Administrația Nixon Si Incheierea Razboiului din Vietnam

Administrația Nixon și încheierea Războiului din Vietnam

Cuprins

Capitolul metodologic

Capitolul I: Statele Unite ale Americii și problema Vietnamului(1945-1970)-coordonate politice interne și internaționale

Politica externă a Statelor Unite în Vietnam în perioada administrației Eisenhower

Politica externă a Statelor Unite în Vietnam în perioada administrației Kennedy

Politica externă a Statelor Unite în Vietnam în perioada administrației Johnson

Tulburări în societatea americană legate de Vietnam în timpul administrației Johnson

Capitolul II: Situația internă și internațională din Statele Unite ale Americii la sfârșitul anilor 60

Problemele politice:

Situația în momentul preluării președenției de către Richard Nixon

Decizia de a căuta o modalitate de a retrage trupele americane din Vietman, dar și de a continua să sprijine Vietnamul de Sud – Doctrina Nixon

Negocierile secrete duse de Henry Kissinger cu delegația nord vietnameză pentru încheierea unei păci rezonabile

Problemele militare :

Ofensiva nord vietnameză și bombardarea Cambogiei

Operațiunea din Laos

Operațiunea de Paște

Bombardamentele de Crăciun

Capitolul III: Ieșirea Statelor Unite din război și încheierea prezenței americane în Vietnam(1973-1975)

Încheierea tratatului de pace cu Vietnamul de Nord. Ultimii ani ai administrației Nixon

Administrația Ford și ieșirea definitivă a Statelor Unite din Războiul din Vietnam

Concluzii

Bibliografie

Capitolul metodologic

1.Semnificația temei

Domeniul politicii externe a statelor a constituit o enigmă și un subiect de studiu interesant pentru mulți ani pentru cercetători și uneori chiar și pentru persoane obișnuite. Însă odată cu procesul globalizării, lumea a intrat într-o nouă perioadă, una a informațiilor, în care oameni de la un capăt al lumii pot afla în doar câteva secunde informații din state ce se află la mii de kilometrii distanță. Acum informații care erau accesibile doar unei anumite părți a populației pot fi vizualizate de oricine. Noua imagine a lumii face ca aproape toate informațiile despre un stat și politicile sale să fie folosite de cetățeni obișnuiți sau de cercetători dornici să afle cât mai multe despre problematica unei țări.

Istoria Statelor Unite ale Americii a reprezentat dintotdeauna un subiect intrigant. Oameni din toate statele globului au dorit să știe cum se lua o decizie și care erau faptele ce duceau la aceasta. Modul în care reprezentanții din Washington luau decizii în politica externă a fost mereu o sursă enigmatică, o sursă care acum în era tehnologiei poate fi înțeleasă mult mai bine și de ce nu chiar și criticată

Lucrarea mea de licență “Administrația Nixon și încheierea Războiului din Vietnam” încearcă să aducă o contribuție la analiza deciziilor luate de oficialii Statelor Unite pe scena internațională și felului în care aceste decizii au influențat parcursul Statelor Unite în diverse etape ale istoriei lor.

Implicarea americană în Războiul din Vietnam a reprezentat un bun exemplu al gândirii reprezetanților americani și a felului în care o decizie luată la un moment dat a ajuns să aibă repercusiuni peste ani.

Studiul implicării Statelor Unite în Războiul din Vietnam reprezintă o temă demnă de studiat pentru înțelegerea mai clară a întrebărilor ce au frământat în acel moment și continuă și în prezent să frământe opinia publică.

Tema intervenției americane în conflictul din Vietnam este una de interes și este prezentată la nivel mondial ca fiind una dintre temele emblematice ale politicii externe americane.

Mulți se întreabă dacă nu cumva deciziile luate de președinții americani au fost adevăratele răspunzătoare pentru prelungirea conflictului, care a dus la divizarea societății americane pentru prima și singura dată. Lucrarea de față are ca principal obiectiv căutarea unor explicații care să demonstreze dacă strategiile adoptate de conducătorii Statelor Unite au fost unele bune sau au adâncit și mai mult problemele americane.

2.Stadiul cercetărilor

Problema Războiului din Vietnam a reprezentat o temă interesantă de cercetare. Datorită magnitudinii conflictului și a impactului pe care acest război l-a avut asupra societății americane, am putut observa că majoritatea lucrărilor scrise pe această temă au avut ca scop demonstrarea consecințelor pe care deciziile luate de cele cinci administrații de la Casa Albă le-au avut asupra viitorului tuturor participanților la război. Majoritatea lucrărilor consultate au demostrat că Statele Unite au intrat încrezătoare în acest conflict îndepărtat, neașteptându-se ca la destinație să găsească un popor mic, dar dispus să lupte până la final.

Lucrarea Secretarului de Stat american, Henry Kissinger- Ending the Vietnam War: A History of America’s Involvement in and Extrication from the Vietnam War, bazată pe documentele oficiale americane, precum și pe evenimentele la care Henry Kissinger a participat, reprezintă una dintre cele mai reușite lucrări de specialitate legate de problema Vietnamului. Prezentând războiul din perspectiva americană, lucrarea are menirea de a demonstra lumii că Statele Unite, deși convinse că duc un război imposibil în Vietnam, nu au renunțat până în ultima clipă la speranța unei posibile victorii. Mulți autori au prezentat Războiul din Vietnam bazându-se pe mărturiile celor implicați , însă Henry Kissinger și-a redactat cartea bazându-se pe fapte reale la care a fost implicat direct. Scris cu precizie și susținut de documente oficiale, volumul aduce lumină în problema cu care s-au confruntat liderii americani în Indochina. De asemenea cititorului îi sunt aduse noi dovezi, noi evenimente care să îl ajute să găsească un răspuns la întrebările ce au fost și încă sunt în mintea tuturor. Noi informații apar despre negocierile pe care Henry Kissinger le-a purtat cu reprezentanții nord vietnamezi, informații care până acum erau secrete. Cititorul este pus în fața unor noi realități și poate ajunge să cunoască felul în care Statele Unite au purtat negocierile sau cum președinții Richard Nixon și Gerald Ford au reușit prin eforturi imense să retragă trupele americane din Vietnam.În carte nu sunt prezentate doar lucrurile pozitive, ci și cele negative, care au dus într-un fel sau altul la eșecul final. Henry Kissinger prezintă dezastrele pe care americanii au trebuit să le îndure în teritoriile vecine Vietnamului, în Cambogia și Laos, unde după o ipotetică pace, au urmat războaie violente în care populațiile autohtone au fost decimate.

Lucrarea semnată de președintele Richard Nixon- No More Vietnams, reprezintă una dintre cele mai bogate surse de informații în ceea ce privește conflictul din Vietnam. Cartea reprezintă răspunsul pe care Richard Nixon îl oferă populației în ceea ce privește impactul pe care conflictul din Asia de Sud Est l-a avut asupra marii societăți americane. Richard Nixon prezintă într-un mod subiectiv, dar în același timp realist elementele care au dus la eșecul Statelor Unite în Asia de Sud Est. Lucrarea președintelui american reprezintă o noutate în literatura cu tematica conflictului din Vietnam. Președintele prezintă în capitolele volumului său răspunsurile la întrebări precum „Cum a început Războiul din Vietnam?”, “De ce s-au implicat Statele Unite?”, “Cum au reușit Statele Unite să câștige războiul, dar apoi să piardă pacea?”. No More Vietnams reprezintă una dintre cele mai bogate surse de informații. Fiind scrisă de un președinte, de un om care a avut un rol esențial în acest conflict și care chiar a reușit să ducă la îndeplinire misiunea de a readuce trupele acasă, cartea reprezintă pentru poporul american și pentru întreaga lume un răspuns din partea lui Nixon, o justificare a felului în care au fost luate deciziile la Casa Albă, o explicație a scanadalului Watergate și a felului în care acest lucru a influențat negativ atât situația din America cât și din Indochina. Volumul semnat de Richard Nixon duce cititorul în centrul gândirii politice americane din perioada 1969-1974. Informațiile cuprinse în această carte sunt unele cu adevărat surprinzătoare, iar explicațiile pe care președintele le oferă în paginile lucrării sale sunt adevărate revelații a felului în care o decizie luată nu poate fi retrasă, a felului în care trecutul unei națiuni întotdeauna va avea un impact decisiv asupra prezentului și chiar și a viitorului. No More Vietnams îl prezintă pe Nixon așa cum era, fără masca unui lider puternic, ci ca un om care aflându-se la conducerea unei superputeri a trebuit să ia deciziile care i se păreau cele mai juste.

Istoricul american Robert Dallek prin lucrarea sa Nixon and Kissinger: Partners in Power aduce noi perspective asupra evenimentelor din perioada administrației Nixon. Bazându-se pe informațiile obținute din arhivele declasificate, Dallek prezintă noi detalii fascinante depre cei doi oameni care s-au aflat în fruntea Casei Albe și despre deciziile pe care aceștia le-au luat în probleme ce amenințau securitatea superputerii americane. Întregul volum aduce noi informații din „culisele” politicii americane, informații șocante, dar în același timp valoroase pentru ca publicul să poată înțelege cauzele și efectele fiecărei hotărâri luate. Dallek prezintă în lucrarea sa doi oameni, două personalități total opuse, dar care în momentele cu adevărat dificile au reușit să găsească o cale de mijloc și să lucreze umăr lângă umăr pentru a putea salva America din calea obstacolelor. Nixon and Kissinger: Partners in Power reprezintă o incursiune în cele mai dificile momente ale madatului prezidențial, inclusiv pagina neagră a Războiului din Vietnam, un capitol care a umplut de rușine societatea americană. Conflictul din Vietnam putea fi încheiat foarte repede, însă noua administrație de la Casa Albă nu părea decisă să dea satisfacție comuniștilor. Deși Robert Dallek scoate la iveală multe detalii dureroase, multe lucruri care ar fi putut fi făcute în alt mod, cartea sa Nixon and Kissinger: Partners in Power reprezintă o contribuție valoroasă la studiul politicii externe americane în perioada anilor 1969-1974.

3. Argumentul/Teza

Războiul din Vietnam a fost unul dintre cele mai importante momente din istoria Statelor Unite, care pentru prima dată au fost divizate. Întrebarea pe care populația americană și-a pus-o și încă și-o pune este aceea “Pentru ce au luptat soldații americani în acel teritoriu aflat la celălalt capăt al lumii?” Mulți cred că Războiul din Vietnam a fost unul al orgoliilor, în care nici unul din liderii puterilor combatante nu a renunțat la propriile interese pentru binele oamenilor nevinovați. Alții cred că președinții americani au luat decizia corectă de a implica Statele Unite în conflict pentru a nu ceda în fața pretențiilor comuniste.

Cercetarea mea are ca scop încercarea pe cât posibil de a lămuri aceste opinii total opuse. Lucrarea mea de licență reprezintă o analiză a deciziilor luate de fiecare administrație în parte și consecințele pe care aceste hotărâri le-au avut asupra societății americane, dar și asupra celorlalte societăți. Cercetând documentele oficiale, dar și cărți de specialitate, am descoprit că fiecare președinte a avut motive întemeiate pentru a prelungi Războiul din Vietnam, fiecare ghidându-se după propriile credințe.

“Care a fost momentul care a dus la prelungirea acestui conflict?” O ipoteză ar fi decizia luată de John Kennedy de a-l răsturna de la conducerea Vietnamului de Sud pe președintele Diem. Sau poate decizia luată de administrația Johnson de a continua războiul fără a ține cont de dorința poporului american. O ultimă ipoteză este că decizia lui Richard Nixon de a începe un program de “vietnamizare”, de a retrage definitiv trupele americane ar fi răspunzătoare pentru eșecul acestei implicări.

Cert este că Războiul din Vietnam a reprezentat o “gaură neagră” pentru Statele Unite, una care cu fiecare lună ce trecea atrăgea tot mai multe trupe americane în acest teritoriu. Președintele Eisenhower dorea doar să oprească înaintarea sovietică, iar președintele Kennedydecizia corectă de a implica Statele Unite în conflict pentru a nu ceda în fața pretențiilor comuniste.

Cercetarea mea are ca scop încercarea pe cât posibil de a lămuri aceste opinii total opuse. Lucrarea mea de licență reprezintă o analiză a deciziilor luate de fiecare administrație în parte și consecințele pe care aceste hotărâri le-au avut asupra societății americane, dar și asupra celorlalte societăți. Cercetând documentele oficiale, dar și cărți de specialitate, am descoprit că fiecare președinte a avut motive întemeiate pentru a prelungi Războiul din Vietnam, fiecare ghidându-se după propriile credințe.

“Care a fost momentul care a dus la prelungirea acestui conflict?” O ipoteză ar fi decizia luată de John Kennedy de a-l răsturna de la conducerea Vietnamului de Sud pe președintele Diem. Sau poate decizia luată de administrația Johnson de a continua războiul fără a ține cont de dorința poporului american. O ultimă ipoteză este că decizia lui Richard Nixon de a începe un program de “vietnamizare”, de a retrage definitiv trupele americane ar fi răspunzătoare pentru eșecul acestei implicări.

Cert este că Războiul din Vietnam a reprezentat o “gaură neagră” pentru Statele Unite, una care cu fiecare lună ce trecea atrăgea tot mai multe trupe americane în acest teritoriu. Președintele Eisenhower dorea doar să oprească înaintarea sovietică, iar președintele Kennedy părea dispus să continue prin propriile modalități acest lucru. Poate ambii președinți au greșit crezând că doar o implicare parțială în Vietnam le va aduce victoria. Adevăratul vinovat pentru americani este Lyndon Johnson, care sub un impuls de moment a luat decizia greșită, decizie care va duce la prelungirea conflictului, la transformarea sa într-un adevărat război și la pierderea atâtor vieți. Decizia de a lupta un război ce nu aparținea americanilor a adâncit “capcana” în care Statele Unite au căzut și din care au ieșit umilite de o națiune mai slabă.

“A fost Richard Nixon adevăratul “erou” al Războiului din Vietnam?” Mulți cred că da. Nixon a fost liderul care a făcut o promisiune poporului american și care a sacrificat totul pentru a o duce la îndeplinire. Administrația Nixon a fost cea care nu doar a propus, ci a și realizat. Nixon și cabinetul său au dus adevărata luptă atât în Vietnam , cât și acasă unde după mandatul lui Johnson populația era reținută în a-și mai acorda încrederea. Richard Nixon a fost cel care a jurat că va rămâne în istoria americană ca un lider care e în stare de orice pentru a împlini dorința poporului său. Deși mandatul președintelui Nixon s-a încheiat printr-un scandal, nimeni nu îi poate refuza meritul de a fi încheiat în mod onorabil conflictul din Vietnam.

“Cum au reușit americanii să piardă pacea?” Totul părea a fi reintrat pe făgașul normal după semnarea Acordului de Pace de la Paris din 1973. La doar un an după această relativă pace, iluzia s-a dispersat. Plecarea lui Nixon de la Casa Albă, decizia Congresului american de a nu mai cheltui nici un ban pentru Vietnam au condus la o oportunitate pentru nord vietnamezi, șansă de care aceștia au profitat și au câștigat. Reînceperea ofensivelor, condiția slabă în care se aflau trupele sud vietnameze și refuzul Washongtonului de a-și prelungi sprijinul au dus în doar doi ani de la acordul de la Paris la colapsul total și definitiv al Vietnamului de Sud. După patru administrații în care asigurarea securității Vietnamului de Sud și a opririi înaintării comuniste au fost principalele preocupări, administrația Ford a fost cea care a dus la umilirea Americii. Gerald Ford a fost “trădat” de proprii parteneri, care au decis că după atâția ani de implicare și după pierderea atâtor vieți, Statele Unite nu mai sunt responsabile pentru populațiile din Indochina. Anul 1975 aducea un Vietnam de Sud comunizat și o Americă care a preferat să meargă mai departe și să lase în urmă Vietnamul, un capitol neplăcut din istoria sa.

4. Metodele de cercetare

În procesul de analiză a rolului jucat de administrațiile Eisenhower, Kennedy, Johnson, dar cu precădere a celui jucat de administrația Nixon, am apelat la metodele specifice din domeniul cercetării. Primul lucru făcut a fost identificarea surselor primare care mai apoi au fost clasificate după metodele cantitative și calitative, surse care au o importanță esențială asupra rolului jucat de Statele Unite în conflictul din Vietnam. De asemenea, după o analiză a politicilor adoptate de predecesorii lui Nixon, am încercat găsirea unor informații cât mai recente și veridice despre felul în care Nixon și administrația sa au acționat pentru găsirea unei soluții viabile la problema din Asia de Sud Est. Am analizat evenimentele și hotărârile care au survenit de la acestea pentru a avea o înțelegere mai bună asupra perioadei 1969-1974.

În al doilea rând, după studierea surselor primare, am încercat să obțin opinii ale unor autori profesioniști, a felului în care a fost perceput războiul de persoane care nu au participat direct la el. Lucrarea autorului Larry Berman, No Peace, No Honor: Nixon, Kissinger and Betrayal in Vietnam, aduce informații șocante, susținând că negocierile și atacurile americane care au dus într-un final la acceptarea de către nord vietnamezi a Acordului de Pace de la Paris din 1973 au fost doar niște pretexte, liderii americani așteptând ca Vietnamul de Nord să încalce prevederile tratatului și astfel războiul să continue. Berman prezintă partea întunecată a administrației Nixon, acuzându-i pe președinte și pe partenerii săi de trădare, de faptul că Statele Unite au preferat să se retragă din conflictul pe care conducătorii lor îl transformaseră într-un război, părăsindu-și aliații sud vietnamezi.

În cadrul lucrării am urmărit pas cu pas evenimentele premergătoare preluării președenției de către Richard Nixon și a felului în care conflictul a fost transformat dintr-unul local într-unul mondial. De asemenea, am cercetat fiecare decizie pe care Richard Nixon și cabinetul său a luat-o cu ajutorul analizei lingvistice, prin intermediul discursurilor președintelui Nixon și a membrilor cabinetului său.

5. Sursele

Analiza situației din Vietnam s-a axat cu precădere pe surse primare, pe documentele oficiale americane precum telegrame oficiale, memorandumuri, trascripturi ale unor conversații între liderii americani și reprezentanții nord vietnamezi. Majoritatea acestor documente au fost publicate în colecții precum The Public Papers of the Presidents of the United States, Pentagon Papers și Foreign Relations of the United States. Unele documente au mai putut fi accesate pe adresa site-ului The American Presidency Project. De asemenea categoriei de surse primare se mai adaugă volumele președintelui Richard Nixon- No More Vietnams și RN: The Memoirs of Richard Nixon, ale secretarului său de stat Henry Kissinger- Ending the Vietnam War: A History of America’s Involvement in and Extrication from the Vietnam War și White House Years, a șefului de stat Harry Robbins Haldeman- The Haldeman Diaries: Inside the Nixon White House.

Sursele secundare utilizate au fost lucrări de specialitate legate de problema Războiului din Vietnam. Lucrările pe care le-am consultat, în vederea obținerea unei imagini cât mai clare a ceea ce a însemnat conflictul din Vietnam și a felului în care acesta a influențat atât societatea americană cât și societățile celor două părți ale Vietnamului, au fost unele ale unor autori profesioniști din spațiul american, dar și din cel vietnamez. Sursele secundare au fost împărțite în două categorii: lucrări care tratează problema Războiului din Vietnam de la începutul implicării americane și lucrări care surprind problema Războiului din Vietnam în timpul administrației Nixon și deciziile pe care președintele și cabinetul său au fost nevoiți să le ia pentru a încheia conflictul din Asia de Sud Est.

Capitolul I : Statele Unite ale Americii și problema Vietnamului (1945-1970) – coordonate politice interne și internaționale

Războiul din Vietnam a rămas în memoria americană ca o sursă de “amărăciune” și ca reprezentând momentul în care națiunea americană a fost divizată pentru prima și singura dată.”În Vietnam, Statele Unite au învățat că există într-adevăr limite ale puterii americane.”

Mulți se întreabă “Cât de adânci sunt rădăcinile conflictului din Vietnam?” Unii susțin că adevăratul conflict a izbucnit în 1940 când Războiul din Vietnam a devenit o nouă criză în cadrul confruntărilor dintre Marile Puteri sau în 1960, când Statele Unite au hotărât să își extindă ajutorul militar acordat francezilor și să preia de la aceștia un conflict ce se va dovedi a fi fatal.

Soarta Vietnamului nu a fost scrisă de propriul popor, ci a fost rezultatul unor decizii luate de liderii vietnamezi, de Statele Unite și de alte state, care au transformat acest stat mic într-o adevărată arenă de conflict internațional.

Vietnamul a fost unul dintre cele mai controversate conflicte duse de către americani, fiind de asemenea și cel mai lung. Pentru mai bine de 30 de ani (1944-1973), Statele Unite s-au implicat fie direct, fie indirect în conflictul din Sudul Asiei. Originile implicării americane se găsesc încă din ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, când agenți ai Oficiului de Servicii Strategice au stabilit contacte cu un mic grup de revoluționari din Vietnam – Vietmin.

Implicarea americană în cadrul Războiului din Vietnam s-a adâncit în timpul războiului dus de francezi împotriva vietnamezilor prin sprijinul militar acordat de către americani aliaților francezi, în încercarea de a recâștiga Indochina și de a opri înaintarea comunistă.

În anul 1954, odată cu înfrângerea suferită de francezi, americanii au decis să sprijine crearea unui stat rival vietnamez în sud – Republica Vietnamului- care să se opună statului condus de Ho Chin Min, luându-și angajamentul de a asista noul stat din punct de vedere militar și logistic.

Până la sfârșitul anului 1950, Statele Unite ale Americii cheltuiseră aproape 2 miliarde de dolari pentru a ajuta Vietnamul de Sud să-și întărească forțele militare și pe cele de poliție.

I.1. Politica externă a Statelor Unite în Vietnam în perioada administrației Eisenhower

Odată cu preluarea președenției de către Dwight Eisenhower în data de 20 ianuarie 1953 a început adevărata implicare americană în Războiul din Vietnam. Noul președinte era la fel de determinat ca și predecesorul său, Harry Truman, să continue lupta împotriva comunismului. În discursul inaugural președintele a susținut că este datoria Statelor Unite să ofere protecție statelor neajutorate,"să concepem apărarea libertății, precum libertatea însăși, să fie una și indivizibilă, pentru ca să păstrăm toate continentele și popoarele în egalitate și onoare." De aceea a sporit presiunea asupra aliaților francezi, care au continuat războiul adoptând un nou program, care urmărea să acorde mai multă independență statului condus de Bao Dai și care sporea agresiunea militară franceză sub conducerea unui nou comandant, generalul Henri Navarre.

Noua administrație de la Washington se angaja să plătească 385 milioane de dolari pentru a sprijini implementarea Planului Navarre, care își propunea să consolideze armata națională vietnameză, să aducă alte nouă batalioane franceze în teatrul de război din Indochina, să retragă forțele franceze dispersate și să lanseze o ofensivă majoră în Delta Râului Roșu împotriva Vietminului. Însă planul se va dovedi un real eșec, ceea ce va spori teama de la Washington că Franța ar putea fi interesată să încheie pace cu forțele vietnameze.

Administația Eisenhower nu a pus la îndoială angajamentul pe care Statele Unite și-l luaseră pentru a garanta securitatea Indochinei și a decis să facă orice concesie pentru a nu lăsa Vietnamul de Sud să cadă pradă puterilor comuniste.

Încheierea Războiului din Coreea în iulie 1953 va duce la intensificarea spamei americane că francezii ar putea pune capăt războiului și că marile puteri comuniste, Uniunea Sovietică și China, ar putea sprijini această inițiativă.

Înfrângerea suferită a determinat guvernul francez să-și dorească să pună capăt acestui conflict violent, iar comuniștilor le-a dat un avantaj cu care să poată negocia în mai la Geneva. Pentru a-i împiedica pe francezi să continue negocierile, președintele Eisenhower a luat în considerare lansarea unor atacuri aeriene asupra pozițiilor Vietmin.

Reprezentanții de la Washington nu excludeau și posibilitatea folosirii armelor nucleare tactice pentru a-și duce la îndeplinire obiectivul. Însă președintele era sceptic să implice Statele Unite într-un alt război costisitor în Asia, având convingerea că prezervarea Vietnamului “ca o țară liberă era esențială pentru securitatea americană.“

Pentru Eisenhower războiul ce se desfășura în Asia era unul între două entități disticte- Vietnamul de Nord și Vietnamul de Sud, un război în care cel puțin deocamdată America trebuie să stea deoparte și să nu se implice total.

Prin discursul rostit la conferința de presă din aprilie 1954 Eisenhower aducea în discuție „teoria dominoului”: “Aveți un rând de piese de domino așezate și dărâmați prima piesă și ce se va întâmpla cu ultima este că se va prăbuși cu siguranță.” Președintele susținea că dacă implicarea americană va duce la prăbușirea Vietnamului, noi acțiuni comuniste ar putea începe în toată Asia de Sud, afectând Thailanda, Japonia, Filipine și Australia, ducând în cele din urmă la înaintarea autorității comuniste, care ar putea ajunge să amenințe Hawaii-iul și țărmurile americane.

În ciuda opoziției americane, Franța a încheiat Acordul de la Geneva, care împărțea Vietnamul de-a lungul paralelei de 17˚, acordând forțelor comuniste conducerea nordului și celor noncomuniste cea a sudului.

Dezamăgit de acordul realizat la Geneva, președintele Eisenhower a decis în vara anului 1954 să acorde totuși ajutor Vietnamului de Sud pentru a opri înaintarea comunistă, trimițând până în luna august un personal alcătuit din 300 de persoane , care să se alăture Grupului de asistență și consiliere militară americană, care se afla deja în Vietnam. Acest grup avea ca principală misiune antrenarea, echiparea și sfătuirea armatei Republicii Vietnamului.

Luna octombrie a anului 1954 a adus la începerea unui angajament de ajutor american pentru statul condus de Diem în vederea obținerii de "performanță…pentru realizarea unor reforme necesare." În scrisoarea trimisă, președintele Eisenhower susține că "am urmărit cu mare interes cursul evenimentelor din cadrul Vietnam, în special rezultatul Conferinței de la Geneva. Implicațiile angajamentului au cauzat o mare preocupare în ceea ce privește viitorul unei țări care temporar este împărțită de un grup militar, care este slăbită de un război lung și extenuant și care se înfruntă cu dușmani…Sper că un asemenea ajutor, combinat cu propriile eforturi vor contribui la un Vietnam independent, dotat cu un guvern puternic. Un astfel de guvern sper că va fi receptiv la aspirațiile naționale ale cetățenilor săi… că va fi respectat atât acasă cât și în afară și că va descuraja pe oricine ar dori să impună o ideologie străină asupra cetățenilor voștri liberi."

Refuzul lui Bao Dai de a organiza alegerile impuse de Acordul de la Geneva, precum și sprijinul economic pe care Statele Unite îl acordau Vietnamului de Sud nu doar pentru a putea supraviețui amenințărilor comuniste și chiar și a celor franceze, dar și pentru a putea atinge un nivel de prosperitate au făcut ca din 1959 Vietnamul de Nord să înceapă să acorde ajutor militar gherilelor comuniste care luau naștere în sud.

Începutul anului 1959 a dus la apariția vietnamezilor comuniști-Vietcong- și la o incertitudine în ceea ce privește soarta pe care o va avea Vietnamul de Sud.

Când Eisenhower se pregătea să părăsească biroul de la Casa Albă, Laosul era principala sa preocupare. El considera esențială independența Laosului încât era pregătit să lupte alături de aliați sau fără ei. Apărarea Laosului a fost recomandarea pe care Eisenhower i-a făcut-o noului președinte, Kennedy.

Eisenhower a încercat la fel ca și predecesorul său să găsească mijloace prin care să oprească extinderea autorității sovietice, iar implicarea în Războiul din Vietnam a reprezentat o nouă oportunitate. Eisenhower a fost cel care a stabilit un program de asistență militară în Vietnam. După modelul instituit de doctrina Truman de ajutor economic pentru Grecia și Turcia, Eisenhower și-a implementat propria doctrină care avea ca principal scop un ajutor financiar și militar acordat Vietnamului de Sud în vederea "eliberării."

I.2. Politica externă a Statelor Unite în Vietnam în perioada administrației Kennedy

La soluționarea problemei vietnameze i-a revenit președintelui John F. Kennedy, care a preluat conducerea Statelor Unite ale Americii în ianuarie 1961. Moștenind politica implicării americane în , Kennedy a promis o nouă abordare, diferită de cea a predecesorului său Eisenhower, care permisese Statelor Unite să rămână în urma sovieticilor în cadrul Războiului Rece.

În discursul inaugural din ianuarie 1961, noul președinte a făcut o promisiune că sub noua administrație Statele Unite vor “plăti orice preț, vor suporta orice povară, vor întâmpina orice greutate, vor sprijini orice prieten, se vor opune oricărui dușman pentru a asigura supraviețuirea și succesul libertății.”

Noua administrație Kennedy nu avea iluzii despre dificultățile pe care trebuia să le depășească în conflictul din . Implicarea în conflictul din Asia de Sud Est a reprezentat aplicarea unor principii ce fuseseră urmate de mai bine de un deceniu de foștii președinți, Harry Truman și Dwight Eisenhower. Kennedy credea și el că Vietnamul era un pion important pentru poziția geopolitică a Americii și că doar prevenind o victorie comunistă Statele Unite puteau câștiga un avantaj.

Atât în Hanoi, cât și la Washington, logica escaladării conflictului părea a fi singura soluție. Ambele părți și-au extins intervenția în Vietnamul de Sud în perioada 1961-1965, denumită perioada critică în care decizii trebuiau a fi luate. Atacurile asupra Vietnamului de Sud l-au făcut pe președintele american să se confrunte nu cu un simplu conflict tradițional, ci cu un conflict ce conducea la apariția unui nou fenomen, cel al războiului de gherilă. Atât președintele Kennedy, cât și succesorul său Lyndon Johnson au făcut orice nu neapărat pentru obținerea victoriei Statelor Unite, cât mai ales pentru a împiedica înfrângerea în fața comuniștilor. Indochina va fi locul în care se va da bătălia decisivă, locul în care se va determina dacă războiul de gherilă poate fi oprit și dacă Războiul Rece va fi câștigat.

Conflictul din Vietnam va da noii administrații democratice de la Washington oportunitatea de a se angaja într-o nouă etapă, cea de “nation building”: “Acum avem o problemă în a ne face puterea să fie credibilă și Vietnamul este locul.” Țara pe care Statele Unite o creaseră în anii 1950 era acum pe cale să îi atragă pe americani în poate cel mai distructiv conflict de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Asia de Sud Est părea a fi arena pe care Statele Unite își puteau legitima credibilitatea în fața celorlalte mari puteri ale sistemului internațional : "Acum avem o problemă în încercarea de a ne face puterea credibilă și se pare că Vietnamul este acest loc."

Până însă a rezolva criza în care se afla Vietnamul, Kennedy și administrația de la Washington trebuiau să găsească o soluție pentru un conflict ce se desfășura în Laos, unde din 1961 regimul se afla în pragul unei înfrângeri cauzate de mișcarea comunistă Pathet Lao. În fața pericolului unei noi victorii comuniste, Eisenhower susținând că Laosul era "cheia spre întreaga zonă din sud-estul Asiei" îl sfătuiește pe noul președinte să ia măsuri “Dacă Laosul va cădea în fața comunismului, apoi vor urma Vietnamul de Sud, Cambogia și Thailanda”. Singura soluție era sprijin militar acordat populației din Laos. Însă în fața propunerii predecesorului său, Kennedy se arată a avea o altă părere, gândindu-se dacă Laosul merita să se verse sânge american și dacă trupele americane vor fi capabile să lupte într-o zonă atât de îndepărtată. Pentru a nu lăsa Laosul fără cel mai mic sprijin, Kennedy a propus convocarea unei conferințe internaționale, care va avea ca scop principal realizarea unui angajament cât mai favorabil pentru toate părțile implicate. La fel ca și Acordurile de la Geneva din 1954, înțelegerea le permitea Marilor Puteri să nu se implice într-o confruntare periculoasă. Însă Laosul a rămas ca un stat divizat între facțiunile ostile, care erau determinate să-și continue lupta pentru putere. Administrația Kennedy a privit înțelegerea ca pe o modalitate de a continua lupta.

Și în ceea ce privește implicarea în Vietnamul de Sud, Kennedy s-a dovedit a avea ezitări, neluând niciodată decizia de a implica forțele americane în conflict. Totuși pentru a sprijini Vietnamul de Sud, Kennedy a aprobat propunerile care stabileau admiterea unui număr mai mare de consilieri militari americani, al căror număr s-a dublat în perioada 1961-1962.

Kennedy a fost conștient că era o mare eroare ca Statele Unite să se implice într-un alt teatru de război din Asia. Dar nu a considerat niciodată să abandoneze angajamentul pe care americanii și l-au luat pentru a prezerva un stat al Vietnamului de Sud noncomunist. De asemenea războiul de gherilă din Vietnamul de Sud l-a făcut pe președinte să creadă că o implicare scurtă ar duce la o victorie.

În momentul preluării funcției de președinte în ianuarie 1961 de către John F. Kennedy, în Vietnam erau staționați aproximativ 900 de oameni. În anul 1963, anul asasinării sale, numărul celor aflați în Vietnam crescuse la mai mult de 16 000 de oameni, care pe lângă sfaturi, aveau rolul de a sprijini forțele sud vietnameze în război, având chiar permisiunea de a deschide focul.

Kennedy a fost președintele care dorea să pară a fi mult mai deschis spre nou decât predecesorii săi, însă vrând să continue competiția cu Uniunea Sovietică într-un Război Rece ce se adâncea tot mai mult, a adoptat politici motivate de frică, de spaima de a nu pierde Asia de Sud Est în favoarea comuniștilor. Impresia pe care administrația lui Kennedy a lăsat-o lumii internaționale a fost aceea că deși Statele Unite și Vietnamul de Sud sunt diferite, au interese identice, acelea de a încerca cu orice preț să nu piardă teren în fața forțelor comuniste. Deși s-a înconjurat de oameni talentați, administrația sa a făcut greșeli în luarea deciziilor și în implementarea politicilor, care vor adânci Statele Unite într-un conflict violent, în care milioane de vieți vor fi distruse.

1.3. Politica externă a Statelor Unite în Vietnam în perioada administrației Johnson

Încă din momentul preluării conducerii Statelor Unite de către Lyndon Johnson se prevestea începutul unui drum sinuos, fără nicio cale de întoarcere în conflictul din Vietnam, care “contesta convingerile americane tradiționale pe care americanii le aveau…ideea că nimic nu era de neatins.”

Anul 1964 a dus la transferul conflictului de sub autoritatea franceză spre cea americană, fiind astfel cunoscut ca și anul începutului războiului american, a momentului în care Statele Unite vor păși pe un drum nesigur, care va transforma un conflict regional într-unul internațional. Deciziile secrete luate la Washington în 1964 vor angaja Statele Unite să-și ridice nivelul implicării militare în Războiul din Vietnam.

În discursul inaugural din 20 ianuarie 1965, Lyndon B. Johnson susținea că America era dispusă să înfrunte orice. „Pericolele teribile și problemele pe care odată le-am numit „străine” acum trăiesc printre noi. Dacă viețile americane trebuiesc să se încheie și bogăția americană va fi distrusă în țări care ne sunt puțin cunoscute, atunci acesta este prețul pe care schimbarea de convingere l-a determinat și prețul angajamentului pe care a trebuit să-l îndurăm.”

Primul atac al americanilor împotriva Vietnamului de Nord s-a desfășurat în august 1964, când distrugătorul american Maddox, care patrula Golful Tonkin de prezența potențialelor nave comuniste a fost atacat de 3 vase nord vietnameze. Maddox, cu sprijin aerian, a reușit să răspundă atacurilor vietnameze și chiar să producă daune destul de serioase acestora.

Răspunsul președintelui Johnson i-a luat prin surprindere pe toți oficialii americani, care se așteptau la un contraatac. Președintele a decis să treacă ca nevăzut incidentul pentru a nu mai escalada conflictul care deja se părea a fi pe punctul de a se transforma într-un adevărat război internațional.

Însă nord vietnamezii vedeau existența vaselor americane în Golful Tonkin ca pe o oportunitate de a transmite Washingtonului că nu se vor lăsa intimidați. Atacul asupra a două vase americane l-au făcut pe Johnson să accepte începerea unor atacuri aeriene asupra bazelor nord vietnameze.

Adoptarea unei rezoluții, Rezoluția Tonkin a fost primul advertisment pe care America părea că dorește să îl transmită rivalilor săi. Statele Unite se angajau să "promoveze menținerea păcii și securității internaționale în Asia de Sud Est…Statele Unite asistă popoarele din Sud Estul Asiei pentru a-și proteja libertatea și nu au nicio ambiție teritorială, militară sau politică în această zonă, dar doresc ca acestor popoare să li se permită să își găsească propriile destine… Conform Constituției Statelor Unite, a Cartei Națiunilor Unite și în concordanță cu obligațiile Tratatului de Apărare Colectivă al Asiei de Sud Est, Statele Unite sunt pregătite să întreprindă toți pașii necesari, inclusiv ultilizare forței armate, pentru a asista orice membru sau protocol de stat al Tratatului de Apărare Colectivă al Asiei de Sud Est, care necesită asistență pentru a-și apăra libertatea."

Alături de rezoluție, atacurile americane păreau să aibă menirea de a transmite oficialilor de la Saigon și Hanoi că America va continua să militeze pentru un Vietnam de Sud independent.

În așteptarea unui nou răspuns din partea Vietnamului de Nord, Johnson susținea că va face orice pentru a nu escalada conflictul „doar pentru că publicului îi place ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută. ”Totuși vroia să se asigure că America va fi pregătită pentru a obține rezultatele dorite cu un minim compromis.

Decizia pentru o acțiune mai fermă a fost luată odată cu noua schimbare de guvern din Saigon. Mc Namara și asistentul special al președintelui pentru probleme de securitate națională Bundy susțineau că „politica noastră curentă poate duce la o înfrângere dezastruoasă…cel mai greșit mod de acțiune este acela de a continua în acest rol pasiv care poate duce la o eventuală înfrângere și la o invitație de a ieși în condiții umilitoare. A sosit timpul pentru decizii mai grele”.

Evenimentele din Saigon și sfatul primit l-au determinat pe Johnson să ia decizia de a acționa mult mai agresiv împotriva Vietnamului de Nord. Însă pretextul a fost oferit de un atac al grupării Viet Cong asupra unei baze americane din Pleiku, atac care a dus la moartea a opt consilieri americani și la rănirea altor mii. Acesta a fost momentul în care președintele american și-a dat acordul pentru începerea unui atac aerian, care să demonstreze conducătorilor din Hanoi că nu pot „conta pe imunitate continuă dacă persistă în agresiuni în sud.” Acesta va reprezenta doar începutul operațiunilor îndreptate împotriva Vietnamului de Nord.

Campania „Rolling Thunder” a fost inițiată pe data de 13 februarie după ce fuseseră identificate posibilele ținte ale viitoarelor atacuri. ”Vom executa un program de acțiune aeriană măsurată și limitată cu Guvernul Vietnamului împotriva țintelor militare din Republica Democrată Vietnam… Vom anunța această politică de acțiuni măsurate în termeni generali și în același timp vom merge la Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pentru a specifica clar că agresorul este Hanoi.”

Deși autorizase atacuri aeriene, Johnson nu dorea să se implice prea mult într-un război în Asia de Sud Est. Președintele dorea să aibă controlul asupra deciziei ca Statele Unite să se implice sau să se retragă din război în orice moment.

În lunile următoare președintele pe de o parte continua să mențină secretă acțiunea Americii în Vietnam, iar pe de altă parte căuta noi mijloace prin care să influențeze dezvoltarea în Vietnam.

Pe 6 martie oficialii de la Casa Albă l-au informat pe președinte că „șansele de întoarcere în Vietnamul de Sud sunt mai mici ca niciodată, din cauza faptului că am pierdut teren într-un mod alarmant în ianuarie și februarie. Acțiunile aeriene au ridicat moralul, dar… nu este nicio dovadă că noul guvern are dorința necesară, talentul și resursele umane pe care o schimbare le cere.” I se cerea președintelui autorizația pentru trimiterea de trupe terestre. Deși trupele terestre păreau a fi o mai bună soluție în lupta contra Vietnamului de Nord, președintele a decis trimiterea forțelor navale doar pentru supravegherea unei baze aeriene, fără însă a autoriza și implicarea acestora în luptă.

Incertitudinea din Hanoi îl determina pe Johnson să apeleze la orice mijloace pentru a putea sfâși acest conflict. Totuși deciziile luate până acum l-au făcut să piardă încrederea unei mari majorități a populației americane. Discursul ținut la Universitatea John Hopkins avea menirea de a demostra americanilor că noua conducere de la Casa Albă avea obligația de a duce mai departe proiectul foștilor președinți, acela de a nu pierde Vietnamul de Sud în fața forțelor comuniste. Când răspunsul din partea autorităților din Hanoi nu a fost cel așteptat, președintele a decis că singura soluție pentru a câștiga acest război este trimiterea trupelor terestre americane, decizie care va duce la escaladarea conflictului.

Atacurile din lunile ce au urmat asupra Vietnamului de Sud și schimbarea conducerii în Vietnamul de Nord i-au făcut pe oficialii din Washington să înțeleagă că principala responsabilitate a Americii era aceea de a prezerva independența Vietnamului de Sud, chiar cu riscul extinderii războiului.

Deși se temea că decizia de a continua războiul și de a trimite tot mai multe trupe în Vietnam îi va atrage antipatie din partea populației și a Congresului, Johnson era încrezător că acest război era de fapt o oportunitate de a opri interesele tot mai mari ale comunismului și de a demostra Chinei și Uniunii Sovietice că America nu se lasă intimidată de nimeni și nimic. Noile trupe ce au fost trimise în Vietnam au produs nemulțumiri în rândul populației, care s-a revoltat prin proteste împotriva președenției.

Toamna lui 1965 se părea că va aduce începutul unei negocieri cu nord vietnamezii. Generalul Maxwell Taylor credea că “până la sfârșitul lui 1965 ofensiva nord vietnameză va fi însângerată și înfrântă fără a atinge câștiguri majore. Hanoi poate va decide să-și schimbe politica. 1966 poate fi un an decisiv.”

Totuși deși teatrul de război din Vietnam părea a se fi liniștit, în Statele Unite Johnson trebuia să atragă din nou populația de partea sa prin intermediul mass mediei și a Congresului.

Începutul anului 1966 punea problema Vietnamului în centrul preocupărilor americane: „Din cauza Vietnamului noi nu putem face deloc ceea ce ar trebui sau ceea ce am dori să facem. ”Dificultățile de acasă și frustrarea pentru problema Vietnamului aduceau numai probleme pentru Johnson și administrația sa . Republicanii păreau să câștige tot mai mult teren în timp ce credibilitatea președintelui scădea în fiecare zi în care Războiul din Vietnam continua.

În noiembrie noi trupe au fost solicitate în Vietnam. Johnson se temea că extinderea războiului va duce la implicarea Chinei.

Pierzând din ce în ce mai mult încrederea populației, Johnson a încercat să pună punct conflictului din Vietnam: „Dreapta noastră este puterea militară, dar stânga noastră trebuie să fie propunerile de pace. De fiecare dată când muți trupele , muți diplomații în față. ”Totuși negocierile se vor dovedi a fi cu adevărat dificile. În timp ce Hanoi dorea încetarea bombardamentelor americane, retragerea forțelor și includerea în negocieri a reprezentanților Viet Cong, Washingtonul cerea Vietnamului de Nord oprirea bombardamentelor și încetarea dorinței de infiltrare în sud: :"în minutul când realizați că o victorie militară iese din discuție și vă întoarceți de la a utiliza forța, ne veți găsi gata și dispuși să vă răspundem… Noi dorim o pace onorabilă în Vietnam. În mâinile voastre se găsește cheia spre acea pace." Însă singurul lucru pe care condcătorii din Hanoi nu îl puteau face era acela de a-și lăsa vecinii din sud în pace. Stagnarea negocierilor îl făceau pe Johnson să se simtă captiv într-un război nepopular, care ducea la pierderea sprijinului americanilor. Văzând că nu poate ajunge la un final, Johnson a decis să continue atacurile împotriva Vietnamului de Nord, bombardând chiar și capitala.

Anul 1967 părea să aducă noi speranțe prin negocierea unor aranjamente care să păstreze independența Vietnamului de Sud și care să permită forțelor americane să se reîntoarcă acasă. Deși își dorea nespus să încheie acest conflict, Johnson nu părea dispus să facă compromisuri în favoarea nord vietnamezilor. Astfel că refuzul conducătorilor din Hanoi la sfârșitul lunii ianuarie nu fost o surpriză pentru președintele american.

Vara anului 1967 aducea speranța că un bombardament mai extins și alegerea unui guvern popular în Saigon îi va determina pe conducătorii din Hanoi să caute pace. ”Problema este cum să aibă alegeri oneste și libere… Când ei vor avea astfel de alegere, atunci este momentul când Vietnamul de Sud încetează să se mai târască și începe să meargă- când ei au un guvern democratic.” Rezultatele au început să apară curând, infiltrarea nord vietnameză începând să scadă. ”Ne așteptăm ca Vietnamul de Nord într-o perioadă de timp rezonabilă să informeze Statele Unite și chiar să efectueze câteva acțiuni de descaladare și în sfârșit noi suntem pregătiți să luăm următorii pași pentru o descaladare reciprocă.” Toamna nu a adus schimbări majore în relațiile dintre combatanți. Nord vietnamezii “ pur și simplu nu erau gata să înceteze” și se simțea nevoia unei noi abordări.

Anul 1968 avea să aducă o întorsătură neașteptată în război. Atacurile Viet Cong și nord vietnameze din 30-31 ianuarie au luat prin surprindere forțele americane prin intensitate și prin agresivitate. 36 de orașe sud vietnameze au fost luate cu asalt, inclusiv capitala Saigon în care au fost atacate principalele clădiri, inclusiv ambasada Statelor Unite.

Ofensiva „Têt” a demostrat faptul că orașele din sud nu erau ferite de atacurile nord vietnameze și a arătat forțelor americane că este nevoie să se treacă la o luptă defensivă. A fost nevoie de două săptămâni pentru ca forțele Statelor Unite și cele ale Vietnamului de Sud să recâștige controlul asupra Saigonului și aproape o lună pentru a reocupa orașul Hue. Ofensiva „Têt” a fost un real punct de cotitură în cadrul Războiului din Vietnam.

Acasă se mărea rezistența împotriva continuării războiului. Secretarul apărării Clark Clifford i-a sugerat președintelui evitarea unei noi escaladări a conflictului și începerea opririi bombardamentelor, propunere pe care Johnson nu a acceptat-o inițial. Însă în martie 1968 în încercarea disperată de a găsi o soluție onorabilă pentru încheierea acestui conflict, președintele a susținut un discurs televizat- ‘Pași pentru limitarea Războiului din Vietnam’. A fost anunțată oprirea parțială a bombardamentelor : „În seara aceasta vreau să vă vorbesc despre pace în Vietnam și Asia de Sud Est. Statele Unite vor opri bombardamentul asupra Vietnamului de Nord când acesta va conduce la discuții productive și când vom crede că Vietnamul de Nord nu va profita militar de retragerea noastră… În seara asta am ordonat avioanelor și navelor să nu atace Vietnamul de Nord, cu excepția părții de nord a zonei demilitarizate unde continua acumulare inamică amenință pozițiile aliate și unde mișcările trupelor și proviziilor sunt legate de această amenințare… Acum, ca și în trecut, Statele Unite sunt gata să-și trimită reprezentanții la orice forum, oricând pentru a discuta mijloacele de a aduce acest război la un final. ”

Reprezentanții de la Hanoi se arătau dispuși să înceapă negocierile dacă bombardamentele erau oprite. Astfel că pe 30 aprilie s-a anunțat începerea discuțiilor preliminare la Paris pe 10 mai. Ambasadorul Averelli Harriman avea să fie reprezentantul delegației americane, iar din partea Vietnamului de Nord avea să fie numit Xuan Thuy.

Deși negocierile se derulau lent, un prim semn de speranță a fost rărirea operațiunilor militare ale Frontului Național de Eliberare. Un alt pas important a fost acceptarea prezenței unor reprezentanți ai guvernului sud vietnamez de către conducătorii de la Hanoi la tratativele de pace.

Data de 31 octombrie a anunțat oprirea totală a bombardamentelor asupra Vietnamului de Nord.

Luna noiembrie a adus noi schimbări la Washington. În urma alegerilor noul președinte a devenit republicanul Richard Nixon, care lăsase impresia că el va fi cel care va aduce pacea în Vietnam.

Pentru Johnson, Războiul din Vietnam a fost un mare impas, care în cele din urmă l-a costat atât încrederea populației, cât și un alt mandat prezidențial. În perioada administrației sale războiul s-a intensificat, mii de soldați americani au fost implicați într-un conflict, care de fapt nu le aparținea, iar președintele dorind să continue politica lăsată de predecesorii săi, aceea de a lupta cu orice mijloace împotriva sovieticilor, s-a lăsat atras într-un conflict care s-a transformat într-un adevărat război internațional. Marea greșeală pe care conducătorii americani a făcut-o a fost decizia de a intra într-un conflict fără a se gândi la consecințele pe care acest război le va aduce. Americanii nu trebuiau să își trimită jumătate de milion de soldați într-un loc atât de îndepărtat sau să pună la bătaie prestigiul lor internațional decât în situația în care erau convinși că vor obține victoria.

Noul președinte va încerca cu orice preț să nu repete greșelile predecesorului său, promițând că el va fi cel care va pune capăt acestui conflict care deja produsese Americii atât de multe probleme.

1.4 Tulburări în societatea americană legate de Vietnam în timpul administrației Johnson

Războiul din Vietnam nu a reprezentat doar un capitol întunecat în istoria americană, ci a fost și un moment de cumpănă pentru societatea americană, care s-a găsit divizată în două categorii, cei care susțineau politica de intervenție și de escaladare a conflictului din Sud Estul Asiei și aceia care se împotriveau adâncirii implicării americane într-un conflict aflat atât de departe de Statele Unite.

Conflictul care se desfășura în Vietnam a fost considerat de mulți a fi o greșeală colosală pe care Statele Unite au comis-o din nevoia de a-și păstra supremația pe scena internațională, greșeală care a atras America într-un război care nu îi aparținea în Lumea a Treia.

Momentul în care Lyndon B. Johnson a preluat președenția Statelor Unite este considerat a fi cu adevărat începutul umilirii americane de către o putere care îi era inferioară din toate punctele de vedere, dar care a profitat de un moment de vulnerabilitate din partea superputerii americane și care a câștigat. Rușinea americanilor ar fi putut fi evitată dacă conducătorii de la Washington ar fi fost conștienți că se implică într-o acțiune imposibil de rezolvat, ar fi fost mai prudenți în luarea deciziilor și ar fi renunțat la orgolii din trecut: “Dacă istoria ne învață ceva este că nici o națiune nu este puternică decât dacă poporul său are credință.”

Politica Statelor Unite, aceea de a preveni Vietnamul de Sud să cadă sub autoritate comunistă i-a făcut pe americani să ajungă să lupte într-un război, care nu le aparținea.

Însă războiul nu se ducea doar pe câmpul de luptă, unde Statele Unite făceau eforturi considerabile pentru a le putea face față trupelor nord vietnameze, ci și acasa, în America, în mințile oamenilor prin intermediul propagandei de război.

În toată perioada cât a durat Războiul din Vietnam, au existat destule momente în care opinia publică din America se arăta a fi împotriva continuării unui conflict care ducea cu fiecare zi în care continua la pierderea a tot mai multe vieți.

Mișcarea anti-război americană împotriva Războiului din Vietnam din timpul administrației Johnson a avut o mare importanță, fiind una dintre cele mai semnificative din întrega istorie a națiunii americane. Aceasta a devenit tot mai puternică cu fiecare lună care se scurgea prin revolte și proteste ale studenților și ale membrilor campusurilor universitare.

Pe lângă aceste manifestări contra continuării războiului, televiziunea și mass media au jucat și ele un rol important în informarea populației de dezastrul ce avea loc în celălalt capăt al lumii. Milioane de oameni asistau îngroziți prin intermediul televiziunii la masacrarea soldaților americani, care duceau o luptă inutilă pentru orgoliul absurd al conducătorilor americani.

În lipsa instituirii cenzurii, oamenii priveau cu stupoare evenimentele din Vietnam. De asemenea jurnaliștilor li se oferise libertate deplină să prezintă războiul așa cum era în realitate.

Dacă până în anul 1968 opinia publică era împărțită jumătate-jumătate în ceea ce privește Războiul din Vietnam, odată cu desfășurarea Ofensivei „Têt”, președintele și administrația sa au început să piardă tot mai mult simpatia populației. Chiar dacă Statele Unite reușiseră să îi învingă pe nord vietnamezi, în ochii americanilor de rând ofensiva a reprezentat o înfrângere, deoarece a arătat imprudența conducătorilor.

Corespundentul CBS, Walter Cronkite susținea că "a spune că suntem mai aproape de victorie astăzi este să credem în dovezi… Să sugerăm că suntem pe marginea înfrângerii este să conștiențizăm asupra unui pesimism irațional. Să spunem că suntem împotmoliți pare a fi singura concluzie rezonabilă , dar nesatisfăcătoare." Tot Walter susținea atunci când războiul părea că se apropie de un deznodământ că "acum mai sigur ca niciodată experiența din Vietnam se va încheia, fie prin niște negocieri adevărate de luare și cedare sau prin escaladare teribilă."

În presa și la televiziunea americană apăreau tot mai multe articole care puneau la îndoială capacitatea administrației Johnson de a pune capăt conflictului din Vietnam care dura deja de câteva decenii.

Ziarul New York Times aducea în discuție întrebarea "Care este sfârșitul care justifică acest măcel? Cum vom salva Vietnamul dacă îl distrugem în luptă?" Se cerea administrației Johnson soluții care să aducă forțele comuniste la masa negocierilor și să permită reprezentanților Vietnamului de Sud să participe la discuții. Se părea tot mai mult că Statele Unite vor fi obligate să plătească același preț atât pentru un compromis cât și pentru o victorie și că adevărata decizie pe care America va trebui să o ia nu va fi una între victorie și compromis, ci între victorie și înfrângere.

Wall Street Journal, care la început era susținător al administrației Johnson, acum se întreba ce realizări fuseseră "împlinite din obiectivele noastre inițiale care erau lăudabile…Dacă practic nu va mai rămâne nimic din guvern sau națiune ce mai este de salvat atunci?"

Televiziunea NBC într-un program dedicat problemei Vietnamului ridica următoarea întrebare "Lăsând la o parte toate argumentele, timpul este la îndemănă când trebuie să decidem dacă este în zadar să distrugem Vietnamul ca să îl salvăm?"

În fața opoziției opiniei publice, Johnson a anunțat printr-un discurs pe 31 martie 1968 încetarea parțială a bombardamentelor în zona de nord a paralelei de 20 o: "Obiectivul nostru în Vietnamul de Sud nu a fost niciodată anihilarea dușmanului…Nu mai este nevoie să amânăm negocierile care ar putea aduce un sfârșit acestui lung și sângeros război."

Decizia de a nu mai candida din nou nu s-a datorat numai problemei din Vietnam, ci și în mare parte criticilor aduse de opinia publică. Johnson nu a mai putut ignora frâmântările din interiorul Statelor Unite, care l-au făcut ca de-a lungul mandatului să piardă tot mai mult încrederea cetățenilor. Acum era obligația noului preșdinte, Richard Nixon, să găsească soluția cea mai potrivită pentru a rezolva conflictul din Asia de Sud Est și să se ocupe de recâștigarea încrederii cetățenilor americani.

Capitolul II: Statele Unite ale Americii la sfârșitul anilor 60. Situația internă și problemele internaționale

II.1. Problemele politice

II.1.1. Situația în momentul preluării președenției de către Richard Nixon

Odată cu preluarea președenției de către administrația Nixon se anunța o nouă eră în confllictul din Vietnam, care părea să destrame unitatea americană cu fiecare zi ce trecea, o eră prosperă care avea ca principal obiectiv încheierea conflictului din Asia de Sud Est și obținerea unei păci onorabile.

Noul președinte se angaja nu numai să îndeplinească dorința americanilor de rând, aceea de retragere a trupelor din Vietnam, ci și să stabilizeze relațiile dintre Statele Unite și marile puteri comuniste, China și Uniunea Sovietică, legături ce ar putea duce și la încheierea cât mai onorabilă a conflictului dintre Statele Unite și Vietnamul de Nord, care urmărea modelul comunist al Uniunii Sovietice și care avea legături și cu statul chinez. Nixon înțelegea că imaginea Statelor Unite în lume depindea de felul în care va rezolva conflictul din Vietnam și că o posibilă decizie de a retrage trupele americane ar putea fi percepută de statele sistemului internațional ca fiind o nerespectare a promisiunilor făcute de către America aliaților săi.

După cele două mandate democratice, republicanii erau pregătiți să demostreze prin Richard Nixon că pot găsi o cale de reușită acolo unde oponenții lor au dat greși. Nixon fusese martor la felul în care Războiul din Vietnam distrusese cariera predecesorului său, Lyndon Johnson și era decis ca istoria sa nu se repete: "Nu voi ajunge ca Lyndon B. Johnson… izolat în Casa Albă, nu îmi va fi frică să mă arăt pe stradă… Voi opri acest război. Repede. Vorbesc serios."

Nixon realizase că pentru a putea reconstrui legăturile cu restul statelor, trebuia să găsească cât mai repede o modalitate de a încheia acel conflict, conflict care de altfel îl priva de încrederea electoratului american și care producea Statelor Unite pierderi economice însemnate.

Noul președinte american moștenise conflictul din Vietnam și spera că va reuși să modifice deznodământul într-un mod favorabil sieși. În discursul inaugural din 20 ianuarie 1969, Nixon promitea să facă orice efort în vederea atingerii scopului, acela al unei păci onorabile: "Pentru prima dată fiindcă oamenii lumii doresc pace și liderii lumii se tem de război, timpurile sunt de partea păcii…Ce fel de națiune vom fi, în ce fel de lume vom trăi, fie că vom modela viitorul în imaginea speranțelor noastre, trebuie să-l determinăm prin acțiunile și alegerile noastre."

Nixon atribuia Americii rolul de "peacemaker", care trebuia să ajute statele sistemului internațional să depășească momentele dificile și să detensioneze relatiile dinte acestea:"Cred că americanii sunt gata să răspundă. Am dat libertății un nou sens și am început să-i îndeplinim promisiunea atât pentru negrii cât și pentru albi." Noua administrație de la Washington părea să readucă speranța unui nou început.

Pentru a-și duce la îndeplinire promisiunea făcută, Nixon s-a înconjurat de oameni capabili, de oameni pregătiți să îi stea alături în încercarea de a găsi o rezolvare pentru conflictul care tulbura liniștea și imaginea celui mai puternic actor internațional. Unul dintre aceștia era Henry Kissinger, consilierul pentru securitate națională(care mai târziu a devenit secretar de stat) care era dispus să facă orice compromis pentru ca administrația să-și atingă țelul propus.

În primele zile în funcție Nixon a cerut tuturor agențiilor și înalților oficiali o prezentare a situației conflictului din Vietnam, prezentare care-i va putea oferi informațiile necesare în vederea găsirii unei soluții cât mai de succes pentru confruntările violente ce aveau loc în Asia.

Sperând la fel ca și Nixon că Războiul din Vietnam se apropia de final în cel mult un an, Henry Kissinger a încercat din primele momente ca asistent pentru securitatea națională, să caute metode prin care să se asigure că războiul nu va mai afecta la fel de mult ca în trecut societatea americană. Astfel a început să întreprindă acțiuni prin care să se asigure de reușită. Prima a fost o convorbire cu ambasadorul Vietnamului de Sud, Bui Diem, în data de 24 ianuarie 1969 prin care l-a asigurat pe acesta că noua conducere de la Casa Albă va trata cu strictețe conflictul cu Vietnamul de Nord, însă pentru a avea succes "este esențial ca guvernul Vietnamului de Sud și cel al Statelor Unite să lucreze împreună în lunile ce vor urma…vom asculta cu atenție guvernul Vietnamului de Sud, chiar dacă nu întotdeauna vom fi capabili să facem ceea ce ni se cere." Obținând aprobarea din partea Vietnamului de Sud, Kissinger i-a prezentat președintelui Nixon un program care avea ca scop final găsirea unei soluții cât mai favorabile atât pentru Statele Unite cât și pentru ceilalți participanți la război. "Să aleagă între strategii militare și de negociere, Statele Unite trebuie să determine care le sunt obiectivele. Statele Unite vor căuta să aducă toate trupele sud vietnameze sub conducerea guvernului Vietnamului de Sud. Statele Unite vor rămâne până când fie armata nord vietnameză sau forțele Vietcong vor fi eliminate sau până când Hanoi va negocia un aranjament pentru retragere, inclusiv asigurarea controlului guvernului Vietnamului de Sud și poate chiar supraveghere internațională și garanții."

Kissinger susținea că în cazul în care nu se va putea ajunge la compromisuri pe cale pașnică, prin negocieri, atunci trupele nord vietnameze pot fi înlăturate din Vietnamul de Sud prin adoptarea unor strategii militare precum "continuarea presiunilor asupra Hanoiului, prin amenințări de escaladare sau prin reducerea prezenței Statelor Unite în Vietnamul de Sud, care va face prezența americană mai sustenibilă, putând să devină astfel o nouă formă de presiune. "

Noua administrație părea a fi dispusă să apeleze la orice mijloace de persuasiune pentru a putea încheia Războiul din Vietnam, care divizase societatea americă în două și care îi punea în pericol securitatea.

II.1.2. Decizia de a căuta o modalitate de a retrage trupele americane din Vietnam, dar și de a continua să sprijine Vietnamul de Sud- Doctrina Nixon

Când administrația Nixon a preluat conducerea, Statele Unite se confruntau deja de mai bine de patru ani cu acțiunile violente ce se desfășurau în Vietnam și se părea că o victorie americană era îndepărtată. Decizia fostului președinte Lyndon Johnson de a escalada conflictul din Asia a cufundat și mai mult America într-o criză care în fond nu îi aparținea, dar care cu cât se prelungea mai mult, cu atât aducea mai multe prejudicii imaginii Statelor Unite în lume, facându-le să pară un gigant ce nu se poate descurca într-o societate inferioară și mult mai slab pregătită. Deși în timpul campaniei electorale pentru președenție din 1968 Nixon promitea să facă orice compromis pentru a încheia conflictul printr-o pace onorabilă, chiar și prin stabilirea unor relații secrete cu rivalii lui Johnson din Vietnamul de Nord :"Administrația Nixon este pregătită să întreprindă discuții serioase… administrația Nixon este pregătită pentru un angajament onorabil…Dacă Hanoi vrea, administrația Nixon ar fi dispusă să discute obiectivele prima dată", răspunsul primit de viitorul președinte nu a fost cel așteptat, reprezentanții nord vietnamezi cerând retragerea tuturor trupelor americane de pe teritoriul Vietnamului, precum și înlocuirea "clișeului Thieu-Ky- Huong."

Însă după câștigarea alegerilor în 1969, Nixon a realizat că Statele Unite sunt departe de obținerea unei victorii. Noua administrație trebuia să se ocupe și de opoziția față de război a americanilor, care se radicaliza cu fiecare zi ce trecea. Astfel că o soluție se cerea a fi adoptată.

În timpul călătoriei prezidențiale prin statele lumii,în iulie 1969, la Guam Nixon a anunțat că Statele Unite sunt nevoite să ia măsuri în relația cu aliații asiatici. Astfel a luat naștere doctrina Nixon prin care fiecare națiune trebuia să se ocupe de propria securitate, însă Statele Unite trebuiau să fie pregătite să acționeze ca o umbrelă de securitate în anumite situații.

Doctrina Nixon a reprezentat o bază pe care avea să se dezvolte un nou plan, cel de „vietnamizare” prin care trupele americane vor fi retrase treptat din conflictul din Vietnam și vor fi înlocuite de trupele sud vietnameze.

Programul de „vietnamizare” îi fusese prezentat președintelui Nixon de către secretarul apărării Melvin Laird ca fiind poate singura soluție viabilă de distanțare treptată a Statelor Unite de conflictul latent dintre cele două Vietnamuri. Planul nu era doar o modalitate de a salva viețile soldaților americani din Vietnam, ci însemna și preluarea responsabilității de apărare a vietnamezilor de sud de către trupele Vietnamului de Sud. Prin intermediul acestei noi politici ajutorul militar acordat de către America aliaților săi era înlocuit doar de unul finaciar. Nixon în memoriile sale îi atribuie lui Laird inițiativa de începere a procesului de vietnamizare :"Mel Laird a simțit că Statele Unite pot vietnamiza războiul-că noi putem antrena, echipa și inspira Vietnamul de Sud să înlocuiască golurile lăsate de plecarea trupelor americane. S-a datorat pledoariei lui Laird faptul că am hotărât politica de vietnamizare. "

Deși se părea că în final reprezentanții de la Washington au găsit soluția la problema vietnameză, nu toți cei de la Casa Albă împărtășeau aceeași părere. Henry Kissinger considera că retragerea trupelor americane era o greșeală, deoarece aliații lor din Vietnam nu erau suficient de pregătiți să înfrunte singuri furia nord vietnamezilor. Propunea totuși un plan propriu pentru a rezolva dilema americană și pentru a obține o pace onorabilă-începerea unor negocieri, care dacă vor fi respinse de către reprezentanții din Hanoi vor putea rezulta într-o retregere unilaterală americană pentru a minimaliza pierderile.

Pe Kissinger îl neliniștea faptul că implementarea noului program de vietnamizare va duce la scăderea posibilităților de negociare cu Vietnamul de Nord, care va percepe America ca preferând să abandoneze lupta și să își lase aliații să înfrunte singuri forța comunistă. De asemenea se temea că Saigonul nu va reuși să fie capabil să controleze situația după plecarea trupelor americane, ceea ce va plasa Vietnamul de Sud sub o posibilă autoritate a Vietnamului de Nord, ceea ce pentru Statele Unite era echivalentul unei înfrângeri în fața forțelor comuniste. Într-un memorandum înaintat președintelui Nixon, Kissinger își exprima îngrijorarea față de retragerea trupelor din Vietnam "Retragerea trupelor Statelor Unite va deveni ca alunele sărate pentru publicul american:cu cât se întorc mai multe trupe, cu atât vor fi cerute și mai multe. Acest lucru va rezulta în cele din urmă în cereri pentru o retragere unilaterală, poate chiar într-un an. Cu cât sunt retrase mai multe trupe, cu atât Hanoi va fi încurajat- ei sunt ultimii oameni pe care vom fi capabili să-i păcălim că Vietnamul de Sud are capacitatea să preia de la noi."

Pentru Nixon era clar după primele luni petrecute ca președinte al Statelor Unite că Războiul din Vietnam nu va ajunge prea curând la un deznodământ favorabil pentru americani și că se simțea nevoia adoptării unei politici pentru securizarea unui stat noncomunist în Vietnamul de Sud sau în cel mai rău caz retragerea definitivă a trupelor americane. Nedorind să lase impresia unui stat slab, care pentru a se putea salva pe sine este gata să își abandoneze aliații în momentele dificile, Nixon a considerat că vietnamizarea este o modalitate de a securiza America și de a o retrage treptat din conflictul din Asia, fără însă a-și abandona aliații, sprijinindu-i să își creeze propriile mecanisme de apărare.

Însă Kissinger continua să aducă argumente împotriva vietnamizării, susținând că "Am mari speranțe pentru negocieri…am îndoieli față de vietnamizare și nu cred că avem timp pentru victorie- această oportunitate, dacă a existat vreodată, a fost pierdută de predecesorii noștrii.Avem nevoie de o strategie care să facă continuarea războiului să pară mai puțin atractivă pentru Hanoi decât un aranjament."

Un factor esențial în hotărârea de a adopta programul de „vietnamizare” a fost și părerea opiniei publice americane. După ce administrația Johnson s-a confruntat cu un grav sentiment anti-război, care în cele din urmă a dus la renunțarea la un nou mandat, Nixon era hotărât să recâștige încrederea populației americane din nou și să nu repete greșelile făcute de predecesorul său. Astfel că în contextul unei neîncrederi față de instituția prezidențială a fost adoptată strategia „vietnamizării”, care prin faptul că promova reîntoarcerea soldaților de pe frontul din Vietnam putea reprezenta primul pas în recâștigarea cetățenilor americani. Vietnamizarea reprezenta singura cale de a aduce pace și în teatrul din America."Mă îndoiesc că am fi putut continua războiul dacă nu ne-am fi retras treptat trupele."

Kissinger era însă destul de rezervat în privința eficienței programului de „vietnamizare”. Considera că la fel ca și fostul președinte, Nixon se lăsa pradă impulsurilor și nu reflecta suficient la repercursiunile pe care decizia sa le putea avea asupra societății sud vietnameze, dar mai ales asupra rivalilor săi din Vietnamul de Nord, care puteau să profite și să-și impună autoritatea în Vietnamul de Sud:" Privind înapoi la experiența noastră din ultimii ani, este remarcabil cum în mod frecvent oficialii și-au lăsat ideile preconcepute asupra Vietnamului să îi conducă, chiar dacă o analiză meticuloasă și obiectivă a faptelor le-ar fi spus ceva total diferit."

Printr-un discurs televizat pe data de 3 noiembrie 1969 președintele Richard Nixon a informat populația americană de noua strategie, cea de „vietnamizare” : "Cred că unul dintre motivele pentru divizarea atât de profundă în ceea ce privește Vietnamul este acela că mulți americani și-au pierdut încrederea în ceea ce guvernul lor le-a spus despre politica noastră. Cetățenilor americani nu ar trebui să li se ceară să sprijine o politică care implică probleme de război și pace decât dacă ei știu adevărul despre acea politică."

Amenințarea comunistă nu era îndreptată doar împotriva Statelor Unite, ci și împotriva altor state, astfel că președintele spera ca prin noua direcție adoptată America să constituie un model pentru ceilalți actori internaționali:"După ce am anunțat această politică, am aflat că lideri din Filipine, Thailanda, Vietnam, Coreea de Sud și alte națiuni care ar putea fi amenințate de agresiunea comunistă întâmpină această nouă direcție în politica externă americană."

Nixon moștenise politica începută de predecesorul său Johnson, aceea de "dezamericanizare" a războiului. După ce escaladase conflictul, Johnson în ultima perioadă a mandatului încerca să găsească soluții prin care să încheie conflictul ce devenea tot mai violent sau măcar să reușescă să retragă Statele Unite din război. Spre deosebire de predecesorul său, noul președinte dorea să retragă America din război dar și să îi ajute pe sud vietnamezi să înceapă să își asume responsabilitatea asigurării propriei securități: "Apărarea libertății este responsabilitatea tuturor, nu doar a Americii. Și este în particular responsabilitatea oamenilor a căror libertate este amenințată. În cadrul administrației trecute noi am americanizat războiul. În cadrul acestei administrații noi vietnamizăm căutarea pentru pace."

În mai puțin de un an de la implementarea noului program american se puteau vedea rezultate pozitive. Până la sfârșitul anului 1970 trupele americane din Vietnam s-au înjumătățit, ajungând să numere 280000 de soldați. Și anii următori au dus la îndeplinirea dorinței americanilor de a-și îndepărta cât mai mult oamenii de Vietnam, astfel că în anul 1971 numărul soldaților a scăzut la 140000 și la sfârșitul anului 1972 trupele americane din Vietnam numărau doar 24 000 de oameni.

Succesul "vietnamizării" s-a reflectat și în imaginea Vietnamului de Sud, unde armata Republicii Vietnam se transformase într-una din cele mai numeroase și mai bine pregătite din lume. Acum sud vietnamezii păreau a fi pregătiți să își apere singuri integritatea teritorială, fără a mai avea nevoie de ajutor străin.

Totuși nu pentru toți vietnamizarea era un succes. Unii reprezentanți din Saigon vedeau acest proces ca pe o consoldare oferită de americani pentru abandonul Vietnamului de Sud, ca pe o compensație pe care americanii o ofereau aliaților săi pentru a nu își păta imaginea de umbrelă de securitate. Și în America erau persoane care credeau că niciun fel de ajutor nu ar putea transforma armata Republicii Vietnam într-o forță capabilă să facă față violenței comuniste după retragerea americană.

Până la urmă vietnamizarea nu va reuși decât să prelungească inevitabilul, deoarece la sfârșitul războiului Vietnamul de Sud va intra sub autoritatea Vietnamului de Nord și astfel sub autoritate comunistă a Uniunii Sovietice. Totuși și în anul 1973, la doi ani până la finalul războiului inițiatorul programului, Laird, credea în reușita vietnamizării: "Vietnamizarea…astăzi este completă. Ca o consecință a succesului aspectelor militare ale vietnamizării, populația sud vietnameză în opinia mea este capabilă să își asigure propria securitate împotriva nord vietnamezilor." La doar doi ani după acestă declarație trupele nord vietnameze preluau controlul asupra Vietnamului de Sud.

II.1.3. Negocierile secrete duse de Henry Kissinger cu delegația nord vietnameză pentru încheierea unei păci rezonabile

Venirea republicanului Richard Nixon la conducerea Statelor Unite se aștepta a fi momentul în care America va putea să iasă din conflictul ce durase deja prea mult timp și care divizase societatea americană, putând să aducă prejudiciu și prestigiului internațional al americanilor.

"Războiul" lui Johnson se transformase în „războiul” lui Nixon, iar noul președinte era decis să nu mai repete eșecul predecesorului său și să pună capăt conflictului violent din Asia de Sud Est, care aducea tot mai multe dificultăți superputerii americane. Pentru a găsi cât mai repede o soluție cât mai eficientă, președintele Nixon a încercat să își atragă adversarii nord vietnamezi la masa negocierilor. Aceștia păreau să câștige teren în conflictul din Vietnam prin acțiuni violente asupra vietnamezilor din sud prin impunerea controlului asupra a 62% din oamenii ce locuiau în zonele rurale ce înconjurau orașele.

Echipa trimisă de Richard Nixon în Vietnam pentru a evalua situația din acest stat, formată din asistentul militar al lui Henry Kissinger, Alexander Haig și niște analiști militari au ajuns la concluzia că " nu este niciun semn că dușmanul a renunțat… Presiunea asupra guvernului Vietnamului de Nord, rezultată din retragerea trupelor americane poate conduce la o deteriorare a performanței forțelor de securitate și la o pierdere a sprijinului popular pentru guvernul Vietnamului de Sud." Se părea că programul de vietnamizare început de Nixon trebuia să fie implementat cu grijă, deoarece putea duce la pierderea independenței Vietnamului de Sud și la noi încercări ale nord vietnamezilor de a prelua controlul asupra întregului teritoriu.

Primele luni ale mandatului prezidențial se concentraseră pe rezolvarea problemei vietnameze, pe recâștigarea sprijinului americanilor, dar mai ales pe căutarea unei modalități pentru a-i convinge pe reprezentanții din Hanoi că încheierea unui tratat de pace este o rezolvare mult mai bună decât continuarea unui război, care ducea la pierderi materiale și umane colosale pentru toți combatanții.

Pierderea încrederii electoratului, care credea că reprezentanții de la "Casa Albă nu fac niciun progres pentru a încheia războiul. Era clar pentru toată lumea că Statele Unite nu pot câștiga, chiar dacă războiul dura de câțiva ani." Metoda prin care președintele se putea bucura din nou de încrederea populației era aceea de încheiere a conflictului din Vietnam.

Nixon considera că cea mai buna metodă de a ajunge la un deznodământ în ceea ce privește situația din Vietnam era aceea de a întreprinde discuții cu reprezentanții nord vietnamezi pentru a ajunge la un numitor comun. După aparenta reușită a negocierilor dintre Statele Unite și Vietnamul de Nord din timpul administrației Johnson, Nixon credea că are toate șansele de a reuși să îi convingă pe nord vietnamezi că pacea este de preferat față de continuarea acțiunilor militare. America părea a se afla într-o poziție care îi era favorabilă la începutul lunii noiembrie 1969, când după discursul susținut în fața populației, Nixon părea să fi reprimit sprijinul americanilor. Președintele își susținea decizia de a pune în practică cea mai bună soluție pentru a încheia participarea activă a Statelor Unite în Vietnam, fără însă a-și lăsa aliații din sudul Vietnamului la mila nord vietnamezilor, conduși din umbră de comuniști. Nixon considera că "îi datorează poporului american să exploreze posibilitatea unui angajament pentru o pace onorabilă." Astfel lua naștere ideea unor întrevederi secrete, ce vor avea loc la Paris, cu delegația nord vietnameză în vederea stabilirii unui aranjament pentru încheierea situației din Vietnam, care să fie acceptat de cei doi actori implicați în conflict.

Prima încercare a americanilor de obținere a unui compromis din partea rivalilor nord vietnamezi a fost întâlnirea din data de 4 august 1969 la Paris, între Henry Kissinger și Xuan Thuy. În timp ce Kissinger căuta o modalitate de a-i convinge pe reprezentanții delegației Vietnamului de Nord că încheierea unei păci onorabile ar fi favorabilă atât Statelor Unite, cât și celor două părți ale Vietnamului, reprezentanții delegației nord vietnameze doreau cu orice preț obținerea promisiunii retragerii totale a trupelor americane de pe teritoriul Vietnamului. Această încercare a reprezentat doar o bază pentru viitoarele întrevederi secrete ce se vor desfășura la Paris între Henry Kissinger și Le Duc Tho. Președintele Nixon spera că prin aceste întâlniri va obține deznodământul mult așteptat și dorit de populația americană: "Poporul american așteaptă ca noua administrație să aducă războiul la o încheiere satisfăcătoare și o astfel de încheiere pentru cei mai mulți americani ar însemna o posibilă eliberare a trupelor Statelor Unite din război." Totuși pentru a putea să își lase aliații sud vietnamezi în siguranță, retragerea americană trebuia să se desfășuare în același timp cu cea a trupelor nord vietnameze, lucru care în 1969 părea a fi puțin realizabil, deoarece Vietnamul de Nord nu era încă pregătit să își abandoneze strategia de a reunifica Vietnamul și de a-l pune sub autoritate comunistă.

Anul 1969, primul din administrația Nixon se încheia fără prea multe realizări în privința negocierilor. Nord vietnamezii nu păreau a fi dispuși să renunțe la șansa de a recâștiga Vietnamul de Sud. Singura realizare a acestui an părea a fi planul american de „vietnamizare”, plan care ducea treptat la îndeplinirea dorinței poporului american de a-și readuce acasă soldații de pe frontul din Asia. Noul președinte obținuse o mică victorie prin retragerea unui efectiv de soldați din teatrul de război vietnamez, mișcare care i-a adus popularitatea și recâștigarea unui număr de americani de partea sa.

Începutul anului 1970 aducea cu sine și o schimbare în atitudinea președintelui american, care dacă la începutul mandatului era dispus să negocieze pacea prin mijloace pașnice, după refuzul și lipsa de compromis a nord vietnamezilor era hotărât să obțină prin orice mijloace scopurile propuse. Un prim semn din partea Vietnamului de Nord a fost primit pe 26 ianuarie prin care aceștia își prezentau dorința de a începe din nou convorbirile pentru un angajament. Înainte de plecarea lui Kissinger către Paris pentru noi negocieri cu nord vietnamezii, președintele Nixon i-a spus acestuia că "nu știu despre ce vor acești clovni să vorbească, dar calea pe care o urmăm este fie că vor discuta sau noi vom spune pas. Simt că nu mai este timp pentru concesii."

Politica moștenită de la fosta administrație Johnson, aceea de întreprindere a unor discuții secrete cu rivalii din Vietnamul de Nord, a încercat să fie pusă în continuare în aplicare și poate chiar să fie îmbunătățită de către noua conducere de la Washington. Însă prima întâlnire cu delegația nord vietnameză nu a decurs întocmai după așteptările lui Kissinger, care dorea să găsescă soluții avantajoase pentru toți cei implicați în război, dar mai ales pentru a putea să păstraze independența Vietmanului de Sud. Nixon era convins că era datoria administrației conduse de el să aducă un deznodământ favorabil conflictului din Vietnam . În discursul din noimebrie 1969 președintele le promitea cetățenilor că :”atunci când am lansat căutarea pentru pace, am recunoscut că poate nu vom reuși să aducem războiul la un sfârșit prin negocieri. Astfel că voi pune în aplicare un alt plan-un plan care va aduce războiul la un final în ciuda a ceea ce se întâmplă pe frontul negocierilor.”

Prima întâlnire din anul 1970 a avut loc pe 20 februarie la Paris. Delegația americană era formată din Henry Kissinger, Richard Smyser( expert în problema Vietnamului), Wiston Lord și generalul Waters, iar cea nord vietnameză era formată din Le Duc Tho și Xuan Thuy. Ambele delegații doreau să obțină rezultate productive de pe urma acestei întâlniri. Americanii doreau să încheie pacea pentru ca soldații lor să se poată întoarce acasă, evitând astfel o posibilă înfrângere umilitoare, iar nord vietnamezii, al căror scop final era unificarea celor două Vietnamuri sub autoritatea comunistă, priveau negocierile ca pe simple strategii pentru a putea întârzia progresul pe care rivalii lor americani păreau să îl obțină prin noile politici.

Nord vietnamezii sperau ca prin această întrevedere cu americanii să îi convingă pe aceștia că dorința lor de a păstra Vietnamul de Sud ca o entitate politică independentă intră în contradicție cu misiunea pe care Vietnamul de Nord o are, aceea de a distruge guvernul Vietnamului de Sud și de a instaura un singur regim în ambele regiuni ale Vietnamului. Reprezentantul Vietnamului de Nord, Le Duc Tho învinovățea Statele Unite de eșecul de până acum al nord vietnamezilor de a putea prelua conducerea în întreg Vietnamul. Singura soluție prin care Statele Unite puteau repara răul făcut poporului nord vietnamez era să accepte condițiile impuse de reprezentanții Vietnamului de Nord : retragerea tuturor trupelor americane și eliminarea de la guvernare a administrației președintelui Thieu.

În fața propunerilor total nepotrivite ale lui Le Duc Tho, Henry Kissinger a dorit să evidențieze că noua administrație de la Casa Albă este dispusă să înceapă negocieri serioase, ne mai dorind să repete greșelile făcute de administrația președintelui Lyndon Johnson, care în loc să rezolve conflictul, l-a adâncit și mai mult.

În tumultul Războiului Rece și al crizelor sale ce cuprindeau și mai multe teritorii, americanii doreau să se asigure că situația din Vietnam nu se va transforma într-un eșec umilitor. De aceea Kissinger încerca să își convingă omologul nord vietnamez că o hotărâre trebuia să fie luată, fără alte implicații ale unor terțe puteri, precum Uniunea Sovietică sau China: “situația internațională are complicații care pot face ca Vietnamul să nu mai fie preocuparea altor țări și poate însemna că Vietnamul nu se va mai bucura de sprijin necondiționat din partea altor state care acum îi oferă sprijin.” Singura concesie pe care Kissinger vroia să o obțină de la nord vietnamezi era retragerea reciprocă a trupelor de pe teritoriul Vietnamului de Sud, care trebuia să rămână independent.

Însă șeful delegației Vietnamului de Nord, Xuan Thuy, considera că până la încheierea oricărui armistițiu, conducătorii americani trebuiau să stabileacă o dată până la care toate forțele militare americane să părăsească teritoriul Vietnamului. Pentru a le demonstra americanilor că sunt dispuși să înceapă discuțiile, Xuan Thuy promitea o încetare a focului împotriva americanilor. Această dovadă de bunăvoință nu se aplica și Vietnamului de Sud, care va continua să sufere până când președintele Thieu va demisiona din fruntea guvernului.

Susținându-și partenerul Le Duc Tho spunea că doar când americanii vor fi dispuși să asculte dorințele nord vietnamezilor și când vor înceta să continue să le saboteze misiunea moștenită de a reunifica cele două Vietnamuri, doar atunci se pot începe adevărate negocieri : “Doar când vom avea o evaluare corectă a balanței de forțe, vom putea avea o soluție corectă.” Aducând în discuție politica de „vietnamizare”, Le Duc Tho acuza America de încercarea de a păcăli prin retragerea treptată a trupelor pe toți cei implicați în conflict. Nord vietnamezii vedeau „vietnamizarea” ca pe o strategie prin care războiul devenea unul care să fie acceptabil pentru populația americană și ca pe o cale prin care trupele sud vietnameze deveneau tot mai puternice și mai bine pregătite cu sprijin american: “Înainte era peste un milion de trupe americane și trupe marionetă și ați eșuat. Cum puteți reuși când lăsați trupele marionetă să lupte? Acum, doar cu sprijin american, cum puteți câștiga?”

Prima rundă de negocieri dintre Henry Kissinger și Le Duc Tho nu a dus la rezultatul așteptat de oficialii americani. Nord vietnamezii nu păreau dispuși să se angajeze într-un tratat decât sub condițiile dictate de ei: retragerea totală a trupelor americane din teatrul de război din Vietnam și imediata destituire din funcție a președintelui Vietnamului de Sud și a guvernului său.

Următoare întâlnire dintre americani și nord vietnamzi a avut loc în luna următoare, pe data de 16 martie. Propunerea lui Kissinger era ca atât americanii cât și nord vietnamezii să își retragă trupele și să încheie orice operațiune militară în Indochina. În ceea ce privea problema retragerii trupelor americane, Kissinger vorbea despre un program lunar pe o perioadă de 16 luni.

Delegația nord vietnameză a considerat propunerile lui Kissinger ca fiind de neacceptat, deoarece președinte Nixon susținuse că prezența americană în Vietnam se va încheia într-un an. Reprezentanții din Hanoi cereau retragerea totală a americanilor.

În ceea ce privește demiterea guvernului Thieu, nord vietnamezii nu păreau să cedeze. Nici măcar soluția propusă de americani ca în Vietnamul de Sud să se constituie un guvern de coaliție nu părea a fi pe placul lui Le Duc Tho.

Un nou eșec pentru delegația americană, care după două întâlniri cu reprezentanții nord vietnamezi nu a obținut nicio promisiune concretă. Totuși Kissinger spera că va reuși la următoare întâlnire să obțină un accord cu Vietnamul de Nord, care să fie convenabil pentru toți. Și președintele Nixon credea că următoarea întrevedere cu Le Duc Tho este cea decisivă și era gata să facă orice compromis pentru a se asigura de asta: “Această administrație se află pe un curs ireversibil nu doar de a părăsi Vietnamul, ci și de a reduce angajamentele americane în lume.”

Ziua de 4 aprilie 1970 anunța noi tratative pentru ajungerea la un compromis. Henry Kissinger căuta noi argumente plauzibile care să contrabalanseze cererile mult prea nerezonabile ale nord vietnamezilor.Reprezentanții Vietnamului de Nord nu păreau a fi gata să facă compromisuri încă, fiind siguri că pot obține victoria în aceste negocieri. Retragerea reciprocă și păstrarea în funcție a guvernului lui Thieu păreau a fi soluții neacceptabile pentru Xuan Thuy și Le Duc Tho. O altă nemulțumire a delegației nord vietnameze o constituia continuarea escaladării conflictelor din Laos și Cambogia, care reprezentau zone cheie pentru preluarea conducerii de către Vietnamul de Nord asupra zonei de sud: "Ați crezut că puteți folosi un grup de reacționari militari pentru a-l înlătura de la conducere pe Norodom Sihanouk și că totul se va încheia…Sunt acțiunile voastre cele care i-au făcut pe oamenii din Cambogia să lupte împotriva agenților Statelor Unite."

În fața acuzelor aduse de reprezentanții delegației Vietnamului de Nord, Kissinger răspundea cu răbdare, continuând să caute soluții diplomatice la toate aceste probleme. Kissinger continua să militeze pentru o politică de retragere a trupelor nord vietnameze și americane de pe teritoriul Vietnamului de Sud, unde propunea organizarea unor alegeri și a unei conduceri formate atât din reprezentanții Vietnamului de Sud, cât și din cei ai forțelor din Vietnamul de Nord, precum și încheierea unui acord care să ducă o descaladare a conflictului din Cambogia, care să devină o zonă neutră: "Suntem pregătiți să discutăm o încetare imediată a focului în nordul Laosului. Asta va pune capăt activităților militare odată pentru totdeauna… Suntem pregătiți să discutăm măsuri concrete și specifice pentru a garanta neutralitatea Cambogiei și pentru ne asigura că nu va deveni un pion în niciun conflict internațional. Suntem dispuși să facem acest lucru împreună cu voi sau într-un cadru internațional."

Acuzând delegația americană că singurul lucru pe care și-l dorește nu este pacea, ci continuarea războiului prin diferite mijloace, nord vietnamezii refuză încă odată semnarea unui acord de pace. Întâlnirea dintre Kissinger, Xuan Thuy și Le Duc Tho nu are rezultatul mult dorit de americani, însă lasă o speranță pentru o nouă întalnire. Nord vietnamezii se arată dispuși să revină la Paris, sperând însă că până la următoarea întâlnire cu Kissinger americanii vor realiza unde au greșit și vor remedia situația: "Ne-ar plăcea să vedem ceva nou în propunerea voastră. Doar astfel vom putea rezolva problema."

Kissinger încheia această nouă rundă de discuții, printr-o recomandare oferită reprezentanților delegației Vietnamului de Nord : " Ar trebui să existe reciprocitate. Dacă credeți că aceste discuții sunt o modalitate pentru ca noi să vă acceptăm propunerile, atunci nu are rost să continuăm. Sunt pregătit să reconsider poziția noastră. Dar nu există nicio speranță de succes în aceste întâlniri, dacă voi nu vă revizuiți poziția și dacă noi nu avem o garanție că pentru prima dată vom avea o negociere reală."

Anul 1970 se încheia fără mari speranțe că pace și războiul se aflau aproape de punctul final. Următorul an deschidea o nouă rundă de negocieri, ce se desfășurau în diferite perioade din lunile mai-iulie. Reprezentanții din Vietnamul de Nord continuau să își susțină strategia de a schimbare a guvernului din Vietnamul de Sud, care în viziunea lor era impedimentul ce stătea în calea păcii și independenței statului vietnamez. În cadrul întâlnirii de 3 ore cu Henry Kissinger din data de 12 iulie 1971, Le Duc Tho susținea că "probabil că asta este cel mai mare obstacol, deoarece administrația Thieu este foarte dictatorială și simpazitantă a războiului… Cât timp Thieu rămăne, nu va exista pace. Se poate spune că schimbarea sau păstrarea lui Thieu este măsura intenției voastre de a restaura pacea sau de a continua vietnamizarea războiului… Dacă îl schimbați pe Thieu noi suntem dispuși să încheiem războiul repede, nu doar în Vietnam, ci în toată Indochina…Dacă îl schimbați pe Thieu vom face pași mari și satisfăcători pentru toate părțile."

Dacă prima întâlnire din anul 1971 se axase pe dorința de a-l destitui din funcție pe președintele Thieu, întâlnirea din 26 iulie avea ca principal scop convingerea delegației americane că cel mai bine ar fi să își retragă definitiv trupele de pe teritoriul Vietnamului. Reprezentanții Vietnamului de Nord doreau retragerea definitivă a forțelor americane și neimplicarea în chestiunile interne din Vietnam : "Nu există o cale miraculoasă de a rezolva problema Vietnamului decât de a negocia serios cu noi la conferința de la Paris."

În fața pretențiilor tot mai lipsite de tact ale lui Le Duc Tho, Kissinger a încercat să răspundă într-un mod elegant, susținând că americanii vor fi gata să părăsească teritoriul vietnamez în aproximativ 9 luni, după ce un acord de pace favorabil pentru Vietnamul de Sud va fi semnat. Arătându-și frustarea în fața unei noi amânări din parte oponenților săi, Kissinger spera doar că va mai avea ocazia de a îndrepta situația: "Va fi dificil să-l conving pe domnul Nixon să mă lase să mai revin aici încă odată, dar sper că voi reuși." Totuși la întoarcerea sa Kissinger era pentru prima dată convins ca o posibilă pace este aproape.

Negocierile pe care Henry Kissinger le-a purtat cu reprezentanții Vietnamului de Nord, Le Duc Tho și Xuan Thuy aveau ca principal scop încheierea unui acord care să pună capăt violentului război dintre Vietnamul de Nord și Statele Unite și aliații lor sud vietnamezi. Însă niciuna dintre părțile implicate nu părea dispusă să facă compromisuri. Nord vietnamezii doreau cu orice preț retragerea trupelor americane și a sprijinului acordat Vietnamului de Sud și înlăturarea de la conducere a administrației Thieu. Americanii doreau încheierea unui armistițiu prin care Vietnamul de Sud să rămână independent și să fie pus sub autoritatea unei administrații cu reprezentanți din ambele părți ale Vietnamului.

În fața refuzului categoric al delegației nord vietnameze, Kissinger și administrația Nixon au realizat că singura modalitate de a obține rezultatele dorite era prin intermediul forței. Președintele Nixon era decis să folosească soluția violenței și a atacului pentru a nu permite Vietnamului de Nord să pună capăt și mandatului său, așa cum s-a întâmplat cu președintele Johnson : "Asta a fost ultima șansă a celor din Hanoi. Am decis că acum este esențial să înfrângem invazia Vietnamului de Nord. "

II.2. Problemele militare

II.2.1.Ofensiva nord vietameză și bombardarea Cambogiei

Negocierile duse cu nord vietnamezii nu reprezentau decât dorința americană de a obține pacea prin mijloace pașnice. Când rezultatele nu au fost cele așteptate și când nord vietnamezii au început o ofensivă în luna februarie, reprezentanții americani au decis să încheie odată pentru totdeauna conflictul, chiar și prin folosirea forței.

Pierderile pe care Statele Unite continuau să le sufere l-au determinat pe președintele Nixon să ordone o bombardare secretă a Cambogiei, un stat vecin Vietnamului și care le putea oferi nord vietnamezilor o cale de infiltrare în sud. Prin decizia luată de celelalte state, Cambogia s-a transformat în doar câteva luni dintr-un teritoriu liniștit într-un adevărat teatru de război.

Neutralitatea Cambogiei fusese respectată doar de către americani, care abia după descoperirea că Vietnamul de Nord a încălcat neutralitatea statului cambodgian prin amenajarea unor baze prin care trupele lor era ferite de orice atac, au decis că pentru a putea opri incursiunea comunistă ce se răspândea în toată Indochina, trebuiau să acorde sprijin guvernului din Cambogia: „Nu vom tolera continuarea violării unei înțelegeri… Un răspuns potrivit la aceste atacuri va fi luat dacă continuă.”

Lansarea unui număr de cinci rachete asupra Saigonului, a demonstrat faptul că Vietnamul de Nord nu era încă pregătit să încheie un armistițiu cu America și aliații săi. Continuarea escaladării conflictului l-a determinat pe președintele american să reacționeze prin atacuri cu bombardiere -52 împotriva bazelor nord vietnameze. Ziua de 18 martie a reprezentat începutul rezolvării unei noi capcane din partea Vietnamului de Nord, încercare care a înregistrat un real succes pentru americani care au reușit să distrugă mai multe baze ale comuniștilor din Cambogia.

În lipsa unui răspuns din partea nord vietnamezilor, Nixon a continuat politica de atacuri aeriene pe toată durata lunilor aprilie-august 1969: „atacurile au fost eficiente și pot continua să fie cu riscuri acceptabile.” Răspunsul celor din Vietnamul de Nord nu a fost unul militar, ci mai degrabă unul strategic, deoarece și-au retras forțele din sanctuarele cambogiene pentru a le muta din nou mai aproape de ținta lor finală- Vietnamul de Sud.

Dacă evenimentele pe teatrul de război americano-vietnamez păreau că înaintează cu greu spre găsirea unei soluții acceptabile pentru ambii combatanți, Cambogia se confrunta cu propriiile sale încercări. Conducătorul, prințul Silhanouk, care le oferise sprijin americanilor în atacurile împotriva Vietnamului de Nord “cu toată onestitatea și obiectivitatea prezența forțelor americane în Asia de Sud-Est a stabilit o balanță de putere regională care permite națiunilor mici precum Cambogia să fie respectate” era înlăturat de primul ministru Lon Nol, fiind acuzat că a jucat dublu, fiind atât de partea americanilor, cât și de partea forțelor comuniste, în funcție de propriul său interes.

Dacă fostul guvern din Cambogia nu a fost un aliat atât de loial pe cât se aștepta, Nixon era decis să nu permit ca acest lucru să se întâmple din nou. Astfel că după lovitura de stat americanilor li s-au alăturat trupe sud vietnameze, dispuse să înăbușe noua ofensivă a Vietnamului de Nord, ce se desfășura pe tot teritoriul Cambogiei: “Vietnamul de Nord și-a intensificat agresiunea militară în toate zonele și în special în Cambogia… Pentru a ne proteja oamenii din Vietnam și pentru a garanta succesul continuu al retragerii noastre și al vietnamizării, am concluzionat că a venit timpul să acționăm…În colaborare cu forțele armate al Vietnamului de Sud sunt lansate atacuri pentru a elibera de dușmani sanctuarele de pe granița dintre Cambogia și Vietnam.”

În noul focar de conflict ce izbucnise în Cambogia americanii și sud vietnamezii se aflau umăr lângă umăr în încercare de a opri acțiunile violente ale nord vietnamezilor, care considerau că teritoriul Cambogiei reprezenta ultimul obstacol în cale cuceririi Vietnamului de Sud. Acest nou conflict punea într-un con de îndoială interesele fiecărei puteri implicate: americanii trebuiau să continue să ofere sprijin aliaților săi prin toate mijloacele, ceea ce însemna că programul de vietnamizare trebuia pus în “stand-by” pentru o vreme, reprezentanții din Saigon aveau nevoie de mai mult timp pentru pregătire și pentru a se putea ridica la nivelul cerut de conflict, iar nord vietnamezii continuau ofensivele care duceau la slăbirea potențialului forțelor militare și la pierderi materiale și umane.

Pus în fața unei noi provocări, Nixon considera că cea mai bună soluție pentru a-i opri odată pentru totdeauna pe nord vietnamezi era începerea atacurilor terestre de către trupele sud vietnameze, sprijinite de forțe aeriene americane asupra bazei imanice de la Parrot’s Beak prin planul „Toan Thang 42” (Victoria totală). În fața planului președintelui american, Henry Kissinger era sceptic că astfel America și-ar mai putea continua planul de retragere a trupelor din Vietnam, dacă oferă sprijin Vietnamului de Sud. Astfel Statele Unite în loc să fie pe punctul de a părăsi teritoriul din Indochina, se adânceau și mai mult într-un conflict, ce ducea nu doar la pierderi pe frontul de război, ci și pe frontul de acasă, unde americanii așteptau să se pună în aplicare promisiunea făcută de Richard Nixon la începutul mandatului. Recomandarea lui Kissinger a fost aceea ca „atacurile asupra sanctuarelor să fie realizate de forțele vietnameze.” Ceilalți oficiali de la Casa Albă aveau propriile păreri legate de dilemma cu care se confrunta președintele. Ellsworth Bunker, ambasadorul Statelor Unite în Vietnamul de Sud și Creighton Abrams, general și comandantul armatei americane susțineau decizia lui Nixon de a ataca sanctuarele nord vietnameze atât de trupele americane cât și cele sud vietnameze.

Noile atacuri ale trupelor nord vietnameze și ale aliaților din luna aprilie asupra unor importante orașe din Cambogia, l-au făcut pe Nixon să se întrbe dacă „Vom putea să continuăm o retragere graduală din Vietnam cu toată Cambogia transformată într-o zonă de bază?” O contraofensivă americană putea fi văzută de combatanți ca o nouă escaladare a conflictului, astfel că președintele american a decis să lanseze noi atacuri asupra sanctuarelor comuniste din Cambogia, care să se desfășoare în același timp cu reluarea bombardamentelor asupra Vietnamului de Nord.

Kissinger se temea că odată cu punerea în aplicare a planului, Statele Unite vor fi din nou în prima linie a bătăliei, ceea ce va îngreuna retragerea americanilor din Vietnam:”Kissinger era foarte îngrijorat seara trecută și încă este că președintele se mișcă prea nesăbuit fără a se gândi la consecințe.” Secretarul apărării Melvin Laird credea că cea mai bună soluție pentru războiul ce se desfășura în Cambogia era folosirea doar a trupelor sud vietnameze , în timp ce Abrams și Bunker considerau că pentru a se impune definitiv în fața nord vietnamezilor Statele Unite și aliații sud vietnamezi trebuiau să atace și baza de la Fishhook. Decizia lui Nixon a fost aceea de a bombarda și baza de la Fishhook, în încercarea de a câștiga timp pentru implementarea programului de vietnamizare.

Anunțarea populației americane despre incursiunea din Cambogia s-a petrecut pe 30 aprilie, printr-un discurs prezidențial. Nixon le promitea americanilor că acțiunea din Cambogia nu va prelungi războiul, ci că reprezintă doar o modalitate de a-i obliga pe nord vietnamezi să facă compromisuri. Încălcarea neutralității Cambogiei l-a determinat pe Nixon să nu stea deoparte și să privescă cum acest mic teritoriu este atras sub autoritate comunistă: “Vietnamul de Nord a ocupat militar sanctuare de-a lungul frontierei Cambogiei cu Vietnamul de Sud.”

Conștient că o victorie în Cambogia, va duce la o posibilă victorie în Vietnamul de Sud, președintele le cerea americanilor încă puțin timp pentru a rezolva conflictul:”Dacă Vietnamul de Nord va ocupa totul în Cambogia sau întreaga țară, acest lucru va însemna că Vietnamul de Sud va fi învăluit și că forțele americane din zonă ca și cele sud vietnameze se vor afla într-o situație militară de nesusținut.”

Vrând să evite formarea unor noi mișcări de proteste anti-război, Nixon i-a asigurat pe americani că rolul Statelor Unite nu este unul care să solicite noi deportări de trupe, deoarece”o mare responsabilitate pentru operaținile de la sol este asumată de forțele sud vietnameze.” Statele Unite vor acorda doar sprijin în situații ce depășesc pregătirea forțelor Vietnamului de Sud. ”Acțiunea pe care am întreprins-o în seara aceasta este indespensabilă pentru succesul continuu al programului de retragere. O majoritate a poporului american dorește să se încheie acest război.”

Sperând că explicația oferită este una plauzibilă, președintele a ordonat începere punerii în aplicare a planului de a distruge prezența nord vietnameză din Cambogia. Ziua de 1 mai a simbolizat nu doar începutul unei noi luni, ci și începutul invaziei trupelor americane și a celor sud vietnameze în regiunea Fishhook, unde bombe B-52 distrugeau baze ale Vietmanului de Nord. Timp de mai bine de două luni forțele aliate( americane și sud vietnameze) distrugeau orice la ieșea în cale, uneori chiar și sate în care se aflau oameni nevionovați. Nixon pornise acest război în Cambogia vrând să demonstreze că Statele Unite nu sunt “giganți” lipsiți de ajutor ci apărători ai statelor libere ce sunt asuprite de state totalitare. Decizia luată de președintele american , “de a folosi trupele americane pentru a neutraliza sanctuarele timp de 8 săptămâni a fost cea mai bună cale de a menține pacea stabilită și securitatea ieșirii noastre din Vietnam și de a preveni forțele din Hanoi să cucerească Indochina.” Colaborarea cu sud vietnamezii le-a adus în anii 1970-1971 americanilor o speranță că războiul ar putea fi aproape de final. În fața ofensivei americane și sud vietnameze, Vietmanul de Nord și-a pierdut din avantaj. Trupele nord vietnameze au suferit pierderi grave, care i-au obligat să își regândescă strategia și să își regrupeze forțele pentru un posibil nou atatc. Operațiunea din Cambogia a întârziat cu aproape un an planurile Vietnamului de Nord de a începe un nou atac împotriva oponenților săi, iar Vietnamului de Sud i-a dat timp să își fortifice trupele și strategiile pentru a putea face față unei contraofensive prin propriile forțe.

Pentru Nixon și Statele Unite, Cambogia a reprezentat atât o victorie în fața comunismului, cât și un eșec acasă, unde protestele s-au intensificat, făcându-l pe președinte să se teme că o realegere iese din calcul. Decizia lui Nixon de a escalada un nou conflict în Indochina a dus la distrugerea unui stat neutru, ce a devenit o adevărată arenă de luptă și unde oameni nevinovați au fost sacrificați. Nixon dorea ca prin acestă incursiune să poată câștiga timpul necesar pentru a duce la îndeplinire programul de "vietnamizare", dar și să le demostreze nord vietnamezilor că America nu se lasă îngenunchiată de un mic obstacol și că cea mai bună modalitate de a încheia conflictul este negocierea păcii.

Atacurile întreprinse de americani și de aliații lor împotriva sanctuarelor nord vietnameze au prevenit colapsul Cambogiei în 1970 sub autoritate comunistă, însă nu au putut să înlăture definitiv amenițarea comunistă. Cambogia se va mai bucura pentru câțiva ani de independență

II.2.2. Operațiunea din Laos

După reușita operațiunii din Cambogia, Nixon era încrezător că o nouă era va începe în relațiile dintre Statele Unite și Vietnamul de Nord, o eră a păcii și a stabilității. Dar începutul anului 1971 avea să contrazică acest lucru, deoarece un nou teatru de război se deschidea în Indochina, de această dată în Laos.

Laosul, la fel ca și Cambogia era un stat neutru, dar care reprezenta un mare interes pentru Vietnamul de Nord care îl percepea ca pe o etapă importantă în drumul spre cucerirea Vietnamului de Sud și spre eliminarea trupelor americane de pe teritoriul Indochinei, dar și pentru Statele Unite care doreau ca acest mic teritoriu să rămână liber. Laosul a fost un punct de interes nu doar pentru președintele Nixon, ci și pentru predecesorii săi. Președintele Eisenhower considera păstrarea intergrității teritoriale a Laosului esențială și era dispus să facă orice compromisuri pentru a o prezerva: “dacă Vietnamul cade, atunci comunismul se va răspândi din Laos în Cambogia, în Thailanda și în toate celelalte teritorii vecine ca un rând de domino.” Și președintele John F. Kennedy s-a confruntat în timpul mandatului său cu problema Laosului, însă acesta s-a dovedit a fi sceptic în privința ajutorului american care ar trebui oferit. Totuși pentru a nu lăsa ca ceilalți să considere America lașă, Kennedy a propus organizarea unei conferințe internaționale care să rezolve diferențele dintre facțiunile politice și militare ce se confruntau în Laos. Lyndon Johnson a fost președintele care a escaladat conflictul nu numai în Vietnam, ci și în Laos unde a ordonat bombardarea unor ținte.

Și noua administrație condusă de Ricahrd Nixon avea să se lovească de “obstacolul” Laosului. După înfrângerea suferită în Cambogia, trupele nord vietnameze păreau hotărâte să câștige războiul din Indochina prin atacuri în regiunea Laosului, violând astfel termenii celor două conferințe de la Geneva ce ofereau Laosului independență.

Văzând că ofensiva nord vietnameză ia amploare și că securitatea Vietmanului de Sud e pusă în pericol de un posibil colaps al Laosului, Nixon ordonă în februarie 1971 începerea unei contraofensive, care va fi suportată de forțele Vietnamului de Sud. Pentru a putea pune în aplicare ultimele etape ale vietmanizării, Nixon trebuia să fie sigur că teritoriile din Indochina nu vor mai avea nevoie de sprijin militar american: “Dușmanul trebuie oprit să preia conducerea asupra Cambogiei și a Laosului pentru ca vietnamizarea să aibă șanse de succes.”

Operațiunea din Laos a fost prima în care forțele sud vietnameze au trebuit să înfrunte furia Vietnamului de Nord, fără prea mare ajutor din partea aliaților săi americani.Sprijinul acordat de către americani s-a limitat doar la suport aerian. Scopul principal al operațiunii din Laos era blocarea definitivă a traseului Ho Chi Minh, care fusese pentru mai bine de 11 ani avantajul pe care forțele militare nord vietmaneze îl dețineau asupra rivalilor americani.

Înfrângerea și pierderile suferite în Cambogia i-au determinat pe nord vietnamezi să își joace ultima carte în încercarea de a prelua controlul asupra părții de sud a Vietnamului prin intermediul Laosului.

Americanii, siguri că nord vietnnamezii nu se vor da bătuți fără luptă, au încercat în timpul rămas până la retragerea definitivă din Vietnamul de Sud prin operațiuni similare cu cele din Cambogia să se asigure că Laosul va rămâne un stat neutru și de ce nu poate în viitor un aliat contra forțelor comuniste.

Semnele unei posibile contraofensive nord vietnameze apăruseră deja în partea de sud est a Laosului. În fața unei amenințări ipotetice în luna februarie 1971 președintele american a escaladat din nou războiul din Indochina aprobând planul "Dewey Canyon II ", denumit după un alt plan desfășurat în anul 1969 în Vietnamul de Sud sau "Lam Son 719 "-cum a fost denumit de sud vietnamezi și care a constat într-o operațiune terestră sub autoritate sud vietnameză și sprijinită de suport aerian american. Oficialii de la Washington sperau că această nouă criză va oferi suficient timp pentru ca procesul de “vietnamizare“  să fie pus în practică și ca forțele Vietnamului de Sud să își poată asuma responsabilitatea unor viitoare conflicte:”Sper că Thieu înțelege că încrederea președintelui este atuu pe care nu trebuie să îl risipească și că acesta poate fi ultimul său acces la sprijinul Statelor Unite”. De asemenea reprezentanții americani sperau că în fața unui posibil atac al comuniștilor, sud vietnamezii să poată primi ajutor chiar de la primul ministru al Laosului Souvanna Phouma, care să abandoneze siguranța neutralității și să declare război nord vietnamezilor.

Pe 8 februarie 1971 primele trupe sud vietnameze s-au infiltrat pe teritoriul Laosului cu obiectivul precis de a căuta soluții pentru a bloca accesul pe traseul Ho Chi Minh și în același timp cu ajutorul americanilor să înceapă atacuri asupra trupelor Vietnamului de Nord.

Contraofensiva nord vietnameză nu s-a lăsat mult așteptată. Nord vietnamezii în fața amenințării că ar putea pierde avantajul pe care îl aveau de atâta timp asupra Vietnamului de Sud, au început atacuri graduale, folosind toate tipurile de armament de care dispuneau. Se părea că nord vietnamezii nu erau dispuși să repete greșelile făcute în Cambogia. Vrând să le demonstreze americanilor și aliaților lor că sunt pregătiți pentru o luptă totală, în care vor exista atât învingători, cât și învinși, fără nici un compromis: „infanterie puternică, armuri și formațiuni puternice erau în sudul Laosului…apărare aeriană formidabilă…terenul muntos și acoperit de junglă era un avantaj. Poienile unde puteau ateriza elicopterele erau rare și bine apărate.”

Găsindu-se pentru prima dată singuri în fața comunismului, sud vietnamezii au luat decizii care nu s-au dovedit a le aduce nici un beneficiu. Urmând un impuls, președintele Vietnamului de Sud, Thieu, a decis să lanseze o operațiune asupra orașului Tchepone, care le-ar fi putut asigura măcar o mică victorie în fața Vietnamului de Nord. Totuși condițiile meteorologice, terenul ce le părea de nepătruns și lipsa consilierilor americani i-au determinat pe sud vietnamezi ca după doar două luni să își anunțe retragerea din Laos și să se reîntoarcă acasă. Reușind doar să parcurgă doar 8 din cele 20 de mile, președintele Thieu a considerat că scopul său fusese oarecum atins și că trupele puteau să se reîntoarcă acasă.

Oficialii de la Washington nu păreau mulțumiți de felul în care trupele sud vietnameze au gestionat situația din Laos. Generalul Abrams a încercat să îl determine pe Thieu să continue operațiunea contra trupelor nord vietnameze, să nu le lase acestora calea liberă în cucerirea Laosului, însă în fața oricărui argument, președintele Thieu era reticent. Atitudinea sud vietnamezilor a arătat că „ Vietnamul de Sud nu ar putea susține operațiuni la scară largă dincolo de granițe…fără sprijin extern.”

Profitând de retragerea treptată a trupelor sud vietnameze din Laos și de lipsa tot mai accentuată a prezenței americane, Vietnamul de Nord și-a regrupat forțele, iar Armata Populației din Vietnam(PAVN) a reușit chiar să distrugă trupele sud vietnameze înainte ca acestea să ajungă acasă.

Operațiunea din Laos a însemnat o “victorie” pentru toate forțele combatante, cu excepția părții americane. Președintele Thieu într-un discurs susținut în fața supraviețuitorilor a declarat că în Laos, Vietnamul de Sud a obținut „cea mai mare victorie.” Planul „Lam Son 719” a reușit măcar pentru puțin timp să oprească fluxul de armament pe care trupele nord vietnameze din Laos îl primeau. Pentru nord vietnamezi, Laosul a fost un câștig, deoarece după retragerea trupelor Vietnamului de Sud, aceștia au putut extinde traseul Ho Chi Minh spre vest, fiind cu un pas mai aproape de recâștigarea părții de sud a Vietnamului. Doar pentru americani operațiunea din Laos a fost un real eșec. Oficialii de la Washington au realizat că după terminarea programului de "vietnamizare" sud vietnamezii nu vor fi pregătiți să înfrunte autoritatea comunistă.

Operațiunea din Laos a fost prima în care americanii nu s-au implicat total în conflict, lăsându-le întreaga responsabilitate aliaților săi, care nu au reușit să se ridice la nivelul așteptărilor americane. Operațiunea din Laos le-a demontrat nord vietnamezilor că odată cu plecarea trupelor americane Vietnamul de Sud va deveni o țintă ușor de cucerit, iar Vietnamului de Sud că a reușit să stea pe linia de plutire doar cu ajutorul sprijinului aerian oferit de americani.

Într-un discurs ținut pe data de 9 aprilie președintele Nixon i-a anunțat pe americani că cele două operațiuni din Laos și Cambogia au dus la îndeplinirea promisiunii de retragere a trupelor americane:”În seara asta pot spune că vietnamizarea a avut success. Datorită creșterii puterii sud vietnameze, a succesului operațiunii din Cambogia și a realizărilor operațiunii sud vietnameze din Laos, anunț creșterea ratei de retrageri americane.”

Pentru americani se întrezăreau noi speranțe, președintele părea a fi pe punctul de a-și îndeplini promisiunea de a încheia războiul dus de americani în Vietnam. Pentru Vietnamul de Nord acesta era doar începutul incursiunii spre cucerirea Vietnamului de Sud, iar pentru administrația din Saigon și pentru populația sud vietnameză era începutul sfârșitului.

Planul „Lam Son 719” a schimbat definitv dinamica relației dintre Statele Unite și Vietnamul de Sud, ducând chiar la o distanțare între cei doi aliați, iar Vietnamului de Nord i-a demonstrat că fără ajutorul „gigantului” american sud vietnamezii sunt vulnerabili.

II.2.3. Ofensiva de Paște

Deznodământul neașteptat al operațiunii din Laos și impasul în care se aflau discuțiile pentru pace de la Paris au dus în anul 1972 la noi confruntări militare. Încrezători în propriile forțe și conștienți de slăbiciunea forțelor armate sud vietnameze, nord vietnamezii au încercat o nouă acțiune militară menită să le asigure o și mai mare apropiere de reunificarea Vietnamului.

Ziua de 30 aprilie-duminica Paștelui- anunța cea mai mare ofensivă nord vietnameză din întreg Războiul din Vietnam prin lansarea unor atacuri asupra bazelor sud vietnameze.

Reprezentanții din Hanoi sperau că mișcările anti-război de la Washington cu care se confruntase administrația în trecut, îl vor determina pe Nixon să stea deoparte. Lansarea atacurilor, sprijinită de sovietici, asupra a trei orașe, Quang Tri, Kontum și An Loc, aflate în zona demilitarizată părea a fi ultima zvâcnire nord vietnameză pentru recâștigarea întregului teritoriu al Vietnamului. Succesul părea a fi unul iminent. Conducerea din Saigon a fost obligată să folosească toate trupele disponibile pentru a împiedica colapsul. Frontul Eliberării Naționale a Vietnamului de Sud a primit permisiunea președintelui Thieu pentru a contraataca cu toată puterea zonele amenințate de comuniști.

În fața unei posibile căderi a Vietnamului de Sud, președintele Nixon nu a rămas indiferent. Începutul lunii aprilie a adus noi atacuri americane cu bombe B-52 în zona demilitarizată, precum și în jurul orașelor Hanoi și Haiphong. Președintele atribuia din nou Americii rolul de protector a aliatului său din Vietnam, căruia trebuia să îi ofere mijloacele pentru a putea înfrunta noua provocare lansată de Hanoi.

Deși America se afla pe punctul de a încheia un tratat de neproliferare a armelor nucleare cu Uniunea Sovietică, iar Nixon era conștient de faptul că în umbra Vietnamului de Nord se afla Uniunea Sovietică, oficialii de la Casa Albă nu aveau să le permită nord vietnamezilor și aliaților lor sovietici să distrugă Vietnamul de Sud. Totuși americanii păreau dispuși să facă un compromis și să le permită forțelor nord vietnameze să rămână pe teritoriul Vietnamului de Sud, după încetarea focului. Propunerea americană a fost respinsă de reprezentanții Vietnamului de Nord, ceea ce îi demostra lui Nixon că era vremea pentru noi decizii: “Nemernicii nu au mai fost niciodată bombardați așa cum vor fi bombardați de data aceasta.”

Vrând să demonstreze că America nu își părăsește aliații și că nu se teme de nimeni:” dacă am pierde în Vietnam, nu ar mai exista respect pentru președintele american…deoarece am deținut puterea și nu a folosit-o… Trebuie să fim credibili”, pe 8 aprilie președintele a escaladat conflictul la cel mai mare nivel prin atacuri asupra portului Harbor și printr-o blocadă navală a Vietnamului de Nord. Mișcarea îndrăzneață comandată de Nixon, i-a determinat pe sovietici nu doar să continue summit-ul pentru încheierea unui acord sovieto-american, ci chiar să încerce să pună capăt conflictului din Vietnam.

Operațiunea americană "Linebacker",desfășurată în luna mai, a reușit să împiedice colapsul Vietnamului de Sud. Sprijinul acordat de americani le-a permis trupelor armatei Vietnamului de Sud să își reîntărească fronturile din Saigon și Hue și chiar să fie pregătiți pentru un posibil contraatac.

Operațiunea de Paște a adus Războiul din Vietnam la un nou nivel de violență, unul în care combatanții și-au folosit toate resursele pentru a învinge. Operațiunea condusă de nord vietnamezi le-a demonstrat acestora că Marile Puteri comuniste, China și Uniunea Sovietică, sunt dispuse oricând să sacrifice Vietnamul de Nord pentru începerea unor relații cu Statele Unite. Pierderile suferite au deschis calea unei posibile dorințe de încheiere a unei păci cu trupele americane.

Pentru Statele Unite, ofensiva de Paște a fost o reafirmare a faptului că Vietnamul de Sud, deși mai bine pregătit ca la început, nu este capabil să facă față unui atac nord vietnamez. Violența acțiunii i-a făcut pe liderii de la Washington să caute să încheie cât mai repede o pace durabilă în Vietnam.

Operațiunea de Paște a demostrat vulnerabilitatea crescută a Vietnamului de Sud, dorința Statelor Unite de a nu le permite comuniștilor să câștige putere și faptul că în curând Vietnamul de Sud va rămâne singur în luptă.

II.2.4. Bombardamentele de Crăciun

Cele trei operațiuni desfășurate în Cambogia, Laos și Vietnamul de Sud evidențiaseră atât avantajele cât și dezavantajele celor trei combatanți. Războiul din Vietnam durase deja de prea mult timp și provocase celor trei puteri implicate pierderi considerabile. Operațiunea din primăvara anului 1972 părea că fusese pretextul începerii unor negocieri serioase între Statele Unite și Vietnamul de Nord. Întâlnirile pe care Henry Kissinger le-a avut cu reprezentanții Vietnamului de Nord, Le Duc Tho și Xuan Thuy în lunile septembrie și octombrie au contrazis imaginea unei păci ce urma să se încheie. Nord vietnamezii nu păreau dispuși să facă nici un comproms în ceea ce privea păstrarea la conducerea Vietnamului de Sud a lui Thieu, precum și prezența unor trupe americane pe teritoriul Vietnamului. America nu părea dispusă să mai accepte concesii, iar administrația din Vietnamul de Sud nu mai părea dispusă să se lase umilită de pretențiile rivalilor comuniști. Convins că Vietnamul de Sud este pe deplin pregătit să facă față unor posibile atacuri nord vietnameze, Thieu a hotărât să își asume riscul și să nu accepte condițiile acordului încheiat la Paris de către Kissinger și delegația nord vietnameză în ceea ce privește viitorul Vietnamului de Sud.

Puși în fața unei noi provocări, oficialii de la Washington păreau dispuși să „învingă dilema prin încheierea simultană a relațiilor atât cu Hanoi, cât și cu Saigon.” Prelungirea hotărârii nord vietnameze din cadrul întâlnirilor de la Paris i-a determinat pe liderii americani să încerce o ultimă acțiune militară, care să grăbească încheierea păcii: „Nu era nici un motiv să așteptăm ca Hanoi să-și schimbe tactica dacă discuțiile aveau să se încheie în ianuarie.”

Ziua de 18 decembrie avea să anunțe primele atacuri cu bombe B-52 asupra Vietnamului de Nord, atacuri ce aveau să dureze trei zile și al căror rol era acela de a-i readuce cât mai repede pe nord vietnamezi la masa negocierilor. Văzând că bombardamentele din cele trei zile nu îi înduplecă pe nord vietnamezi, președintele Nixon a hotărât continuarea atacurilor până când America va obține răspunsul așteptat. Mii de bombe au fost lansate asupra orașelor nord vietnameze, cauzând moartea multor persoane nevinovate.

Bombardamentele de Crăciun au fost o mișcare strategic greșită. Americanii nu și-au atins obiectivul, ci doar au reușit să aibă mai multe pierderi materiale în doar câteva zile decât au avut în câțiva ani.Pacea onorabilă care urma să se încheie între Vietnamul de Nord și Statele Unite a fost umbrită de decizia lui Nixon de a nu le mai permite nord vietnamezilor să manevreze situația în favoarea lor.

Operațiunea de Crăciun a reușit doar să demostreze că pentru a încheia cât mai repede războiul în care “gigantul” american părea a fi pe punctual de a pierde în fața unei puteri cu mult mai slabe și mai puțin pregătite, președintele Nixon era dispus să facă orice efort.

Atât încercările lui Kissinger de a încheia o pace pe cale diplomatică, cât și deciziile lui Nixon de a implica Statele Unite în operațiuni pe teritoriul Indochinei au fost mijloace prin care America a încercat să iasă cu fruntea sus din Războiul din Vietnam. Administrația Nixon a încercat să repare greșelile făcute de administrațiile trecute, dar uneori prin deciziile luate sub forța impulsului, liderii de la Washington au prelungit războiul mai mult decât doreau, oferindu-le nord vietnamezilor un avantaj care în viitor le va fi favorabil.

Capitolul III: Ieșirea Statelor Unite din război și încheierea prezenței americane în Vietnam(1973-1975)

III.1 Încheierea tratatului de pace cu Vietnamul de Nord. Ultimii ani ai administrației Nixon

Ultima încercare a americanilor din decembrie 1972 a reprezentat impulsul de care Vietnamul de Nord avea nevoie pentru a luat odată pentru totdeauna decizia de a încheia pacea.

Anul 1973 părea a începe cu dreptul în privința problemei Vietnamului. Președintele american părea hotărât să încheie problema din Asia de Sud Est, care devenise ca o bombă cu ceas, gata să îi explodeze în față lui Nixon.

Călătoria lui Henry Kissinger la Paris pentru o întrevedere cu reprezentantul Vietnamului de Nord, Le Duc Tho, a dat speranțe Americii că pacea este aproape: "am rezolvat toate nelămuririle din textul acordului, am realizat un progres major în ceea ce privește metoda semnării acordului și am realizat un început constructiv pentru înțelegeri. În ceea ce privește zona demilitarizată, am rezolvat această problemă cum am dorit noi. În ceea ce privește procedura de semnătură, ei au făcut un mare pas spre noi, ceea ce diminuează problema recunoașterii Guvernului provizoriu revoluționar al Republicii Vietnamului de Sud și acum noi trebuie să găsim o cale de a obține acordul Saigonului." Președintele Vietnamului de Sud, Thieu, dorea cu orice preț să încheie un acord favorabil pentru poporul său, acord care să asigure că securitatea și integritatea teritorială a țării sale nu este încălcată de Vietnamul de Nord: "Pentru a ne dovedi seriozitatea și bunăvoința pentru a găsi o soluție rapidă, trebuie să luăm în considerare atitudinea celuilalt… Dacă fiecare își păstrează propria părere atunci niciun acord nu va fi posibil." Problema ezitării președintelui Thieu a fost repede rezolvată print-o promisiune secretă făcută de Nixon că Statele Unite vor continua să ofere sprijin Vietnamului de Sud și după încheierea tratatului:"Puteți conta pe noi". Nord vietnamezii păreau dispuși să pună capăt conflictului, deja mult prea violent, din Asia de Sud Est prin începerea unei noi ere de pace, mai întâi în Vietnam și Laos, apoi și în Cambodia: "Vrem pace în Vietnam și Laos și după ce pacea este restaurată în Vietnam și Laos, vom dori pacea să fie restaurată și în Cambogia…Sunt convins că restabilirea păcii în Vietnam și Laos va crea condițiile favorabile pentru restabilirea păcii în Cambogia…când vom avea pace în Vietnam și când aliații noștri vor avea pace în Laos, este ilogic să dorim război în alt loc."

Ziua de 23 ianuarie 1973 avea să fie una fericită pentru toți combatanții din Vietnam, deoarece după mulți ani speranța revenea din nou în spațiul asiatic. Acordul de pace semnat de toți participanții la război anunța începutul unei noi ere în care americanii puteau în sfârșit să părăsească pământul vietnamez. Acordul prevedea încheierea focului, retragerea trupelor pe de teritoriul Laosului și Cambogiei, păstrarea în funcție a președintelui Thieu. Americanii se angajau ca în cel mult două luni să se retragă definitiv din Vietnam, iar nord vietnamezii se angajau să nu pornească noi atacuri în zona demilitarizată și să elibereze prizonierii de război americani. Richard Nixon reușise să-și îndeplinească promisunea făcută în urmă cu cinci ani de a retrage trupele americane din război. "Pacea onorabilă" promisă populației americane fusese înfăptuită, iar Statele Unite puteau lăsa în urmă teatrul de război vietnamez. Securitatea și integritatea teritorială a Vietnamului de Sud părea a fi rămas intactă, iar reprezentanții Vietnamului de Nord păreau dispuși să o respecte. Tratatul din ianuarie 1973 semnat la Paris de către Statele Unite, Vietnamul de Sud, Vietnamul de Nord și de Viet Cong părea să fie un câștig pentru toți. Discursul ținut de președintele american în aceeași zi a întărit ideea că pentru Statele Unite războiul a luat sfârșit: "La 12:30 ora Parisului, 23 ianuarie 1973, "Acordul privind încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam" a fost semnat de Dr. Henry Kissinger, în numele Statelor Unite și de consilierul special Le Duc Tho, în numele Republicii Democratice Vietnam…Acordul va fi semnat de toate părțile participante la Conferința de la Paris pentru Vietnam pe 27 ianuarie 1973…Vom face tot ceea ce acordul ne cere și ne așteptăm ca și celelalte părți să facă tot ceea ce acordul le cere." Acordul de pe data de 27 ianuarie avea să pună sfârșit nenumăratelor contradicții dintre americani și nord vietnamezi și avea să readucă liniștea în Vietnamul de Sud și în cel de Nord, iar președintele Nixon părea să aducă în discursul său câte un mic omagiu tuturor combatanților: "Oamenilor și guvernului din Vietnamul de Sud care prin curajul, sacrificiul vostru ați câștigat dreptul de a vă hotărî viitorul…Așteptăm cu nerăbdare să lucrăm cu voi în viitor-prieteni în pace așa cum am fost aliați în război. Liderilor Vietnamului de Nord pentru că am terminat războiul prin negocieri, să construim pacea reconcilierii. Suntem pregătiți să facem efortul de a atinge acest scop. Și în sfârșit poporului american care sprijinind insistența noastră pentru pace onorabilă a făcut-o posibilă."

Deși tratatul de pace părea a fi un lucru sigur, președintele Nixon, conștient de faptul că nord vietnamezii nu sunt întotdeauna capabili să-și țină promisiunile, a decis să păstreze o ușoară umbră de amenințare a unei noi posibile intervenții în Vietnam în cazul în care lucrurile se vor precipita din nou:"Singura cale de a ține Vietnamul de Nord sub control este să nu spunem că plecăm pentru totdeauna."

Dacă problema securității Vietnamului de Sud părea a fi rezolvată, cel puțin pentru moment, problema Cambogiei era încă una ce nu își găsise o soluționare definitivă. Deși americanii reușiseră în anul 1970 să oprească o posibilă transformare a Cambogiei într-un nou "satelit" comunist, anul 1973-cel al păcii, părea a nu fi realizabil și aici. Khamerii roșii continuau să respingă orice propunere de încetare a focului venită din partea guvernului condus de Lon Nol și a oficialilor americani: "Națiunea și poporul cambogian sunt obligate să continue lupta împotriva agresorilor americani și a trădătorilor Lon Nol și Sirik Matak pentru eliberarea oamenilor." Rebelii cambogieni păreau dispuși să prelungească războiul până când imperialiștii americani vor părăsi teritoriul cambogian. Singura soluție părea a fi readucerea la conducerea Cambogiei a lui Sihanouk.

În Washington oficialii americani nu păreau a fi dispuși să trimită din nou ajutoare în Cambogia. Însă ofensiva lansată de khamerii roșii și susținută de Vietnamul de Nord, i-a determinat pe oficialii de la Washington să ia măsuri. Colapsul Cambogiei ar fi putut pune în pericol și siguranța Vietnamului de Sud.

Semnarea acordului de pace a fost percepută ca o trădare a rebelilor din Cambogia de către Vietmanul de Nord, care a decis să se alieze cu dușmanii capitaliști ai poporului cambogian. Khamerii roșii erau dispuși să facă orice pentru a nu le permite americanilor să câștige bătălia din Cambogia.

Americanii au încercat prin toate mijloacele posibile să încheie pace și în Cambogia, însă în fața refuzului categoric al forțelor rebele, singura soluție de a împiedica ca rebeliunea să nu cuprindă și celelalte state din Indochina părea a fi lupta.

Odată cu trecerea lunilor și cu impasul în care se afla situația din Cambogia, Congresul american, decis să încheie odată pentru totdeauna prezența americană din Indochina, a adoptat o lege prin care erau tăiate toate fondurile pentru operațiunile militare. În fața presiunilor tot mai mari din partea Congresului, dar și a propriilor parteneri, președintele Richard Nixon a acceptat încheierea contraofensivei din Cambogia: "Acest abandon al unui prieten va avea un impact profund în alte țări, precum Thailanda, care s-a bazat pe constanța și determinarea Statelor Unite și vreau ca și Congresul să fie conștient de consecințele acțiunii sale. Sper doar ca nord vietnamezii să nu tragă concluzia greșită din această acțiune a Congresului că sunt liberi să lanseze o ofensivă militară în celelalte zone ale Indochinei. Vietnamul de Nord ar face o greșeală periculoasă dacă ar înțelege încetarea bombardamentelor din Cambogia ca pe o invitație la noi agresiuni sau violări ale acordului de la Paris".

Dacă teatrul de război din Indochina părea a fi măcinat de "eșecul" american din Cambogia, care cel puțin pentru moment părea a fi unul eminent, acasă, în America, societatea era zguduită de scandalul din jurul afacerii Watergate. Se părea că deciziile pe care președintele a fost nevoit să le ia, chiar și în cele mai extreme situații în conflictul din Vietnam, l-au transformat pe Nixon într-un om suspicios, neîncrezător în forțele proprii, care trebuia să își asigure siguranța prin spionarea posibililor rivali:"Vietnamul a dus la sfârșitul prematur al președenției lui Nixon. Măsurile extreme pe care le-a luat pentru a-și proteja politica din Vietnam împotriva dușmanilor reali și imaginați au condus direct la scandalul Watergate." Asocierea președintelui cu scandalul Watergate a dus la o scădere a popularității omului care reușise ca după mulți ani să readucă trupele americane din Vietman acasă.

La fel cum Războiul din Vietnam a însemnat o cumpănă în viața lui Lyndon Johnson, un obstacol, care în cele din urmă a dus la încheierea unui cariere politice de succes, Watergate a însemnat pentru Nixon punctul culminant al carierei sale politice. "Arhitectul" conceptului de pace onorabilă era acum pe punctul de a părăsi scena politică americană. Toate lucrurile mărețe pe care Richard Nixon reușise să le facă pentru Statele Unite erau umbrite de implicarea sa într-o acțiune de spionaj a adversarilor politici. Watergate părea a fi înlocuit problema Războiului din Vietnam, iar președintele părea să piardă încrederea electoratului cu fiecare zi ce trecea: "Watergate a redus ratingul de aprobare și l-a lăsat să lupte pentru a-și salva viața politică."

Profitând de dilema pe care afacerea Watergate o adusese în Statele Unite, liderii nord vietnamezi, a căror mare dorință era reunificarea Vietnamului, au întreprins noi acțiuni pentru a-și duce la îndeplinire interesul. Mulțumiți de faptul că în martie 1973 americanii își retrăseseră aproape toate trupele de pe teritoriul Vietnamului și fiind convinși că scandalul în care președintele era implicat va fi o distragere pentru societatea americană, au început noi ofensive în octombrie 1973, ceea ce a dus la izbucnirea unui al treilea război în Vietnam. Nord vietnamezii erau hotărâți să recâștige Vietnamul de Sud. Astfel că până la începerea ofensivelor din octombrie, forțele nord vietnameze și-au reînarmat trupele aflate pe teritoriul Vietnamului de Sud, care odată cu plecarea trupelor americane a rămas vulnerabil în fața unor posibile amenințări. Trupele lui Thieu se aflau singure în fața furiei nord vietnameze și măsuri trebuiau luate pentru a preveni căderea Vietnamului de Sud :" Thieu a luat o poziție pe care a numit-o "Cei 4 nu": nerecunoașterea dușmanului, niciun guvern de coaliție, nu neutrelizării Vietnamului de Sud, nu concesiei asupra teritoriului." Congresul american nu părea dispus să acorde Vietnamului de Sud ajutorul financiar de care avea nevoie.

Probleme nu erau doar în Vietnam, ci și în America unde scandalul Watergate a făcut ca în august 1974 președintele Nixon să își dea demisia. Dorința lui Nixon de menține la distanță trupele nord vietnameze și de a acorda sprijin financiar Vietnamului de Sud în vederea reconstituirii statului și a armatei nu se îndeplinise. Congresul american a reușit ca în doar un an să distrugă orice speranță a președintelui Nixon că pacea va dăinui în Vietnam. Refuzul Congresului de a oferi mai mulți bani pentru întărirea trupelor sud vietnameze a făcut ca balanța de forțe să se încline în favoarea Vietnamului de Nord. Nixon părăsea Casa Albă cu durere în suflet: "În lunga perioadă a afacerii Watergate , am simțit că este datoria mea să prezerv, să fac orice efort pentru a termina mandatul pentru care m-ați ales."

Încheierea tratatului de pace din ianuarie 1973 fusese doar o victorie de scurtă durată pentru administrația Nixon. Iluzia unei păci de durată în Vietnam s-a dispersat în doar un an, iar președintele pierduse pe lângă simpatia oamenilor și aliatul din Vietnamul de Sud, al cărui sfârșit părea aproape. Richard Nixon încercase să îndeplinească rolul de protector al Statelor Unite pentru un teritoriu mic din Asia de Sud Est, dar din cauza unei greșeli făcute din dorința de a rămâne la putere a pierdut totul.

Afacerea Watergate l-a transformat pe Nixon dintr-un președinte care a făcut totul pentru a-și îndeplini promisiunea făcută la începutul mandatului, într-un om pe care americanii și Congresul păreau dispuși să îl înlocuiască cât mai repede: "Nu mai am o bază politică în Congres pentru a justifica acest efort. Astfel că demisionez din funcția de președinte mâine. Vice președintele Ford va deveni președinte din acel moment. Voi părăsi acest birou cu regretul că nu mi-am terminat mandatul, dar cu recunoștință pentru privilegiul de a fi fost președintele vostru pentru cinci ani și jumătate. Acești ani au fost monumentali în istoria națiunii nostre și a lumii. Au fost o perioadă de realizări, de care putem fi mândri, realizări care reprezintă eforturile administrației, Congresului și ale oamenilor."

Nixon părăsea scena politică după aproape cinci ani de mandat. Se părea că Războiul din Vietnam avea să pună capăt și carierei republicanului Nixon, dacă nu în mod direct așa cum a făcut cu președintele Johnson, în mod indirect. Temerile pe care președintele american le avea față de Partidul Democrat care dorea să comploteze împotriva sa, l-au făcut pe Nixon să prefere să afle dinainte adevăratele intenții ale oponenților săi. Greșeala făcută de președintele Nixon în ceea ce privește afacerea Watergate a dus la încheierea unei cariere politice ce avea să rămână în istorie ca fiind cea în timpul căreia America a pus capăt tumultosului Război din Vietnam.

Reușita administrației Nixon de a încheia un acord onorabil cu nord vietnamezii avea să stea mereu în umbra scandalului Watergate. Americanii aveau să îl judece pe Nixon și să își aleagă un nou președinte.

III.2. Administrația Ford și ieșirea definitivă a Statelor Unite din Războiul din Vietnam

Gerald Ford avea să devină al treizeci și optulea președinte american. Noua administrație de la Casa Albă părea dispusă să lase în urmă scandalul în care fostul președinte a fost implicat. Noul președinte prelua cu speranță mandatul și promitea să continue politica de neimplicare în Vietnam moștenită de la vechea administrație. Ford părea pregătit să preia frâiele puterii și să facă eforturile necesare pentru a nu mai lăsa națiunea americană să fie atrasă în vârtejul conflictului din Vietnam: "Tovarășii mei americani, coșmarul nostru a luat sfârșit."

În discursul inaugural din data de 12 august 1974, Ford încerca prin toate mijloacele să îi asigure pe americani de onestitate și bunăvoință. Noul președinte era conștient că pentru a putea conduce avea nevoie de încrederea poporului american și a Congresului: "Administrația mea începe prin a căuta unitate în diversitate. Ușa biroului meu a fost mereu deschisă și așa va rămâne și la Casa Albă…Acum doresc să vă alăturați mie pentru a pune în mișcare această țară." Conștient de faptul că recâștigarea încrederii populației este cheia succesului administrației sale, Ford părea pregătit să facă orice sacrificii pentru a readuce instituția președenției în atenția cetățenilor și a recâștigării încrederii Congresului american.

Decis să aducă ceva nou la Casa Albă, spre deosebire de atitudinea reticentă promovată de administrația Nixon, Ford promova transparența: "vom avea o administrație deschisă." Ideile promovate de noua administrație păreau a fi pe placul publicului și al presei. Americanii de rând vedeau în noul președinte un om simplu, deschis și pregătit să răspundă tuturor dorințelor și frământărilor lor.

Noul președinte al Statelor Unite părea dispus să continue munca predecesorului său. Ford părea dispus să continue alianța cu Vietnamul de Sud și să îi ofere președintelui Thieu sprijin în cazul unei noi ofensive nord vietnameze:”Procesul nostru legislativ este unul complicat și nu este încă complet. Deși poate să dureze ceva timp, doresc să vă reasigur de încrederea că în final sprijinul nostru va fi unul potrivit.”

Totuși promisiunea făcută de președintele Ford nu avea să fie pusă în practică prea curând. Profitând de retragerea lui Nixon din funcția de președinte, nord vietnamezii erau deciși să verifice dacă Statele Unite își vor continua politica de ajutor pentru Vietnamul de Sud.

Ofensiva începută de nord vietnamezi în luna decembrie avea ca principal scop punerea la încercare a puterii noii administrațiii de la Casa Albă. Atacurile lansate de trupele nord vietnameze asupra capitalei regiunii Phuoc Long din Vietnamul de Sud au fost încununate de succes, deoarece la Washington Congresul american a fost ezitant în privința unui nou program de sprijinire a Vietnamului de Sud. Întreaga regiune a căzut sub autoritatea comuniștilor. Se părea că odată cu plecarea lui Richard Nixon de la Casa Albă, a omului care reușise pentru mai bine de cinci ani să le ofere sud vietnamezilor sprijin în fața furiei comuniste, Vietnamul de Sud rămânea singur în lupta pentru apărarea securității și integrității teritoriale. Refuzul Congresului de a acorda noi fonduri pentru un program de sprijinirea a trupelor sud vietnameze le-a oferit nord vietnamezilor o nouă oportunitate de a se apropia de rezultatul dorit.

Henry Kissinger, încă în funcție după scandalul Watergate, susținea că America are datoria morală de a-și sprijini vechiul aliat din Indochina. Secretarul de stat era convins că imaginea Americii în acest moment este una a unei națiuni care după ce și-a îndeplinit obiectivul, a preferat să lase în urmă milioanele de oameni din Vietnamul de Sud, care acum erau la mila nord vietnamezilor. “Fără un efort masiv din partea voastră este pericol în Vietnam. Dacă nu facem destul nu va conta dacă facem ceva.Vietnamul de Nord pare indecis” părea a fi mesajul pe care Kissinger îi transmitea președintelui Ford. Kissinger părea dispus din nou să facă eforturi supraomenești pentru a se asigura că situația în Indochina rămâne liniștită. Însă președintele trebuia să fie cel care să ia frâiele puterii și să îi convingă pe reprezentanții Congresului că doar prin noi alocări de ajutor financiar trupele Vietnamului de Sud pot supraviețui intereselor liderilor Vietnamului de Nord.

Oficialii de la Hanoi se pregăteau pentru o acțiune militară încă din ziua în care acordurile de pace erau semnate. “În timp ce Vietnamul de Sud era treptat sufocat, Washingtonul părea a se fi plictisit de Vietnam.” Vietnamul de Nord părea a fi principalul beneficiar al plecării președintelui Nixon, cel care prin deciziile luate reușise să își asigure aliații că Vietnamul de Nord nu este o amenințare ce nu poate fi eliminată.

După numai câteva luni, Gerald Ford reușise să redeschidă răni vechi în Indochina. Lipsa sa de determinare pentru a găsi sprijinul necesar lansării unor noi programe de sprijin pentru sud vietnamezi a împins Vietnamul de Sud aproape de marginea prăpastiei. Încercând totuși să se ridice la înălțimea rolului pe care Richard Nixon îl jucase în istoria conflictului din Vietnam, Gerald Ford a încercat să obțină cum poate acordul Congresului de a continua să îi ajute pe cetățenii Vietnamului de Sud.

Semnarea Actului pentru Asistență Externă în data de 30 decembrie 1974 a întărit însă opoziția Congresului de a mai acorda ajutor Vietnamului de Sud. Spre deosebire de predecesorul său, care a făcut orice pentru a se asigura că independența Vietnamului de Sud rămâne intactă, noul președinte a semnat actul, chiar dacă avea anumite reserve. Față de tăierea fondurilor pentru ajutor militar, președintele avea o atitudine ofensivă, spunând că Statele Unite nu pot părăsi atât de repede oamenii din Vietnamul de Sud: “În Vietnamul de Sud am căutat în mod constant să asigurăm dreptul poporului vietnamez de a-și determina viitorul. Ar fi tragic dacă am pune în pericol progresul pe care l-am obținut prin a nu mai reuși să oferim ajutorul modest dar crucial care este atât de necesar acolo.”

Începutul anului 1975 în Washington nu părea să fie afectat de evenimentele petrecute în luna decembrie în Indochina, unde nord vietnamezii păreau a fi făcut primul pas spre victoria totală. Capitala regiunii Phuoc Long căzuse în mai puțin de o săptămână în mâinile comuniste. Dacă oficialii Congresului din Washington nu ar fi acționat impulsiv și ar fi acceptat ca Statele Unite să le întindă încă odată mâna aliaților săi, ar fi fost o șansă ca reprezentanții din Hanoi să nu fi continuat acel atac, convingându-se că promisiunea făcută de Nixon și Kissinger, la sfârșitul întrevederii de la Paris pentru încheierea păcii, de a reveni în Vietnam dacă noi atacuri sunt relansate, urma să fie pusă în aplicare și de noua conducere de la Casa Albă. „Phouc Binh, capitala regiunii Phuoc Long, a fost testul.”

În fața unui posibil colaps al Vietnamului de Sud, primul impuls al lui Gerald Ford era acela de a proteja populația din sudul Vietnamului, de a le oferi ajutorul necesar pentru a se putea descurca „Cred că trebuie să o facem!”

Alături de președintele Ford se afla și Henry Kissinger, care era convins că singura cale de a-i face pe nord vietnamezi să asculte este prin adoptarea unor măsuri care să îi pună în dificultate. Trimiterea unor forțe armate americane în apropiere de Indochina ar putea fi soluția cea mai potrivită „Din experineța mea știu că nord vietnamezii înțeleg doar prin fapte…Ei nu acordă importanță intenției de a face ceva. Trebuie să o faci și apoi să le-o prezinți ca pe un fapt împlinit.”Având acceptul președintelui, Kissinger era convins că Statele Unite vor reuși din nou să readucă liniștea în teritoriul Vietnamului: „Din experiența mea știu că atunci când acționăm timid, pierderm. Când suntem îndrăzneți, avem succes.”

Deși măsurile pe care Kissinger și Ford doreau să le implementeze aveau ca scop oferirea în continuare a siguranței integrității teritoriale a Vietnamului de Sud și readucerea noului conflict ce părea a mogni în Vietnam la normalitate, Congresul american, Pentagonul și mass media aveau o cu totul altă părere, nefiind dispuse să sprijine strategiile administrației de la Casa Albă. În fața refuzului categoric politicile lui Henry Kissinger și ale lui Gerald Ford nu au să mai vadă lumina zilei, nu aveau să mai fie puse în practică. Dacă teoretic Vietnamul de Sud putea fi salvat din nou, realitatea avea să disperseze orice speranță a poporului din acest teritoriu. Ajutorul Statelor Unite s-a încheiat definitiv odată cu tratatul de pace din 1973 și cu plecarea de la Casa Albă a republicanului Richard Nixon.

În ochii sud vietnamezilor, noul președinte nu părea a fi un aducător al păcii, ci un prevestitor al sfârșitului regimului din Vietnamul de Sud. Gerald Ford nu părea a avea forța necesară, pe care predecesorii săi au avut-o, de a se împotrivi Congresului.

Sud vietnamezii își vedeau colapsul aproape, iar reprezentanții din Hanoi vedeau incapacitatea Americii de a reveni în Indochina ca pe oportunitatea mult așteptată de a-și recâștiga teritoriul : „Washingtonul era atât de paralizat, chiar dacă le oferim americanilor șansa de a interveni din nou, ei nu ar accepta-o.”

În fața unei victorii nord vietnameze, președintele Thieu încerca să obțină ajutor american prin orice mijloace. Hotărât să nu le permită nord vietnamezilor să ocupe Vietnamul de Sud, Thieu îi amintește președintelui Ford că prin semnarea acordului și de către reprezentanții sud vietnamezi, americanii se angajau să le ofere ajutor continuu.

Încolțit de președintele Thieu, Ford încerca să reabiliteze imaginea Statelor Unite, care devenea tot mai ștearsă cu fiecare decizie luată de Congres : „Le-am spus sud vietnamezilor că nu îi vom apăra cu forțele noastre militare, dar că le vom oferi mijloacele necesare pentru a se putea apăra singuri, așa cum era în tratat. Sud vietnamezii s-au conformat în acceptarea acestei acțiuni. Au demonstrat că au determinarea și abilitatea de a se apăra singuri dacă le este oferit sprijin militar. Trebuie să ne ținem partea din înțelegere.”

În fața atacurilor tot mai violente și a militarilor tot mai bine pregătiți, trupele sud vietnameze foloseau toate formele de armament pentru a împiedica autoritățile comuniste să preia controlul.

Secretarul de Stat Henry Kissinger susținea inițiativa președintelui Ford de alocare de noi resurse pentru aliații din Vietnamul de Sud, cerând și el reprezentanților din Congres să nu părăsească un popor ce își dorește cu orice preț să își apere identitatea teritorială, dar care are nevoie de ajutor pentru a putea depăși criza în care se află: „Nu trebuie să existe nicio obiecție împotriva principiului de a sprijini un guvern care este pregătit să se apere… Sud vietnamezii au acceptat ce le-am cerut dar cu promisiunea de a le acorda permisiunea de a o face. Au o șansă să se apere. Acea șansă există și depinde de asistența americană.”

Reprezentanții Congresului nu se lăsau înduplecați de promisiunile făcute de liderii Vietnamului de Sud. Aceștia erau convinși că un nou program de ajutor financiar ar fi dus la prelungirea conflictului și ar fi fost doar primul pas spre reimplicarea Statelor Unite în război: „prietenii noștri sunt în această țară, nu în Asia de sud est sau în Orientul Mijlociu.” Principalul argument al opoziției unei noi implicări era acela că administrația Ford ar trebui să găsească soluții la această problemă pe cale politică, nu pe cale militară. Însă Congresul american se înșela dacă credea că reprezentanții din Hanoi ar putea să fie convinși pe cale diplomatică să renunțe la obiectivele lor.

Refuzul Americii de a oferi ajutorul promis, l-a determinat pe președintele Thieu să se întrebe ce va fi dispus să cedeze în acest război, în care Vietnamul de Sud se afla față în față cu Vietnamul de Nord.

Dar probleme nu existau doar în Vietnamul de Sud. Cambogia se confrunta și ea cu violențe ale gherilelor khamerilor roșii, care doreau cu orice preț să câștige conducerea teritorilui.

Acordul de pace semnat la Paris, acord care a dus la retragerea trupelor americane din Indochina a avut un efecet devastator asupra teritoriului cambogian. În lipsa sprijinului american, trupele de gherilă încercau să ocupe capitala Cambogiei, Phnom Penh.

Decizia de a tăia fondurile pentru sprijinirea Vietnamului de Sud s-a aplicat și statului cambogian, care odată rămas singur nu dispunea nici măcar de trupe foarte bine pregătite pentru a se putea apăra. America demonstra din nou că pentru a se salva pe sine, acum părea dispusă să își sacrifice foștii aliați. Cambogia părea a fi un nou „pion” pierdut în fața comuniștilor: „Țări din jurul lumii depind de noi pentru sprijin și dușmanii lor ne vor judeca performanța.”

Kissinger era convins că teritoriul cambogian reprezenta o nouă piesă pe care Hanoi miza pentru a le lua americanilor tot. Vrând să îi convingă pe reprezentații din Congres că doar prin ajutor aerian și militar american Cambogia mai are o șansă de a scăpa de pericolul comunist și că mai poate fi salvată: „În ceea ce mă privește, dacă trebuie să părăsim Cambogia să o părăsim cu demnitate.”

Anul 1974 a reprezentat încercarea lui Henry Kissinger de a propune o soluție viabilă pentru Cambogia. Americanii păreau a fi chiar dispuși să îl reinvestească în funcție pe Sihanouk, despre care se credea că va putea pune capăt acestui conflict. Următorul an avea să spulbere iluzia americană a unei posibile independențe cambogiene.

Începutul anului 1975 aducea cea mai violentă ofensivă a khamerilor roșii împotriva capitalei Phnom Penh, care doar după trei luni a căzut sub autoritate comunistă. Căderea capitalei a însemnat un eșec masiv pentru Statele Unite, pentru superputerea care a permis ca divergențele domestice să afecteze politica externă. Americanii din protectorii din 1972 au devenit trei ani mai târziu doar niște simplii observatori la un spectacol violent, în care oameni nevinovați și-au pierdut viața și independența.

Noul președinte cambogian, Saukhan Khoy, într-un ultim moment de speranță, a încercat să obțină măcar o promisiune că Statele Unite se vor întoarce pentru a-i salva teritoriul și poporul: „Pentru mulți ani poporul cambogian a avut încredere în America. Nu pot crede că această încredere a fost greșită și că dintr-odată America ne va nega mijloacele care ne-ar putea oferi o șansă pentru găsirea unei soluții acceptabile pentru conflictul nostru.”

America părea de neclintit. Congresul nu mai dorea să poarte povara Cambogiei, preferând să lase în urmă acest teritoriu din Indochina și să privească spre viitor. Ceea ce Richard Nixon reușise să obțină în 1972, administrația Ford și Congresul american au reușit să distrugă în câteva luni.

În fața indiferenței americane, cambogienilor nu le mai rămăsese decât un singur lucru de făcut: să lupte până la final, singuri, pentru țara lor: „Bine lașilor, plecați, dar noi vom rămâne și vom lupta.” Fără sprijin și extenuați de război, cambogienii au pierdut lupta. Khamerii roșii au preluat conducerea capitalei Phnom Penh pe data de 17 aprilie.

Pierderea Cambogiei însemna un alt eșec pentru Statele Unite, care din nou erau învinși de comuniști. America lui Ford era una dispusă să renunțe la principii și să își abandoneze aliații pentru a înainta spre viitor. Ford, spre deosebire de Richard Nixon, nu a fost capabil să spună nu, preferând să îi lase pe alții să ia decizii în locul lui.

Cu teritoriul Cambogiei sub autoritate comunistă, reprezentanții nord vietnamezi mai aveau doar un mic obstacol de trecut până la obținerea victoriei totale în Indochina-Vietnamul de Sud. Ofensiva începută de nord vietnamezi în Vietnamul de Sud devenea tot mai puternică cu fiecare lună ce trecea. Trupele lui Thieu nu mai puteau să țină piept soldaților nord vietnamezi, care în secret erau antrenați și sprijiniți de sovietici, astfel că președintele a cerut retragerea din anumite zone ale țării.

La Washington situația din Vietnam părea destul de gravă pentru președinte și cabinetul său: „Este clar că situația militară în Vietnamul de Sud este extrem de dificilă. Vietnamul de Nord are superioritate militară. Au ocupat mult din teritoriu.” Administrația Ford încerca în lipsa acordului Congresului de a oferi noi fonduri pentru Vietnamul de Sud, să găsească o soluție politică care să echilibreze balanța de putere din Vietnam: „Suntem pregătiți să sprijinim eforturi de negociere și elementele ce trebuie negociate.”

Conștienți totuși de reticența nord vietnamezilor de a negocia, Ford și cabinetul său erau pregătiți pentru o evacuare totală a cetățenilor americani și a acelor vietnamezi care doreau să își părăsească țara.

Unul câte unul, orașele Vietnamului de Sud cădeau în mâini comuniste, iar conducerea din Washington părea paralizată de evenimente. Colapsul structurii militare și civile sud vietnameze părea iminent. Decizii trebuiau luate repede pentru a opri furia nord vietnameză.

În timpul unei conferințe de presă ținute de președintele Ford, acesta dorea să demonstreze că America încă nu este învinsă, că mai are multe de arătat pe scena internațională și că poate Vietnamul va fi bătălia decisivă pentru a demostra forța americană: „Vom sta alături de aliații noștrii și eu avertizez orice adversar că nu trebuie să simtă sub nici o formă că tragedia Vietnamului este o indicație că cetățenii americani și-au pierdut dorința de a lupta pentru libertate oriunde în lume.”

Și conferința ținută de Henry Kissinger în aceeași zi avea același scop, acela de a face noi apeluri pentru ajutor pentru Vietnamul de Sud, care încercă cu tot ce are să se țină la suprafață: „Este o întrebare morală importantă pentru Statele Unite dacă atunci când oamenilor care au luptat pentru mulți ani să li se spună în cel mai greu moment de către Statele Unite că acestea nu îi vor mai ajuta.”

Într-o ultimă tentativă de a mai salva ceva din moștenirea lui Nixon de a păstra independența Vietnamului de Sud, atât președintele Ford cât și Kissinger încercau să convingă Congresul că un ultim ajtor acordat sud vietnamezilor nu numai că le va oferi șansa de a riposta atacurilor ci și că ar fi o modalitate onorabilă prin care America și-ar putea încheia misiunea în Indochina. Doar redându-le sud vietnamezilor speranța unui nou început, Statele Unite pot părăsi Vietnamul cu demnitate.

Discursul ținut de președintele Ford la Universitatea Tulane în New Orleans părea a fi confirmarea că America va lua decizia corectă în problema din Vietnam și că va pleca de acolo cu fruntea sus, fără nici un regret: „ Astăzi, America poate recâștiga sentimentul de mândrie care a existat înainte în Vietnam. Dar acesta nu poate fi atins prin a lupta din nou un război care este încheiat pentru America.”

Timpul avea să le demostreze americanilor că simplele promisiuni nu au nici o valoare dacă nu sunt puse în practică. La doar câteva zile după discursul președintelui american trupele nord vietnameze au luat cu asalt capitala Saigon. Se părea că nord vietnamezii doreau să profite de slăbirea acțiunii trupelor sud vietnameze și de lipsa de reacție din partea Washingtonului.

În America, discursul președintelui împărțise oficialii în două tabere. Pentagonul era totuși decis să încheie prezența americană și să evacueze cât mai repede personalul american de pe teritoriul vietnamez, care devenea cu fiecare zi tot mai comunizat.

Singura speranță a președintelui de a mai salva Vietnamul de Sud era Moscova, aliata nord vietnamezilor, care putea pune capăt conflictului, dar care a preferat să stea deoparte și să nu se implice.

După lungi ani de agonie, președintele Vietnamului de Sud, Thieu și-a dat demisia. Singur împotriva comuniștilor Theiu a capitulat, a renunțat la lupta pentru independența teritoriului său. Trist să își părăsească poporul, Thieu a arătat spre America ca fiind principalul vinovat de acest deznodământ amar. Americanii au fost cei care l-au convins că războiul nu este soluția pentru rezolvara conflictului și că prin semnarea acordului de pace toate părțile vor fi mulțumite. Crezând că face ce este mai bine pentru poporul său, Thieu a crezut în promisiunea americană că Vietnamul de Sud va fi întotdeauna independent și apărat de amenințarea nord vietnameză. Însă la doi ani după această promisiune, Vietnamul de Sud este pe punctul de a-și pierde independența și se află singur în fața amenințării nord vietnameze.

Mult timp s-a crezut că Thieu a fost obstacolul ce a stat în calea păcii, însă pentru mulți Thieu a fost un președinte care a încercat pe cât posibil să își apere poporul. Demisia lui Thieu le-a dat impulsul necesar nord vietnamezilor pentru un ultim atac asupra Saigonului pe data de 28/29 aprilie. Sub focurile atacurilor cu rachete, Saigonul s-a prăbușit definitiv. Regimul impus de Thieu nu mai exista, acum pe tot teritoriul Vietnamului domnea comunismul. Noul președinte al Vietnamului de Sud spunea că guvernul din Saigon este dizolvat la toate nivelele.

La Washington vestea că Saigonul a căzut l-a determinat pe președintele american să ordone evacuarea totală și definitivă: „Am făcut ce am putut.” Kissinger își vedea munca distrusă, însă era convins că Statele Unite au încercat să lupte împotriva comunismului cu toate armele.

Statele Unite reușiseră să își retragă toate trupele și toți oamenii din Vietnam. După anii de implicare directă, momentul anilor 1974-1975 a fost cel în care oficialii din Washington au decis că este mai bine să lase trecutul în urmă și cu el și problema Vietnamului. În urma plecării definitive a Americii rămâneau două state, care în mai puțin de un an vor fi unificate. După o luptă lungă și istovitoare, Statele Unite își puteau readuce trupele acasă. După patru administrații pentru care conflictul din Vietnam a reprezentat o problemă importantă, președintele Gerald Ford a fost cel care a încheiat definitiv războiul purtat de americani în Vietnam. Deși a pierdut încrederea aliaților săi și deși nu a putut împiedica colapsul Vietnamului de Sud, administrația Ford a dus la îndeplinire dorința americanilor de retragere totală.

Concluzii

Războiul din Vietnam a reprezentat “o situație unică din punct de vedere geografic, etnic, politic, militar și diplomatic.” Pentru prima dată în istoria propriei societăți, Statele Unite au abandonat un stat aliat forței comuniste, un teritoriu al cărei populații se baza pe sprijinul american pentru a-și salva independența.

Conflictul din Vietnam a reprezentat cel mai mare eșec american. Statele Unite s-au implicat în acest conflict din Indochina având un scop precis, acela de a trimite trupe care să apere Vietnamul de Sud în fața forțelor comuniste nord vietnameze și a aliaților lor. Reprezentanții de la Washington erau siguri că Războiul din Vietnam va unul de scurtă durată. Încrezători în forțele proprii, americanii sperau ca în doar câteva luni să readucă liniștea în Vietnam, însă micul conflict s-a transformat în puțin timp într-un război în adevăratul sens al cuvântului, un război sângeros ce avea să dureze 12 ani și care avea să curme viața a milioane de oameni.“Natura conflictului din Vietnam a luat Statele Unite prin surprindere. Antrenate pentru luptele de pe teritoriile vest europene, trupele militare americane cu nivelul lor înalt de dezvoltare tehnologică, s-au găsit implicate într-un război cu trupele de gherilă a Lumii a Treia.”

Indiscutabil, Războiul din Vietnam a fost cel mai important eveniment din istoria americană. Americanii au intrat în acest conflict siguri de misiunea pe care și-o asumaseră la începutul Războiului Rece, aceea de a salva și apăra statele mici ale lumii de extinderea autorității sovietice. Însă odată ajunși pe teritoriul acestui stat îndepărtat, americanii nu au găsit niște simplii țărani înarmați cu topoare și furci, ci adevărați războinici, ce dispuneau de armament sofisticat și care erau bine antrenați să facă față trupelor superputerii americane: “America a intrat în Vietnam ca o națiune puternică, unită, sigură de scopurile sale și de victorie. Înfrângerea din Vietnam i-a forțat pe americani să își reevalueze credințele și să părăsească țara afectați și nesiguri.”

Președinții americani au încercat prin politicile adoptate să prevină colapsul Vietnamului de Sud și să păstreze la distanță pretențiile nord vietnamezilor.

Președintele Dwight Eisenhower, prin celebra sa teorie a dominoului, a încercat să prevină căderea teritoriilor din Indochina unul câte unul. Moștenind politica luptei americane împotriva comunismului, președintele a încercat să încline balanța Războiului Rece în favoarea Americii.

Teoria dominoului părea a fi principalul pretext al intrării Statelor Unite în război. Când administrația Eisenhower a decis să înceapă un program de sprijinire a francezilor și a sud vietnamezilor, conflictul nu era unul de intensitate foarte ridicată. Pentru Eisenhower și cabinetul său implicarea în Războiul din Vietnam a fost “mai degrabă o misiune nobilă pentru a salva Asia de Sud Est de comunism.” Siguri de reușită, liderii americani s-au lăsat convinși de faptul că Vietnamul de Nord nu este un rival pe măsura Statelor Unite, uitând să își pună întrebări legate de cine stă de fapt în spatele acestor trupe de gherilă.

Președintele Eisenhower a fost deschizătorul drumului american spre Vietnam. Dacă la început președintele a fost reticent față de posibilitatea implicării americane, odată cu anul 1954 și cu semnarea Acordului de la Genava dintre Franța și Vietnam, Eisenhower a autorizat trimiterea de trupe. Schimbarea de atitudine a președintelui s-a datorat faptului că prin Acordul de la Geneva, Uniunea Sovietică câștiga tot mai mult teren în Vietnam și era astfel aproape de câștigarea competiției din cadrul Războiului Rece.

Mulți se întreabă dacă această decizie a președintelui Eisenhower a fost pretextul care a dus la izbucnirea războiului istovitor și violent ce avea să dureze mulți ani. Pentru mulți, Eisenhower a fost doar un lider care a încercat să împiedice căderea statelor Asiei de Sud Est asemenea unor piese de joc și care a luat decizia înțeleaptă de a se opune comuniștilor. Moștenind de la predecesorul său Harry Truman lupta contra forțelor comuniste, Eisenhower a luat decizia, care în acel moment i s-a părut cea mai potrivită pentru a nu permite Vietnamului de Sud să se prăbușească.

Noul președinte venit la conducerea Statelor Unite în anul 1960, John Fitzgerald Kennedy, moștenea de la predecesorul său problema conflictului din Vietnam. Kennedy aducea o “revoluție” în societatea americană, fiind și cel mai tânăr președinte american.

Pentru Kennedy problema Vietnamului fusese de un mare interes încă de dinainte de a deveni președinte, când senator fiind acesta credea că asigurarea independenței Indochinei va deschide calea către o lume liniștită în Asia de Sud Est, o lume unde societățile pot trăi fără amenințarea comunismului. Odată cu preluarea președenției, Kennedy era hotărât să facă orice sacrificiu pentru a se asigura că Vietnamul de Sud nu va cădea pradă furiei roșii.

Deși fusese un susținător al teoriei dominoului, acțiunile ce se desfășurau în Vietnam și în statele din apropiere îl făceau pe noul preșdeinte să realizeze că teoria predecesorului său aparținea trecutului. Acum politica americană nu mai era să prevină căderea tuturor statelor din Indochina, ci să le arate atât dușmanilor, cât și aliaților că Statele Unite sunt gata să plătească orice preț pentru a asigura liberatea statelor. Lupta contra comunismului era înlocuită de o strategie de sprijinire a Vietnamului de Sud. Noul program al lui Kennedy oferea americanilor mijloacele de a putea face față oricând amenințărilor din Asia de Sud Est, iar Vietnamul părea a fi locul ideal în care Statele Unite să își demonstreze credibilitatea teoriilor întreprinse.

Pentru Kennedy și administrația sa nu doar teatrul de război din Vietnam era îngrijorător. Un stat apropiat, Laosul, se confrunta la rândul său cu lupta pentru supremație. Dacă pentru problema din Vietnam Kennedy era pregătit să trimită trupe americane, în ceea ce privea Laosul Kennedy nu s-a dovedit la fel de deschis, preferând să încheie un acord cu toate părțile implicate în acel conflict, acord care pentru moment oferea Laosului puțină stabilitate.

Kennedy nu a fost un lider care a adus o schimbare doar în societatea americană, ci și în strategiile politicii externe. Kennedy a preferat să lase în urmă “teoria dominoului”a lui Eisenhower și să o înlocuiască cu ceva nou și propriu, “teoria stabilității”, prin care America avea să își demonstreze superputerea. Deși părea a fi mult mai calculat în decizii, Kennedy a avut tăria de caracter de a interveni în Vietnamul de Sud pentru a-l înlătura de la conducere pe președintele Diem și astfel pentru a le demostra oponenților săi că Statele Unite nu vor permite nimănui, nici măcar aliaților săi să pună în pericol politica externă americană.

Deși Kennedy a refuzat să trimită forțe armate pe teritoriul Vietnamului, acesta totuși a vrut să compeseze ipoteticul “abandon” prin trimiterea de consilieri militari, care să le ofere sud vietnamezilor sprijinul necesar.

Poate că John Kennedy nu a fost un lider atât de impresionant precum predecesorul său, însă el a adus în Statele Unite un suflu de prospețime și de speranță în mai bine.Mulți cred că decizia luată de a nu escalada conflictul a fost bazată pe spaima de a nu eșua, de a nu pierde în fața comuniștilor. Deși Kennedy vroia să facă din America din nou cea mai puternică putere de pe scena internațională și credea că teritoriile din Indochina sunt locurile unde va reuși, deciziile sale păreau a-l contrazice. Astăzi, la atât de mult timp de la încheierea conflictului, mai sunt voci care susțin că poate dacă viața președintelui Kennedy nu ar fi fost curmată atât de brusc în anul 1963, Războiul din Vietnam ar fi avut un alt deznodământ, poate unul mai fericit.

Moartea lui Kennedy a adus la Casa Albă un nou președinte, unul ce părea hotărât să continue politicile începute de mai tânărul său predecessor. Când Lyndon Johnson a preluat funcția de la Casa Albă, acesta avea două opțiuni: să continue războiul sau să retragă trupele americane de pe teritoriul Vietnamului. La începutul mandatului, președintele nu părea a fi hotărât ce decizie să ia, preferând ca pentru moment să pună în așteptare orice decizie. Johnson părea mai degrabă dispus să continue politica lui Kennedy de acordare de sprijin Vietnamului de Sud.

Însă în fața atacurilor tot mai pronunțate ale nord vietnamezilor, administrația Johnson trebuia să ia măsuri. Autorizarea de raiduri aeriene și bombardamentele asupra trupelor nord vietnameze au reprezentat primul pas spre escaladarea conflictului, ce nu mai era unul obișnuit, ci unul plin de violență.

Hotărârea de a escalada conflictul din Indochina avea să îl coste pe președinte încrederea electoratului. Pentru americanii de rând, Johnson devenise un lider care luase hotărârea de a continua Războiul din Vietnam, de a trimite noi trupe de soldați în mijlocul unui conflict ce nu aparținea Statelor Unite și în care americanii nu ar fi trebuit niciodată să se lase atrași.

Crezând că retragerea ar fi dus la pierderea aliaților, președintele Johnson a ales să continue războiul. Însă nu și-a dat seama că a pierdut ceva mai inportant: încrederea propriului său popor.

Nemaiputând ignora frământările din interiorul societății americane, Lyndon Johnson a decis să părăsească Casa Albă, fiind înlocuit de republicanul Richard Nixon, care avea obligația de a rezolva problema tot mai gravă din Asia de Sud Est și în același timp de a găsi cea mai bună soluție pentru a recâștiga încrederea americanilor.

Poate decizia lui Johnson de a adopta o strategie care nu a fost compatibilă cu dorința populației americane a fost punctul culminant al implicării Statelor Unite în Vietnam. Poate dacă președintele nu s-ar fi preocupat atât de mult de imaginea pe care America ar fi lăsat-o în fața celorlalți actori internaționali și ar fi ascultat dorința poporului, cariera sa nu ar fi atins punctul culminant atât de repede.

Anul 1969 aducea noi schimbări la Casa Albă, unde după doi președinți democrați, la conducerea Statelor Unite a venit republicanul Richard Nixon. Noua administrație își începea mandatul sub semnul conflictului din Vietnam, conflict care fusese escaladat de către Lyndon Johnson și care diviza tot mai mult societatea americană, care se întreba pentru ce luptă soldații americani pe frontul din Indochina. Richard Nixon era decis să rămână în istoria americană ca liderul al cărui principal merit a fost acela de a fi găsit o soluție favorabilă războiului. Promisiunea făcută la începutul mandatului, aceea a unei „păci onorabile” va reprezenta centrul preocupărilor politicii americane.

Dispus să nu mai repete greșelile predecesorului său, Nixon și-a alcătuit o echipă de oameni capabili și pregătiți să caute cea mai bună alternativă pentru încheierea conflictului istovitor din Vietnam. Cel care i-a stat alături președintelui până la sfârșit a fost Henry Kissinger, un om capabil și gata să depună orice efort pentru a duce la împlinire promisiunea făcută populației americane.

Strategia propusă de noua administrație a fost introducerea unui program de “vietnamizare”, care avea principalul scop retragerea treptată a trupelor americane din Vietnam și preluarea responsabilităților de către trupele sud vietnameze, care cu ajutor american vor deveni capabile să se apere singure de forțele comuniste. Dorind să prevină noi confruntări între combatanți, Nixon a încercat să obțină pacea pe cale pașnică. Henry Kissinger a fost autorizat de președinte să înceapă negocieri secrete cu reprezentanții nord vietnamezi, negocieri care aveau să le ofere tuturor părților implicate un fel de încheiere. Totuși, reprezentanții din Hanoi s-au dovedit a fi foarte reticenți, fiind dispuși să prelungească atât războiul, cât și negocierile până când Statele Unite vor ceda în fața condițiilor lor.

Dispuși să nu permit unei națiuni mici să impună condițiile tratatului, Nixon și administrația sa au decis că cel mai bine este să se continue războiul. Astfel, teritoriul Vietnamului de Sud redevenea un teatru de război, unde se confruntau două state dispuse să facă orice pentru a-și îndeplini interesele.

Operațiunile militare din Cambogia, Laos și Vietnamul de Sud au fost unele de o intensitate înaltă, în care milioane de vieți au fost distruse. De asemenea aceste operațiuni au fost primul pas spre retragerea Statelor Unite din război. Deși americanii porniseră ofensive contra nord vietnamezilor, aceștia nu s-au mai implicat la fel de mult ca înainte, întreaga povară a războiului fiind lăsată pe umerii sud vietnamezilor. Distanțarea treptată a Statelor Unite le-a demostrat sud vietnamezilor că sprijinul American devenea tot mai infirm cu fiecare lună ce trecea și că de acum se aflau singuri în război, iar nord vietnamezilor le-a dat speranța că o posibilă victorie este tot mai aproape.

După o ultimă răbufnire americană în decembrie 1972, nord vietnamezii s-au lăsat convinși că poate a sosit momentul pentru un acord de pace. Luna ianuarie a anului 1973 aducea pacea mult așteptată în Vietnam. Nixon își îndeplinise misiunea de a retrage forțele americane din război, reușind în același timp să readucă liniștea în Asia de Sud Est. Însă iluzia păcii avea să se spulbere după numai un an, când hotărâți să obțină conducerea asupra Vietnamului de Sud, nord vietnamezii au reînceput ofensive în Vietnamul de Sud.

În America, Nixon se confrunta cu scandalul afacerii Watergate, care avea să îl determine ca în august 1974 să își dea demisia. Nixon părăsea funcția prezidențială cu regretul că nu a reușit să continue să asigure pacea în Vietnam.

Succesorul său, Gerald Ford, se va dovedi a nu avea forța și tăria de caracter de a se impune Congresului american și de a continua să sprijine Vietnamul de Sud. Deși noul președinte încerca prin orice mijloace să obțină noi finanțări pentru trupele sud vietnameze, reticența Congresului îl va împiedica să își atingă scopul.

Profitând de absența lui Richard Nixon și de incertitudinea ce domnea în Statele Unite, Vietnamul de Nord și aliații săi au cucerit unul câte unul statele din Indochina. După ani în care președinții de la Casa Albă întreprinseseră programe pentru a opri forța comunistă, anul 1975 aducea un eșec pentru noua administrație, care în mai puțin de un an a reușit să piardă întrega Indochină.

Războiul din Vietnam a reprezentat o pagină neagră în istoria Statelor Unite. Pentru prima dată America s-a găsit pusă în fața unei umilințe, care va dăinui mereu în memoria fiecărui american. Statele Unite au pierdut lupta în favoarea unei națiuni mici și cu mult sub nivelul american, dar care a știut să profite de cea mai mică oportunitate pentru a-și învinge adversarul. Indochina reprezenta cheia spre Asia de Sud Est, cheie pe care America a pierdut-o din cauza unor neînțelegeri.

Statele Unite și-au trimis trupe în Vietnam sigure fiind că în doar câteva luni războiul va lua sfârșit și că victoria obținută le va da un avantaj în competiția cu forțele comuniste. Însă odată ajunși acolo, soldații americani au realizat că de fapt se confruntă cu un adversar pe măsură, un rival care nu va ceda prea ușor în fața presiunii americane. Decizia președintelui Lyndon Johnson de a continua războiul și de a trimite tot mai multe trupe a transformat conflictul într-unul internațional în care miza era una ridicată.

Richard Nixon a fost cel care a reușit să redea americanilor speranța într-un nou început. Politicile adoptate de administrația sa au reușit să readucă trupele americane acasă și în același timp să păstreze un echilibru în Vietnam. Totuși, odată cu plecarea lui Nixon de la Casa Albă, s-a spulberat și iluzia unei păci de durată. Profitând de situație, nord vietnamezii și aliații lor au reușit să cucerească Vietnamul de Sud și Cambogia, transformând Indochina într-un teritoriu comunist în timp ce noua conducere a Statelor Unite privea neputincioasă cu eforturile foștilor președinți se transformau în scrum.

Războiul din Vietnam le-a demostrat americanilor că niciodată nu trebuie să își subestimeze adversarul și că întotdeauna trebuie să își ducă la îndeplinire promisiunile. În Războiul din Vietnam, Statele Unite au fost un “gigant cu picioare de lut” al cărui scop nu a putut fi dus la îndeplinire datorită unui mic stat, care a hotărât să îi demostreze Americii că nu este invincibilă.

Bibliografie

I.Surse primare

I.1. Documente oficiale

Public Papers of the Presidents of the United States: Dwight Eisenhower 1953 vol., Washington D.C., Government Printing Office

Public Papers of the Presidents of the United States: John F. Kennedy 1961 vol., Washington D.C.,Government Printing Office

Public Paper of the Presidents of the United States: Lyndon B. Johnson 1965 vol., Washington D.C., Government Printing Office

Public Papers of the Presidents of the United States: Lyndon B. Johnson, 1968-1969, Volume I, Washington D.C., Government Printing Office

Pubic Papers of the Presidents of the United States: Richard Nixon, 1969, Washington D.C., Government Printing Office, 1971

Public Papers of the Presidents of the United States: Richard Nixon, Washington D.C., Government Printing Office, 1971-1975

Foreign Relations of the United States 1964-1968, Volume II, Vietnam, January- June 1965, Washington D.C., Government Printing Office

Foreign Relations of the United States 1964-1968, Volume III, Vietnam, June-December 1965, Washington D.C., Government Printing Office

Foreign Relations of the United States 1964-1968, Volume V, Vietnam, 1967, Washington D.C., Government Printing Office

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume Vi, Vietnam, January 1969- July 1970, Washington D.C., Government Printing Office, 2006

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume I Foundations of Foreign Policy 1969-1972, Washington D.C., United States Government Printing Office, 2003

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume I, Vietnam, January 1969-July 1970, Washington D.C., Government Printing Office, 2006

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume IX, Vietnam, October 1972-January 1973, Washington D.C., Government Printing Office, 2010

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume X, Vietnam, January 1973- July 1975, Washington D.C., Government Printing Office, 2010

Pentagon Papers, Gravel Edition, Vol. I, Boston, Beacon Press, 1971

Pentagon Papers, Gravel Edition, Vol. III., Boston, Beacon Press, 1971

Johnson Papers 1966 vol. II, Washington, Office of the Federal register, 1967

I.2. Lucrări de memorialistică

Haldeman, Harry Robbins, The Haldeman Diaries: Inside the Nixon White House, New York ,Putnam, 1994

Kissinger, Henry, Ending the Vietnam War: A History of America’s Involvement in and Extrication from the Vietnam War, New York, Simon & Schuster, 2003

Kissinger, Henry, White House Years, New York ,Simon & Schuster, 1979

Nixon, Richard, No More Vietnams, New York ,Simon & Schuster, 2013

Nixon, Richard, RN: The Memoirs of Richard Nixon, New York ,Simon & Schuster, 2013

II. Surse secundare

II. 1. Lucrări generale

Brighan, Robert K., Iraq, Vietnam and the Limits of American Power, New York, Public Affairs, 2008

Gardner, Lloyd and Gittinger, Ted, The Search for Peace in Vietnam 1964-1968(Foreign Relations and Presidency), United States of America, Texas A&M University Press, 2004

Gettleman, Marvin E., Viet Nam: History, Documents and Opinions on a Major World Crisis, Greenwich, Fawcett Publications, 1965

Dallek, Robert, Lyndon B. Johnson:Portrait of a President, New York, Oxford University Press,2004

Eldridge ,Lawrence Allen, Chronicles of a Two- Front War: Civil Rights and Vietnam in the Africa American Press, United States of America, The Curators of the University of Missouri, 2011

Halleberstan, David, The Best and the Brightest, New York, Random House, 1972

Herring, George C., America’s Longest War: The United States and Vietnam 1950-1975, United States of America, Newbery Award Records, 1996

Kamov, Stanley, Vietnam: A History, New York, Viking Press, 1983

Lawrence, Mark Atwood, The Vietnam War, A Concise International History, New York, Oxford University Press, 2008

Tin, Bui, Following Ho Chi Minh: The Memoirs of a North Vietnamese Colonel, United States, University of Hawaii Press, 1999

Westheider, James E., The Vietnam War, United States of America, Greenwood Press, 2007

Wiest, Andy, The Vietnam War 1956-1975, Great Britain, Osprey Publishing, 2002

Winget, Mary Muller, Gerald R. Ford, Minneapolis, lener Publications Company, 2007

II. 2. Lucrări speciale

Berman, Larry, No Peace, No Honor: Nixon, Kissinger and Betrayal in Vietnam, New York, Simon & Schuster, 2001

Clarke, Jeffrey J., Advice and Support: The Final Years, Washington D.C., Center of Military History United States Army, 1988

Dallek, Robert, Nixon and Kissinger: Partners in Power, New York, HaperCollins books, 2007

Dulles, John Foster, „A Righteous Faith”, Life Magazine 13, December 28,1952

Dung, Van Tieu, Our Great Spring Victory, New York, Monthly Review Publisher, 1977

Hosmer, Stephen and Kellen, Konrad and Jenkins, Brian M., The Fall of South Vietnam: Statements by Vietnamese Military and Civilian Leaders, California, Rand Santa Monica, 1978

Nessen, Ron, It Sure Looks Different from the Inside, New York, Simon & Schuster, 1978

Nguyen, Lien-Hang T., Hanoi’s War: An International History of the War of Peace in Vietnam, United States of America, The University of North Carolina Press, 2012

Owens, Robert R., America Won the Vietnam War, United States of America, Xulon Press, 2004

Perlstein, Rick, Richard Nixon, Speeches, Writings, Documents, New Jersey, Princeton University Press, 2008

Randolph, Stephen P., Powerful and Brutal Weapons: Nixon, Kissinger and the Easter Offensive, United States of America, President and Fellows of Harverd College, 2007

Reston, James, Washington :The Files That Captured the Flypaper, New York Times, February 7, 1968

Safire, William, Before the Fall: An Inside View of the Pre-Watergate White House, New York, Garden City, 1975

Sorley, Lewis, A Better War: the Unexamined Victories and Final Tragedy of America’s Last Years in Vietnam, New York, Harvest Books, 2007

Wall Street Journal, The Logic of the Battlefield, February 23,1968

III. Surse web

U.S. Department of State Office of the Historian, http://history.state.gov/historicaldocuments

The American Presidency Project, http://www.presidency.ucsb.edu

Bibliografie

I.Surse primare

I.1. Documente oficiale

Public Papers of the Presidents of the United States: Dwight Eisenhower 1953 vol., Washington D.C., Government Printing Office

Public Papers of the Presidents of the United States: John F. Kennedy 1961 vol., Washington D.C.,Government Printing Office

Public Paper of the Presidents of the United States: Lyndon B. Johnson 1965 vol., Washington D.C., Government Printing Office

Public Papers of the Presidents of the United States: Lyndon B. Johnson, 1968-1969, Volume I, Washington D.C., Government Printing Office

Pubic Papers of the Presidents of the United States: Richard Nixon, 1969, Washington D.C., Government Printing Office, 1971

Public Papers of the Presidents of the United States: Richard Nixon, Washington D.C., Government Printing Office, 1971-1975

Foreign Relations of the United States 1964-1968, Volume II, Vietnam, January- June 1965, Washington D.C., Government Printing Office

Foreign Relations of the United States 1964-1968, Volume III, Vietnam, June-December 1965, Washington D.C., Government Printing Office

Foreign Relations of the United States 1964-1968, Volume V, Vietnam, 1967, Washington D.C., Government Printing Office

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume Vi, Vietnam, January 1969- July 1970, Washington D.C., Government Printing Office, 2006

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume I Foundations of Foreign Policy 1969-1972, Washington D.C., United States Government Printing Office, 2003

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume I, Vietnam, January 1969-July 1970, Washington D.C., Government Printing Office, 2006

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume IX, Vietnam, October 1972-January 1973, Washington D.C., Government Printing Office, 2010

Foreign Relations of the United States 1969-1976, Volume X, Vietnam, January 1973- July 1975, Washington D.C., Government Printing Office, 2010

Pentagon Papers, Gravel Edition, Vol. I, Boston, Beacon Press, 1971

Pentagon Papers, Gravel Edition, Vol. III., Boston, Beacon Press, 1971

Johnson Papers 1966 vol. II, Washington, Office of the Federal register, 1967

I.2. Lucrări de memorialistică

Haldeman, Harry Robbins, The Haldeman Diaries: Inside the Nixon White House, New York ,Putnam, 1994

Kissinger, Henry, Ending the Vietnam War: A History of America’s Involvement in and Extrication from the Vietnam War, New York, Simon & Schuster, 2003

Kissinger, Henry, White House Years, New York ,Simon & Schuster, 1979

Nixon, Richard, No More Vietnams, New York ,Simon & Schuster, 2013

Nixon, Richard, RN: The Memoirs of Richard Nixon, New York ,Simon & Schuster, 2013

II. Surse secundare

II. 1. Lucrări generale

Brighan, Robert K., Iraq, Vietnam and the Limits of American Power, New York, Public Affairs, 2008

Gardner, Lloyd and Gittinger, Ted, The Search for Peace in Vietnam 1964-1968(Foreign Relations and Presidency), United States of America, Texas A&M University Press, 2004

Gettleman, Marvin E., Viet Nam: History, Documents and Opinions on a Major World Crisis, Greenwich, Fawcett Publications, 1965

Dallek, Robert, Lyndon B. Johnson:Portrait of a President, New York, Oxford University Press,2004

Eldridge ,Lawrence Allen, Chronicles of a Two- Front War: Civil Rights and Vietnam in the Africa American Press, United States of America, The Curators of the University of Missouri, 2011

Halleberstan, David, The Best and the Brightest, New York, Random House, 1972

Herring, George C., America’s Longest War: The United States and Vietnam 1950-1975, United States of America, Newbery Award Records, 1996

Kamov, Stanley, Vietnam: A History, New York, Viking Press, 1983

Lawrence, Mark Atwood, The Vietnam War, A Concise International History, New York, Oxford University Press, 2008

Tin, Bui, Following Ho Chi Minh: The Memoirs of a North Vietnamese Colonel, United States, University of Hawaii Press, 1999

Westheider, James E., The Vietnam War, United States of America, Greenwood Press, 2007

Wiest, Andy, The Vietnam War 1956-1975, Great Britain, Osprey Publishing, 2002

Winget, Mary Muller, Gerald R. Ford, Minneapolis, lener Publications Company, 2007

II. 2. Lucrări speciale

Berman, Larry, No Peace, No Honor: Nixon, Kissinger and Betrayal in Vietnam, New York, Simon & Schuster, 2001

Clarke, Jeffrey J., Advice and Support: The Final Years, Washington D.C., Center of Military History United States Army, 1988

Dallek, Robert, Nixon and Kissinger: Partners in Power, New York, HaperCollins books, 2007

Dulles, John Foster, „A Righteous Faith”, Life Magazine 13, December 28,1952

Dung, Van Tieu, Our Great Spring Victory, New York, Monthly Review Publisher, 1977

Hosmer, Stephen and Kellen, Konrad and Jenkins, Brian M., The Fall of South Vietnam: Statements by Vietnamese Military and Civilian Leaders, California, Rand Santa Monica, 1978

Nessen, Ron, It Sure Looks Different from the Inside, New York, Simon & Schuster, 1978

Nguyen, Lien-Hang T., Hanoi’s War: An International History of the War of Peace in Vietnam, United States of America, The University of North Carolina Press, 2012

Owens, Robert R., America Won the Vietnam War, United States of America, Xulon Press, 2004

Perlstein, Rick, Richard Nixon, Speeches, Writings, Documents, New Jersey, Princeton University Press, 2008

Randolph, Stephen P., Powerful and Brutal Weapons: Nixon, Kissinger and the Easter Offensive, United States of America, President and Fellows of Harverd College, 2007

Reston, James, Washington :The Files That Captured the Flypaper, New York Times, February 7, 1968

Safire, William, Before the Fall: An Inside View of the Pre-Watergate White House, New York, Garden City, 1975

Sorley, Lewis, A Better War: the Unexamined Victories and Final Tragedy of America’s Last Years in Vietnam, New York, Harvest Books, 2007

Wall Street Journal, The Logic of the Battlefield, February 23,1968

III. Surse web

U.S. Department of State Office of the Historian, http://history.state.gov/historicaldocuments

The American Presidency Project, http://www.presidency.ucsb.edu