Administratia Centrala de Specialitate
ABREVIERI
alin. = alineat (ul);
art. = articol (ul);
cit. = citat (ul);
Ed. = editura;
lit. = litera;
M.Of. = Monitorul Oficial;
nr. = număr (ul);
op.cit. = operă citată;
pag. = pagina;
vol. = volum (ul);
urm. = următoarele.
INTRODUCERE
Transformarile intervenite în România după evenimentul din decembrie 1989 în plan politic, economic si social, au determinat în mod firesc schimbări de substanță și în planul concret al organizării și funcționării administrației statului. Mutațiile survenite în cadrul sistemului de administrare sunt cu atât mai pregnante, cu cât transformările induse la nivelul acestuia, au dobândit consistență, în urma adoptării Constituției României.
Atât în plan structural-organizatoric, cât și cel material-funcțional, administrația publică a căpătat o nouă filosofie, dobândind o configurație inedita în sistemul global al administrației din țara noastră. Fiind chemată să satisfacă interesul general exprimat prin lege, administrația publică constituie activitatea prin care se exercită legea, ea fiind foarte strâns legată de puterea executivă.
Administrația țării este încredințată unor autorități statale, ele fiind administrația centrală și unitățile sale teritoriale precum și administrația locală, chemată să administreze interesele colectivităților locale, în conformitate cu Constituția României.
Consultând literatura de specialitate existentă și analizând, în particular, conlucrarea serviciilor publice în chestiunile de interes comun, am ajuns la concluzia că prea puțin se studiază relațiile dintre diferite nivele ale administrației publice, aceste considerente determinând alegerea temei abordate în lucrarea de față.
Structurat, teza a fost concepută în cinci capitole. În primul capitol s-au făcut precizări terminologice în context evolutiv, extrase din literatura de specialitate, utile, după părerea noastră, în elucidarea de mai departe a temei. S-a făcut, de asemenea, o incursiune în istoricul evoluției relațiilor dintre organul administrației publice în plan istoric în România.
Capitolul al doilea vine cu o prezentare generală a administratiei publice centrale, la nivel de ministere, iar capitolul al treilea este axat pe o mai bună cunoaștere a administrației publice centrale de speciaitate.
Capitolul al patrulea și al cincilea se concentrează pe observațiile teoretico-practice recente privind activitatea organelor de specialitate autonome ale puterii executive, respectiv pe cea a serviciilor publice teritoriale ale organelor centrale.
Sursele bibliografice de bază au servit Constituția României, legile și alte acte normative referitoare la activitatea autorităților publice, cât și literatura științifică de specialitate editată în țara noastră și străinătate.
Termenul de „administrație” derivă din latinescul „administer”, care are sensul de a sluji, de a aduce la îndeplinire o misiune comandată.
În același context, literatura de specialitate mai precizează etimologia acestui termen ca fiind din „minister” – servitor, ce are legătură cu „magister” desemnându-l pe stăpân căruia i se subordonează servitorul și pe care trebuie să-l slujească; aceasta este o administrație particulara, distinctă de administrația publică, ambele reprezentând genuri ale administrației, fiecare, la rândul lor, având mai multe specii.
Astfel, pornind de la sensul etimologic al cuvântului, constatăm că noțiunea de a administra este considerată o activitate subordonată ce se îndeplinește la ordinele cuiva, apreciindu-se în acest sens, că însuși ministrul este în primul rând un servitor, desigur în sensul de servitor al cetățenilor pe care acesta trebuie să-i servească.
În limbajul curent, termenul de „administrație” se utilizează în mai multe sensuri și anume:
Conținutul principal al activității executive a statului;
Sistem de autorități publice care înfăptuiesc puterea executivă;
Conducerea unui agent economic sau instituții social-culturale;
Un compartiment (direcție, secție, sector, serviciu, birou) din unitățile direct productive sau instituții social-culturale, care nu desfășoară nemijlocit o activitate direct productivă.
În același timp, printre alte sensuri ale termenului de administrație, pe cel de administrație publică îl regăsim ca o sintagmă explicată, în unele dicționare și lucrări de specialitate americane prin:
Funcția executivă în guvern: executarea (aplicarea) politicii publice;
Organizarea și conducerea poporului și a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării;
Arta și știința aplicată la sectorul public;
Activitate prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului;
Domeniu de activitate care, în principal, se preocupă de mijloacele pentru implementarea valorilor politice, ramura executivă a guvernării.
Potrivit acestor opinii, rezultă că administrarea publică este o activitate determinată de voința politică și realizată, în cea mai mare măsură, de executiv pentru organizarea aplicării și aplicarea în concret a legii.
O altă noțiune cu care operează legile țării noastre este cea de autoritate publică. În context constituțional, această noțiune desemnează orice organ sau funcționar care are prerogative de putere publică și în sens restrâns, clasicele puterii (organe) prin care se exercită funcțiile statului. De altfel, în opinia lui Antonie Iorgovan, sensul principal de autoritate publică este de “organ public”, colectivitate de oameni care exercită prerogativele de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-una de administrație locală autonomă.
Executivul sau puterea executivă este recunoscută ca fiind o funcție a statului care asigură executarea legii. În România administrația publică este împarțită în două categorii: administrația publică de stat (guvernul, administrația de specialitate și prefectul) și administrația publică locală, care cuprinde consiliul județean, consiliul local, primarul și serviciile publice locale.
Guvernul este alcătuit din instituțiile administrației publice, instituții care au particularități de organizare, natură juridică, având în comun punerea în aplicare a legii. Guvernul asigură funcționarea și dezvoltarea sistemului economic și social pe plan național și promovează interesele țării pe plan mondial. Aparatul de lucru al guvernului este alcătuit din Cancelaria primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Afaceri Europene, Departamentul pentru relația cu Parlamentul, Departamentul pentru Relații Interetnice, Departamentul pentru control al Guvernului, ultimele două neavând personalitate juridică.
Membrii guvernului sunt: primul-ministru (cea mai înalta funcție din guvern), miniștrii de stat, miniștrii delegați, miniștrii. Atribuțiile guvernului sunt de natură politică, economică, administrativă cât și de natură normativă.
În ceea ce privește administrația de specialitate, în România, în decursul anilor, numărul ministerelor a variat în funcție de partidul aflat la guvernare. ”Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniul de activitate al acestora”, acestea funcționând conform art. 16 din Constituția României, în subordinea Guvernului. Astăzi în România funcționează un număr de 15 ministere
Ministerele au un numar diferit de posturi, atribuții, funcții, după importanța și complexitatea activității pe care o coordonează. Pentru o mai bună coordonare a activității în teritoriu, ministerele pot avea în subordine servicii publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale. În funcție de „volumul, complexitatea, și specificul activității” desfășurate ministerele sunt compuse din: birouri (cu un număr minim de cinci posturi de execuție), servicii (cu un număr minim de șapte posturi de execuție), direcții care cuprinde un număr minim de 15 posturi de execuție ), direcții generale (numărul minim fiind de 25 de posturi de execuție) și departamente (care asigură coordonarea mai multor direcții).
Serviciile publice deconcentrate substituie ministerele în unitățile administrativ – teritoriale. Termenul de serviciu public deconcentrat a fost introdus în anul 1991 prin Constituție. Art. 119 al Constituției din 1991 prevede faptul că, administrația publică din unitățile administrativ – teritoriale se întemeiază pe principiul descentralizării, deconcentrării serviciilor publice. Acest lucru este reluat și în Constituția din 2003. Art. 123 alin. 2 al Constituției în vigoare prevede că prefectul este conducătorul administrației centrale în teritoriu, cu mențiunea că nu există raporturi de subordonare între autoritățile locale și prefect.
Ministerele pot avea servicii care funcționează în afara statului. Astfel art. 41 din Legea 90/2001 care reglementează organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor prevede faptul că in funcție de domeniul de activitate, ministerele pot avea compartimente în strainătate.
ARGUMENT
În această lucrare mi-am propus să prezint elementele definitorii ale administrației centrale de specialitate. Alegerea acestei teme nu a fost făcută la întâmpare, ea reprezentând un interes deosebit atât prin ineditul ei, cât și prin actualitate.
Administația publică ministerială, atât ca activitate, cât și ca sistem, reprezintă o parte a activității administrației publice generale și a sistemului global al administrației publice a unui stat.
Rolul administrației publice ministeriale este acela de a asigura conducerea generală a administrației publice globale, pe care o exercită Guvernul, precum și îndeplinirea sarcinilor pe care administrația publică le are în diferitele domenii de activitate ale societății prin intermediul ministerelor și al celorlalte structuri de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea Guvernului sau a ministerelor.
România a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, parcurgând tranziția de la o planificare centralizată, spre economia de piață și convergența cu practicile și standardele Uniunii Europene.
Administrația publică românească a cunoscut în ultimii 19 ani un proces de transformare radicală, de la o administrație publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui regim democratic. Noi instituții și reglementări au fost promovate, cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale Uniunii Europene, în scopul de a restructura administrația și de a o eficientiza. Instituțiile statului au înregistrat progrese semnificative în modernizarea fundamentelor legislative și administrative ale funcționării sectorului public, acesta fiind pregătit să-și asume obligațiile de stat membru al Uniunii Europene.
În contextul schimbărilor permanente, analiza Administrației Centrale de Specialitate este atât necesară, cât și pertinentă. Aspectul fotografiat al instituților nu este de ajuns, fiind absolut necesare explicațiile care au dus la aceste schimbări și analiza transformărilor de-a lungul timpului.
În procesul de reformă, administrația publică suferă schimbări importante, restructurări, reduceri sau suplimentări de personal. Apar noi reglementări care au drept scop creșterea transparenței administrației publice și alinierea la standarde europene a calității serviciilor oferite cetățeanului. În acest context Ministerul Apărării și Ministerul Justiției sunt ministerele cu cea mai mare stabilitate. Adoptarea legilor nu asigură automat și rezolvarea problemelor la care acestea încearcă sa răspundă. Pe traseul care începe cu apariția legii și care se termină cu obținerea efectelor scontate se interpune o variabilă relativ independentă, de mare importanță, cu legități și mecanisme proprii și specifice de funcționare: administrația publică.
În consecință, funcționarea administrației publice poate asigura și potența efectele pozitive ale implementării unei politici guvernamentale sau ale aplicării unei legi sau, dimpotrivă, le poate bloca.
Analiza temei alese, „Administrația centrală de specialitate” răspunde la o serie de întrebări, printre careuvern: executarea (aplicarea) politicii publice;
Organizarea și conducerea poporului și a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării;
Arta și știința aplicată la sectorul public;
Activitate prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului;
Domeniu de activitate care, în principal, se preocupă de mijloacele pentru implementarea valorilor politice, ramura executivă a guvernării.
Potrivit acestor opinii, rezultă că administrarea publică este o activitate determinată de voința politică și realizată, în cea mai mare măsură, de executiv pentru organizarea aplicării și aplicarea în concret a legii.
O altă noțiune cu care operează legile țării noastre este cea de autoritate publică. În context constituțional, această noțiune desemnează orice organ sau funcționar care are prerogative de putere publică și în sens restrâns, clasicele puterii (organe) prin care se exercită funcțiile statului. De altfel, în opinia lui Antonie Iorgovan, sensul principal de autoritate publică este de “organ public”, colectivitate de oameni care exercită prerogativele de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-una de administrație locală autonomă.
Executivul sau puterea executivă este recunoscută ca fiind o funcție a statului care asigură executarea legii. În România administrația publică este împarțită în două categorii: administrația publică de stat (guvernul, administrația de specialitate și prefectul) și administrația publică locală, care cuprinde consiliul județean, consiliul local, primarul și serviciile publice locale.
Guvernul este alcătuit din instituțiile administrației publice, instituții care au particularități de organizare, natură juridică, având în comun punerea în aplicare a legii. Guvernul asigură funcționarea și dezvoltarea sistemului economic și social pe plan național și promovează interesele țării pe plan mondial. Aparatul de lucru al guvernului este alcătuit din Cancelaria primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, Departamentul pentru Afaceri Europene, Departamentul pentru relația cu Parlamentul, Departamentul pentru Relații Interetnice, Departamentul pentru control al Guvernului, ultimele două neavând personalitate juridică.
Membrii guvernului sunt: primul-ministru (cea mai înalta funcție din guvern), miniștrii de stat, miniștrii delegați, miniștrii. Atribuțiile guvernului sunt de natură politică, economică, administrativă cât și de natură normativă.
În ceea ce privește administrația de specialitate, în România, în decursul anilor, numărul ministerelor a variat în funcție de partidul aflat la guvernare. ”Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniul de activitate al acestora”, acestea funcționând conform art. 16 din Constituția României, în subordinea Guvernului. Astăzi în România funcționează un număr de 15 ministere
Ministerele au un numar diferit de posturi, atribuții, funcții, după importanța și complexitatea activității pe care o coordonează. Pentru o mai bună coordonare a activității în teritoriu, ministerele pot avea în subordine servicii publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale. În funcție de „volumul, complexitatea, și specificul activității” desfășurate ministerele sunt compuse din: birouri (cu un număr minim de cinci posturi de execuție), servicii (cu un număr minim de șapte posturi de execuție), direcții care cuprinde un număr minim de 15 posturi de execuție ), direcții generale (numărul minim fiind de 25 de posturi de execuție) și departamente (care asigură coordonarea mai multor direcții).
Serviciile publice deconcentrate substituie ministerele în unitățile administrativ – teritoriale. Termenul de serviciu public deconcentrat a fost introdus în anul 1991 prin Constituție. Art. 119 al Constituției din 1991 prevede faptul că, administrația publică din unitățile administrativ – teritoriale se întemeiază pe principiul descentralizării, deconcentrării serviciilor publice. Acest lucru este reluat și în Constituția din 2003. Art. 123 alin. 2 al Constituției în vigoare prevede că prefectul este conducătorul administrației centrale în teritoriu, cu mențiunea că nu există raporturi de subordonare între autoritățile locale și prefect.
Ministerele pot avea servicii care funcționează în afara statului. Astfel art. 41 din Legea 90/2001 care reglementează organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor prevede faptul că in funcție de domeniul de activitate, ministerele pot avea compartimente în strainătate.
ARGUMENT
În această lucrare mi-am propus să prezint elementele definitorii ale administrației centrale de specialitate. Alegerea acestei teme nu a fost făcută la întâmpare, ea reprezentând un interes deosebit atât prin ineditul ei, cât și prin actualitate.
Administația publică ministerială, atât ca activitate, cât și ca sistem, reprezintă o parte a activității administrației publice generale și a sistemului global al administrației publice a unui stat.
Rolul administrației publice ministeriale este acela de a asigura conducerea generală a administrației publice globale, pe care o exercită Guvernul, precum și îndeplinirea sarcinilor pe care administrația publică le are în diferitele domenii de activitate ale societății prin intermediul ministerelor și al celorlalte structuri de specialitate ale administrației publice centrale aflate în subordinea Guvernului sau a ministerelor.
România a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, parcurgând tranziția de la o planificare centralizată, spre economia de piață și convergența cu practicile și standardele Uniunii Europene.
Administrația publică românească a cunoscut în ultimii 19 ani un proces de transformare radicală, de la o administrație publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui regim democratic. Noi instituții și reglementări au fost promovate, cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale Uniunii Europene, în scopul de a restructura administrația și de a o eficientiza. Instituțiile statului au înregistrat progrese semnificative în modernizarea fundamentelor legislative și administrative ale funcționării sectorului public, acesta fiind pregătit să-și asume obligațiile de stat membru al Uniunii Europene.
În contextul schimbărilor permanente, analiza Administrației Centrale de Specialitate este atât necesară, cât și pertinentă. Aspectul fotografiat al instituților nu este de ajuns, fiind absolut necesare explicațiile care au dus la aceste schimbări și analiza transformărilor de-a lungul timpului.
În procesul de reformă, administrația publică suferă schimbări importante, restructurări, reduceri sau suplimentări de personal. Apar noi reglementări care au drept scop creșterea transparenței administrației publice și alinierea la standarde europene a calității serviciilor oferite cetățeanului. În acest context Ministerul Apărării și Ministerul Justiției sunt ministerele cu cea mai mare stabilitate. Adoptarea legilor nu asigură automat și rezolvarea problemelor la care acestea încearcă sa răspundă. Pe traseul care începe cu apariția legii și care se termină cu obținerea efectelor scontate se interpune o variabilă relativ independentă, de mare importanță, cu legități și mecanisme proprii și specifice de funcționare: administrația publică.
În consecință, funcționarea administrației publice poate asigura și potența efectele pozitive ale implementării unei politici guvernamentale sau ale aplicării unei legi sau, dimpotrivă, le poate bloca.
Analiza temei alese, „Administrația centrală de specialitate” răspunde la o serie de întrebări, printre care:
Ce este administrația publică?
Care este rolul și compunerea admnistrației publice?
Care sunt organele administrației centrale de specialitate și modalitatea de funcționare, etc.?
CAPITOLUL I
ORGANE CENTRALE
ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
SECȚIUNEA I
– GUVERNUL –
Organizarea și funcționarea Guvernului
Rolul și funcțiile Guvernului
În România Guvernul, este consacrat în art. 102 – 115 și își desfășoară activitatea potrivit Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor.
Guvernul României este organul central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, administrația publică pe întreg teritoriul țării.
Conform art. 102 alin. (1), Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.
În consecință, Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție, reținând că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt acceptate de Parlament.
În acest sens, semnificația rolului politic al Guvernului poate fi înțeleasă numai în contextul prevederilor art. 102 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 103 alin. (3), precum și ale art. 85 din Constituția României. În fapt, este vorba de către numirea Guvernului de către Președintele României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament, denumit și vot de învestitură. Votul marchează "încheierea contractului de guvernare" între Parlament, exprimat prin voința majorității care susține Guvernul și candidatul desemnat pentru funcția de Prim-ministru. Acest vot de încredere dă legitimitate echipei guvernamentale, în sensul acceptării unui program politic de partid ca program oficial de guvernare a națiunii.
Deci, Guvernul României:
Asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice;
Are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale;
Se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament;
În îndeplinirea atribuțiilor sale, cooperează cu organismele sociale interesate.
Guvernul României este numit de Președintele României pe bază votului de încredere acordat Guvernului de Parlament, parcurgându-se următoarele etape:
Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament, iar dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor prezentate în Parlament;
Candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de zece zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului;
Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor;
Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului în fața Președintelui României.
Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții :
Funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare;
Funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
Funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietăii publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
Funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;
Funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării regulamentelor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
În concluzie, la chestiunea rolului Guvernului în ansamblul organelor care realizează sarcinile puterii executive, vom menționa că Guvernul este șeful puterii executive care exercită conducerea generală a administrației publice și că, în această calitate, împreună cu celelalte organe ale administrației publice, ca cei care conduc diferite organe de specialitate ale administrației publice centrale, care funcționează în subordinea Guvernului, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligați să ia toate măsurile pentru exercitarea acestui control parlamentar. În alte cuvinte, în România, puterea executivă se exercită, sub controlul parlamentar, de către Guvern și de către celelalte organe ale administrației publice centrale.
Componența Guvernului
Potrivit art. 102 alin. (3) din Constituție, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică, care constituie, împreună, un organ colegial, solidar, fără ierarhie. Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, stabilește, în art. 3, că din Guvern pot face parte, alături de prim-ministru și miniștri, și miniștri delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată pentru acordarea votului de încredere.
Constituția nu face nici o referire la numărul membrilor Guvernului, respectiv al miniștrilor și al "altor membri", singura precizare fiind aceea că "alți membri" se stabilesc prin lege organică. Legea nr. 90/2001 nu se referă nici la numărul membrilor Guvernului, însă introduce în componența Guvernului și "miniștri de stat", precum și așa-numiții "miniștri-delegați cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru".
Ca atare, în contextul reglementărilor Constituției și a noii sale legi de organizare și funcționare, Guvernul funcționează ca un organ colegial și solidar. Aceasta semnifică că Guvernul este determinat ca un organ cu o existență proprie, distinctă de cea a membrilor săi și care se traduc prin instituția și autoritatea Guvernului. Semnifică, totodată, că fiecare ministru este individual responsabil de actele sale, dar răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia.
Sub aspectul componenței Guvernului, legiuitorul constituant a prevăzut prin norma de la art. 102 alin. (3), existența unor raporturi juridice egale între toți membrii săi, inclusiv în raport cu cei "stabiliți prin legea organică", consacrând, așa cum pe bună dreptate observă și profesorul Antonie Iorgovan, "o formulă de Guvern fără scară ierarhică interioară".
Referitor la soluțiile pe care viața politică din România le-a impus și le-a experimentat după intrarea în vigoare a Constituției, menționează Mircea Preda că au fost adoptate diverse formule privitoare la componența, structura și organizarea internă a guvernului.
După alegerile din noiembrie 2000, Guvernul a avut în componență un număr de 27 membri, dintre care: primul-ministru, 24 de miniștri și 2 miniștri-delegați. După remanierea guvernamentală din luna iunie 2003, acest număr s-a redus la 21, dintre care: primul-ministru, 14 miniștri și 6 miniștri-delegați.
Ca urmare a remanierii guvernamentale din luna martie 2004, Guvernul are, până la recente remanieri, 24 de membri, și anume: primul-ministru, 3 miniștri de stat, 13 miniștri și 7 miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru în lipsa unei norme de natură constituțională ori de natură organică prin care să se precizeze numărul de membri ai Guvernului, acestea fiind stabilite în mod explicit prin hotărârea de modificare a statului sau componenței politice a Guvernului, ca urmare a remanierii guvernamentale.
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care:
Au numai cetățenia română și domiciliul în țară;
Se bucură de exercițiul drepturilor electorale;
Nu au suferit condamnări penale;
Nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. În acest sens, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator;
Exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scopul comercial;
Executarea de acte de comerț cu excepția vânzării sau cumpărării de acțiuni ori alte titluri de valoare;
Exercitarea funcției de administrator sau de cenzor la societățile comerciale;
Exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizații străine, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
Legea de organizare și funcționare a Guvernului nr. 90/2001 precizează că funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului și a demiterii în condițiile stabilite de art. 8 din lege.
Demisia din funcția de membru al Guvernului se anunță public, se prezintă în scris primului-ministru și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
Revocarea din funcția de membru al Guvernului se face de Președintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Revocarea are loc în caz de remaniere guvernamentală, în cazul în care încetarea calității de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, incompatibilității, decesului și alte situații stabilite de lege. Președintele României, la propunerea Primului-ministru, ia act de aceasta, în condițiile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituție și declară vacantă funcția de membru al Guvernului.
Atunci când un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acesta va fi demis de Președintele României, la propunerea Primului-ministru.
După cum s-a putut observa, primul-ministru are o poziție de prim-rang, atât la formarea Guvernului, cât și la conducerea echipei guvernamentale. Și, ca atare, dacă primul-ministru se află într-una din situațiile prevăzute de art. 106 sau este în incompatibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își va reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.
Aceleași prevederi se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea Primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile. În această situație, înăuntrul termenului de 45 de zile, primul-ministru inițiază procedurile legale în vederea numirii unui alt membru al Guvernului.
Cât privește încetarea mandatului Guvernului, potrivit art. 110 din Constituție, Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale ori la data demiterii sale, fie prin retragerea de către Parlament a încrederii acordate, fie că primul-ministru se află într-una din situațiile prevăzute de art. 106 ori este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.
De reținut este și faptul că Guvernul al cărui mandat a încetat, în conformitate cu dispozițiile art. 110 alin. (4), îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.
Atribuțiile Guvernului
Constituția României stabilește în art. 102 alin. (1) că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.
Exercitarea acestor două funcții guvernamentale se circumscrie realizării următoarelor atribuții prevăzute de Constituție sau de lege.
Atribuțiile prevăzute de Constituție sunt:
Exercitarea inițiativei legislative;
Modificarea programului de guvernare;
Informarea Parlamentului;
Negocierea tratatelor internaționale, încheierea tratatelor interguvernamentale și prezentarea de propuneri în domeniul politicii externe;
Sesizarea Curții Constituționale.
Exercitarea inițiativei legislative se realizează în baza art. 74 alin. (1) din Constituție. În concordanță cu programul său de guvernare, Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin aprobarea și transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere.
Potrivit Legii nr. 90/2001, Guvernul poate elabora proiecte de legi organice sau ordinare în orice domeniu al vieții economico-sociale și are obligația de a elabora proiectul legii bugetului de stat și proiectul bugetului asigurărilor sociale, precum și proiecte privind impozite și taxe etc.
Modificarea programului de guvernare este o atribuție proprie Guvernului care poate să o facă publică prin prezentarea acesteia în fața Parlamentului. Expunerea asupra noului program de guvernare se prezintă de către primul-ministru în ședință comună a celor două Camere și poate fi făcută cu sau fără angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, în condițiile prevăzute de art. 114 din Constituția României.
Aprobarea Parlamentului constituie autorizarea Guvernului pentru executarea modificărilor incluse în programul de guvernare.
Desigur, și într-un caz și în celălalt este posibilă retragerea încrederii acordate Guvernului, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.
Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.
Guvernul este demis dacă o moțiune de cenzură depusă în termen de trei zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condițiile art. 113 din Constituția României.
Informarea Parlamentului este obligația prevăzută de art. 111 din Constituția României, în sarcina Guvernului, dar și a celorlalte organe ale administrației publice prin care sunt puse la dispoziția Parlamentului informații și documente necesare realizării funcțiilor acestuia, astfel :
Se vor prezenta informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Participarea membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului. Dacă se solicită prezența, participarea lor este obligatorie.
Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați, potrivit art. 112 din Constituția României, să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau senatori.
Negocierea tratatelor internaționale, în condițiile art. 91 din Constituția României, constituie o atribuție a Guvernului care se exercită prin intermediul membrilor acestuia. În acest sens, tratatele care se încheie în numele României se negociază de Guvern și se încheie de Președintele României.
De asemenea, Guvernul propune Președintelui României acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României și înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Sesizarea Curții Constituționale de către Guvern în vederea exercitării controlului de constituționalitate asupra unei legi înainte de promulgarea sa. Guvernul poate să-și expună punctul de vedere ori de câte ori Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra constituționalității unei legi ca urmare a sesizării făcute de către Președintele României, unul dintre președinții celor două Camere, Curtea Supremă de Justiție, un număr de cel puțin 50 de deputați sau 25 de senatori. De asemenea, Guvernul este abilitat să prezinte Curții Constituționale punctul său de vedere ori de câte ori aceasta judecă excepții de neconstituționalitate.
Atribuțiile Guvernului stabilite de Lege nr. 90/2001
Potrivit art. 11 din Legea nr. 90/2001, în exercitarea funcțiilor sale, Guvernul îndeplinește următoarele atribuții:
Exercită conducerea generală a administrației publice;
Inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;
Emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență, potrivit Constituției;
Asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative în aplicarea acestora;
Elaborează proiecte de legi a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului;
Aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate;
Asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
Asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor în condițiile prevăzute de lege;
Aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează armata;
Asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale;
Negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român;
Negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;
Conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialiate din subordinea sa;
Asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
Acordă și retrage cetățenia română, în condițiile legii; aprobă renunțarea la cetățenia română, în aceleași condiții;
Înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
Cooperează cu organismele interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;
Îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.
În vederea rezolvării unor probleme din competența sa, conform art. 12 din Legea nr. 90/2001, Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ. De asemenea, în scopul elaborării, integrării, corelării și monitorizării de politici, Guvernul poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale. Organizarea și funcționarea structurilor și a serviciilor acestora, cu caracter consultativ și pentru politicile guvernamentale, se stabilesc în limitele bugetului aprobat prin hotărâre a Guvernului (de exemplu, constituirea Comitetului Interministerial pentru Relațiile României cu Republica Moldova organizat prin Hotărârea Guvernului nr. 228/2001).
Din prevederile Constituției, ca și ale Legii nr. 90/2001, rezultă că primul-ministru al Guvernului are o poziție juridică deosebită, poziție determinată de modul de desemnare și de înlocuire, ca și de atribuțiile ce-i revin.
Astfel, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, iar primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce-i revin fiecăruia. De asemenea, primul-ministru prezintă Parlamentului declarații și rapoarte cu privire la politica Guvernului și răspunde la întrebările ori interpretările care îi sunt adresate de către deputați și senatori. El poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările și interpretările adresate Guvernului de către deputați și senatori, în funcție de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.
Atribuțiile primului-ministru sunt detaliate în Legea nr. 90/2001 cu privire la organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor și dintre acestea menționăm:
Reprezintă Guvernul în relațiile cu Parlamentul, Președintele României, Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități și instituții publice, cu partidele și alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale;
Convoacă și conduce ședințele Guvernului, cu excepția situațiilor prevăzute de lege.
Primul-ministru este vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și exercită toate atribuțiile ce-i revin din această calitate.
Primul-ministru prezintă Camerei Deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului și răspunde la întrebările și interpelările care îi sunt adresate de către deputați sau senatori.
În conformitate cu dispozițiile constituționale, Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Președintele României, în cazul în care Constituția prevede obligativitatea contrasemnării acestora.
Primul-ministru numește și eliberează din funcție pe:
Conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;
Secretarul general și secretarii generali adjuncți ai Guvernului, în cazul utilizării acestor funcții;
Personalul din cadrul aparatului de lucru al Primului-ministru;
Secretarii de stat;
Alte persoane care îndeplinesc funcții publice, în cazurile prevăzute de lege.
În scopul rezolvării unor probleme operative, Primul-ministru poate constitui, prin decizie, consilii, comisii și comitete interministeriale.
Primul-ministru îndeplinește orice alte atribuții prevăzute în Constituție și de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, Primul-ministru emite decizii, în condițiile legii.
Legea nr. 90/2001 nu precizează caracterul acestor decizii, dar acest fapt rezultă din atribuțiile stabilite de Constituție și de legea organică. Ca atare, credem că deciziile emise pot fi atât cu caracter individual, dar și normativ (cele pentru organizare internă a Guvernului).
Aparatul de lucru al Guvernului
Potrivit art. 20 din Legea nr. 90/2001 coroborat cu Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 221 din 23 decembrie 2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, aparatul de lucru al Guvernului este format din:
Aparatul propriu de lucru al primului-ministru;
Secretariatul General al Guvernului;
Departamentul pentru relația cu Parlamentul;
Departamentul pentru Relații Interetnice;
Departamentul de Control al Guvernului;
Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului.
Aparatul propriu de lucru al primului-ministru funcționează ca structură fără personalitate juridică în aparatul de lucru al Guvernului, acesta exercitând următoarele funcții:
De strategie, prin care se asigură coordonarea procesului de elaborare a cadrului general pentru definirea priorităților Guvernului;
De reglementare, prin care se asigură realizarea cadrului normativ și instituțional în care se realizează politicile în domeniu.
Aparatul propriu de lucru al primului-ministru este alcătuit din cabinetul primului-ministru, corpul secretarilor de stat și consilierilor de stat ai primului-ministru și din registratura primului-ministru.
Cabinetul primului-ministru are următoarele atribuții:
Evaluează și se exprimă asupra oportunității în legătură cu orice invitație adresată primului-ministru;
Organizează evenimente de natură să informeze opinia publică și mass-media cu privire la acțiunile primului-ministru și ale Guvernului;
Asigură transparența măsurilor guvernamentale, participarea și comunicarea permanentă cu societatea civilă;
Colaborează cu structurile din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, cu ministerele și cu celelalte instituții ale statului;
Centralizează datele și informațiile relevante furnizate de ministere și de celelalte autorități;
Semnalează problemele identificate pentru a căror rezolvare sunt necesare acțiuni ale ministerelor sau ale altor instituții și autorități publice;
Formulează puncte de vedere în legătură cu documentele care urmează a fi aprobate de primul-ministru.
Corpul secretarilor de stat și consilierilor de stat ai primului-ministru au următoarele obiective strategice:
Coordonarea procesului de corelare a politicilor publice cu prioritățile Guvernului;
Coordonarea și monitorizarea continuă a implementării prevederilor legale și a Programului de guvernare;
Reforma administrației publice și punerea în aplicare a politicii de dezvoltare regională;
Prevenirea unor posibile situații critice în politicile de guvernare;
Asigurarea sistemului de control al implementării sarcinilor date de primul-ministru;
Crearea unei interfețe de comunicare eficientă cu societatea civilă, cu sectorul privat, cu instituțiile internaționale și mass-media, privind exercițiul puterii executive din România;
Realizarea de analize strategice și formularea de recomandări în principalele domenii de acțiune guvernamentală;
Elaborarea de rapoarte, sinteze și prognoze cu privire la contextul internațional, social și politic;
Elaborarea studiilor de oportunitate și formularea recomandărilor privind politicile guvernamentale;
Promovarea și evaluarea politicilor guvernamentale în domeniul vieții asociative și formularea recomandărilor cu privire la acestea;
Asigurarea cadrului de dialog dintre primul-ministru și societatea civilă.
Registratura primului-ministru are următoarele atribuții:
Primește și ia în evidență toată corespondența adresată primului-ministru;
Asigură transmiterea corespondenței către Secretariatul General al Guvernului, ministere și alte instituții și autorități publice.
Structură cu personalitate juridică în cadrul aparatul de lucru al Guvernului, Secretariatul General al Guvernului (SGG) are rolul de a asigura derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești, constituind totodată elementul de legătură și stabilitate a guvernării, asigurând cadrul necesar sistemului de luare a deciziei.
Secretariatul General al Guvernului funcționează în subordinea Primului-ministru și este condus de un secretar general al Guvernului, cu rang de ministru. Secretarul general al Guvernului reprezintă instituția în relațiile cu ministerele și cu celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale, cu alte instituții și autorități publice, precum și cu persoanele fizice și juridice. Secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului.
Structurile, organele de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice coordonate de secretarul general al Guvernului sunt:
Departamentul pentru Relații Interetnice;
Institutul Național de Statistică;
Agenția Națională pentru Romi;
Oficiul Român pentru Adopții;
Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat;
Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice.
Secretariatul General al Guvernului are următoarele atribuții:
Stabilește cadrul metodologic și organizatoric pentru sistemul de planificare, elaborare și implementare a politicilor publice la nivelul ministerelor și al altor organe de specialitate ale administrației publice centrale;
Stabilește cadrul general pentru definirea priorităților Guvernului și urmărește corelarea acestora cu politicile publice;
Asigură suportul metodologic și consultanță ministerelor privind formularea politicilor publice;
Realizează activitățile necesare pentru pregătirea și organizarea ședințelor Guvernului și pentru definitivarea proiectelor de acte normative adoptate;
Inițiază sau avizează, după caz, proiecte de acte normative în domeniul său de activitate;
Inițiază și negociază, în condițiile legii, încheierea de tratate și alte înțelegeri internaționale în domeniul său de activitate și dezvoltă relații de cooperare cu instituții, organizații și organisme din alte state;
Asigură reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești, împreună cu ministerele care au obligația de a pune în executare actele Guvernului împotriva cărora s-au formulat acțiuni în justiție, precum și a structurilor din aparatul de lucru al Guvernului, cu excepția Departamentului pentru Afaceri Europene și a Departamentului pentru Relația cu Parlamentul;
Asigură, în domeniul său de activitate, relația cu Parlamentul și cu ministerele, precum și cu celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
Monitorizează implementarea Programului de guvernare;
Realizează derularea operațiunilor financiare în domeniul său de activitate;
Asigură, la nivelul aparatului de lucru al Guvernului, organizarea sistemului pentru protecția informațiilor clasificate, în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările ulterioare, și ale Hotărârii Guvernului nr. 353/2002 pentru aprobarea Normelor privind protecția informațiilor clasificate ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în România, cu modificările ulterioare;
Asigură administrarea și dezvoltarea sistemului informatic pentru ședințele Guvernului;
Soluționează solicitările și petițiile adresate Secretariatului General al Guvernului și Primului-ministru de către persoanele fizice și juridice în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 233/2002.
Departamentul pentru Relația cu Parlamentul (D.R.P.) funcționează ca structură în aparatul de lucru al Guvernului, cu personalitate juridică, având rolul de a asigura buna desfășurare a raporturilor constituționale dintre Guvern și Parlament.
Organizarea și funcționarea D.R.P. sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 26/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 22 din 12 ianuarie 2010.
În exercitarea atribuțiilor sale D.R.P. colaborează cu ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale, cu alte instituții publice, precum și cu persoane fizice și juridice.
Departamentul pentru Relații Interetnice se organizează și funcționează ca structură fără personalitate juridică, potrivit art. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 111/2005 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru Relații Interetnice.
SECȚIUNEA A II-A
– MINISTERELE –
Considerații istorice privind administrația centrală de
specialitate din România
Originea ministerelor
Originea Ministerului Public este controversată. O parte a doctrinei situează originea Ministerului Public chiar în dreptul roman, în persoana unor inspectori imperiali, ce erau însărcinați cu administrarea bunurilor suveranului. Alți autori o situează în Germania lui Carol cel Mare sau Republica Veneția.
Însă, mai sunt și alți autori ce plasează originea Ministerului Public în dreptul francez. În secolul al III-lea s-a înființat Curtea de Justiție Franceză, instanța în fața căreia regele își apără interesele personale și ale monarhiei cu ajutorul unor avocați împuterniciți special, numiți „procureurs du roi”, atribuțiile acestora fiind statornicite mai apoi prin Ordonanța lui Filip al IV-lea cel Frumos din anul 1302.
În spațiul românesc, instituția a apărut mai târziu, abia în 1832 prin Regulamentul Organic, precum și în Regulamentul asupra îndatoririlor procurorilor tribunalelor și divanurilor în cauzele civile și criminale. Abia trei decenii mai târziu, instituția își găsește reglementarea în Moldova.
Pe teritoriul actual al României, activitatea judecătorească a apărut și a evoluat odată cu organizarea statală. La început, activitatea judiciară era realizată împreună cu celelalte activități ale statului, neavând un caracter independent și nefiind exercitată de persoane specializate.
Primele mențiuni privind instituția datează din 1831, când Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înființarea Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 martie 1862.
Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în Franța, țara de origine a instituției. Conform acestei legi, procurorii erau organizați în parchete pe lângă instanțele judecătorești, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară și executarea hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanțiale în funcțiile și principiile de organizare ale ministerului public, ci doar unele modificări privind structura parchetelor și statutul procurorilor.
Ministerul Public era compus din procurorii numiți de șeful statului, având calitatea de magistrați.
Evoluția reglementărilor privind ministerele până în 1938
După 1918, societatea românească a devenit mult mai complexă, ca urmare a unirii provinciilor istorice cu patria-mamă, teritoriul și populatia se dublează, fapt ce-i conferea României pe plan extern, o poziție de putere regională. Imediat după acestă etapă a apărut idea de consolidare a statului unitar român, atat pe plan intern cât și pe plan extern. Datorită unei diversități în ceea ce privește legislația din toate ramurile de drept din provinciile românești unite cu Vechiul Regat, se impunea un rapid proces de unificare a legislației, fără de care statutul de stat unitar al României ar fi fost pus sub semnul îndoielii. Unificarea legislației administrative era si ea necesară având în vedere diferențele instituționale și funcționale dintre administrațiile publice ale diverselor provincii.
În țara noastră, ideea de responsabilitate a miniștrilor a fost legiferată, pentru prima dată, în Regulamentele Organice. Astfel, în art. 150 din Regulamentul Organic al Munteniei se prevedea că fiecare dintre miniștri își va avea departamentul său despărțit în secții, iar secretariatul fiecărei secții va subscrie în toate hârtiile și poruncile și va fi răspunzător împreună cu ministrul pentru toate treburile pe care le va primi acea secție. Dispoziții asemănătoare erau inserate și în art. 137 din Regulamentul Organic al Moldovei.
În primele constituții scrise, structurate pe coordonatele regimului parlamentar, răspunderea politică solidară a miniștrilor nu și-a găsit o formulare expresă. Cu timpul însă, tot mai multe constituții au oglindit, fie explicit, fie doar implicit, această regulă de bază a regimului parlamentar.
Constituția României din 1866, care preia modelul belgian, nu cuprindea nici o dispoziție din care să se desprindă intenția de a consacra aspectul solidar al responsabilității ministeriale. În aceste condiții, recunoașterea caracterului solidar al răspunderii politice a miniștrilor a avut o origine cutumiară.
Întrucât răspunderea solidară a Cabinetului nu exclude răspunderea individuală a miniștrilor în fața Parlamentului, în mod firesc, în practica de stat posterioară intrării în vigoare a Constituției din 1866, sunt întâlnite și exemple de voturi de neîncredere îndreptate exclusiv împotriva unui anumit ministru.
În general, atunci când votul de neîncredere era îndreptat numai împotriva unui ministru, se considera că aceasta nu trebuie să ducă în mod necesar la demisia întregului Cabinet ministerial.
În cadrul practicii formate ulterior punerii în aplicare a Constituției din 1866, recunoașterea responsabilității individuale a unui ministru nu excludea în nici un fel posibilitatea solidarizării cu acesta a întregului Guvern. În acelasi timp, regula potrivit căreia ori de câte ori blamul dat unui anumit ministru viza în același timp și politica generală a Guvernului acesta era obligat să se retragă în întregul său, s-a acreditat la rândul ei în viața publică. În orice caz, dacă cel împotriva căruia Parlamentul își manifesta neîncrederea era primul-ministru, s-a considerat că toți miniștrii erau obligați să demisioneze odată cu el.
O trăsătură caracteristică fundamentală a responsabilității politice a Guvernului în fața Parlamentului, așa cum ea s-a dezvoltat în țara noastră după 1866, a fost consacrarea regulii că nu numai votul de neîncredere al Camerei Deputaților, dar și cel al Senatului obliga Guvernul să demisioneze. Totuși, în practica parlamentară, această regulă cutumiară a fost atenuată, în sensul că s-a admis că votul de neîncredere în Guvern, adoptat de Senat, rămânea fără efecte dacă, printr-o moțiune expresă, Adunarea Deputaților își manifesta încrederea în Cabinetul Ministerial. Consecința unei asemenea situații putea fi dizolvarea Senatului.
Existența unui executiv bifurcat, un șef de stat iresponsabil și un Guvern responsabil atât pentru propriile acte cât și pentru cele ale șefului statului, ca și consacrarea dreptului acestuia din urmă de a dizolva corpurile legiuitoare, elemente necesare pentru caracterizarea regimului parlamentar, erau expres oglindite în Constituția din 1866.
Dupa opinia lui G.G. Meitani, răspunderea politică a miniștrilor în fața Parlamentului era o consecință a consacrării concomitente prin Constituția din 1866 a dreptului șefului statului de a numi miniștri și a principiului iresponsabilității acestuia. Dar dacă șeful statului ar avea o libertate discreționară în exercitarea prerogativei sale de numire a miniștrilor, el nu ar mai putea fi socotit inviolabil, răspunderea lui fiind angajată prin însuși actul desemnării miniștrilor. De aceea în scopul de a face să dispară orice răspundere ce ar putea să decurgă din actul de numire a miniștrilor, șeful statului era ținut, în sistemul Constituției din 1866, să-și cheme consilierii din centrul Reprezentanței Naționale, iar "când e o neînțelegere între Guvern și Cameră, una din aceste două puteri se retrage, minister sau parlament, cel dintâi prin depunerea demisiei, cel de-al doilea prin disoluțiune".
Conform acestui autor, regula răspunderii politice a miniștrilor nu trebuia concepută ca o creație cutumiară, ci ca o normă implicită, "ca un corolar necesar al principiului iresponsabilității șefului statului".
G.G. Rarincescu sublinia că în România, regula răspunderii politice a miniștrilor "s-a format pe cale cutumiară sub influența constituțiunilor străine, cum este Constituțiunea engleză și cea franceză."
Regula răspunderii politice a miniștrilor în fața Parlamentului își găsește o consacrare expresă, dar pe cale indirectă, în revizuirea constituțională din 1884. Astfel, prin alin. 4 al art. 130 introdus în Constituția din 1866 se arată: «Se vor putea înființa secretari de stat. Ei vor putea lua parte la dezbaterile corpurilor legiuitoare, sub responsabilitatea miniștrilor.»
Totuși, prin faptul că obligația miniștrilor de a demisiona nu era prevăzută, în cazul unui vot de neîncredere, sarcina de a preciza conținutul acestei reguli a revenit în continuare doctrinei dreptului constituțional.
Atât înainte, cât și după revizuirea din 1884 a Constituției din 1866, regula că miniștrii sunt obligați să demisioneze în situația unui vot de neîncredere al Parlamentului era puternic înrădăcinată în conștiința contemporanilor. Conform practicii, votul de neîncredere putea să vizeze un ministru, cât și Guvernul în ansamblul său. Această practică a continuat sub regimul Constituției din 1923, reglementarea pe care o conținea cu privire la răspunderea politică fiind similară cu cea din 1866, deși marchează un evident progres sub aspect terminologic.
După unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislației pe întregul teritoriu național, inclusiv în ceea ce privește organizarea puterii judecătorești.
În linii generale, Constituția din 1923 a menținut principiile constituționale introduse prin actul fundamental din 1866, însă a venit și cu câteva elemente de noutate. Este vorba aici, în principal, despre consacrarea cutumelor constituționale care s-au cristalizat în jumătatea de secol care a despărțit cele două momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii executive au rămas și ele aproape identice, singurele modificări notabile făcând referire la instituția Guvernului.
Ulterior, prevederile constituționale în cauză au fost detaliate în cadrul unei reglementări unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2 august 1929), prin intermediul căreia ministerele au primit o organizare unitară și mecanisme funcționale similare. Președintele Consiliului de Miniștri a dobândit, cu prilejul adoptării noului text fundamental, consacrarea constituțională de care avea nevoie. În mod constituțional acum, el era însărcinat de către Rege cu alcătuirea Guvernului, deținând în continuare președinția Consiliului de Miniștri. Președintele Consiliului de Miniștri era, totodată, șeful ierarhic al unui număr de servicii înființate pe lângă instituția sa, rolul acestora fiind acela de a-l sprijini în activitatea de conducere a Guvernului și de coordonare a activității ministerelor. În lipsa titularului funcției de Președinte, locul său era deținut în mod interimar de către cel mai vechi ministru sau de către un alt ministru care deținuse în trecut președinția Consiliului.
Instituția Consiliului de Miniștri a obținut și ea recunoaștere legală, devenind acum organul executiv colegial în cadrul căruia se întruneau miniștrii pentru a stabili politica generală a țării. În componența sa intrau atât miniștri cu portofoliu, cât și miniștri fără portofoliu. Având rolul de a conduce și coordona politica generală a Guvernului, primul ministru putea fi ministru fără portofoliu; de regulă, însă, el ocupa unul dintre portofolii, adesea fiind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe.
Unii dintre miniștri aveau în subordine subsecretari de stat, însărcinați cu atribuții preponderent administrative. Înființarea acestora a avut loc imediat după încheierea războiului. Primul a fost Subsecretariatul refacerii și aprovizionării, organizat în anul 1920, pentru ca în anii următori să își facă apariția altele noi, la Finanțe, Interne, Agricultură și Domenii, Comunicații și Președinția Consiliului de Miniștri.
Prin Legea de organizare administrativă din 1929 s-a realizat pentru prima dată o organizare uniformă a serviciilor exterioare ale ministerelor la nivel teritorial. Cu excepția Ministerului Justiției, Ministerului Apărării Naționale și Afacerilor Străine, serviciile exterioare ale ministerelor erau grupate în circumscripții uniforme numite Directorate ministeriale. În fruntea directoratului era un director general, ca reprezentant al întregului guvern. El era șeful ierarhic al tuturor serviciilor ministeriale din directorat și avea sub ordinele sale pe prefecții tuturor județelor ce compuneau directoratul. Lipsa de precizie în delimitarea competențelor nu a condus la realizarea unei desconcentrări adevărate, creându-se mai multă confuzie în funcționarea serviciilor ministeriale locale.
După 15 iulie 1931 s-a revenit la inspectoratele ministeriale anterioare.
Între 1918 și 1929 organizarea ministerelor s-a făcut în funcție de tradiție, interese de moment și interese de partid. Prin urmare, ea a rămas la fel de haotică precum fusese în perioada anterioară. Lipsa unei legi unitare de organizare a avut totuși și o parte pozitivă: în contextul războiului și al dificultăților apărute imediat după încheierea acestuia, ea a permis structurarea și restructurarea rapidă a departamentelor ministeriale în funcție de necesități.
Odată cu încheierea tranziției, Guvernul trebuia așezat însă pe noi baze organizatorice și funcționale, adaptate la condițiilen de pace, care să îi permită să-și pună în practică activitatea de guvernare. Acest pas a fost făcut prin adoptarea Legii din 1929, care și-a propus mai multe obiective specifice subordonate celui de ordin general, enunțat mai sus. Astfel, legea a urmărit: asigurarea unității de a acțiune a tuturor departamentelor ministeriale; coordonarea mai ușoară a activității ministerelor; înglobarea în activitatea ministerelor a unor funcții noi ale statului; reducerea numărului ministerelor; desconcentrarea, în limitele posibilităților, a serviciilor centrale.
Urmare a legii din 1929, ministerele au rămas organizate mai departe ca servicii grupate ale statului, având în frunte un ministru. Ele reprezentau interesele generale ale statului, fiind lipsite de personalitate juridică. Numărul lor a fost fixat la zece: Interne, Externe, Finanțe, Justiție, Instrucție Publică și Culte, Armată, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Lucrări Publice și Comunicații, Muncă, Sănătate și Ocrotiri Sociale.
În ceea ce privește organizarea ministerelor, Legea din 1929 a prevăzut o structură unică și obligatorie. Aceasta impunea divizarea compartimentelor interne în: direcții-servicii-secții-birouri.
Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziții privind structura Ministerului Public, însă în privința competențelor și a modulului de acțiune, face trimitere la Codul de procedură penală.
Evoluția reglementărilor între 1938-1948
Optica se schimbă radical prin introducerea Constituției din 1938 ce marchează instaurarea în România a regimului autoritar al lui Carol al II-lea. Potrivit lui Rarincescu, referitor la această Constituție, "Responsabilitatea miniștrilor este una din piesele esențiale ale actualei organizațiuni constituționale."
Definind responsabilitatea politică ca fiind "aceea care are o sancțiune de ordin politic în fața unor organe politice, Regele și Parlamentul", autorul arată că potrivit noii constituții această responsabilitate nu mai funcționează decât față de Rege, concluzionând că "prin aceasta s-a înlăturat regimul parlamentar care făcea guvernul responsabil în fața parlamentului, regim care se știe cât de multe neajunsuri a avut".
Mai presus de a stabili dacă această opinie este una politică sau juridică, și de a evalua consecințele practice ale acestei noi reglementări, este de menționat că rolul Parlamentului în stat este în mod esențial redus.
După cum este bine cunoscut în istoriografia noastră, în noaptea de 10-11 februarie 1938 a fost creat primul guvern al dictaturii regelui Carol al II-lea. Prin lovitura de stat înfăptuită atunci, s-a pus punct la 72 de ani de firavă democrație parlamentară românească.În funcția de președinte al Consiliului de Miniștri a fost numit patriarhul Miron Cristea, cu scopul de a obține adeziunea bisericii și clerului în acțiunea de influențare a masei de credicioși față de noul regim. Câteva zile mai târziu, s-a adoptat și o nouă Constituție, ce trebuia să pună bazele juridice ale regimului carlist. Constituția redactată de juristul Istrate Micescu, întărea considerabil prin prevederile sale poziția monarhiei. Deși a menținut formal principiul separației puterilor în stat și idea că puterea emana de la națiune, noua Lege fundamentală a țării a privilegiat puterea regală. Monarhia autoritară carlistă a păstrat unele elemente de democrație parlamentară. Astfel, parlamentul a fost menținut, dar cu atribuții restrânse, el având mai mult un rol decorativ.
Regele Carol al II-lea era șeful activ al administrației publice centrale. El avea dreptul de a desemna persoana care, în calitate de prim-ministru, era însărcinată să formeze guvernul. Acesta era recrutat doar dintre acoliții sau persoanele agreate de rege și rămânea în funcție atâta vreme cât realiza politica regală.
Lucrând împreună, miniștrii și subsecretarii de stat se întruneau în cadrul Consiliului de Miniștri ce era prezidat de președintele Consiliului de Miniștri. Sub îndrumarea regelui și ca reprezentant al acestuia, Consiliul de Miniștri realiza atât activitatea de guvernare, cât și pe cea de administrare. Aici se stabileau principiile de conducere ale intereselor generale, politica generală a guvernului, cât și directivele generale pentru fiecare departament. Titularii departamentelor ministeriale erau recrutați de primul ministru din rândul persoanelor agreate de rege. Pentru a da curs sentimentelor xenofobe, la modă în epocă, Constituția cerea existența a cel puțin trei generații de români în familia candidatului.
Desființarea partidelor politice s-a dovedit singura soluție pentru înlăturarea amestecului politicii partizane în activitatea pur administrativă. Acest lucru nu a determinat o diminuare a structurilor administrației centrale, ci dimpotrivă birocrația guvernamentală a crescut foarte mult până la sfârșitul regimului. Astfel, Consiliul de Miniștri cuprindea: un președinte, un vicepreședinte, 13 miniștri secretari de stat ce conduceau 16 ministere, un ministru de stat și 11 subsecretari de stat la diverse ministere. O serie de ministere au fost reorganizate, în scopul de a face față într-un mod eficient, la noile interese generale ale societății. Ministrul Industriei și Comerțului a devenit din aprilie 1938 Ministrul Economiei Naționale și a primit ca sarcini să îndrume și să încurajeze organizarea și dezvoltarea puterilor de producție ale țării, altele decât cele agricole, să coordoneze aceste puteri prin organizarea internă a comerțului, industriei și meșteșugurilor, să îndrume și să reglementeze activitățile de import și export, să îndrume și să ajute la înlesnirea comerțului bancar și a creditului și să organizeze învățământul industrial. O organizare complet nouă a primit Ministerul Afacerilor Străine, iar organizarea altor minstere a fost completată (a Ministerului de Justiție în ianuarie 1939).
În octombrie 1938, se înfințează Ministerul Înzestrării Armatei, iar în septembrie 1939 a apărut un Minister al Ordinii Publice și unul al Inventarului Avuțiilor Publice.
Însărcinat încă din 5 februarie 1940 cu formarea noului guvern, generalul Ion Antonescu suspendă Constituția din 27 februarie 1938. În noua situație, Parlamentul era dizolvat, iar puterea executivă îndeplinea și funcția legislativă prin decrete-legi. Tot acum, se renunță, cu excepția mișcării legionare devenită singura mișcare politică recunoscută în noul stat, la colaborarea partidelor politice. Monarhia este menținută mai mult de formă, regele trecând în umbra generalului Ion Antonescu.
Prin Decretele-lege din 6 și 7 septembrie 1940 ale regelui Mihai I, președintele Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu, era investit cu puteri depline pentru conducerea statului, în timp ce prerogativele regelui erau drastic reduse.
Primind puteri depline în conducerea statului, primului-ministru, în persoana generalului Ion Antonescu, i s-a conferit la 9 septembrie titlul de Conducător al statului. Acest nou statut nu-i conferea atribuția de reprezentare a statului în plan extern. Acest lucru îi revenea în continuare regelui.
Cu excepția celor câtorva atribuții menținute regelui Mihai I (era capul oștirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decorații, avea drept de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse), președintele Consiliului de miniștri, devenit Conducătorul statului, exercita toate celelalte puteri ale statului, ceea ce îl transforma în centrul vieții politice românești. El exercita atât puterea legislativă, cât și cea mai mare parte a puterii executive.
Prin atribuțiile deținute, Conducătorul devenea atât șef al Guvernului cât și a administrației. El avea dreptul de a numi și revoca pe miniștrii și pe subsecretarii de stat, numea și înainta în funcție pe funcționarii publici, conform legilor, conferea grade militare, făcea regulamente pentru aplicarea legilor, avea la dispoziție forța publică pentru a asigura pacea socială, menținerea ordinii publice și executarea legilor, alcătuia prin decret-lege bugetul general al statului pe anul bugetar următor și supraveghea executarea acestuia, supraveghea și controla prin delegații săi funcționarea serviciilor administrative centrale, regionale și locale.
Actele sale trebuiau contrasemnate de către miniștrii cabinetului. Aceste acte aveau valabilitate chiar și dacă nu erau contrasemnate, contrasemnarea lor având mai mult rolul de a-i face responsabili pe miniștri față de Conducător.
Consiliul de miniștri era format din totalitatea miniștrilor și subsecretarilor de stat și funcționa sub președinția Conducătorului statului. Prin dreptul său de a-i numi și revoca și în calitate de președinte al Consiliului de miniștri, Conducătorul devenea șeful ierarhic al miniștrilor. „El nu mai avea astfel doar dreptul de a determina direcția generală de evoluție politică și administrativă a țării, ci și drepturile ce decurgeau din statutul său de superior ierarhic.” Se realizează acum o centralizare a activității guvernamentale pe linie politică și administrativă fără precedent, unde Conducătorul devine singurul șef real al gevernului, iar miniștrii simple marionete ce aplicau în practică viziunea politică a acestuia. Toate măsurile guvernamentale se luau numai după ce erau aprobate de Antonescu.
La Consiliul de miniștri luau parte și Guvernatorii Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei.
Miniștrii emiteau regulamente și ordonanțe, fiind răspunzători de actele lor normative, putând fi trimiși în judecată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ministerele cu un mare volum de muncă, ei erau ajutați de câte un subsecratar de stat, care însă nu avea dreptul de a contrasemna decretele regale și nici nu putea ține locul ministrului când acesta se afla în concediu sau locul lui era vacant; în asemenea cazuri era numit un interimar.
În contextul centralizării puterii și administrației, a fost necesară constituirea unui nou organ al administrației publice centrale, care să aducă un aviz specializat nu numai în activitatea de administrare a ministerelor, ci și în activitatea de guvernare. Este vorba despre Consiliul consultativ. Un astfel de Consiliu avea următoarele atribuții: aproba noile construcții publice ce urmau a se face, avea dreptul să stabilească domiciliul forțat, „înființa, modifica și suprima indemnitatea de scumpete acordată la 1943 pensionarilor.”
Din 25 septembrie 1940 s-a înființat un Consiliu de miniștrii restrâns sub denumirea de Consiliu de Cabinet. El era compus din vicepreședintele Consiliului de miniștrii, ministrul apărării naționale, ministrul afacerilor interne, ministrul afacerilor străine, ministrul justiției, ministrul economiei naționale și ministrul de finanțe. Acest Consiliu se întrunea sub președinția Conducătorului și avea în atribuții conducerea și rezolvarea afacerilor curente ale statului.
La 23 august 1944, în condiții dramatice pentru țară, Ion Antonescu și vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, au fost arestați în urma unei lovituri de stat, de inspirație națională, concepută și organizată de Blocul Național Democrat și apoi continuat de o insurecție militară în țară. Actul de la 23 august a fost urmat în lunile următoare de eliberarea teritoriului național și de participarea la războiul antihitlerist. După acel moment istoric, majoritatea forțelor politice interne au susținut necesitatea revenirii țării la cadrul de dezvoltare democratic. În acest sens Decretul 1626 din 31 august 1944 a repus în vigoare Constituția din 1923.
Decretul 1626 anula puterile excepționale dobândite de Conducătorul statului, redistribuia regelui rolul său constituțional firesc și suspenda separația puterilor în stat. Puterea executivă și cea legislativă erau încredințate regelui și Consiliului de Miniștri până la momentul întrunirii Reprezentanței Naționale. Decretul 2218 din 15 iulie 1946 pentru exercitarea puterii legislative reașeza viața politico-statală pe bazele regimului parlamentar (se prevedeau elemente ale regimului parlamentar: miniștrii și subsecretarii de stat puteau fi recrutați dintre parlamentari, iar parlamentul avea dreptul de a-i interpela pe miniștri), „însă acest act reparatoriu a fost unul formal în condițiile în care politicul copleșise deja angrenajul instituțional legitim al statului.”
Sprijiniți de armata rusă, comuniștii și sateliții lor au dobândit treptat, în perioada 1945-1947, controlul asupra aparatului de stat.Imediat după preluarea controlului asupra executivului și a aparatului administrativ, a început epurarea corpului funcționăresc de elemente fasciste. S-a încercat mai puțin însănătoșirea aparatului administrativ, cât posibilitatea de a propulsa în posturile vacante, funcționari susținători ai noii politici oficiale a țării.
Sunt desființate structuri indezirabile ce aparțineau epocii antonesciene precum Grupul etnic german, Munca tineretului român, Ministerul Propagandei Naționale (reînființat în timpul guvernului Groza), Subsecretariatul de stat al Românizării, Colonizării și Inventarului. În unele cazuri ministerele s-au transformat: Ministerul Industriei și Comerțului a devenit Ministerul Economiei Naționale, iar în alte cazuri, au apărut unele noi: Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1946), Ministerul Muncii și Asigurării Sociale (decembrie 1946), Ministerul Minelor și Petrolului (decembrie 1946). În întreaga perioadă numărul membrilor guvernului a rămas foarte ridicat, între 29 și 32 (președintele Consiliului de Miniștri, un vicepreședinte, 17 miniștri, 11-14 subsecretari de stat). Întreaga structură guvernamentală începe treptat să fie organizată după modelul instituțional sovietic.
Reglementarea ministerelor între 1948-1989
Prin Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea și funcționarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul supraveghează respectarea legilor penale, atât de către funcționarii publici, cât și de ceilalți cetățeni”. Principala sarcină era vegherea la urmărirea și pedepsirea crimelor împotriva ordinii și libertății democratice a intereselor economice, independenței naționale și suveranității statului român.
Parchetul funcționa sub conducerea ministrului justiției. Procurorii se bucurau de stabilitate.
Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naționale, la propunerea Guvernului, după recomandarea ministrului justiției.
Legea nr. 6/1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii elimina din textele legislative sintagma „Minister Public” înlocuind-o cu termenul „procuror”, iar Parchetul este numit Procuratură.
Noua instituție astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat și Consiliului de Miniștri. Procurorul general era numit de Marea Adunare Națională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere și asigurare a respectării legii, apără drepturile și interesele legale ale cetățenilor.
A fost înființată Procuratura Generală ca aparat central de conducere a tuturor unităților de procuratură formată din opt direcții și trei servicii.
Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea și funcționarea Procuraturii, a Codului penal și a Codului de procedură penală, România devine prima țară din Europa Centrală și de Est care reintroduce în legislație principii procesual penale europene, eliminând influențele sovietice.
Legea prevedea dreptul procurorului de a da dispoziții obligatorii și de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, precum și de a încuviința, autoriza, confirma sau infirma actele și măsurile procesuale ale organului de urmărire penală.
Se consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire în orice cauză și obligativitatea efectuării urmăririi în cazurile prevăzute de lege.
Atribuțiile organelor Procuraturii se exercitau numai în baza legii și a dispozițiilor organelor ierarhic superioare.
Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din atribuțiile procurorilor din subordine sau să suspende ori să anuleze dispozițiile acestora.
Pentru o mai bună scindare a evoluțiilor ministeriale, vom prezenta în cele ce urmează crâmpeie din evoluția istorică a două ministere: Ministerul Muncii și Ministerul de Interne.
Astfel, la 14 septembrie 1940 se reunește Ministerul muncii cu Ministerul sănătății și ocrotirii sociale rezultând Ministerul muncii, sănătății și ocrotirii sociale.
În anul 1941 Ministerul de Interne a luat denumirea de Ministerul Afacerilor Interne, iar în anul 1947 are loc o nouă organizare a Ministerului Afacerilor Interne, în structura căruia au intrat mai multe servicii ale administrației centrale și locale. Trupele de grăniceri, înființate în 1904, au trecut în subordinea Ministerului de Interne până în anul 1960, când au fost transferate la Ministerul Apărării Naționale, revenind ulterior la Ministerul de Interne, după evenimentele din 1989.
Dupa 23 august 1944 s-a repus în vigoare, cu unele modificări, Constituția din 1923 și s-au elaborat acte cu caracter constituțional care să stabilească organizarea statală. Aceste acte au alcătuit baza juridică a organizării de stat provizorii a României pâna la adoptarea unei noi constituții.
În data de 4 noiembrie 1944 se scindează atribuțiile Ministerului Muncii, Sănătății Publice și Ocrotirii Sociale în trei ministere: Ministerul Muncii, Ministerul Asigurărilor Sociale și Ministerul Sănătății și Asistenței Sociale.
Cu doi ani mai târziu, la 6 martie 1946 sunt preluate atribuțiile Ministerului asigurărilor sociale și unele ale Ministerului sănătății și asistenței sociale de către Ministerul asistenței și asigurărilor sociale. În același an, la 1 decembrie Ministerul muncii se unifica cu Ministerul asistenței și asigurărilor sociale formând Ministerul muncii și asigurărilor sociale.
La 30 august 1948, prin Decretul nr. 221, în structura organizatorică a Ministerului Afacerilor Interne din 1947 s-a mai adăugat Direcția Generală a Securității Poporului, iar la 16 martie 1949 Ministerul Afacerilor Interne a primit o nouă organizare prin Decretul nr. 102, instituția urmând a fi condusă de un ministru, ajutat de un consiliu, miniștrii adjuncți și consilieri ministeriali.
La 2 iunie 1952 Ministerul muncii și prevederilor sociale devine Ministerul prevederilor sociale¸ care va fi desființat cinci ani mai târziu, la 21 ianuarie 1957, atribuțiile fiind preluate de Ministerul sănătății și prevederilor sociale
La 20 septembrie 1952 a avut loc reorganizarea Ministerului Afacerilor Interne prin Decretul nr. 324. A apărut, astfel, Ministerul Securității Statului, organ central distinct de Ministerul Afacerilor Interne. Mai târziu, prin Decretul nr. 365 din 7 septembrie 1953 s-a dispus contopirea Ministerului Securității Statului cu Ministerul Afacerilor Interne.
Organizarea statală în perioada 1948 – 1989 a fost reglementată, deci, prin constituțiile din 1948, 1952 și 1965.
Constituția din 13 aprilie 1948 a reflectat realitățile politice, sociale și economice din perioada adoptării sale, stabilind principalele direcții de dezvoltare a societății românești în sensul dorit de guvernanți.
Constituția din 24 septembrie 1952 a întărit monopolul politic al statului, precum și monopolul politic al unui singur partid.
Constituția din 21 august 1965 a avut un caracter înșelător democratic, menit să ascundă un regim de dictatură, lipsa de drepturi și libertăți cetățenești, conducere despotică, exercitată de o minoritate privilegiată.
Reglementarea ministerelor după 22 decembrie 1989
Revoluția din decembrie 1989 a înlăturat dictatura comunistă din România. Noua Constituție a fost votată în Adunarea Constituantă și supusă referendumului național la 8 decembrie 1991, fiind aprobată cu un procentaj de 77,3% dintre participanți.
În decembrie 1991 a fost adoptată noua Constituție a României, cu modificările și completările efectuate în 2003, care reflectă schimbările democratice produse în țară în decembrie 1989 și consacră o serie de principii noi în ceea ce privește activitatea judecătorească.
La 1 iulie 1993, a intrat în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, în conformitate cu prevederile constituționale, reintroduce termenul de „Minister Public", punând bazele organizării și funcționării noii instituții. S-a recunoscut calitatea de magistrat procurorului și dreptul acestuia la stabilitate în funcție.
Prin această lege a fost eliminată din competența procurorului, atribuția de supraveghere generală, păstrându-i-se numai atribuțiile judiciare.
În urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet General și a fost instituită funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel.
Ulterior revizuirii Constituției prin Legea nr. 429 din 13 octombrie 2003, au fost adoptate Legea nr. 303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraților (denumire modificată în 2005 prin înlocuirea termenului „magistrați” cu „judecători” și „procurori”) și Legea nr. 304 din 28 mai 2004 privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr. 92/1992, armonizând legislația română cu cea europeană, în procesul de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană.
S-a statuat independența procurorului în soluțiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut în competența Consiliului Superior al Magistraturii, fiind reglementate noile structuri specializate de combatere a corupției și crimei organizate.
Înființarea ministerelor
Constituția României vorbește de ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice în art. 116. Astfel, se adoptă în mod implicit distincția între organele administrației publice cu competență generală și cele de specialitate. Această distincție nu se regăsește în mod expres în Constituție când se referă la administrația publică locală, dar ea figurează în prevederile art. 87 din Legea nr. 215/2001, care cuprinde reglementări privitoare la serviciile publice ale comunelor sau ale orașelor organizate de consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale.
Pentru a se face această delimitare între organele cu competență generală și cele de specialitate, s-a considerat că ne aflăm în prezența unui organ de competență generală. Ne vom afla în fața unui organ de specialitate al administrației publice ori de câte ori atribuțiile acestuia se limitează la o singură ramură sau la un singur domeniu de activitate (minister, serviciu public al comunei, orașului, etc).
Noțiunea de organe de specialitate ale administrației publice, la rândul ei, se referă ori la noțiunea de "ramură", ori la cea de "domeniu", situație ce a dus la clasificarea organelor de specialitate ale administrației publice în organe ale administrației publice de ramură și organe ale administrației publice de domeniu.
Organele de ramură se caracterizează prin faptul ca își exercită competența într-un singur sector de activitate (de exemplu, Ministerul Apărării Naționale). Organele de domeniu își extind competența la mai multe sectoare de activitate, dar desfășoară activități, în special, de îndrumare, coordonare și control interesând competența acelor organe, fie cu competența generală, fie de specialitate ale administrației publice (Institutul Național de Statistică culege, recenzează, prelucrează, analizează și difuzează date interesând atât organele cu competență generală ale administrației publice, cât și cele de specialitate). Deoarece această ultimă categorie de organe desfășoară activități interesând mai multe ramuri de activitate ale administrației publice, ele mai sunt definite ca "organe interministeriale", denumire care nu reflectă incidența lor în cadrul unităților administrativ-teritoriale, nici împrejurarea că unele dintre ele prestează activități legate de exercitarea atribuțiilor unor organe cu competență generală.
Distincția între organele denumite "de ramură" și cele "de domeniu" nu este întotdeauna ușor de făcut, deoarece unele organe ale administrației publice, pe lângă activitatea pe care o desfășoară într-o anumită ramură, coordonează sau sprijină sub anumite aspecte și activitatea altor organe de specialitate (Ministerul Finanțelor Publice). Ca atare, clasificarea organelor de specialitate ale administrației publice în organe de ramură și organe de domeniu, se cere completată cu încă o categorie, și anume aceea a organelor de specialitate ale administrației publice cu o dublă natură, de ramură și de domeniu.
Clasificarea organelor centrale de specialitate ale administrației publice este cuprinsă în art. 116 alin. 1 si 2 și art. 117 alin. 1, 2 și 3 ale Constituției.
Ministerele și alte organe de specialitate în subordinea Guvernului
Atât înainte, cât si după cel de al doilea război mondial, în România a existat tendința de proliferare a ministerelor și a altor organe centrale de specialitate ale administrației de stat, este adevărat că uneori datorită dezvoltării unor activități economice, culturale, sociale și administrative specifice, dar alteori generată de preocuparea de a satisface o anume clientelă politică. Încercând să limiteze, oarecum, această preocupare, Constituția din 1923 a prevăzut că "departamentele ministeriale și subsecretariatele de stat nu se pot înființa și desființa decât prin lege". Aceasta regulă, a fost reluată atât în Constituția din 1938, cât și de constituțiile adoptate în timpul regimului comunist.
Reluând prevederile din art. 93 din Constituția din 1923, Constituția din 1991 a prevăzut că pentru organizarea Guvernului este necesară o lege organică – art. 73 lit. d, iar în art. 102 a precizat că "Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri si alți membri stabiliți prin lege organică". În art. 117 alin. 1 se adaugă că ministerele se înființează și funcționează potrivit legii.
În lumina dispozițiilor constituționale, desprindem că, întrucât structura generală de organizare și principiile fundamentale de funcționare a Guvernului trebuie să formeze obiectul unei legi organice, reglementarea prin hotărâri sau ordonanțe, fie ele de urgență, a structurii Guvernului României și a aparatului său de lucru contravenind Constituției.
De observat că, în Constituție nu se prevede că ministerele se organizează prin lege, ci doar că ele se organizează potrivit legii. Aceasta înseamnă că numai cadrul general de organizare și funcționare a ministerelor trebuie să fie stabilit prin lege, urmând ca organizarea concretă, a fiecărui minister să poată forma obiectul unor acte normative subordonate legii.
Există ministere, care sunt organizate prin legi speciale adoptate după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, dar altele formează obiectul unor ordonanțe sau hotărâri guvernamentale, fără ca, prin lege, să se fi stabilit cadrul general de organizare și funcționare a lor.
Ministerele sunt, deci, organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.
Potrivit art. 117 alin. 1 al Constituției, ministerele ca organe ale administrației publice se caracterizează prin faptul că sunt organizate și functionează potrivit legii, ceea ce înseamnă că structura și regulile de bază ale desfășurării activității lor trebuie să fie stabilite prin lege. Acest lucru s-a facut prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.
Potrivit art. 116 alin. 1 din Constituție, o altă caracteristică a ministerelor este că ele sunt organizate numai în subordinea Guvernului. Prin urmare, în sensul Constituției noastre nu pot fi înființate ministere autonome.
Ministerele se mai caracterizează prin faptul că sunt organe unipersonale având în fruntea lor un ministru.
În prezent, componența Guvernului este stabilită prin Hotărârea Parlamentului pentru acordarea încrederii Guvernului nr. 39 din 28 decembrie 2000, modificată și completată prin Hotărârea Parlamentului nr. 16/ 2003. Acest procedeu contravine dispozițiilor art. 102 alin. 3 din Constituție, potrivit cărora lista membrilor Guvernului se face prin lege organică. Aceasta înseamnă că, deși art. 117 alin. 1 din Constitutie prevede că ministerele se înființează prin lege, în realitate o asemenea lege nu poate înființa alte ministere decât cele ale căror conducători sunt specificați în legea organică de organizare a Guvernului.
Aceeași situație există și în privința acelor organe de specialitate care, deși nu poartă titulatura de "ministere", fac parte din Guvern. Potrivit art. 102 alin. 3 și conducătorii acestor organe de specialitate trebuie să fie specificați prin lege organică. Guvernul, cu avizul Curții de Conturi, poate înființa organe de specialitate în subordinea lui, deci și organe ale căror conducători fac parte din componența Guvernului, cu condiția ca o lege să-i recunoască această competență. Concluzia ce se impune este că dispoziția art. 116 alin. 2, potrivit căreia Guvernul, dacă o lege îi recunoaște această competență, cu avizul Curții de Conturi, poate înființa organe de specialitate în subordinea sa, nu este aplicabilă în cazul acelor organe de specialitate ale administrației publice ale căror conducători fac parte din componența Guvernului. Dimpotrivă, în condițiile articolului citat al Constituției, Guvernul va putea forma organe de specialitate, în subordinea sa, ori de câte ori conducătorii acestora nu fac parte din componența Guvernului.
Deși Constituția din 1991 a considerat necesar ca înființarea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului să se facă doar cu avizul Curții de Conturi cu o împuternicire conferită prin lege, numărul acestor organe este deosebit de mare, indiferent de denumirea purtată. Astfel, avem „agenții", „comisii", „secretariate de stat", „oficii", „birouri", „institute" sau chiar „administrații". În ceea ce privește conducătorii acestor organe, deși sunt asimilați cu secretarii de stat, ei poartă, de asemenea, titluri diferite (secretari de stat, președinți, directori, etc.).
Deoarece Constituția, în art. 109 alin. 1, a prevăzut că, Guvernul și membrii săi, răspund din punct de vedere politic în fața Parlamentului, într-o opinie exprimată în literatura noastră juridică, conducătorii organelor centrale de specialitate care nu fac parte din Guvern, deși îi sunt subordonați, nu sunt supuși răspunderii politice în fața Parlamentului.
Astfel, în art. 116 al Constituției s-a stabilit că, în subordinea Guvernului, pot fi constituite și alte organe de specialitate decât ministerele. Conducătorii acestor organe vor putea face parte sau nu din Guvern, dar ei toți sunt funcționari politici subordonați Guvernului. De aceea, atunci când Guvernul este demis, mandatul lor încetează. În aceste condiții, nu se poate spune că ei nu sunt răspunzători din punct de vedere politic în fața Parlamentului. Altfel s-ar ajunge la concluzia că, în cazul adoptării unei moțiuni de cenzură împotriva Guvernului de către Parlament, numai membrii propriu-ziși ai Guvernului ar trebui socotiți demiși, în timp ce ceilalți conducători ai organelor de specialitate din subordinea acestuia ar ramâne în funcție. O asemenea situație ar fi incompatibilă cu spiritul Constituției, cu atât mai mult cu cât, unele dintre aceste organe de specialitate din subordinea Guvernului, dar care nu fac parte din componența acestuia, desfășoară activități substanțiale în procesul de definire și punere în executare a programului lui politic, cum sunt: Agenția Națională de Privatizare, Agenția Română de Dezvoltare, Comisia Națională de Prognoză, Secretariatul de Stat pentru Culte, etc.
Organele de specialitate constituite în subordinea ministerelor
Nu numai Guvernul, ci și ministerele pot înființa, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea lor, dacă legea le recunoaște această competență (art. 117 alin. 2). Avizul astfel solicitat are un caracter conform, facând parte din formele procedurale prealabile necesare emiterii unui act administrativ.
Organele de specialitate constituite în subordinea ministerelor, nu pot fi identificate cu serviciile publice descentralizate ale organelor de specialitate ale administrației publice. Serviciile publice descentralizate care iau forma unor organe de specialitate ale administrației publice, tocmai pentru că funcționează pe baza principiului descentralizării, nu sunt prinse într-o subordonare ierarhică strictă față de ministere și sunt conduse pe plan local de prefect. Ele nu pot fi confundate cu organele strict subordonate ierarhic, integrate direct într-o formă sau alta în structura ministerelor. Astfel, de exemplu, inspecțiile teritoriale în construcții sunt servicii descentralizate ale Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței (în prezent A.N.C). La fel, Direcțiile Sanitare Județene, Oficiile Județene pentru Tineret și Sport, Agențiile de protecție a mediului, Inspectoratele școlare, aferente unor ministere. Pe de altă parte, Institutul de Cercetări în Construcții și Economia Construcțiilor (I.C.C.E.C.) nu are caracterul unui serviciu public descentralizat, ci este un organ de specialitate al administrației publice strict și direct subordonat din punct de vedere ierarhic acestui minister.
Ca urmare a acestei distincții, va trebui să se considere că, avizul Curții de Conturi, cerut de art. 117 alin. 2 al Constituției, nu este necesar pentru înființarea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor, dar el va fi necesar pentru înființarea unor organe specializate ale administrației publice în structurile centralizate ale ministerelor. De asemenea, pentru ca un minister să poată înființa un serviciu public descentralizat nu va fi neapărat necesar ca această competență să-i fie recunoscută prin lege.
Organizarea, funcționarea și structura ministerelor
Organizarea și funcționarea ministerelor
Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Aceste ministere se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor Constituției și Legii nr. 90/2001.
Organizarea și funcționarea ministerelor privind apărarea națională și ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale. Restul ministerelor pot fi înființate prin hotărâre de Guvern, după aprobarea lor de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la învestitură.
Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înființarea, desființarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere.
Rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Ministerele pot înființa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curții de Conturi, și pot avea în subordinea lor servicii publice, care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale.
Înființarea sau desființarea serviciilor publice „descentralizate” ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor și funcțiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe își desfășoară activitatea.
Principiile de drept și tradițiile referitoare la structurile guvernamentale presupun mai multe variabile, care nu permit stabilirea unor clasificări generale. De regulă, constituțiile statelor europene conferă un anumit grad de libertate de modificare a acestor structuri, esențiale pentru administrație, sub aspectul stabilității organizaționale, dar și sub aspectul capacității de adaptare.
În toate regimurile parlamentare, structura guvenamentală este ierarhizată, de o manieră mai mult sau mai puțin evidentă, mai mult sau mai puțin complexă, mai mult sau mai puțin simbolică, după țară, cel puțin între miniștri și șeful guvernului, uneori și între membrii guvernului. În aceste regimuri administrația centrală a statului este organizată în servicii ministeriale, care reflectă, în mod obișnuit, componența Guvernului.
Ministrul numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului. Conducătorii serviciilor publice descentralizate se numesc și se eliberează din funcție de către ministru, cu avizul consultativ al prefectului. Atribuțiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate și alte atribuții specifice stabilite prin acte normative. Miniștrii își îndeplinesc atribuțiile ce le revin folosind aparatul propriu al ministerelor, precum și prin instituțiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor.
Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului, numește și eliberează din funcție personalul acestuia. Statele de funcții ale ministerelor se aprobă de miniștri, în limita numărului de posturi aprobate prin hotărâre a Guvernului.
Guvernul poate aproba modificările ulterioare în structura ministerelor, a organelor de specialitate, a serviciilor publice descentralizate și a instituțiilor subordonate acestora numai în limita alocațiilor bugetare.
În conformitate cu art. 56 al legii, Guvernul poate dispune prin hotărâre modificări în organizarea și funcționarea ministerelor, precum și transferul unor activități de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului.
În principiu, în constituțiile occidentale se precizează că miniștrii conduc departamentele de care răspund, existând și reglementări constituționale care conferă dreptul miniștrilor de a executa „politica definită pentru ministerul lor”, aspect care presupune și adoptarea de acte.
În toate statele Uniunii Europene, ministrul este cel responsabil de organizarea și gestiunea internă a departamentului său ministerial, cu condiția aplicării reglementărilor generale în domeniul funcției publice și al contabilității publice.
Autoritățile centrale de specialitate, altele decât ministerele sunt organizate și funcționează în subordinea Guvernului sau a unui minister. Înființarea lor a fost determinată fie de necesitatea desfășurării unei activități coordonate și unitare în rezolvarea unor probleme de specialitate, fie de volumul mai restrâns de activitate care nu reclama organizarea unui minister. Este vorba de Oficiul pentru Protecția Consumatorului, Comisia Națională de Statistică, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, etc.
Autoritățile centrale autonome sunt organizate și funcționează ca și celelalte organe ale administrației publice de specialitate, cu deosebirea că, fiind autonome, nu au organe ierarhice superioare. Asupra lor se exercită, totuși, un control din partea unei alte puteri în stat, puterea legiuitoare, care numește conducerea acestora și în fața căreia trebuie prezentat un raport anual. Exemple de astfel de autorități, sunt: Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Serviciul Român de Informații, Curtea de Conturi, Avocatul poporului, Consiliul Național al Audiovizualului.
Structura ministerelor
Guvernul poate aproba modificările ulterioare în structura ministerelor, a organelor de specialitate, a serviciilor publice descentralizate și a instituțiilor subordonate acestora numai în limita alocațiilor bugetare.
Guvernul poate dispune prin hotărâre modificări în organizarea și funcționarea ministerelor, precum și transferul unor activități de la un minister la altul ori la organe de specialitate din subordinea Guvernului.
Organizarea și funcționarea ministerelor privind apărarea națională și ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 221 din 23 decembrie 2008, cât și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 919 din 29 decembrie 2009 se stabilesc unele măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale pentru noul guvern învestit, aprobându-se următoarea structură a ministerelor:
MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE exercită conform Constituției și legilor țării atribuțiile ce îi revin în domeniul administrației publice.
MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE asigură realizarea politicii externe a statului român, inclusiv participarea la procesul de integrare europeană și euroatlantică a României și colaborează la elaborarea, fundamentarea și realizarea politicii economice a României, în conformitate cu reglementările legale în vigoare și cu Programul de guvernare.
MINISTERUL AGRICULTURII, ALIMENTAȚIEI ȘI PĂDURILOR are rol în elaborarea și implementarea strategiilor naționale sectoriale în domeniile agriculturii și producției alimentare, dezvoltării rurale, pescuitului și acvaculturii, îmbunătățirilor funciare, precum și în domeniile conexe: fitosanitar, cercetarea științifică de specialitate, conservarea și managementul durabil al solurilor și al resurselor genetice vegetale și animale, alimentației și administrarea managementului silvic.
MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE este organul de specialitate al administrației publice centrale, care conduce și desfășoară, potrivit legii, activitățile în domeniul apărării țării. Ministerul Apărării este format din structuri centrale constând în Armata României.
MINISTERUL DE INTERNE exercită conform Constituției și legilor țării atribuțiile ce îi revin în domeniul siguranței publice.
MINISTERUL COMUNICAȚIILOR ȘI TEHNOLOGIEI INFORMAȚIEI are rolul de a realiza politica Guvernului în domeniul comunicațiilor electronice, serviciilor poștale și societății informaționale.
MINISTERUL CULTURII ȘI CULTELOR elaborează și asigură aplicarea strategiei și politicilor în domeniul culturii, cultelor religioase și patrimoniului național.
MINISTERUL TURISMULUI are ca principale domenii de activitate: planificarea, dezvoltarea teritorială națională și regională, cooperarea transfrontalieră, transnațională și interregională, urbanismul și amenajarea teritoriului, construirea de locuințe, turismul.
MINISTERUL INDUSTRIEI ȘI RESURSELOR are ca principale domenii de activitate cele ale industriei, resurselor minerale, energiei, comerțului, întreprinderilor mici și mijlocii, cooperatiste și mediului de afaceri, în concordanță cu cerințele economiei de piață și pentru stimularea inițiativei operatorilor economici.
MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII are rol de sinteză și coordonare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice și dezvoltării tehnologice.
MINISTERUL TINERETULUI ȘI SPORTULUI își desfășoară activitatea în domeniul tinerului și sportului.
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice.
MINISTERUL JUSTIȚIEI contribuie la buna funcționare a sistemului judiciar și la asigurarea condițiilor înfăptuirii justiției ca serviciu public, apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești.
MINISTERUL MUNCII ȘI SOLIDARITĂȚII SOCIALE are rol de sinteză și de coordonare a aplicării strategiei și politicilor Guvernului în domeniile muncii și protecției sociale.
MINISTERUL SĂNĂTĂȚII ȘI FAMILIEI reprezintă autoritatea centrală în domeniul asistenței de sănătate publică și familiei.
MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE. TRANSPORTURILOR ȘI LOCUINȚEI este autoritatea publică centrală responsabilă cu elaborarea, reglementarea și implementarea politicilor de transport comunitare.
MINISTERUL INTEGRĂRII EUROPENE reprezintă autoritatea centrală în domeniul integrității europene.
MINISTERUL DEZVOLTĂRII ȘI PROGNOZEI, organ de specialitate al administrației centrale din subordinea Guvernului, urmărește aplicarea Strategiei și a Programului Guvernului în vederea promovării politicilor de dezvoltare economică și socială și elaborează analize și prognoze privind dezvoltarea economiei românești.
MINISTERUL PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII ȘI CORPORAȚIE, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, realizează politica Guvernului în domeniile dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii și cooperatist.
MINISTERUL PENTRU RELAȚIA CU PARLAMENTUL are rol de sinteză și coordonare în domeniul relației cu Parlamentul.
MINISTERUL APELOR ȘI PROTECȚIEI MEDIULUI își desfășoară activitatea în domeniile: planificare strategică, dezvoltare durabilă, infrastructura de mediu și gospodărirea apelor, meteorologie, hidrologie, hidrogeologie, schimbări climatice, arii naturale protejate, gestionarea deșeurilor, gestionarea substanțelor și preparatelor periculoase, conservarea biodiversității, biosecurității, gestionarea calității aerului și zgomotului ambiental.
MINISTERUL INFORMAȚILOR PUBLICE are rol de sinteză și coordonare în domenul informării publice și creșterii vieții personale.
Atribuțiile ministerelor
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate următoarele atribuții generale:
Organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;
Elaborează și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în condițiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
Acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
Fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
Urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;
Reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale, în conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte și cu alte înțelegeri stabilite în acest scop și dezvoltă relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și cu organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;
Inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a Guvernului, în condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;
Urmăresc și controlează aplicarea convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte și iau măsuri pentru realizarea condițiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte organisme internaționale;
Coordonează și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
Avizează, în condițiile legii, înființarea organismelor neguvernamentale și cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
Colaborează cu instituțiile de specialitate pentru formarea și perfecționarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor;
Aprobă, după caz, editarea publicațiilor de specialitate și informare;
Alte atribuții specifice stabilite prin acte normative.
Miniștrii își îndeplinesc atribuțiile ce le revin folosind aparatul propriu al ministerelor, precum și prin instituțiile aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor.
Miniștrii de stat coordonează, sub conducerea nemijlocită a primului-ministru, realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniștrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.
Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului, numește și eliberează din funcție personalul acestuia.
CAPITOLUL AL II-LEA
ACTUALELE MINISTERE
SECȚIUNEA I
– MINISTERUL MUNCII ȘI SOLIDARITĂȚII SOCIALE –
Ministerul Muncii și Solidarității Sociale se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică, având rol de sinteză și de coordonare a aplicării strategiei și politicilor Guvernului în domeniul muncii, egalității de șanse și protecției sociale.
În vederea realizării rolului său, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale îndeplinește următoarele funcții:
De elaborare a strategiilor și proiectelor de acte normative, prin care se asigură punerea în aplicare a Programului de guvernare în domeniul muncii, egalității de șanse și protecției sociale;
De reglementare și sinteză, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice în domeniul său de activitate;
De armonizare cu reglementările Uniunii Europene a cadrului legislativ din domeniul său de activitate;
De autoritate de management pentru Programul operațional sectorial pentru dezvoltarea resurselor umane și șef de misiune pentru Fondul social european;
Agenție de implementare și autoritate de implementare pentru asistența financiară acordată de Uniunea Europeană în cadrul programelor PHARE, pentru domeniul său de activitate;
De administrare a bunurilor și de gestionare a bugetelor și fondurilor alocate;
De reprezentare, prin care se asigură reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate;
De autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării unitare și respectării reglementărilor legale în domeniul său de activitate și al funcționării instituțiilor care își desfășoară activitatea sub autoritatea sau în coordonarea sa, precum și exercitarea controlului asupra modului de îndeplinire a atribuțiilor prevăzute de dispozițiile legale în vigoare pentru ordonatorul principal de credite, delegate, potrivit legii, președintelui Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, respectiv conducătorului executiv al Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
În exercitarea funcțiilor sale Ministerul Muncii și Solidarității Sociale are atribuții în domeniul afacerilor europene și relațiilor externe, al politicilor sociale, forței de muncă, legislației muncii, al veniturilor salariale, securității și sănătății în muncă, parteneriatului social, al egalității de șanse între femei și bărbați, al afacerilor sociale, asigurărilor sociale și legilor speciale, managementului resurselor umane și cel economico-financiar și de investiții.
SECȚIUNEA A II-A
– MINISTERUL INTEGRĂRII EUROPENE –
Ministerul Integrării Europene este un organ de specialitate al administrației publice centrale, are personalitate juridică și se află în subordinea Guvernului României. Ca minister de sinteză, Ministerul Integrării Europene îndeplinește atribuții în domeniul coordonării și gestionării fondurilor europene și în domeniul afacerilor europene.
În domeniul coordonării și gestionării fondurilor europene, Ministerul Integrării Europene îndeplinește atribuțiile prevăzute Ministerului Afacerilor Europene la art. 8 și 17 din Hotărârea Guvernului nr. 457/2008 privind cadrul instituțional de coordonare și de gestionare a instrumentelor structurale, cu modificările și completările ulterioare.
Ministerul Integrării Europene cooperează cu instituțiile cu atribuții în domeniul achizițiilor publice pentru asigurarea unui cadru adecvat de derulare a procedurilor de achiziție publică desfășurate în cadrul proiectelor finanțate din instrumente structurale.
Ministerul Integrării Europene cooperează și cu Autoritatea de Audit în vederea asigurării permanente a conformității sistemelor de management și control specifice programelor operaționale finanțate din instrumente structurale.
De asemenea, Ministerul Integrării Europene cooperează cu Autoritatea de Certificare și Plată pentru stabilirea și implementarea măsurilor necesare realizării unui management financiar riguros și eficient al fondurilor alocate programelor operaționale finanțate din instrumente structurale.
În domeniul afacerilor europene, Ministerul Integrării Europene realizează coordonarea interministerială în vederea elaborării pozițiilor României pe problematica afacerilor europene. Examinează și avizează, cu excepția aspectelor de relații externe aflate în competența Ministerului Afacerilor Externe, pozițiile care vor fi exprimate de România în cadrul formațiunilor ministeriale ale Consiliului Uniunii Europene, comitetelor reprezentanților permanenți (C.O.R.E.P.E.R.) și grupurilor de lucru ale Consiliului.
Ministerul Integrării Europene monitorizează evoluția în Parlamentul European a dosarelor europene prioritare pentru România, cu excepția aspectelor de politică externă și de securitate comună aflate în competența Ministerului Afacerilor Externe. Acest minister coordonează procesul de notificare electronică a Comisiei Europene în legătură cu transpunerea dreptului Uniunii Europene în legislația națională.
Ministerul Intergrării Europene avizează proiectele de acte normative care urmăresc transpunerea sau asigurarea cadrului de aplicare directă în legislația națională a actelor legislative ale Uniunii Europene ori care au relevanță europeană. Totodată, Ministerul Integrării Europene examinează propunerile legislative, sub aspectul compatibilității cu reglementările Uniunii Europene.
Nu în ultimul rând, Ministerul Integrării Europene asigură reprezentarea României în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene și a altor instituții ale Uniunii Europene, precum și reprezentarea României în procedurile jurisdicționale înaintea Curții de Justiție a Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.).
SECȚIUNEA A III-A
– MINISTERUL DEZVOLTĂRII ȘI PROGNOZEI –
În temeiul Hotărârii Guvernului nr. 758/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Dezvoltării și Prognozei aplică politicile de dezvoltare economică și socială pe ansamblul țării, pe regiuni și zone de dezvoltare. Pentru realizarea acestor obiective, alături de alte acțiuni întreprinse, Ministerul Dezvoltării și Prognozei elaborează și implementează programe multianuale de sprijin financiar al dezvoltării economice și sociale ale regiunilor.
Departamentul pentru Planul Național de Dezvoltare (P.N.D.) din cadrul Ministerului Dezvoltării și Prognozei este instrumentul fundamental prin care România va încerca să recupereze cât mai rapid disparitățile de dezvoltare socio-economică față de Uniunea Europeană. P.N.D. este un concept specific politicii europene de coeziune economică și socială (Cohesion Policy) și reprezintă documentul de planificare strategică și programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care va orienta și stimula dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.
Acesta, desigur, nu substituie o Strategie Națională de Dezvoltare Economică, ci reprezintă o componentă esențială a acesteia. În accepțiunea politicii de coeziune, P.N.D. reprezintă un instrument de prioritizare a investițiilor publice pentru dezvoltare. Rațiunea elaborării P.N.D. este aceea de a stabili direcțiile de alocare a fondurilor publice pentru investiții cu impact semnificativ asupra dezvoltării economice și sociale, din surse interne (buget de stat, bugete locale, etc.) sau externe (fondurile structurale și de coeziune, fonduri U.E. pentru dezvoltare rurală și pescuit, credite externe, etc.), în scopul diminuării decalajelor de dezvoltare față de Uniunea Europeană și a disparităților interne (ex. urban-rural, regiunea X față de media națională etc.).
SECȚIUNEA A IV-A
– MINISTERUL PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI
ȘI MIJLOCII ȘI CORPORAȚIE –
Guvernul României recunoaște și apreciazã importanța sectorului I.M.M. ca bazã pentru dezvoltare a economiei moderne, dinamice, bazatã pe cunoaștere, motiv pentru care a înființat Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii și Corporație. Experiența Uniunii Europene demonstreazã clar cã sectorul I.M.M. poate sã aibã o contribuție substanțialã la realizarea produsului intern brut, sã creeze noi locuri de muncã și sã stimuleze creșterea exporturilor. Întreprinderile mici și mijlocii au abilitatea de a rãspunde în mod flexibil pe piețe puternic competitive și sã se adapteze rapid la schimbãrile structurale și ciclice ale economiei globale. Un sector I.M.M. bine dezvoltat poate, astfel, sã sprijine stabilitatea și creșterea macro-economicã.
Încã de la începutul anilor ’90, Guvernul României, asistat de Uniunea Europeanã, Banca Mondialã, U.S.A.I.D. și alți donori bilaterali, multilaterali și instituții financiare, a introdus un numãr de măsuri pentru a accelera creșterea sectorului I.M.M. Aceste mãsuri au fost menite sã creeze un mediu de reglementare permisiv, favorabil, atât din punct de vedere legislativ, cât și din punct de vedere fiscal; sã furnizeze ajutor financiar pentru dezvoltarea și susținerea I.M.M.; sã îmbunãtãțeascã competitivitatea și sã stimuleze dezvoltarea culturii antreprenoriale. Mãsurile au avut ca efect un numãr semnificativ de rezultate, cum ar fi: creșterea pânã la 60% a contribuției sectorului I.M.M. în P.I.B.; creșterea contribuției I.M.M. în total exporturi pânã la 24,4 % și asigurarea a 50,5% din totalul forței de muncã.
Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Corporație a fost înființat, inițial, în anul 2007, sub denumirea Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale prin reorganizarea Agenției Naționale pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație și a Autorității Naționale pentru Turism, prin preluarea activității în domeniul comerțului exterior de la Ministerul Economiei și Comerțului a activității privind mediul de afaceri din cadrul aparatului de lucru al ministrului de stat pentru coordonarea activităților din domeniile mediului de afaceri și întreprinderilor mici și mijlocii, precum și a activității în domeniul turismului de la Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului. Executivul a reglementat, astfel, în aprilie 2007, organizarea și funcționarea Ministerului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, care realizează politica.
SECȚIUNEA A V-A
– MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE
ȘI TRANSPORTULUI ȘI LOCUINȚEI –
Deși este recunoscut că, din motive obiective, starea tehnică a infrastructurii românești nu corespunde în totalitate standardelor europene, aspect pe care Ministerul Lucrărilor Publice și Transporturilor și Locuinței încearcă să îl soluționeze cât mai favorabil într-un timp cât mai scurt cu putință, trebuie menționată o realitate de cea mai mare importanță: România are o rețea de infrastructuri (drumuri, căi ferate, căi navigabile, canale navigabile, porturi maritime și fluviale, aeroporturi, căi aeriene) care asigură realizarea conectării tuturor localităților la rețeaua națională de transport și la sistemele internaționale de transport.
Prin poziția geografică și prin rețeaua de infrastructuri, România îndeplinește indiscutabil rolul de placă turnantă a transporturilor continentale și intercontinentale pe principalele traiecte geografice Vest-Est și Nord-Sud.
Ministerul Lucrărilor Publice și Transportului și Locuinței este organul de specialitate al administrației publice centrale care stabilește politica în domeniul transporturilor, locuinței și lucrărilor publice la nivel național, elaborează strategia și reglementările specifice de dezvoltare și armonizare a activităților de transport în cadrul politicii generale a Guvernului și îndeplinește rolul de autoritate de stat în domeniul transporturilor.
Ministerul Lucrărilor Publice, Transportului și Locuinței reprezintă autoritatea de stat în domeniul transporturilor, pe care o exercită direct sau prin organisme tehnice specializate, instituții publice subordonate, unități care funcționează sub autoritatea ori coordonarea sa sau societăți comerciale autorizate.
SECȚIUNEA A VI-A
– MINISTERUL TINERETULUI ȘI SPORTULUI –
Ministerul Tineretului și Sportului,este instituția de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflată în directa subordine a Guvernului. Ministerul Tineretului și Sportului are drept obiectiv elaborarea și aplicarea strategiei și a programului de guvernare în domeniile tineretului și sportului.
În domeniul sportului, Ministerul Tineretului și Sportului are atribuții specifice în elaborarea și susținerea strategiei generale a organizării și dezvoltării activității sportive și în reprezentarea intereselor statului în raport cu federațiile sportive naționale. De asemenea, conlucrează cu un alt organism cheie în domeniu, Comitetul Olimpic și Sportiv Român (C.O.S.R.), în finanțarea și derularea programelor privind pregătirea și participarea sportivilor români la jocurile olimpice precum și pentru promovarea valențelor educative ale olimpismului.
În domeniul tineretului, atribuțiile specifice ale Ministerului Tineretului și Sportului includ și elaborarea, derularea și implementarea de proiecte și programe interne și internaționale stabilite și aprobate de ministrul de resort, precum și organizarea de activități de profil având caracter național și internațional.
Instituțiile subordonate Ministerului Tineretului și Sportului sunt:
Direcțiile județene pentru sport și tineret;
Complexurile sportive;
Cluburile sportive subordonate;
Casele de cultură a studenților;
Complexele culturale sportive studențești;
Centrul național de formare și perfecționare a antrenorilor;
Muzeul sportului;
Institutul național de cercetare.
SECȚIUNEA A VII-A
– MINISTERUL PENTRU RELAȚIA CU PARLAMENTUL –
Ministerul pentru Relația cu Parlamentul funcționează ca organ în administrația publică centrală, deci subordonat direct Guvernului, cu personalitate juridică, având rolul de a asigura buna desfășurare a raporturilor constituționale dintre Guvern și Parlament.
Organizarea și funcționarea Ministerului pentru Relația cu Parlamentul, anterior Direcției pentru Relația cu Parlamentul, structură în aparatul de lucru al Guvernului, sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 26/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 22 din 12 ianuarie 2010.
Ministerul pentru Relația cu Parlamentul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau de hotărâri ale Guvernului, precum și însărcinări date de primul-ministru.
În exercitarea atribuțiilor sale Ministerul pentru Relația cu Parlamentul colaborează cu ministerele și celelalte autorități ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației publice locale, cu alte instituții publice, precum și cu persoane fizice și juridice.
În vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul are dreptul să solicite informații de la ministere, de la celelalte autorități ale administrației publice centrale sau locale, precum și de la alte instituții publice.
Ministerul pentru Relația cu Parlamentul îndeplinește următoarele atribuții principale:
Elaborează, pe baza propunerilor formulate de autoritățile administrației publice centrale în conformitate cu Programul de guvernare acceptat de Parlament, proiectul programului legislativ al Guvernului, pe care îl supune spre aprobare Guvernului și asigură, în funcție de priorități, actualizarea anuală a acestui program;
Prezintă Guvernului, la începutul fiecărei sesiuni parlamentare, lista proiectelor de acte normative ce se constituie în priorități legislative și urmărește dezbaterea și adoptarea acestora de către Parlament;
Urmărește transmiterea proiectelor de legi inițiate de Guvern către Camera Parlamentului care, potrivit art. 75 alin. 1 din Constituția României, republicată, urmează să fie sesizată ca primă Cameră și trecerea acestora prin fazele procedurii legislative, până la promulgarea legii și publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I;
Susține prioritățile Guvernului la întocmirea proiectului ordinii de zi și a programului de activitate în ședințele birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului;
Susține cererile Guvernului cu privire la adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgență de către Parlament;
Transmite comisiilor permanente, care examinează în fond proiectele de legi sau propunerile legislative, amendamentele formulate de Guvern;
Realizează coordonarea interministerială în vederea susținerii guvernamentale a proiectelor de legi și a punctelor de vedere ale Guvernului asupra inițiativelor legislative parlamentare în comisiile permanente și în cadrul dezbaterilor din ședințele celor două Camere ale Parlamentului, de către ministerele de resort;
Asigură participarea reprezentanților Guvernului la ședințele comisiilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, precum și la ședințele în plen ale Camerei Deputaților și ale Senatului de fiecare dată când prezența membrilor Guvernului în Parlament este obligatorie;
Transmite către ministerele de resort proiectele de legi în forma adoptată de Guvern, rapoartele asupra acestor proiecte întocmite de comisiile permanente, precum și formele adoptate de către fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului;
Elaborează, pe baza propunerilor ministerelor interesate, proiectul legii privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe în conformitate cu prevederile art. 115 alin. 1 și 2 din Constituția României, republicată;
Avizează, din punct de vedere al oportunității emiterii în temeiul art. 115 alin. 4 din Constituția României, republicată, proiectele de ordonanțe de urgență ale Guvernului;
Avizează proiectele de ordonanțe elaborate în temeiul legilor de abilitare a Guvernului adoptate în temeiul art. 115 alin. 1 din Constituție, din punctul de vedere al încadrării în domeniile pentru care Guvernul este abilitat să emită ordonanțe;
Primește și distribuie întrebările și interpelările adresate de parlamentari Guvernului ori membrilor acestuia; asigură transmiterea răspunsurilor și prezentarea acestora în termenele stabilite de regulamentele parlamentare;
Ia măsurile necesare pentru pregătirea și susținerea poziției Guvernului în cazul moțiunilor simple și al moțiunilor de cenzură;
Asigură informarea membrilor Guvernului cu privire la declarațiile politice ale senatorilor și deputaților care vizează activitatea Guvernului;
Elaborează, pe baza propunerilor și observațiilor formulate de ministerele de resort, proiectul punctului de vedere al Guvernului în cazul inițiativelor legislative parlamentare, solicitat de Parlament potrivit art. 111 din Constituția României, republicată, pe care îl supune spre aprobare Guvernului; de asemenea, transmite către ministerele de resort, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de comisiile permanente asupra inițiativelor legislative parlamentare, precum și formele adoptate de către fiecare dintre cele două Camere ale Parlamentului;
Prezintă informațiile și documentele cerute Guvernului și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, în cadrul controlului parlamentar, de către Camera Deputaților, de către Senat sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora;
Asigură depunerea spre dezbatere de către Parlament sau de către una dintre Camerele acestuia a rapoartelor și declarațiilor primului-ministru cu privire la politica Guvernului;
Prezintă Guvernului informări, la sfârșitul sesiunilor ordinare ale Parlamentului sau ori de câte ori este cazul, cu privire la procesul legislativ, controlul parlamentar, precum și la alte activități din cadrul relațiilor dintre Guvern și Parlament.
În vederea realizării atribuțiilor ce îi revin, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul realizează coordonarea interministerială a activităților din domeniu.
SECȚIUNEA A VIII-A
– MINISTERUL APELOR ȘI PROTECȚIEI MEDIULUI –
Ministerul Apelor și Protecției Mediului realizează politica națională în domeniile mediului și gospodăririi apelor, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare și control în aceste domenii, direct sau prin organisme tehnice specializate, autorități sau instituții publice aflate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului.
Conform legislației în vigoare, Ministerul Apelor și Protecției Mediului este desemnat ca autoritate de management pentru Programul Operational Sectorial pentru infrastructura de mediu.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului acționează pentru a proteja mediul și resursele naturale, pentru a garanta generației actuale și celor viitoare un mediu curat, în armonie cu dezvoltarea economică și progresul social.
Domeniile de competență ale Ministerului Apelor și Protecției Mediului sunt:
Controlul poluării industriale;
Calitatea aerului și zgomot ambiental;
Managementul ariilor naturale protejate, conservarea biodiversității, securitatea biologică;
Infrastructura de mediu;
Gestionarea deșeurilor;
Gestionarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase;
Protecția solului și subsolului;
Dezvoltarea durabilă;
Schimbările climatice;
Managementul apelor;
Meteorologie;
Hidrologie și hidrogeologie.
Având ca obiective principale întărirea structurilor administrative – ca element de bază pentru construirea unui sistem solid de management de mediu – și contribuția la dezvoltarea durabilă, Ministerul Apelor și Protecției Mediului și-a stabilit următoarele priorități:
Integrarea cerințelor privind protecția mediului în celelalte politici sectoriale, în concordanță cu cerințele și standardele europene și internaționale;
Ocrotirea biodiversității, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionarea ecologică și economică a Deltei Dunării,
Ameliorarea calității factorilor de mediu în zonele urbane si rurale,
Managementul riscului și prevenirea dezastrelor provocate de inundații.
Obiectivele prioritare în domeniul investițiilor sunt:
Apărarea împotriva inundațiilor, înlăturarea și reducerea efectelor calamităților naturale provocate de viituri;
Amenajarea complexă a bazinelor hidrografice pentru reabilitarea surselor de apă existente și realizarea de noi surse de apă pentru populația din zonele deficitare;
Reconstrucția ecologică și conservarea biodiversității;
Infrastructura de apă/apă uzată, sisteme integrate de management al deșeurilor, reabilitarea grădinilor zoologice,
Realizarea de perdele de protecție, torenți, drumuri forestiere.
SECȚIUNEA A IX-A
– MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE –
Ministerul Administrației Publice exercită conform Constituției și legilor țării atribuțiile ce îi revin în domeniul administrației publice. Acestea sunt:
Monitorizarea aplicării prevederilor cuprinse în strategiile și programele de reformă și restructurare a administrației publice centrale și locale, elaborate pe baza Programului de guvernare, în conformitate cu standardele Uniunii Europene și legislația internă și asigură realizarea strategiilor și programelor în domeniul său de activitate;
Îndrumarea și controlul activității prefectului pentru îndeplinirea Programului de guvernare;
Inițierea proiectelor de acte normative în domeniul serviciilor publice deconcentrate;
Îndrumarea și sprijinul autorităților publice locale și aparatului propriu al acestora în aplicarea corectă și unitară a prevederilor legale și în îndeplinirea atribuțiilor ce le sunt conferite prin lege;
Asigurarea consultării organizațiilor neguvernamentale și ale autorităților administrației publice locale, în condițiile legii;
Avizarea proiectelor de acte normative elaborate de ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, care conțin prevederi referitoare la administrația publică locală;
Monitorizarea acordurilor și convențiilor de cooperare pe care autoritățile administrației publice locale le încheie cu autorități ale administrației publice locale din alte țări;
În colaborare cu autoritățile administrației publice locale, elaborarea și monitorizarea strategiilor, sprijinul programelor de dezvoltare a infrastructurii urbane și a serviciilor de gospodărie comunală și acordarea sprijinului pentru realizarea unor proiecte de parteneriat public-privat;
Asigurarea înființării și funcționării unităților de management pentru proiectele cu finanțare externă rambursabilă sau nerambursabilă, provenite de la instituții financiare externe;
Elaborarea și supunerea spre aprobare a strategiei de dezvoltare a parcurilor industriale;
Realizarea, în domeniul său de activitate, a dialogului și parteneriatului social cu confederațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național;
Asigurarea, prin structurile de specialitate din subordine, a aplicării strategiei și a Programului de guvernare în domeniul managementului funcției publice și al funcționarilor publici, al formării și perfecționării pregătirii profesionale specializate în administrație, activității de geodezie, topografie, fotogrammetrie, teledetecție, cadastru și cartografie, activității de evidență a persoanelor, precum și activității de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență civilă;
Constituirea și utilizarea Sistemul Național Informatic de Evidență a Persoanelor.
SECȚIUNEA A X-A
– MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE –
Ministerul Afacerilor Externe este organizat și funcționează în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 1040 din 19 octombrie 2011 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe.
Întreaga activitate a ministerului este condusă de ministrul Afacerilor Externe, care totodată îl reprezintă în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție. De asemenea, ministrul Afacerilor Externe răspunde de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, precum și, în calitate de membru al Guvernului, în fața Parlamentului.
Ministrul Afacerilor Externe este ajutat în activitatea sa de:
Secretarul de stat pentru afaceri europene;
Secretarul de stat pentru afaceri globale;
Secretarul de stat pentru dezvoltare instituțională și relația cu Parlamentul;
Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu rang de subsecretar de stat;
Comisarul General pentru Expoziții Mondiale, cu rang de subsecretar de stat;
Secretarul general.
În cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcționează și Autoritatea Națională în domeniul controlului exporturilor de produse cu dublă utilizare, controlul exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare – A.N.C.E.X.
Activitatea specifică a ministerului este desfășurată de personalul diplomatic și consular, ale cărui statut, drepturi și obligații sunt stabilite de Legea nr. 269/2003 privind Statutul corpului diplomatic și consular al României. Personalul diplomatic și consular activează în administrația centrală sau în serviciul exterior.
În subordinea Ministerului Afacerilor Externe funcționează următoarele instituții:
Comisia Fulbright;
Institutul Diplomatic Român;
Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni.
Din fondurile Ministerului Afacerilor Externe sunt finanțate și secretariatele Asociației de Drept Internațional și Relații Internaționale, Asociației Internaționale de Studii Sud-Est Europene și Casei Americii Latine.
SECȚIUNEA A XI-A
– MINISTERUL AGRICULTURII, ALIMENTAȚIEI ȘI PĂDURILOR –
Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, responsabilă, printre altele, cu aplicarea strategiei și Programului de guvernare, cu rol în elaborarea și implementarea strategilor naționale sectoriale în domeniile agriculturii și producției alimentare, dezvoltării rurale, silviculturii, pescuitului și acvaculturii, îmbunătățirilor funciare, precum și în domeniile conexe: fitosanitar, cercetarea științifică de specialitate, conservarea și managementul durabil al solurilor și al resurselor genetice vegetale și animale.
Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor elaborează strategii și reglementări specifice în domeniile sale de activitate, în cadrul politicii Guvernului și în conformitate cu reglementările Uniunii Europene și cu principiile politicii agricole comune (P.A.C.).
Pentru realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor exercită următoarele funcții:
De strategie, prin care se elaborează, în conformitate cu politica Guvernului, normele Uniunii Europene și tendințele pe plan mondial, strategia de dezvoltare în domeniile sale de activitate și se proiectează mecanismele financiare necesare;
De reglementare, prin care se asigură, în conformitate cu strategia Guvernului, realizarea cadrului juridic și elaborarea reglementărilor specifice activităților din domeniile sale de activitate;
De administrare, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea fondurilor și serviciilor pentru care statul este responsabil, în domeniul său de activitate;
De gestionare a fondurilor europene și naționale alocate dezvoltării rurale, agriculturii, silviculturii și pisciculturii;
De reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate și în limitele stabilite prin actele normative în vigoare;
De autoritate de stat, prin care se asigură implementarea, urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniile sale de activitate;
De autoritate de management pentru Programul SAPARD, Programul național de dezvoltare rurală 2007-2013 – P.N.D.R. și Programul operațional pentru pescuit – P.O.P.;
De plată, prin instituțiile/departamentele subordonate/din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.
SECȚIUNEA A XII-A
– MINISTERUL INFORMAȚIILOR PUBLICE –
Ministerul Informațiilor Publice este organ de specialitate al administrației publice centrale, creat cu scopul de a gestiona informațiile de interes public aflate în posesia administrației centrale și administratiei publice locale. Activitatea sa este menită să asigure accesul liber și neîngrădit al publicului și mass-media la informațiile de interes public.
Activitatea Ministerului Informațiilor Publice este condusă în spiritul transparenței și al dreptului la informare a cetățeanului.
Ministerul Informațiilor Publice exercită un control asupra tuturor informațiilor de interes public și promovează politica și programele Guvernului.
Guvernul României, ca putere executivă, ale cărei acțiuni, politici și programe au un impact major asupra societății, promovează o politică a deschiderii față de societate, în general și față de mass-media. Din acest motiv, Guvernul trebuie să asigure, în condițiile și limitele prevǎzute de lege, prin Ministerul Informațiilor Publice, informarea corectă și completă a cetățenilor cu privire la informațiile datorate prin lege sau solicitate în acord cu aceasta.
În consecință, activitatea sa va avea în vedere:
Informarea presei;
Informarea publică directă a persoanelor;
Informarea internă a personalului;
Informarea interinstituțională.
SECȚIUNEA A XIII-A
– MINISTERUL COMUNICAȚIILOR
ȘI TEHNOLOGIEI INFORMAȚIEI –
Misiunea Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației este crearea premiselor durabile trecerii la Societatea Informațională în România. În acest sens, se are în vedere o viziune unitară pentru dezvoltarea unui sistem național coerent și integrat pentru serviciile publice online dedicate cetățenilor și mediului de afaceri.
Prin transformarea modului de organizare și abordare a Ministerului Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, executivul îi conferă acestuia un rol decisiv în orientarea României spre Societatea bazată pe Cunoaștere, în consolidarea Societății Informaționale, obiectivul principal fiind realizarea serviciului eRomania, cu componenta sa strategică de eGuvernare. Realizarea acestui obiectiv repoziționează România și îi conferă un avantaj pentru creștere economică durabilă, imagine internațională pozitivă, convergență rapidă în spațiul european, incluziune, consolidarea unor domenii de înaltă competență.
Setul de obiective și priorități naționale sunt bazate pe necesitățile actuale și realitățile societății românești, fiind în același timp în concordanță cu exigențele la nivel european, însoțite de mecanisme de finanțare și mecanisme de cooperare.
Atingerea obiectivelor propuse impune stabilirea direcțiilor strategice în concordanță cu asumarea fermă a unui cadru legal adecvat, identificarea componentelor de suport tehnic și operațional în conformitate cu tendințele și condițiile actuale.
Prioritare sunt serviciile de eGuvernare cu impact maxim, existând o monitorizare permanentă a modului în care se derulează programele de implementare a serviciilor.
Perioada de implementare a strategiei naționale eRomânia este legată direct de implementarea unui set de politici publice, cu finalizare în anul 2015.
Furnizarea serviciilor guvernamentale și administrative de calitate pentru cetățeni, operatori economici și utilizatori din administrația centrală sau locală, îmbunătățirea eficienței sectorului public, reducerea costurilor, simplificarea operațiunilor, creșterea consistentă a numărului de utilizatori reprezintă scopurile principale ale strategiei și programului de acțiuni, sistemul de e-guvernare fiind pilonul principal al societății informaționale și unul dintre pilonii principali ai societății bazate pe cunoaștere.
O atenție deosebită va fi acordată:
Modernizării administrației publice;
Adoptării pe scară largă a tehnologiei informației în mediul de afaceri, în relația cu cetățenii și cu administrația publică;
Creșterii competitivității sectorului T.I.C. (Tehnologiile Informației și Comunicații), îmbunătățirea domeniului Cercetării-Dezvoltării-Inovării;
Însușirii tuturor obiectivelor și acțiunilor necesare implementării Directivelor Europene, sau altor directive care implică servicii publice furnizate electronic.
SECȚIUNEA A XIV-A
– MINISTERUL SĂNĂTĂȚII ȘI A FAMILIEI –
Ministerul Sănătății și a Familiei aplică strategia și politica Guvernului în domeniul asigurării sănătății populației și răspunde de realizarea reformei în sectorul sanitar. Acest Minister al Sănătății și Familiei organizează, coordonează și îndrumă activitățile pentru asigurarea sănătății populației și acționează pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează sănătății.
Ministerul Sănătății și Familiei urmărește îmbunătățirea stării de sănătate a populației și realizarea un sistem de sănătate modern și eficient, compatibil cu sistemele de sănătate din Uniunea Europeană, puse permanent în slujba cetățeanului.
Valorile după care se orientează Ministerul Sănătății și Familiei sunt:
Respectarea dreptului la ocrotirea sănătății populației;
Garantarea calității și siguranței actului medical;
Creșterea rolului serviciilor preventive;
Asigurarea accesibilității la servicii;
Respectarea dreptului la libera alegere și a egalității de șanse;
Aprecierea competențelor profesionale și încurajarea dezvoltării lor;
Transparența decizională.
Conducerea Ministerului Sănătății și Familiei se exercită de către ministrul sănătății și familiei, fiind ajutat de trei secretari de stat, un subsecretar de stat, un secretar general și de un secretar general adjunct.
În conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului 548/2007 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 862/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății Publice, în componența Ministerului Sănătății și Familiei se regăsesc zece structuri care funcționează la rang de direcție generală sau direcție, după cum urmează:
Direcția generală organizare, resurse umane, dezvoltare profesională și salarizare;
Direcția juridică;
Direcția farmaceutică;
Direcția generală, politici, strategii și managementul calității în sănătate;
Autoritatea de sănătate publică;
Inspecția sanitară de stat;
Agenția națională de programe;
Direcția logistică, administrativ, relații publice și mass-media;
Direcția generală, buget și credite externe;
Direcția generală relații externe și afaceri europene.
SECȚIUNEA A XV-A
– MINISTERUL TURISMULUI –
Ministerul Turismului realizează politica guvernamentală în următoarele domenii de activitate: dezvoltare regională, coeziune și dezvoltare teritorială, amenajarea teritoriului și turism.
În aceste domenii, Ministerul Turismului gestionează în domeniul turismului două programe care vizează dezvoltarea infrastructurii turistice și promovarea turistică a României.
Activitatea Ministerului Turismului este reglementată prin:
Hotărârea Guvernului nr. 100 din 28 februarie 2012 pentru modificarea și completarea unor acte normative referitoare la activitatea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului și la activitatea de cadastru și publicitate imobiliară;
Hotărârea Guvernului nr. 583 din 8 iunie 2011 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1631/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului;
Hotărârea Guvernului nr. 249 din 17 martie 2011 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1631/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului;
Hotărârea Guvernului nr. 75 din 26 ianuarie 2011 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1631/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului;
Hotărârea Guvernului nr. 904 din 25 august 2010 privind restructurarea și reorganizarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, precum și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1631/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului;
Hotărârea Guvernului nr. 434 din 28 aprilie 2010 privind restructurarea și reorganizarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, precum și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1631/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului;
Hotărârea Guvernului nr. 1631 din 29 septembrie 2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.
SECȚIUNEA A XVI-A
– MINISTERUL INDUSTRIEI ȘI RESURSELOR –
Ministerul Industriei și Resurselor are ca principale domenii de activitate cele ale industriei, resurselor minerale, energiei, comerțului, în concordanță cu cerințele economiei de piață și pentru stimularea inițiativei operatorilor economici.
Atribuțiile principale ale Ministerului Industriei și Resurselor sunt:
Elaborarea Documentului de Politică Industrială a României și Planului de Acțiune aferent;
Gestionarea Programului de creștere a competitivității produselor industriale;
Gestionarea Planului sectorial în domeniul cercetării-dezvoltării din industrie;
Elaborarea politicii de cluster inovativ/poli de competitivitate – componentă a politicii industriale a României și Ghidului pentru implementarea în România a conceptului de cluster inovativ pentru cele opt regiuni de dezvoltare ale României;
Administrarea și colaborarea la implementarea directivelor europene, deciziilor și regulamentelor transpuse în legislația națională cu impact asupra dezvoltării industriale;
Gestionarea dezvoltării relațiilor comerciale și de cooperare în domeniul industrial cu țările din Europa, America de Nord, Centrală și de Sud, Africa și Orientul Mijlociu, Asia și Oceania;
Raportarea la Comisia Europeană a situației stocurilor minime de siguranță pentru țiței și produse petroliere, a prețului mediu la petrolul importat, regiunilor de unde s-a importat și cantităților;
Reprezentarea intereselor României în domeniul industrial în cadrul reuniunilor organizațiilor internaționale;
Monitorizarea și coordonarea activității de reciclare din România pentru deșeurile provenite din echipamente electrice și electronice, ambalaje și produse ambalate, vehicule scoase din uz, baterii și acumulatori, anvelope, feroase, neferoase, hârtie, sticlă, mase plastice, cauciuc și textile;
Avizarea listei cu semifabricatele și produsele finite înscrise în nomenclatorul de fabricație al operatorilor economici pentru obținerea autorizației de antrepozit fiscal;
Avizarea asimilării, din punct de vedere al accizelor, a produselor energetice cu produse pentru care sunt stabilite accize;
Emiterea autorizației de executare a operațiunilor de recuperare a țițeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid, benzinei, motorinei și a altor produse;
Avizarea documentației pentru aprobarea coeficienților maximi de consumuri tehnologice, specifici activităților de depozitare, manipulare, distribuție și transport al produselor petroliere;
Urmărirea valorificării, îmbunătățirii și modernizării cadrului juridic din domeniul industrial.
SECȚIUNEA A XVII-A
– MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII –
Ministerul Educației și Cercetării, pe baza consultării celorlalte instituții și ministere interesate, proiectează, fundamentează și aplică strategia globală a învățământului, stabilește obiectivele sistemului de învățamânt în ansamblul său, precum și obiectivele educaționale pe niveluri și profiluri de învățământ.
Ministerul Educației și Cercetării are drept de inițiativă și de execuție în domeniul politicii financiare și a resurselor umane din sfera educației și colaborează cu alte ministere implicate în dezvoltarea învățământului.
Pentru exercitarea atribuțiilor sale, Ministerul Educației și Cercetării constituie structuri de experți și se sprijină pe organisme consultative, la nivel național, alcătuite pe criterii de prestigiu profesional și moral: Consiliul Național pentru Reformă a Învățământului; Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare; Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior; Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar; Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior; Consiliul Național al Bibliotecilor; Consiliul Național pentru Formare și Educație Continuă; comisiile naționale de specialitate pe discipline și structurile manageriale ale programelor de reformă.
Ministerul Educației și Cercetării elaborează, coordonează și aplică politica națională în domeniul educației, scop întru care exercită următoarele atribuții:
Coordonează și controlează sistemul național de învățământ;
Organizează rețeaua învățământului de stat și propune Guvernului cifrele de școlarizare, pe baza studiilor de prognoză, cu consultarea unităților de învățământ, a autorităților locale și a agenților economici interesați;
Aprobă Curriculum-ul național și sistemul național de evaluare, asigură și supraveghează respectarea acestora;
Coordonează activitatea de cercetare științifică din învățământ;
Asigură cadrul pentru producția manualelor școlare; asigură finanțarea școlilor pentru achiziționarea de manuale, conform legii;
Elaborează criteriile generale de admitere în învățământul superior;
Aprobă înființarea liceelor și a școlilor postliceale;
Aprobă, conform legii, regulamentele de organizare și funcționare a unităților subordonate, cu excepția instituțiilor de învățământ superior;
Elaborează studii de diagnoză și prognoză în domeniul restructurării și modernizării învățământului și contribuie la perfecționarea cadrului legislativ;
Asigură cadrul pentru proiectarea, omologarea și producția mijloacelor de învățământ;
Asigură cadrul organizatoric pentru selecționarea și pregătirea adecvată a elevilor cu aptitudini deosebite;
Asigură școlarizarea specializată și asistența psihopedagogică adecvată a copiilor și tinerilor cu deficiențe fizice, senzoriale, mentale sau asociate;
Analizează modul în care se asigură protecția socială în învățământ și propune măsuri corespunzătoare Guvernului și autorităților publice locale abilitate;
Coordonează activitatea bibliotecilor universitare din subordine;
Răspunde de formarea și perfecționarea personalului didactic;
Coordonează, potrivit legii, numirea, transferarea, eliberarea și evidența personalului didactic, de conducere, de îndrumare și control și a celui auxiliar din unitățile subordonate;
Asigură repartizarea Fondului național al formării profesionale, cu consultarea factorilor interesați;
Răspunde de evaluarea sistemului național de învățământ pe baza standardelor naționale;
Elaborează și aplică strategiile de reformă, pe termen mediu și lung, ale învățământului și educației;
Elaborează împreună cu alte ministere strategia colaborării cu alte state și cu organismele internaționale specializate în domeniul învățământului și cercetării științifice;
Colaborează, pe bază de protocoale, cu statele în care trăiește populație de naționalitate sau de origine română, pentru promovarea și desfășurarea învățământului în limba maternă;
Elaborează norme specifice pentru construcțiile școlare și pentru dotarea acestora;
Stabilește modalitățile de recunoaștere și de echivalare a diplomelor, a certificatelor și a titlurilor științifice, eliberate în străinătate, pe baza unor norme interne, ținând seama și de înțelegerile și convențiile internaționale;
Stabilește pentru învățământul preuniversitar de stat structura anului școlar, sesiunile de examene, perioadele de desfășurare a concursurilor, precum și vacanțele școlare;
Controlează modul de respectare a normelor financiar-contabile, de execuție bugetară și de administrare a patrimoniului din sistemul național al învățământului de stat; încasează taxe, în lei și în valută, pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de vizarea și recunoașterea actelor de studii, conform legii.
SECȚIUNEA A XVIII-A
– MINISTERUL CULTURII ȘI AL CULTELOR –
Ministerul Culturii și al Cultelor este organul de specialitate al Guvernului României, care elaborează și asigură aplicarea stategiilor și politicilor în domeniile culturii și artei, cultelor și cinematografiei și care elaborează, în colaborare cu Consiliul Național al Audiovizualului, strategia în domeniul audiovizualului.
Ministerul Culturii și al Cultelor are următoarele atribuții principale:
Îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege în domeniul protejării patrimoniului cultural național;
Colaborează cu autoritățile publice și cu instituțiile specializate pentru protejarea și punerea în valoare a bunurilor din patrimoniul cultural național și aplică în acest sens prevederile legale în domeniu;
Participă la realizarea activităților de observare și de control asupra acțiunilor care pot da naștere la încălcări ale legislației dreptului de autor și a drepturilor conexe și constată, în condițiile legii, încălcările acesteia;
Avizează, în condițiile legii, numirea sau eliberarea conducătorilor instituțiilor publice cultural-artistice de importanță locală și județeană;
Avizează, potrivit legii, înființarea, reorganizarea sau desființarea instituțiilor publice de cultură și a așezămintelor culturale care funcționează sub autoritatea consiliilor județene sau locale;
Finanțează, în condițiile legii, programe, proiecte și acțiuni culturale, în situații de urgență;
Inițiază și sprijină, în condițiile legii, acțiuni de revitalizare a tradițiilor și obiceiurilor locale, a ocupațiilor specifice tradiționale, de formare a specialiștilor și meseriașilor în domeniul artizanatului și meșteșugurilor tradiționale;
Controlează respectarea îndeplinirii obligațiilor de plată a contribuțiilor la Fondul Cultural Național, în condițiile și la termenele stabilite prin lege.
SECȚIUNEA A XIX-A
– MINISTERUL JUSTIȚIEI –
Ministerul Justiției contribuie la buna funcționare a sistemului judiciar și la asigurarea condițiilor înfăptuirii justiției ca serviciu public, apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești.
Funcțiile și principalele atribuții ale Ministerului Justiției, potrivit art. 3 și 4 din Hotărârea Guvernului României nr. 83 din 3 februarie 2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției sunt:
Elaborarea strategiei prin care se asigură fundamentarea și elaborarea programului de guvernare în domeniul justiției;
Reglementarea și sinteza, prin care se asigură realizarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru organizarea și funcționarea întregului sistem al justiției, pe baza strictei aplicări a dispozițiilor prevăzute de Constituție și de celelalte acte normative;
Reprezentarea, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate;
Autoritate centrală română în domeniul cooperării și asistenței judiciare internaționale, potrivit tratatelor internaționale la care România este parte;
Autoritate de stat prin care se asigură coordonarea și controlul asupra aplicării unitare și respectării reglementărilor legale privind organizarea și funcționarea instituțiilor și unităților care își desfășoară activitatea sub autoritatea, în administrarea sau în subordinea sa;
Stabilirea măsurilor ce urmează a fi cuprinse în programul de guvernare și în programul legislativ al Guvernului în domeniul justiției;
Elaborarea, coordonarea și monitorizarea implementării strategiilor, programelor și planurilor de prevenire a criminalității și corupției; analiza și evaluarea rezultatelor, efectelor și impactului produs de strategiile, programele și planurile de prevenire a criminalității și corupției;
Inițierea și dezvoltarea de programe cu organizații guvernamentale și neguvernamentale, cu atribuții în domeniul studierii și prevenirii criminalității și corupției;
Elaborarea de strategii și programe în concordanță cu documentele Organizației Națiunilor Unite, ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și ale Consiliului Europei, cu normele dreptului comunitar, precum și cu procedurile jurisdicțiilor internaționale acceptate;
Negocierea, implementarea și monitorizarea programele internaționale de asistență tehnică și financiară pentru sistemul justiției, prevenirea criminalității și corupției;
În exercitarea atribuțiilor sale, Ministerul Justiției colaborează cu celelalte ministere și organe de specialitate ale administrației publice centrale, cu Consiliul Superior al Magistraturii, Uniunea Națională a Barourilor din România, Uniunea Națională a Notarilor Publici, Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, precum și cu alte autorități publice, cu asociațiile judecătorilor și procurorilor și alte asociații profesionale sau organizații neguvernamentale.
SECȚIUNEA A XX-A
– MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE –
Ministerul Apărării Naționale este organul de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naționale, potrivit prevederilor legii și strategiei de securitate națională, pentru garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale.
Ministerul Apărării Naționale răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru modul de aplicare a prevederilor Constituției, a celorlalte acte normative în vigoare, a hotărârilor Guvernului și ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, precum și ale tratatelor internaționale la care România este parte, în domeniul său de activitate.
Creșterea eficienței în operații necesită sporirea capacității de adaptare și reacție instituțională, corelată cu îmbunătățirea cooperării interagenții și perfecționarea mecanismelor de control civil și democratic asupra organismului militar. Având în vedere caracterul dinamic, continuu, și extrem de complex al transformării militare, este necesară utilizarea cu maximă eficiență a resurselor materiale, financiare, umane și, nu în ultimul rând, a resurselor politice și sprijinului din partea societății civile.
Ministerul Apărării Naționale este format din structuri centrale, respectiv structuri și forțe subordonate acestora.
Departamentul pentru relația cu Parlamentul și informare publică coordonează relația cu Parlamentul și activitatea legislativă, asigură asistența juridică și reprezintă interesele Ministerului Apărării în fața instanțelor de judecată și a altor organe cu activitate jurisdicțională, asigură relațiile cu alte autorități publice, precum și cu organizațiile neguvernamentale, îndrumă activitatea de armonizare a actelor normative și asigură asistența juridică pentru încheierea înțelegerilor tehnice în vederea cooperării cu forțele armate străine, conduce activitățile care privesc informarea publică și mass-media militare, regimul juridic al patrimoniului imobiliar al Ministerului Apărării și coordonează activitatea de soluționare a problemelor sociale ale personalului.
Departamentul pentru armamente elaborează și coordonează politicile de achiziții în cadrul ministerului, în calitate de autoritate de reglementare în domeniu, gestionează relațiile cu industria națională de apărare, asigură managementul programelor de achiziții pentru sisteme de armamente și echipamente majore și al contractelor aferente, precum și al activităților de cercetare-dezvoltare, planifică și desfășoară activitatea de cooperare internațională în domeniul armamentelor, realizează supravegherea calității la furnizorii de echipamente și tehnică militară, coordonează activitatea de formare, specializare și perfecționare a ofițerilor de logistică în domeniul tehnico-ingineresc și a altor specialiști necesari armatei, activitatea de metrologie și standardizare tehnică și realizează controlul specific domeniului de competență pentru importurile și exporturile de produse speciale.
Fiecare departament este condus de un secretar de stat, care este și șef al departamentului.
Statul Major General asigură, conform legii, conducerea, organizarea, planificarea și operaționalizarea forțelor, ridicarea graduală a capacității de luptă și mobilizarea armatei, conducerea operațiilor întrunite, antrenarea comandamentelor și trupelor, pregătirea de bază și de specialitate a personalului militar în activitate și în rezervă, managementul carierei individuale a personalului militar, planificarea armamentelor, standardizarea în domeniul militar, implementarea sistemului comandă, control, comunicații, computere, informații, informatică, supraveghere, recunoaștere, logistică și infrastructură, desfășurarea relațiilor militare internaționale, asistența religioasă în Ministerul Apărării Naționale și încheierea înțelegerilor tehnice cu armatele altor state, promovează valorile specifice culturii militare și de educație civică.
Direcția generală de informații a apărării asigură obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe, militare și nonmilitare, care pot afecta securitatea națională în domeniul militar, coordonează aplicarea măsurilor contrainformative și cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naționale și de informații, cât și cu cele ale statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România ia parte.
Secretariatul general al Ministerului Apărării Naționale asigură realizarea și coordonarea lucrărilor de secretariat, gestionează ansamblul relațiilor și circulația documentelor la nivelul structurilor centrale, între minister și autoritățile și instituțiile publice, organizațiile neguvernamentale, persoanele juridice și fizice, monitorizează elaborarea și transmiterea principalelor raportări periodice prevăzute de reglementările în vigoare.
Direcția instanțelor militare asigură managementul funcțiilor militare la nivelul instanțelor militare și acționează, împreună cu structurile de resort din Ministerul Apărării Naționale, pentru compatibilizarea sistemului jurisdicțional militar cu cel din statele membre N.A.T.O.
Direcția audit intern execută auditarea administrării patrimoniului și utilizării fondurilor publice în Ministerul Apărării Naționale, în concordanță cu reglementările legale. Direcția medicală coordonează asigurarea asistenței medicale și sanitar-veterinare, implementează politica națională de sănătate la nivelul Ministerului Apărării Naționale, elaborează concepția privind funcționarea serviciilor medicale și sanitar-veterinare.
SECȚIUNEA A XXI-A
– MINISTERUL DE INTERNE –
Ordinea publică reprezintă starea de legalitate, de echilibru și de pace, corespunzătoare unui nivel socialmente acceptabil de respectare a normelor legale și de comportament civic, care permite exercitarea drepturilor și libertăților constituționale, precum și funcționarea structurilor specifice statului de drept și se caracterizează prin credibilitatea instituțiilor, sănătatea și morala publică, starea de normalitate în organizarea și desfășurarea vieții politice, sociale și economice, în concordanță cu normele juridice, etice, morale, religioase și de altă natură, general acceptate de societate.
Siguranța publică reprezintă sentimentul de liniște și încredere, pe care îl conferă serviciul polițienesc pentru aplicarea măsurilor de menținere a ordinii și liniștii publice, a gradului de siguranță al persoanelor, colectivităților și bunurilor, precum și pentru realizarea parteneriatului societate civilă – poliție, în scopul soluționării problemelor comunității, al apărării drepturilor, libertăților și intereselor legale ale cetățenilor.
În baza acestor considerente, activitatea desfășurată de structurile de specialitate ale Ministerului de Interne pe direcția de acțiune Ordine și Siguranță Publică se focalizează pe îmbunătățirea siguranței cetățeanului, implementarea politicilor specifice în domeniul evidenței persoanelor și administrării bazelor de date, îmbunătățirea mecanismelor de răspuns și gestionare a situațiilor de urgență, implementarea politicilor specifice în domeniul rezervelor de stat și problemelor speciale, îmbunătățirea calității serviciilor publice în domeniu, întărirea securității pe limitele estice ale Spațiului Uniunii Europene.
În vederea îmbunătățirii siguranței cetățeanului, activitatea structurilor Departamentului Ordine și Siguranță Publică este axată pe protejarea persoanei și a patrimoniului, siguranța stradală, siguranța rutieră și a transporturilor, precum și pe prevenirea și combaterea traficului de droguri și de ființe umane, combaterea infracționalității informatice și cea din domeniul mediului de afaceri (evaziunea fiscală, achizițiile publice, contrafacerea de mărfuri, contrabanda), precum și a protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Atribuțiile Ministerului de Interne sunt:
Stabilește, potrivit legii, măsuri pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a proprietății publice și private;
Organizează și desfășoară, prin structuri specializate, potrivit competenței, activități pentru prevenirea și combaterea terorismului, a criminalității organizate, a traficului și consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migrației ilegale, a criminalității informatice, precum și a altor fenomene infracționale și fapte antisociale;
Organizează, îndrumă și coordonează activitatea de protecție a persoanelor, bunurilor, obiectivelor și valorilor și organizează paza obiectivelor de importanță deosebită date în competență potrivit legii;
Asigură, potrivit competențelor, desfășurarea activității pentru efectuarea cercetărilor în legatură cu savârșirea unor fapte prevăzute de legea penală;
Organizează activitatea de protecție a martorilor;
Solicită de la autorități publice, de la persoane fizice sau juridice informații, date și documente necesare în vederea îndeplinirii atribuțiilor stabilite prin lege și în limitele acesteia; poate recompensa persoanele fizice care acordă sprijin ministerului, pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice, din fondul repartizat cu această destinație, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului;
Asigură respectarea regimului frontierei de stat a României;
Constituie și utilizează Registrul Național al Armelor și Cazierul judiciar;
Constituie și utilizează Sistemul Național de Evidență a Străinilor; asigură respectarea regimului juridic al străinilor pe teritoriul României;
Asigură constituirea, evidența, selecționarea, păstrarea, conservarea și folosirea documentelor din Fondul Arhivistic Național;
Organizează și execută asigurarea medicală și psihologică a misiunilor specifice;
Conduce activitatea de informații si protecție internă.
SECȚIUNEA A XXI-A
– MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE –
Ministerul Finanțelor Publice aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice. Este un minister cu rol de sinteză și îndeplinește următoarele funcții:
Asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare în domeniul finanțelor publice;
Asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniul său de activitate;
Asigură, în numele statului român și al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul său de activitate;
Aplică prevederile Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru domeniul financiar, fiscal și economic;
Elaborareză și implementează politicile bugetare și politicile fiscale ale Guvernului;
Asigură corelarea politicilor fiscale și bugetare cu celelalte politici economico-sociale;
Coordonează relațiile bugetare cu Uniunea Europeană, precum și a contactelor cu structurile comunitare, din punct de vedere administrativ;
Administrează veniturile statului;
Contractează și administrează datoria publică;
Administrează resursele derulate prin Trezoreria Statului;
Exercită controlul financiar public intern, inclusiv a auditului intern;
Asigură evidența centralizată a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;
Elaborează și supraveghează cadrul legal în domeniul contabilității;
Coordonează asistența financiară nerambursabilă acordată României de către Uniunea Europeană și de către statele membre ale acesteia;
Coordonează utilizarea asistenței financiare nerambursabile acordate României de către Uniunea Europeană prin fondurile structurale și de coeziune;
Asigură administrarea financiară a fondurilor PHARE, ISPA și SAPARD;
Asigură exercitarea controlului aplicării unitare și respectării reglementărilor legale în domeniul său de activitate, precum și al funcționării instituțiilor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;
Asigură elaborarea și implementarea politicii în domeniul sistemelor de management financiar și control la instituțiile publice.
Principiile care stau la baza activității Ministerului Finanțelor Publice sunt următoarele:
Coerența, stabilitatea și predictibilitatea în domeniul finanțelor publice pe termen mediu;
Armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene;
Întărirea autorității instituției;
Perfecționarea managementului fondurilor publice;
Transparența activității în toate domeniile sale de activitate;
Colaborarea cu partenerii sociali;
Asigurarea unui mediu de afaceri concurențial și predictibil.
Unitățile care funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice sunt: Agenția Națională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Autoritatea Națională a Vămilor, Direcțiile generale ale finanțelor publice județene în subordinea cărora funcționează administrațiile finanțelor publice municipale, administrațiile finanțelor publice pentru contribuabili mijlocii, administrațiile finanțelor publice orășenești și administrațiile finanțelor publice comunale; Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în subordinea căreia funcționează administrațiile finanțelor publice ale sectoarelor municipiului București; Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională de Prognoză.
CAPITOLUL AL III-LEA
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ
DE SPECIALITATE
SECȚIUNEA I
– TRĂSĂTURILE GENERALE
ALE ORGANELOR ADMINISTRAȚIEI DE STAT –
Această noțiune fundamentală pentru teoria administrației publice este consacrată de Constituția României în Titlul al II-lea consacrat drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor în care, la art. 26 se precizează că autoritățile publice respectă și ocrotesc aceste drepturi.
De asemenea, Titlul al III-lea, consacrat organizării de stat, poartă chiar denumirea Autorități publice. În această secțiune sunt abordate instituții ca Parlamentul, Consiliul Legislativ, Președintele României, Guvern, ministere și alte organe centrale de specialitate ale administrației publice, autoritățile administrației publice locale (consiliul local, primar, consiliul județean, prefect), instanțele judecătorești, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
În plus, despre autorități publice se vorbește și în alte capitole ale Constituției, cum ar fi art. 55-57 privind Avocatul Poporului, art. 139 privind Curtea de Conturi, sau art. 140-145 privind Curtea Constituțională.
Față de această situație, tragem concluzia că noțiunea de autoritate publică este folosită în două accepțiuni:
În Titlul al II-lea, noțiunea este folosită în sens larg, conform căreia autoritatea publică este un funcționar public, agent care are prerogative de putere publică indiferent dacă este prevăzut sau nu în Constituție;
În Titlul al III-lea se are în vedere un sens restrâns, potrivit căruia autoritățile publice sunt organele prin care se exercită funcțiile statului.
Structurile organizate potrivit legii pentru realizarea puterii executive a statului în mod concret și nemijlocit sunt autorități ale administrației publice. Această accepțiune cuprinde și explică anumite trăsături specifice tuturor autorităților administrației publice și anume:
Autoritățile administrației publice sunt organe de stat, ceea ce implică, pentru asigurarea realizării sarcinilor lor specifice, posibilitatea de a folosi forța publică a statului;
Autoritățile administrației publice sunt înființate prin lege sau în baza legii, pentru că înființarea lor în alt mod le-ar lipsi de autoritatea publică de care au nevoie în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin;
Întreaga activitate a acestor autorități ale administrației publice se desfășoară pe baza și în vederea executării legii. Această trăsătură este desprinsă din aceea că însăși activitatea puterii executive, ale cărei sarcini le înfăptuiesc autoritățile administrației publice, se desfășoară pe baza legii;
Actele juridice adoptate sau emise de aceste autorități sunt supuse unui control de legalitate prevăzut de lege;
Activitatea acestor autorități ale administrației publice este realizată în practică de un personal de specialitate, de funcționarii publici;
Întreaga activitate a acestor autorități ale administrației publice se desfășoară în interesul statului, județului, orașului și comunei, precum și al cetățenilor ca membri ai acestor colectivități umane locale.
Deși unele instituții publice, asociații, fundații sau agenți economici întrunesc unele dintre trăsăturile sus-menționate, totuși ele nu întrunesc criteriile pentru a fi considerate autorități ale administrației publice, în primul rînd, pentru că nu sunt investite cu prerogative de putere publică.
SECȚIUNEA A II-A
– ORGANELE CENTRALE DE SPECIALITATE –
Ministerele reprezintă o categorie distinctă de organe în cadrul sistemului autorităților administrației publice. Ele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica Guvernului în domeniile de activitate ale acestora. Ministerele au personalitate juridică și sediul în București. Acestea se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor Constituției și ale Legii nr. 90/2001.
Ministerele sunt conduse de miniștri, ca urmare a acordării votului de încredere de către Parlament. Aceștia răspund de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, iar în calitate de membri ai Guvernului, în fața Parlamentului. Numărul ministerelor și miniștrilor se aprobă de Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la investitură.
Structura Guvernului poate fi modificată, prin înființarea, desființarea, divizarea ori comasarea unor ministere, ca urmare a cererii primului-ministru adresată Parlamentului.
În conformitate cu prevederile art. 40 alin. 1 din Legea nr. 90/1991, rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în funcție de importanța, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate.
Fiecare minister își organizează cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică prevederile Legii privind Statutul funcționarului public.
Unele ministere pot avea, în funcție de natura atribuțiilor, compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Potrivit legii, ministerele pot înființa, în subordinea lor, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate.
De exemplu, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice funcționează Oficiul Concurenței ca organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul concurenței, iar în subordinea Ministerului Apelor și Protecției Mediului funcționează Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare ca organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul nuclear.
De asemenea, ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice deconcentrate, care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale. Înființarea ori desființarea acestor servicii precum și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor și funcțiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia își desfășoară activitatea aceste organe ori servicii.
Din sistemul administrației publice fac parte și alte organe centrale de specialitate, altele decât ministerele. Acestea sunt organizate și funcționează fie în subordinea Guvernului, fie a ministerelor.
Înființate prin hotărâri ale Guvernului, aceste organe centrale de specialitate au o structură proprie, iar conducătorii lor sunt asimilați, după caz, cu secretarii de stat, subsecretarii de stat ori directorii generali din ministere.
Ele poartă denumiri diferite:
Agenții (Agenția Națională de Control al Exporturilor Strategice și al Interzicerii Armelor Chimice, organ de specialitate aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Externe, Agenția Națională pentru Resurse Minerale, organ de specialitate, în subordinea Guvernului ș.a.);
Comisii (Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare care funcționează în subordinea Ministerului Apelor și Protecției Mediului ș.a.);
Oficii (Oficiul Concurenței, organ de specialitate din subordinea Ministerului Finanțelor Publice, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci aflat în subordinea Guvernului ș.a.);
Autorități (Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, organ de specialitate din subordinea Guvernului ș.a.);
Institute (Institutul European din România, din subordinea Guvernului, coordonat de Ministerul Integrării Europene; Institutul Național de Statistică și Studii Economice în subordinea Guvernului ș.a.);
Și conducătorii acestor organe de specialitate au denumiri diferite: secretar de stat, președinte și vicepreședinte, director general, șef oficiu. Ei sunt numiți în aceste funcții fie prin decizie a primului-ministru, fie prin ordin al ministrului din domeniul în care funcționează și nu sunt membri ai Guvernului.
Conform dispozițiilor art. 116 și 117 din Constituție, administrația centrală de specialitate se realizează nu numai prin intermediul ministerelor și altor organe de specialitate, ci și de către autorități administrative autonome.
Deși sunt autorități administrative, acestea nu se subordonează Guvernului ori ministerelor sau altor organe centrale de specialitate, ci sunt, așa cum reiese din prevederile constituționale menționate, autorități autonome.
Constituția nominalizează o parte din aceste autorități: Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Consiliul Legislativ, serviciile de informații și serviciile publice de radio și TV.
Potrivit prevederilor art. 117 alin. 3 din Constituție, alte autorități autonome se înființează prin lege, fără a le nominaliza. Este cazul Băncii Naționale, Centrului Național al Cinematografiei, Consiliului Național al Audiovizualului ș.a.
Atât autoritățile autonome nominalizate, cât și cele nenominalizate sunt organizate și funcționează potrivit prevederilor unei legi organice.
Conducătorii acestor autorități au denumiri diverse: președinte (în cazul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Curții de Conturi, Consiliului Legislativ) sau director (Serviciul Român de Informații).
De menționat că unele dintre autoritățile autonome sunt organizate numai la nivel central (Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Consiliul Legislativ), în timp ce altele au structuri organizatorice proprii și la nivelul județelor (ex. Curtea de Conturi; Serviciul Român de Informații).
SECȚIUNEA A III-A
– ACTELE ORGANELOR CENTRALE DE SPECIALITATE –
Actele normative, care reglementează organizarea diferitelor ministere, prevăd că acestea, în îndeplinirea atribuțiilor lor, emit ordine și instructiuni. Nici Legea nr. 90/2001, nici alte acte normative nu precizează, însă, care sunt criteriile distinctive între ordine și instrucțiuni.
Distincția între ordine și instrucțiuni nu poate fi făcută afirmând pur și simplu că primele ar avea caracter individual, iar secundele obligatoriu caracter normativ. Tot ceea ce se poate spune este că, în timp ce ordinele au fie caracter individual, fie normativ, instrucțiunile au întotdeauna caracter normativ.
Ordine
Ordinul, fiind un act administrativ normativ cuprinde reglementări de principiu, formulate în abstract, și sunt destinate unui număr nedeterminat de persoane. Acest act normativ poate conține norme juridice imperative (care impun o anumită activitate), prohibitive (care interzic o anumită activitate) sau permisive (care oferă posibilitatea de a realiza o anumită activitate).
Pentru a fi valabil, acest act administrativ trebuie să îndeplinească patru condiții: să fie emis de autoritatea competentă și în limitele competenței sale, să fie emis în forma și cu respectarea procedurii prevăzute de lege, să fie conform cu Constituția, legile și actele normative în vigoare și să fie conform cu interesul public urmărit de lege.
Instrucțiuni
Ceea ce caracterizează instrucțiunile este faptul că ele implică ideea obligativității lor față de anumite organe subordonate ierarhic, chemate să le aplice administrăților.
Legea prevede că instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.
În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază.
Dacă un act administrativ cu executare succesivă în timp (o autorizație de funcționare, de exemplu) a fost emis cu respectarea legii ce guverna domeniul respectiv la momentul emiterii, și apoi această lege este abrogată de o alta, cu care actul administrativ este în contradicție, acesta devine ilegal și se naște obligația autorității emitente de a-l revoca, precum și dreptul persoanelor interesate de a-l contesta în justiție. Excepție face situația în care chiar noua lege prelungește validitatea actelor administrative născute sub imperiul legii vechi.
Alte categorii de acte ale autorităților centrale de specialitate
Dacă aceasta este situația în cazul organelor centrale de ramură ale administrației publice, ea este alta atunci când este vorba de organele centrale de domeniu sau a organelor cu caracter mixt, de ramură și de domeniu, căci, în lumina practicii formate până azi, gama actelor obligatorii pe cale unilaterală, la care ele pot recurge, este mult mai amplă.
Astfel, se poate observa că Ministerul Finanțelor Publice recurge în activitatea sa la acte întitulate "precizări", "calculatoare", "norme tehnice", dar și "convenții". Banca Națională emite, pe lângă "ordine", "regulamente", "circulare", "principii", "norme", "norme obligatorii", "norme metodologice". Centrul Național al Cinematografiei emite "dispoziții" și "norme metodologice". Academia Română procedează pe cale de "hotărâri". Comisia pentru aplicarea unitară a prevederilor legale în domeniul impozitelor indirecte recurge la "decizii", ca și Consiliul Național al Audiovizualului. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a emis împreună cu Ministerul Finanțelor Publice, un act intitulat "criterii".
Toate aceste acte, indiferent de denumire, au un caracter normativ.
SECȚIUNEA A IV-A
– PERSONALUL –
Conducerea ministerelor se asigură de către miniștri. Aceștia reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele fizice și juridice din țară și din străinătate, dar și în justiție.
Pe lângă ministru funcționează colegiul ministerului, care are rol consultativ și se întrunește la cererea și sub președinția ministrului, în vederea dezbaterii unor probleme privind activitatea ministerului.
Ministrul este ajutat în activitatea de conducere a ministerului de unul sau mai mulți secretari de stat, care exercită atribuțiile delegate de către ministru.
Fiecare minister are un secretar general care este funcționar public de carieră, asigurând, astfel, stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului.
Secretarul general al ministerului îndeplinește următoarele atribuții și responsabilități:
Coordonează buna funcționare a compartimentelor și activităților cu caracter funcțional în cadrul ministerului și asigură legătura operativă dintre ministru și conducătorii tuturor compartimentelor din minister și unitățile subordonate;
Colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din ministere, precum și cu secretarii județelor și cu directorii generali de prefectură, în probleme de interes comun;
Primește și transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative inițiate de minister și asigură avizarea actelor normative primite de la alți inițiatori;
Transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte normative inițiate de minister, pentru a fi discutate în ședința Guvernului;
Urmărește și asigură finalizarea actelor normative aprobate de Guvern, care au fost inițiate de minister;
Monitorizează și controlează elaborarea raportărilor periodice, prevăzute de reglementările în vigoare;
Coordonează întregul personal al ministerului, activitatea de elaborare a politicilor de personal și principiile directoare pentru managementul de personal din cadrul compartimentelor;
Îndeplinește și alte atribuții și însărcinări prevăzute de regulamentul de organizare și funcționare a ministerului sau încredințate de ministru.
CAPITOLUL AL IV-LEA
ORGANE DE SPECIALITATE AUTONOME
ALE PUTERII EXECUTIVE
SECȚIUNEA I
– CONSIDERAȚII GENERALE –
Potrivit dispozițiilor art. 115 și 116 din Constituție, administrația centrală de specialitate se realizează nu numai de către ministere și „alte organe de specialitate” din subordinea Guvernului și a ministerelor, ci și de către „autorități administrative autonome”.
Aceste din urmă autorități deși, prin natura lor juridică și a activităților pe cure le realizează sunt autorități administrative, ele nu se subordonează nici Guvernului și nici unor ministere sau altor organe centrale, de specialitate ale administrației publice, ci sunt, așa cum le califică prevederile constituționale, „autorități autonome”.
Unele dintre aceste autorități sunt prevăzute de însăși dispozițiile constituționale, nominalizându-le: Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Serviciul Român de Informații, Curtea de Conturi, Consiliul legislativ, Serviciile publice de radio și televiziune.
Altele însă, nu sunt nominalizate prin Constituție, ci se înființează prin lege organică, în conformitate cu dispozițiile art. 116 (3) din Constituție: Consiliul Național al Cinematografiei, Consiliul Național al Audiovizualului, Banca Națională și altele.
Dacă ne referim la prima categorie de autorități administrative autonome – cele înființate prin însăși prevederile Constituției, se poate evidenția că unele sunt expres calificate ca fiind autonome (serviciile publice de radio și televiziune – art. 31 alin. 5, altele ca „organe consultative de specialitate ale Parlamentului” (Consiliul legislativ – art. 79), altele își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului (Consiliul Suprem de Apărare a Țării – art. 118, Serviciul Român de Informații – art. 92 lit. g).
Prin urmare, deși aceste autorități autonome, prin natura lor juridică și a activităților specifice pe care le realizează, sunt autorități administrative, ele se află, într-o formă sau alta, în raporturi juridice cu puterea legislativă, cu Parlamentul, nu cu puterea executivă.
Chiar dacă înființarea și denumirea acestor autorități sunt făcute prin dispozițiile Constituției, totuși organizarea, funcționarea și atribuțiile acestora sunt realizate în concret prin lege organică ca și cele care nu sunt nominalizate prin Constituție.
Conducătorii acestor organe autonome poartă diverse denumiri: președinte (în cazul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Curții de Conturi, Consiliului legislativ) și director (ex. Serviciul Român de Informații).
În exercitarea atribuțiilor care le revin ei pot emite ordine și instrucțiuni, care au aceeași forță juridică, cerințe de legalitate și trăsături cu actele emise de miniștri.
În literatura de specialitate, unii autori contestă dreptul unora dintre conducătorii acestor autorități autonome de a emite acte cu caracter normativ (cazul președintelui Curții de Conturi).
Într-o altă opinie, se apreciază că nu există nici un temei juridic de a nega dreptul acestor conducători să emită acte cu caracter normativ, câtă vreme funcția lor este echivalată cu cea de ministru, și are atribuții precizate prin lege organică.
Se relevă faptul că unele dintre aceste autorități autonome au constituit structuri organizatorice proprii și la nivelul județelor (ex. Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informații) în timp ce altele sunt organizate numai la nivel central (Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Consiliul legislativ).
Atribuțiile, organizarea și funcționarea organelor centrale de specialitate autonome sunt, în prezent, stabilite numai prin acte normative, având forța juridică a legii.
SECȚIUNEA A II-A
– CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A ȚĂRII –
Consiliul Suprem de Apărare a Țării este organul de specialitate al administrației publice centrale care organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională.
În exercitarea competenței sale, Consiliul Suprem de Apărare a Țării asigură realizarea politicii statului în problemele apărării țării și siguranței naționale, adoptând măsuri de executare a legilor în acest domeniu.
O primă problemă care se pune în legătură cu Consiliul Suprem de Apărare a Țării este aceea de a stabili natura juridică a acestuia, precum și locul în cadrul sistemului organelor de stat.
Sistemul organelor statului este alcătuit din trei mari categorii de organe: legislative, executive și judecătorești.
Ținând seama de compunerea, ca și de atribuțiile Consiliului Suprem de Apărare a Țării, se ajunge la concluzia că acesta se prezintă ca un organ central de specialitate, un organ al puterii executive, aflat în anumite relații de subordonare doar față de Parlament și, fără a face parte din sistemul organelor administrației publice din subordinea Guvernului.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării a fost înființat prin Legea nr. 39/1990 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării are următoarele atribuții :
Propune, spre aprobare, Parlamentului:
Concepția fundamentală de apărare a țării;
Structura sistemului național de apărare;
Declararea stării de război;
Suspendarea, în caz de război, a ostilităților, încheierea armistițiului sau încetarea stării conflictuale.
Analizează situațiile de natură să impună:
Declararea stării de urgență;
Declararea mobilizării parțiale sau generale.
Analizează și aprobă:
Organizarea generală a forțelor armate și a celorlalte compartimente ale sistemului național de apărare;
Măsurile necesare pentru respingerea atacului armat, prin surprindere, îndreptat împotriva țării, precum și ca urmare a declarării stării de urgență sau de război;
Dislocarea și redislocarea, în timp de pace, pe teritoriul național, a marilor unități de la eșalonul brigadă inclusiv, în sus;
Planul de mobilizare a economiei naționale pentru primul an de război;
Programele de perspectivă privind înzestrarea cu tehnică militară a forțelor armate și a celorlalte componente ale sistemului național de apărare;
Studii de prognoză privind organizarea producției interne de tehnică militară;
Planul de cooperare între Ministerul de Interne si Ministerul Apărării Naționale, precum și punerea acestuia în aplicare, în legătură cu intervenția și misiunile unităților acestora, inclusiv utilizarea, armamentului, munițiilor și tehnicii din dotare, pentru paza și apărarea unor obiective importante de pe teritoriul național, menținerea și restabilirea ordinii de drept;
Planul de intervenție al unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne, precum și punerea acestuia în aplicare, în ce privește limitarea și înlăturarea efectelor calamităților sau catastrofelor pe teritoriul național;
Orientările de bază în domeniul relațiilor internaționale militare și mandatul delegațiilor care participă la negocierea și încheierea unor acorduri și tratate privind apărarea țării;
Proiectele tratatelor și acordurilor internaționale în domeniul apărării naționale;
Rapoartele prezentate de conducători ai organelor administrației de stat cu atribuții în domeniile apărării naționale și siguranței statului și dispune aplicarea măsurilor ce se impun.
Obiectivele generale ale activității de informații destinate realizării siguranței naționale;
Mandatul delegațiilor care participă la negocierea și încheierea unor acorduri și tratate privind apărarea țării.
Exercită orice alte atribuții cu privire la apărarea națională și siguranța statului.
Potrivit art. 3 din aceiași lege, Consiliul Suprem de Apărare a Țării se compune din:
Președinte: președintele României;
Vicepreședinte: primul-ministru al guvernului;
Membri:
Ministrul apărării naționale;
Ministrul de interne;
Ministrul afacerilor externe;
Ministrul finanțelor;
Șeful Statului major general;
Directorul Serviciului Român de Informații;
Directorul Serviciului de Informații Externe.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, Consiliul Suprem de Apărare a Țării are un secretariat, organizat în cadrul Președinției României (art. 4).
Consiliul Suprem de Apărare a Țării se convoacă de către președintele acestuia, de regulă trimestrial, sau ori de câte ori este nevoie. De asemenea, consiliul poate fi convocat la cererea a cel puțin o treime din numărul membrilor săi. Consiliul lucrează în prezența a cel puțin două treimi din numărul membrilor săi și adoptă hotărâri cu majoritatea membrilor consiliului (art. 5).
Președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării coordonează și îndrumă întreaga activitate a acestuia. În absența președintelui, atribuțiile sale sunt îndeplinite de vicepreședintele consiliului (art. 6).
La ședința Consiliului pot participa, în calitate de invitați, și alte persoane, în raport de specificul problemelor ce se analizează.
Prin Propunerea legislativă referitoare la legea privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării din 16 ianuarie 2001, s-a propus ca în structura organizatorică a Consiliului Suprem de Apărare a Țării să funcționeze permanent următoarele compartimente de specialitate: Direcția secretariatului tehnic, Direcția pentru probleme de apărare, Direcția pentru probleme de informații, Direcția juridică, Direcția pentru relații publice și strategia comunicării, Direcția Arhivei și Direcția pentru celule de criză.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării, prezintă anual în fața Parlamentului o dare de seamă asupra activității desfășurate, prin unul dintre membrii săi. La cererea Parlamentului, Consiliul prezintă acestuia orice informații, ori de câte ori situația o impune.
Hotărârile adoptate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării sunt obligatorii pentru cetățenii țării, precum și pentru toate instituțiile și unitățile la a căror activitate se referă.
Din analiza atribuțiilor sale rezultă că, deși prezintă caracteristicile unui organ administrativ, Consiliul Suprem de Apărare Țării este superior chiar și Guvernului, organ de vârf al sistemului administrației publice, deoarece hotărârile Consiliului sunt obligatorii chiar și pentru Guvern, fapt care atestă locul special ocupat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării în cadrul sistemului organelor statului.
SECȚIUNEA A III-A
– SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII –
Organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații sunt reglementate de Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații.
Serviciul Român de Informații este serviciul organizat de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componentă a sistemului național de apărare, activitatea sa fiind organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Activitatea Serviciului Român de Informații este controlată de Parlament.
Anual sau când Parlamentul hotărăște, directorul Serviciului Român de Informații prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin Serviciului Român de Informații, potrivit legii.
În vederea exercitării controlului concret și permanent, se constituie o comisie comună a celor două Camere.
Organizarea, funcționarea și modalitățile de exercitare a controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament (art. 1 din Legea nr. 14/1992).
Serviciul Român de Informații organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României (art. 2). El asigură și apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de informații care, potrivit legii, nu pot fi divulgate. În aplicarea prevederilor legale privind apărarea secretului de stat, Serviciul Roman de Informații organizează și execută transportul corespondenței oficiale cu asemenea caracter pe întreg teritoriul României (art. 3).
Serviciul Român de Informații are ca organe de conducere Consiliul director, Biroul executiv al Consiliului director și directorul Serviciului Român de Informații. Directorul Serviciului Român de Informații are un prim-adjunct, care este și înlocuitorul legal al acestuia, precum și 3 adjuncți. Prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informații și adjuncții directorului au rang de secretari de stat și sunt numiți de Președintele României la propunerea directorului Serviciului Român de Informații.
SECȚIUNEA A IV-A
– CURTEA DE CONTURI –
Curtea de Conturi este instituția supremă de control financiar asupra modului de formare, administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Curtea de Conturi exercită și atribuții jurisdicționale în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 94/1992.
Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a fost modificată prin Legea nr. 59/1993 și prin Legea nr. 50/1995 și republicată în Monitorul Oficial nr. 116 din 16 martie 2000.
Necesitatea și importanța Curții de Conturi sunt determinate de faptul că trebuie să se cunoască modul cum este administrată proprietatea publică. În ceea ce privește natura juridică a acestui organ, ținând seama de sarcinile și atribuțiile sale, el nu poate fi calificat decât ca un organ al puterii executive, având caracteristicile autorităților administrative.
Dar, sub aspectul raporturilor cu Guvernul și cu alte autorități administrative, Curtea de Conturi prezintă deosebiri față de alte organe ale administrației publice.
Astfel, în timp ce autoritățile administrative sunt subordonate unele față de altele în cadrul sistemului organelor administrative publice, Curtea de Conturi nu se subordonează față de nici o altă autoritate administrativă. Mai mult, nu numai ministerele, dar chiar și Guvernul, atunci când intenționează să înființeze organe de specialitate, sunt obligate să solicite avizul Curții de Conturi.
Dealtfel, Curtea de Conturi nu este subordonată față de nici un organ de stat. Singurul element al unei relative subordonări constă în aceea că, anual, Curtea de Conturi trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public național din exercițiul bugetar expirat, în care sunt semnalate și neregulile constatate. În sprijinul afirmației cu privire Ia nesubordonarea acestui organ, poate fi invocat și faptul că membrii Curții de Conturi sunt independenți și inamovibili, ca și judecătorii și, sunt supuși acelorași incompatibilități.
Curtea de Conturi funcționează pe lângă Parlamentul României.
Membrii Curții de Conturi sunt numiți de către Parlament, la propunerea comisiilor de specialitate din domeniul financiar ale Camerei Deputaților și Senatului, pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.
Judecătorii financiari, procurorul financiar general și procurorii financiari care funcționează pe lângă Curtea de Conturi sunt numiți de către Președintele României, la propunerea plenului Curții de Conturi.
Curtea de Conturi se compune din secția de control preventiv, secția de control ulterior, secția jurisdicțională și secretariatul general.
În cadrul Camerelor de conturi județene sunt organizate colegii jurisdicționale, iar în cadrul Curții de Conturi o secție jurisdicțională.
Secretariatul general este condus de un secretar general. În cadrul Secretariatului general funcționează compartimente de studii-sinteze-legislație, norme metodologice-documentare, de informatică, de relații interne și externe, de finanțe-contabilitate și de personal-secretariat-administrativ (art. 15).
Dispozițiile Legii nr. 94/1992 prevăd două categorii esențiale de atribuții ale Curții de Conturi: atribuții de control și atribuții de jurisdicție.
În sfera atribuțiilor de control se cuprinde modul de formare, administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale sectorului public.
Obiectivele controlului constau în a se verifica:
Formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor unităților administrativ-teritoriale;
Constituirea, utilizarea și gestionarea fondurilor speciale și a fondurilor de tezaur;
Formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe;
Utilizarea alocațiilor bugetare pentru investiții, a subvențiilor și transferurilor și a altor forme de sprijin financiar din partea statului sau al unităților administrativ-teritoriale;
Constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice de către instituțiile publice autonome cu caracter comercial și de către organismele autonome de asigurări sociale;
Situația, evoluția și administrarea patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, societățile comerciale sau de către alte persoane juridice, în baza unui contract de concesiune sau închiriere etc.
Sunt supuse, obligatoriu controlului exercitat de Curtea de Conturi următoarele persoane juridice:
Organele centrale și locale ale administrației publice, în calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile și instituțiile subordonate lor;
Banca Națională a României;
Regiile autonome:
Societățile comerciale la care statul deține capitalul integral sau mai mult de jumătate din, capitatul social;
Organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri, valori sau fonduri, în condițiile în care prin lege sau prin statutele lor se prevede în acest sens.
Pe baza hotărârii Curții de Conturi, pot fi supuse controlului și alte persoane juridice care:
Beneficiază de garanții guvernamentale pentru credite, subvenții sau alte forme de sprijin financiar din partea statului, al unităților administrativ-teritoriale sau instituțiilor publice;
Administrează în baza unui contract de concesiune sau închiriere bunuri aparținând domeniului public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale;
Nu-și îndeplinesc obligațiile financiare către stat etc.
Curtea de Conturi exercită atât controlul preventiv cât și controlul ulterior.
Controlul preventiv al Curții de Conturi are scopul de a asigura legalitatea angajamentelor și efectuării de plăți și utilizarea creditelor bugetare în limita și conform destinației stabilite prin legea bugetară anuală.
Controlul preventiv se exercită la ordonatorii, principali de credite ai bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale și cuprinde în sfera sa:
Angajamentele din care derivă, direct sau indirect, obligații de plată în sarcina statului;
Plățile efectuate din fonduri publice;
Deschiderea și repartizarea creditelor bugetare;
Modificarea situației inițiale a repartizării pe trimestre și pe subdiviziuni ale clasificației bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
Concesionarea sau închirierea de bunuri publice.
Sfera controlului ulterior exercitat de Curtea de Conturi cuprinde:
Contul general anual de execuție a bugetului de stat;
Contul anual de execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat;
Conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale;
Conturile fondurilor de tezaur;
Contul anual aI datoriei publice a statului și situației garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe primite de către alte persoane juridice;
Conturile gestiunilor publice de bani, alte valori și bunuri materiale publice;
Bilanțurile și conturile de execuție ale ordonatorilor de credite bugetare și ale administratorilor care gestionează fonduri ce se supun regimului bugetului public etc.
Prin controlul exercitat asupra acestor obiective, Curtea de Conturi constată:
În ce măsură conturile supuse controlului sunt exacte și conforme cu realitatea;
Inventariere patrimoniului public este făcută la termenele și în condițiile legii;
Veniturile statului, unităților administrativ-teritoriale, asigurărilor sociale de stat și ale instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din mijloacele extrabugetare sunt legal stabilite și încasate la termen;
Cheltuielile sunt angajate, plătite și înregistrate legal și în concordanță cu prevederile legii bugetare;
Modificările aduse prevederilor inițiale ale bugetelor sunt autorizate și legale;
Subvențiile pentru investiții sunt acordate legal de la buget sau din fonduri speciale și utilizate conform destinațiilor stabilite;
Contractarea împrumuturilor de stat, rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor aferente sunt făcute legal;
Creanțele și obligațiile statului și ale unităților administrativ-teritoriale sunt îndreptățite și garantate, iar activele sunt protejate în condițiile legii.
În ceea ce privește atribuțiile jurisdicționale, Colegiul jurisdicțional judecă și hotărăște, în primă instanță, litigiile în legătură cu plata despăgubirilor civile pentru pagubele cauzate și plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratorii, gestionarii și contabilii, precum și de orice alte persoane care au atribuții în gestionarea banului public sau persoane care au participat direct sau indirect la producerea pagubei.
De asemenea, Colegiul jurisdicțional judecă în primă instanță, contestațiile introduse împotriva actelor de imputație emise de către șefii compartimentelor de control ale camerelor de conturi județene, plângerile împotriva proceselor-verbale de sancționare pentru săvârșirea de contravenții încheiate de către organele de control ale camerelor de conturi județene, etc.
SECȚIUNEA A V-A
– CONSILIUL LEGISLATIV–
Consiliul legislativ a fost instituit prin Legea nr. 73/1993 și Hotărârea Birourilor Permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 1 din 26 februarie 1996.
Consiliul legislativ este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații și ține evidența oficială a legislației României. Sediul acestuia se află la Camera Deputaților (art. 1 din Legea nr. 73/1993).
Consiliul Legislativ are următoarele atribuții:
Analizează și avizează proiectele de legi, propunerile legislative și proiectele de ordonanțe și de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului, în vederea supunerii lor spre legiferare sau adoptare, după caz;
Analizează și avizează, la cererea președintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei și proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către Camerele Parlamentului;
Realizează nemijlocit sau coordonează, din dispoziția Camerei Deputaților sau a Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau alte legi de complexitate deosebită;
Elaborează, din dispoziția Camerei Deputaților sau a Senatului ori din proprie inițiativă studii pentru sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației și face, pe această bază, propuneri Parlamentului și, după caz, Guvernului;
Examinează conformitatea legislației cu prevederile și principiile Constituției și sesizează birourile permanente ale Camerelor Parlamentului și, după caz, Guvernul asupra cazurilor de neconstituționalitate constatate; prezintă, în cel mult 12 luni de la înființare, propuneri pentru punerea de acord a legislației anterioare Constituției cu prevederile și principiile acesteia;
Ține evidența oficială a legislației și organizează informatizarea sistemului de evidență;
Coordonează elaborarea și editarea de repertorii legislative, culegeri de acte normative în limba română și în alte limbi și avizează, în vederea publicării, sub aspectul concordanței cu evidența oficială a legislației, culegerile elaborate de alte autorități sau persoane fizice ori juridice;
Păstrează câte un exemplar din originalele legilor adoptate și ale decretelor de promulgare a acestora (art. 2 din Legea nr. 73/1993).
SECȚIUNEA A VI-A
– AVOCATUL POPORULUI–
Avocatul Poporului este numit de către Senatul României, pe o durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor (art. 55 din Constituție).
Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată.
Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate, în limitele stabilite de lege.
Autoritățile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale.
Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor.
SECȚIUNEA A VII-A
– CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI–
Consiliul Național al Audiovizualului a fost înființat prin Legea nr. 48/1992 modificată prin Legea nr. 109/1992 și prin Legea nr. 62/1993.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 48/1992, prin prezenta lege se înființează Consiliul Național al Audiovizualului, autoritate publică autonomă, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor acestei legi.
SECȚIUNEA A VIII-A
– CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI–
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 58 din 5 martie 1998 privind activitatea bancară în România, care a abrogat Legea nr. 33/1991, activitatea bancară în România se desfășoară prin Banca Națională a României și prin bănci. Potrivit acestei legi, se poate autoriza desfășurarea activității bancare și de către alte persoane juridice, cu respectarea principiilor prezentei legi.
Banca Națională a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică iar atribuțiile acesteia sunt prevăzute în Legea privind Statutul Băncii Naționale a României și în Legea nr. 58 din 1998.
CAPITOLUL AL V-LEA
SERVICIILE PUBLICE TERITORIALE
ALE ORGANELOR CENTRALE
SECȚIUNEA I
– CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SERVICIILE PUBLICE TERITORIALE ALE ORGANELOR CENTRALE –
De regulă, compartimentele ministerelor își desfășoară activitatea în cadrul ministerului, dar, în funcție de natura activității lor, unele ministere pot avea compartimente și în țară, iar unele chiar în străinătate; de exemplu, Ministerul Afacerilor Externe are și unele compartimente ce își desfășoară activitatea în străinătate – misiunile diplomatice și serviciile consulare.
Cu privire la compartimentele ministerelor ce-și desfășoară activitatea în interiorul țării, acestea sunt serviciile publice descentralizate în unitățile administrativ-teritoriale înființate pentru a realiza, la nivelul acestor entități administrativ-teritoriale, sarcinile organelor de specialitate ale administrației centrale – care le organizează.
În conformitate cu prevederile art. 119 din Constituția României, administrația publică din circumscripțiile administrativ-teritoriale se întemeiază așadar pe principiul autonomiei locale și pe cal al descentralizării serviciilor publice.
Aplicarea principiului descentralizării serviciilor publice presupune atât înființarea în comune și orașe a unor servicii publice ale organelor centrale de specialitate cât și efectuarea unei desconcentrări administrative și exercitarea unui control administrativ.
O anumită precizare trebuie făcută în legătură cu prefectul.
Prefectul nu poate fi inclus în categoria serviciilor publice ale organelor administrației centrale în unitățile administrativ-teritoriale.
Potrivit actualelor reglementări, Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București.
Prefectul este reprezentantul Guvernului și conduce serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației centrale organizate în unitățile administrativ-teritoriale.
Cu toate acestea, se apreciază că s-ar putea face o anumită asemănare între serviciile publice din teritoriu ale organelor centrale și prefect.
Astfel, în timp ce serviciile publice în unitățile administrativ-teritoriale ale organelor administrației centrale realizează, pe plan local, în aceste unități, anumite atribuții ale autorității administrative în subordinea căreia se află, prefectul înfăptuiește, pe plan local, anumite atribuții ale Guvernului, în sensul că exercită conducerea serviciilor publice în teritoriu, după cum Guvernul exercită, la nivel național, al întregii țări, conducerea generală a administrației publice.
SECȚIUNEA A II-A
– UNITĂȚILE DIN SUBORDINEA MINISTERELOR –
Ministerele și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale pot avea și servicii, care își desfășoară activitatea în unitățile administrativ-teritoriale, deci la nivel local. Unele au astfel de servicii care funcționează în afara țării.
Astfel, Ministerul Finanțelor Publice are, ca servicii publice în teritoriu, direcții generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat în județe și în municipiul București, în subordinea cărora funcționează administrațiile financiare municipale, ale sectoarelor municipiului București, circumscripții fiscale orășenești și percepțiile rurale.
Ministerul Muncii și Solidarității Sociale are inspectorate de stat pentru protecția muncii și direcții generale de munci și protecție socială, care sunt organizate în județe și în municipiul București, iar în localități, oficii de pensii.
Ministerul Culturii și al Cultelor are inspectorate pentru cultură în județe și în municipiul București.
Ministerul de Interne are inspectorate județene de poliție, în subordinea cărora funcționează secții de poliție în localități.
Ministerul Apărării Naționale are inspectorate județene de protecție civilă.
Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor are:
Direcții generale pentru agricultură și alimentație, în județe;
Direcții județene sanitar-veterinare;
Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței (Oficiul rutier central) are servicii rutiere județene, inspecții teritoriale, în județe, pentru construcții, lucrări publice, urbanism și amenajarea teritoriului.
Ministerul Apelor și Protecției Mediului are agenții județene de protecție a mediului.
Ministerul Educației și Cercetării are inspectorate școlare județene.
Ministerul Sănătății și Familiei are:
Direcții sanitare județene;
Inspectorate județene de sănătate publică.
Ministerul Tineretului și Sportului are direcții județene pentru tineret și sport.
Comisia Națională pentru Statistică are direcții județene de statistică.
Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap are inspectorate teritoriale de stat pentru persoane cu handicap, în județe.
Oficiul Concurenței are inspectorate județene pentru concurență.
Oficiul pentru Protecția Consumatorilor are oficii județene pentru protecția consumatorilor.
Oficiul Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie are oficii județene de cadastru, geodezie și cartografie.
În străinătate, au servicii Ministerul Afacerilor Externe (misiuni diplomatice și oficii consulare), iar Ministerul Turismului are birouri de informare turistică în diferite state.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. Literatura de specialitate
Albu, Emanuel, „Administrația ministerială în România”, Ed. All Beck, București, 2004;
Alexandru, Ioan, „Administrație publică. Teorii. Realități. Perspective”, ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Alexandru, Ioan și Cărăușan, Mihaela și Popescu, Ion și Dincă, Dragoș, „Drept administrativ”, Ed. Economică, București, 2002;
Alexandru, Ioan, „Drept administrativ comparat”, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Androniceanu, Armenia, „Management public internațional”, Ed. Economică, București, 1999;
Androniceanu, Armenia, „Management public în Canada”, București, Ed. A.S.E., 1999;
Androniceanu, Armenia, “Managementul schimbărilor. Valorificarea potențialului creativ al resurselor umane”, Ed. All Beck, București, 1998;
Androniceanu, Armenia, „Noutăți în managementul public”, Ed. Universitară, București, 2004;
Brezoianu, Dumitru, „Drept administrativ. Partea specială”, Ed. Universitară, București, 2002;
Burduș, O., „Management comparat”, Ed. Economică, București, 2000;
Giurgiu, Liviu și Zaharie, Cristian Giuseppe, „Drept administrativ. Introducere în studiul dreptului administrativ”, Curs Universitar, vol. I, Ed. Pro Universitaria, București, 2006;
Giurgiu, Liviu și Zaharie, Cristian Giuseppe, „Formele de activitate ale administrației publice”, Curs universitar, vol. II, Ed. Pro Universitaria, București, 2006;
Iorgovan, Antonie, “Tratat de drept administrativ”, ediția a III-a, Ed. All Beck, București, 2002;
Manda, Corneliu și Banciu, Doina și Manda, Cezar „Administrația publică și cetățeanul”, Ed. Tehnică, București, 1997;
Marinescu, Paul, „Managementul instituțiilor Publice”, Ed. Universității din București, 2003;
Muraru, Ioan, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, Ed. Actami, București, 1997;
Muraru, Ioan, „Drept constituțional și instituții politice”, vol. II, Editura Actami, București, 1995;
Muraru, Ioan și Constantinescu, Mihai și Tănăsescu, Simona și Enache, Marian și Iancu, Gheorghe, „Interpretarea Constituției. Doctrină și practică”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Matei, Lucica, „Management public”, Ed. Economică, București, 2001;
Nicolescu, O., „Management comparat. Uniunea Europeană, Japonia și S.U.A.”, Ed. Economică, București, 1997;
Oroveanu, Mihai T., „Tratat de drept administrativ”, Universitatea Creștină "Dimitrie Cantemir", București, 1994;
Petrescu, Ion și Muscalu, Emanoil, „Tratat de management public”, Ed. Universității „Lucian Blaga“, Sibiu, 2003;
Petrescu, Rodica Narcisa, „Drept administrativ”, Ed. Cordial Lex, București, 2001;
Plumb, Ion și Androniceanu, Armenia ș.a., „Managementul serviciilor publice”, Ed. A.S.E, București, 2000;
Preda, Mircea, „Autoritățile administrației publice. Sistemul constituțional român”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Preda, Mircea și Vasilescu, Benonica, „Drept administrativ. Partea specială”, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
Prisăcaru, Valentin I., „Tratat de drept administrativ”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Rusu, Ion, „Drept administrativ”, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Stănciulescu, Gabriela și Androniceanu, Armenia, „Sisteme comparative de administrație publică europeană”, Ed. Economică, București, 2001;
Tofan, Dana Apostol, „Drept administrativ”, vol. I, Ed. AII Beck, București, 2003;
Trăilescu, Anton, „Drept administrativ”, Ed. All Beck, București, 2002;
Trăilescu, Anton, „Tratat elementar de drept administrativ”, Ed. All Beck, București, 2002;
Verdinaș, Verginia, „Drept administrativ și instituții politico-administrative. Manual practic”, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Vedinaș, Verginia, „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, comentată”, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
B. Articole și studii de specialitate
Popescu, Sofia, „Statul de drept și controlul respectării legii de către autoritățile administrative”, în „Revista de Drept Românesc”, nr. 2/1993;
Trăsnea, Ovidiu, „Principiul separației, echilibrului și conlucrării”, în „Sfera Politicii” nr. 13, ianuarie 1994.
C. Acte normative
Constituția României în forma revizuită în anul 2003, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;
Hotărârea nr. 765 din 18 iulie 2002 privind organizarea și funcționarea aparatului de lucru al Guvernului, publicată în Monitorul Oficial nr. 554 din 29 iulie 2002;
Hotărârea Guvernului nr. 83/2005 din data de 11 februarie 2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, așa cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 1125/2005; Hotărârea Guvernului nr. 25/2005; Hotărârea Guvernului nr. 127/2006; Hotărârea Guvernului nr. 376/2006;
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial nr. 334 din 20 mai 2002, modificată prin OUG nr. 24/2004;
Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernul României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 164/02.04.2001;
Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial nr. 658 din 21 iulie 2004;
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1154/7 decembrie 2004;
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005;
Ordonanța de Urgență nr. 24/2004 din 21/04/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 27/04/2004;
Ordonanța de urgență nr. 190 din 21 noiembrie 2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană, publicată în Monitorul Oficial nr. 1179/28 decembrie 2005;
Regulamentul de organizare și de funcționare al Ministerului Justiției.
D. Alte surse
„Investițiile și responsabilizarea administrației publice” studiu realizat în cadrul proiectului “Harta actorilor și problemelor aderării României la Uniunea Europeană”, Institutul pentru Politici Publice, București, iunie, 2002;
„Raportul de țară al Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării”, 2004;
www.indaco.ro (site de legislație);
www.just.ro (site-ul oficial al Ministerului Justiției);
www.gov.ro (site-ul oficial al Guvernului României);
www.lexexpert.ro (program de legislație realizat de Compania de Informatică Neamț).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Administratia Centrala de Specialitate (ID: 126195)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.