce intră în atribuțiile sale de serviciu; nerespectarea de către persoana cu funcții de răspundere a prevederilor legii privind combaterea corupției și protecționismului (art. 189 CP RM).

În întreaga activitate de recrutare a personalului pentru administrația publică, avînd în vedere caracterul programat al acesteia, în cazul unei administrații în proces de transformare specific pentru Republica Moldova, trebuie avută în vedere și problema repartizării raționale a personalului în cadrul autorităților administrației publice, care trebuie să se realizeze ținîndu-se seama cu consecvență de cele 2 cerințe dominante ce pot asigura un personal competent: stabilitatea personalului în administrația publică (este o problemă de mare actualitate, ce privește în special funcționarii publici de specialitate de nivel superior și mediu urmărind eliminarea fluctuației existente); pe de altă parte, este necesară o primenire permanentă a funcționarilor, care se poate realiza prin determinarea unei modalități, dirijate, atît din punct de vedere teritorial, cît și al nivelurilor ierarhice.

Motivarea și perfecționarea functionarilor publici

Indiferent dacă sunt miniștri, parlamentari, prefecți sau primari etc., pentru a-și putea stabili direcția generală de realizare a unei strategii și pentru a lua deciziile cheie, au nevoie de analize detaliate, ca fundament pentru elaborarea strategiei și pentru luarea deciziilor.

Ei nu vor putea să facă acest lucru, deoarece se vor pierde în detalii și vor pierde esențialul problemelor. Pentru aceasta au nevoie ca în spatele lor să existe un sistem competent, care să le pregătească amănunțit terenul, să adune informațiile, să analizeze problemele și să pregătească consultanța economică, tehnică sau juridică necesară pentru luare celei mai bune decizii.

S-a ajuns la concluzia că fiecare conducător al unei instituții publice, pentru a fi eficient, are nevoie de un „corp profesionist” de funcționari publici, care să aibă o pregătire complexă și anumite aptitudini profesionale necesare unei activități de identificare a faptelor și analiză strategică.

Este indicat ca acest corp profesionist de funcționari publici, cu o pregătire completă și multidisciplinară, să aibă continuitate în desfășurarea activității, indiferent de schimbările politice care au loc, ca să poată să spună conducătorului instituției sau departamentului „… ideea este bună, dar a fost încercată în trecut și nu a dat rezultatele dorite…”

De asemenea, acești profesioniști pot să vadă punctele slabe ale unor programe care trebuie probate sau puse la încercare, astfel încât strategia, în ansamblul său, să poată fi îmbunătățită la timp, înainte de a produce anumite costuri.

Toți acești conducători de instituții publice centrale sau locale au nevoie de oameni care să fie conduși de angajamentul profesional și nu de câștiguri și favoritisme. Realizarea acquis-ului UE va necesita cunoștințe profesionale detaliate într-o mare varietate de domenii, în care competența profesională este prioritară.

Abordarea competenței trebuie realizată bidimensional: pe de o parte, competența acordată, atribuită, numită și autoritatea oficială, iar pe de altă parte, competența propriu-zisă, numită și autoritatea personală.

Urmărind problema profesionalismului la un funcționar public, este importantă competența personală, care vizează cunoștințele, calitățile și aptitudinile pe care ocupantul unui post de conducere trebuie să le posede pentru exercitarea în condiții de normalitate a autorității cu care este investit respectivul post.

Această dimensiune a competenței poate și trebuie să fie tratată în două ipostaze:

competența profesională, alimentată de cunoștințe profesionale și calități și aptitudini profesionale ( parte artistică a exercitării profesiei de bază);

competența managerială, dată de cunoștințele de management și calitățile și aptitudinile manageriale, ambele obligatorii în proporții variabile pentru orice conducător, indiferent de poziția în ierarhie.

Deși, în limbajul comun, termenii „competență”, „aptitudine” pot fi folosiți unul în locul altuia, existând tendința de a nu se face o prea mare distincție între ei, este important de reținut că, în cadrul acestei analize, aptitudinea și competența nu înseamnă același lucru.

În acest context, „aptitudinea” se referă, în principal, la larga categorie a îndemânărilor și abilităților deprinse și dezvoltate, pe care individul le achiziționează ca să-și poată îndeplini multitudinea de sarcini pe care și le asumă în oricare din aspectele vieții sale.

Spre deosebire de aceasta, „competența” se referă la capacitatea unei persoane de a îndeplini o anumită activitate de sine stătătoare, la un standard prescris.

Dezvoltarea resurselor umane este o condiție a creșterii capacității profesionale a funcționarilor publici. Conceptul de dezvoltare a resurselor umane (DRU) poate avea mai multe semnificații, depinzând, în general, de tipul de organizație și de contextul în care este aplicat. În plan abstract, DRU sugerează ideea unor seturi de aptitudini clar definite, necesare într-un viitor previzibil, precum și a unor planuri adecvate pentru dobândirea acestora de către angajații din generația prezentă și din cea viitoare, prin intermediul metodelor de instruire și dezvoltare. Evident, într-un mediu dinamic, există întotdeauna o serie de dificultăți clare:

• cum putem identifica și anticipa cu precizie aptitudinile necesare în organizație în următorii cinci ani, ca să nu mai vorbim de deceniile viitoare ?

• cum putem dezvolta și păstra angajații care au dobândit respectivele aptitudini, în ipoteza că am fi în stare să anticipăm corect nevoile viitoare ale organizației ?

• împărtășesc angajații viziunile pe care le avem privind dezvoltarea și perfecționarea profesională, necesare îndeplinirii altor sarcinii decât cele de acum ?

• cum îi putem implica și pe ei în activitățile viitoare ale organizației ?

Vorbeam de competența profesională, care în anumite zone nu există încă, dar Guvernul, prin instituțiile sale specifice, va trebui să o construiască. Va fi nevoie să ofere persoanelor, care au în vedere acumularea experienței necesare, asigurarea că au perspective pentru un loc de muncă pe termen lung, dacă se angajează să devină experți în serviciile la care sunt solicitați.

Deci, dezvoltarea resurselor umane se face după necesitățile fiecărei instituții publice, în funcție de politicile, strategiile și programele pe care le au de elaborat și implementat în viitor.

Formele de dezvoltare a resurselor umane nou atrase, cât și a celor existente, se vor realiza prin: activitatea de consiliere

Ar fi binevenit de aplicat realizările obținute în domeniul instruirii prin introducerea unei politici generale, care ar ține cont de cerințele imediate, cît și de necesitățile de termen lung. Experiența țărilor Europei de West, demonstrează utilitatea unei abordări diagnostice, bazată pe examinarea cerințelor și identificarea obiectivelor în cadrul priorităților de nivel național prin programe orientate.

Instruirea la serviciu a cadrelor serviciului public a fost neglijată o perioadă îndelungată. Numai către sfîrșitul anilor ”60, guvernele au început să descopere necesitatea instruirii la serviciu pentru funcționarii publici. Pregătirea profesională este un proces de instruire, pe parcursul căruia, participanții acumulează cunoștințe necesare pentru desfășurarea activității lor. Ea cuprinde 2 aspecte: formarea și perfecționarea profesională. Prin formare se urmărește scopul dezvoltării unor capacități noi, în timp ce prin perfecționare se vizează îmbunătățirea capacităților existente. Eficiența acestor 2 procese depinde de preocupările pentru aplicarea în practică a cunoștințelor însușite. În cazul în care nu reușește aplicarea acestora, atunci ele nu au nici o valoare.

Înainte de a trece la instruire, este necesară o analiză compexă, ce ar consta în definitivarea corectă a obiectivelor și a programelor de instruire. Pentru stabilirea acestor cerințe, se bazează pe nivelul existent de pregătire, iar din analiza informațiilor referitoare la cunoștințele, dexteritățile, deprinderile de muncă și atitudinea angajaților, se poate stabili conținutul programului de pregătire profesională.

Pregătirea profesională poate fi organizată sub diferite forme în cadrul organizațiilor, în unități specializate sau în instituții de învățămănt superior. Cel care elaborează un curs de pregătire profesională trebuie să țină cont de unele aspecte. Elementele teoretice au valoare în măsura în care ele pot fi aplicate la locul de muncă al cursantului. Ele au rolul de a orienta, a explica cauzele și a promova noi realizări, performanțe. Experiența este o parte componentă, importantă a procesului de pregătire profesională. Persoana care concepe programul va avea în vedere participarea activă a cursanților. Comunicarea este o problemă dificilă a activității practice. Schimbările de atitudine urmează schimbările de comportament. La elaborarea proiectului programului de pregătire profesională este necesar să participe mai multe compartimente, care vor stabili metodele de studiere, mijloacele de pregătire, conținutul, locul de pregătire și alte aspecte.

Programele de formare și perfecționare, indiferent de locul organizării, funcție de eșalonarea lucrării, se împart în continuie și discontinuie. Programele continue se derulează într-o singură perioadă, fără întreruperi, în afara sărbătorilor legale, fiind utilizate, în special, pentru formarea specialiștilor. Avantajele acestor programe constau în: concentrarea participanților asupra conținutului procesului de pregătire, continuitatea procesului de instruire și facilitatea unui schimb de opinii între participanți. Printre dezavantajele acestora pot fi: faptul că, participanții sunt sustrași din activitate pentru o anumită perioadă, ce provoacă unele dificultăți în realizarea obiectivelor. Programele discontinue implică 2-3 subperioade de pregătire. Avantajele acestor programe constau în legătura mai strînsă între procesul de instruire și activitatea organizației.

Instruirea urmărește următoarele obiective:

Adaptarea calificărilor și aptitudinilor la schimbările tehnologice și de alt ordin din serviciul public, în scopul de a îmbunătăți performanțele funcționarilor publici, prin adaptarea lor la schimbările în cadrul noilor tehnologii, noii legislații etc.

Dezvoltarea eficienței executării sarcinilor cu scopul reducerii posturilor.

Promovarea mobilității orizontale, prin prestarea instruirii în scopul însușirii experienței necesare pentru îndeplinirea unei noi sarcini la același nivel ierarhic, pentru îmbunătățirea flexibilității și a adaptabilității cadrelor serviciului public.

Creșterea motivării cadrelor.

Îmbunătățirea administrării resurselor umane (echitatea dintre bărbați și femei).

Îmbunătățirea relațiilor dintre serviciul public și beneficiari și îmbunătățirea serviciilor prestate publicului.

Susținerea cooperării cadrelor.

Dezvoltarea cooperării internaționale.

De asemenea, în procesul instruirii funcționarilor trebuie să ținem cont de cîteva principii. Considerarea instruirii profesionale a personalului public drept o parte componentă a activității statului, o direcție prioritară în realizarea politicii de cadre, o latură indispensabilă a activității în rîndul cadrelor de conducere. Potrivit opiniei larg vehiculate în lume, învățămîntul calitativ constituie temelia viitorului, calea spre civilizația contemporană. Multe state se află în afara unei sarcini care nu are alternativă: înfăptuirea reformei cardinale în sfera învățămîntului, elaborarea unei politici care ar cuprinde întregul proces instructiv de formare a cadrelor din administrația publică.

Asigurarea caracterului de perspectivă al instruirii, ținînd seama de evaluarea dezvoltării administrației publice centrale și locale, complexitatea problemelor și funcțiilor organelor statului și ale verigilor de conducere, aplicarea unor concepții și tehnologii inovatoare.

Menținerea nivelului profesional la cotele pe care le dictează situația.

Pregătirea și perfecționarea profesională în scopul internaționalizării. Adaptarea la regulile generale.

Caracterul continuu și obligatoriu al instruirii profesionale a tuturor funcționarilor publici, legate de dezvoltarea profesională multilaterală a personalului, de planificarea și realizarea carierei, avansarea lui în post, luarea în considerare a intereselor personale ale colaboratorilor.

În multe țări, instruirea preliminară este prestată de școli specializate sau universități în domeniul administrației publice. În Germania și Franța, o astfel de instruire este oferită aplicînd următoarea formulă: audienții care au frecventat cursurile sunt deja angajați ai serviciului public și li se atribuie statutul respectiv, (dar aceasta se face în dependență de cursurile frecventate). În orice caz, ei dispun de un anumit salariu pe parcursul frecventării acestui curs. Perioada instruirii preliminare variază de la 3 ani, funcție de nivelul educației generale și categorie.

Instrucțiunea asigură ca funcționarii publici să dobîndească noi cunoștințe și abilități necesare pentru sporirea eficienței și productivității muncii lor. Pot fi 3 forme de instrucțiuni. Mai întîi, materialele ce conțin instrucțiuni, se propun funcționarilor să le citească singuri. În al doilea rînd, pot fi oferite cursuri și seminare, atunci cînd este necesar să se prezinte informația de către cineva. În al treilea, se propun instrucțiunile la locul de muncă. În acest caz, șeful sau altă persoană oferă instrucțiunile respective în legătură cu modul în care se execută ceva. Instituția publică responsabilă în Franța de formarea funcționarilor teritoriali francezi este CNFIT. În Irlanda, Olanda, Suedia, instruirea în cadrul administrației este benevolă. În Belgia, Germania, Grecia, Luxemburg, Portugalia, Spania și Marea Britanie, funcționarul public nu este obligat să frecventeze anumite lecții, dar aceste lecții sunt o condiție favorabilă promovării. În unele țări, posibilitatea de a frecventa lecțiile de instruire profesională suplimentară, o are numai funcționarul public cu un anumit stagiu de activitate în domeniu și cu aprobarea instituției care l-a angajat. În Olanda, Finlanda a fost liberalizat complet sistemul de instruire a funcționarilor de prim rang și căile de selectare a acestora.

Se disting cîteva tehnici de instruire ori dezvoltare profesională: instruirea direct la lucru, rotația lucrului, antrenarea și ucenicia, lecția și prezentările video, instruirea de vestibul, jucarea rolului și modelarea comportamentului, studiul de caz, autostudiul și studierea programată și altele.

În Republica Moldova, formal, toți funcționarii publici pot fi beneficiari ai instruirii, însă prea puțină instruire se prestează pentru nivelurile superioare și inferioare ale cadrelor serviciului public. Ponderea instruirii revine cadrelor administrative de nivel mediu, deși se depun eforturi considerabile în prestarea instruirii pentru funcționarii publici superiori. Pentru moment, perfecționarea, la noi, este percepută ca o necesitate, dar nu constituie, încă o prioritate. În perioada actuală de transformare, prin care trece Republica Moldova, activitatea de formare și perfecționare a cadrelor ar trebui să derivă un proces continuu și organizat, care să țină cont atît de schimbările ce au loc în trecerea la economia de piață, cît și de cele de perspectivă.

Legea Serviciului public, prin art.21, reglementează pregătirea de specialiști pentru serviciul public, perfecționarea lor profesională. Și anume:

1) Pregătirea de specialiști pentru serviciul public se efectuează în instituții de învățămînt specializate în domeniul administrării publice și în alte instituții de profil.

2) Funcționarii publici își perfecționează pregătirea profesională prin diverse forme de instruire în sistemul de stat de pregătire și reciclare a cadrelor.

3) Funcționarii publici urmează cursuri de perfecționare o dată la 4 ani.

4) Rezultatele instruirii și nivelul de calificare obținut se iau în considerație la avansarea în serviciu.

În practică se aplică principiul unei interpătrunderi a funcționarilor cu studii medii și superioare. Se consideră nerațională, în acest sens, ocuparea de către candidații cu studii superioare a funcțiilor pentru care este suficientă pregătirea medie de specialitate. Pregătirea personalului pentru funcții de conducere de nivel superior, cu un pronunțat caracter politic presupune, pe lîngă absolvirea unei instituții de învățămînt superior, și o pregătire temeinică post-universitară. Practica ne dovedește că în cadrul studiilor postuniversitare se cere, alături de asimilarea diferitelor prevederi legale privind funcționarea administrației publice, să fie însușită știința administrației, să se cultive abilitatea de a se orienta în principiile administrației publice și în materiile fundamentale politico-juridice și economice din această sferă. O astfel de pregătire nu poate fi asigurată nemijlocit în organele administrației publice, în virtutea complexității acestui proces, dar numai în instituții de învățămînt postuniversitar, specializate în domeniul administrării publice și în baza unor programe de studii, care ar corespunde condițiilor ce urmează ulterior a fi satisfăcute de funcționarii publici.

Procesul de pregătirea profesională a funcționarilor din Republica Moldova, a parcurs cîteva etape, pînă la edificarea unui sistem.

Primul pas a fost în anul 1993, cînd a avut loc deschiderea Academiei de Studii în domeniul Administrării Publice. (din 22 aprilie 1998 – Academia de Administrare Publică). Apoi, în 1995, a fost adoptată Legea Serviciului Public, care rămîne a fi actul de bază ce reglementează activitatea funcționarilor publici.

Următorul pas s-a realizat în anul 1996, prin constituirea Direcției pentru Politica de Cadre pe lîngă Guvernul Republicii Moldova, care avea în componența sa o secție, în a cărei atribuții intră perfecționarea profesională și evaluarea muncii funcționarilor publici.

În 1997 – elaborarea Regulamentului de conferire a gradelor de calificare funcționarilor publici și în 1998 este elaborat și aprobat Clasificatorul unic al funcțiilor publice.

A fost aprobată Strategia de reformă a administrației publice în Republica Moldova, inclusiv Planul de implementare a Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Republica Moldova.

Practic, fiecare minister, serviciu, organizează instruirea personalului din sistemul său și acesta este un lucru binevenit. Astfel, se realizează instruirea profesională ramurală sau departamentală. O atare practică este foarte utilizată în

străinătate. De exemplu, în Portugalia, în cadrul Ministerului Muncii și Solidarității, activează Institutul Formării Profesionale, care are ca atribuții principale executarea politicii de formare profesională, elaborată de Guvernul Portugaliei.

Dar de o importanță majoră rămîne a fi instituția de învățămînt, care în Republica Moldova este Academia de Administrare Publică pe lîngă Președintele Republicii Moldova. Obiectivele ei constau în pregătirea cadrelor, care au menirea să folosescă în activitatea lor metode moderne de dirijare, bazate pe principiile noi ale serviciului public. Este vorba despre o nouă concepție de pregătire a cadrelor, despre pregătirea funcționarilor publici profesioniști, ceea ce corespunde întocmai obiectivelor reformei administrației publice.

Modelul actual de instruire a parcurs 3 etape :

1993 – 1995, cînd, practic, s-au făcut primii pași în pregătirea postuniversitară a cadrelor.

1995 – 1997, are loc o specializare. Academia devine beneficiară a unui proiect de pregătire a cadrelor didactice în cadrul Programului TACIS „Consolidarea administrației guvernamentale și serviciului public în Republica Moldova”.

1997, cînd se deschid pentru prima dată studii universitare în domeniul administrației publice.

Alături de pregătirea personalului pentru organele administrației publice, conform unui program de lungă durată, perfecționarea se impune ca o activitate de instruire periodică și ridicare a nivelului profesional al personalului în termene reduse și are ca obiectiv amplificarea cunoștințelor, îmbunătățirea aptitudinilor și deprinderilor practice de activitate administrativă a cadrelor. În această direcție, Academia este instituția care prestează servicii de reciclare pentru funcționarii publici de orice nivel.

Trebuie să ținem cont că, în realizarea procesului de instruire a personalului din administrația publică, este necesar de a cunoaște caracteristicile specifice ale procesului de învățămînt pentru adulți.

Adulții sunt elevi care se orientează către persoana lor. Această calitate crește odată cu capacitatea de a utiliza experiența acumulată în timpul procesului de învățare și de a organiza acest proces în jurul problemelor din viața cotidiană.

Adulții tind să fie participanți activi. În timpul procesului de învățare adulții nu tolerează experiența pasivă, care este caracteristică procesului de educare formală.

Adulții tind să valideze noile informații, folosind propriile standarde și experiențe.

Adulții învață mai bine într-un mediu ambiant în care pot colabora unii cu alții. Procesul de învățare se bazează pe un parteneriat echilibrat între instructori și cei instruiți.

Pe baza caracteristicilor procesului de învățare, specific adulților, programul de instruire trebuie :

Să ofere deschis și determinant pentru cercetare și experiment.

Să ofere oamenilor oportunitatea de a se exprima liber.

Să ofere oamenilor oportunitatea de a –și asuma răspunderea pentru ceea ce au învățat și de a-și folosi experiența ca sursă în procesul de învățare.

Și ultima ce trebuie să avem în vedere este că, educația și trainingul vor trebui să fie centrate mai degrabă pe dezvoltarea și cultivarea abilităților, decît pe transmiterea automată a unor cunoștințe (metode, instrumente, tehnici), considerate adesea general aplicabile.

Evaluarea performanțelor resurselor umane în administrația publică. Printre activitățile desfășurate cu personalul din organele administrației publice este evaluarea performanțelor angajaților. Managementul definește în mod diferit noțiunea de evaluare. P.Lemaitre definește evaluarea ca o operațiune de elaborare periodică a bilanțului muncii depuse de colaboratori în scopul discutării cu aceștia a progreselor înregistrate și a acțiunilor necesare a fi întreprinse în viitor. Evaluarea mai este definită ca un ansamblu de procese, prin intermediul cărora se emit judecăți de valoare la adresa salariaților din organizație, considerați separați, în calitate de titulari ai anumitor posturi, cu scopul relevării elementelor esențiale a modului de realizare a obiectivelor și sarcinilor de exercitare a competențelor și responsabilităților, al acordării de recompense și sancționări, al stabilirii modalităților de perfecționare a pregătirii, al conturării perspectivelor de promovare.

Evaluarea poate avea un rol benefic, atît pentru organizație, cît și pentru indivizi, dar numai în cazul cînd este efectuată corect. Practica demonstrează că ea des este un proces destabilizator sau chiar destructiv al relațiilor dintre conducere și personalul de execuție. Din aceste considerente urmează ca această măsură să fie efectuată cu precauție. Caracteristicile unui proces eficient de evaluare al angajaților ar putea fi:

Procesul trebuie să fie standard, riguros și cît mai obiectiv posibil.

Evaluarea trebuie să fie în relație directă cu munca depusă și cu performanța realizată.

Evaluarea trebuie să fie strîns legată de fișa postului, care este în concordanță cu responsabilitățile de lucru ale angajatului.

Aprecierea subiectivă a șefului trebuie să fie doar o componentă a procesului.

Procesul trebuie gîndit să cuprindă și formarea aptitudinilor necesare pentru cei delegați cu responsabilitatea aprecierii personalului.

f) Evaluarea trebuie să stea la baza sau chiar să fie parte integrantă a deciziilor de promovare, de transfer a măsurilor disciplinare sau de demitere a angajaților, dacă este cazul.

Evaluarea trebuie să ajute și să susțină luarea deciziilor privind dezvoltarea carierei personale a angajaților, dezvoltarea lucrului în echipe și dezvoltarea întregii organizații.

Se deosebesc două tipuri de evaluare:

Evaluarea neformală este întreprinsă ori de căte ori aceasta este necesară. Relațiile zilnice între manager și salariat oferă multiple ocazii, în care poate fi evaluată performanța salariatului. Evaluarea neformală, realizată prin conversație sau prin examinare, se utilizează îndeosebi atunci, cînd timpul disponibil este limitat și nu permite întreruperea activității celui examinat.

Evaluarea sistematică are un caracter formal și presupune un contact oficial între manager și salariat, consemnarea impresiilor și observațiilor despre performanța salariaților efectuîndu-se în scris. În acest caz, managerul poate fi asistat de un specialist în evaluarea resurselor umane pentru a garanta faptul că evaluarea sa este corectă.

Evaluarea urmărește mai multe obiective care pot fi grupate în patru categorii:

I. Obiective organizaționale:

Concordanța performanțelor și contribuțiilor individuale cu misiunea organizației.

Sesizarea neconcordanțelor între obiectivele organizaționale și strategiile privind resursele umane.

Descrierea posturilor și ajustarea conținutului lor.

Ameliorarea eficacității organizaționale.

Garanția că responsabilitățile sunt bine definite iar planurile sunt echilibrate.

Realizarea unei concordanțe între oamenii și funcțiile existente în structura organizatorică.

II. Obiective psihologice.

Posibilitatea individului de a situa contribuția sa în raport cu normele și de a atrage atenția superiorilor.

Șansa dialogului.

Cunoașterea de către fiecare individ a contribuției sale la realizarea obiectivelor organizației.

Perceperea poziției și a relațiilor în ierarhia organizației.

III. Obiective de dezvoltare.

Posibilitatea fiecărui salariat de a cunoaște șansele de evoluție în funcție de performanțele proprii și de obiectivele organizației.

IV. Obiective procedurale.

Realizarea unui diagnostic permanent al resurselor umane.

Gestiunea carierei.

Identificarea necesităților de formare și perfecționare.

Ameliorarea relațiilor inter- personale.

Dimensionarea salariilor.

Sesizarea dificiențelor structurale și actualizarea grilelor de calificare.

În așa mod, putem afirma cu certitudine că cariera unui funcționar public este strîns legată de modul cum va fi efectuată evaluarea performanțelor sale în cadrul organizației. De fapt, perspectivele carierei constituie un factor determinant în reținerea celor mai buni funcționari în serviciul public și recunoașterea capacităților profesionale prin promovare reprezintă o încurajare majoră pentru îmbunătățirea performanței și calificărilor lor.

În toate sistemele serviciului public dezvoltarea carierei este bazată simultan pe doi factori: superioritatea, pe de o parte, și aprecierea aptitudinilor profesionale, pe de altă parte. În timp ce primul din aceste elemente nu crează probleme specifice datorită faptului că avansarea se produce automat, al doilea element este mult mai delicat. El încurajează motivarea și profesionalismul funcționarilor publici.

Oricum, ca și în multe țări ale Europei de Vest, stabilirea criteriului obiectivității în aprecierea performanței crează variate probleme, indiferent de prevederile legislative care, în unele cazuri, stabilesc proceduri concrete. Dificultățile implicate în identificarea și gradarea funcționarilor publici sunt, mai mult sau mai puțin, similare în majoritatea serviciilor publice, atăt în Europa, cît și în afara ei. De aceea avansarea ce poate fi efectuată în acest domeniu este foarte relativă. Chiar în cele mai reușite sisteme, majoritatea oficialităților sunt apreciate cu note înalte, de aceea, în analiză finală, superioritatea este criteriul principal de promovare.

Însăși noțiunea de carieră presupune o avansare în post, grad. În limbajul serviciului public, referindu-se la carieră, se face o distincție netă între noțiunile de promovare și avansare. În primul caz, agentului i se acordă noi responsabilități însoțite de obicei, de o majorare a salariului, în al doilea caz este vorba doar de o progresie salarială, funcționarul rămînînd în aceeași funcție.

În ceea ce privește mobilitatea în cadrul organizației, aceasta, din punct de vedere administrativ, este un mijloc de menire a flexibilității și eficacității unei agenții publice. Din punctul de vedere al funcționarilor, ea oferă posibilitatea de familiarizare cu alte domenii de activitate, de a dobîndi noi aptitudini, de a putea circula liber sau de a-și dezvolta cariera.

Formele juridice ale mobilității:

a) detașări temporare.

b) mutații permanente.

Ca instrumente ale mobilității pot servi:

echipe de proiect: echipe de funcționari create pentru o perioadă scurtă, pentru a realiza anumite proiecte.

cooperarea structurală cu agenții de personal interimar.

acorduri de cooperare dintre ministere în scopul efectuării schimbului de personal specializat sau excedentar.

Procesul mobilității în cadrul serviciului public este frînat de diverși factori ca complexitatea reglementărilor și procedurilor, obstacole emoționale sau psihologice (frica de a pierde postul, rezistențe față de schimbare, obstacole legate de exercitarea funcțiilor ce cer aptitudini profesionale sau tehnice specifice.

La acest capitol, ceea ce ține de evaluarea și gestionarea carierei funcționarilor publici în Republica Moldova, nu putem spune că avem instituit un atare mecanism, bine pus la punct. Din simplul motiv că pînă la 1990, avansarea în posturi se făcea pe linie de partid și nu putea fi vorba de o reală evaluare a lucrului făcut, ci doar o apreciere a loialității față de partid.

Legea Serviciului Public reglementează, însă foarte laconic, prin art.22, mecanismul atestării funcționarilor. Astfel pentru ameliorarea activității serviciului public, îmbunătățirea procesului de selecționare, repartizare și educare a cadrelor, pentru stimularea perfecționării profesionale, ridicarea calității și eficienței muncii, pentru asigurarea salariului în raport cu rezultatele muncii, funcționarii publici, cu excepția celor care dețin funcții de rangul întîi, sunt supuși atestării periodice (o dată la 3 ani).

Autoritățile publice centrale și autoritățile administrației publice locale creează comisii de atestare, care acționează în baza unui regulament aprobat de aceste autorități. Comisia de atestare apreciază activitatea funcționarului public, competența lui profesională, cultura juridică, capacitatea de a lucra cu oamenii și corespunderea funcției pe care o deține. În conformitate cu rezultatele atestării funcționarilor, autoritatea publică decide asupra corespunderii acestora funcției deținute, asupra conferirii gradului de calificare, majorării sau reducerii salariului funcției, stabilește, schimbă sau anulează sporurile la salariul funcției, cu excepția sporurilor pentru grad de calificare și vechime în muncă, îi recomandă pentru cursuri de perfecționare, pentru includere în rezerva de cadre.

Plus la aceasta, juridic, mai este reglementată avansarea acestora în serviciu și procedura de conferire a gradelor de calificare funcționarilor publici. Avansarea în serviciu a funcționarului public se face prin transferarea într-o funcție superioară sau prin conferire a unui grad de calificare superior. De dreptul la avansare în serviciu beneficiază funcționarii care au obținut rezultate mai bune în muncă, au dat dovadă de spirit de inițiativă, își perfecționează continuu pregătirea profesională, sunt incluși în rezerva de cadre și au gradul de calificare necesar.

Organizarea rațională a activității funcționarilor publici, urmărind satisfacerea cerințelor umane, trebuie să ducă la sporirea eficienței administrației publice, la organizarea rațională a activității ei, avînd drept scop ameliorarea tuturor transformărilor din societate. Funcționarii publici sînt direct interesați să contribuie la îmbunătățirea condițiilor de realizare a reformei administrației publice și la dobîndirea unor rezultate pe care le așteaptă societatea. Atingerea acestor obiective depinde în mare măsură de rolul pe care îl oferă funcționarului public statutul său juridic.

Transformările ce au loc astăzi în administrația publică, implementarea principiilor noi de organizare și funcționare a ei, presupun o viziune nouă asupra drepturilor, obligațiunilor, responsabilităților funcționarilor publici, precum și asupra exigențelor față de pregătirea lor profesională. Aceasta reiese din complexitatea proceselor caracteristice pentru administrația publică la etapa actuală în legătură cu implementarea noilor metode și tehnici de administrare, instituirea unor noi relații între funcționarii publici, bazate pe pîrghii manageriale moderne.

Dezvoltarea insuficientă a administrației publice constituie un obstacol în calea spre integrarea europeană. În acest sens Republica Moldova va trebui să depună eforturi considerabile pentru dezvoltarea unei administrații la nivelul standardelor moderne, europene. Aceasta presupune crearea noilor structuri administrative, precum și încadrarea în serviciul public a funcționarilor profesioniști, stabili, responsabili, imparțiali, pregătiți corespunzător pentru a asigura funcționarea unei administrații publice eficiente, capabile să satisfacă exigențele mereu crescînde ale cetățenilor.

Conduita și evaluarea performantelor functionarilor publici

Uneori cultura este puternică și unitară și cel mai des are o influență covârșitoare asupra unei organizații. Ea afectează practic tot ce se întâmplă în acea organizație având un efect major asupra performanțelor organizației. În încercarea de a defini cultura organizațională identificăm de altfel prima asemănare cu cultura națională. Unii cercetători translatează definiția de la nivel național la nivel organizațional. De fapt, cum în majoritatea definițiilor se menționează despre comunități și nu explicit despre societate și organizație, sau orice altfel de grup, vom considera și noi acest demers oportun urmând a lămuri pe parcurs problemele apărute atunci când suprapunerea unei noțiuni nu se va dovedi perfectă.

Reținem din literatura de specialitate o definiție celebră prin simplitatea ei, formulată de către Marvin Bower, fost director general la McKensey & Company: „Cultura este modul în care se fac lucrurile aici la noi”. În accepțiunea specialistei Linda Smircich, „cultura este un set de valori, credințe profunde, concepții și moduri de gândire, toate împărtășite de către membrii unei organizații noilor membri, cărora le va fi prezentată ca fiind corectă.”

Hofstede face parte din acei autori care nu consideră necesară o nouă definiție a conceptului de cultură la nivel național, dar enumeră o serie de atribute specifice fenomenelor culturale la acest nivel. Astfel, o cultură este: holistică, referindu-se la un tot care este mai mare decât suma părților sale componente, determinată istoric, reflectând evoluția în timp a organizației, legată de ritualuri și simboluri, fundamentată social: creată și păstrată de un grup de oameni care formează împreună o organizație, greu de modificat, deși există o discuție vastă asupra acestui aspect în literatura de specialitate.Cultura organizațională este componenta care influențează cel mai mult comportamentul angajaților din sectorul public.

Componentele culturii organizaționale sunt asemănătoare cu cele ale culturii naționale. Întâlnim și aici eroi, ritualuri, mituri și, într-o anumită măsură, valori. La acestea se adaugă la nivel de organizație un concept nou, și anume misiunea organizației, asupra căreia vom insista într-unul din capitolele următoare.

Cercetările efectuate în organizațiile publice din Moldova au demonstrat că prin cultura organizațională membrii organizației publice dezvoltă o identitate internă colectivă, deoarece valorile de bază ale culturii le orientează activitatea zilnică și determină modul în care oamenii comunică între ei, ce comportamente sunt acceptabile și care nu și care este distribuția puterii și implicațiile statului în activitatea lor. În acest scop, angajații din organizațiile publice apelează la forme informale de comunicare și dezvoltă un înțeles comun pentru conceptele cu care operează în activitatea desfășurată.

De asemenea se constată formarea unor echipe, chiar grupuri de lucru în funcție de diferite interese, de cele mai multe ori individuale, în funcție de compatibilitățile dintre persoane, care facilitează și colaborările pe probleme profesionale.

Calitate produselor și serviciilor în sectorul public, în conformitate cu principiile deontologiei profesionalea a devenit în timp unul din obiectivele fundamentale în toate instituțiile publice și autoritățile administrative din țările dezvoltate.

Atitudinea reprezentanților administrației publice este puternic influențată de mai multe aspecte dintre care enumerăm: pregătirea profesională, profesinală și psiho-sociologică a reprezentanților administrației publice, vârsta titularilor de posturi ți funcții publice de conducere și de execuție, vechimea acestora pe posturi și în funcții publice de conducere în cadrul instituției și în sectorul public, experiența acumulată în exercitarea funcțiilor publice, calitățile, temperamentul, aptitudinile și deprinderile individuale ale titularilor de posturi și funcții publice de conducere.

Care este atitudinea funcționarilor față de reprezentanții administrației publice și față de beneficiarii de servicii publice? Este esențial pentru reprezentanții administrației publice ca în conținutul misiunii instituției publice să precizeze coordonatele fundamentale ale relațiilor. manager public – funcționar de execuție, manager public – colaborator, manager public – reprezentant al politicului, dar și coordonatele de bază ale relațiilor, funcționar public – client, fie că acesta este o persoană fizică sau juridică. Într-o instituție publică modernă, relația manager public – funcționar de execuție este o relație de tip șef-colaborator în care poziția ierarhică reprezintă doar elementul formal al structurii organizatorice.

În ceea ce privește relația funcționar – client, în instituția publică odernă clientul, persoană fizică sau juridică, reprezentat prin nevoile sale ociale generale și specifice, determină în totalitate conținutul activităților desfășurate în instituția publică.În relația beneficiar – furnizor/distribuitor de servicii publice devin prioritare și esențiale valorile: respectul față de client, etica profesională, principiile morale. În relația cu clientul, predominat este gradul de satisfacere a așteptărilor clientului.

Care este atitudinea funcționarilor publici față de activitățile implicate în procesele de realizare și furnizare a produselor și serviciilor publice? În conținutul misiunii instituției publice este important să se integreze și coordonatele fundamentale ale comportamentului funcționarilor publici în cadrul proceselor de muncă specifice din instituțiile publice. Se au în vedere cu precădere următoarele aspecte: atitudinea față de muncă, atațamentul față de valorile fundamentale ale unei instituții publice, înțelegerea aspectelor specifice activităților desfășurate în instituțiile publice, înțelegerea necesității dezvoltării relațiilor de colaborare cu ceilalți funcționari și instituții publice, gradul de implicare al funcționarilor în procesul de realizare a produselor și serviciilor publice etc.

Desigur că nu toate răspunsurile la întrebările de mai sus se regăsesc în totalitate în misiunea instituției publice. Modul în care este formulat conținutul misiunii instituției publice este o reflectare a concepțieireprezentanților administrației publice ți, în multe cazuri, a orientării olitice promovate de politicienii atrați în structurile sistemului administrativ pe perioade determinate. Prin urmare, se poate considera că în cea mai mare parte, conținutul misiunii instituției publice odată determinat rămâne valabil pentru o perioadă mai lungă. În timp însă, la această parte fundamentală stabilă se adaugă anumite aspecte de nuanță, în unele state chiar de substanță, care completează sau modifică semnificativ conținutul misiunii unei instituții publice.

Completările apar fie ca urmare a influenței factorilor mediului politic, juridic, social, cultural etc., fie ca urmare a schimbărilor intervenite la nivelurile superioare ale structurii organizatorice din instituțiile publice. Existența unei misiuni fundamentate și reprezentative în instituția publică este, fără îndoială, o primă dovadă că există, la nivelul administrației publice, o viziune și un țel declarate pentru care fiecare își asumă indirect o responsabilitate în ceea ce privește realizarea. De altfel, valorile integrate în misiune se concretizează în sistemul de obiective al instituției publice determinând, de data aceasta în mod direct, o asumare a responsabilității de către reprezentanții administrației publice și de ceilalți funcționari publici angajați în procesul de realizare a acestora.

Deși în statele democratice definirea misiunii instituțiilor publice este primul pas în procesul de elaborare a unei strategii manageriale, în organizațiile din sectorul public din țara noastră nu s-a înțeles suficient încă necesitatea formulării unei misiuni clare și concise pentru fiecare domeniu din sectorul public și pentru fiecare instituție publică în parte.

Misiunea unei instituții publice reprezintă un ansamblu de orientări fundamentale privind: produsele și serviciile publice oferite pentru satisfacerea nevoilor generale și specifice, segmentul de piață din sectorul public căruia li se adresează, nivelul administrativ, unitatea administrativ-teritorială și colectivitatea locală unde sunt oferite serviciile, mijloacele tehnice folosite pentru producerea și furnizarea lor; viziunea generală a reprezentanților administrației instituției publice vis-à-vis de funcționarii publici, de sectorul public și de particularitățile unității administrativ-teritoriale în care își desfășoară activitatea.

La modul general, misiunea unei instituții publice din perspective responsabilității față de cetățenii care și-au dat votul pentru edili, sau de ce nu pentru toți cetățenii țării care participă nemijlocit la procesul decisional prin manifestarea drepturilor cetățenești.

Care este rolul instituției publice în domeniul în care activează și în ansamblul sectorului public? Rolul instituției publice este acela de a oferi produse și servicii publice de cea mai bună calitate în conformitate cu principiile deontologiei profesionale pentru satisfacerea nevoilor sociale generale și specifice pentru persoane fizice și juridice, în condiții de eficiență economică.

Care sunt produsele și serviciile publice oferite de instituția publică? În funcție de domeniul în care este profilată instituția publică, se menționează expres produsul, serviciul, respectiv gama de produse și servicii publice pe care le oferă. Reprezentanții administrației publice pot menționa din gama sortimentală de servicii publice doar câteva considerate reprezentative, fapt care semnifică preocuparea mai mare pentru cele nominalizate, nu însă în defavoarea celorlalte categorii și tipuri de servicii precizate în cadrul legislativ.

Care sunt consumatorii de produse și servicii oferite de instituția publică? Este importantă nominalizarea în conținutul misiunii instituției publice a beneficiarilor de produse și servicii. Aceștia se diferențiază în funcție de domeniul în care instituția publică desfășoară activitatea și de secificul obiectului de activitate. Este normală și evidentă o astfel de nominalizare a consumatorilor determinată atât de multitudinea serviciilor publice oferite, cât și de varietatea clienților, în special pentru instituțiile din dministrația publică, care beneficiază de acestea. De asemenea, se poate integra în conținutul misiunii exact categoria și/sau categoriile de clienți pe care îi are cu precădere în vedere instituția publică. În conținutul misiunii nstituției publice este bine venită, pentru mai multă rigurozitate, o ierarhizare a acestora sau o diferențiere a consumatorilor de produse servicii publice, în funcție de anumite priorități declarate de reprezentanții administrației publice în perioade distincte.

Care sunt valorile și aspirațiile promovate în cadrul instituției publice? Valorile ți aspirațiile promovate într-o instituție publică formează filosofia instituției publice respective. Este important ca valorile să fie declarate și integrate în misiunea instituției publice, deoarece oferă informații despre percepția administrației publice și celorlalți angajați vis-à-vis de cetățeni și de relațiile cu aceștia, atitudinea față de muncă, valorile etice considerate în procesele de muncă prin care serviciile publice sunt realizate și furnizate către clienți.

În procesul de fundamentare a sistemului de valori și aspirații este necesară o abordare bidimensională, deoarece există un set de valori comune tuturor instituțiilor publice care desfășoară activități în sectorul public, dar și o serie de valori specifice determinate de particularitățile domeniului pentru care acestea sunt determinate. În definirea conținutului misiunii instituției publice se recomandă într-o manieră echilibrată integrarea atât a valorilor și aspirațiilor comune, cât și a celor specifice apreciate de reprezentanții administrației publice ca esențiale în relația cu consumatorii de produse și servicii.

Care este țelul principal al reprezentanților administrației publice? Țelul principal al reprezentanților administrației publice nu trebuie confundat cu rolul instituției publice, dar trebuie, în mod obligatoriu, ca între ele să existe o compatibilitate de conținut.

Țelul este de fapt un scop cu un caracter general care descrie ținta vizată. Acesta se reflectă direct în sistemul de obiective și, prin conținutul lui, arată de ce există o instituție publică și ce urmăresc reprezentanții administrației publice să realizeze, raportându-se pentru aceasta la interesele sociale generale și specifice. În funcție de domeniul în care activează instituția publică este evidentă o nuanțare a conținutului țelului.

Dacă ar fi să exprimăm la modul general țelul administrației publice am putea considera că pentru toți funcționarii publici țelul principal este acela de a satisface interesele generale și specifice ale consumatorilor de produse ți servicii publice.

Desigur, pornind de la formularea de mai sus, este necesară o particularizare pentru fiecare domeniu și instituție publică. În domeniul administrației publicee, de exemplu, ca urmare a influenței mai mari pe care o are factorul politic asupra administrației publice, țelului principal reunește în conținut aspecte ce țin de interesul public abordat, însă, în regim de putere publică și considerat de factorul politic ca reprezentativ tocmai datorită specificului doctrinei politice promovate de reprezentanții politici propulsați în sistem.

Care sunt preocupările pentru imaginea publică a instituției? Înainte de a aborda preocupările pentru imaginea publică este important să precizăm ce se înțelege prin imaginea publică a instituției și ce relevanță are aceasta pentru administrația public și pentru beneficiarii de servicii publice.

Imaginea publică este o descriere atât a modului în care instituția publică este percepută de către clienți, cât ți a modului în care reprezentanții administrației publice doresc să fie percepută aceasta prin produsele ți serviciile publice realizate ți furnizate clienților.

Pentru funcționarii publici, imaginea publică este importantă din cel puțin două motive. Primul este acela că odată definită reprezintă o țintă, un obiectiv de realizat de către administrația public. Al doilea motiv este că imaginea publică reflectă gradul de recunoațtere din punct de vedere cantitativ ți calitativ de către client a produselor ți serviciilor publice realizate ți furnizate, oferind astfel primele semnale asupra direcției în care ar trebui inițiate schimbări de către administrația public.

Pentru clienți, imaginea publică a instituției reprezintă o descriere a impactului pe care aceasta, prin produsele și serviciile realizate și furnizate, îl are asupra lor.

Și pentru clienți este important, cel puțin din două puncte de vedere, să cunoască imaginea publică a instituției așa cum aceasta a fost definită de administrația publică, pe de o parte, pentru a putea ști cum doresc reprezentanții conducerii să fie percepută instituția ca furnizor de servicii în relația cu clientul pe piața serviciilor publice, și pe de altă parte, pentru a-și putea identifica mai bine rolul și așteptările proprii în relația furnizor-beneficiar de servicii publice, care de altfel influențează semnificativ imaginea publică a instituției.

Pentru a îmbunătăți imaginea instituției publice reprezentanții administrației publice inițiază o serie de acțiuni cu caracter general și specific: inițierea de cercetări de marketing social, desfășurarea de sondaje de opinie, organizarea de campanii de publicitate, inițierea de programe și pachete speciale de programe sociale și instituționale.

Este interzisă folosirea de către funcționarii publici a prerogativelor funcției publice deținute, în alte scopuri decât cele prevăzute de lege. Prin activitatea de luare a deciziilor, de consiliere, de elaborare a proiectelor de acte normative, de evaluare sau de participare la anchete ori acțiuni de control, funcționarilor publici le este interzisă urmărirea obținerii de foloase sau avantaje în interes personal ori producerea de prejudicii materiale sau morale altor persoane.

Funcționarii publici sunt obligați să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului și a unităților administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acționând în orice situație ca un bun proprietar. Funcționarii publici au obligația să folosească timpul de lucru, precum și bunurile aparținând autorității sau instituției publice, numai pentru desfãșurarea activităților aferente funcției publice deținute. Funcționarii publici trebuie să propună și să asigure, potrivit atribuțiilor care le revin, folosirea utilă și eficientă a banilor publici, în conformitate cu prevederile legale. Funcționarilor publici care desfășoarã activități publicistice în interes personal sau activități didactice, le este interzis să folosească timpul de lucru sau logistica autorității sau a instituției publice pentru realizarea acestora.

Funcționarilor publici le este interzis să folosească poziția oficială pe care o dețin sau relațiile pe care le-au stabilit în exercitarea funcției publice, pentru a influența anchetele interne ori externe sau pentru a determina luarea unei anumite măsuri. Funcționarilor publici le este interzis să impună altor funcționari publici să se înscrie în organizații sau asociații, indiferent de natura acestora, sau să le sugereze acest lucru, promițându-le acordarea unor avantaje materiale sau profesionale.

Conform legii, relațiile cu mijloacele de informare în masã se asigură de către funcționarii publici desemnați în acest sens de conducătorul autorității sau instituției publice. Funcționarii publici desemnați să participe la activități sau dezbateri publice, în calitate în conformitate cu principiile deontologiei profesionale oficială, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredințat de conducătorul autorității sau instituției publice în care își desfãșoară activitatea. În cazul în care nu sunt desemnați în acest sens, funcționarii publici pot participa la activități sau dezbateri publice, având obligația de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorității sau instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea.

Codul etic precizează din art. 3 care sunt principiile generale care guvernează conduita profesională a funcționarilor publici, și anume:

supremația Constituției și a legii, principiu conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a respecta Constituția și legile țării;

prioritatea interesului public, principiu conform cãruia funcționarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcției publice;

asigurarea egalității de tratament a cetățenilor în fața autorităților și instituțiilor publice, principiu conform căruia funcționarii publici au îndatorirea de a aplica același regim juridic în situații identice sau similare;

profesionalismul, principiu conform căruia funcționarii publici au obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștiinciozitate;

imparțialitatea și independența, principiu conform căruia funcționarii publici sunt obligați să aibă o atitudine obiectivă, neutră față de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcției publice;

integritatea morală, principiu conform căruia funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj sau beneficiu în considerarea funcției publice pe care o dețin, ori să abuzeze în vreun fel de această funcție;

libertatea gândirii și a exprimării, principiu conform căruia funcþionarii publici pot să-și exprime și să-și fundamenteze opiniile cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri;

cinstea și corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcției publice și în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici trebuie să fie de bună-credință;

deschiderea și transparența, principiu conform căruia activitățile desfășurate de funcționarii publici în exercitarea funcției lor sunt publice și pot fi supuse monitorizării cetățenilor.

Prin urmare observăm că respectarea normelor și principiilor în acdrul întrunirilor și întrevederilor publice se transpun în norme protocolare, care în măsura posibilului funcționarul public trebuie să le respecte ca obligațiuni de serviciu.

Deci, un rol semnificativ în elucidarea acțiunilor protocolare îl au mijloacele de difuzare în masă, radioul, televiziunea, întrucot fără înformație nu există opinie publică. Dacă ne vom transpune în cadrul instituțiilor superioare ale statului (Președinție, Parlament, Guvern, alte structuri importante), vom observa că șefii de presă sînt intermediarii între serviciile de protocol și mijloacele de difuzare în masă.

Este important ca un Șef de Protocol să depună eforturi considerabile pentru crearea unei bune imagini și păstrarea ei în instituția unde prestează servicii. Această remarcă se referă la toți sefii de protocol atot din instituțiile de vorf ale statului, cot și la cei din structurile administrației publice. Imaginea a fost semnificativă în toate epocile, dat fiind că ea a fost veritabilul element de reflectare a situației reale existente în stat.

Datorită imaginii, se cimentau relațiile între state, suverani, se extindeau relațiile de cooperare și se trasau obiective de perspectivă. Este relevant de a păstra imaginea, îndeosebi la efectuarea vizitelor oficiale ale demnitarilor străini la noi în țară, desfășurarea conferințelor și simpozioanelolor internaționale și naționale, precum și în viața de toate zilele. Avînd în vedere că protocolul impresionează prin cadrul pe care îl formează, structurile abilitate din acest domeniu ompreună cu mass-media vor lucra pentru asigurarea unei imagini benefice continue a Republicii Moldova în interior și în lume.

Informația despre sosirea șefilor de state, guverne și a altor înalți demnitari de stat în Republica Moldova se comunică imediat de către serviciile de protocol instituțiilor mass-media după aprobarea definitivă de către ambele părți a programului vizitelor oficiale.

Vom preciza că orice vizită a personalităților de vorf străine în Republica Moldova, ca de altfel în toate țările lumii, finalizează, de obicei, cu o conferință.

Cînd planificăm o conferință de presă, Serviciul Protocol va furniza datele necesare invitaților. Ompreună cu invitația vom expedia o simplă caracteristică a evenimentului dat (vizită, conferință, congres, expoziție). Vom fi precauți și, înainte de a ieși în presă, informația va fi verificată.

Concluzii pentru Capitolul II.

Drept concluzie putem spune că, promovarea constituie unul din instrumentele cele mai eficiente care contribuie la stimularea atitudinii și la motivarea angajatului în vederea creșterii randamentului activității proprii și în consecință a creșterii eficienței de ansamblu a administrației publice. Iar această, promovarea, trebuie efectuată foarte atent și corect, în urma unei evaluări reale.

Cunoașterea și înțelegerea dezvoltării profesionale a carierei, modul în care deciziile și alegerile carierei sunt luate, intrarea și plecarea din viața organizației asigură o bază de date importante pentru managerii resurselor umane. Informația privind cariera contribuie la percepția diferențelor individuale printre angajați, motivelor și influenței numeroaselor variabile asupra satisfacției din lucru și asupra productivității.

Funcționarii publici contribuie la implementarea prevederilor reformei administrației publice manifestîndu-se ca promotori ai reformei. Activitatea funcționarilor ține, în primul rînd, de crearea unui climat sănătos în cadrul autorităților administrației publice. Foarte important în acest sens este conștientizarea de către ei a obiectivelor reformei și a mijloacelor de realizare a acestor obiective. Pornind de la aceasta, funcționarii publici își determină singuri rolul în găsirea modalităților de a soluționa problemele cu care se confruntă administrația publică în procesul de reformare. De rînd cu aceasta, funcționarii publici au menirea să influențeze, prin activitățile lor, crearea unui climat de susținere a reformei administrației publice. Ei pot obține aceasta prin demonstrarea practică a utilității transformărilor ce se desfășoară în sfera administrației publice și prin gestionarea corectă a proceselor reformatoare în sfera administrației publice și prin gestionarea corectă a proceselor reformatoare, punînd accent pe soluționarea problemelor prioritare ale administrației publice.

Încă o posibilitate a funcționarilor publici de a influența buna desfășurare a reformei administrației publice este organizarea operativă și eficientă a executării deciziilor ce vizează reforma, prin folosirea rațională a resurselor materiale, financiare, umane și informaționale predestinate reformei, precum și prin participarea directă la procesul decizional, înaintînd proiecte de documente pentru adoptare în care s-ar conține măsuri promovate și implementate a reformei. Aceasta decurge din sarcinile generale ale serviciului public care constau în executarea prevederilor Constituției și legislației, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, asigurarea unei activități a autorităților publice conforme cu scopurile, sarcinile și competențele lor, perfecționarea organizării activității administrației publice, pregătirii profesionale a funcționarilor publici.

Modernizarea administrației publice constituie un prim pas pe care trebuie să-l facă Republica Moldova în procesul de aderare la Uniunea Europeană și poate fi realizată doar cu personal temeinic pregătit pentru aceasta.

Eficiența și eficacitatea modernizării, în perspectivă europeană, a administrației publice depind de calitatea și competența profesională a personalului angajat în administrația publică, precum și de felul în care el va promova ideile de integrare europeană. Pentru a fi eficienți în îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor ce le revin, funcționarii trebuie să posede competențe necesare, să-și evalueze continuu necesitățile de instruire și să le adapteze mereu la schimbările permanente din administrație.

În aceste condiții formarea europeană a funcționarilor publici la nivel atît teoretic, cît și practic, capabili să asigure derularea eficientă a procesului de integrare europeană, devine de o actualitate deosebită. Multitudinea schimbărilor survenite în administrația publică în procesul de modernizare a ei solicită funcționarilor publici adaptarea activității lor la exigențele europene. Un funcționar se integrează corespunzător în sistemul actual de administrare, se poate afla și în imposibilitatea de a-și realiza eficient obligațiunile funcționale, fiind depășit profesional.

CAPITOLUL III. REFORMA ADMINISTRATIEI PUBLICE LOCALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

3.1. Definirea conceptului de descentralizare

Procesul de integrare europeană reprezină trecerea de la o societate transparentă, democratică care generează multiple probleme nu doar de ordin politic, social, economic, dar și psihologic.

Este foarte important ca să fie investiții în monitorizarea și evaluarea practicilor în domeniul resurselor umane și în programul reformelor. Dezvoltarea abilităților profesionale ale personalului trebuie monitorizate și evaluate permanent pentru realizarea obiectivelor organizației. Autoritățile administrației publice trebuie să-și exprime angajamentul și sprijinul în implementarea schimbărilor preconizate. Direcțiile enunțate presupun, atît metode, cît și modificări instituționale, care schimbă modul de lucru, atît pe orizontală, cît și pe verticală.

Dezvoltarea procesului de democratizare în țara noastră este însoțită de descentralizarea continuă a administrației publice locale, fapt ce înaintează noi cerințe față de personalitatea reprezentanților ei.

Din această cauză, paralel cu elaborarea și intrarea în vigoare a unui cadru legislativ respectiv ce presupune un transfer adecvat al competențelor, personalului, finanțelor și activelor, este necesar de a pregăti personalul autorităților locale întru realizarea noilor funcții și responsabilități. Aici este foarte important ca programul pregătirii funcționarilor autorităților locale să se bazeze pe cunoașterea necesităților instruirii fiecărei categorii de angajați din perspectiva exigențelor standardelor europene.

Prin organizarea teritoriului , din punct de vedere administrativ, statul urmărește, după cum menționează prof. M. Preda, ca prin structurile administrativ-teritoriale pe care le creează să poată conduce și guverna mai ușor societatea, iar colectivitățile locale, indiferent la ce nivel s-ar situa acestea, tind spre o gestiune autonomă cît mai accentuată a problemelor care le privesc, atât în raport cu statul cît și cu structurile administrativ-teritoriale organizate la nivel superior.

Orice stat, pentru a putea fi bine condus și administrat, își împarte teritoriul în unități administrative, cărora le recunoaște personalitatea juridică și le conferă totodată, atât atribuții de drept public, cît și atribuții de drept privat.9

Din cele expuse putem trage concluzia că doar statul (prin intermediul organului reprezentativ suprem-parlamentul) deține monopolul organizării, reorganizării și modernizării structurii sale administrative.

Organele care formează sistemul autorităților publice locale sunt stabilite de Constituție, acestea fiind consiliile alese în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul I și II și primarii aleși (art.112).

Administrația publică locală fucționa în baza Legii privind administrația publică locală nr.186-XIV din 06.11.1998 pînă la data de 28.12.2006 cînd au intrat în vigoare două legi care au delimitat atribuțiile de bază ale administrației publice și procesul de descentralizare.

Conform prevederilor art. 109 din Constituția Republicii Moldova administrația publică locală activează în baza principiilor:

autonomiei locale;

descentralizării serviciilor publice locale;

eligibilității și consultării populației pe probleme de interes general.

Aceste principii sunt preluate și în Legea privind descentralizarea administrativă nr.435 din 28.12.2006. În această lege se stipulează o definiție „autonomiei locale” ca fiind „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților publice locale de a reglementa și gestiona, în condițiile legii, sub propria lor responsabilitate și în interesul populației locale, o parte importantă din treburile publice;” precum și trei definiții care delimitează nivelul și forma de autonomie:

 “-autonomie decizională – dreptul autorităților publice locale de a adopta liber decizii, în condițiile legii, fără intervenții din partea altor autorități publice, în scopul realizării intereselor  sale;

 – autonomie organizațională – dreptul autorităților publice locale de a aproba, în condițiile legii, statutul, structurile administrative interne, modalitățile de funcționare a acestora, statele și organigrama lor, precum și de a institui persoane juridice de drept public de interes local;

  -autonomie financiară și bugetară – dreptul autorităților publice locale de a dispune de resurse financiare proprii suficiente și de a le utiliza liber, în condițiile legii, prin adoptarea propriilor bugete locale.”

Definițiile date au fost inspirate din Carta Europeană „Exercițiul autonom al puterii locale”, respectiv, corespund unor înalte exigențe, doar că puteau fi unite în una singură, și anume: „autonomia locală este administrativă, însemnând dreptul și capacitatea efectivă pentru colectivitățile locale să reglementeze și să administreze în cadrul legii, sub propria lor răspundere și în favoarea populației respective (sau comunității locale), o parte importantă din treburile publice, realizată prin intermediul autorităților administrației publice locale”.

În legea abrogată Legea nr.186-XIV din 06.11.1998 se ofereau două definiții,astfel încăt se face impresia că suntem în prezența a două fenomene diferite, iar în textul legii se utiliza doar noțiunea de ”autonomie locală” fapt ce produce mai multe confuzii.

Colectivitatea locală înseamnă totalitatea cetățenilor din unitatea administrativ-teritorială, și, cu personalitate juridică poate fi înzestrată, prin lege, anume colectivitatea.11 Dar după cum am văzut deja noțiunea de „colectivitate locală” este utilizată în lege într-un mod arbitrar, ocazional. Deoarece în Lege nr. 186-XIV erau stipulate două definiții (forme) ale autonomiei locale, iar din art.111 al Constituției reiese că pot exista mai multe „forme și condiții speciale de autonomie”, trebuie în acest loc, să facem o analiză a formelor de autonomie.

Din limba greacă veche cuvântul autonomie înseamnă auto-sigur, independent, iar monos-lege, libertatea de a guverna prin propriile sale legi. Astfel, diferitele colectivități umane care se află pe teritoriul unui stat, menționează prof. T. Drăganu, vor putea fi în situația de a adopta norme juridice în condiții de independență față de autoritățile publice centrale. Gradul de autonomie a organului va putea varia în dependență de forța juridică mai mare sau mai mică a actelor pe care le emite. Din acest punct de vedere autorul clasifică autonomia în: autonomie legislativă și autonomie administrativă.

Autonomie legislativă va fi în cazul când unor colectivități umane li se va recunoaște dreptul de a adopta, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți, norme cu cea mai mare forță juridică, adică legi constituționale, organice sau ordinare.

Autonomie administrativă, la rândul său, va fi în cazul când colectivităților respective li se va recunoaște dreptul de a emite, în conformitate cu legislația în vigoare, numai norme cu o forță juridică inferioară sau subordonată legilor. O astfel de autonomie este acceptată de statele unitare, fiind conferită și colectivităților locale de la noi, după cum am văzut în dispozițiile Legii privind administrația publică locală.

Cu toate acestea, în preambul și în tot textul Legii nr.344-XIII din 23.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuzei se vorbește despre „poporul găgăuz puțin numeros, locuiește compact pe teritoriul Republicii Moldova”. Această prevedere vine în contradicție cu art.10 din Constituție care consacră: „Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova” și nu vorbește despre unitatea popoarelor.

Cu atât mai greu este de răspuns la întrebare în cazul când organului reprezentativ al unității autonome cu statut special, Adunării Populare a Găgăuzei, i se recunoaște dreptul de a adopta „legi locale”. Domeniile în care pot fi adoptate legile locale sunt foarte diverse și majoritatea lor se reglementează, pe teritoriul țării, prin lege organică. Spre exemplu: știință, cultură, învățământ, ocrotirea sănătății, activitate bugetar – financiară și fiscală, relații de muncă și asistență socială, de organizare teritorială ș.a.art.12, Legea nr.344-XIII din 23.12.1994).

Instituția delegării legislative, prevăzută la art.106-1 din Constituția Republicii Moldova, este recunoscută de multe țări, ca dreptul autorităților executive centrale (Președinte, Guvern), dar nu și a celor locale, de a adopta acte juridice cu putere de lege, făcându-se această delegare printr-o lege specială, în domenii ce nu sunt reglementate prin lege organică, fiind totodată limitate în timp. În unele cazuri legea de abilitare cu competență legislativă cere și aprobarea de către Parlament a ordonanței Guvernului, pe când Adunarea Populară a Găgăuzei trimite legile și hotărârile sale Guvernului Republicii Moldova, „cu titlu de informare” (art.13 din Legea nr. 344-XIII din 23.12.1994).

Pornind de la criteriile enunțate mai sus de clasificare a autonomiei, în cazul regiunii Găgăuze suntem în prezența unei autonomii legislative ( incomplete ) care în mod logic include în sine și autonomia administrativă deplină.

Sistemul serviciilor publice într-o țară este determinat de un regim de centralizare sau de descentralizare, de autonomie sau de subordonare. Ca urmare din punct de vedere istoric, în organizarea și funcționarea administrației publice s-au conturat două sisteme de organizare administrativă: sistemul centralizat și cel descentralizat, la care se adaugă unul intermediar și secundar, respectiv, organizarea desconcentrată.

În cazul centralizării, statul își asumă singur sarcina administrării (a realizării funcției executive) în toate domeniile ce presupun promovarea interesului general: justiție, ordinea publică, apărarea națională și relațiile externe, fără să se antreneze în această activitate persoane juridice de drept public – altele decât statul – care să se bucure de autonomie.

Un alt element definitoriu pentru organizarea centralizată, este acela al puterii ierarhice, determinat ca un sistem în cadrul căruia șeful este în măsură să se impună subordonaților săi, iar autoritățile administrative locale activează într-o strânsă dependență față de autoritățile centrale.

După E.D.Tarangul, centralizarea administrativă trebuie deosebită de centralizarea politică, care constă, în primul rând, într-o centralizare a funcției legislative a statului în competența unui singur organ legislativ pentru întreaga țară, fapt ce duce la unitatea legislației pe întreg teritoriul țării. În al doilea rând, centralizarea politică presupune o singură conducere politică a țării, adică un singur guvern pentru întreaga țară, după cum și este organizată administrația într-un stat unitar.

Centralizarea administrativă constă într-o concentrare a activității administrative în mâinile autorităților centrale, diferitelor ministere, care conduc pe întreg teritoriul țării cu serviciile date în competența lor, prin intermediul agenților locali.

În cazul descentralizării administrative statul nu-și mai asumă singur sarcina administrării, ci o împarte, în anumite cote, cu alte categorii de persoane juridice de drept public.

În acest sens, descentralizarea este un mod de organizare în care serviciile publice cu caracter regional, local sau special sunt organizate și conduse de autorități administrative autonome care sunt în afară de ierarhia autorităților statului.

În constituție principiile autonomiei și descentralizării trebuie privite prin prisma prevederilor constituționale referitoare la structura de stat, pentru a putea interpreta corect „limitele” și „forma” autonomiei locale. Astfel, în art.1 al Constituției se stabilește că „Republica Moldova este un stat suveran și independent, unitar și indivizibil”.

Organizarea teritorială a statului unitar se bazează, în domeniul administrației publice, pe principiul „autonomiei locale” și cel al descentralizării serviciilor publice” dar, aplicarea acestor principii „nu poate afecta caracterul de stat unitar” (art. 109). Interpretarea acestor texte constituționale ne poate conduce la concluzia că este vorba de o autonomie administrativă nu de una completă (administrativă, politică și legislativă) și nici de cum nu înseamnă ignorarea definitivă a autonomiei locale și descentralizării.

În știința juridică autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat care se recunoaște de către colectivitățile locale,dar nu și a unor segmente etnice ale populației, ci tuturor locuitorilor cuprinși într-o unitate administrativ-teritorială. De asemenea, trebuie de subliniat faptul că autonomia unei unități administrativ-teritoriale nu se opune autonomiei alteia, după cum nu poate fi mai largă decât alta sau de a se bucura de un statut special de autonomie.15

Admiterea unor asemenea concepte, ca cele menționate, ar însemna să se creeze o discriminare între cetățenii unei țări, în funcție de apartenența lor la o națiune sau o minoritate națională.

De altfel, asemenea concepte nu sunt folosite și nici acceptate în doctrina constituțională și de drept administrativ, după cum, nu sunt menționate nici în documentele internaționale.

O confuzie ce a produs mai multe discuții în știința dreptului o provoacau noțiunile de „autonomie locală” și „autonomie administrativă”, date în art.1 al Legii privind administrația publică locală (nr.186-XIV din 06.11.1998). Astfel, „autonomia locală” este „dreptul și capacitatea colectivităților locale de a rezolva și de a gestiona…”, iar „autonomia administrativă” se considera „dreptul autorităților administrației publice locale de a dispune toate măsurile…”. În art.4 al Legii respective se menționează încă o noțiune, cea de „unitate administrativ-teritorială care are personalitate juridică” și beneficiază de „autonomie financiară”.

Acest caleidoscop de termeni: „autonomie locală” „colectivitate locală”, autonomie administrativă”, unitate administrativ-teritorială”, autonomie financiară”, fiind lipsit de coerență, face să apară mai multe întrebări:

Dacă colectivitatea locală unitatea și administrativ-teritorială sunt noțiuni identice sau nu? Dacă da, atunci de ce nu este înzestrată cu o personalitate juridică (cu capacitate juridică civilă și publică), după cum este stabilit pentru cea de-a doua? Cum se explică faptul că prima deține dreptul de-a doua beneficiază doar de autonomie financiară?

Dacă termenii de autonomie locală, autonomie administrativă și autonomie financiară, utilați în textul Legii privind administrația publică locală, se află într-un oarecare raport sau sunt identici?

Astfel la data de 28.12.2006 această lege a fost abrogată și au intrat în vigoare două legi , Legea nr.436 privind adminitrația publică locală și Legea nr.435 privind descentralizarea adminstrativă ,care delimitează funcționarea structurilor administrativ-teritoriale și procesul descentralizării.

Ne-am expus deja pârârea în privința primelor două noțiuni, și anume, reieșind din prevederile constituționale autonomia locală nu este altceva decât autonomie administrativă, cît privește autonomia financiară, acesta face, în mod incontestabil, parte din autonomia administrativă.

În această ordine de idei, Cartea Europeană promovează cu maximă claritate și consecvență noțiunea de colectivitate locală (ansamblul locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială), care „ reprezintă fundamentul oricărui regim democratic”, asigură „dreptul cetățenilor de a participa la gestiunea treburilor obștești”, fiind „împuternicite cu responsabilități efective pentru o administrare eficace și apropiată de cetățean”, „dotate cu organe decizionale constituite democratic și beneficiind de o largă autonomie în ceea ce privește competențele, modalitățile de a le exercita și mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii lor” (Preambul). Reieșind din aceste caracteristici, putem trage concluzia că anume colectivitatea locală trebuie să aibă personalitate juridică și nu unitate administrativ-teritorială, după cum este stipulat în legislația țării noastre.

În unele sisteme administrative europene actuale sunt utilizate în paralel, elemente ale organizării administrative descentralizate și ale celei desconcentrate, mai ales în țările care au trecut de la un sistem centralizat la unul descentralizat (Franța, Italia, Spania), iar în țările cu o autonomie locală consolidată de mai multe secole (anglo-saxone) serviciile publice teritoriale se bucură de o autonomie mult mai largă în sistemul administrativ. În acest fel, se asigură o descentralizare a puterii centrale prin îmbinarea sistemului repartizării unor prerogative administrative la nivel local cu acordarea unei autonomii administrative și financiare unor regiuni, departamente, județe, raioane (unități administrativ-teritoriale), cu condiția însă că aceasta autonomie să nu afecteze caracterul unitar al statului și deci, orice atingere a acestuia este automat și drept calificată ca neconstituțională.

Descentralizarea administrativă, ca mod de organizare a administrației publice într-un stat, îmbracă două forme:

Descentralizarea teritorială

Descentralizarea pe servicii

În cazul descentralizării teritoriale, anumite servicii publice locale sunt scoase din competența autorităților centrale și date în competența autorităților locale descentralizate, care le girează în circumscripțiile în care au fost alese.

Descentralizarea pe servicii nu se referă la un grup de servicii de interes local, date în competența autorităților locale, ci la un singur serviciu public, care este scos din competența centrală sau locală, atribuindu-se o organizare autonomă, spre exemplu serviciul de notariat.

Esența descentralizării serviciilor publice în baza autonomiei locale constă în a satisface cu promtitudine și maximă eficiență a unor interese specifice colectivității locale.

Pentru ca o colectivitate locală să fie considerată descentralizată este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

colectivitatea locală să beneficieze de personalitate juridică;

colectivitatea locală să dispună de autorități administrative proprii;

supravegherea colectivității locale să se facă de către autoritățile centrale numai prin forme stabilite de Constituție sau alte legi.

Recunoașterea unităților administrativ-teritoriale ca subdiviziuni administrative ale statului, constituite un scop pentru administrarea mai eficientă a intereselor cetățenilor săi, ceea ce reprezintă și consacrarea la nivel constituțional, a descentralizării administrativ-teritoriale, descentralizarea fiind consecința consacrării principiului autonomiei locale. Recunoașterea principiului autonomiei locale înseamnă implicit recunoașterea existenței organizării descentralizate utilizând criteriul administrativ-teritorial.

3.2. Obstacolele procesului de reformă

Dezvoltarea și fortificarea dialogului între Republica Moldova și Uniunea Europeană trebuie să se bazeze pe o administrație publică modernă, eficientă și transparentă, aliniată la principiile bunei guvernări și ale funcționalității.

Europenizarea administrației publice din Republica Moldova a cunoscut până în acest moment un traseu sinuos, efectele concrete fiind relativ puțin vizibile în ciuda unor proiecte de reformă administrativă și a unei legislații în domeniu care a căutat și continuă să caute să se alinieze standardelor spațiului comunitar european.

Cerințele Uniunii Europene sunt deseori formulate sub forma unor principii și reguli abstracte, fără specificații legate de aranjamentele și acțiunile particularizate la nivel național. Directivele europene prescriu foarte rar soluții organizaționale specifice. Încorporarea formală a regulilor lasă deci foarte mult spațiu liber pentru soluții și practici locale. Cele mai influente teorii pro-europeniste pornesc de la prezumții deseori nerealiste de tipul:

relațiile formale și funcționale creează cuplări strânse între nivelul european și cel național;

există un grad ridicat de corespondență între regulile formale ale UE și organizarea și la nivel național;

există un control european ierarhic de sus în jos al schimbării la nivel național.

Același termen indică diversele forme în care se petrec schimbările generate de adoptarea cadrului comunitar:

-înlocuirea unor reglementări cu altele noi, la coexistența reglementărilor „autohtone” cu cele europene; apar practici instituționale și, în general, se formează alte moduri de întrepătrundere între practicile oficiale, oficioase și informale;

-dezvoltarea noi tipuri de politici (guvernamentale, instituționale, organizaționale, locale etc.);

-rearticularea universului simbolic și imaginarele sociale (treptat, emerg reprezentări despre puterea politică și cea decizională, despre ierarhie, teritoriu, identitate colectivă și națională, diversele forme de mobilitate, conectivitate și asociere, noi moduri de a legitima competiția, cooperarea și dialogul, apar alte concepții asupra conflictului, diferendului și decalajelor ș.a.).

Nu în ultimul rând, literatura consacrată europenizării analizează efectele schimbării în contextul european: de la efecte explicite (structurale sau top down), generate de interacțiunea dintre instituțiile naționale și cele europene, la efectele indirecte (cognitive sau bottom up), care se conturează mai ales în sfera acțiunii individuale, cotidiene și informale (practici, rutine, stiluri de relaționare, moduri de utilizare și de interpretare a diverselor reglementări etc.).

Altfel spus, în primul caz este avut în vedere impactul reglementărilor europene asupra instituțiilor naționale și a indivizilor (dinspre instituții spre „social” și „individual”), în timp ce efectele indirecte vizează adaptarea actorilor sociali (indivizi, grupuri, asociații, categorii socio-profesionale etc.) – dinspre „actor” spre „instituție” și „sistem”. Grabber (2002) distinge între așa-numitul „hard transfer” (modul în care UE transferă reglementări și politici spre țările membre) și „soft transfer” (stiluri, moduri de a acționa, valori etc.) Ambele tipuri de efecte evidențiază, desigur, decalajul care se creează între preluarea normei europene și „naturalizarea” acesteia, respectiv, între adoptarea unor norme și modul în care actorii (non)instituționali utilizează aceste norme – prin ajustarea unor practici, redefinirea priorităților, construcția unor interpretări sau prin identificarea unor noi oportunități.

Capacitățile administrative de implementare a normelor și legislației europene sunt afectate nu doar de resursele financiare ci și de eficiența și calitatea structurilor și practicilor organizaționale. Această forță a birocrației este determinată de o serie de aspecte.

În primul rând, ea depinde de măsura în care birocrațiile naționale pot să-și îndeplinească funcțiile cu un anumit grad de autonomie față de presiunea politică. În special în țările în curs de transformare așa cum este și Republica Moldova, care au fost caracterizate de schimbări rapide în guvern, o anumită stabilitate birocratică și independență față de evoluțiile politice trebuie să fie privite în calitate de precondiții importante pentru asigurarea continuității în adaptarea la cerințele Uniunii Europene. Prin contrast, țările cărora le lipsește efectul de amortizare al unei birocrații autonome, puternic dezvoltate, există o probabilitate mai mare ca o schimbare la nivel guvernamental să producă efecte negative în raport cu formularea politicilor publice și funcțiile administrative cotidiene. În al doilea rând, forța birocratică crește pe măsură ce activitățile administrative se bazează pe reguli și legi clar specificate. În al treilea rând, responsabilitatea este în general văzută ca fiind un factor crucial care crește calitatea și eficiența autorităților administrative.

Prin urmare, s-ar putea afirma că, cu cât este mai puternică birocrația în termeni de autonomie, responsabilitate și specificații legale clare ale comportamentului administrativ, cu atât țara respectivă va fi capabilă să se alinieze mai repede și mai bine la politicile și legile comunității europene. Hille și Knill, într-un studiu privind implementarea acquis-ului comunitar în statele candidate la aderare în intervalul 1999-2003, apreciau că variabilele independente de care depind variațiile în alinierea la standardele europene a țărilor în curs de aderare sunt capacitățile și constrângerile politice, capacitățile financiare guvernamentale și forța generală a birocrației.

Fenomenul corupției nu a ocolit nici Republica Moldova, el fiind cel mai mare obstacol în calea reformării și relansării Republicii Moldova în toate domeniile, inclusiv în administrarea publică. Varietatea formelor de manifestare a corupției, la fel ca și motivul unui comportament corupt, depind de factorii ce generează corupția. Pe lîngă factorii generali, așa ca instabilitatea politică, există și alți factori strîns legați de structura sectorului public și care uneori pot fi neutralizați prin intervențiile bine găndite în administrarea statului.

Corupția în organele de administrare a fost prezentă în toate timpurile. Încă din antichitate se aborda problema traficului cu slujbele. S-au căutat și chiar s-au găsit formule juridice pentru vînzarea de posturi. Este vorba de „contractus sufragii”, reprezentînd un contract potrivit căruia cel care dorea să fie încadrat într-o slujbă, făgăduia o sumă de bani unui demnitar, pentru ca acesta să stăruiască să-l numească în slujba respectivă.

Heidenheimer clasifică definițiile corupției în trei categorii:

1) utilizarea puterii publice pentru interese personale;

2) schimb necorespunzător de bani sau favoruri pentru influență sau putere;

3)speciale sau scopuri personale.

Corupția există de mai multe feluri :

după gradul de extindere, distingem corupție mică, de rutină, acută;

b) după modul din care este percepută de populație, avem corupție albă, cenușie, neagră.

S-a elaborat și o formulă, chiar, a corupției, care constă în următoarele: Monopol + Discreție – Contabilitate = Corupție

Referitor la necesitatea aplicării eficiente a cadrului legislativ anticorupție, menționăm că în planurile și programele guvernamentale se conțin măsuri ce vizează îmbunătățirea următoarelor legi anticorupție:

Legea nr. 1264-XV din 19 iulie 2002 privind declararea și controlul veniturilor și al proprietății demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcționarilor publici și ale unor persoane cu funcții de conducere;

Legea nr. 16-XVI din 15 februarie 2008 cu privire la conflictul de interese;

Legea nr.25-XVI din 22 februarie 2008 privind Codul de conduită a funcționarului public;

Legea nr. 90-XVI din 25 aprilie 2008 cu privire la prevenirea și combaterea corupției.

Cît privește Strategia națională anticorupție și planul de acțiuni, menționăm că, la moment, Republica Moldova nu are o Strategie anticorupție viabilă, deoarece pentru anul 2010 planul de acțiuni anual de realizare a Strategiei a fost adoptat și a intrat în vigoare cu o întîrziere mare, măsurile fiind planificate de autorități în limitele bugetului alocat pentru anul respectiv, iar pentru anul 2011 încă nu a fost adoptat un plan de acțiuni. În vara-toamna anului 2010, în cadrul unui proiect susținut de Uniunea Europeană, la solicitarea CCCEC, a fost întreprinsă o misiune de evaluare a nivelului de implementare a Strategiei naționale de prevenire și combatere a corupției, adoptate prin Hotărîrea Parlamentului nr.421 din 16.12.2004, și a planurilor de acțiuni pentru realizarea ei: 2005, 2006, 2007-2009 și 2010. În rezultatul desfășurării misiunii a fost stabilită o rată relativ înaltă de implementare a acțiunilor cuprinse în planurile de acțiuni, dar și necesitatea adoptării unei noi Strategii naționale anticorupție. La fel, în cadrul misiunii, a fost elaborată versiunea inițială a proiectului unei noi Strategii.

Cu toate acestea, elaborarea și adoptarea unui document nou de planificare strategică în domeniul anticorupție nu este expres prevăzut în Programul de activitate și în Planul de Acțiuni al Guvernului pentru 2011-2014, iar în Programul național de implementare a Planului de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană în domeniul liberalizării regimului de vize există niște referințe destul de vagi la adoptarea „documentelor de politici elaborate în conformitate cu standardele internaționale anticorupție”.

Sondaje ale opiniei publice din diferite colțuri ale lumii, indică că, populația vede în administrarea publică un nivel ridicat de corupție. Studii recente de la Banca Mondială, dovedesc o corelație strînsă între nivelul corupției și nivelul economiei dintr-un stat. În acest sens corupția ar fi una din variabilele esențiale ce ar explica eșecul reformelor democratice și sărăcia în creștere continuă.

În general, fiecare domeniu, în care funcționează structurile de stat, conține cîte ceva, pentru care agenții din sectorul privat sunt gata să plătească: comanda de stat, beneficii din partea statului, transferuri, poziții privilegiate pe piață, credite la o rată a dobînzii mai joasă decît cea de piață, obținerea unor poziții de monopol prin licențiere, facilități, beneficii (reducerea sumei impozabile sau reducerea sumei directe a impozitelor), economic de timp așa-numiții „bani ușori”), schimbări în legi și regulamente, obținerea posturilor înalte,

Cauzele corupției în Republica Moldova sunt determinate de factorii legali, instituționali, economici, politici, sociali și morali. Legislația contradictorie și învechită reprezintă cauzele legale ale corupției. Lipsa implementării nemijlocite a Strategiei de combatere a corupției, lipsa transparenței în procesele de luare a deciziilor, nivelul înalt al discreției în lucrul funcționarilor publici, politici care generează rent- seeking – toți acești factori reprezintă cauzele instituționale ale corupției.

Cauzele economice includ salariile joase pentru funcționarii publici. Aceasta le impune unei părți considerabile a funcționarilor publici dilema: integritate personală sau supravețuirea. Cauzele morale și cele sociale țin de degradarea valorilor morale în rîndurile funcționarilor publici, precum și de lucrul nesatisfăcător al mijloacelor de informare în masă în educația unei toleranțe față de fenomenul corupției.

Într-o mare măsură nu lucrează vre-un mecanism, care ar fi îndreptat spre selectarea persoanelor potrivite, care ar corespunde tuturor cerințelor pentru îndeplinirea funcțiilor în primul rănd din punct de vedere al profesionalismului, calităților morale. Deseori se observă evident, că la diferite funcții se numesc persoane, care nu posedă calitățile respective, mai mult ca atît, în aceste funcții se numesc persoane cu interese meschine, fapt ce duce la adîncirea corupției, comiterea de sustrageri, alte infracțiuni, care prejudiciază cetățenii și statul în întregime. Analizînd problema cadrelor, se poate de menționat că numărul funcționarilor publici, conform statelor, în ministere, servicii, consilii raionale este de aproximativ 88,9% real încadrați, locuri vacante fiind de aproximativ 11,1%. Apare întrebarea aici pentru cine sunt rezervate aceste locuri. Răspunsul ar fi: pentru „oamenii noștri”. Din motivul că nu este un secret că subiectivismul în autoritățile publice este de un grad foarte înalt. Tot mai dese sunt cazurile, cînd persoanele sunt angajate în serviciul public în baza favorismului, patronajului. Dar aceste fapte trec parcă neobservate. Pentru că nu vor să fie observate.

În clasamentele internaționale locul Moldovei după calitatea guvernării și nivelul corupției variază în funcție de metodologia utilizată, dar în orice caz nu este unul deloc avantajos. Conform evaluărilor Transparency International, Moldova este plasată în grupul țărilor cu un nivel înalt al indicelui corupției. Pe scară descrescîndă de la 10 la 0 ( unde 0 este corupția totală și 10 – lipsa completă a ei) în anul 2000, Moldova a fost situată la nivelul de 2,6. Pe această scară, Moldova este plasată pe locul 76 din 90 de țări, după Coasta de Fildeș, fiind urmată de Ucraina și Venesuela.

De la declararea independenței, au fost adoptate un șir de legi, hotărîri, destinate combaterii corupției. În 1999, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Programul de combatere a corupției, crimei organizate și protecționismului, și implimentarea acestui program terebuie să fie prima prioritate a guvernului. Direcțiile principale ale implimentării politicii anti-corupție în Republica Moldova includ studierea fenomenului corupției și particularitățile acestuia în sistemul juridic și reforma legislativă ale Republicii Moldova, optimizarea gestionării sectorului public, îmbunătățirea sistemului auditului de stat, măsurilor de îmbunătățire a transparenței autorităților de stat.

În legătură cu necesitatea unei activități mai eficiente în lupta cu corupția se menționează unele abateri de la respectarea legii sau că această luptă în unele cazuri nu poate fi efectuată datorită golurilor în legislație. Astfel Procuratura Generală indică că: „nu se asigură garanțiile stipulate în art.6, lit.c) a Legii privind combaterea corupției și protecționismului, care prevede asigurarea funcționarilor publici cu salarii de la bugetul de stat și cu privilegii în mărimea corespunzătoare competenței și răspunderii lor, fapt care ar oferi acestora și familiilor lor un nivel de trai decent și ar exclude într-o măsură considerabilă manifestările de corupție și protecționism”, că lupta cu fenomenele corupției și protecționismului se duce practic prin aplicarea prevederilor Codului penal și rareori ale Codului cu privire la contravențiile administrative și nu a Legii privind combaterea corupției și protecționismului.

De asemenea, în Republica Moldova, un grup de lucru al Transparency International-Moldova activează în cadrul proiectului Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, 01/002 ”Consolidarea capacităților naționale pentru combaterea corupției în Republica Moldova”. Transparency International-Moldova a elaborat un bloc de propuneri, care ar putea fi incluse în Programul Național Anti-Corupție. La elaborarea propunerilor s-a ținut cont de prevederile Programului de activitate a Guvernului, inițiativele Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est, Convențiile Europene asupra Corupției, elaborate de Comitetul de Ministri pe lîngă Consiliul Europei, experiența unor state în acest domeniu, precum și de golurile în activitatea de combatere a corupției.

Combaterea corupției începe cu elaborarea unor noi sisteme, mai multă competitivitate, transparență și responsabilitate în guvernămănt. De rînd cu acestea, strategiile anti-corupție trebuie să fie concentrate spre perfectarea instituțiilor înclinate spre corupție, cu implicarea populației. Ea trebuie să ia parte la diagnosticarea, cît și la tratarea acestui viciu și la pedepsirea celor vinovați. Progresul în această direcție poate fi încet și costisitor din punct de vedre politic. O strategie eficientă în acest sens ar cuprinde și inițiativa managerilor superiori; implicarea societății civile, cooperarea pe plan național și internațional.

Avînd în vedere seriozitatea problemei corupției, care poate pune în pericol stabilitatea și securitatea societății, dezvoltarea socio-economică și politică, legăturile dintre corupție și alte forme de crime, în special, crima organizată și crimele economice, inclusiv spălarea banilor, că corupția este un fenomen ce nu recunoaște hotarele, în acest sens colaborarea internațională fiind primordială, s-a adoptat codul internațional de conduită pentru funcționarul public.

Codul prevede că serviciul public presupune încrederea, implicînd datoria de a activa în interesul public. De aceea ”loialitatea” funcționarului public trebuie să fie îndreptată spre interesul general al statului său exprimat prin instituțiile democratice. Oficialii publici trebuie să se asigure că ei își îndeplinesc sarcinile eficient, efectiv și integru, în concordanță cu legislația și actele administrative. Ei trebuie întotdeauna să asigure o administrare cît mai rațională a resurselor materiale și umane. Trebuie să fie atenți, cinstiți și imparțiali. Trebuie să evite orice tratament preferențial necorespunzător a unor persoane în mod special și orice discriminare. Funcționarul public nu trebuie să utilizeze autoritatea cu care este investit pentru îmbunătățirea afacerilor sale economice sau a familiei sale. Nu are dreptul să se angajeze în vreo tranzacție economică sau să aibă vreo activitate financiară, comercială, incompatibile cu statutul său de funcționar public. Funcționarul public este obligat să-și declare activitățile comerciale. Nu trebuie să utilizeze banii publici, informația de serviciu în interese care nu au legătură cu funcția. Nu poate accepta sau solicita orice cadou ce ar influența într-un mod sau altul o decizie.

Astfel, se observă vădit că corupția în autoritățile publice duce la niște consecințe dezastruoase pentru întregul stat și că trebuie să ne implicăm serios în lupta internațională contra corupției, protecționismului, subiectivismului.

3.3. Adaptarea justiției din RM la cea din UE

Aria de analiză a interacțiunii dintre palierul comunitar și cel național se circumscrie, de regulă, spațiului delimitat de granițele Uniunii Europene. Europenizarea prin adâncire este prin urmare privită ca fiind interacțiunea bilaterală dintre Comunitate și statele sale membre și vizează integrarea dinamicii economice și politice a celei dintâi în logica organizațională națională a formulării de politici publice (Ladrech, 1994, p. 69).

La întrebarea „Cum interacționează Uniunea cu membrii săi?”, indirect și nu total original au răspuns Knill și Lehmkuhl în 1999: Uniunea Europeană interacționează cu membrii săi, prin:

a) prescrierea de modele comunitare și preluarea lor de statele membre (integrare pozitivă). Într-o atare situație, europenizarea se bazează pe existența unei a priori adecvări instituționale naționale (de exemplu: politicile europene în domeniul mediului);

b) alterarea unei stări de fapt și inducerea schimbării la nivel național (integrare negativă), situație în care europenizarea este sinonimă alterării structurilor domestice in raport cu distribuția de putere și resurse între actorii implicați (de exemplu: regulile piaței unice); și

c) promovarea unor valori noi, ce induc așteptări din partea actorilor statali și modifică astfel preferințele acestora (integrare cadru). Europenizarea devine aici procesul de adaptare instituțională rezultat în urma schimbării strategiilor interne după noile orientări naționale. La aceste instrumente, Töller (2004) adaugă un al patrulea:

d) inacțiunea comunitară (tradusă prin lipsa unei reglementări clare), care are uneori drept efect ocolirea procedeelor legale tradiționale (pasibile de eventuale și viitoare restricții comunitare) și optarea reglementării prin apelul la cooperarea informală.

Uniunea Europeană exercită, așadar, asupra statelor membre presiuni de adaptare, oferind uneori modele stricte, sugestii de repoziționare a balanței de putere inter- și intrastatale ori principii ale unei intuite (mai rar, dovedite) bune practici comunitare.

În funcție de stimulii primiți, statele membre reacționează. Börzel și Risse (2000, p. 11) vorbesc în acest sens despre:

a) absorbție – prezentă când statele membre își aliniază politicile, fără însă a efectua modificări de substanță (schimbare minoră);

b) acomodare – posibilă când alinierea politicilor și comportamentelor naționale nu modifică esența ordinii interne (Héritier, 2001) (schimbare moderată);

c) transformare – survenită atunci când modelele instituționale și comportamentale vechi sunt înlocuite cu altele mai noi (schimbare majoră); iar Radaelli (2003, p. 37 et seq.) adaugă la acestea:

d) inerția – ca lipsă totală a oricărei schimbări; și e) suprimarea – întâlnită atunci când politica națională devine „mai puțin” europeană decât înaintea intervențiilor comunitare.

Definită ca impactul Uniunii asupra ordinii interne a statelor candidate la aderare, europenizarea prin extindere trimite la o relație asimetrică dintre agentul condiționării (Comunitatea) și subiectul acesteia (candidatul), perspectiva sa de analiză fiind una din nou, de sus în jos. Aceasta deoarece raporturile procesului de aderare sunt stabilite clar de strategia exclusivă practicată de Comunitate (F. Schimmelfennig în Linden, 2002, pp. 12-15): pentru candidate, „nimic nu este hotărât până când nu este stabilit totul”). Concurente în „cursa aderării”, candidatele la integrare au ca miză desăvârșirea pregătirii în vederea atingerii pragului minim necesar includerii în Comunitatea Europeană, respectând regulile antrenamentului, de cele mai multe ori, unilateral reglementate de Uniune.

Aderarea echivalează, prin aceasta, contractării de modele exogene de schimbare – instituțională și/sau valorică, iar europenizarea, procesului de adecvare a citatelor modele, ordinii interne a candidatelor (Radaelli, 2000, p. 4, Wincott, 2003, p. 282, Andersen, 2004, p. 3).

Firește, o atare discuție ridică cel puțin două semne de întrebare: presupune existența unui grad de neconformitate cu minimul necesar, o Uniune autoritară în raport cu statele candidate? Și, eventual, modele ideale ca instrumente de apreciere a performanțelor naționale? La prima întrebare, răspunsul pare (în virtutea practicilor curente) mai degrabă afirmativ (Grabbe, 2003, p. 318), deși imaginea Comunității ca organizație care învață nu este una mistificată, iar practicile anterioare ale extinderii nu confirmă o atare apreciere (Granell, 1995, p. 118 et seq.).

Motivația alegerii făcute rezidă însă, pe de-o parte, în faptul că pentru etapa de lărgire finalizată în ianuarie 2007 statele candidate au avut obligația de a transpune, în contextul unei relații asimetrice de putere cu Uniunea Europeană, acquis-ului comunitar înainte de integrare (situație diferită de cea întâlnită la aderarea Austriei, Finlandei și Suediei posterior Acordurilor de asociere EFTA – European Free Trade Association și s-au aflat sub imperiul clauzei de salvgardare – în mod curios considerată de Parlamentul European drept (numai) „un răgaz la alinierea la piața internă a Comunității (2005/2028(INI), punctul 22).

În plus, continuarea presiunilor post-semnare a Tratatului de aderare (COM 2005-534, punctul 3.2.) prin enumerarea posibilelor instrumente de penalizare a comportamentelor neadecvate (de exemplu: scrisori de atenționare a decidenților politici, întâlniri la nivel înalt, rapoarte de monitorizare etc.) validează justețea unei ipoteze conform căreia Bruxelles-ul beneficiază în continuare de putere de coerciție și de influență (mecanismul „carrots and sticks”) în raporturile sale cu candidatele, stare de fapt imposibil de contrabalansat de o eventuală și reală posibilitate de ripostă.

Pe de altă parte, standarde pentru măsurarea performanțelor actorilor etatici există; însă nu pentru toate domeniile și, cu siguranță, nu sub titlul de ideal type, ci, mai degrabă, de standarde neformalizate (cum se dovedește a fi „spațiul administrativ european” – SIGMA, 1999). Pe fundalul ritmului accelerat al ajustărilor (pentru adaptarea la cerințele pieței unice, Greciei i-au trebuit cu mult mai mult de zece ani – termenul aplicabil României și Bulgariei); al deschiderii spre influența comunitară, explicabilă din prisma anilor petrecuți sub influența comunistă și al multiplicării cerințelor din Agenda de integrare (Grabbe, 2003, pp. 306-307, Verheijen, 1998, p. 24), cea din urmă extindere a Uniunii Europene, pentru care și criteriile de la Copenhaga au fost reinterpretate, apare particularizată de asimetria, complexitatea și rapiditatea alinierii la pretențiile comunitare.

Obținându-și independența sa de URSS, Republica Moldova a încercat să urmeze cu mult zel exemplul celor mai multe dintre țările Europei Centrale și de Est pentru a-și reforma instituțiile sale publice, economia, cadrul juridic normativ, inclusiv în ceea ce privea reformarea hotărâtă a domeniului administrației publice locale, eliberate de dogmatismul și schelele statului-partid, disociindu-și practicile actuale de experiența vechiului sistem sovietic de control și distribuție a resurselor. În plan cronologic, putem identifica trei perioade de căutări și de întemeieri ale unui sistem de administrație publică locală.

Prima perioadă (1990- decembrie 1994). În 1990, Comisia permanentă a Parlamentului pentru autoadministrarea locală și economia locală, realizând prevederile Legii privind bazele generale ale autoadministrării locale adoptată la 10.07.1991 și ținând cont de curentele puternice care se opuneau reformelor democratice, a organizat grupe de lucru pentru pregătirea unui set de proiecte de legi necesare lansării unui nou sistem de administrație publică locală. Astfel, în scurt timp, Parlamentului i-au fost prezentate trei proiectele de legi, care stabileau de jure scheletul noului sistem de administrație publică locală, cum ar fi:

Cu privire la organizarea administrativă a teritoriului ( care prevedea lichidarea celor 40 de raioane și o nouă delimitare a teritoriului în 7 sau 9 județe);

Cu privire la administrarea publică locală ( conceput în spiritul celor mai bune tradiții europene, fundamentat pe elementele de drept comparat, inclusiv ale legislației unor țări cu o îndelungată experiență în acest domeniu și respectând principiile autonomiei locale enunțate în "Carta Europeană: exercițiul autonom al puterii locale“;

Cu privire la alegerile locale (care de asemenea a fost conceput în baza unor tradiții democratice în organizarea sufragiilor electorale ale țărilor cu un înalt grad de dezvoltare al democrației reprezentative).

Din păcate, nici unul din proiectele prezentate, în ultimă instanță nu a figurat pe ordinea de zi a Parlamentului care, iar în februarie 1994 acesta s-a autodizolvat, motivele care au determinat dizolvarea fiind și neacceptarea categorică, ostentativă, a reformei administrativ-teritoriale de către un grup de deputați ai fracțiunii “Viața satului” (viitorul Partid Democrat Agrar care a tergiversat reforma administrativă până la alegerile parlamentare din 1998.).

Perioada a doua (1994 – decembrie 1998). Această perioadă începe la 29 iulie 1994, data când a fost adoptată Constituția Republicii Moldova, în care au intrat drept principii fundamentale și prevederi exprese asupra elementelor de bază ale noului sistem de administrare publică locală: articolul 109 ( fixează principiile de bază ale administrației publice locale); articolul 110 (stabilește organizarea administrativ teritorială a țării); articolul 111 (oferă posibilitatea acordării unor localități statute speciale de autonomie); articolul 112 (determină structura autorităților sătești și orășenești); articolul 113 (stipulează funcțiile consiliului raional). Vom evidenția articolul 109 al Constituției care fixează principiile de bază ale organizării administrării publice locale: autonomia locală; descentralizarea serviciilor publice; eligibilitatea autorităților publice locale; consultarea cetățenilor în probleme locale de interes deosebit.

Pe schelele acestei construcții juridice ar fi trebuit definitivat cadrul legislativ al administrației publice locale, stabilind autorităților desemnate de către Constituție, puterile și competențele specifice, racordându-le la principiile statului de drept. În decembrie 1994 Parlamentul a adoptat un pachet de legi necesare noului sistem de administrare publică locală în care au fost dezvoltate principiile stipulate în "Carta Europeană: exercițiul autonom al puterii locale“. La 2 mai 1996 Republica Moldova semnează « Carta Europeană: exercițiul autonom al puterii locale », iar la 16 iulie 1997 Parlamentul ratifică acest important document, asumându-și obligația constituirii unui sistem de administrație publică locală de standard european.

În rezultatul unor reglementări ne constituționale în Legea privind alegerile locale (anulate și acestea de Curtea Constituțională), până la alegerile locale din 23 mai 1999, 92 de colectivități locale care reprezentau 10% din puterile locale moldovenești, au fost lipsite de orice susținere democratică, aleasă atât la nivelul consiliului local cât și la cel al primarului, autoritățile reprezentative fiind numite prin Decretul Președintelui Republicii. Art.45 din legea analizată, referindu-se la conducătorii autorităților administrației publice locale, stabilea că aceștia sunt aleși sau confirmați în funcție de Președintele Republicii Moldova și că ei sunt persoane oficiale ale autorității executive supreme în teritoriu. În primul rând, primarii au fost calificați ca șefi ai administrației publice locale în teritoriu situându-i pe o treaptă mai superioară decât consiliile ca autorități deliberative, iar în rândul doi, în afară de funcțiile atribuite de lege, li se cerea să exercite și funcții de tutelă administrativă, ca reprezentanți ai puterii executive supreme. Un organ învestit cu dreptul de a-și exercita funcțiile în baza autonomiei locale nu poate fi concomitent și organ de tutelă administrativă al statului, în fond asupra propriei activități.

Un caracter declarativ a avut și principiul descentralizării serviciilor publice, deoarece, în realitate, această politică de departajare a responsabilităților materiale și administrative nu a fost niciodată realizat în practică. Art.62 din lege stipula că serviciile publice locale sunt învestite cu atribuții, se bucură de o anumită independență în executarea deciziilor luate de autoritățile centrale de specialitate, raionale, orășenești, sătești și poartă răspundere în fața acestora. Mai mult de atât, structura serviciilor publice centrale de specialitate nu lasă spațiu pentru serviciile locale descentralizate în virtutea faptului că în republică era păstrat chiar și ministerul gospodăriei comunale. În asemenea situație, nu se putea vorbi de o reală autonomie locală sau descentralizare administrativă efectivă deoarece, ea nu corespundea condițiilor esențiale: autonomie, descentralizare, responsabilitate plenară, autoritate reprezentativă. Contradicțiile existente au alimentat, la rândul lor, și criza autorităților locale, incapabile să gestioneze «pe răspundere proprie» interesele colectivităților locale, precum și o nemulțumire masivă a populației față de activitatea acestora.

Pe de o parte, necesitatea unor schimbări radicale în administrația publică locală din republică a fost influențată puternic și de către Consiliul Europei care cerea mereu racordarea cadrului legal al acesteia la cerințele stipulate în Carta Europeana. Pe de altă parte, primarii, consilierii din autoritățile publice locale nu mai puteai administra interesele publice locale în baza sistemului existent provocând și o mare ne mulțumire în rândul populației privind rezultatele administrării domeniului public local. Această situație este demonstrată pe viu și de rezultatele unor sondaje de opinie, desfășurate anii trecuți de către Fundația Viitorul și Fundația IFES-Moldova. La întrebarea: “Sunteți mulțumiți de actualul sistem de administrație publică din Republica Moldova?” numai 5% au răspuns afirmativ (1); circa 60% de respondenți simpli și 85% din primari și consilieri locali au spus: “Nu, trebuie schimbat” (2); iar 26% au apreciat chiar, sistemul sovietic de administrare mai efectiv (3). Presat de recomandări externe si factori interni, a pregătit, pe parcursul anului 1996, un nou set de proiecte de legi, menite a transforma radical actualul sistem de adminsitrație publică locală.

Noul sistem de administrație publică locală. Perioada a treia ( decembrie 1998 – prezent). Această perioadă începe cu adoptarea de către Parlamentul Republicii Moldova, în decembrie 1998, a unui nou pachet de legi, care puneau în acest fel bazele unui nou sistem de administrație publică locală. Republica Moldova a moștenit de la vechiul sistem o organizare administrativ-teritorială constituită din 40 raioane și 10 orașe de subordonare republicană, creată și acomodată necesităților regimului comunist, având un grad înalt de centralizare a puterii și de birocratizare masivă în mici unități administrativ-teritoriale. Pe un teritoriu de 33,7 mii km.pătrați, cu o populație de 4,3 milioane, la o unitate administrativ-teritorială de nivelul doi revenea în medie 86 mii locuitori, unele raioane având cu mult mai puțin de medie: Căinari – 42,7 mii; Taraclia – 44.3 mii; Șoldănești – 45,8 mii; Leova – 52.8 mii. Noua Lege privind organizarea administrativ-teritorială, adoptată la 30.12.1998, a divizat teritoriul republicii în 10 unități administrativ-teritoriale de nivelul doi denumite județe, deoarece, a devenit clar că fundamentul vechi al fostei RSSM, nu va permite desfășurarea cu succes a reformelor. Organizarea teritoriului republicii în 10 unități administrativ-teritoriale este o întreprindere benefică și salvatoare, scopul principal urmărit fiind realizarea necesităților economice, sociale și culturale ale populației, asigurării unui nivel adecvat de civilizație tuturor localităților rurale și urbane, ce va permite dezvoltarea a unor centre regionale, dotate cu potențial economic și social. Organizarea administrativă a teritoriului Republicii se efectuează pe două niveluri.

Satul este o unitate administrativ-teritorială care cuprinde populația rurală unită prin teritoriu, condiții geografice, relații economice, social-culturale, tradiții și obiceiuri. Două sau mai multe sate se pot uni, formând o singură unitate administrativ-teritorială numită comună. Municipiul este o localitate de tip urban cu un rol deosebit în viața economică, social-culturală, științifică, politică și administrativă a republicii, cu importante structuri edilitar-gospodărești și unități în domeniul învățământului, ocrotirii sănătăți și culturii. De statut de municipiu beneficiază 14 orașe. Județul prezintă o unitate administrativ – teritorială de nivelul doi alcătuită din sate (comune), orașe (municipii). Organizarea administrației publice locale din Unitatea Administrativ – Teritorială Găgăuzia fiind organizată în baza Legii Republicii Moldova privind administrația publică locală însă, vom menționa faptul că autoritățile centrale de administrație publică nu duc nici un fel de control privind legalitatea actelor adoptate și nici procesul implementării autonomiei locale, lăsând aceste importante probleme la discreția Bașcanului (Guvernatorul ales de către locuitorii Găgăuziei) și a Adunării Populare. Totuși, pentru a fi obiectivi, se cade a releva o chestiune importantă. Multe dintre unitățile administrativ-teritoriale locale sunt prea mici pentru a oferi în mod eficient serviciile pe care acestea trebuie să le ofere cetățenilor lor. De aceea, legea ar trebui să încurajeze fuziunea micilor comune în unități mai mari și mai funcționale, sal cel puțin, să promoveze un mecanism de cooperare intercomunală, după exemplul Franței, în vederea furnizării serviciilor de bază.

Organizarea funcțională și instituțională a administrației publice locale în urma contrareformei din 2003. Negru B., Orlov M. Consideră cele modificările introduse prin ultima reformă drept “o reformă a reformei care abia demarase”. Pentru a argumenta această concluzie, vom analiza în continuare Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova din 2001 și Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.186-XIV din 6 noiembrie 1998 care au fost sesizate la Curtea Constituțională. Drept consecință unele prevederi din aceste legi au fost declarate neconstituționale.

Legea nr.764-XV reglementează nu atît organizarea, cît reorganizarea administrativ-teritorială, reanimînd structura statală de pînă la 1999. Astfel, în loc de 11 unități administrativ-teritoriale (județe) de nivelul al doilea au fost constituite 32 (raioane). Curtea constituțională a apreciat drept constituțională divizarea teritoriului țării în 32 raioane. De fapt, atît timp cît Constituția, la art.110, pentru unitățile administrative de nivelul al doilea statuiază termenul « raion », este firesc ca organul de jurisdicție constituțională să se pronunțe pentru utilizarea acestui termen în legea organică specială.

Legea Supremă nu reglementează numărul unităților administrativ-teritoriale de nivelul al doilea, deci el urmează să fie stabilit prin lege organică, ținîndu-se cont de criteriul oportunității și eficienței economice, dar nu de ambițiile politice.

Menționăm că nici în cadrul reorganizării din 1999 (cînd în loc de 36 raioane au fost formate 11 județe) și nici în cazul reorganizării curente, nu s-a luat în calcul teritoriul din stînga Nistrului, unde se ignoră legile Republicii Moldova.

Este important de menționat că dacă opțiunea Curții Constituționale pentru unificarea terminologiei juridice este absolut clară, atunci pronunțarea constituționalității numărului 32 raioane ne devine absolut neclară.

Legea nr.764-XV a fost adoptată în regim de urgență, fără a se consulta la faza de proiect populația, autoritățile publice locale, organismele internaționale la care Republica Moldova este parte. Nu s-a luat în considerație nici experiența altor state, care au efectuat reforma administrativ-teritorială și care au constatat că unitățile administrative nici nu sînt eficiente din punct de vedere al managementului public.

Unul din argumentele invocate de guvernanți în favoarea restructurării administrative a fost că prin formarea unui centru județean în locul a 43 centre raionale, s-au îndepărtat serviciile publice de populație. Acest argument este absolut eronat, deoarece serviciile publice de strictă necesitate trebuie să fie amplasate în imediata apropiere a populației, în unitățile administrative de nivelul întîi și nu în centrele unităților administrative de nivelul al doilea. Astfel, cetățenii sînt scutiți de a se deplasa după servicii la autoritățile de nivelul doi, indiferent de faptul că se află la 30 sau 60 km distanță de localitatea lor.

După cum am menționat, Legea nr.781-XV, prin modificările și completările operate în Legea nr.186-XV « Privind administrația publică locală », n-a făcut decît să reanimeze sistemul autorităților publice locale de pînă la 1999. Astfel, a fost lichidată instituția prefectului funcțiile acestuia fiind atribuite Președintelui raionului.

Președinte al consiliului raional exercită și funcția de reprezentat al Guvernului în teritoriu care are obligația de a promova politica și interesele acestuia în teritoriu. De asemenea. Astfel, președintelui raionului i-au fost atribuite funcțiile prefectului. Trebuie să precizăm că acesta, de fapt, poate exercita doar conducerea serviciilor desconcentrate ale ministerelor. Referitor la funcția de reprezentant al Guvernului în teritoriu am relevat deja că acesta prevedere a fost declarată neconstituțională.

Președintele raionului este abilitat cu funcția de control al legalității actelor emise sau adoptate de către autoritățile publice locale. Rămîne de văzut cît de judicioasă este această prevedere și cum e posibil să verifice legalitatea propriilor acte administrative, precum și a celor adoptate de către consiliul care te-a ales în funcție.

Legea nr.781-XV din 28 decmbrie 2001 a exclus cuvintele “descentralizate și desconcentrate” din sintagmele “servicii publice descentralizate” și “servicii publice desconcentrate”, fapt prin care se aduce atingerea principiilor democratice de organizare și funcționare a autorităților publice locale. Astfel, art.3 din Legea nr.186-XV, din care a fost omis cuvîntul descentralizare are următorul conținut: “administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei locale, ale serviciilor publice, ale eligibilității….”, distanțînd cu art.109 din Constituție care consacră principiile administrației publice. Excluderea acestor cuvinte din lege nu este de ordin terminologic, ci conceptual, excluzîndu-se de fapt principiul autonomiei locale, or, descentralizarea și desconcentrarea serviciilor publice locale constituie unicul instrument de realizare a autonomiei locale.

În ceea ce privește relația Guvern – autoritățile publice locale, se poate menționa că Guvernul ține sub control activitatea autorităților publice de nivelul al doilea și poate interveni, atunci aceasta încalcă legea. Această extrapolare constituie o expresie a continuității “aparente” a atribuțiilor Guvernului pe verticală a existenței unei structuri rigide executive organizate pe verticală, care ar trebui să contribuie la eficientizarea activității de administrare a treburilor publice.

Acest model este caracteristic pentru sistemul totalitar de comandă, în care domină un singur partid, activitățile autorităților publice fiind subordonate principiului “centralismului democratic”, care determină raporturile acestora pe verticală executivă.

Se creează impresia că prin modificările menționate se urmărește instituirea raporturilor de subordonare dominante în perioada totalitară, sovietică.

La 18 martie 2003 a fost adoptată noua Lege privind administrația publică locală. Prin această lege s-au menținut modificările operate în decembrie 2002, cu excepția sesizărilor făcute de Curtea Constituțională. Un interes deosebit prezintă exercitarea controlului de către Aparatului Guvernului. Conform art.68(3) controlul dministrative include:

controlul de legalitate;

controlul de oportunitate;

controlul dministrat.

Prin implicarea Aparatului Guvernului în efectuarea controlului se observă caracterul de subordonare a administrației publice locale față de cea de stat.

Factorii și grupurile ce au influențat realizarea și implementarea reformei din 2001-2003:

Administrația centrala. Dacă analizam interesele Guvernului este evident că acesta urmărește direct sau mai puțin direct întărirea controlului centralizat asupra unităților teritoriale. Principala cauză și, totodată, scop a Guvernului este suprimarea treptată a autonomiei locale. Unitățile teritoriale destul de mari sînt autonome și capabile să-și rezolve independent problemele, în principiu nu au nevoie de puterea de stat, lucrul cel mai important este cît de eficient este implementat mecanismul de protecție și garantare a acestei autonomii. S-au micșorat unitățile territorial-administrative, neluîndu-se în considerație faptul cu valoare de axiomă în administrația publică locală că comunitățile mici nu pot exista în mod autonom deoarece în permanență vor depinde de asistența financiară a statului. Astfel, prin dependența financiară, unităților locale li este impusă și dependența politică față de centru.

2. Opoziția politică și societatea civilă. Opoziția politică formată atît de partidele inter-parlamentare cît și de cele extra-parlamentare, nu au participat în elaborarea acestei reforme dar au avut un impact administrativ asupra implementarii ei, organizînd proteste de masă împotriva recentralizării și petiționînd Curtea Constituțională și Consiliul Europei asupra caracterului contradictoriu a reformei. Societatea civilă, prin intermediul manifestărilor de masă, a mijloacelor mass-media și a fost un constant grup de presiune asupra Guvernului.

3. Autoritățile publice locale, prin crearea a unor organizații de profil și organizînd întilniri atît la nivel local cît și național au încercat de a participa la elaborarea reformei, formulînd unele recomandări și analize a urmărilor acestei reforme. Acest grup a fost în mare masură în opoziție față de reformă.

Concluzii pentru Capitolul III.

Cu privire la europenizarea administrației publice din Romînia, se poate afirma că reforma acesteia continuă să reprezinte una dintre principalele provocări în vederea eficientizării acestui proces.

Se poate trage concluzia că: ultima reformă a administrației publice locale nu este decît o reformă a reformei, realizată prin măsuri antireformă, cu o vădită tentă de nostalgie pentru vechiul sistem administrativ de comandă.

Legea privind administrația publică locală adoptată la 18 martie 2003, a preluat în majoritatea sa toate prevederile Legii adoptate în 1998, renunțînd de la principiul “verticalei puterii”.

Dar credem că este necesar de a evidenția două deosebiri esențiale. Prima – desființarea instituției prefectului și prevede ca oficiile teritoriale ale Aparatului Guverbului va organiza controlul administrativ al legalității actelor adoptate și a activităților autorităților locale. A doua diferență și cea mai importantă este instaurarea unei “noi” împărțiri teritorial-administrative în 32 de raioane în loc de 10 județe, consfințite în legea din 1998.

Administrația publică locală în Republica Moldova a înregistrat o evoluție fluctuantă de la declararea independenței statului și pînă în prezent.Astfel au fost adoptate și revizuite de mai multe ori legile cu privire înregistrînduse succesuri și eșecuri în procesul de aliniere la normele și ideile europene.

Reforma administrație publice locale a fost puternic afectată de evoluția sistemului politic astfel că fiegare din guvernele care sau perindat au încercat să-și impună propriile idei și viziuni mai mult sau mai puțin efective și de multe ori acestea au înpiedicat funcționalitatea APL și drumul ei spre europenizare.

Experiența est-europeană demonstrează că promovarea intereselor particulare a partidelor politice duce la stagnarea administrației publice. Realizarea propriilor interese ale forțelor politice poate fi realizată doar prin intermediul unor manevrări și realizarea unor consensuri cu actorii internaționali și cu ceilalți actori naționali (celelalte partide politice, societatea civilă, birocrația).

CONCLUZII SI RECOMANDARI

În lucrarea de față, am arătat că pentru înțelegerea cât mai concretă a acestui termen trebuie să răsfoim un pic și în istorie, atât în începuturile acestui concept, cât mai ales în istoria țării noastre și în istoria relațiilor create de aceasta cu Uniunea Europeană, de-a lungul timpului. În cadrul administrației publice din Republica Moldova am pornit de la ipoteza în care europenizarea derivă din perspectivele de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, cu privire la impunerea și determinarea schimbărilor majore atât în sistemul legislativ național, cât și în ceea ce privește reforma administrativă, transmiterea unor valori și principii lăsându-se însă loc diversității naționale.

Prin urmare, combinarea formalismului Uniunii Europene și a practicii naționale va da naștere unui sistem legislativ aliniat cerințelor supra-naționale.

Printre principalele concluzii ale acestei cercetări s-a numărat și aceea conform căreia procesul de reformă a administrației publice, atât la nivelul aparatului tehnic, cât și la nivelul aleșilor locali este perceput ca un proces care nu a adus transformările așteptate.

Se poate constata, de asemenea, că la nivelul administrației publice din Republica Moldova nu putem vorbi de o distanță semnificativ mai mică între gradul de euro-optimism și nivelul de cunoaștere a realității și proceselor pe care integrarea europeană le presupune, comparativ cu situația la nivelul populației în general.

În majoritatea statelor europene unul din componentele de bază a reformelor administrației publice realizate a fost descentralizarea puterii prin delegarea competențelor și asigurarea cu resurse financiare suficiente realizării lor. În Republica Moldova descentralizarea este în proces de afirmare. Inexistența unor puteri locale viabile este un impediment serios în procesul integrării europene, dar și în realizarea unei guvernări eficiente.

Uniunea Europeană încurajează politica în domeniul dezvoltării regionale.Prin intermediul politicii regionale structurile europene pot avea contact direct cu anumite regiuni economice astfel se reduce influența și contactul cu administrația centrală și nemijlocit cu domeniul politic.Colaborarea cu regiunile de dezvotare oferă structurilor europene un mai mare control și performanță a fondurilor acordate în baza unor proiecte bine formulate în strictă dependență cu necesitățile din regiunea respectivă fiind diminuat rolul și calitatea de baraj a statului,este sprijinită autonomia locală.

Dezvoltarea unei abordări strategice pentru managementul resurselor umane la nivelul fiecărei autorități publice. Pentru aceasta este necesar ca autoritatea publică abilitată cu această împuternicire să beneficieze de sprijin politic, să răspundă de buna derulare a reformelor în domeniul resurselor umane și să se concretizeze mai puțin pe control și reglementări, dar mai mult pe desemnarea celor mai bune practici și promovarea strategiilor eficace. În acest context autoritatea publică să precizeze elementele de bază ce vor fi standardizate pentru ansamblul funcției publice și care elemente trebuie flexibilizate. Autoritățile administrației publice să aibă suficientă libertate pentru a formula propriile strategii în vederea integrării personalului în activitățile lor de bază.

Articularea și promovarea principiilor și valorilor esențiale ale managementului resurselor umane. Validitatea permanentă a principiilor tradiționale – echitate, comportament etic, imparțialitate politică – trebuie accentuată, promovarea valorilor, ca: eficiența, responsabilitate și felexibilitate în acțiuni. Funcționarii publici trebuie să fie conștienți de normele de comportament care se așteaptă de la ei, de aceea este important de creat condiții de aplicare a Codului deontologic al funcționarului public în cadrul autorității administrației publice.

Asigurarea unui personal orientat pe performanță, care leagă performanța individului de obiectivele generale ale organizației. Politicile și practicile referitoare la promovare, remunerare, instruire și perfecționare, evaluarea performanței și alte aspecte relevante ale politicii de personal trebuie să reprezinte o componentă a unei abordări integrate ale personalului performant.

Intensificarea instruirii și performanței în calitate de element esențial al politicii strategice de personal. Formularea strategiilor și acțiunilor pentru îmbunătățirea abilităților și competențelor personalului, dezvoltarea unor programe eficace în scopul îmbunătățirii calităților de lider și perfecționării abilităților de manager, inclusiv a abilităților necesare pentru conducerea personalului în fiecare autoritate a administrației publice, și în ansamblul funcției publice, trebuie să devină o prioritate a oricărei autorități publice. Autoritățile administrației publice trebuie să elaboreze propriile lor programe pentru instruire și perfecționare, să integreze alocarea resurselor pentru aceste activități în planurile lor de dezvoltare strategică și planificarea bugetelor.

Asigurarea condițiilor de angajare și a mobilităților de muncă pentru a sprijini satisfacerea nevoilor de personal în funcția publică. Procedurile de recrutare și selectare, promovare, evaluare a performanțelor, instruire și perfecționare profesională trebuie să se bazeze pe scopurile și prioritățile organizației. Pentru promovarea flexibilității în serviciul public, trebuie introduse modalități de muncă și angajare mai flexibile.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, promulgată 29.07.1994, //Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 27.08.1994

Legea Serviciului Public nr.443-XII din 04.05.1995, //Monitorul Oficial, nr.61/681 din 02.11.1995

Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, //Monitorul Oficial, nr 116-118/705 din 30.12.1998

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.764-XV din 27 decembrie 2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, nr.124-XV, 18.03.2003, //Monitorul Oficial nr.49 din 19.03.2003

Legea privind administrația publică locală nr.436–XVI din 28.12.2006, //Monitorul Oficial, nr.032 din 09.03.2007

Decretul Președintelui Republicii Moldova Privind pregătirea cadrelor pentru organele administrației de stat și de autoadministrare locală din 21.05.1993. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, ASDAP, 1993, nr.1.

Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova Pentru aprobarea Strategiei naționale de prevenire și combatere a corupției și a Planului de acțiuni pentru realizarea Strategiei naționale de prevenire și combatere a corupției, nr.421-XV din 16.12.2004.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Cu privire la perfecționarea profesională a cadrelor de conducere și specialiștilor din organele centrale ale administrației publice, //Monitorul Oficial nr.35-36 din 29.05.1997.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.151 din 23.02.2001 despre aprobarea Clasificatorului unic al funcțiilor publice nr.151 din 23.02.2001.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Privind măsurile de reorganizare a unor ministere și autorități administrative centrale ale Republicii Moldova, nr.357 din 23.04.2005.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Pentru aprobarea Planului de acțiuni privind analiza funcțională, elaborarea și implementarea Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Moldova, nr.790 din 01.08.2005.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Cu privire la aprobarea Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Republica Moldova, nr.1402 din 30.12.2005.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Privind salarizarea funcționarilor publici și persoanelor care efectuează deservirea tehnică, nr.525 din 16.05.2006.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului Direcției pentru Politica de cadre pe lîngă Guvernul Republicii Moldova”, nr. 298 din 26.03.1997, //Monitorul Oficial, nr. 24 din 17.04.1997.

Legea nr.1263-XIII din 17.07.1997 despre aprobarea Regulamentului de conferire a gradelor de calificare a funcționarilor publici, //Monitorul Oficial, nr.63/528 din 25.09.1997.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului cu privire la organizarea concursului pentru ocuparea funcției publice vacante în autoritățile publice, nr.1038 din 07.11.1997, //Monitorul Oficial, nr. 84-85 din 18.11.1997.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului cu privire la ocuparea prin concurs a funcțiilor publice vacante, nr.192 din 01.03.2004.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului cu privire la atestarea funcționarilor publici, nr.522 din 20.05.2004.

Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru anii 1998-2002, //Monitorul Oficial, nr.54-55 din 18.06.1998.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Cu privire la aprobarea Planului de acțiuni pentru realizarea Programului de activitate a Guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea țării-bunăstarea poporului”, nr.790 din 01.08.2005.

Monografii, studii

Academia de Administrare Publică pentru o guvernare transparentă, responsabilă și democratică. – Chișinău, 2005.

Administrația publică: aspecte practico-științifice, probleme și perspective. – Chișinău, 2004.

Alexandru I. Administrația publică. – București, Lumina Lex, 2001.

Alexandru I. Structuri, mecanisme și instituții administrative. – București, Sylvi, 1996.

Balducci Massimo. Sîntem constrînși a trăi vremuri destul de interesante. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1996, nr.4.

Bache Ian, Marshall Adam -“Europeanisation and Domestic Change: A Governance Approach to Institutional Adaptation in Britain”, Queen’s Papers on Europeanisation;

Beciu Camelia. (2007)- “Europa ca format mediatic. Construcția problemelor publice în discursul presei din România” , Europa și spațiul public. Practici comunicaționale. Reprezentări. Climat emoțional, Editura Academiei Române, București,

Beciu, Camelia, Construcția mediatică a problemelor publice. Schimbarea socială și adaptarea la noile contexte europene, în „Revista Română de Sociologie”, 2006, nr. 3–4, București.

Beciu, Camelia, Forme mediatice de dezbatere a normelor europene. Redefinirea „misiunii” jurnalistului – elemente analitice, în „Revista română de sociologie”, 2007, nr. 3–4, București.

Boin, Arjen; Christensen, Tom, The Development of Public Institutions: Reconsidering the Role of Leadership in Administration & Society, volume 40, nº. 3, Sage Publications, UK, 2008.

Cezar Bîrzea-Cetățenia europeană  , Politeia SNSPA, București, 2005, p. 105

Cojocaru Sv. Managementul resurselor umane (curs introductiv). – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1997, nr.2.

Cojocaru Sv. Sisteme de recrutare și selectare a funcționarilor publici. Formarea funcționarilor publici și rolul lor în realizarea reformelor administrației publice. – Materialele conferinței științifico-practice, 19 mai, 1998, Chișinău, AAP, 1998.

Cojocaru Sv. Politica managementului resurselor umane în administrația publică. Probleme actuale ale teoriei și practicii administrației publice. – Materialele conferinței științifico-practice, 26 aprilie 2001, Chișinău, AAP, 2001.

Eriksen, Erik Oddvar., Fossum John Erik- “Europe in Search of Legitimacy: Strategies of Legitimation Assessed” International Political Science Review, 2004;

Grabbe Heather – “Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process”, Oxford University Press, Oxford, 2003;

Demian N. Sistemul francez de formare a funcționarilor publici teritoriali. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1998, nr.1.

Demian N. Serviciul public. – Chișinău, AAP, 1998.

Ganenco L. Elaborarea și implementarea politicii de cadre. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 2001, nr.3.

Ganenco L. Probleme ale politicii de personal în practica administrației publice. – Chișinău, AAP, 2002.

Ganenco L. Locul și rolul personalului public în desfășurarea reformei administrative. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, 2000, nr.3-4.

Klein S. ; Yeo Ming Mei; Seow Ting Lee; Suliman Al-Hawamdeh – „Formulating a Communication Strategy for Effective Knowledge Sharing” în Journal of Information Science, Sage Publications, 2004;

Ladrech Robert- Europeanization of Domestic Politics and Institutions: The Case of France”, Journal of Common Market Studies, 1994;

Olsen Johan, “Many Facets of Europeanization”, Journal of Common Market Studies, 2002;

Pană Andra-Dina – Europenizarea în media transnaționale, teză de doctorat, SNSPA, București, 2011;

Lungu Al. Managementul resurselor umane. Perspective istorice. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1998, nr.4.

Mecкoн M.X., Aлъбepт M., Xeдoypи Ф. Ocнoвы мeнeджмeнта. – Mocква, ДEЛO, 1992.

Obreja V., Carașciu L. Corupția și calitatea guvernării: cazul Moldovei. – Chișinău, Transparency International, 2002.

Obreja V., Carașciu L. Corupția în Moldova: fapte, analiză, propuneri. – Chișinău, Transparency International, 2002.

Rideanu J. Droit institutionnel de l”Union Europeenne”, 2-e edition, Paris, L.G.D.J., 1996.

Petrescu I., Domohos E. Management general. – București, Hyperion XXI, 1993.

Platon M. Strategia și realizările posibile în modernizarea administrației publice. – Note de curs, Chișinău, AAP, 1999.

Platon M. Serviciul public în Republica Moldova. – Chișinău, ASDAP, 1997.

Platon M. Statutul și perfecționarea personalului autorităților locale, perfecționarea aleșilor locali. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1996, nr.3.

Platon M. Pregătirea funcționarilor de stat în căutarea concepției. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, ASDAP, 1993, nr.1.

Platon M. Cadrele conducerii de stat: probleme și perspective. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, ASDAP, 1994.

Platon M. Reforma administrației publice – etapă crucială în istoria statului moldovenesc. – Chișinău, AAP, 2000.

Platon M. Introducere în știința administrației publice. – Chișinău, AAP, 1999.

Prodan A. Managementul de succes. Motivație și comportament. – Iași, Polirom, 1999.

Promovarea performanței și profesionalismului în serviciul public. – Documente SIGMA, nr.21, Chișinău, Centrul de Inovații Sociale, 1998.

Sistemele de instruire a serviciului public din țările OECD. – Documente SIGMA, nr.16, Chișinău, Centrul Informații Sociale, 1998.

Sîmboteanu A. Rolul personalului în realizarea reformei administrației publice. – Chișinău, AAP, 2001.

Sîmboteanu A. Pregătirea personalului – suport important al reformei administrației publice. Formarea funcționarilor publici și rolul lor în realizarea reformelor administrației publice. – Materialele conferinței științifico-practice, 19 mai 1998, Chișinău, AAP, 1998.

Sîmboteanu A. Reforma administrației publice în Republica Moldova. – Chișinău, Museum, 2001.

Sîmboteanu A. Administrația Publică Centrală. – Chișinău, AAP, 1998.

Statutul funcționarilor publici. – București, Lumina Lex, 2000.

Șaptefrați T. Unele probleme în activitatea cu personalul din administrația publică. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 2000, nr.1.

Șaptefrați T. Concepții cu privire la teoriile clasice și contemporane de administrare. – Revista „Administrare publică”, Chișinău, AAP, 2000, nr.3-4.

Vedinaș V. Statutul funcționarului public. – București, Nemira, 1998.

Trondal Jarle, “Two Worlds of Europeanisation – Unpacking Models of Government Innovation and Transgovernmental Imitation”, European Integration online Papers (EIoP), Vol. 9, N° 1, 2005;

http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2009/01-CBeciu.pdf,

http://www.isam.fd.md/caiet_site/caiet_nr3.pdf,

http://www.asociatiaeconomistilor.ro/documente/simpozion_AGER_2007_romana.pdf,

http://www.qub.ac.uk/

http://eiop.or.at/eiop/

http://www.asociatiaeconomistilor.ro/documente/simpozion_AGER_2007_romana.pdf,

ANEXE

Anexa 1

Principiile politicii de personal în administrarea publică

Anexa 2

Sporul pentru grad de calificare :

Gradul de calificare Sporul în cuantum multiplu față

de salariul minim

Consilier de stat al Republicii Moldova

de clasa I 5

Consilier de stat al Republicii Moldova

de clasa a II-a 4,8

Consilier de stat al Republicii Moldova

de clasa a III-a 4,6

Consilier de stat de clasa I 4,4

Consilier de stat de clasa a II-a 4,2

Consilier de stat de clasa a III-a 4

Consilier de clasa I 3,8

Consilier de clasa a II-a 3,6

Consilier de clasa a III-a 3,5

__________________________________________________________________

* Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „ Privind salarizarea funcționarilor publici și persoanelor care efectuiază deservirea tehnică”, nr.525 din 16.05.2006

Anexa 3

Sporul pentru vechime muncă :

Vechimea în muncă Mărimea sporului în % față

de salariul funcției, ținînduse

cont de sporul pentru grad

de calificare

de la 2 la 5 ani 15

de la 5 la 10 ani 25

de la 10 la 15 ani 30

de la 15 la 20 ani 35

de la 20 ani și mai mult 40

* Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „ Privind salarizarea funcționarilor publici și persoanelor care efectuiază deservirea tehnică”, nr.525 din 16.05.2006

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, promulgată 29.07.1994, //Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 27.08.1994

Legea Serviciului Public nr.443-XII din 04.05.1995, //Monitorul Oficial, nr.61/681 din 02.11.1995

Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, //Monitorul Oficial, nr 116-118/705 din 30.12.1998

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.764-XV din 27 decembrie 2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, nr.124-XV, 18.03.2003, //Monitorul Oficial nr.49 din 19.03.2003

Legea privind administrația publică locală nr.436–XVI din 28.12.2006, //Monitorul Oficial, nr.032 din 09.03.2007

Decretul Președintelui Republicii Moldova Privind pregătirea cadrelor pentru organele administrației de stat și de autoadministrare locală din 21.05.1993. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, ASDAP, 1993, nr.1.

Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova Pentru aprobarea Strategiei naționale de prevenire și combatere a corupției și a Planului de acțiuni pentru realizarea Strategiei naționale de prevenire și combatere a corupției, nr.421-XV din 16.12.2004.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Cu privire la perfecționarea profesională a cadrelor de conducere și specialiștilor din organele centrale ale administrației publice, //Monitorul Oficial nr.35-36 din 29.05.1997.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.151 din 23.02.2001 despre aprobarea Clasificatorului unic al funcțiilor publice nr.151 din 23.02.2001.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Privind măsurile de reorganizare a unor ministere și autorități administrative centrale ale Republicii Moldova, nr.357 din 23.04.2005.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Pentru aprobarea Planului de acțiuni privind analiza funcțională, elaborarea și implementarea Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Moldova, nr.790 din 01.08.2005.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Cu privire la aprobarea Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Republica Moldova, nr.1402 din 30.12.2005.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Privind salarizarea funcționarilor publici și persoanelor care efectuează deservirea tehnică, nr.525 din 16.05.2006.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului Direcției pentru Politica de cadre pe lîngă Guvernul Republicii Moldova”, nr. 298 din 26.03.1997, //Monitorul Oficial, nr. 24 din 17.04.1997.

Legea nr.1263-XIII din 17.07.1997 despre aprobarea Regulamentului de conferire a gradelor de calificare a funcționarilor publici, //Monitorul Oficial, nr.63/528 din 25.09.1997.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului cu privire la organizarea concursului pentru ocuparea funcției publice vacante în autoritățile publice, nr.1038 din 07.11.1997, //Monitorul Oficial, nr. 84-85 din 18.11.1997.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului cu privire la ocuparea prin concurs a funcțiilor publice vacante, nr.192 din 01.03.2004.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Despre aprobarea Regulamentului cu privire la atestarea funcționarilor publici, nr.522 din 20.05.2004.

Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru anii 1998-2002, //Monitorul Oficial, nr.54-55 din 18.06.1998.

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Cu privire la aprobarea Planului de acțiuni pentru realizarea Programului de activitate a Guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea țării-bunăstarea poporului”, nr.790 din 01.08.2005.

Monografii, studii

Academia de Administrare Publică pentru o guvernare transparentă, responsabilă și democratică. – Chișinău, 2005.

Administrația publică: aspecte practico-științifice, probleme și perspective. – Chișinău, 2004.

Alexandru I. Administrația publică. – București, Lumina Lex, 2001.

Alexandru I. Structuri, mecanisme și instituții administrative. – București, Sylvi, 1996.

Balducci Massimo. Sîntem constrînși a trăi vremuri destul de interesante. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1996, nr.4.

Bache Ian, Marshall Adam -“Europeanisation and Domestic Change: A Governance Approach to Institutional Adaptation in Britain”, Queen’s Papers on Europeanisation;

Beciu Camelia. (2007)- “Europa ca format mediatic. Construcția problemelor publice în discursul presei din România” , Europa și spațiul public. Practici comunicaționale. Reprezentări. Climat emoțional, Editura Academiei Române, București,

Beciu, Camelia, Construcția mediatică a problemelor publice. Schimbarea socială și adaptarea la noile contexte europene, în „Revista Română de Sociologie”, 2006, nr. 3–4, București.

Beciu, Camelia, Forme mediatice de dezbatere a normelor europene. Redefinirea „misiunii” jurnalistului – elemente analitice, în „Revista română de sociologie”, 2007, nr. 3–4, București.

Boin, Arjen; Christensen, Tom, The Development of Public Institutions: Reconsidering the Role of Leadership in Administration & Society, volume 40, nº. 3, Sage Publications, UK, 2008.

Cezar Bîrzea-Cetățenia europeană  , Politeia SNSPA, București, 2005, p. 105

Cojocaru Sv. Managementul resurselor umane (curs introductiv). – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1997, nr.2.

Cojocaru Sv. Sisteme de recrutare și selectare a funcționarilor publici. Formarea funcționarilor publici și rolul lor în realizarea reformelor administrației publice. – Materialele conferinței științifico-practice, 19 mai, 1998, Chișinău, AAP, 1998.

Cojocaru Sv. Politica managementului resurselor umane în administrația publică. Probleme actuale ale teoriei și practicii administrației publice. – Materialele conferinței științifico-practice, 26 aprilie 2001, Chișinău, AAP, 2001.

Eriksen, Erik Oddvar., Fossum John Erik- “Europe in Search of Legitimacy: Strategies of Legitimation Assessed” International Political Science Review, 2004;

Grabbe Heather – “Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU Accession Process”, Oxford University Press, Oxford, 2003;

Demian N. Sistemul francez de formare a funcționarilor publici teritoriali. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1998, nr.1.

Demian N. Serviciul public. – Chișinău, AAP, 1998.

Ganenco L. Elaborarea și implementarea politicii de cadre. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 2001, nr.3.

Ganenco L. Probleme ale politicii de personal în practica administrației publice. – Chișinău, AAP, 2002.

Ganenco L. Locul și rolul personalului public în desfășurarea reformei administrative. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, 2000, nr.3-4.

Klein S. ; Yeo Ming Mei; Seow Ting Lee; Suliman Al-Hawamdeh – „Formulating a Communication Strategy for Effective Knowledge Sharing” în Journal of Information Science, Sage Publications, 2004;

Ladrech Robert- Europeanization of Domestic Politics and Institutions: The Case of France”, Journal of Common Market Studies, 1994;

Olsen Johan, “Many Facets of Europeanization”, Journal of Common Market Studies, 2002;

Pană Andra-Dina – Europenizarea în media transnaționale, teză de doctorat, SNSPA, București, 2011;

Lungu Al. Managementul resurselor umane. Perspective istorice. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1998, nr.4.

Mecкoн M.X., Aлъбepт M., Xeдoypи Ф. Ocнoвы мeнeджмeнта. – Mocква, ДEЛO, 1992.

Obreja V., Carașciu L. Corupția și calitatea guvernării: cazul Moldovei. – Chișinău, Transparency International, 2002.

Obreja V., Carașciu L. Corupția în Moldova: fapte, analiză, propuneri. – Chișinău, Transparency International, 2002.

Rideanu J. Droit institutionnel de l”Union Europeenne”, 2-e edition, Paris, L.G.D.J., 1996.

Petrescu I., Domohos E. Management general. – București, Hyperion XXI, 1993.

Platon M. Strategia și realizările posibile în modernizarea administrației publice. – Note de curs, Chișinău, AAP, 1999.

Platon M. Serviciul public în Republica Moldova. – Chișinău, ASDAP, 1997.

Platon M. Statutul și perfecționarea personalului autorităților locale, perfecționarea aleșilor locali. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 1996, nr.3.

Platon M. Pregătirea funcționarilor de stat în căutarea concepției. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, ASDAP, 1993, nr.1.

Platon M. Cadrele conducerii de stat: probleme și perspective. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, ASDAP, 1994.

Platon M. Reforma administrației publice – etapă crucială în istoria statului moldovenesc. – Chișinău, AAP, 2000.

Platon M. Introducere în știința administrației publice. – Chișinău, AAP, 1999.

Prodan A. Managementul de succes. Motivație și comportament. – Iași, Polirom, 1999.

Promovarea performanței și profesionalismului în serviciul public. – Documente SIGMA, nr.21, Chișinău, Centrul de Inovații Sociale, 1998.

Sistemele de instruire a serviciului public din țările OECD. – Documente SIGMA, nr.16, Chișinău, Centrul Informații Sociale, 1998.

Sîmboteanu A. Rolul personalului în realizarea reformei administrației publice. – Chișinău, AAP, 2001.

Sîmboteanu A. Pregătirea personalului – suport important al reformei administrației publice. Formarea funcționarilor publici și rolul lor în realizarea reformelor administrației publice. – Materialele conferinței științifico-practice, 19 mai 1998, Chișinău, AAP, 1998.

Sîmboteanu A. Reforma administrației publice în Republica Moldova. – Chișinău, Museum, 2001.

Sîmboteanu A. Administrația Publică Centrală. – Chișinău, AAP, 1998.

Statutul funcționarilor publici. – București, Lumina Lex, 2000.

Șaptefrați T. Unele probleme în activitatea cu personalul din administrația publică. – Revista „Administrare Publică”, Chișinău, AAP, 2000, nr.1.

Șaptefrați T. Concepții cu privire la teoriile clasice și contemporane de administrare. – Revista „Administrare publică”, Chișinău, AAP, 2000, nr.3-4.

Vedinaș V. Statutul funcționarului public. – București, Nemira, 1998.

Trondal Jarle, “Two Worlds of Europeanisation – Unpacking Models of Government Innovation and Transgovernmental Imitation”, European Integration online Papers (EIoP), Vol. 9, N° 1, 2005;

http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2009/01-CBeciu.pdf,

http://www.isam.fd.md/caiet_site/caiet_nr3.pdf,

http://www.asociatiaeconomistilor.ro/documente/simpozion_AGER_2007_romana.pdf,

http://www.qub.ac.uk/

http://eiop.or.at/eiop/

http://www.asociatiaeconomistilor.ro/documente/simpozion_AGER_2007_romana.pdf,

ANEXE

Anexa 1

Principiile politicii de personal în administrarea publică

Anexa 2

Sporul pentru grad de calificare :

Gradul de calificare Sporul în cuantum multiplu față

de salariul minim

Consilier de stat al Republicii Moldova

de clasa I 5

Consilier de stat al Republicii Moldova

de clasa a II-a 4,8

Consilier de stat al Republicii Moldova

de clasa a III-a 4,6

Consilier de stat de clasa I 4,4

Consilier de stat de clasa a II-a 4,2

Consilier de stat de clasa a III-a 4

Consilier de clasa I 3,8

Consilier de clasa a II-a 3,6

Consilier de clasa a III-a 3,5

__________________________________________________________________

* Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „ Privind salarizarea funcționarilor publici și persoanelor care efectuiază deservirea tehnică”, nr.525 din 16.05.2006

Anexa 3

Sporul pentru vechime muncă :

Vechimea în muncă Mărimea sporului în % față

de salariul funcției, ținînduse

cont de sporul pentru grad

de calificare

de la 2 la 5 ani 15

de la 5 la 10 ani 25

de la 10 la 15 ani 30

de la 15 la 20 ani 35

de la 20 ani și mai mult 40

* Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „ Privind salarizarea funcționarilor publici și persoanelor care efectuiază deservirea tehnică”, nr.525 din 16.05.2006