Administrația Centrală ÎN Țări ALE Uniunii Europene. Studiu Comparativ

=== 94b0a5b5c4096998d84d57fe1d2794f6ed33ab93_339824_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I SISTEME ADMINISTRATIVE EUROPENE

Sistemul administrativ anglo-saxon

Sistemul administrativ napoleonian

Sistemul administrativ continental germanic

Sistemul administrativ scandinav

CAPITOLUL II ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ LOCALĂ ÎN STATE FEDERALE EUROPENE

2.1. Considerații introductive privind colectivitățile locale

2.2. Structuri administrative locale în Germania

2.2.1. Guvernul regional

2.2.2. Guvernul local

2.3. Structuri administrative locale în Belgia

2.4. Structuri administrative locale în Elveția

CAPITOLUL III ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ LOCALĂ ÎN STATE UNITARE EUROPENE

3.1. Structuri administrative locale în Franța

3.1.1. Administrația publicã localã

3.1.2. Personalul administrativ

3.2. Structuri administrative locale în România

3.3. Structuri administrative locale în Italia

3.4. Structuri administrative locale în Marea Britanie

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

DATAR – Delégation á l’Amenagement du Territoire et á l’Action Regionale

DIACT – Delégation Interministérielle á l’Áménagement et á la Compétitivité des Territoires

nr. – numărul

p. – pagina

op.cit. – opere citate

urm. – următoarele

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a sistemelor administrative europene, la nivelul statelor unitare și federale evidențiindu-se principalele caracteristici ale acestor sisteme.

Lucrarea structurată în trei capitole, debutează cu prezentarea în cadrul primului capitol a principalelor tradiții administrative, tradiții ce reușesc să evidențieze raportul dintre regimul politic și administrativ.

Astfel, în cadrul primului capitol sunt analizate pe larg sistemul administrativ anglo-saxon, sistemul administrativ napoleonian, cel continental germanic și sistemul administrativ scandinav.

În cuprinsul celui de-al doilea, respectiv al treilea capitol am încercat a evidenția principalele caracteristici ale administrației publice locale la nivelul statelor federale și unitare din Uniunea Europeană.

CAPITOLUL I
SISTEME ADMINISTRATIVE EUROPENE

La nivel european sunt evidențiate câteva mari tradiții administrative, tradiții ce reușesc a evidenția raportul dintre regimul politic și administrativ, aceste sisteme administrative fiind influențate de câțiva factori, precum tradițiile, forma statului și, nu în ultumul rând, circumstanțele politice.

Unii autori ai literaturii de specialitate, reușesc să facă o clasificare a principalelor sisteme adminsitratve europene, grupându-le în:

Sistemul anglo-saxon

Sistemul continental european francez sau napoleonic

Sistemul continental-european-specific Germaniei

Sistemul scandinav, ce reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic

În cele ce urmează voi încerca prezentarea celor patru sisteme tradiționale prin antiteză, evidențiind principalele elemente ale acestor sisteme.

1.1. Sistemul anglo-saxon

Sistemul anglo-saxon se regăsește în Regatul Unit al Marii Britanii, în Statele Unite ale Americii precum și în sistemele derivate anglo-saxone, reprezentând de cele mai multe ori antiteza tradiției germanice. Dacă tradiția și societatea germană sunt conceptualizate ca parte a unei entități organice, în cea anglo-americană, statul este conceptualizat ca născându-se precum un contract între membrii societății. Limitele dintre stat și societate sunt în acest mod mai distincte, și inevitabil mai flexibile și negociabile.

Sistemul administrativ britanic funcționeazã după principiile unei monarhii constituționale ereditare, în care șeful statului “domnește, dar nu guvernează” supunându-se limitelor impuse de legea fundamentală a Marii Britanii.

La nivelul sistemului administrativ anglo-saxon, prerogativele monarhiei sunt foarte mici, cele mai multe atribuții fiind mai mult formale, manifestate în cadrul unor ceremonii sau pentru acordarea legislativului de prerogative pentru discutarea unor legi.

Trebuie precizat faptul că Marea Britanie nu are o constituție scrisă sub forma unui singur document, legea fundamentală fiind bazată, în principal, pe “mai multe documente, acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții”.

Asemeni multor țări cu o constituție scrisă, puterea legislativă, executivă și judecătorească sunt separate, însă, între ele, există un echilibru reciproc.

Dezvoltarea sistemului administrativ este punctul comun al unor legi care au fost adoptate de-a lungul timpului de cãtre Parlamentul Marii Britanii, din aceste texte juridice fac parte : “Magna Charta Libertatum”(1215), “Petition of Rights”(1628), “Habeas Corpus Act”(1679), “Bill of Rights”(1689), “Act of Settlement”(1701), “Reform Act”(1832), “Parliament Act”(1911), “Statutory Instruments Act”(1946), “Parliament Act”(1959), aceste texte consolidând în cele din urma dreptul constituțional al Marii Britanii.

Administrația publică locală

În ceea ce privește structura autorităților locale aceasta a fost supusă reorganizării prin legea guvernului local din 1972, lege ce a intrat în vigoare în 1977 și, prin care s-a operat o sporire a puterilor acestora. Este bine știut faptul că Anglia este împărțită în ținuturi, iar Țara Galilor în districte. Fiecare dintre aceste autorități locale sunt conduse de un consiliu ales, puterea lor derivând dintr-un act al Parlamentului. Departamentele guvernului central exercită supraveghere administrativă, cu precădere în domeniul managementului financiar.

În ansamblu, corpurile care se autoguvernează au fost desemnate cu puteri administrative extrem de importante, pe care și le exercită autonom. În mare măsură menținerea ordinii publice se află în grija acestor corpuri și nu în grija agentului local al guvernului central, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor continentale.

O altă categorie de autoritate administrativă este constituită de „corporațiile publice” fiind legal responsabile de unitățile organizatorice, stabilite prin act parlamentar,revenindu-le sarcina de a îndeplini anumite îndatoriri publice. Aceste corporații publice se comportă ca întreprinderi comerciale în industriile naționalizate, ca diferite corpuri administrând beneficiile sociale conferite de stat sau ca organe consultative speciale sau de supraveghere.

1.2. Sistemul administrativ napoleonian

Sistemul administrativ napolenian evidențiază un stat unitar, bazându-se pe o administrație centralizată, ierarhică și responsabilă, funcționarii publici fiind bine instruiți și organizați în corpuri profesionale.

Sistemul administrativ european francez reprezintă baza sistemelor administrative în state precum Franța, Belgia sau Luxemburg. Pentru a evidenția principalele caracteristici ale modelului administrativ european napoleonian, în cele ce urmează voi face referiri la sistemul administrativ din Franța.

Administrația publică locală

În politica naționalã, unitățile administrativ-teritoriale franceze joacă un rol important.

Astfel este prezentă Delégation á l’Amenagement du Territoire et á l’Action Regionale (DATAR), care la începutul activitãții sale era doar un serviciu din subordinea
Primului-Ministru, ulterior exercitându-și atribuțiile în subordinea Ministrului funcției publice.

Cu timpul DATAR a devenit DIACT (Delégation Interministérielle á l’Áménagement et á la Compétitivité des Territoires), activitățile desfășurate de acest organ vizând coeziunea teritorialã, spațiul urban și cel rural, implementarea corectă a politicilor naționale și celor comunitare. La ora actuală DIACT se aflã în subordinea Ministrului de Interne și al Amenajãrii teritoriale.

Administrația publică teritorialã a Franței este alcătuitã din autoritățile publice teritoriale în a căror sferă intră regiunile, comunele, departamentele și arondismentele. Autoritățile administrației publice teritoriale formeazã un model de administrație uniform, care nu ține cont doar de delimitările geografice, electorale sau economice. Datoritã descentralizării, administrația publică locală a Franței este formată pe trei niveluri, și anume: regiuni, departamente și comune.

În prezent, în Franța există 26 de regiuni, 100 de departamente și 36.000 de comune.

Regiunea este reglementată de Legea 72-619 din iulie 1972, lege ce îi conferã regiunii statutul de colectivitate teritorialã. Liderii regiunilor sunt consilierii regionali, aleși pentru un mandat de șase ani. În ceea ce priveste competențele consilierilor regionali, acestea vizează administrarea bugetului, administrarea personalului și preocuparea asupra politicii regionale, punând accent pe dezvoltarea economicã și socială a teritoriului în care își desfășoarã activitatea.

Principalul obiectiv al regiunilor îl reprezintă menținerea legăturilor între celelalte niveluri, respectiv, între stat și departamente și între stat și comune.

Departamentul este structura administrativã care activeazã în domeniul social, scopul său fiind acela de a soluționa probleme de interes comunal sau intercomunal. Departamentul are, ca atribuție principală, administrarea politicii guvernamentale. În fruntea departamentelor se află un Consiliu general, desemnat pe un mandat de șase ani prin sufragiu direct și universal.

Comuna reprezintă cel de al treilea nivel al administrației locale franceze, găsindu-se reglementatã de articolul 34 și de articolul 72 din Legea Fundamentală a Franței. În cuprinsul acestor articole se face referire la faptul că această unitate administrativ-teritorială este capabilă să se administreze în mod liber, prin intermediul consilierilor din cadrul acestor comune. Comunele dețin competențã generală asupra activităților sãvârșite. Conducerea comunelor se realizează de către două autorități și anume: de către consiliul municipal și de către primar. Comunele pot fi de două tipuri, respectiv și comune rurale sau comune urbane.

Acțiunea de a evita disiparea comunelor prin fuziunea acestora reprezintă cooperarea intercomunală. Legea asupra administrației teritoriale prevede cinci forme de stimulare a intercomunalității și anume: sindicatul, districtul, comunitatea urbană, comunitatea de comune și comunitatea orașelor. Sindicatul intercomunal oferă posibilitatea comunelor învecinate sã distribuie costurile serviciilor, în timp ce districtul are rolul de a garanta comunelor unele servicii precum și avantajul de a avea propria fiscalitate. Comunitatea urbană are drept scop regruparea comunelor în aglomerații care depãșesc 50.000 de locuitori, deținând competențe în domeniul amenajãrii, echipãrii sau a dezvoltãrii economice. Ultimele douã comunitãți, cea a comunelor și cea a orașelor trebuie sã-și desfãșoare competențele doar în materie de dezvoltare economicã și amenajare a spațiului.

Personalul administrativ

Administrația publică franceză joacă un rol esențial în stat acordându-i-se o mare importanță, funcționarul public bucurându-se de o poziție socială dominantă. Totodată, funcționarii publici, pot fi considerați ca fiind elita socială și intelectuală a țării, având o poziție socială privilegiată și prestigioasă, având o situație materială de invidiat.

Apartenența la administrație permite asigurarea unor beneficii materiale, domeniul public tinzând a gira cu un veritabil patrimoniu pe care funcționarii sunt în drept de a și-l însuși.

Progresul este un avantaj acordat funcționarului pentru a-și ameliora situația oferindu-i o promovare, o situație mult mai avantajoasă, mai multă putere și un tratament superior (progres de grad sau ierarhic) sau un tratament superior ( progres de nivel/stadiu).

Activitătile funcționarilor publici sunt orientate spre a satisface necesitățile contribuabililor, spre a facilita accesul cetățenului la serviciile publice.

Relația de colaborare și de consultare, importanța pe care o reprezintã aparatul administrativ în cadrul activității administraței publice franceze, pot fi observate prin existența personalului administrativ ca participant efectiv în procesul de elaborare a reformelor administrative.

1.3. Sistemul administrativ continental germanic

Sistemul administrativ continental germanic cunoaște o evoluție ce a parcurs mai multe etape, pornind de la adminsitrația unui stat ce adoptã strictețea unui stat polițienesc (sec. XVII-XVIII), urmând etapa adoptãrii unui model administrativ al statului constituțional liberal din sec. al XIX-lea, și în cele din urmã ajungându-se la forma unui model administrativ al statului constituțional social.

Sistemul administrativ germanic, specific Germaniei, se caracterizează prin descentralizare, privitã ca fiind consolidarea intereselor locale față de birocrație.

În statul german, democrația se exercită sub influența principiului potrivit cãruia puterile suverane revin cetățenilor, procesul electoral fiind modul indirect de exercitare a influenței cetățenilor.

Legalitatea oganizării sistemului administraiv german a reprezentat-o Constituția din 1870, în prezent aflându-se sub imperiul Constituției din 23 mai 1949, care în articolele 86 și 87 pune accent, cu precãdere, pe organizarea administrației federale.

Fiind un stat federal cu trei niveluri de administrație (federal, land și local), modelul administrativ germanic are o structură policentrică. Astfel, fiecare nivel al administrației beneficiază de autonomie legislativă și de independență în realizarea prevederilor constituționale.

La modul general, principala funcție a Guvernului Federal o reprezintă pregătirea deciziilor politice și legislative. La nivelul landurilor, marea majoritate a reglementărilor sunt delegate către instituțiile specializate de la acest nivel.

Aproximativ trei sferturi din legislația federală se adresează direct guvernelor landurilor și celor locale, impunându-se a fi implementate de acestea. Principalele domenii, care potrivit legii de bază, trebuie preluate de autoritățile federale sunt serviciul de relații internaționale, finanțele federale, serviciul poștal federal, transporturile feroviare federale, poliția federală de frontieră, forțele armate federale.

Șeful statului german este ales de Convenția Federală (Bundesversammlung) organizație constituționalã care se întrunește doar pentru realizarea alegerii președintelui federal.

Principalele atribuții ale șefului statului german au caracter reprezentativ, acesta putând propune candidatul pentru Biroul Cancelarului Federal. Totodată, în cazul unor conflicte, șeful statului poate sã ceară, la propunerea Cancelarului Federal, dizolvarea Bundestagului. Mandatul liderului statului german este de cinci ani, fiind posibilã realegerea sa o singurã dată.

Adesea cunoscut ca o „democrație a cancelarului”, sistemul de guvernare din Germania evidențiază puternica poziție a Cancelarului Federal. Cancelarul, ales de Bundestag, este doar membru al Guvernului și are responsabilitate formală pentru activitatea desfășurată.

Printre principalele atribuții ale Cancelarului Federal se numără nominalizarea membrilor Guvernului, conducerea activității guvernului, precum și coordonarea politicilor ce urmează a fi implementate de ministere.

Administrația publică locală

Fiecare nivel administrativ al federației Germane deține propria autonomie în îndeplinirea atribuțiilor constituționale.

Așa cum am mai precizat fiecare land are propriul Parlament, Guvern și Constituție.

În cadrul landurilor, există o puternicã influență a principiului suveranitãții, acest principiu fiind transpus prin faptul că Parlamentul federal nu are posibiliatea de a se opune legilor avansate de parlamentele landurilor. Curțile constituționale ale landurilor au rolul de a hotărî în cazul în care constituționalitatea legilor este pusã sub semnul întrebării.

Personalul administrativ

În Germania, serviciul public include tot personalul administrației federale, locale și al landurilor, sistemul serviciului public caracterizîndu-se printr-o structură omogenã, având la bază patru niveluri: serviciile desfãșurate la nivel înalt, serviciile ale căror activitãți se regăsesc în nivelurile intermediare, serviciile derulate la nivel mediu și servicii întâlnite la nivel inferior.

Serviciile publice din Germania sunt realizate de cãtre funcționarii publici de carierã (Beamte), funcționarii contractuali (Angestellte) și alți angajați (Arbeiter). Statutul unui Beamte este reglementat de legile publice, însă statutul unui Angestellte sau unui Arbeiter este determinat de un contract individual, ce intră în sfera legii private. Statutul general al unui beamte este reglementat de către legislația federală, la toate nivelurile guvernamentale, pe când cel al unui Angestellte sau Arbeiter are la bază un contract colectiv încheiat ca urmare a negocierilor între sindicate și reprezentanții celor trei niveluri ale administrației.

1.4. Sistemul administrativ scandinav

Sistemul administrativ scandinav reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic.

Modelul scandinav se caracterizează prin existența unui sistem administrativ fragmentat, sistem în care guvernul execută atribuțiile decizionale, iar agențiile au competențe executive, cele douã dimensiuni ale sistemului administrativ scandinav operând independent și conformându-se unei responsabilitãți politice diferite. Astfel, se poate afirma că, în cazul modelului administrativ scandinav responsabilitatea Guvernului în fața Parlamentului este una generală, iar responsabilitatea agențiilor se exercită în fața Ombudsmanului.

În cele ce urmează, voi evidenția principalele caracteristici ale acestui sistem, prezentând sistemul administrativ din Finlanda.

Administrația publică locală

În cadrul administrației publice locale din Finlanda nu întâlnim o administrare guvernamentalã exercitatã direct la nivel local, însă pentru realizarea unui echilibru la nivel de administrație localã se pot forma federații municipale, numãrul total al acestora ajungând la patru sute.

Pe lângã aceste federații municipale, în Finlanda sunt recunoscute și muncipalitățile care se împart în districte și orașe, numãrul acestora atingând 460.

Constituția Finlandei reprezintă baza legalã a municipalitãților. Potrivit acesteia municipalitățile beneficiază de un grad ridicat de independență, dar și de abilitatea de a se autoguverna. În cadrul municipalitãților funcționeazã Consiliul Municipal, fiind autoritatea care deține cele mai ridicate competențe decizionale în cadrul nivelului local.

Cât privește nivelul regional, organizarea administrativã este garantatã de funcționarea Biroului Administrativ, care reprezintă un organ constitutiv al administrației regionale.

Obiectivele fundamentale ale funcționãrii Biroului Administrativ sunt de a realiza în mod eficient sarcinile Guvernului, de a menține legãtura permanentã cu Guvernul, de a supraveghea politica la nivel local și de a verifica legalitatea activitãților delegaților municipalitãților.

Aplicabilitatea completã a organizãrii administrative eficiente de la nivel regional este asiguratã de existența unor subcomisii de specialitate, care sunt menite sã inițieze propuneri ori sã analizeze propunerile fãcute de alte agenții.

Structura personalului administrativ

În sistemul administrativ finlandez, funcția publică are la bază trei principii, respectiv: primatul legii și al prevederilor legale, transparență, imparțialitate și etica profesională.

Principalele reglementări ale activității desfãșurate de un funcționar public finlandez sunt stipulate în Actul Funcționarilor Publici, act ce reglementează existența unor categorii de funcționari publici sau regulile de recrutare și selecție a personalului administrativ.

Pentru ca o persoană să poată avea acces la funcția publică trebuie să îndeplinească o serie de condiții, între care:

pentru posturi de rang înalt: diploma universitară;

pentru alte posturi: numirea se face pe bază de competență, aptitudini, abilități și meritul civil dovedit; cu cât postul este pe o treaptă inferioară, cu atât cerințele sunt mai mici.

O trăsătură aparte a sistemului funcției publice în Finlanda o reprezintă faptul că, în cadrul funcției publice, nu există un sistem de carieră pentru a promova funcționarul public în cauză, acesta trebuind să participe la concursurile pentru posturile vacante.

CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ LOCALĂ
ÎN STATE FEDERALE EUROPENE

2.1. Considerații introductive privind colectivitățile locale

Este important preciza faptul că niciun stat nu este singurul antreprenor al serviciilor publice. Astfel, colectivitățile locale se îngrijesc de un anumit număr de servicii publice, organizând servicii publice locale, acestea putând fi concepute în două feluri diferite:

Colectivitățile locale le putem privi ca societăți naturale, în originea lor egale sau anterioare statului, bucurându-se de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai mult decât le-a atribuit; aceste colectivități locale vor fi investite în cadrul legii cu o veritabilă autonomie, limitată numai printr-un control, adeseori discret, al statului. Ele reprezintă de obicei o mare diversitate de organizare. Colectivitățile locale astfel concepute au vocația de a fi libere, fiind autorizate a se guverna ele însele, respectând dispozițiile legale

Există opinii potrivit cărora “colectivitățile locale sunt dezmembrăminte ale statului, creațiuni ale legii pentru scopuri de comoditate administrativă, ca simple circumscripții teritoriale ridicate la demnitatea de persoane morale, investite cu anumite drepturi, prin bunăvoința puterii central”. Acestea le mențin sub o strictă supraveghere, instituind asupra lor o tutelă și punând în fruntea lor funcționari numiți de ea și nu aleși de locuitori sau, dacă alegerea este permisă, limitând strâns puterile celor aleși.

Colectivitățile locale astfel concepute sunt strict subordonate puterii centrale.

Din rațiuni economice, politice, sociale, statul, chiar în țările care au cea mai largă autonomie locală, și-a dezvoltat puterile, dezvoltând prin procedee variate controlul; imitând exemplul dat de țările cu libertăți locale întinse și sub acțiunea ideilor liberale, în țările cu regim de centralizare s-a procedat la o descentralizare progresivă, s-a pus din ce în ce mai mult conducerea afacerilor locale pe seama corpurilor alese, limitându-se puterea de tutelă, închizând în cadrul procedurilor juridice exercițiul acestei tutele.

Pentru țările în care, în cadrul legii, autonomia este principiul fundamental, se vorbește de guvernământ local. Dacă la eșalonul național, guvernul impune soluția în ceea ce privește marile probleme interesând ansamblul colectivității naționale, la eșalonul local se admite că, colectivitățile locale, ele însele, pot trata problemele care, în cadrul lor, sunt pentru ele esențiale, în acest sens, englezii întrebuințează termenul de guvernământ local, de “self-government”.

În principiu, în țările unde autoritatea statului se face simțită cu vigoare asupra colectivităților locale, nu se vorbește deci de o administrație locală sau de regim local. Astfel, în Germania, se spune că există un regim administrativ descentralizat, că au o administrație autonomă “self verwaltung”, dar cuvântul guvernământ nu se folosește, el aflându- se numai la eșalon național.

În lumea actuală libertățile locale marchează, în fapt, peste tot, un anumit regres, deși la nivel declarativ se afirmă creșterea autonomiei. Statul, aproape peste tot, mărește, prin proceduri diverse, controlul său; deținător de mari resurse financiare, față de localități care, de regulă, sunt sărace, el acordă subvenții, dar pretinde ca serviciile si funcționeze în condițiile pe care le impune, și pe care el le are sub observație.

El prescrie prin lege reguli, a căror aplicare o supraveghează, dar în același timp protejează pe cei administrați contra abuzurilor.

Colectivitățile locale se clasează și se divid în mai multe categorii. La bază se grupează primordial și esențial unind direct locuitorii – comuna.

Etimologia cuvântului comună pune în evidență faptul că această grupare umană s-a născut dintr-o comunitate de viață și de interese, ea are caracterul unei societăți naturale, care rezultă din vecinătate. Dar la originile sale, ea n-a avut o realitate veritabilă și o viață activă ca în cetate.

Astfel că, mai ales în zilele noastre, în aglomerația considerabilă existentă în comună, se afirmă importanța serviciilor sale, care se multiplică și se amplifică. Comuna rurală este adesea lipsită de personal și de rezerve, ea rămâne totuși utilă și reprezintă obiect de atașament pentru populație. Există totdeauna două feluri de comune: urbane și rurale dar, în diferite țări, ele sunt supuse fie unui regim uniform, fie sub imperiul unor dispoziții legale diferite.

Între comunele urbane trebuie distinse marile orașe, metropolele și capitalele, pentru care există condiții speciale și, adesea, alte reguli decât cele care se aplică pentru comunele obișnuite.

Între comună și stat se situează colectivitățile intermediare, dintre care unele au rădăcini de istorie și altele sunt creații artificiale ale legii. Aceste colectivități sunt comitatul, departamentul, provincia, regiunea, județul.

Între aceste categorii se intercalează, în cea mai mare parte a țărilor, grupări teritoriale, districte, cercuri, cantoane, care au avut cândva o existență administrativă reală, dar care sunt adesea fară prea multă viață și, în diferite țări, nu constituie veritabile colectivități locale, fiind simple circumscripții pentru serviciile statului.

Organizarea locală, ca orice organism administrativ, reflectă regimul politic, ea transpune pe plan local spiritul și instituțiile. Un regim politic liberal are drept consecință complementară recunoașterea sau atribuirea unor libertăți colectivităților locale; astfel, se constată în Franța, Anglia, SUA. Uneori, un regim politic autoritar poate tolera până la un anumit grad libertățile locale, dar aceste libertăți locale sunt totdeauna riguros limitate și aproape invariabil regimurile autoritare stabilesc în materie locală o strictă subordonare.

Independent de caracterul regimului politic, amenajarea instituțiilor guvernului central influențează și forma și funcționarea instituțiilor locale.

Rinaldo Locatelli, director executiv al Conferinței Permanente a Colectivităților Locale și Regionale în Europa afirma “colectivitățile locale reprezintă una dintre structurile fundamentale ale unui regim democratic și, în consecință, unul din pilonii construcției Europei democratice, concepută conform principiului subsidiarității”.

Această cerință este cu atât mai puternică, cu cât țările Europei Centrale și Orientale, din ce în ce mai mult sunt dornice a pune în practică aceste principii ale autonomiei locale.

Cu toate acestea, autonomia locală este o cucerire permanentă, chiar și în țările unde există de mult timp. În noile democrații aceasta nu se poate cuceri și dezvolta fară existența surselor de inspirație și schimburilor permanente cu țările care posedă mai multă experiență.

2.2. Structuri administrative locale în Germania

Germania este caracterizată de o structură administrativă policentrică, un sistem de cooperare la nivel federal și o puternică poziție a Cancelarului Federal.

Aparatul administrativ german are trei niveluri: nivelul federal, nivelul landurilor, nivelul local. Fiecare nivel, în principiu, are autonomie din punct de vedere legal, managerial și economico-financiar.

Atribuția principală a Guvernului Federal este elaborarea legilor. Exceptând câteva domenii, specificate în legea de bază, care sunt administrate de autoritățile federale, atribuțiile, competențele și responsabilitățile administrației federale sunt transmise landurilor.

O veche tradiție a autoguvernării locale în Germania oferă comunităților posibilitatea conducerii autonome, în vederea realizării unor scopuri precise.

Fiecare nivel al administrației are autonomie legală și este, în principiu, independent în realizarea prevederilor constituționale. În general, principala funcție a Guvernului Federal este să pregătească deciziile politice și legislative, în timp ce responsabilitățile administrative sunt delegate în mare parte landurilor.

Aproape trei sferturi din legislația federală se adresează direct guvernelor landurilor și celor locale și trebuie implementate de acestea. Domeniile care, conform legii de bază, fundamentale trebuie preluate de autoritățile federale sunt: serviciul de relații internaționale, finanțele federale, serviciul poștal federal, transporturile feroviare federale, forțele armate federale, apele federale și flotila, controlul de trafic aerian federal și poliția federală de frontieră.

Cele trei niveluri de autorități constituționale sunt: guvernul federal, landurile (Lander), (statele regionale), comunele (Gemeinden), iar arondismentele (Kreise) ca autorități locale.

2.2.1. Guvernele regionale

Conform legilor de bază, organizarea administrativă a fiecărui land este lăsată la dispoziția acestuia. Diferențele între nevoile specifice ale landurilor și, de asemenea, trecutul istoric al acestora au condus la diferențe în structurile lor administrative.

La nivel federal, politica generală pentru fiecare land este fundamentată de șeful de Guvern (Primul Ministru al landului) și birourile sale. Landurile elaborează propria legislație și formulează aproximativ 75% din propunerile pentru legile federale. În această a doua calitate ele acționează independent și pe propria răspundere.

Doar câteva sarcini administrative, precizate în legea de bază, sunt realizate de landuri împreună cu administrația federală. Cele mai multe landuri au trei niveluri de organizare administrativă: superior, mediu și inferior.

Autoritățile de cel mai înalt nivel îndeplinesc funcțiile administrative pentru întregul land dintr-o poziție centrală. Aceste autorități sunt imediat subordonate ministerelor.

Autoritățile de nivel mediu îndeplinesc sarcini administrative pentru un district administrativ din cadrul landului. Acestea pot fi comparate cu structura administrativă a prefecturilor franceze înainte de descentralizarea care a început în 1983.

Responsabilitatea este asigurată de către comisarul de district și biroul lui. Comisarul de district, desemnat de guvernul landului și în subordinea Ministerului de Interne al landului, are misiunea de a veghea la siguranța cetățeanului folosind chiar diverse forme de constrângere.

Landurile mai mici nu au acest nivel intermediar de autoritate. Autoritățile de nivel inferior sunt autorități specifice landului, de exemplu, autoritățile pentru administrarea rețelei de drumuri, birourile de sănătate și cele veterinare. De asemenea, conducerea landurilor desfășoară activități mixte, care sunt rezultatul cooperării între landuri și Guvernul Federal potrivit legii de bază din 1969. Astfel, exemple de activitate mixtă: elaborarea politicii economice regionale, în domeniul învățământului, etc. Structurile de coordonare pentru activitățile mixte dintre Federație și landuri sunt Comitetele de Planificare, din care fac parte reprezentanții landurilor și Federației.

Landurile trebuie să-și finanțeze propriile activități, veniturile lor provinid, în principal, din taxele pe proprietate, succesiune (acestea sunt colectate la toate nivelurile administrației) și din taxele pe venit. În prezent, landurile primesc aproape jumătate din veniturile lor de la corporații și din taxele pe venit, ceea ce înseamnă 35% din taxa pe valoarea adăugată. Landurile, în concordanță cu Legea de bază, își alcătuiesc propriul buget.

Legea fundamentală a Germaniei garantează autonomia comunelor. Organizarea colectivităților locale ține de legislația Landurilor, ceea ce explică marea diversitate a structurilor locale. Totuși, Landurile trebuie să țină seama de articolul 28.2 al Legii Fundamentale, care “garantează comunelor dreptul de a soluționa, sub propria responsabilitate și în cadrul legilor, toate problemele comunității locale”. Kreise (aglomerările) și Gemeiden (comunele) dispun de numeroase puteri, care nu le aparțin decât lor, și care sunt consacrate prin textele constituționale ale Landurilor, sub controlul Curții Constituționale Federale. Comunele pot să intervină în momentul elaborării textelor susceptibile de a le schimba statutul, în special în materie financiară.

Legea Fundamentală garantează un loc important sistemului federal și își sustrage principiul de la orice revizuire constituțională.

Acest “nucleu tare” comportă libertatea de a-și organiza structurile și dreptul de a lua o parte echitabilă din produsul fiscal al Federației.

Comunele și arondismentele își exercită competența sub propria autoritate. Landurile exercită tutela asupra comunelor și grupărilor acestora, precum și asupra aglomerărilor zonale, în condițiile definite prin legislația fiecărui Land.

Controlul legalității actelor comunei, numit “control statal general”, poate conduce la anularea unei decizii sau chiar la dizolvare organului ales.

2.2.2. Guvernele locale

Autoguvernarea locală este o veche tradiție în Germania. Guvernele locale sunt constituite după legea fiecărui Land, dar regăsim numeroase puncte comune. Astfel, organul ales al Comunei este Consiliul municipal (Gemeiderat sau Staadtrat). Compunere este legată de importanța numerică a populației și variază de la cinci la 59 de membri.

Germania oferă un mozaic de soluții diferite privind forma executivului pe plan comunal:

primarul (Burgermeister Verfassung) predomină în Rhenania-Palatinat, în districtele rurale din Hesse Schleswig-Holstein și în Baden-Wurtemberg;

un executiv sistem colegiu (Magistrat-Verfassung), în orașele din Schleswig-Holstein și din Hesse;

o adunare prezidată de primar, încredințează administrarea unui director municipal, asistat de o comisie municipală: în Rhenania de Nord, Westfalia și Saxonia Inferioară;

Primarul poate fi ales direct de către populație (în Bavaria, Baden-Wurtemberg) sau să fie funcționar cu titlu benevol (Saxonia Inferioară).

El poate avea un vot în deliberările din cadrul Consiliului sau să-l prezideze pe acesta, fără drept de vot (Saxonia). Misiunile, puterile diverselor instituții comunale, precum și diversele funcții care le sunt acordate de către stat, fac obiectul unei reglementări detaliate în diverse Landuri.

Kreise (aglomerările urbane) și Gemeiden (comunele) dispun de numeroase puteri care nu le aparțin decât lor și care sunt consfințite de textele constituționale ale Landurilor.

Ele îndeplinesc, de asemenea, funcțiuni delegate de Stat. Comunele se bucură de deplinătatea competențelor, ele se pot ocupa de toate problemele colectivității locale, de îndată ce legea nu sustrage autonomiei locale anumite domenii. Constituția nu atribuie o competență la fel de generală Kreis-ului, ale cărui sarcini trebuie mai întâi să fie definite de legiuitor, în principiu legiuitorul Landului.

Este important a face distincție între serviciile obligatorii și cele neobligatorii. Toate activitățile trebuie să asigure serviciile obligatorii și se bucură de o independență considerabilă în ceea ce privește modul de a o face. Ele sunt libere în planul executării sarcinilor. În Germania se aplică principiul autonomiei locale și cel al autonomiei de organizare, garantat prin Constituția federală și cea a statelor federale.

Landurile și-au definit organe de cooperare de formă și putere variabilă, în funcție de legislația fiecărui Land. Aceste regrupări ale administrației intercomunale, ce reunesc comune vecine, în general de mică importanță, posedă o autonomie administrativă.

Comunele le transferă o parte din competențele lor. În afara acestor regrupări, comunele au libertatea să creeze “sindicate cu vocație specială”, având calitatea de persoane morale de drept public și dotate cu autonomie administrativă.

“Kreise” este conceput ca un cadru de cooperare intercomunală; el are un triplu rol în privința comunelor pe care le regrupează: controlează misiunile încredințate comunelor pentru executarea legilor Landului, constituie adunări în care se țes legăturile politice și personale între aleși, exercită sarcinile ce depășesc teritoriul sau capacitățile fiecărei comune, cum ar fi transporturile în comun, ajutorul social. Finanțarea lor este asigurată în parte de contribuțiile comunelor membre. Kreise exercită, de asemenea, competențe transmise de către Stat.

Este vorba de servicii interesând mai multe comune, ca: spitalele, pompierii, poliția, ajutorul de urgență și salvarea, instituțiile de învățământ superioare eșalonului local.

Federalismul german se bazează pe colaborare și solidaritate. Procentajul cheltuielilor locale reprezintă 22% din ansamblul cheltuielilor publice. Produsul principalelor impozite este împărțit între diferitele nivele de guvernare. În cadrul autonomiei lor bugetare, comunele simt singurele responsabile de punerea la dispoziție și de folosirea acestor mijloace financiare. Singurul control căruia sunt supuse, vizează să verifice dacă ele nu se îndatorează în mod îngrijorător.

Fiscalitatea proprie a comunei: dintre încasările fiscale, 50% provin din impozite reale, anume taxa funciară și taxa profesională, al căror procent poate fi fixat într-o oarecare măsură de către comune. Impozitele locale sunt: impozitul funciar (proprietăți construite sau neconstruite) și impozitul pe întreprinderile industriale și comerciale a căror sumă de percepere este fixată de comune.

De asemenea, există un impozit asupra mutărilor funciare, dar mărimea acestuia este fixată de Stat (deci nu este vorba de un adevărat impozit local), comunele dispun de propriile lor servicii fiscale. Acest serviciu fiscal fixează impozitele în parte pe baza valorilor prealabil stabilite de administrația financiară și le percepe. în această perspectivă, comuna dispune de drept suveran de a urmări plătirea lui prin măsuri de constrângere.

Comunele dispun de propria lor trezorerie. Ea este girată în mod separat și cu toată responsabilitatea de către casier, sub tutela trezorierului municipal.

Subvențiile comunele beneficiază de o parte a impozitului asupra venitului vărsat de Landuri la prorata impozitului asupra venitului plătit de locuitorii săi. Aproximativ 23% din venitul comunelor provine din subvenții globale (redistribuirea produsului impozitului pe venit: 15%) și din subvenții specifice vărsate pentru scopuri speciale.

Împrumuturile comunele sunt autorizate să recurgă la împrumut strict încadrat de o lege federală, ele se refinanțează liber pe piața financiară. Ele subscriu la împrumuturi, a căror dobândă este inferioară cu un punct dobânzii imobiliare. Pentru această operațiune ele sunt libere să-și aleagă partenerii.

Landurile fixează reglementările relative la bugetul și la contabilitatea comunelor, precum și planificarea și administrarea finanțelor locale. Anumite domenii, cum ar fi căile urbane și drumurile locale, sunt girate direct de colectivitățile locale. în aglomerările mari și mijlocii, întreprinderile municipale

2.3. Structuri administrative locale în Belgia

Belgia este o monarhie constituțională și ereditară, conform Constituției din 1831.

Aceasta a fost modificată prin numeroase amendamente de-a lungul timpului, cel mai recent, din 1993, stabilește structura federală a statului, Belgia reunind trei regiuni care se bucură de o largă autonomie și trei comunități lingvistice. Cele trei regiuni și cele trei grupuri lingvistice sunt reprezentate de adunările legislative ale celor trei comunități.

Este important să remarcăm distincția care se face în Belgia între:

Instituțiile cu competențe naționale, care sunt implicate cu precădere în furnizarea serviciilor publice descentralizate de la nivel local ( provincii și municipalități);

Instituțiile comunităților de limbă;

Instituțiile regionale.

Regiunile au fost stabilite în 1970, dar au devenit o realitate recunoscută de reprezentanții politicului abia în intervalul 1980-1989. Fiecare din Regiunile Valonă și Flamandă este condusă de un Consiliu Regional din care provin deputații federali și senatorii aleși direct de cetățenii din Regiune. Consilierii pot iniția decrete, care au putere de lege în mai multe domenii, cum ar fi: Protecția mediului și conservarea deșeurilor; Transport; Dezvoltare economică regională; Gestionarea resurselor naturale și energetice; Supervizarea activității autorităților locale; Conversia și reconversia profesională.

Regiunile primesc resurse financiare din mai multe surse. În urma elaborării unor proiecte avizate la nivelul central, se face finanțarea din taxele colectate la nivel central, din fonduri constituite din taxele aplicate la nivel local și din împrumuturi negociate cu Guvernul Central.

Regiunea capitalei Bruxelles a fost delimitată în 1989 și este condusă de un Consiliu format din 75 membri aleși prin vot direct universal pentru 5 ani, cu

Comunitățile lingvistice au fost stabilite în 1970 și definitivate în 1988 ca și unități administrative locale. Criteriul care a stat la baza constituirii lor nu este unul geografic, ci unul lingvistic.

Prin urmare, limba vorbită de fiecare cetățean îl face să se asocieze la o comunitate sau alta. Fiecare din Comunitățile Franceză și Flamandă are un Consiliu care reunește un număr de deputați federali și senatori aleși direct care reprezintă aceste grupări lingvistice în una din cele două Camere.

Consilierii pot iniția decrete, având putere de lege în mai multe domenii: limbă și cultură, educație, sănătate și asistență medicală directă pentru cetățeni și mijloace mass-media. Consilierii aleg dintre membrii lor un număr de miniștri pentru executivul constituit la acest nivel. Cel puțin un ministru trebuie să fie din Bruxelles. Resursele financiare ale Comunităților provin din: proiecte finanțate de Guvernul Central, licențe pentru spații de emisie radio și TV, cota parte din taxele percepute de Guvernul Central, taxe pe proprietate și din împrumuturi.

Comunitatea vorbitorilor de limba germană a fost stabilită în 1983 și are în Consiliu 25 de membri aleși prin vot direct universal pentru o perioadă de cinci ani. Consiliul poate alege dintre membrii săi, trei miniștri pentru reprezentarea în autoritatea executivă de la acest nivel.

Comunitatea vorbitorilor de limbă germană poate iniția decrete care au putere de lege în aceleași domenii cu celelalte comunități, mai puțin în domeniul lingvistic care este rezervat Guvernului Central. Resursele financiare sunt constituite din aceleași surse ca și pentru celelalte comunități.

Guvernul local este compus din provincii și municipalități care împreună formează autoritatea locală. Fiecare provincie primește de la guvernul regional proiecte, cota parte din taxele pe proprietate și taxele percepute la nivelul provincial. Pentru a acoperi unele nevoi financiare, administrația provinciilor apelează la împrumuturi care sunt supervizate de regiune. Fiecare din cele 589 de municipalități primesc de la guvernele regionale proiecte și finanțări pentru implementarea acestora.

2.4. Structuri administrative locale în Elveția

Această țară mică, marcată de o mare diversitate a principalelor sale componente (limbi, culturi, religii diferite), s-a dotat cu un sistem politico-industrial relativ complex,
într-o structură federalistă cu trei nivele: Statul central (numit Confederație), 23 cantoane și aproximativ 3.021 comune.

Comuna nu este o instituție de drept federal, ci exclusiv o instituție de drept cantonal.

Constituția federală din 29 mai 1874 ignora instituția comunală, ca al treilea stâlp al ordini: statale. Regula vrea ca Statul federal să-și exercite activitatea doar la cele două nivele- al Confederației și al cantoanelor. În realitate, comuna este solid și profund înrădăcinată în tradiția politică și socio-culturală a țării.

Numeroase legislații federale asociază direct sau indirect și comuna în aplicarea lor. Exiști deci o recunoaștere implicită a instituției comunale de către dreptul federal.

Suveranitatea recunoscută cantoanelor în ceea ce privește organizarea proprie, se regăsește, de asemenea, și în domeniul comunal.

Confederația elvețiană nu are un sistem comunal unitar: colectivitățile locale, aria lor de competențe, marja lor de acțiune autonomă, organizarea lor, fac obiectul a 26 de legislații și reglementări cantonale specifice.

Autonomia locală depinde de legislația cantoanelor. Competențele comunale depind ce legiuitorul cantonal.

Controlul cantoanelor asupra legislației comunale este foarte puternic în domenii finanțelor comunale. Impozitul local este în principal impozitul pe venit. Diferențiem impozitul direct asupra venitului persoanelor fizice, impozitul direct asupra averii persoanelor fizice impozitul pe randament, impozitul pe capitalul societăților, impozitul imobiliar sau impozir_ funciar complementar și dreptul de mutație asupra transferurilor proprietăților imobiliare.

Organizarea comunei este democratică. Comunele cunosc toate cel puțin un organ deliberativ. Cel mai adesea, acesta din urmă este compus de adunarea cetățenilor sau de un parlament ales. În concepția elvețiană, poporul, ansamblul cetățenilor activi, este suveranul căruia îi aparține decizia finală, grație celor două instrumente instituționale: initiative și referendumul.

Inițiativa populară există în majoritatea cantoanelor pentru comunele cu parlament și privește ansamblul afacerilor publice locale, dintre care puterea de reglementare.

Domeniul comunal este unul din cele mai rare, poate chiar singurul, care rămâne în competența exclusivă a cantoanelor, de unde și marea varietate a soluțiilor, în special în domeniul drepturilor cetățenilor (întindere și modalități) la nivel local. Întinderea și modalitățile de aplicare a drepturilor populare variază, de asemenea, în funcție de sistemul autorității deliberante: adunarea comunală deschisă tuturor cetățenilor sau parlamentul ales.

În toate cantoanele cetățenii aleg direct parlamentul comunal, acolo unde el există, precum și organul executiv.

Referendumul obligatoriu este înscris în majoritatea cantoanelor, în afară de trei, în care parlamentul comunal este regula. El se raportează în general la principalele acte ale autorității locale, cum ar fi: bugetul, cheltuielile importante, înstrăinările imobiliare și regulamentele comunale.

Referendumul facultativ este asociat instituției parlamentului. Pentru comunele cu adunare populară, mai multe legislații cantonale abilitează de asemenea un anumit număr de cetățeni să ceară ca deciziile adunării să fie supuse aprobării ansamblului corpului electoral.

Anumite legislații cunosc un tip extraordinar de referendum facultativ: referendum la cererea unei treimi din parlamentari sau a majorității dintre ei.

Deciziile susceptibile să facă obiectul unui referendum facultativ sunt în principiu determinate în același timp de cantoane, ca și de comunele înseși: legile cantonale conțin o enumerare a obiectelor (cu posibilitatea pentru comune de a o completa), sau o clauză generală limitată de o enumerare negativă. Rare sunt cantoanele care, în acest domeniu, nu lasă nici o libertate comunelor.

Considerată global, practicarea unei democrații semidirecte în planul comunal elvețian tinde să se extindă, în perioada recentă, în special prin recurgerea mai frecventă la referendumul facultativ.

Totuși, în raport cu masa deciziilor luate de autoritățile municipale, problemele supuse votului popular sunt încă puțin numeroase, în afara referendumului obligatoriu, cunoscut mai ales în Elveția germanică. Fenomenul rămâne astfel de amploare modestă.

CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ LOCALĂ ÎN STATE UNITARE EUROPENE

3.1. Structuri administrative locale în Franța

3.1.1. Administrația publicã localã

Modelul napoleonian evidențiază un stat unitar, având la bazã o administrație centralizatã, ierarhicã și responsabilã, iar funcționarii publici sunt bine instruiți și organizați în corpuri profesioniste.

Modelul administrativ european francez constituie baza domeniului administrativ în state precum Franța, Belgia sau Luxemburg. Pentru a pune mai bine în luminã caracteristicile modelului administrativ european francez, în continuare mã voi referi la sistemul administrativ local din Franța.

Ȋn ceea ce privește sistemul administrativ francez, acesta este unul unitar, însã începând cu anii ’70 se poate vorbi despre ideea de descentralizare și de deconcentrare a sistemului administrativ, cele douã concepții aplicându-se prin regulamentele regionale și municipale din anii 1983, 1972 și 1992.

Unitãțile administrativ-teritoriale franceze joacã un rol destul de important în politica naționalã, astfel este prezentã Delégation á l’Amenagement du Territoire et á l’Action Regionale (DATAR), ce la începutul activitãții sale era doar un serviciu din subordinea Primului-Ministru, apoi exercitându-și atribuțiile în subordinea Ministrului funcției publice.

Ulterior, DATAR a devenit DIACT (Delégation Interministérielle á l’Áménagement et á la Compétitivité des Territoires), activitãțile desfãșurate de acest organ vizeazã coeziunea teritorialã, spațiul urban și cel rural, implementarea corectã a politicilor naționale și celor comunitare. Ȋn prezent, DIACT se aflã în coordonarea Ministrului de Interne și al Amenajãrii teritoriale.

Administrația publicã teritorialã a Franței este alcãtuitã din autoritãțile publice teritoriale în a cãror sferã intrã regiunile, comunele, departamentele și arondismentele.

Autoritãțle administrației publice teritoriale formeazã un model de administrație uniform, care nu ține cont doar de delimitãrile geografice, electorale sau economice. Ȋn cele din urmã, datoritã descentralizãrii, administrația publicã localã a Franței este clasatã pe trei niveluri, șî anume: regiuni, departamente și comune.

Regiunea are ca bazã legalã Legea 72-619 din iulie 1972, lege ce îi conferã regiunii statutul de colectivitate teritorialã. Liderii regiunilor sunt consilierii regionali, aleși pentru un mandat de șase ani. Competențele consilierilor regionali vizeazã administrarea bugetului, administrarea personalului și preocuparea asupra politicii regionale punând accent pe dezvoltarea economicã și socialã a teritoriului în care își desfãșoarã activitatea. Scopul regiunilor este acela de a menține legãturile între celelalte niveluri, respectiv, între stat și departamente și între stat și comune.

Departamentul este structura administrativã care activeazã in domeniul social, scopul sãu fiind acela de a soluționa probleme de interes comunal sau intercomunal. Totodata, departamentul are ca atribuție principalã administrarea politicii guvernamentale. Ȋn fruntea departamentelor se aflã un Consiliu general, desemnat pe un mandat de șase ani prin sufragiu direct și universal.

Comuna reprezintã cel de al treilea nivel al administrației locale franceze, fiind reglementatã de articolul 34 și de articolul 72 din Legea Fundamentalã a Franței. Ȋn aceste douã articole se precizeazã faptul cã acest organ este capabil sã se administreze în mod liber, prin intermediul consilierilor din cadrul acestor comune.

Comunele dețin competențã generalã asupra activitãților sãvârșite. Conducerea comunelor se realizeazã de cãtre douã autoritãți și anume: de cãtre consiliul municipal și de cãtre primar. Comunele pot fi de douã tipuri, și anume comune rurale sau comune urbane.

Cooperarea intercomunalã reprezintã acțiunea de a evita disiparea comunelor prin fuziunea aceestora. Legea asupra administrației teritoriale prevede cinci forme de stimulare a intercomunalitãții, și anume: sindicatul, districtul, comunitatea urbanã, comunitatea de comune și comunitatea orașelor. Sindicatul intercomunal oferã posibilitatea comunelor învecinate sã distribuie costurile serviciilor.

Districtul are rolul de a garanta comunelor unele servicii și totodatã districtul are avantajul de a avea propria fiscalitate. Comunitatea urbanã are drept scop regruparea comunelor în aglomerații care depãșesc 50.000 de locuitori, deținând competențe în domeniul amenajãrii, echipãrii sau a dezvoltãrii economice. Ultimele douã comunitãți, cea a comunelor și cea a orașelor trebuie sã-și desfãșoare competențele doar în materie de dezvoltare economicã și amenajare a spațiului.

3.1.2. Personalul administrativ

Reglementãrile valabile în cazul funcționarilor publici francezi sunt stipulate în codul special adoptat pentru aceastã categorie de personal. Activitãtile funcționarilor publici sunt orientate spre a satisface necesitãțile contribuabililor, spre a facilita accesul cetãțenului la serviciile publice.

Relația de colaborare și de consultare, importanța pe care o reprezintã aparatul administrativ în cadrul activitãții administraței publice franceze, pot fi observate prin existența personalului administrativ ca participant efectiv în procesul de elaborarea a reformelor administrative.

3.2. Structuri administrative locale în România

Un rol deosebit în sistemul administrației publice îl ocupă organele administrației publice locale, constituite în unitățile administrativ-teritoriale ale statului – comuna, orașul, județul – și însărcinate cu rezolvarea problemelor specifice fiecărei colectivități sociale.

Potrivit reglementărilor cuprinse în legea administrației publice locale și conform art. 120 din Constituția României, organizarea administrației publice locale are la bază principiul descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice.

Administrația publică locală cuprinde autoritățile comunale și orășenești (consiliile locale și primării), consiliile județene și serviciile publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestor autorități publice.

În România, potrivit Constituției, administrația locală este realizată pe două nivele, respectiv comunele și orașele – ca unități teritoriale de bază și județele, respectiv Municipiul București – ca unități intermediare între colectivitățile locale de bază și stat.

Consiliile locale sunt autorități colegiale ale administrației publice locale, cu statut autonom, alese în vederea soluționării problemelor de interes local ale comunei, orașului, municipiului, fiind compuse din consilieri aleși pe termen de patru ani, prin vot universal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de legea privind alegerile locale, de către locuitori și dintre aceștia. Numărul acestor consilieri variază în funcție de numărul locuitorilor respectivelor localități.

Consiliile locale își exercită competența în ședințe ordinare lunare și extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea primarului sau a cel puțin o treime din numărul membrilor consiliului; au atribuții în ceea ce privește numirea viceprimarilor, înființarea unor instituții de interes local și numirea membrilor consiliilor de administrație ale regiilor autonome și membrilor împuterniciților statului de la societățile comerciale cu capital de stat de interes local.

Legea administrației publice locale precizează că organul deliberativ îl constituie consiliul local, iar cel executiv este primarul, iar în exercitarea atribuțiilor care le revin, consiliile locale adoptă hotărâri cu caracter individual sau normativ.

Primarul este autoritatea executivă a colectivităților locale și îndeplinește în același timp și rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială în care este ales.

Mandatul este de patru ani și expiră la depunerea jurământului de către noul primar. Funcția de primar este incompatibilă cu funcția de consilier local, de prefect sau subprefect, cu alte funcții publice.

Atribuțiile primarului sunt corespunzătoare calității acestuia de reprezentant al statului, asigurând respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, ale legilor și ale celorlalte acte normative emise de autoritățile statale; de asemenea, îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă și conduce serviciile de stare civilă și autoritate tutelară.

Când acționează în calitate de autoritate executivă a administrației locale, primarul trebuie să asigure executarea hotărârilor consiliului local, având atribuții specifice în materie de buget local, ordine și liniște publică, salubritate, drumuri publice etc.

În exercitarea atribuțiilor sale, primarul emite dispoziții care sunt acte administrative, supuse contenciosului administrativ.

3.3. Structuri administrative locale în Italia

În cea mai mare parte, organizarea administrativ italiană este de inspirație franceză. Există un regim uniform pe toată țara.

În 1791 au fost create 82 de provincii, în frunte cu prefecții, care au alături un consiliu provincial. Comunele au consilii municipale alese (sindic).

Prefectul și sindicul sunt organe de stat și organe locale.

Constituția din 1947 a pus anumite principii generale în materie de organizare locală.

Se arată că republica se împarte în regiuni, în provincii și în comune. În cuprinsul articulului 128 se precizează că provinciile și comunele sunt colectivități autonome, în limitele principiilor fixate de legile generale ale republicii care le determină funcțiile. În art. 129 se spunea că provinciile pot fi împărțite în arondismente.

Provincia are un prefect, un consiliu provincial, o juntă administrativă, o deputăție provincială. Comunele sunt administrate de un sindic, o juntă comunală formată din asesori în jurul sindicului și un consiliu comunal format din 15-80 membri, după importanța comunei. Este organul deliberativ, ca și consiliul municipal francez. Junta are de executat deliberările consiliului municipal. Sindicul este organul executiv al comunei și reprezentantul statului în comună.

Consiliul provincial și cel municipal sunt alese prin vot universal direct. Consiliul municipal alege asesorii și sindicul, iar consiliul provincial deputăția provincială. Comunele stabilesc normele de poliție locală, regulamentele comunale, se ocupă de sănătate, higiena, asistență, întreținere: drumurilor comunale, atribuții în materie de instrucțiune publică și culte, edificiile religioase sunt edificii publice.

Comunele pot crea și alte servicii publice și exploatări cu caracter industrial și comercial Provinciile au atribuții care se apropie de acelea ale departamentelor, intervin cu măsuri sanitare, instrucție publică, higiena.

Resursele financiare ale provinciilor: din taxe locale, centime adiționale la impozitele ce stat, subvenții, repartiții din fondul statului.

Tutela asupra comunelor se exercită de prefect și de junta administrativă și, în amintire cazuri, de către ministerul de interne.

Controlul jurisdicțional este încredințat tribunalelor judiciare și administrative.

Noua ordine a lucrurilor după înlăturarea fascismului comportă existența regiunilor

Particularitățile istorice ale Italiei, populația sa, au provocat și întreținut multiple diversități. Spiritul particularist a rămas viu și subzistă de la oraș la oraș și de la o regiune la alta. Obiceiurile nu sunt aceleași. Întrebuințarea dialectelor rămâne încă foarte răspândită și se vorbește numai în popor, dar și persoane culte le folosesc în familie O anumită mișcare regionalistă în favoarea regiunilor autonome începe să se contureze în Sardinia, în vechiul regat al Neapolelui și în Sicilia; Sicilia care se spune că este o prelungire africană și se pretinde că este neglijată de Roma. Sicilia eliberată de aliați a manifestat tendințe separatiste față de Italia; ca să înlăture această tendință, s-a acordat Siciliei un statut de autonomie.

Alte părți din peninsulă au început să revendice același lucru. Sardinia și Val d’Aosta, Frilli, Veneția, Giulia, cu populație de origine franceză, germană, slavă, solicită același lucru

Odată cu adoptarea Constituției, regionalismul devine regulă pentru întreg teritoriu. Constituția indică 19 regiuni în toată peninsula: Piemont, Val D’aosta, Lombardia, Trenti, Adige, Veneția, Frilli, Giulia, Liguria, Fnulia, Romania, Toscana, Ombria, Calabria, Sicilia, Sardinia. Dar numai patru regiuni (Sicilia, Sardinia, Val d’Aosta, Adige) au statut votat definitiv de adunarea constituțională din 1947. Celelalte 15 regiuni nu au încă organe și legea care să le reglementeze.

Regiunile au puterea de a adopta legi în anumite domenii stabilite de Constituție: organizarea serviciilor publice regionale, poliție locală, piețe, asistență, învățământ artizanal și profesional – muzee, urbanism, turism, transport inter-regional, vânătoare, pescuit.

Statul are competență generală, iar legile regionale nu pot contraveni legilor statului și nu pot contraveni interesului național sau al altor regiuni.

Regiunea asigură executarea legilor și are o putere administrativă în materia competenței lor.

Regiunile asigură funcțiile lor administrative, delegându-le provinciilor și comunelor. S-a vrut prin aceasta să se evite o suprapunere a serviciilor și o dezvoltare a organelor administrative. Astfel, în domeniile care le-au fost recunoscute, regiunile legiferează, reglementează, ordonă, dar ele întrebuințează ca principal agent de execuție provinciile și comunele

3.4. Structuri administrative locale în Marea Britanie

Organizarea administrației locale în Marea Britanie cunoaște trei subdiviziuni, și anume: comitatele, districtele și parohiile. Consiliile de comitat își desfãșoarã activitãțile în domenii precum ordinea publicã, serviciile sociale, trasportul, educația, protecția consumatorilor. Consiliile din cadrul districtelor au competențe care vizeazã protecția mediului, fondul locativ, construcțiile și igiena publicã. Consiliile de parohii sunt responsabile cu soluționarea chestiunilor din domenii precum amenajarea și întreținerea spațiilor verzi, lotizarea terenurilor sau iluminatul public.

Consiliile locale sunt alese de cãtre toate colectivitãțile locale, în mod diferit, pe o perioadã de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii anuale a unei treimi din consilieri. Consilierii locali nu dețin funcții în executivul local, iar funcționarii publici nu pot desfãșura activitãți politice sau sã candideze pentru o funcție în consiliu.

Ȋn administrația publicã britanicã, funcția de primar nu existã, însã putem sesiza prezența unor funcții precum:

„mayor”, funcție deținutã de persoana desemnatã de consilierii locali, având scopul de a reprezenta consiliul din care face parte;

„leader”, funcție deținutã de cel care conduce comisia de politicã generalã localã;

„chairmen” sau „chais”, persoana care conduce celelate comisii;

„chief executive”, funcție deținutã de un funcționar public, acesta fiind șeful executivului local.

Personalul administrativ

Potrivit Memorandumului Armstrong, care reprezintã o bazã legalã a existenței funcționarilor publici în sistemul public, reponsabilitãțile și obligațiile acestora sunt înscrise în urmãtoarele paragrafe: „Funcționarii publici sunt în serviciul Coroanei. Pentru orice scop practic, în acest context Coroana înseamnã și este reprezentatã de Guvernul actual….Funcția publicã, nu are personalitate constituționalã sau responsabilitate separatã fațã de Guvernul legal constituit din acea vreame. Datoria funcționarului public nu este alta decât sã asigure consiliere Guvernului în privința elaborãrii politicii, implementarea deciziilor guvernului și administrarea și prestarea acelor servicii pentru care rãspunde Guvernul..”

Funcționarii publici servesc Guvernul în întregul sãu, adicã miniștrii Coroanei , iar Primul-Ministru este Ministrul Funcției Publice. Datoria functionarului public este în primul rând fațã de ministrul Coroanei care rãspunde de departamentul în care acesta lucreazã…”

Valorile fundamentale funcției publice în sistemul administrativ britanic sunt stipulate în proiectul de lege Constitutional Renewall Bill (adoptat la 25 martie 2008), astfel fiind posibilã implementarea legislativã a celor patru principii: integritate, onestitate, obiectivitate și imparțialitate. Totodatã, documentul pune accent pe sfera de acoperire a legii, definirea funcției publice, valorile funcției publice.

Serviciul administrativ public care face parte din modelul anglo-saxon nu este reglementat din punct de vedere constituțional, datoritã tipul de constituție adoptat. Trãsãtura esențialã a modelului anglo-saxon este subordonarea funcționarilor publici fațã de Coroanã.

CONCLUZII

Dacă în sistemul anglo-saxon, guvernul central acordă o largă autonomie colectivităților locale, fiind de părere că acestea pot soluționa cel mai bine și operativ problemele importante de la nivelul lor, pentu acest tip de guvernare locală, englezii utilizând termenul de „self-goverment”, în cazul administrației de tip napoleonian, pentru aplicarea unor valori similare, în ultimii ani, a început un amplu proces de descentralizare, ceea ce reprezintă un avantaj major pentru organizarea și funcționarea la nivel local.

Timp îndelungat sistemul administrativ francez a fost centralizat, însă, la ora actuală tot centralismul este caracteristica de bază a sistemului napoleonian în ciuda importantelor reforme financiare și decizionale, ce au avut loc în ultimii zece ani din punctul de vedere al autonomiei.

În Marea Britanie, cadrul legislativ de bază este format din mai multe documente, în principal acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții

Totodată, în cazul Marii Britanii, Parlamentul nu poate să facă schimbări care ar putea afecta statutul monarhului, fără aprobarea unor asemenea măsuri de către Commonwealth.

În Marea Britanie nu există guverne regionale, iar în Franța, regiunile sunt teritorii libere administrate de consiliile alese.

Din punctul de vedere al modului în care este reglementat rolul Guvernului în mecanismul politic și statal, în cazul Franței, Constituția este cea care stabilește un rol politic si unul administrativ.

În cadrul Uniunii Europene se întâlnesc, atât sisteme administrative unitare/centralizate (Franța, Marea Britanie), cât și sisteme administrative federale (Germania). Structura administrativă în statele unitare își pune amprenta asupra modului de structurare a administrației publice locale.

Spre deosebire de cele două sisteme administrative prezentate, sistemul administrativ germanic, specific Germaniei, se caracterizează prin faptul că forma de guvernământ este republica parlamentară.

Astfel, în sistemul germanic, puterea legislativă este exercitată de Parlament, Parlament ce are o structură bicamerală, format din Adunarea Federală și Consiliul Federal.

Consiliului Federal îi revine atribuția de reunire a reprezentanților landurilor.

În ipoteza în care cele două camere ale Parlamentului Germaniei nu ajung la un consens există o Comisie de Mediere. În ceea ce privește instituția Șefului Statului acesta este ales pentru un mandat de 5 ani de o convenție federativă, un grup constituțional din care fac parte deputații și un număr egal de membri aleși de adunările generale ale landurilor.

Puterea executivă este exercitată de un Guvern Federal, condus de un Cancelar Federal, Cancelar ales de Adunarea Federală.

Principala funcție a Guvernului Federal constă în pregătirea deciziilor politice și legislative, trei sferturi din legislația federală se adresează direct landurilor și celor locale impunându-se a fi implementate de către acestea.

La propunerea Cancelarului, miniștrii sunt numiți de Președintele Federației.

Structura administrativă a sistemului germanic se caracterizează prin trei nivele și anume:

nivelul federal

nivelul landurilor

nivelul local, fiecare dintre acestea beneficiind de autonomie.

Conform principiului suveranității landurilor, fiecare land are propriul său Parlament ales și un Guvern ales, Parlamentul Germaniei neputând obiecta legilor avansate de parlamentele landurilor.

Atunci când este pusă sub semnul întrebării constituționalitatea legilor, curțile constituționale ale landului sunt cele care decid asupra acestui aspect.

Așa cum am mai precizat sistemul administrativ scandinav reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic, acesta sistem fiind specific Finlandei, Suediei.

În Finlanda, puterea legislativă este exercitată de un Parlament cu o structură unicamerală, formată din 200 de locuri.

În ceea ce priveste posturile din sectorul public, pe aceste posturi pot candida și cetățenii străini, Constituția Finlandei și legea privind funcția publică stipulând foarte puține restricții.

Prezentul capitol s-a dorit a face o scurtă analiză a principalelor sisteme adminsitrative, prezentând principalele asemănări și deosebiri ale acestor sisteme

Astfel, se poate remarca că deși trăim într-o Europă unită, sistemele administrative sunt substanțial diferite, sistemele administrative analizate reprezentând modele în Europa.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995

Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006

Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007

Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008

Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007

Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993

Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002

Călinoiu,Constanța și Verginia Vedinaș, 1999, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București,

Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, Boston, Allyn and Bacon Publishing, 1991

J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979

Giurgiu, L., Zaharie, C., “Drept administrativ”, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001

Iorgovan, Antonie Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;

Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris

Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006

Matei, Lucica Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009

Prisãcaru, V., „Tratat de drept administrativ român. Partea generalã”, Ediția a III-a revãzutã și adãugitã, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985

Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași

Vedinaș, Verginia Statutul funcționarului public european, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2007

Voicu, Marin Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București 2007

Legislație internă și europeană

***Constituția Germaniei, pe http://archiv.jura.uni-saarland.de/BIJUS/grundgesetz/

***Constitiția Italiei, pe http://www.constitution.org/cons/italy.txt

***Constituția Franței, pe http://www.assemblee-nationale.fr/english/8ab.asp

***Constituția Finlandei, pe http://www.om.fi/en/Etusivu

***Legea administrației publice teritoriale adoptată la 3 februarie 1992, http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=LEGITEXT000006078671&dateTexte=20110613

Articole din reviste de specialitate

Matei, Lucica, „Arhitectura administrației publice:Conexiuni și complementaritate Japonia – România

Matei, Lucica, Pavia, Marie, Luce, Michalopoulos, S., Matei, A., Bosse, Ch., Gerapetritis, G., “The training of public administration on acquis communautaires”, Ed. Economicã, București, 2002

Surse electronice

http://www.admpubl.snspa.ro/fisiere/japonia/Arhitectura administratiei publice.

http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Functia-Publica.pdf