Administratia Publica Centrala din Romania Dupa 1989

Administrația publică centrală din România după 1989

Cuprins

I. Introducere

II. Principii teoretice

III. Organizarea și funcționarea administrației publice centrale din România

III. 1. Președintele României

III. 2. Guvernul României

III. 3. Administrația publică de specialitate

IV. Reforma în administrația publică din România

V. Concluzii

I. Introducere

În lucrarea de față propun o analiză teoretică a organizării și funcționării administrației publice centrale din România, luând în considerare atât textele legale în vigoare și literatura de specialitate, cât și realitatea politică actuală, care oferă la rândul ei fundamentul și contextul exercitării puterii de stat.

Analiza administrației publice centrale are o importanță de actualitate în contextul climatului politic din România și a evidentei instabilități guvernamentale, deoarece, așa cum este stabilit de cadrul legal în vigoare, Guvernul, alături de Președinte, este instituția care reprezintă puterea executivă și administrația publică centrală. Politicul, alături de legislație, este o variabilă foarte importantă ce influențează procesul administrativ prin politicile publice promovate, prin stilul de management, prin trăinicia, sau dimpotrivă, slăbiciunea lui.

Ca și perioadă de timp, voi analiza deceniile de după Revoluția din 1989 până în prezent, pentru că nu se poate vorbi de o administrație publică în adevăratul sens al cuvântului în afara cadrului legal democratic ce consacră separația puterilor în stat și pluralismul politic ce contribuie la diversitatea direcțiilor în care poate fi administrat, gestionat sau organizat un stat.

Contextul integrării României în structurile administrative europene este din nou de factură definitorie în cazul direcției de dezvoltare a administrației publice din România și în speță a administrației centrale. Europenizarea României coincide în administrația publică cu reformă, cu eficientizare și simplificare, cu transparență și informare continuă și mai ales cu încredere oferită de cetățeni – idealuri mai greu de atins în România într-o perioadă post-tranzitorie marcată de instabilitate guvernamentală, economică și socială.

Pentru a exista administrația publică are nevoie de un stat ca și cadru legal, dar și fizic, are nevoie de o populație asupra căreia să fie exercitată. Administrația publică înseamnă oameni și trebuie înfăptuită cu și pentru oameni, sub auspiciile interesului public și într-un cadru legal democratic.

Reforma în administrația publică este o necesitate impusă atât de integrarea în structurile europene, cât și de realitatea socială, economică și politică aflată în plină schimbare și de diversificarea nevoilor și așteptărilor beneficiarilor administrației.

II. Principii teoretice

Sistemul social este alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme și elemente componente, administrația fiind un asemenea subsistem de organizare socială, care se bazează pe relațiile dintre oameni ce realizează o astfel de activitate specifică. El se comportă față de elementele sale componente ca un sistem, un sistem social ce face parte din sistemul social global.

Administrația publică se prezintă ca o organizare distinctă în cadrul acestui sistem social, reprezentând un fenomen organizațional, un ansamblu de structuri sociale sau un „macrocosmos de macrocosmosuri sociale”, ocupând un loc aparte, preeminent în societatea globală unde intră în interacțiune cu alte organizații, asociații, sindicate, reprezentând grupuri sociale structurate și ierarhizate după același model.

Administrația publică reprezintă aparatul de gestiune al problemelor publice. Ea constituie organizarea care i se dă oricărui grup social evoluat, instrumentul de coeziune și coordonare indispensabilă, fără de care societatea se dezintegrează. Prin natura sa, administrația este subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare, și anume satisfacerea interesului general al societății.

Rolul administrației, structurile și metodele sale depind de societatea în care ea funcționează. În orice societate există mai mulți factori care stabilesc obiectivele și sarcinile, organizarea internă și competențele administrației publice. Acești factori depind de puterea politică, de organizarea politică a statului și de structura forțelor politice, economice și sociale, respectiv de partide politice și grupuri de presiune. Trebuie menționat că în vederea organizării și executării sarcinilor sale administrația publică are nevoie de direcția oferită de puterea politică, autoritatea acesteia fiind esențială în eficientizarea activității de administrare.

Administrația publică colaborează cu puterea politică în toate domeniile vieții economice și sociale, în special în domeniul organizării executării și executării în concret a actelor normative. Din acest punct de vedere sarcina administrației publice este aceea de a executa deciziile politice. Totodată, mediul juridic în care se află inserată și în baza căruia funcționează îi conferă ca sarcină organizarea și executarea legii. Prin urmare activitatea administrativă depinde atât de rigoarea impusă de mediul legislativ, cât și de voința politică.

III. Organizarea și funcționarea administrației publice centrale din România

III. 1. Președintele României

III. 2. Guvernul României

Rolul și funcțiile Guvernului

Guvernul este definit în Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor ca autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial, în condițiile promovării intereselor naționale.

Numirea Guvernului se face de Președintele României pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament. Pentru realizarea Programului de guvernare Guvernul exercită următoarele funcții:

a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;

b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;

e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.

Componența Guvernului

În conformitate cu art. 2 al Legii nr. 90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc următoarele condiții: a) au numai cetățenia română și domiciliul în țară, b) se bucură de exercițiul drepturilor electorale, c) nu au suferit condamnări penale și d) nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 4 alin. (1) din lege.

Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri. Din Guvern pot face parte și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia.

Încetarea funcției de membru al Guvernului.

Funcția de membru al Guvernului încetează, în conformitate cu art. 5 al legii, în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului și a demiterii. În cazul în care încetarea calității de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilității, a decesului și în alte situații prevăzute de lege, Președintele României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta și declară vacantă funcția de membru al Guvernului. Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern.

Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile. Prevederile privind interimatul funcției de prim ministru al Guvernului se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. În acest caz, înăuntrul termenului de 45 de zile, primul-ministru va iniția procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului. Numirea în funcția de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, se face de Președintele României, la propunerea primului-ministru.

Atribuțiile Guvernului și ale primului-ministru

În realizarea funcțiilor sale Guvernul îndeplinește următoarele atribuții principale:

a) exercită conducerea generală a administrației publice;

b) inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;

c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;

d) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;

e) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului;

f) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate;

g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

h) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;

i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;

j) asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale;

k) negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român; negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;

l) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;

m) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;

n) acordă și retrage cetățenia română, în condițiile legii; aprobă renunțarea la cetățenia română, în aceleași condiții;

o) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;

p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;

r) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.

Aceste atribuții pot fi încadrate în mai multe categorii, așa cum se arată în literatura de specialitate, și anume: atribuții privind administrația publică, atribuții privind activitatea normativă, atribuții privind domeniul economico-social, atribuții privind apărarea națională, atribuții în domeniul relațiilor internaționale și alte atribuții.

Peii, așa cum se arată în literatura de specialitate, și anume: atribuții privind administrația publică, atribuții privind activitatea normativă, atribuții privind domeniul economico-social, atribuții privind apărarea națională, atribuții în domeniul relațiilor internaționale și alte atribuții.

Pentru rezolvarea unor probleme din competența sa Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ. În scopul elaborării, integrării, corelării și monitorizării de politici Guvernul poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale. Modul de organizare și funcționare a acestor structuri și a serviciilor acestora se stabilește prin hotărâre a Guvernului, în limita bugetului aprobat.

În realizarea atribuțiilor ce îi revin, Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autoritățile administrative autonome.

Astfel, Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București ca reprezentant al Guvernului pe plan local. Prefectul răspunde de aplicarea politicii Guvernului în unitățile administrativ-teritoriale, având obligația de a asigura executarea actelor Guvernului, precum și pe cele ale ministerelor și celorlalte organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor. Prefectul conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale și exercită controlul asupra legalității actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale consiliului județean și ale președintelui consiliului județean.

Tot Guvernul are atribuții, prin Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" și prin Regia Autonomă "Locato", de administrare a bunurilor proprietate publică și privată a statului, destinate unor acțiuni de reprezentare și de protocol ale Camerei Deputaților, Senatului, Președintelui României și Guvernului.

Primul-ministru îndeplinește următoarele atribuții, cuprinse în art. 13-18 din Legea nr. 90/2001:

a) conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor legale care le revin.

b) reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități și instituții publice, partidele și alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile internaționale.

c) exercită toate atribuțiile care derivă din calitatea de vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

d) numește și eliberează din funcție: conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor are au calitatea de membru al Guvernului; secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului, în cazul utilizării acestor funcții; personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru; secretarii de stat; alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevăzute de lege.

e) prezintă Camerei Deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului și răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputați sau senatori. Primul ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările și interpelările adresate Guvernului de către deputați sau senatori, în funcție de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

f) contrasemnează decretele emise de Președintele României, în cazul în care Constituția prevede obligativitatea contrasemnării acestora.

g) în scopul rezolvării unor probleme operative primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interministeriale.

h) primul-ministru îndeplinește orice alte atribuții prevăzute în Constituție și de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.

În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin primul-ministru emite decizii, în condițiile legii.

Organizarea și funcționarea Guvernului

În calitatea sa de organ colegial și după cum reiese și din formularea legii organice, Guvernul își desfășoară activitatea în ședințe. Acestea sunt convocate săptămânal, de regulă, sau ori de câte ori este nevoie.

Ședințele Guvernului se convoacă și sunt conduse de primul-ministru, iar Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații. Dacă participă la ședințele de Guvern, Președintele României prezidează ședințele. La ședințele Guvernului pot participa, în calitate de invitați, și conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorități administrative autonome, precum și orice alte persoane a căror prezență este considerată utilă, la solicitarea primului-ministru.

În cadrul ședințelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne și externe a țării, precum și aspecte privind conducerea generală a administrației publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare. Dezbaterile din ședințele Guvernului și modul de adoptare a actelor acestuia, precum și a oricăror alte măsuri stabilite, se înregistrează pe bandă magnetică și se consemnează în stenograma ședinței, certificată de secretarul general al Guvernului.

Principalele instrumente prin care Guvernul își exercită atribuțiile sunt hotărârile și ordonanțele. Ca regulă, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare sau, în cazuri excepționale, ordonanțe de urgență, potrivit art. 108 din Constituție. Pentru a avea putere juridică, hotărârile și ordonanțele se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. În caz contrar, hotărârea sau ordonanța este inexistentă. Hotărârile și ordonanțele Guvernului se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare.

Hotărârea este în principal actul prin care Guvernul își exercită funcția de conducere generală a administrației publice. Se consideră că prin hotărâre se reglementează relații sociale de o importanță mai redusă decât cele reglementate prin lege, întrucât aceasta intervine atunci când este necesară executarea unor dispoziții legale.

În ceea ce privește ordonanțele, acestea necesitând o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a fi emise, vor reglementa relații sociale a căror reglementare nu poate fi amânată. Astfel vor deveni, conform art. 115, alin. (4) din Constituție, ordonanțe de urgență.

Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri și de ordonanțe; de asemenea, pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de inițiativă legislativă a acestuia. Metodologia de elaborare și înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte normative se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

În cazul încetării mandatului său, în condițiile prevăzute de Constituție, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să îndeplinească numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova politici noi. În această perioadă Guvernul nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte de lege.

Pentru a adopta hotărâri și ordonanțe, Guvernul trebuie să fie prezent la dezbatere în majoritatea membrilor săi. Hotărârile și ordonanțele se adoptă prin consens, iar dacă nu se realizează consensul, primul-ministru va hotărî soluția.

În realizarea funcției sale de conducere generală a administrației publice Guvernul exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa, precum și asupra prefecților. În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inoportune emise de autoritățile administrației publice din subordinea sa, precum și ale prefecților.

Guvernul este ajutat în activitatea sa de un aparat de lucru structurat astfel: aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

La rândul său, aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din: a) corpul de consilieri ai primului-ministru; b) corpul de control al primului-ministru; c) aparatul tehnic al corpului de consilieri; d) cabinetul primului-ministru; e) cancelaria primului-ministru; f) compartimentul cu probleme speciale; g) compartimentul documente secrete; h) compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.

Primul ministru stabilește prin decizie coordonatorul activității corpului de consilieri și a aparatului tehnic al acestuia, precum și atribuțiile ce le revin acestora.

De asemenea Guvernul are un Secretariat General condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru. Acesta este ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care pot avea rang de secretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru. Secretariatul General asigură derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești. Organizarea și atribuțiile Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Guvernul aprobă proiectul bugetului propriu, care se include în bugetul de stat. Cel care se ocupă cu coordonarea bugetului este Ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului sau, după caz, secretarul general al Guvernului.

Secretariatul general al Guvernului constituie elementul de legătură și stabilitate al guvernării, asigurând, prin aparatul propriu, continuitatea derulării operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare.

Departamentul este o altă structură organizatorică fără personalitate juridică și fără unități în subordine, dar subordonat primului-ministru și având rolul de coordonare și sinteză în domenii de interes general. Departamentul este condus de un demnitar.

În exercitarea atribuțiilor ce îi revin conducătorul departamentului emite ordine cu caracter individual.

Înființarea, modul de organizare și funcționare, precum și atribuțiile departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Controlul și răspunderea Guvernului

III. 3. Administrația publică de specialitate

IV. Reforma în administrația publică din România

Reforma administrativă trebuie să ocupe constant un loc important în programele guvernamentale și în solicitările ce vin din partea cetățenilor. Ea trebuie să răspundă provocării de a armoniza și adapta administrația publică la sarcinile care îi sunt stabilite prin lege.

În literatura de specialitate se susține că reforma administrației publice a început în România imediat după schimbarea de regim din decembrie 1989. Procesul de reformă a fost declanșat încă de la primele decrete-lege promulgate de FSN și de CFSN care au desființat și scos în afara legii structurile de putere ale partidului comunist. Un pas important în favoarea reformei a fost și adoptarea Constituției din 1991, care a creat bazele statului de drept și ale aplicării principiului separării și echilibrului puterilor în stat, principiul pluralismului și pluripartidismului și principiul autonomiei locale și al descentralizării serviciilor publice.

Începând cu anul 1993 reforma administrației publice are ca fundament principiul modificării raporturilor dintre administrația publică și societate, și anume punerea administrației publice în slujba cetățenilor și nu subordonarea acestora obiectivelor sau intereselor administrației.

Obiectivele reformei pentru perioada imediat următoare schimbării de regim au fost: stabilirea de relații funcționale între deciziile administrative cu caracter politic și cele cu caracter tehnic; descentralizarea deciziei, resurselor și a responsabilităților; reducerea treptată a gestionării pe cale administrativă a vieții economice ți sociale; asigurarea transparenței și controlului public asupra actelor administrației centrale și locale.

Cu toate acestea primul deceniu de democrație în România nu a generat rezultatele scontate în ceea ce privește funcționarea administrației publice, problemele prioritare fiind mai degrabă de natură economică decât organizatorică.

Societatea românească se afla în plin proces de schimbare, în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic sunt confruntate cu o nouă dinamică și trebuie să triumfe în încercarea de adaptare la condițiile prezente.

În această transformare a societății românești nu se poate face abstracție de sistemul administrației publice, de necesitatea introducerii unei dimensiuni europene în acest domeniu, în conformitate cu valorile acestui spațiu administrativ.

Deși a trecut mai bine de jumătate de deceniu de la aderarea României la Uniunea Europeană, mecanismele de integrare a țării noastre în structurile administrative europene sunt încă în plin proces precum și integrarea europeană este un proces de durată ce necesită multiple etape.

Aflată în plină tranziție post-comunism România a fost pusă în fața necesității unei reforme în administrația publică încă din anii pre-aderare, reformă ce căuta să întâmpine cerințele acquis-ului comunitar al Uniunii Europene. Astfel a fost elaborată in 2001 de către Guvernul Năstase „Strategia Guvernului privind accelerarea reformei în administrația publică”, strategie concretizată prin Hotărârea de Guvern nr. 951/2001.

Administrația publică din România trebuia să adopte și să implementeze valorile administrative care definesc spațiul european: transparența, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea și eficiența. O administrație publică modernă trebuie în primul rând să fie orientată către satisfacerea nevoilor cetățenilor, să asigure o informare continuă a acestora și participarea lor la procesul de adoptare a deciziei publice.

Reforma administrației publice în contextul europenizării este un concept larg, care include toate aspectele organizării sectorului public, printre care se remarcă: “arhitectura” generală a ministerelor și agențiilor, organizațiile și instituțiile de la nivel local, sistemele, structurile, procesele, motivațiile, precum și modul de supraveghere a acestora și de adaptare periodică a sistemului. Pe de o parte, administrația se referă la modul în care este autorizată formal, ordonată și organizată coordonarea activităților din sectorul public, iar pe de altă parte, capacitatea administrativă care este o evaluare a funcționării structurii ierarhice a personalului din serviciile publice.

Strategia privind accelerarea reformei în administrația publică își propunea luarea de măsuri în vederea atingerii scopurilor propuse în următoarele domenii: în domeniul funcției publice, care urmărește crearea unui corp profesionist de funcționari publici, stabil si neutru din punct de vedere politic, în domeniul administrației publice locale prin continuarea procesului de descentralizare/deconcentrare a serviciilor publice si cel al administrației publice centrale prin îmbunătățirea procesului de formulare a politicilor publice.

Pentru a combina ierarhia administrativă clasică cu managementul modern, orientat spre rezultate într-o organizare unitară a sectorului public, trebuie modificată construcția generala a sistemului, diversele forme ale contractului de muncă din sectorul public, rolurile și funcțiile agențiilor, reproiectarea sistemelor și proceselor decizionale interne, modurile și nivelurile participării și incluziunii sociale în luarea deciziilor și implementarea politicilor, sistemele de stabilire a obiectivelor, măsurarea performanțelor, alocarea resurselor, asumarea răspunderii, supravegherea și controlul, etc.

Reforma administrației publice include toate structurile statului și fiecare dintre acestea trebuie verificate, testate și, dacă este necesar, ajustate, pentru a obține cea mai potrivită combinare a structurii ierarhice și capacitații administrative cu eficacitatea și eficiența managerială și capacitatea de a obține rezultate și performanțe. Problema managementului reprezintă un test-cheie și schimbă întregul potențial al statului deoarece, intr-o lume competitivă, țările trebuie să urmeze tendința globală cât mai repede pentru a nu ieși din competiție.

Un risc de luat în vedere în realizarea reformei administrației publice este aglomerarea sarcinilor cotidiene, care lasă puțin timp pentru a căuta noi soluții la disfuncționalitățile apărute. În consecință, este necesar ca un număr mare de grupuri țintă – în particular persoane cheie de la nivele de conducere și decizie – să-și exprime sprijinul și angajamentul în recunoașterea necesității schimbărilor și în implementarea acestor schimbări pentru ca reforma să aibă succes.

Pe plan mondial tendința ultimilor douăzeci de ani este cea a globalizării și dezvoltării intense a sistemelor sociale. În acest nou context statele de drept sunt puse într-o poziție cu totul nouă, în care instituțiile și sistemele administrative trebuie să fie flexibile pentru a se adaptata acestor transformări. În noul context geopolitic administrația publică centrală și locală au devenit factori definitorii în competitivitatea economică a unei țări sau regiuni economice.

Strategia privind accelerarea reformei administrației publice aprobată în 2001 de Guvernul României a identificat necesitatea descentralizării anumitor servicii publice în vederea reducerii cheltuielilor si a întăririi capacității manageriale a administrației publice locale. S-au soluționat prin noi acte normative câteva aspecte majore privind descentralizarea cum ar fi: rolul asocierilor de unități teritorial administrative în furnizarea de servicii publice (la nivel de județ, oraș, comună), rolul prefecților, implicarea autorităților locale în procesul decizional, etc.

In conformitate cu Constituția revizuita si adoptata în 2003 „ Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice”. În același timp, actul fundamental consideră Consiliul Județean drept "autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean".

Descentralizarea financiară este o componentă importantă a procesului de descentralizare deoarece autoritățile publice locale dețin cele mai complete informații, pe baza cărora pot lua decizii mai bine justificate decât organele de specialitate de la nivel central, în legătură cu alocarea resurselor financiare locale. Evident, descentralizarea financiară și administrativă sunt strâns corelate.

În decursul anilor, România a făcut pași importanți în planul descentralizării financiare. În cadrul acestui proces au putut fi identificate mai multe perioade. Perioada 1991-1994, în care au fost inițiate schimbări importante în structura și finanțarea autorităților locale, care au inclus și introducerea sistemului de taxe și impozite locale; perioada 1998-2000, când s-au făcut noi pași pentru realizarea descentralizării administrative și financiare, în acest sens, pe baza noii legislații privind finanțele autorităților publice locale crescând nu numai partea din PIB referitoare la bugetele locale, dar si proporția corespunzătoare a cheltuielilor locale din totalul cheltuielilor publice. Legea nr. 151/1998 prevedea crearea unor regiuni de dezvoltare care nu sunt definite ca unități administrativ-teritoriale și nu au personalitate juridică. Cele 8 regiuni de dezvoltare s-au creat prin asocierea județelor învecinate. Această încercare de regionalizare nu a avut un impact economic pozitiv, deoarece județele au în continuare o abordare mai degrabă concurențială, ceea ce face ca parteneriatele între județe, deși ar aduce importante beneficii economice, să fie extrem de reduse.

Între 2001 – 2007 s-au adoptat noi legi și s-au stabilit noi reguli pentru anumite funcții ale autorităților locale, în special privind serviciile/utilitățile publice. Perioada 2004-2007 a fost marcată de schimbările necesare aderării la Uniunea Europeană, demarate odată cu proiectarea și aprobarea „Strategiei actualizate privind accelerarea reformei administrației publice” (H.G. 699/2004). O componentă importantă a acestei strategii este axată pe continuarea procesului de descentralizare și deconcentrare. Prin punerea în aplicare a acestei strategii, a fost elaborat un prim pachet legislativ pentru susținerea procesului (legea cadru a descentralizării nr. 339/2004, legea instituției prefectului nr. 340/2004 și H.G. nr. 2201/2004 privind funcționarea și atribuțiile Comitetului Tehnic Interministerial și a Grupurilor de Lucru pe descentralizare din instituțiile implicate). Tendințe de centralizare și de descentralizare au existat în acest interval. Câteva prevederi legale noi au întărit controlul autorităților centrale asupra funcțiilor autorităților locale, în timp ce altele au acționat în direcția descentralizării. În iulie 2003, o lege nouă privind finanțele publice locale a abrogat-o pe prima, având prevederi corelate cu cele ale Legii Finanțelor Publice nr. 500/2002 (care ține cont de prevederile Reglementarilor Consiliului Europei (CEE) nr. 1605/2002) și au crescut procentul din impozitul pe profit aplicat individual (IPP) care se alocă autorităților locale.

În contextul negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a apărut un nou cadru normativ pentru dezvoltarea regională, Legea nr. 315/2004, potrivit căreia principiile politicii de dezvoltare regională sunt subsidiaritatea, descentralizarea și parteneriatul. În prezent, colaborarea dintre județe, Consiliile de Dezvoltare Regională, Agențiile de Dezvoltare Regională și ministerele de resort rămâne foarte confuză. Specificul socio-economic al județelor și interesele divergente ale liderilor politici județeni generează mari diferențe de abordare între planurile de dezvoltare județene și cele regionale. Fără legitimitate (nefiind rezultatul unei asocieri benevole a județelor), bazate pe un cadru normativ confuz și plin de contradicții, fără o coerență politică, istorică și mai ales economică, regiunile de dezvoltare sunt în prezent nefuncționale. În ceea ce privește absorbția fondurilor structurale și de coeziune ale Uniunii Europene, regiunilor de dezvoltare nu li s-a acordat un rol foarte important.

In Raportul de Țară pe 2004 s-a arătat că, „Cel mai important, autoritățile române au făcut eforturi considerabile în vederea dezvoltării strategiei pentru conducerea procesului de descentralizare într-o manieră transparentă și stabilă. Strategia a fost adoptată în mai 2004 și identifică priorități clare pentru viitoarea reformă. Este important faptul că strategia a fost pregătita ca urmare a unei dezbateri publice extinse (într-un Forum Național) cu principalii beneficiari. Oricum, reformele propuse sunt încă în faza incipientă și ar trebui asigurată implementarea acestora. Ar trebui îmbunătățită considerabil cooperarea efectivă dintre MAI și MFP pentru a asigura succesul reformei”.

Din 2007 până în prezent, înglobând perioada imediat post-aderare și cea de integrare, se poate vorbi de o perioadă destul de tumultoasă economic, marcată de criză și reduceri bugetare, dar și de noi oportunități deschise de posibilitatea accesării fondurilor structurale și de coeziune europene, activitate ce intră la nivel ministerial în competența Ministerului Fondurilor Europene.

În 2013 a fost elaborat de către Guvern un nou proiect de lege ce vizează înființarea, organizarea și funcționarea regiunilor în România. Acest proiect de lege dorește să continue reforma din 1998 urmând în același timp directivele Comisiei Europene. Se vizează o puternică descentralizare economică ce va facilita absorbția la nivel local de fonduri europene.

Pentru susținerea unui proces de reformă atât la nivel calitativ, cât și cantitativ în cadrul sistemului, este necesară existența unei rețele stabile de promovare a schimbării alcătuită din principalii actori ai procesului. În practică, rețeaua de reformă își poate demara activitatea prin a încerca să dezvolte capacitățile de management, și să găsească soluția pentru inserarea acestor capacități în structurile administrative ale statului. România trebuie să țină cont de climatul extern și de problemele cu care s-au confruntat celelalte state, de metodele pe care acestea le-au folosit, în încercarea de a găsi formula potrivită contextului intern, de a armoniza scopul cu mijloacele.

V. Concluzii