Administrarea Remediilor Si a Medicamentelor pe Piele

INTRODUCERE

Administrarea remediilor și a medicamentelor pe piele sau în diferite cavități ale corpului este un concept la fel de vechi ca umanitatea.

De asemenea, preparatele aplicate pe piele reprezintă unele din cele mai vechi forme farmaceutice; omul primitiv folosea ape minerale, ape termale, prafuri, ungeri cu grăsimi animale sau uleiuri vegetale, sucuri de plante, fierturi de buruieni, iar mai târziu ceruri, gume.

întrebuințarea în scop terapeutic a grăsimilor animale și a uleiurilor vegetale singure sau asociate cu diferite minerale sau produse animale este menționată în documentele antice.

Astfel, papirusurile din vechiul Egipt descriau o mare varietate de medicamente de uz extern. Papirusul lui EBERS conține circa 1 000 de rețete pe bază de plante, minerale, organe animale; vechii egipteni foloseau diferite forme farmaceutice ca: soluții apoase, soluții uleioase, cataplasme, macerate, decocturi, prafuri, emplastre, unguente, sucuri de plante, soluții alcoolice (în bere).

Cel mai mare medic și farmacist al antichității, CLAUDIUS GALENUS (130-210 e.n.), născut la Pergam în Asia Mică (Turcia de astăzi) și ajuns medic la Roma, al împăraților MARCUS AURELIUS și SEPTIMIUS SEVERUS, descria utilizarea în timpul romanilor a unor preparate ca : cerate, emplastre, emulsii și a unor creme, precursoarele de azi pentru produsele vanishing creams.

De-a lungul secolelor aplicarea topică a medicamentelor în diferite forme farmaceutice rămâne o practică medicală mult utilizată și începe să se diversifice și mai mult prin utilizarea de : ceruri, produse vegetale, animale și minerale.

Descoperirea petrolului în secolul al XlX-lea contribuie la obținerea unor derivate din petrol care sunt mult utilizate și în prezent ca: vaselina, parafina solidă și parafina lichidă, pentru prepararea de diferite formule de unguente cu acțiune de suprafață și ocluzivă. Astfel, vaselina a fost fabricată prima dată în 1871, de CHESEBROUGH – Manufacturing Company, New York, și utilizată în dermatologie din 1878.

Tot în această perioadă, 1885, este introdusă în dermatologie, de către LIEBREICH, lanolina, un produs purificat de pe lâna oilor, pentru prepararea emulsiilor și cremelor.

În 1945 este introdus primul gel hidrofil, pe bază de metilceluloză și apoi alți derivați semisintetici ai celulozei.

În 1955, în literatura farmaceutică, au fost descrise pentru prima dată rezinele de carbopoli, care au fost ințial utilizate ca agenți vîscozifianți pentru suspensii, ca emulgatori, ca geluri hidrofile și mai târziu ca substanțe auxiliare cu rol aglutinant pentru fabricarea comprimatelor.

Pe lângă materiile prime tradiționale încep să fie folosiți și noi excipienți de sinteză ca : polietilenglicolii, alcoolul polivinilic, carbopolii, polividona etc., cât și noi substanțe medicamentoase sintetizate, ceea ce a deschis calea fabricării industriale a formelor semisolide, ajungându-se în prezent la o producție automatizată și computerizată, ceea ce a permis creșterea randamentului.

Dintre formele administrate topic, cea mai mare pondere o prezintă unguentele.

Unguentele au fost oficializate încă din prima ediție a Farmacopeei Române, din 1863, care înscria 6 exemple de cerate și 8 de unguente.

Ediția a X-a, 1993, prevede o monografie separată, intitulată : UNGUENTA OPHTALMICA, iar ca exemple înscrie 4 baze de unguent și 4 formule de unguente și un singur unguent oftalmic, cu clorhidrat de pilocarpină 2 %.

FR X, supl. 2004 și Eur. Ph. 4th 2004 înscriu monografi de generalități: „Preparate semisolide pentru aplicare cutanată", dar unguentele mai sunt incluse și la alte monografii de preparate auriculare, oftalmice, nazale, rectale și vaginale.

CAPITOLUL 1

ANATOMIA PIELII

1.1. STRUCTURA HISTOLOGICĂ A PIELII

Pielea sau analizatorul cutanat este un organ analizator fizic, de contact, cât și de protecție și excreție, format dintr-un țesut conjunctivo-epitelial, care acoperă suprafața externă a corpului.

La gură, nas, anus și orificiile genitale se continuă cu mucoasele, care căptușesc aceste orificii.

Este un țesut particular accesibil al organismului, care reprezintă până la 20% din greutatea totală a corpului, deci aproximativ 9 kg și acoperă 1,8 m2 ai corpului . Un adult de 70 kg; are o grosime variabilă între 1 și 4 mm, de la o regiune la alta.

Pielea este considerată organul cel mai eterogen de pe corp ; ea conține :

• 5 tipuri de celule în epiderm;

• 4 tipuri de aparate în derm;

• o rețea specială de vase sangvine și limfatice;

• o rețea de nervi periferici;

• fibre conjunctive etc.

Pielea este un organ complex, multistratificat:

– cel mai mare organ al corpului uman, cu o suprafață de 1,5-2 m2

– grosime variabilă, în funcție de solicitările la care este expusă, între 0,5-5 mm

– greutatea pielii reprezintă 15% din greutatea corpului

– Pielea îndeplinește roluri vitale: bariera și control între lumea exterioară și mediul intern.

Pielea este alcătuită din 3 straturi:

A. Epidermul este un epiteliu pluristratificat pavimentos, cu evoluție fiziologică progresivă spre cornificare, ceea ce îi conferă un rol de susținere și protecție.

Are grosimea variabilă în funcție de regiune: 6-36microni pe față,1mm pe palmă și tălpi; este alcătuită din 5 straturi de celule:

stratul cornos

stratul lucios

stratul granulos

stratul filamentos

stratul bazal sau germinativ

Stratul cornos cu o grosime între 10-15 microni este un strat protector rezultat din suprapunerea unor celule disociabile lipsite de nucleu,turtite reduse la un înveliș periferic de keratina.Oragnizarea celulelor în coloane verticale dă posibilitatea celulelor din coloane adiacente să se întrepătrundă ceea ce asigură grosimea continuă și uniformă a întregului strat cornos.

Stratul lucios este alcătuit din celule fusiforme, turtite, translucide,care conțin granulații fine de grăsime, formată din eleidină, substanță responsabilă de refracția radiațiilor luminoase. Este vizibil numai în epidermal palmar și plantar.

Stratul granulos conține celule cu o structură similară celei a celulelor din stratul spinos.Ele sunt însă ceva mai plate și ca urmare raportul nucleu citoplasmă scade; o altă deosebire constă în prezența unor arii interfibriloase cu densitate electron-optică mai mare. Caracteristica stratului granulos este acumularea de kerato-hiolina, o substanță cu mare afinitate pentru coloranți. Reprezintă în mod normal 10% din epiderm.

Stratul spinos sau filamentos constituie aproximativ 50% din grosimea epidermului și este alcătuit din 6-20 rânduri de celule cu formă relativ sferică, cu nucleu central, celule care se aplatizeaza către suprafață. Fiecare celulă este conectată prin intermediul desmozonilor la celelalte celule vecine din epiderm.Din fiecare desmozom ia naștere câte o fibrilă epidermică compusă din filament care traversează celula în direcții variate.

Stratul bazal reprezintă 18% din grosimea epidermului. Este constituit dintr-un singur rând de celule cilindrice care conțin un nucleu central. Membrana lor prezintă în partea orientată spre derm, îngroșări în care se fixează filamente și fibrile ce trec în citoplasmă. Celulele bazale conțin fibrile constituite din filamente cu grosimea de 60-80. Pe măsură ce celulele înaintează din profunzimea epidermului spre exterior, ele se maturizează și își schimbă caracterele.

Se consideră că epiderma are o dublă structură: o structură viabilă, malpighian și granulos și o structură constituită din celule moarte- stratul cornos. Timpul necesar reînnoirii epidermului reprezintă intervalul necesar unei singure celule a stratului bazal să strabată epiderma până la supafată. Procesul morfologic și biologic ce are loc în celulele care migrează din stratul bazal până în suprafața stratului cornos, poartă numele de keratinizare. În cursul lui o celula inițiala cu lățimea de 6 microni, ajunge în stratul cornos.

B. Dermul( corium,corion,cutis)

Este alcătuit dintr-o rețea de fibre proteice, celule și o matrice interfibrilară. Acestea reprezintă o masă de țesut conjuctiv cu grosimea de 1/10 mm. Rețeaua proteică reprezintă 15% din greutatea dermului proaspăt sau 75 % din cea a dermului uscat, delipidat. Aproximativ 90% din fibrele proteice ale dermului sunt formate din colagen,10 % de elastina,cantitatea de reticulină fiind foarte mică. Se descriu 2 straturi :

-dermul papilar

-dermul reticular

Dermul papilar: format din țesut conjunctiv bogat în substanță fundamentală,fibroblaste,celule pigmentare, fibre de reticulină, fibre de elastină și elemente vasculo-nervoase. Este separat de epiderm printr-o linie sinuoasa cu proeminențe numite papile dispuse neregulat și mai frecvente în regiunile cu sensibilitate mai mare. În papile se găsesc terminații nervoase cunoscute sub numele de corpusculi tactilo-senzitivi.

Dermul reticular sau dermul propriu-zis constituie 4/5 din grosimea totală a dermului. Este format dintr-un mare număr de fibre colagene groase dispuse în fascicule tangențial și perpendicular pe suprafața pielii, din fibre și lamele elastice și puțin fibroblaste. Datorită acestei structuri,dermul reticular este țesutul de rezistentă al pielii. Dermul este străbătut de segmentele secretorii ale glandelor sudoripare, contine glandele sebacee, partea superioară a foliculilor piloși, vase și nervi. Sistemul fibrilar al dermului cuprinde :

a)fibre proteice de colagen

b)fibre de reticulină

c)fibre elastină

C. Hipodermul este alcătuit din țesut conjunctiv bogat în paniculi adipoși cu rol important în termoreglarea și în depozitarea grăsimilor. În hipoderm se găsesc glomerulii glandelor sudoripare, partea profundă a foliculilor piloși, elementele vasculare și nervoase și în unele regiuni muschii piloși netezi.

1.2. STRUCTURILE ANEXE ALE PIELII

Anexele organului cutanat sunt glandele sudoripare și sebacee, care au funcții secretorii specializate și corelat cu acestea din urmă – firul de păr- ce formează o unitate anatomică, aparatul pilosebaceu.

Glandele sebacee sunt glande acinoase, situate în derm și produc sebum printr-un proces continuu. Sunt răspândite pe tot corpul, exceptând plantele și sunt mai numeroase pe scalp, frunte, baza narinelor, bărbie, jumătatea superioară a toracelui, regiunea scapulo-humerală.

Glandele sebacee sunt situate în derm și produc o secreție de natură grasă denumită sebum. Glanda este prevazută cu un canal excretor care se deschide în spațiul ce separă rădăcina de foliculul pilos. Secretia sebacee bogată în grăsimi,proteine,apa și săruri, gresează tegumentul și părul.

Glandele sudoripare au formă tubulară și sunt formate dintr-o porțiune situată în hipoderm-glomerulul- alcatuit din celule secretorii care produc secretia sudorala. Canalul sudoripal se deschide la exterior printr-un orificiu –porul glandei sudoripare.

Corpul omenesc contine 2.380.000 de glande sudoripare de 2 tipuri:

-ecrine

-apocrine

Glandele sudoripare ecrine: secretă un lichid cu reacție puternic acidă(ph=3,8) și cu rol de apărare a pielii contra agentilor patogeni.

Fiecare glandă are un conduct sudoripar ascendent și unul epidermal.

Porțiunea secretorie, care ocupă 2/3 din glandă,conține un strat constituit din 2 tipuri de celule precum și un strat incomplet de celule microepiteliale.

Glandele sudoripare apocrine sunt alcătuite dintr-un singur strat de celule. Sunt localizate exclusiv în axile, regiunea genitală și perigenitală și în jurul mamelonului. La om glandele apocrine produc mirosul specific individului. Produsul lor de secreție are o reacție slab alcalină (ph=6,9) ceea ce favorizează dezvoltarea microbilor la nivelul axilelor și pliurilor inghinale.

1.3. FIZIOLOGIA PIELII

Pielea este mai mult decât un învelis exterior. Funcțiile sale multiple sunt esențiale pentru viață. Reprezintă organul cel mai mare al corpului omenesc, avand o suprafață de 1.5 – 2 metri pătrați. Pielea reprezintă granița între organism și mediul înconjurător. Grosimea sa depinde de modul în care anumite părți ale corpului sunt solicitate, de la talpa piciorului unde pielea este cea mai groasă și pâna la pleoape unde pielea este cea mai subțire.

Funcția protectoare a pielii

Pielea sănătoasă protejează organismul de factorii externi de natură mecanică, fizică sau chimică și previne invazia de microorganisme. Bariera protectoare acidă (mantaua acida) este formată din lipide ale pielii (90%), sudoare și celule keratinizate moarte. pH-ul pielii este între 5.4 – 5.9. Chiar și după contactul cu acizi slabi sau alcali (dupa spălarea cu săpunuri alcaline) pielea își redobândește pH-ul original. Acest pH slab acid inhibă creșterea bacteriană protejând astfel organismul de microorganisme.

Pielea își dezvoltă propriile mecanisme de apărare împotriva radiațiilor UV nocive. Melanozomii (granule care conțin pigment) și care se regăsesc în epidermă sunt responsabili cu protecția anti UV a pielii. Prezența acestor pigmenți la copiii mici este foarte redusă astfel, că ei se pot arde foarte ușor dacă sunt expuși razelor UV. Reacția organismului în cazul unei expuneri la raze puternice poate duce la apariția urticariei.

Pe de altă parte pielea poate utiliza în mod pozitiv lumina (razele soarelui) pentru întregul

organism. De exemplu sintetizează vitamina D în prezența razelor UV și atunci când apare icterul neonatal, lumina participa la scindarea bilirubinei.

Funcția de reglare și de absorbție

Pielea funcționează ca un regulator de temperatură a corpului. Întrun mediu ambiant cu temperaturi ridicate capilarele din piele se dilată astfel încât cât mai multă căldura a corpului să

poata fi disipată. Evaporarea transpirației de la suprafața pielii are un efect răcoritor. Supraîncălzirea apare atunci când transpirația nu se poate evapora și căldura nu poate fi eliberată din organism cum este cazul în care se poartă haine prea groase. Această situație nesănătoasă duce la creșterea temperaturii și compromite funcțiile vitale ale copilului (hipertermia este un factor de risc pentru sindromul morții subite). În contrast, temperaturile joase stimulează organismul să minimalizeze pierderile de căldură prin reducerea suprafeței pielii care se contractă (“piele de gaina”).

Pielea joacă un rol decisiv în reglarea echilibrului de fluide ale corpului. Apa și sarea sunt excretate prin transpirație dar, în același timp structura pielii previne o pierdere prea mare de fluide.

Absorbția substanțelor la nivelul pielii este limitată. Pe de-o parte substanțele toxice din mediu, îmbrăcăminte sau din produsele de îngrijire a pielii pot pătrunde în organism. Pe de altă parte substanțele active benefice din plasturi sau unguente pot fi absorbite prin piele în scopuri terapeutice. Cu cât o persoana este mai tânăra,cu atât permeabilitatea pielii este mai mare. Oxigenul din atmosferă este de asemenea absorbit prin pielea prematurului și a copilului nou-nascut.

Pielea, un organ senzorial

Pielea este cel mai mare organ senzorial, experimentând senzații de atingere / presiune, temperatură și durere prin intermediul multor terminații nervoase și a receptorilor care recunosc și transmit acești stimuli. Cei mai mulți receptori tactili sunt localizati în derm. Pielea dezvoltă foarte devreme o sensibilitate crescută.

Funcția imunitară

Pielea este un organ intermediar intre mediu si organism, fiind inzestrata cu o retea complexa de sisteme care asigura mentinerea integritatii organismului. Uneori, datorita activitatii imune exagerate, se produc dermatite atopice si dermatite de contact.

Imunitatea naturala a pielii este asigurata de:

– gradul de hidratare

– descuamarea permanenta

– prezenta acizilor grasi din sebum

– prezenta acidului lactic din transpiratie

In pielea normala exista un sistem imun al pielii care este supus controlului central. Acest sistem este determinat genetic si prezinta variatii individuale din care rezulta sensibilitatea diferita a indivizilor (de exemplu, unii indivizi fac dermatita atopica, altii nU). Celulele implicate sunt reprezentate de celulele Langerhans si limfocitele T.

Celulele Langerhans capteaza, prelucreaza si prezinta antigenele catre limfocitele T si comunica cu alte celule (invecinatE) prin intermediul citokinelor.

CAPITOLUL 2

AFECȚIUNI DERMATOLOGICE

2.1. CAUZELE BOLILOR DE PIELE

Pielea este supusă acțiunii unor factori nocivi, care își pot exercita acțiunea fie direct, nemijlocit asupra tegumentului, fie indirect, reușind să producă modificări în metabolismul general, modificări reflectate și în stratul cutanat. Deci, cauzele bolilor dermatologice, pot fi clasificate în:

Cauze externe – care , la rândul lor, se împart, după natura lor, în:

Factorii microbieni constituie una din cauzele cele mai frecvente. Streptococul si stafilococul, considerați ca piococi banali, dau naștere la diferite afecțiuni: foliculite, furuncule, erizipel etc.; bacilul koch determină tuberculoza cutanata, bacilul leprei – lepra, bacilul Ducrey – șancrul moale, virusurile – herpesul, zona zoster, verucile vulgare, vegetațiile veneriene etc.

Parazitii criptogamici – afectează în deosebi firul de par, mai ales pielea capului, determinând pilomicoze – favus, microsporie, tricofitie. Ei pot ataca și pielea glabră, determinând micoze superficiale( epidermofitia, pitiriazis versicolor). Paraziții animali, cei ce-și au sediul pe tegumente(sarcoptul scabiei și păduchele de cap) cât și cei de pe veșminte ( păduchele de corp) pot genera secundar unele dermatoze. Alte insecte devin nocive ocazional – ințepături de viespe, tântar, purice, furnici, păianjeni, căpușe, omizi etc.

Factorii mecanici sunt reprezențati de mici traumatisme – zgârieturi, eroziuni, înțepături – care prin acțiunea lor repetată în cursul unei profesiuni pot genera în anumite zone alterații ale tegumentelor.

Agenții fizici – căldura și frigul, la care se asociază umiditatea, favorizează apariția unor dermatoze. Căldura în exces produce arsuri de diverse grade, frigul – degerături, umezeala – macerarea stratului cornos. Un pericol îl constituie UV și radiațiile ionizate, care prin mecanismul lor de producere a radicalilor liberi generează modificări ireversibile. Razele Roentgen provoacă radiodermite: acțiunea lor repetată produce eritem, vasodilatație, prurit, uneori ulcerații și atrofie cutanată.

Agentii chimici – frecvent întâlniți, dau dermatoze ce îmbracă uneori aspecte dramatice. Unii dintre ei ( acizii sulfuric, azotic, clorhidric, fosforic concentrați, baze alcaline – soda și potasa causticș, cromații) devin nocivi de la primul contact, deci iritanți primari. Alții nu acționeaza obligatoriu si dermitele apar numai la anumite persoane sensibilozate în urma unor contacte anterioare cu aceste substanțe. Acestea constituie bolile alegice și se manifestă la zona de contact, dar pot apărea și la distanță.

Cauze interne – o serie de dermatoze se datoresc fie modificărilor în metabolismul general al organismului, fie stării patologice preexistente ale diferitelor organe și sisteme.

Alimentele alterate, cele de natură albumino-proteica, germenii microbieni vehiculați de acestea, pot cauza erupții cutanate: urticarii, prurigouri, dermite etc. Un rol deosebit este atribuit afecțiunilor gastro-intestinale, hepato-biliare, renale, constatându-se în asemenea împrejurări leziuni cutanate variate ca: eczeme, dermite, urticarii etc.

Tulburările endocrine, în special, cele tiroidiene și ale gonadelor, au relații strânse cu patologia cutanată, favorizând apariția acneei, eczeme etc.

Insuficiețele alimentare, avitaminozele pot și ele genera stări patologice cutanate: deficitul de vitamina A( factor antiinfecțios) favorizează unele leziuni de tip keratozic și acneic; lipsa vitaminei B2 poate cauza eczeme, fisuri comisurale; avitaminoza C produce hemoragii ale mucoaselor, iar carența de vitamina PP – dermatită.

Influențele exercitate de mediul extern( condiții de viață și muncă, educația, alimentația) cât și cele ale mediului intern( tulburări metabolice și funcționale) au implicații directe asupra SNC, putând modifica proprietățile sale reacționale și, prin el, ale întregului organism.

Etiologie neprecizată – o serie de boli ale pielii au încă o etiologie necunoscută, cum ar fi: lichenul plat, striat, nitidus, sclero-atrofic, acrodermita eritemo- papuloasa, eritemul polimorf, sarcoidoza etc.

Altele sunt atribuite unui mecanism imun, major( pemfigusul cu formele sale, dermatita herpetiformă, dermatita pustuloasă subcorneeana), fie un deficit genetic uneori dificil de definit: dermatozele ihtioziforme, psoriazisul, keratodermiile cu diferitele variante, acrodermatita enteropatică, distrofiile tesutului elastic etc.

2.2. LEZIUNILE ELEMENTARE ALE PIELII

Orice boală de piele se manifestă prin anumite modificări ale pielii, deosebite de la boală la boală, modificări care iau. numele de leziuni elementare. Aceste leziuni elementare se asociază între ele în mod diferit și caracterizează diferite boli de piele. Unele din leziunile elementare apar ca o consecință a acțiunii directe asupra pielii a unui agent oarecare și iau numele de leziuni primare, altele rezultă din modificarea leziunilor primare și iau numele de leziuni secundare.

Leziunile elementare primare sînt : pata (macula), papula, vezicula, bula sau flictena, pustula, tuberculul, goma și tumoarea.

Leziunile elementare secundare sînt : ulcerația, eroziunea, crusta, scuama, cicatricea.

Leziunile elementare primare

Pata (macula) este datorită unei modificări de colorație a pielii. Unele pete (macule) sunt urmarea dilatării vaselor de sânge [de exemplu : pata (macula) din rozeola sifilitică], altele trecerii sîngelui din capilare în țesuturi (purpura). Primele dispar la presiune, celelalte nu. Alte pete sunt datorita prezenței unei cantități mai mari de pigment (pistrui), iar altele dimpotrivă unei lipse a acestui pigment (vitiligo).

Papula este o ridicătură a pielii, care la vindecare nu lasă nici o urmă (cicatrice). De exemplu : veruca (negul) sau papula din sifilisul secundar.

Vezicula este o mică ridicătură plină cu un lichid clar situat în epiderm. De exemplu : eczema.

Bula sau flictena este o ridicătură mai mare plină cu lichid clar ca în arsuri sau tulbure ca în impetigo.

Pustula este o ridicătură mică plină cu puroi, situată de obicei în jurul unui folicul pilos. Exemplu : foliculitele.

Tuberculul este o ridicătură ale cărei dimensiuni variază de la. mărimea unui bob de mei până la dimensiunile unui bob de mazăre, cu sediul profund în derm; după resorbție, lasă urme (cicatrice). De exemplu : tuberculul din lupusul tuberculos.

Goma este situată în hipoderm și se mortifică, iar după aceea se ulcerează, lăsând cicatrice. Exemplu : goma tuberculoasă și goma sifilitică.

Leziuni elementare secundare

Ulcerația este o pierdere de substanță care interesează epidermul și în parte sau în întregime și dermul. Ea poate urma unui tubercul sau unei gome care se deschide.

Eroziunea este o pierdere superficială de substanță și urmează de obicei unei vezicule sau bule.

Crusta este datorită uscării unei serozități bogate în fibrină, care provine dintr-o veziculă spartă, o bulă sau o ulcerație. Ea poate fi galbenă ca mierea (în impetigo) sau brună-ne- gricioasă, când serozitatea este amestecată și cu sînge.

Scuama este datorită unei îngroșări a stratului cornos al epidermului care se detașează (descuamează). Ea poate fi foarte fină (furfuracee) sau lamelară ca în scarlatină.

Cicatricele rezultă din înlocuirea unei pierderi de substanță cu țesut conjunctiv de neoformație, țesut care nu mai are elasticitatea dermului normal. Ea poate urma unor tuberculi sau unor gome, ulcerate sau chiar neulcerate.

2.3. BOLI DE PIELE PROVOCATE DE PARAZIȚI

Cei mai însemnați paraziți animali care dau naștere bolilor de piele sînt : sarcoptul scabiei și păduchii. Primul dă naștere bolii numită scabie (sau râie), iar păduchii dau naștere bolii numită pediculoză.

Scabia

Este dată de un parazit numit sarcopt (acarian).

Este bine de știut că aceste boli se întîlnesc mai ales acolo unde curățenia corporală lasă mult de dorit.

Transmiterea bolii se face prin contact direct sau prin rufăria de corp.

Perioada de incubație a scabiei este de 4—5 săptămîni. Debutul bolii este marcat de : mîncărimi (prurit) ce apar mai ales în timpul nopții cînd bolnavul intră în așternut și începe să se încălzească. Ziua acest prurit lipsește cu desăvârșire'. Numai la persoanele care lucrează noaptea mîncărimea are loc ziua, în timpul somnului.

Pediculoza

Boala de piele dată de păduchi la om ia numele de pediculoza.

Sunt trei feluri de păduchi paraziți ai omului :

1. Păduchele de cap.

2. Păduchele de corp.

3. Păduchele lat, care mai are și numele de Phthirus pubis (păduche pubian ; se găsește mai ales în regiunea pubiană).

Păduchele capului este un parazit cu o lungime de 2 mm de culoare cenușie, de formă alungită, cu capul mic, la care are un rostru, și un abdomen mare, are șase picioare. El are pe margini niște pete de culoare mai închisă. Trăiește pe pielea cu păr a capului, pe firele de păr, mai ales în regiunea occipitală (a cefii), unde își depune și ouăle, numite lindini, care sunt mici, alungite, albicioase, transparente și lipite de firele de păr. înșirate pe acestea uneori ca niște mărgele.

Păduchele de corp este mai mare decât cel de cap și are o culoare mult mai deschisă din cauza lipsei petelor. El se găsește în special la cusăturile veșmintelor, mai ales ale celor de corp (cusăturile de la cămăși, betelia pantalonilor, uneori la cusăturile hainelor — în special în regiunea încheieturii axilare

Păduchii de corp sunt paraziți care răspîndesc boli contagioase ca tifosul exantematic sau febra recurentă. Ei se înmulțesc mai ales iarna în familiile sărace în care membrii lor locuiesc mai mulți într-o cameră, în mizerie și murdărie. Ei se întâlnesc mai ales la persoanele adulte și la bătrâni.

Păduchele lat (Phthirius pubis) are, spre deosebire de ceilalți păduchi, o formă rotundă, cu o lungime de 1 pînă la 1,5 mm. El se găsește cel mai ades în regiunile păroase (pubiene și pa- rineale, și mai rar în regiunile abdominale, axilare, părul bărbii, mustăți și gene). Pe părul respectiv el își depune ouăle, care au o culoare cenușie mai închisă.

Parazitul se transmite (trece) de la om la om, în special în timpul contactului sexual, sau prin rufăria bolnavului. Înțepătura lui dă naștere la mîncărimi și după aceea apar niște pete albăstrui în locurile înțepăturii.

2.4. BOLILE DE PIELE PROVOCATE DE MICROBI PIOGENI

(Piodermitele)

Piodermitele sunt boli de piele datorite unor micrpbi denumiți piogeni, adică putând da naștere la puroi.Microbii sunt : stafilococul și streptococul. Fiecare din acești microbi se găsește în mod obișnuit pe pielea normală și în număr foarte la persoanele la care curățenia lasă mult de dorit. Microbii aceștia în anumite condiții, în special în cazurile de slăbire a rezistenței pielii, pot da naștere la piodermite (în scabie, pediculoza am văzut că le putem întîlni).

Stafilocociile cutanate

Sînt piodermitele provocate de microbii numiți stafilococi. Aceștia au o formă rotundă și examenul microscopii ni-i arată dispuși în grămezi sau ca boabele de struguri în ciorchini. Leziunile, care seamănă cu niște pâlnii cu partea largită în sus, se găsesc mai ales la nivelul locului de ieșire a firului păr. Se înmulțesc stafilococii și în cazul unei răniri. Se produce o reacție inflamatorie, în. jurul ostiului folicular.

Cea mai mică leziune provocată de stafilococ este pitula, stafilococică, care incepe printr-un mic punct roșu situat în jurul firului de păr. In curînd, în mijlocul acestui punct roșu apare o pată galbenă pe o mică ridicătură de dimensiunile unei gămălii de ac, pînă la cele ale unui bob de linte. In acest stadiu leziunea este denumită foliculită.

2.5. BOLILE DATORITE UNOR CIUPERCI (Micozele pielii)

Bolile de piele mai pot fi provocate de ciuperci (micoze). Ciupercile se prezintă la microscop ca niște firișoare ramificate, despărțite din loc în loc de niște pereți, formînd fragmente dreptunghiulare.

Se mai pot prezenta ca fragmente mici rotunde sau cubice (spori). Sporii sînt întîlniți în firele de păr parazitate.

Ciupercile parazitează cel mai des în stratul cornos al pielii sau firul de păr pe care-l slăbesc. Se dispun fie în interiorul finului de păr, fie în jurul lui.

Paraziții (ciupercile) pot fi puși în evidență printr-o metodă simplă și anume : scuamele sau perii puși pe lamă și acoperiți cu o lamelă sunt tratați cu o soluție de potasă caustică și încălziți; la examenul microscopic apar sub formă de firișoare sau dee particule rotunde care nu sunt altceva decât spori.

Cele mai frecvente sunt micozele pielii capului. Ele sunt microsporia, tricoțiția și favusul pielii capului, des întâlnite la copii și cu mare contagiozitate. 

Boala este foarte contagioasă. Se transmite mai ales printre școlari. Transmiterea se face prin degetele lor care au sub unghii adevărate depozite de paraziți; de asemenea, prin intermediul șepcii, căciulii, pălăriei sau pieptenelor.

2.6 .TUBERCULOZELE PIELII

Tuberculoza poate avea și manifestări cutanate.

Cea mai des întîlnită este tuberculoza cutanată de natură exogenă. Ca un exemplu se poate da apariția unui lupus tuberculos după infectarea mucoasei nazale cu degetele murdare de salivă.

Se pot întâlni însă și îmbolnăviri în cazul prezenței în organism a unui focar tuberculos (ganglionar, osos, articular). In acest caz infectarea se poate face pe oale limfatică sau sanguină. Apariția tuberculozei cutanate este favorizată în general de o alimentație carențată și de condiții de trai mizere in aceeași încăpere cu un bolnav care elimină bacili. De asemenea boala se întâlnește în anumite profesiuni în care se manipulează carne de la animale bolnave (măcelari, bucătari).

Tuberculoza pielii are diferite forme clinice. În unele forme găsim bacili Koch în leziuni și de asemenea culturile sunt pozitive, ca de altfel și inoculările la animale de laborator. Acestea iau numele de tuberculoze cutanate tipice. În alte forme bacilul Koch este absent din leziuni, inoculările la animale de laborator sunt negative, dar infecția coexistă cu alte manifestări clinice ale tuberculozei. Ele iau numele de tuberculoze cutanate atipice.

În toate formele de tuberculoză a pielii ca și în cazurile de tuberculoză cu alte localizări viscerale, reacția la tubercu- lină este pozitivă.

Tuberculozele cutanate tipice

A. Lupusul tuberculos

Este forma cea mai des întilnită, are localizări la nas (pe piele și pe mucoasă) și în general pe toată fața. Apare sub forma unei mici ridicături, cît un bob de mei., de culoare galbenă, numită lupom sau tuberculi lupiei. Aceste lupoame se înmulțesc, dând naștere la placarde mari întinse, care pot cuprinde fața în totalitatea sa și pot să ducă treptat la mutilații, la distrugeri mari.

El se poate prezenta ca : lupus tuberculos plan sau ca lupus tuberculos proeminent, acesta din urmă ducînd cel mai des la mutilații.

Lupusul tuberculos plan apare sub formă de plăci mai mici sau mai mari. în care se pot vedea cu ochiul liber niște mici pete gălbui, de culoarea marmeladei de mere. în jurul lor pielea este subțiată. Placa se mărește prin apariția de lupoame noi la marginea ei. Lupoamele din mijlocul plăcii pot să dispară treptat, dar sînt urmate de o cicatrice subțire.

Lupusul plan are o evoluție lentă, ajungînd la plăci cit un pod de palmă in câțiva ani. Localizarea cea mai frecventă e la față.

Lupusul tuberculos proeminent sau ridicat apare cel mai adesea în copilărie, tot sub forma unui tubercul, dar mult mai mare decât în cazul lupusului tuberculos plan. El este mare, cam cât un bob de mazăre, de culoare roșie-brună, moale, la pipăit. Cu timpul tuberculii se înmulțesc și formează placarde întinse, la nivelul cărora apare o infiltrație difuză.. Ulcerațiile pot să ducă la distrugeri mari, mai ales la nivelul nasului. Mutilația este completă în ani de zile, în cazul în care boala nu se tratează.

Lupusul nasului se poate însoți și de leziuni situate 1a. nivelul mucoasei bucale sau al mucoasei faringo-laringiene (vălul palatin etc.).

în afară de față, unde se găsește cel mai des, lupusul tuberculos se întîlnește în orice regiune a corpului (pe membrele superioare și inferioare, pe trunchi, la nivelul gâtului). Leziunile pot fi limitate sau diseminate.

B. Gomele tuberculoase (scrofuloderma) sau scrofulii (popular)

Se întîlnesc cel mai des la copii și adolescenți care au o tuberculoză ganglionară sau osoasă.

încep prin mici nodozități tari la pipăit, mobile, de mărimea unor boabe de porumb, cu pielea de la nivelul lor de aspect normal. După cîteva săptămîni, nodozitățile cresc și pot ajunge pînă la mărimea unei nuci mai mici; pielea se înroșește la suprafață, nodului se moaie și apoi se deschide printr-o fistulă prin care se scurge în permanență puroi.

Fistula, se mărește și dă naștere unei ulcerații, ale cărei margini sînt neregulate, dezlipite, moi, iar fundul de culoare roșiatică,, moale, poate fi acoperit de un puroi foarte subțire.

Treptat, în decurs de 2—3 luni, ulcerația se închide și în locul ei se formează o cicatrice neregulată, stelată, alungită, de culoare albicioasă.

Gomele se localizează cel mai des în regiunile cu foarte mulți ganglioni (de exemplu, în regiunile gâtului, în regiunea axilară, la nivelul regiunii inghino-crurale). Ganglionii din regiunea respectivă sunt măriți de volum. Gomele tuberculoase evoluează în decurs de luni și ani de zile. Dacă se caută bacili Koch, mai ales în gomele ulcerate, ei se găsesc cu ușurință.

Goma tuberculoasă se poate confunda cu goma sifilitică, dar aceasta evoluează mult mai repede, cam în 2—3 luni, și ajunge să dea naștere unei cicatrice regulate.

C. Tuberculoza verucoasă

Se întilnește de obicei la cei care umblă cu vite sau la măcelari. Este datorită de cele mai multe ori bacilului tuberculos bovin. Inocularea se poate face însă și de la focare endogene (autoinoculare). Apare de regulă la mâini sau la picioare, în urma unei răniri pe unde se inoculează bacilul tuberculos. începe printr-un nodul tare, care crește încet în suprafață și în relief, situat mai ales la mâini sau Ia picioare. Treptat, acest nodul se întinde, formând plăci de diferite dimensiuni, cu suprafața aspră la pipăit (rugoasă), din cauză că este acoperită de un strat corn os foarte îngroșat (verucos). În jurul acestei plăci se vede o zonă roșiatică-violacee, iar în mijlocul său se vede o cicatrice care este neacoperită de verucozități. Placa, așa cum am descris-o, poate să se formeze în decurs de cîțiva ani de zile. Se găsesc de obicei una sau mai multe plăci de același aspect. Ganglionii regionali sînt măriți de volum.

D. Ulcerul tuberculos

Se prezintă ca o ulcerație frecvent localizată în cavitatea bucală și în regiunea perianală, ulcerație datorită barilului tuberculos. Coexistă cu o leziune pulmonară sau intestinală. Apare ca o pierdere de substanță cu marginile neregulate, dezlipite, foarte dureroase și acoperite de o secreție purulentă în care se găsesc bacili.

In afară de formele de tuberculoză pe care le-am descris și care constituie tuberculoza cutanată tipică, sînt alte erupții ce se întîlnesc în cazuri de tuberculoze ganglionare, pulmonare sau chiar cutanate și care sînt datorite toxinelor.

Acestea iau denumirea de tuberculoze cutanate atipice și se pot prezenta ca niște ridicături mici în jurul firelor de păr sau ca niște nodozități situate pe gambe. Astfel de erupții arată că boala este generalizată.

2.7. BOLILE DE PIELE PROVOCATE DE AGENȚI FIZICI ȘI CHIMICI

Agenții fizici sînt: căldura, frigul, razele solare.

Căldura dă naștere la arsuri.

Frigul dă naștere la degerături.

Razele solare dau naștere așa-ziselor eriteme (roșeață) solare.

A. Arsurile

Sunt provocate fie prin acțiunea directă a flăcărilor, fie de către unele lichide calde sau unele substanțe chimice (de exemplu acidul sulfuric sau soda caustică sau potasa caustică).

Arsura poate fi de mai multe grade după profunzimea leziunii.

Arsurile de gradul l sînt cele mai ușoare și se manifestă printr-o roșeață a pielii. Ele pot fi de întindere variabilă și interesează anumite părți ale pielii sau pielea în totalitatea ei.

Arsurile de gradul al Il-lea ating dermul, ducînd la formarea de bule pline la încăput cu un lichid clar. în fundul fiecărei bule se află un depozit de fibrină. Bulele se sparg și lasă în locul lor pierderi de substanță.

Arsurile de gradul al III-lea sînt întinse în profunzime, putînd distruge dermul, hipodermul, mușchii și ajung pînă la oase.

B. Degerăturile

Frigul poate să dea naștere la degeraturi. Acestea sunt și ele de diferite grade, după natura modificărilor din segmentul ce a suferit acțiunea frigului.

Degeraturile sînt în general favorizate de oboseală, anemie, de diferite infecții cronice ca tuberculoză, îmbrăcăminte nepotrivită.

Degeraturile de gradul I se tratează prin pansamente umede cu apă călduță, urmate de fricțiuni cu alcool camforat sau alcool ușor iodat, sau de pomezi cu ihtiol sau gudron.

In degeraturile de gradul al II-lea se va trata infecția secundară și se vor elimina toate resturile de epiderm mortificat. În caz de gangrene ale extremităților este necesară intervenția chirurgicală.

C. Agenții chimici

Agenții chimici pot să determine diferite boli de piele. Erupțiile pe care le produc sunt datorite fie unei aplicări externe (medicamente), fie unei ingerări. Iată cîteva exemple :

– acidul sulfuric poate da, dacă este aplicat în soluție concentrată, adevărate gangrene.

– iodul poate da în aplicație externă adevărate arsuri, mai ales la persoanele sensibilizate.

– sărurile de mercur aplicate pe piele pot da naștere la roșeață de diferite grade, cu senzație de arsuri și de mîncărimi.

– unele gudroane, ca și oleum cadini întrebuințat în psoriazis, pot de naștere la erupții de acnee (niște pustule). Crisaxobina, întrebuințată de asemeni în psoriazis, dă și ea naștere la roșeață, însoțită de mîncărimi.

2.8. BOLILE DE PIELE ALERGICE

Alergia este o modalitate deosebită de a reacționa a unor persoane, față de anumite substanțe străine organismului, substanțe care devin antigene. Aceste antigene sunt foarte variate și pot fi introduse în organism pe căi foarte diferite : prin piele, pe cale digestivă sau pe cale respiratoare. Ele pot fi de natură alimentară, medicamentoasă sau chimică în general. O dată introduse în organism, ele dau naștere unor substanțe numite anticorpi, care pot să rămînă mult timp în organism.

La primul contact cu organismul, deci înainte de a se forma anticorpii, antigenul poate să nu dea nici un fel de reacție din partea organismului.

La următoarele introduceri, deci după formarea de anticorpi, reacția antigen-anticorp, în general zgomotoasă, are manifestări generale și locale tegumentare (pe piele).

Alergenele pot provoca diferite boli de piele ca : urticarie, prurit, prurigo. eczeme sau diferite alte manifestări.

A. Urticaria

Se manifestă printr-o erupție uneori întinsă pe toată pielea.. Această erupție seamănă cu ridicăturile albicioase (papule) pe care le dă atingerea cu frunzele unei urzici.

Boala apare cu pete de culoare roșiatică, la început, apoi albicioase și mai ridicate decât pielea normală, catifelate la pipăit. Petele pot fi izolate unele de altele sau pot să fie unele lângă altele, dese, și formează plăci întinse de mărimea unui pod de palmă sau chiar mai mari. Aceste papule rămân în această stare numai cîteva ore, după care dispar, pentru a reapare din nou în același loc sau în alte locuri. Erupția este însoțită totdeauna de o mâncărime destul de mare și supărătoare. De cele mai multe ori ea este generalizată la toată pielea.

Cînd este localizată la față dă naștere unei tumefieri (umflare) a pleoapelor și a buzelor.

Erupția poate persista foarte multă vreme și atunci se .numește urticarie cronică.

Urticaria este provocată de diferite substanțe, cel mai des de alimente. Aceste alimente sau uneori chiar medicamentele, cdupă ce sînt introduse de mai multe ori în organism pot să dea naștere fenomenului de sensibilizare despre care s-a vorbit și să provoace erupția urticariană. Sunt numeroase, alimente care pot provoca astfel de erupții.

Astfel, ouăle, brânzeturile, mai ales cele fermentate, peștele, racii, carnea conservată, fragii, zmeura, căpșunile și mult mai, rar laptele.

B. Pruritul

Prin prurit se înțelege senzația de mîncărime care însoțește multe boli de piele. S-a văzut că e prezent în urticarie și în bolile parazitare. Pruritul este provocat de modificările care au in piele și de obicei se pot observa diferite erupții pe piele.

Sunt însă cazuri în care, deși există mîncărime, nu se vede nimic pe piele. Aceste prurituri iau numele de prurituri autotoxice și sunt cauzate de unele sensibilizări sau unor toxine.

C. Prurigo-ul

Erupția de prurigo este caracterizată prin mici ridicături (papule) care au în centrul lor o colecție mică (veziculă) plină de un lichid clar. Aceste erupții iau denumirea de papulo- vi"denie și sunt însoțite de o mîncărime destul de accentuată.

D. Eczema

O altă boală datorită tot unor sensibilizări este eczema. Ea apare ca o erupție formată din vezicule zemuinde situate pe un fond roșu. Zemuirea este consecința spargerii veziculelor. Lichidul care rezultă se încheagă și dă naștere la cruste de culoare galbenă sau cenușie.

Eczema poate fi provocată de cauze foarte diferite. Trebuie știut însă de la început că aceleași cauze la unii indivizi provoacă îmbolnăvire, iar la alții nu. Cauzele pot fi externe sau interne. Se cunosc astfel eczeme ale mîinilor la spălătorese și la persoane care lucrează cu anumite substanțe (care sunt iritante). Sunt de asemenea o serie de alimente care, ingerate, pot da naștere la erupții eczematoase generalizate. Aceste alimente constituie adevărate alergene.

Pentru ca un alergen să determine o erupție de eczemă, el trebuie să acționeze asupra unor persoane cu diferite tulburări funcționale. Și unii microbi sau toxinele lor pot să determine eczeme.

Un rol foarte important în declanșarea eczemei îl are și sistemul nervos central.

E. Bolile de piele profesionale

Se numesc boli de piele profesionale acelea care sunt provocate de o substanță cu care se lucrează în procesul de producție.

Ele se pot prezenta cu forme diferite, pornind , de la o simplă roșeață, la îngroșări ale pielii cu crăpături mai mari sau mai mici sau la arsuri de diferite grade. Uneori factorul iritant poate da naștere unor leziuni grave și anume cancerelor de piele.

Cea mai des întîlnită formă de boală profesionalăi este eczema. Pot surveni și diferite piodermite în unele profesiuni.

Sediul erupțiilor profesionale este la locul de acțiune al factorului iritant. Cel mai des erupțiile se localizează pe părțile descoperite și anume la nivelul mîinilor, al feței, pe antebrațe.

Nu toți cei ce lucrează cu substanțe chimice fac erupții. Trebuie subliniat faptul că la cei care le fac, erupțiile nu apar decât după o perioadă oarecare de timp și o dată apărute devin permanente. Aceste erupții țin de o sensibilizare a organismului față de substanțele respective.

Sensibilizarea se poate pune în evidență prin așa-numitele teste cutanate, care se fac în felul următor : o cantitate mică de substanță aplicată pe piele dă naștere la locul aplicării ei după 24 pînă la 48 de ore unei pete roșii sau chiar unei erupții de vezicule.

Eczemele profesionale le intâlnim la lucrătorii din industriile de produse chimice. Se cunosc astfel erupții la lucrătorii care întrebuințează cromați, săruri de nichel, săruri de cupru, la cei care lucrează în industriile de medicamente (cu chinină, novocaină, sulfamide).

Eczeme profesionale pe fața dorsală a mîinilor și pe antebrațe se pot întîlni foare deseori la spălătorese sau la bucătărese. Întrebuințarea în permanență a săpunului și a sodei dă naștere la erupții de eczemă (roșeață cu vezicule, cruste, eroziuni), însoțite de mîncărimi, care le împiedică să mai bage mâinile în apă. Eczema ia denumirea de eczema spălătoreselor.

CAPITOLUL 3

UNGUENTELE

3.1. DEFINIȚII ȘI GENERALITĂȚI

Unguentele sunt forme farmaceutice semisolide destinate administrării pe piele sau pe mucoase, în scop terapeutic sau de protecție; sunt constituite din excipienți (baze de unguent) în care se dispersează substanțe medicamentoase.

În funcție de gradul de dispersie a substanțelor active, unguentele pot fi: unguente-soluții, unguente-emulsii, unguente-suspensii sau unguente cu mai multe faze (mixte sau polifazice – UNGUENTA, FR X)

Denumirea de unguent provine de la verbul latin ungo, -ere = a unge sau substantivul unguentum, i = unsoare, alifie, parfum.

Din punct de vedere fizico-chimic, unguentele ca forme farmaceutice semisolide fac parte din sistemele disperse microeterogene (microscopice) structurate, denumite și „geluri plastice pentru aplicare cutanată" sau „ geluri tixotrope cu limită de curgere și comportare plastică".

Aceste proprietăți vor fi descrise în cadrul formulării. FR X, supl. 2004 și Eur. Ph. 4th 2004 înscrie monografia de generalități PREPARATE SEMISOLIDE PENTRU APLICAȚII CUTANATE (engl. SEMI-SOLID PREPARATIONS FOR CUTANEOUS APPLICATION și lat. Praeparation.es molles ad usum dermicum), pe care le definește astfel: „Preparatele semisolide pentru aplicare cutanată sunt destinate unei eliberări locale sau transdermice a substanțelor active sau pentru acțiunea lor protectoare sau emolientă. Ele au aspect omogen."

Definiția este asemănătoare cu acelea din USP XXII, BPh. 1988 și Ph.FX. în plus, BPh. mai precizează că aceste preparate se folosesc atunci cînd trebuie să se obțină un anumit grad de ocluziune, necesar tratamentului.

Pentru natura și compoziția acestor forme indică următoarele : „sunt constituite dintr-o bază simplă sau compusă, în care, în mod obișnuit, se dizolvă sau se dispersează una sau mai multe substanțe active. În funcție de compoziția lor, aceste baze pot influența activitatea preparatului."

Natura excipienților: „bazele pot fi constituite din substanțe naturale sau sintetice" și pot fi formate dintr-un sistem dispers cu o „singură fază sau mai multe faze". În funcție de natura bazelor, preparatele pot avea „proprietăți lipofile sau hidrofile".

În aceste forme farmaceutice se indică și prezența altor substanțe ca: agenți conservanți antimicrobieni, antioxidanți, stabilizanți, emulgatori, vîscozifianți și promotori ai penetrației.

Preparetele semisolide pentru aplicare cutanată destinate utilizării pe răni deschise sau pe pielea lezată în mod grav sunt sterile.

Cerințele acestei monografii sunt indicate pentru toate preparatele semisolide pentru aplicare cutanată.

Preparatele semisolide destinate a fi aplicate pe membrane mucoase și alte suprafețe trebuie să corespundă în plus și altor cerințe prevăzute în monografiile generale, ca de exemplu: Preparate pentru nas, preparate rectale, preparate oftalmice și preparate vaginale.

FR X, supl. 2004 și Eur. Ph. 4th 2004 înscrie mai multe categorii de preparate semisolide pentru aplicare cutanată:

• unguente

• creme

• geluri

• paste

• prișnițe (cataplasme)

• plasturi medicinali.

În Eur. Ph., în versiunea franceză, apare denumirea de pomade. Diferitele categorii de forme semisolide prezintă diferențieri:

• unguentele „sunt constituite dintr-o bază cu o singură fază în care pot fi dispersate lichide sau solide".

Ele se clasifică în 3 grupe :

– unguente hidrofobe, care pot absorbi cantități mici de apă. Bazele utilizate pentru formularea lor sunt: parafinele solide și lichide, uleiurile vegetale, grăsimile animale, gliceridele sintetice, cerurile și polialchil- siloxanii lichizi;

– unguente emulgatoare, care pot absorbi cantități mari de apă și produc emulsii de tipul apă-în-ulei și ulei-în-apă, dependent de natura emulgatorilor : agenți de emulsionare de tipul apă-în-ulei ca: esteri ai sorbitanului, monogliceride și alcooli grași sau agenți de emulsionare ulei-în-apă precum: alcooli grași sulfatați, polisorbitați, eteri cetilstearil macrogoli sau esteri ai acizilor grași cu macrogolii.

Bazele lor sunt unguente hidrofobe.

– unguente hidrofile; preparate care conțin baze miscibile cu apa. În mod obișnuit sunt formate din amestecuri de macrogoli lichizi și solizi (polietilenglicoli); ele conțin cantități corespunzătoare de apă.

• pomade – denumire tradițională în Franța și țările francofone sau de origine latină; aceste preparate erau obținute prin amestecarea substanțelor medicamentoase cu corpuri grase, care au rolul de excipient, în care altădată se adăuga suc de mere, de unde și denumirea de pommade (fr., la pomme = măr). Această denumire este menținută în prezent în Franța și Ph. Eur. înscrie acest termen.

Pomezile au un punct de topire mai mare decât temperatura corpului și se înmoaie când sunt frecate pe piele, formând un film superficial gras. În Franța, termenul de „unguent" este rezervat pentru pomadele care conțin rezine.

Creme (fr. creme = smântână, cremă): preparate semisolide, polifazice, sunt unguente-emulsii, constituite dintr-o fază lipofilă și o fază hidrofilă, structurate sub formă de emulsie de tipul H/L sau L/H; faza hidrofilă (apa) este în proporție de peste 10% până la 80-90% ; au acțiune răcoritoare, emolientă, decongestivă. Utilizarea acestora permite obținerea de formulări cu diferite grade de ocluzivitate (mai mult sau mai puțin lipofile sau hidrofile) și de asemenea cu o consistență foarte diferită.

Paste (neogr. pasta = pastă) – preparate semisolide polifazice, numite și unguente-suspensii; conțin o cantitate mare de pulberi foarte fine, insolubile (peste 25%) între 30-70% dispersate în excipienți lipofili (paste grase) sau hidrofili (paste apoase). Au o consistență mai tare decât unguentele și nu se topesc la temperatura corpului; prin întindere pe piele formează un film gros, protector.

Geluri (lat. gelo, -are = a îngheța): preparate semisolide obținute din polimeri care gelifică în soluții, peste anumite concentrații; în funcție de tipul de polimer și de vehicul pot fi geluri: hidrofile, lipofile (organogeluri sau oleogeluri).

Gelurile au punct de înmuiere relativ mic, ceea ce determină capacitatea de întindere pe piele sau mucoase, formând un film continuu.

Cataplasme: sunt constituite dintr-o bază hidrofilă ce reține căldura, în care sunt dispersate substanțe active lichide sau solide. Ele sunt în mod obișnuit plasate prin sprayere în strat gros pe un suport adecvat și încălzite înainte de a fi aplicate pe piele. Aceste preparate se utilizează astăzi foarte rar.

Plasturi medicinali: sunt preparate flexibile care conțin una sau mai multe substanțe active, destinate a fi aplicate pe piele. Ele sunt formulate să mențină substanțele active în contact strâns cu pielea, așa încât acestea să poată fi absorbite ușor sau să acționeze ca agenți protectori sau cheratolitici.

Plasturii medicinali constau dintr-o bază adezivă, care poate fi colorată, conțin una sau mai multe substanțe active închise în strat uniform pe un suport adecvat fabricat dintr-un material natural sau sintetic. Ele nu trebuie să irite sau să sensibilizeze pielea. Stratul adeziv este acoperit cu un strat protector, care este scos înainte de aplicarea plasturelui pe piele. în momentul detașării liniei protectoare, nu trebuie să se desprindă din preparatul de pe stratul-suport.

Alte preparate semisolide utilizate sunt: ceratele, glicerolatele și gelatinele.

Gelatine: preparate semisolide obținute din gelatină și glicerol; aplicate pe piele sau pe mucoase au o acțiune de lubrifiere: pot fi utilizate și ca pansamente compresive, peste bandajul fixator; ele fac parte din formele presosensibile;

Cerate: preparate semisolide obținute din excipienți grași. care conțin un procent mare de ceară de albine sau parafină ; în amestec cu uleiuri vegetale, având o consistență tare și un punct de topire ridicat; astăzi se utilizează foarte rar (de exemplu, ceratul de Cao Sao Vang, pentru migrene, unguentul cu gălbenele, ca cicatrizant);

Glicerolate: preparate semisolide, pe bază de hidrogel de amidon și glicerol; au acțiune emolientă; pot conține și substanțe medicamentoase; sunt numite și unguente cu glicerină, fac parte din gelurile hidrofile.

Formele farmaceutice semisolide se disting de formele lichide și solide prin faptul că în general ele se administrează numai extern, pe piele și mucoase.

În literatura farmaceutică, formele semisolide sun: prezentate sub diferite denumiri ca:

preparate topice, preparate de uz topic, sisteme farmaceutice topice; semisolide sau forme farmaceutice semisolide; forme farmaceutice pentru aplicare locală; forme dermice, forme farmaceutice cutanate, forme de uz dermatologic; unguente; sau modern forme farmaceutice bioadezive semisolide Acești termeni desemnează o categorie mai mare sau mai mică de forme farmaceutice, de exemplu, denumirea de forme topice desemnează un domeniu larg de administrare a preparatelor lichide semisolide sau solide, pe piele și pe mucoase, inclusiv pe mucoasa gastrointestinală.

Termenul de „forme dermice" sau „cutanate" definește formele aplicate numai pe piele și exclude administrarea acestora pe mucoase.

Formele semisolide și unguentele desemnează numai preparatele cu o caracteristică proprie comună, și anume consistența moale (semisolidă), deci exclude formele lichide și solide. Aceste forme au capacitatea de a adera pe suprafața aplicată (bioadeziune) pentru o perioadă lungă de timp, până când sunt spălate sau șterse.

Denumirea modernă de forme farmaceutice bioadezive semisolide se referă la produsele care se aplică pentru uz extern sau pe cale topică, pe piele sau mucoase, fiind mai cuprinzătoare decât denumirea de preparate dermatologice, care definește strict numai formele administrate pe piele, fie că ele conțin sau nu o substanță medicamentoasă Administrarea unguentelor poate viza mai multe scopuri. în funcție de obiectivul cercetat.

Astfel, preparatele pot fi aplicate pe piele datorită efectelor lor fizice:

– pentru capacitatea de a acționa pe piele ca : protectoare, lubrifiante, emoliente, agenți de uscare etc. ;

– sau pentru efectele specifice, dacă acestea conțin una sau mai multe substanțe medicamentoase.

În acest caz, forma farmaceutică poate prezenta:

– o acțiune locală : – fie la suprafață

– fie la diferite profunzimi ale țesutului;

– o acțiune generală, sistemică.

În general, unguentele au fost și sunt folosite pentru o acțiune locală, în tratarea afecțiunilor de la suprafața pielii sau mucoaselor și nu de a penetra în circulația generală. Totuși, dacă substanțele medicamentoase trec prin epidermă și ajung în capilarele sangvine, pot ajunge în circulația generală și pot fi detectate în sânge sau urină (fie substanța nemodificată, fie metaboliții acestora).

Însă cele mai multe substanțe medicamentoase utilizate pentru uz topic, nesistemic, nu sunt toxice în concentrațiile absorbite, așa încât efectele datorate absorbției nu sunt în general recunoscute de pacient.

Avantaje pentru utilizarea formelor topice:

– administrarea medicamentului direct la nivelul procesului patologic este un avantaj decisiv față de terapia sistemică; Se obține astfel o terapie localizată cu concentrarea substanței medicamentoase în zona afectată, fără riscul unor efecte toxice, asupra altor organe. Datorită acestui avantaj, numeroase substanțe medicamentoase care au toxicitate crescută, pe cale orală, sunt administrate pe piele.

– interesul pentru formele farmaceutice semisolide se datorează capacității mari a acestora de a elibera substanța medicamentoasă la nivelul suprafețelor epiteliale ;

– mecanismul de bioadeziune oferă posibilitatea țintirii medicamentului pe situsurile specifice.

– învingerea barierelor de permeabilitate prezentate de membranele biologice, prin modularea sau ajustarea funcției de barieră a pielii.

Funcția de barieră naturală este cunoscută când se aplică pe piele agenți fotoprotectori; bariera avariată temporar este ajutată cu antibiotice topice și antibacteriene. Bariera este restaurată la funcția normală cu unguente : creme, geluri; toate conferă flexibilitate pielii care a fost temporar pierdută, prin expunere în condiții atmosferice uscate sau prin folosirea detergenților; accesibilitatea relativă a epidermei viabile și a țesuturilor dermului de la suprafața corpului. Epiderma, nefiind vascularizată, este un țesut relativ inaccesibil pentru administrarea pe cale sistemică.

Terapia sistemică determină concentrații mai înalte de substanțe medicamentoase în sânge, organe și mușchi decât cele obținute prin piele.

Deoarece substanțele medicamentoase sunt neselective în acțiunea lor farmacologică, efectele sistemice sau efectele secundare nedorite vor fi completate cu efectele uzuale dorite, pe piele.

Totuși, unele substanțe aplicate pe suprafața pielii au capacitatea de a difuza epiderma viabilă și în derm, în concentrații adecvate, pentru a produce activitatea farmacologică scontată în țesuturile locale. Difuzia dincolo de această regiune conduce la captarea sistemică și la diluarea substanței active, dar în general nivelurile sistemice din țesuturi sunt neapreciabile și farmacologic neglijabile.

– efectul rezervor al pielii: acest rol a fost demonstrat pentru stratul cornos; unele substanțe medicamentoase pot fi stocate în concentrații farmaceutic active, pe receptorii specifici, mai multe zile, de exemplu, dermocorticoizii; practic aceasta impune respectarea ritmului optim de administrare (zilnic sau la interval de câteva zile);

– efect optim în penetrarea substanțelor medicamentoase prin diferitele structuri ale pielii, utilizând excipienți adecvați;

– creșterea timpului de remanență la nivelul zonei tratate și mărirea procesului de absorbție a substanței medicamentoase ;

– realizarea unui efect sistemic (general) prin administrarea unor substanțe medicamentoase prin piele (sub formă de plasturi), evitându-se astfel degradarea acestora în mediul gastric și evitarea first pass effect.

Acest efect sistemic este posibil prin utilizarea de substanțe medicamentoase puternic active, cu proprietăți fizico-chimice ce permit penetrarea ușoară prin piele. De asemenea, este important ca substanța medicamentoasă să nu prezinte tendința de a induce reacții nedorite pe piele.

Terapia locală prezintă și unele dezavantaje:

– acțiune ineficientă a unor substanțe medicamentoase la nivelul dermic ; de exemplu, unele substanțe sunt active în maladiile cutanate numai când sunt administrate pe cale generală, astfel sunt: izotretinoinul (în (în acnee), metotrexatul (în psoriazis), ciclosporinele.

– Absența efectului după administrarea locală se datorează faptului că substanțele:

sunt distruse la suprafața pielii, sub acțiunea factorilor externi sau prin metabolizare epidermică; substanța devine activă în urma administrării pe cale generală numai după transformarea într-un metabolit eficace; nu prezintă o penetrație optimă prin piele ; trebuie să prezinte o specificitate mare.

– Apariția unor efecte secundare nedorite, în cazul în care pielea sau mucoasele sunt lezate sau descuamate caracterizate prin pierderea straturilor epidermice superioare (ceea ce are loc în : psoriazis, arsuri, incizii și alte leziuni traumatice). În aceste cazuri, absorbția substanței active poate fi intensificată considerabil cu riscul producerii unor efecte sistemice nedorite;

O precauție deosebită în alegerea formei farmaceutice se va acorda mai ales în cazul în care zona ce urmează să fie tratată prezintă răni, cu capilarele sangvine descoperite, arsuri pe suprafețe mari; în aceste condiții, substanța medicamentoasă este ușor eliberată și absorbită și poate produce efecte sistemice nedorite.

3.2. CLASIFICARE

Diferitele tipuri de unguente se pot clasifica în funcție de criterii variate, care depind de natura bazei de unguent, de modul de dispersie a substanțelor, de formulare, fabricare; cale de administrare, acțiune ,criterii de formulare :

– unguente magistrale;

– unguente oficinale;

– unguente industriale;

1 . Natura bazei de unguent

– Unguente cu baze anhidre: caracterizate în funcție de afinitatea față de apă ;

– Unguente cu baze hidratate

Acestea conțin diferite baze de unguent, emulgatori și proporții diferite de apă. Se divid în două grupe:

a. sisteme emulsionate: formate din cel puțin două faze : o fază lipofilă (L) și o fază hidrofilă (H) stabilizate cu ajutorul emulgatorilor; cu consistență semisolidă și sunt cunoscute sub denumirea de creme. La rândul lor se divid în 3 grupe :

Sisteme de tipul H/L, corespund la bazele de absorbție hidratate, numite și unguente-emulsii de tip H/L sau creme hidrofobe. Se obțin prin adăugarea de apă în bazele anhidre de absorbție clasice, unele baze permit o încorporare a unei cantități mici de apă, altele sunt saturate.

Exemple: lanolina hidratată, unguentul cetilic hidratat, cold cream;

sisteme de tipul L/H: unguente-emulsii de tipul L/H numite și creme hidrofile sau creme lavabile. Acestea conțin un cuplu de emulgatori format dintr-un agent hidrofil în proporție mare și un agent lipofil, cu rol de co-emulgator. Uneori acest cuplu este numit ceară emulgatoare.

sisteme mixte numite și creme amfifile care conțin proporții aproape echivalente din faza apoasă și uleioasă, cât și un procent mare de emulgator.

Cremele au afinitate și pentru apă, și pentru ulei și pot fi diluate de ambele faze. Permit dispersarea unei cantități mari de substanță medicamentoasă.

Cele trei tipuri de sisteme emulsionate pot fi obținute cu același sistem de tensioactivi, variind proporția de excipient hidrofob.

2. Gradul de dispersie a substanței medicamentoase în baza de unguent

– unguente-soluții: cu substanțe dizolvate în baza de unguent (unguente monofazice);

– unguente-emulsii tip H/L și L/H, cu substanțe emul- sionante în baza de unguent (unguente bifazice), numite și creme;

– unguente-suspensii cu substanțe insolubile dispersate în baza de unguent (unguente bifazice), numite și paste;

– unguente-polifazice (mixte) cu mai multe substanțe medicamentoase, dispersate diferit (dizolvate, emulsionate sau suspendate) în baza de unguent;

3. Procedeul de fabricare

– unguente sterile incluse în categoria 1 (FIP), din care fac parte: unguentele oftalmice, unguentele cu antibiotice, unguentele administrate pe răni deschise, pielea lezată grav, pielea sugarilor;

– unguente pentru care se prevede o anumită încărcătură microbiană, cu lipsa unor microorganisme; aceste unguente sunt incluse în categoria a 2-a: unguente dermice și în categoria a 3-a – unguente rectale;

4. Modul de repartizare a dozelor în recipient

– unguente multidoze (tuburi, cutii);

– unguente unidoză (capsule gelatinoase, sașete);

5. Capacitatea de pătrundere și locul de manifestare a efectului terapeutic

– unguente cu acțiune locală :

– unguente epidermice : de suprafață, de acoperire pentru tratarea afecțiunilor stratului superficial al epidermei;

– unguente endodermice : cu acțiune mai în profunzime pentru tratarea afecțiunilor straturilor mai profunde ale pielii: epiderma vie, dermul și anexele cutanate;

– unguente diadermice, intradermice sau de penetrație, care ajung de la locul de administrare în straturile cele mai profunde, sub piele : structuri necutanate : mușchi și articulații; această grupă se situează între unguentele cu acțiune locală și unguentele cu acțiune generală și mai sunt numite unguente cu acțiune regională ;

– unguente cu acțiune generală, la distanță sau sistemică, numite și unguente transdermice : reprezintă o administrare transcutanată sau percutanată (prin piele) a unei substanțe medicamentoase, care ajunge în vasele de sânge și limfatice, iar de aici în circulația generală.

6. Scopul utilizării

– unguente terapeutice:

– unguente dermice, administrate pe piele;

– unguente transmucozale, administrate pe mucoase;

– unguente de protecție contra acțiunii factorilor externi sau a noxelor industriale; formează o peliculă protectoare pe piele;

– unguente cosmetice: în scop igienic, de întreținere sau de înfrumusețare;

– unguente pentru facilitarea diagnosticului: lubri- fianți pentru catetere, endoscopie, ecografie, electrocardiografie, bronhoscopie;

7. Calea de administrare

– unguente dermice, care se administrează pe piele :

– unguente terapeutice;

– unguente de protecție ;

– unguente cosmetice;

– unguente transmucozale, administrate pe mucoase :

– unguente oftalmice;

– unguente nazale;

– unguente otice;

– unguente oro-gingivale;

– unguente vaginale;

– unguente rectale;

– unguente uretrale;

8. Acțiunea farmacologică : unguente antimicrobiene, antimicotice, antiinflamatoare, antiparazitare, anti- pruriginoase, antihemoroidale, antiacneice, anestezice, antiseboreice, antipsoriatice, calmante, revulsive, epitelizante, sicative, răcoritoare, cicatrizante, de acoperire (protecție și cosmetice).

3.3. FORMULAREA UNGUENTELOR

Terapia pielii este un paradox: la prima vedere ea apărând ca fiind o formă simplă de tratament, dar la o examinare mai detaliată se dovedește că formularea produselor pentru tratamentul pielii reprezintă una din cele mai dificile probleme.

Afecțiunile dermatologice se caracterizează prin fapul că ele produc modificări ale structurii și funcționale ale pielii; aceste procese pot avea o etiologie și o simptomatologie foarte diferită, cât și tipuri variate de manifestare.

Toate acestea determină un tratament independent pentru fiecare pacient și uneori necesită medicație pe cale sistemică. De aceea pentru formularea unui unguent, cât și în vederea recomandării sale pacientului, atât medicul, cât și farmacistul trebuie să ia în considerație diferiți factori

– identificarea maladiei care urmează să fie tratate

– stadiul afecțiunii: acută, subacută sau cronică;

– zona de tratat: piele sau mucoase, lezate sau nu, acoperite de păr sau nu; nivelul și suprafața pielii, stratul de epiderma viabilă, derm, anexele pielii sau circulați sistemică.

Pentru obținerea unguentelor se utilizează următoarele componente:

– baze de unguent;

– substanțe active;

– și uneori auxiliari.

Baze de unguent

Sunt componente de importanță deosebită a unguentelor deoarece în funcție de tipul bazei poate fi influențat efectul terapeutic. Bazele de unguent trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie inerte chimic și fiziologic;

– să încorporeze ușor apa sau alte lichide;

– să prezinte afinitate față de lipoizii pielii;

– să aibă o consistență corespunzătoare încât să permită etalarea pe epitelii sau mucoase fără a se fluidifica la temperatura de 370C;

– să fie stabile;

– să funcționeze corespunzător scopului urmărit (unguent de protecție, unguent de penetrație etc.);

– să nu aibă miros neplăcut;

– să nu modifice pH-ul pielii.

Nu există nici o bază care să corespundă din toate punctele de vedere dar având diferiți excipienți se pot realiza combinații care pot răspunde satisfăcător acestor cerințe.

Pentru obținerea unguentelor se utilizează următoarele categorii de baze:

Baze liposolubile sau baze grase

Din acest grup fac parte următoarele tipuri de baze:

– geluri cu hidrocarburi;

– lipogeluri sau baze grase (de origine animală sau vegetală);

– silicongeluri.

Baze de unguent emulsii. În funcție de emulgator utilizat sunt împărțite în două grupe:

– baze emulsive A/U;

– baze emulsive U/A.

Baze liposolubile

Geluri cu hidrocarburi.

Sunt baze lipofile utilizate ca atare pentru obținerea unguentelor protectoare sau în combinații cu alți excipienți și emulgatori pentru obținerea bazelor de penetrație.

Acest tip de baze prezintă următoarele avantaje:

– stabilitate față de agenții atmosferici (nu râncezesc);

– compatibilitate cu majoritatea substanțelor medicamentoase prescrise la medicamente;

– consistență corespunzătoare sau care poate fi modificată ușor prin adaos de hidrocarburi lichide sau solide.

Gelurile cu hidrocarburi au următoarele dezavantaje:

– penetrație redusă prin piele;

– cedare greoaie a substanțelor încorporate;

– capacitate redusă de a încorpora apa;

– astupă porii pielii etc.

Din această categorie de baze vom prezenta următorii excipienți:

a) Vaselina albă. Vaselinum album F.R. X

Această bază a fost descoperită de Chesebourgh în 1871 iar utilizarea dermatologică a început din anul 1878, astăzi fiind cel mai utilizat excipient în diferite baze de unguent.

Vaselina este un amestec semisolid de hidrocarburi saturate, obținute din petrol, purificate și decolorate prezentându-se ca o masă albă, cu aspect omogen, onctoasă, opacă în strat gros translucidă în strat subțire, fără miros și fără gust. În stare topită are o slabă fluorescență verde-albăstruie iar punctul de picurare este între 380C și 550C.

Vaselina este ușor solubilă în solvenți apolari (acetonă, benzen, cloroform, eter) și practic insolubilă în solvenți polari (alcool, apă, glicerină). Vaselina este miscibilă cu parafină lichidă, cu uleiuri vegetale (cu excepția uleiului de ricin).

Printre avantajele utilizării vaselinei amintim: stabilitatea crescută (nu se râncezește, nu este saponificată de săruri alcaline), dar prezintă și unele dezavantaje dintre care menționăm: capacitatea mică de a încorpora apa (încorporează 3-5% după triturare energică).

Capacitatea redusă de a încorpora apa poate fi corectată prin utilizarea unor emulgatori care cresc indicele de apă al vaselinei (prin indice de apă se înțelege cantitatea de apă care poate să fie încorporată de 100 g bază la temperatura obișnuită).

Astfel:

– prin adaosul de 5% lanolină indicele de apă al vaselinei crește la 78%;

– prin adaos de 10% lanolină indicele de apă a al vaselinei crește la 88%;

– prin adaos de 1% alcool cetilic indicele de apă al vaselinei crește la 40%;

– prin adaos de 3% alcool cetilic indicele de apă al vaselinei crește la 50%;

– prin adaos de 5% colesterol indicele de apă crește până la 200%.

Un alt dezavantaj al vaselinei este punctul de topire scăzut, uneori deranjant mai ales în anotimpul călduros, inconvenient care poate fi corectat prin adaos de auxiliari care cresc consistența (ceară, parafină solidă).

Vaselina este întrebuințată în unguente protectoare sau în unguente de penetrație (în combinație cu diferiți emulgatori).

Alte dezavantaje din punct de vedere terapeutic sunt: lipsa de afinitate a vaselinei față de lipoizii pielii, puternica gresare a pielii fiind greu îndepărtată prin spălare și blocarea drenajului mai ales când este aplicată pe răni deschise.

Vaselina astupă porii pielii, poate să producă iritații locale iar în organism joacă rolul unui corp străin.

În vaselină se pot dizolva următoarele substanțe: mentol, camfor, uleiuri volatile, fenol, acid benzoic.

Vaselina prezintă incompatibilități cu următoarele substanțe ca de exemplu: balsam de peru, gudroane minerale etc. Rezolvarea acestor probleme poate fi realizată prin adaos de lanolină în cantități corespunzătoare.

b) Parafina lichidă. Paraffinum Liquidum F.R. X

Sinonime: ulei de parafină, ulei de vaselină.

Parafina lichidă este un amestec de hidrocarburi saturate lichide obținut la distilarea petrolului și se prezintă ca un lichid incolor, uleios, fără miros, fără gust, lipsit de fluorescență la lumina zilei cu punctul de fierbere de 3600C. Această bază se amestecă în orice proporție cu uleiuri grase (excepție uleiul de ricin), este solubilă în benzen cloroform, eter, foarte greu solubilă în alcool și practic insolubilă în apă.

Parafina lichidă se utilizează ca bază de unguent lipofilă, ca atare sau în anumite formulări. Acest excipient se utilizează și la dispersarea substanțelor solide insolubile prescrise în concentrații de până la 5% în unguente de suspensii.

c) Parafina solidă. Paraffinum

Este un amestec de hidrocarburi saturate solide, obținut la distilarea petrolului și se prezintă ca o masă albă, solidă, cu structură microcristalină, onctoasă la pipăit, fără miros, fără gust, cu punct de topire între 50-570C.

Parafina solidă este insolubilă în apă și alcool, foarte puțin solubilă în alcool absolut, ușor solubilă în eter, cloroform, benzen, uleiuri grase și volatile.

După topire, este miscibilă cu ceara, cetaceumul și alte grăsimi.

Această bază este utilizată în concentrație în 2-5% pentru creșterea consistenței unguentelor.

Ca proprietăți fiziologice parafina este asemănătoare vaselinei și uleiului de parafină.

Lipogeluri sau baze de unguent grase

În această categorie sunt incluse baze grase de origine animală sau vegetală. Aceste baze nu conțin emulgatori dar prin acțiune mecanică pot încorpora mici cantități de apă. Lipogelurile sunt mai bine tolerate decât bazele anterioare, având o penetrație dermică mai bună, iar substanțele încorporate sunt cedate mai ușor.

Lipogelurile se utilizează pentru unguente protectoare dar mai ales pentru unguente de penetrație având dezavantajul că se autooxidează (râncezesc) iritând astfel chiar pielea sănătoasă.

a) Untura de porc. Adeps suillus, Axungia

Este o grăsime extrasă din țesutul adipos al porcinelor și conține trigliceride ale acizilor palmitic, stearic și oleic. Axungia se prezintă ca o masă semisolidă, (moale) albă, omogenă cu miros și gust caracteristic, solubilă în solvenți apolari (eter, cloroform, benzen, eter de petrol), puțin solubilă în alcool și practic insolubilă în apă.

Untura de porc se topește la temperaturi cuprinse între 34-460C. Datorită punctului de topire scăzut se înmoaie mai ales în anotimpul cald, inconvenient care poate fi corectat prin adaos de ceară în concentrație de până la 5%. Acest excipient are avantajul unei compoziții asemănătoare lipoizilor pielii, dezavantajul fiind însă capacitatea mică de a încorpora apa. Indicele de apă poate fi crescut în următorul mod:

– prin adaos de 10% ceară, untura de poc poate încorpora 23% apă;

– prin adaos de 15% lanolină cantitatea de apă încorporată crește până la 70%;

– prin adaos 3% alcool cetilic poate încorpora 240% apă.

Pentru oprirea autooxidării respectiv pentru a preveni râncezirea, se pot adăuga antioxidanți: esteri ai acidului galic, acid benzoic, acid nordhidroguaiaretic 0,01%, butilhidroanisol 0,01% etc.

b) Seul. Sebum ovine

Se obține prin topirea țesutului adipos de la ovine și conține trigliceride ale acizilor palmitic, stearic și oleic. Seul se prezintă ca o masă semifluidă, de culoare albă, cu miros particular neplăcut, punct de topire între 45-520C și ușor autooxidabil.

c) Ceara galbenă. Cera flava (F.R. X). Ceara albă. Cera alba

Ceara galbenă se obține prin topirea fagurilor de albine după îndepărtarea mierii urmată de eliminarea apei după solidificare.

Produsul conține:

– 70-75% esteri ai alcoolilor superiori cu acizii palmitic, hidroxipalmitic și cerotic;

– 14% acizi grași liberi;

– 12% hidrocarburi corespunzătoare alcoolilor din ceară alături de cantități mici de alcooli liberi și sitosterină.

Ceara galbenă se prezintă ca o masă solidă sub formă de plăci cu aspect uniform de culoare galbenă sau brun deschisă, cu miros caracteristic, fără gust și punct de topire cuprins între 62-650C. În stare topită se prezintă sub formă de lichid limpede de culoare galbenă. Ceara se dizolvă în solvenți apolari (benzen, cloroform, uleiuri volatile), este solubilă în eter prin încălzire, greu solubilă în alcool la fierbere și practic insolubilă în apă și alcool diluat. Este miscibilă în stare topită cu vaselina, uleiul de parafină și cu alte uleiuri grase.

Produsul este utilizat ca excipient pentru creșterea vâscozității bazelor de unguent cât și datorită efectului emulgator realizat de acidul cerotic în prezența tetraboratului de sodiu.

d) Cetaceul. Cetaceum (F.R. X)

Sinonime: Albul de balenă, spermacet.

Cetaceul este un produs obținut din cavitățile craniene și pericraniene ale cașalotului, și conține în cantități mari palmitat sau miristiat de cetil cât și trigliceride, acizi grași și alcooli liberi.

Produsul se prezintă ca o masă albă, cu aspect cristalin, sau structură lamelară, onctoasă la pipăit, miros slab caracteristic, fără gust, cu punt de topire între 45-540C, după topire devenind un lichid limpede și incolor. Cetaceul este solubil în solvenți apolari (eter, cloroform etc.), solubil în alcool prin încălzire la aproximativ 700C și practic insolubil în apă. Este inert chimic și nu râncezește.

Produsul se utilizează în amestec cu alți excipienți contribuind la creșterea vâscozității și a capacității de încorporare a apei fără a avea proprietăți emulgatoare.

e) Acizi grași. Intră în compoziția grăsimilor sub formă de esteri ai glicerinei dar pot fi utilizați și ca atare sau sub formă se săruri metalice (săpunuri),esteri cu sorbitanul (sorbitan) etc.

f) Uleiuri vegetale. În practica farmaceutică se utilizează diferite uleiuri vegetale: ulei de floarea soarelui, ulei de ricin, ulei de migdale, ulei de măsline, ulei de semințe de dovleac etc.

Uleiurile se utilizează în combinații cu alți excipienți care au consistență mai ridicată contribuind la obținerea unei consistențe potrivite. Uleiurile au proprietăți emoliente utilizate în tratamente percutane însă prezintă dezavantajul autooxidării, fenomen mai accentuat în prezența apei.

g) Untul de cacao – Cacao oleum (F.R. X)

Sinonime: Butyrum cacoao, Oleum Thebromatis.

Produsul se obține din semințele decorticate și presate ale plantei Theobroma cacao având în compoziție gliceride ale acizilor palmitic, stearic, oleic și linoleic. Produsul se prezintă ca o masă solidă, slab gălbuie, cu punct de topire între 32-350C, solubil în solvenți apolari, miscibil cu diferite baze grase și insolubil în apă.

Untul de cacao nu încorporează apă și nici nu emulsionează.

Butyrul se utilizează mai ales pentru obținerea unguentelor cosmetice.

h) Stearina – Stearinum (F.R. X)

Sinonime: Acidum stearicum, Acidum stearinicum

Stearina conține un amestec de acizi grași și anume: acid palmitic, stearic și oleic, prezentându-se ca o masă cristalină albă sau paiete albe, grasă la pipăit, fără miros, sau miros slab specific, și punct de topire între 56-700C.

Stearina este utilizată pentru creșterea consistenței bazelor de unguent și de asemenea pentru obținerea unguentelor emoliente și protectoare (unguent cu stearină).

Silicongeluri

Siliconii sunt polimeri sintetici macromoleculari a derivaților organici de siliciu care au în molecula lor două tipuri de legături:

– legătura siloxan (-Si – O – Si-) legătura care îi apropie mai mult de silicați (derivați anorganici ai siliciului);

– legătura siliciu-carbon care apropie aceste produse de derivații organici ai siliciului.

Siliconii sunt substanțe puternic hidrofobe cu tensiune superficială scăzută, solubili în eteri, benzen, xilen, insolubile în apă, alcool, acetonă, glicerină, uleiuri vegetale și minerale.

Pentru prepararea unguentelor se utilizează uleiuri de silicone cu vâscozitate cuprinsă între 200-1000 cst în prezența emulgatorilor (polisorbați, laurilsulfat de sodiu) sau se pot amesteca cu uleiuri, glicerina, săpun PEG etc.).

Siliconii sunt substanțe inerte chimic și fiziologic, nu astupă porii pielii, sunt termostabile, vâscozitatea variază puțin cu temperatura, silicoanele sunt suportate bine de piele, nu gresează epidermul, nu-l deshidratează și au proprietatea de a reține radiațiile ultraviolete, proprietate pentru care sunt utilizate în obținerea unguentelor de protecție.

Baze de unguent emulsii

În această categorie avem două tipuri de baze:

– baze de unguent emulsie A/U;

– baze de unguent U/A.

Baze de unguent emulsie A/U

Sunt compuse din una sau mai multe substanțe de natură grase și un emulgator de tip A/U (alcool superior, colesterol, ceruri etc.). Aceste baze sunt capabile să încorporeze o anumită cantitate de soluție apoasă, hidroalcoolică datorită emulgatorului.

Bazele de unguent A/U facilitează pătrunderea substanțelor medicamentoase în organism (crescând efectul terapeutic), datorită afinității acestor baze cu lipoizii pielii, cât și datorită prezenței emulgatorului care contribuie la transferul substanțelor din baza de unguent în straturile profunde ale pielii.

În continuare vom prezenta câteva baze de unguent din acest grup.

a) Alcoolul cetilic se prezintă ca o masă solidă albă, sub formă de lamele strălucitoare, grasă la pipăit cu punct de topire între 45-500C când rezultă un lichid slab gălbui.

Substanța este insolubilă în apă, se dizolvă în alcool, cloroform și în solvenți organici. Nu se autooxidează (nu râncezește), nu este iritant pentru piele, iar emulsiile rezultate sunt rezistente la căldură, oxidare și la pH acid.

b) Alcool cetilstearilic – Alcoholum cetylstearilicum (F.R. X). Produsul este un amestec de alcool stearilic și alcool cetilic. Are proprietăți asemănătoare alcoolului cetilic în locul căruia poate fi utilizat. În F.R. X figurează o monografie „Alcoholum cetylstearylicum emulsificans) care conține:

– alcool cetilstearilic 90 g;

– cetilstearilsulfat de sodiu 10 g;

– apă 5 g;

preparându-se în modul indicat în monografia respectivă (prin fuziunea la cald).

c) Colesterol – Cholesterolum (F.R. X)

Sinonime: colesterină

Substanța se prezintă ca o pulbere cristalină albă sau slab gălbuie, fără miros, fără gust. Sub influența luminii și la căldură se colorează în galben.

Colesterolul are punctul de topire între 147-1500C, este ușor solubil în eter cloroform, miscibil cu uleiuri vegetale minerale, este puțin solubil în alcool și practic insolubil în apă. Datorită prezenței grupărilor OH hidrofile în moleculă și datorită restului lipidic substanța se comportată ca emulgator A/U fiind utilizat pentru obținerea bazelor de unguent emulsii în concentrații cuprinse între 1-5%.

d) Eucerina. Este un amestec de vaselină cu colesterol sau oxicolesterol în concentrații cuprinse între 1-5%. Eucerina 5% poate încorpora până la 200% apă. În amestec cu uleiuri vegetale capacitatea de emulsionare a apei poate să fie mărită până la 320% apă.

e) Alcoolii de lână, Alcoholes lanae (F.R. IX)

Sinonime: Lanalcoholi, Lanalcolum

Produsul se obține prin saponificarea, separarea și purificarea din lanolină a fracțiunilor care conțin alcooli sterolici. Acest produs conține cel puțin 28% colesterol și se prezintă ca o masă ceroasă, galben-brună cu miros și gust slab caracteristic, punct de topire aproximativ 700C și proprietăți asemănătoare lanolinei. Această bază se utilizează în concentrații de 5-6% pentru obținerea bazelor de unguent emulsii A/U.

f) Ceruri – Lanolina – Adeps lanae anhydricus (F.R. X)

Produsul se obține prin extracția și purificarea lipidelor din lâna obținută de la ovine. Din punct de vedere chimic lanolina are următoarea compoziție chimică:

– 95% esteri ai acizilor grași cu alcooli alifatici superiori, alcooli steroidici și triterpenici;

– 3-4% colesterol și izocolesteroli liberi;

– cantități mici de acizi grași și alcooli neesterificați.

Lanolina se prezintă ca o masă vâscoasă, de consistență onctuoasă, filantă de culoare galbenă cu miros caracteristic, cu punctul de topire cuprins între 36-420C.

Lanolina se dizolvă în alcool absolut la fierbere, este solubilă în solvenți apolari (benzen, cloroform, acetat de etil, acetonă, eter), practic insolubilă în apă și miscibilă cu uleiuri vegetale și parafină lichidă.

Lanolina este un emulgator A/U cu capacitate de emulsionare mare și anume:

– emulsionează până la 200-300% apă:

– până la 140% glicerină;

– 40% alcool 700

Tendința de râncezire este mai mică decât la axungia și decât la uleiurile vegetale. F.R. X prevede conservarea produsului în recipiente bine închise, ferit de lumină și la o temperatură de cel mult 250C. Pentru a îmbunătăți conservarea se adaugă antioxidanți (butilhidroanisol 0,02%, acid nordihidroguaiaretic 0,01%, tocoferol 0,1% sub formă de soluții alcaline).

Lanolina penetrează în stratul superficial al pielii mai puțin decât untura de porc, dar mai bine decât vaselina iar cedarea substanțelor active este de asemenea intermediară între vaselină și untură de porc. Datorită proprietăților emulsive substanțele sunt bine absorbite din baze de unguent care conțin lanolină.

Lanolina nu se utilizează ca atare ci în asociere cu alți excipienți în concentrații cuprinse între 5-25%. Este contraindicată aplicarea lanolinei pe răni deschise a lanolienilor deoarece este întârziat procesul de vindecare al rănilor. F.R. X prevede utilizarea în practica farmaceutică al lanolinei hidratate care conține 25% apă și 75% lanolină anhidră.

g) Grăsimi și uleiuri hidrogenate

Aceste produse se obțin prin hidrogenarea parțială sau totală a legăturilor nesaturate din acizii grași nesaturați din molecula trigliceridelor sau sub formă liberă. Proprietățile acestor baze diferă în funcție de gradul de saturare și de proveniența lor. Aceste baze prezintă stabilitate superioară grăsimilor și anume: nu râncezesc, prezintă afinitate pentru lipoizii pielii etc.

Consistența acestor baze este asemănătoare parafinei solide sau cerurilor, dar desigur diferită de la un produs la altul și aceasta în funcție de gradul de hidrogenare a grăsimii respective.

Baze de unguent emulsie U/A

a) Baze de unguent care conțin săpunuri alcaline (unguente cu stearină). Aceste baze au în conținut săpun de stearină, acid stearic, glicerol, sunt utilizate în prepararea unguentelor protectoare și în diferite creme cosmetice.

Acest tip de baze sunt incompatibile cu fenoli acizii, săruri acide, rezorcină;

b) Baze de unguent conținând ceruri emulgatoare. Aceste baze sunt compuse din doi sau mai mulți emulgatori cu caracter opus prezenți în diferite proporții: 9/1, 8/2, 7/3

În compoziția acestor baze predomină de obicei emulgatorul A/U, emulgatorul U/A fiind în proporții mai mici.

Un exemplu de emulgator din acest grup este alcoolul cetilstearilic emulsificans oficinal în F.R. X a cărui obținere a fost prezentată anterior.

Unguentele care conțin acest tip de emulgator prezintă stabilitate față de variații ale pH-ului și sunt compatibile cu majoritatea substanțelor active.

Aceste baze prezintă incompatibilitate față de următoarele substanțe: azotat de argint, ihtiol, acid benzoic, tetraciclină.

c) Baze de unguent cu emulgatori complecși. Acest tip de baze conțin în proporții echimoleculare emulgator U/A (agent tensioactiv ionogen sau neionogen) și un emulgator lipofil A/U (span, alcooli alifatici superiori, colesterol ) ;

Baze hidrosolubile. Aceste baze sunt constituite din substanțe macromoleculare cu capacitate ridicată de gelificare și care pot încorpora o cantitate mare de apă.

În funcție de structura chimică aceste baze sunt împărțite în geluri cu polietilenglicol și hidrogeluri.

Geluri cu polietilenglicoli

Sunt amestecuri de polimeri macromoleculari hidrofili sintetici oficinali în F.R. X sub denumirea de „Macrogola” care se obțin prin polimerizarea oxidului de etilen în prezența apei.

În funcție de masa moleculară polietilenglicolii pot fi împărțiți în următoarele trei grupe:

– polietilenglicoli solizi având masă relativă cuprinsă între 4.000-6000;

– polietilenglicoli semisolizi având masa relativă de aproximativ 1.500;

– polietilenglicoli lichizi având masa relativă cuprinsă între 400-600.

Baze de unguent care conțin polietilenglicoli rezultă prin amestecarea în proporție bine determinată a unui polietilenglicol lichid cu un polietilenglicol solid.

Utilizarea bazelor de unguent cu polietilenglicoli prezintă următoarele avantaje:

– sunt lavabile;

– nu produc iritații ale pielii;

– nu obturează porii pielii;

– favorizează drenajul exudatelor ameliorând astfel curățirea plăgilor;

– au bune calități reologice (etalare pe tegument);

– au efect bactericid.

Baze de unguent cu polietilenglicoli au și următoarele dezavantaje:

– sunt higroscopice;

– au acțiune osmotică, întârziind astfel cedarea substanțelor active;

– nu se pot utiliza pentru prepararea unguentelor oftalmice;

– deshidratează pielea.

Polietilenglicolii se utilizează pentru obținerea unguentelor de penetrație. În F.R. X avem oficinal unguentul de Macrogol care conține amestec în cantități egale polietilenglicoli de 400 și 4000.

Hidrogeluri

Aceste baze sunt formate din substanțe macromoleculare organice sau anorganice care au capacitate ridicată de hidratare și care după îmbibare cu apă dau geluri.

Utilizarea hidrogelurilor se bazează pe următoarele caracteristici sunt lavabile; sunt preferate pentru persoanele cu pielea sensibilă la grăsimi, pentru tratamentul afecțiunilor oculare și pentru tratamentul regiunilor păroase sau pe mucoase; prezintă toleranță cutanată bună; resorbția substanțelor medicamentoase din aceste baze este superioară bazelor grase; sunt compatibile cu multe substanțe active ținându-se totuși cont de caracterul ionogen atât al bazelor de unguent cât și de substanțele active încorporate.

Hidrogelurile prezintă următoarele dezavantaje:

– pierd ușor apa;

– sunt ușor invadate de microorganisme ceea ce impune adăugarea obligatorie a conservanților.

Hidrogelurile utilizate ca bază de unguent se pot clasifica în următoarele grupe:

– hidrogeluri organice (guma arabică, amidon etc.);

– hidrogeluri anorganice (bentonită, aerosil etc.);

– hidrogeluri semisintetice (metilceluloză, carboximeticeluloză sodică);

– hidrogeluri sintetice (alcool polivinilic, polivinilpirolidonă etc.).

a) Hidrogeluri organice

Hidrogelul de amidon, glicerolatul de amidon (F.R. X)

Această bază conține 7-8% amidon care în prezența glicerinei dă un gel cu proprietăți reologice. Capacitatea de gelificare se datorează amilopectinei, care este fracțiunea insolubilă a amidonului. Amilopectina formează după îmbibarea cu apă un schelet solid în ochiurile căruia se găsește apa în care s-a dizolvat fracțiunea solubilă a amidonului (amiloza).

Glicerina limitează pierderea de apă și favorizează dizolvarea amidonului hidratat rezultând un gel translucid. Această bază este utilizată ca emolient , sau având diferite substanțe active încorporate în diferite scopuri terapeutice.

Hidrogelul de pectină. Pectina este un polizaharid solubil în apă care formează cu apă la concentrații mici o soluție coloidală vâscoasă cu reacție acidă. În concentrații cuprinse între 5-10% pectina dă în prezența apei geluri vâscoase.

Hidrogeluri cu alginați. Acidul alginic este utilizat sub formă de săruri (de natriu, calciu, potasiu, amoniu) care în prezența apei în concentrații cuprinse între 3-7% formează după dispersare în prezența glicerolului adăugat în proporție 10% un gel cu bune calități reologice.

Datorită invadării cu microorganisme impune adăugarea de conservanți antimicrobieni.

b) Hidrogeluri anorganice

Hidroxid de aluminiu coloidal (Baymal) Este un produs cationic care datorită grupărilor reziduale de acid acetic, are în dispersii apoase pH 4,2-4,5.

La prepararea dispersiilor este necesară aplicarea unei acțiuni mecanice prin agitare cu mare viteză. Dacă se mai adaugă și alte componente, acestea se amestecă, după ce s-a realizat dispersia de hidroxid de aluminiu. Nu se dispersează în soluții apoase de electroliți deoarece electroliții cauzează creșterea vâscozității. Această vâscozitate crește cu tipul anionului adăugat, anionii bivalenți având față de anioni monovalenți un efect mai mare.

Aerosili – este un bioxid de siliciu pur utilizat ca gel în concentrație de 8%. Suprafața particulelor conține numeroase grupări silanol care îi conferă capacitatea de a forma gel. Gelul moale obținut se menține dacă se obține prin agitare cu apă după ce se lasă în repaus; agitarea prelungită îl poate converti într-un sol ireversibil.

In apa și în lichide polare se obțin geluri satisfacătoare dacă se adaugă săpunuri alcaline sau stearat de trietanolamina. In lichidele nepolare aerosilul da geluri stabile tixotropice.

c) Hidrogeluri semisintetice

Hidrogelul cu metilceluloză. Metilceluloza este eterul metilic al celulozei și se prezintă sub formă de pulbere albă sau slab gălbuie, fără miros și fără gust. Cu apa formează geluri plastice în concentrații de 4-5%, prin hidratare la cald și dizolvare la rece.

Gelul de metilceluloză este neionic, inert fiziologic și cedează bine substanțele active. Deoarece este mediu prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor se impune adaosul de conservant.

Hidrogelul de carboximetilceluloză sodică. Produsul este un polieter carboximetilenic al celulozei și se prezintă ca o pulbere albă, granuloasă, higroscopică, cu gust mucilaginos, foarte slab sărat și inodor.

Hidrogelul se obține prin dispersarea substanței în concentrații de 5-6% în prezența a 10% glicerol, după care se adaugă la cantitatea prevăzută soluția conservantă. Hidrogelul are caracter anionic.

d) Hidrogeluri sintetice

Hidrogelul cu alcool polivinilic. Această substanță formează geluri de consistență potrivită, în concentrații între 12-15%, care se prepară prin hidratarea pulberii cu soluție conservantă la rece, urmată de dizolvarea la cald, completându-se după dizolvare apa evaporată.

Hidrogeluri cu carbopol. Carbopolul este un polimer anionic activ al acidului acrilic, care se prezintă sub formă de pulbere albă cu densitate mică și formează geluri în concentrații cuprinse între 0,5-1,5%.

În practica farmaceutică se utilizează mai multe sorturi de carbopol, și anume: carbopol 940, 974 etc. Gelul cu carbopol se obține în următorul mod: peste soluția conservantă se adaugă „per descensum” carbopolul, lăsându-se 24 de ore pentru hidratare.

După îmbibarea cu apă, soluția coloidală obținută se neutralizează cu hidroxid de sodiu 10%, în cantități de 30 g hidroxid de sodiu, 10% pentru 1 kg carbopol 1%. După neutralizare se obține un gel cu bune proprietăți reologice, utilizat atât pentru tratamente de suprafață (gel cu sulf) cât și pentru dirijare sistemică a substanței active (gel cu diclofenac).

Hidrogelul cu polivinilpirolidonă. Această substanță formează geluri în concentrații cuprinse între 10-15% prin triturarea pulberii cu o parte din soluția conservantă, după care se adaugă treptat restul soluției.

2.4. PREPARAREA UNGUENTELOR

Pentru obținerea unguentelor se parcurg următoarele faze de lucru:

– pregătirea bazei de unguent;

– dispersarea substanțelor active în baza de unguent;

– ambalarea, etichetarea și expedierea unguentelor preparate.

A. Pregătirea bazei de unguent

Pentru prepararea unguentelor bazele sunt selectate în funcție de scopul terapeutic urmărit. La bazele de unguent oficinale în F.R. X, avem indicat modul de preparare în cadrul monografiei respective. La bazele neoficinale în F.R. X, prepararea se face în funcție de excipienții din compoziția bazelor cât și a substanțelor active care vor fi încorporate.

Baze de unguent emulsii de tip A/U. Aceste baze se prepară prin topirea simultană a excipienților grași cu emulgatorii A/U pe baia de apă sau utilizând alte metode prin care cele două componente pot fuziona.

După topire se adaugă soluția apoasă conținând substanțele active dizolvate (încălzită la aproximativ 70-800C), adăugarea făcându-se treptat și amestecându-se continuu.

Amestecarea poate avea loc manual, utilizând patentulă și pistil sau utilizând diferite aparate acționate electric, mecanic etc.

Prepararea bazelor de unguent-emulsii U/A. Acest tip de baze se prepară în următorul mod: excipienții lipofili se topesc la 70-800, apoi se adaugă faza apoasă care conține substanța activă și emulgatorul, care în funcție de structura chimică se poate încorpora astfel:

– dacă emulgatorul este neionogen (Tween, Mirj etc.) acesta se topește simultan cu faza grasă pe baia de apă;

– dacă emulgatorul este ionogen (cationic sau anionic) acesta se va dizolva parțial sau total în faza apoasă, după care se emulsionează în baza grasă prescrisă;

– dacă emulgatorul utilizat este format din amestec de emulgatori cu proprietăți diferite se va proceda în felul următor: emulgatorul U/A se va dizolva în apă după care se va încorpora în faza hidrofilă, iar emulgatorul A/U se va dizolva odată cu fuziunea la cald a componentelor grase;

– dacă emulgatorul utilizat este format din ceruri emulgatoare prepararea are loc în următorul mod:

– în prima fază se obține cerura emulgatoare;

– în continuare cerura emulgatoare este încorporată într-o bază anhidră;

– apoi baza anhidră va fi hidratată.

După amestecarea fazei lipofile cu emulgatorii, respectiv soluția apoasă ca și la prepararea bazelor precedente, unguentul se va amesteca până la răcire. În soluția apoasă se vor adăuga conservanți potriviți.

Gelurile cu polietilenglicol. Acest tip de geluri se prepară prin topirea componentelor lichide și a celor solide pe baia de apă, iar dacă este cazul se asociază cu excipienți grași utilizând emulgatori adecvați, omogenizarea continuându-se până la răcirea bazei.

Hidrogelurile. Se prepară prin hidratarea la rece sau alternând hidratarea la temperatură ridicată cu temperatură scăzută și aceasta în funcție de natura macromoleculei respective. Pentru prepararea unui gel corespunzător se vor utiliza auxiliari potriviți (umectanți, conservanți etc.).

Unguente mixte. Acest tip de baze au în compoziția lor atât baze hidrofile (hidrogeluri, polietilenglicol, baze emulsii U/A) cât și baze grase. Cele două tipuri de baze se vor topi separat urmând ca amestecarea lor în stare topită să se realizeze la o temperatură corespunzătoare.

Bazele de unguente oftalmice și nazale. Acest tip de baze datorită utilizării terapeutice (pe mucoasa nazală respectiv oftalmică) trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume: să fie sterile, să aibă în compoziție baze emulsive.

Pentru a corespunde calitativ, prepararea lor trebuie să aibă loc în condiții speciale care să asigure sterilitatea bazei și trebuie să conțină emulgatori adecvați, astfel încât baza rezultată să aibă proprietăți emulsive.

B. Dispersarea substanțelor active și auxiliare

Substanțele active și auxiliare pot fi introduse în baza de unguent în mai multe moduri:

– prin dizolvare, obținându-se unguente soluții;

– prin emulsionare, obținându-se unguente emulsii;

– prin suspendare, obținându-se unguente suspensii,

– sau mixt: prin suspendare și dizolvare, prin emulsionare și suspendare, prin emulsionare, dizolvare și suspendare etc. obținându-se unguente polifazice.

Încorporarea substanțelor active prin dizolvare. Metoda constă în dizolvarea substanțelor solubile în faza lipofilă prin dizolvare la rece sau la cald (de exemplu: camfor se dizolvă în baze grase) sau a substanței hidrofile în baza hidrofilă (de asemenea la rece sau la cald) în funcție de solubilitatea substanțelor respective (de exemplu: ichtiol, salicilat de sodiu în baze hidrofile) urmată de amestecarea componentelor până la răcire.

Dezavantajul acestei metode este că din unguentul tip soluție unele substanțe pot recristaliza la răcire (sau în timp) mai ales în situația în care este depășită limita de solubilitate a substanței în baza respectivă.

Încorporarea substanțelor active prin emulsionare. Substanțele active se dizolvă în faza în care sunt solubile și anume: cele lipofile în baza grasă iar cele hidrofile în apă, tipul de emulsie fiind dat de natura emulgatorului.

Când se adaugă apă pentru dizolvarea substanțelor hidrosolubile, cantitatea de solvent adăugată se scade din cantitatea totală de bază prescrisă.

Încorporarea substanțelor prin suspendare. Această metodă se aplică pentru substanțele care nu sunt solubile în baza de unguent. Pentru obținerea unguentelor suspensii substanțele active insolubile se pulverizează până la gradul de finețe corespunzător sitelor VIII sau IX iar pentru unguentele oftalmice astfel încât diametrul particulelor să nu fie mai mare de 50 µm (F.R. X).

După pulverizarea substanței active se procedează în felul următor:

– când substanța activă insolubilă este prescrisă în concentrații sub 5% prepararea unguentului se realizează prin amestecarea substanței fin pulverizate cu ulei de parafină până la omogenizare (cantitatea de ulei de parafină utilizată se scade din cantitatea totală a bazei de unguent) după care se adaugă restul bazei de unguent prescrisă;

– dacă substanța activă insolubilă este prescrisă în concentrații mai mari de 5% prepararea unguentului suspensie se realizează în următorul mod: substanța activă insolubilă fiind pulverizată se amestecă cu o mică parte din baza de unguent topită până la omogenizare adăugându-se apoi treptat, treptat restul bazei de unguent topite și amestecând până la răcire.

La prepararea unguentelor suspensii omogenizarea se realizează până când nu mai sunt vizibile aglomerări de particule cu ochiul liber sau cu lupa (4.5x).

F.R. X prevede ca unguentele care se aplică pe plăgi, pe arsuri sau pe pielea sugarilor, să fie preparate cu baze având proprietăți emulsive și de asemenea să fie preparate astfel încât să fie asigurată sterilitatea și să fie ferite de contaminarea ulterioară cu microorganisme.

Pentru a asigura sterilitatea unguentelor se vor steriliza la temperaturi de 1600C timp de 2 ore sau la 1400C timp de 3 ore componente grase ca: lanolină, vaselină, cetaceul, uleiuri vegetale cât și pulberi termostabile.

Ustensilele utilizate la preparare și obiectele de porțelan se încălzesc timp de 60 de minute la 1800C. Obiectele din cauciuc, materiale plastice termorezistente, tifonul, vata se sterilizează prin autoclavare menținându-se timp de 15-20 minute la 1200C sau 25-30 minute la 1150C în aparat.

Pentru unguentele care conțin baze de unguent și substanțe active termolabile prepararea va fi realizată în boxe sterile ferindu-se de contaminarea cu microorganisme (utilizând lucrul aseptic).

C. Aparatura utilizată în tehnologia unguentelor

Pentru obținerea pulberilor foarte fine în farmacie se utilizează diferite ustensile și aparate ca de exemplu: mojarul și pistilul, porfirizatoarele, mori cu bilă, mixere acționate electric etc. În industrie se utilizează diferite mori cu capacități mai mari atât pentru mărunțire cât și pentru pulverizare avansată (mori cu bilă, mori coloidale, micronizatoare etc.).

Pentru omogenizarea excipienților se utilizează patentule emailate, capsule de porțelan sau mojar cu pistil acționat mecanic.

Mojarul cu pistil acționat mecanic este fixat pe un suport care îi imprimă o mișcare de rotație, iar pistilul fixat separat execută o mișcare pendulară. Unguentul etalat pe suprafața interioară a mojarului este readus în centrul mojarului de către un cuțit fix care este atașat peretelui interior.

Pentru amestecarea excipienților, în industrie se utilizează aparate de dimensiuni mai mari, confecționate din oțel, inox, prevăzute cu pereți dubli prin care circulă apă caldă sau vapori supraîncălziți necesari pentru fuziunea la cald a componentelor bazei de unguent.

După amestecarea primară pentru omogenizarea unguentului se utilizează diferite aparaturi care conduc la o omogenizare avansată, de exemplu: moara cu valțuri.

CAPITOLUL 4

UNGUENTE NEOFICINALE

4.1. DERMOVATE

Compoziție

Dermovate crema și unguent conțin fiecare 0,05% propionat de clobetasol. Crema este hidrosolubilă, iar unguentul are în componentă parafină; ambele produse sunt de culoare albă.

Indicații

Propionatul de clobetasol este un corticosteroid topic foarte activ, de mare valoare în tratamentul de scurtă durată al dermatozelor rezistente: lupus eritematos discoid și alte afecțiuni ce nu răspund în mod corespunzător la tratamentul topic cu corticosteroizi mai puțin activi, psoriazis (exceptând forma eritrodermică), eczeme rebele la tratament, lichen plan,

Posolgie

Se aplică în strat subțire pe zona afectată o dată sau de două ori pe zi, până se obține o ameliorare.

Contraindicații

Dermatozele la copii cu vârsta sub 1 an, inclusiv dermatitele și erupțiile date de contactul cu scutecul. Acneea comună și rozacee, fungi (de exemplu: candidoza, tinea) sau bacterii (de exemplu: impetigo), dermatite periorale. Infecții virale cutanate (herpes simplex, varicela), Hipersensibilitatea la acest preparat.

Reacții adverse

Tratamentele prelungite și intensive cu preparate potente de corticosteroizi, pot determina tulburări atrofice cutanate, ca de exemplu subțieri și striații ale pielii sau dilatarea vaselor sanguine superficiale, mai ales în cazul utilizării pansamentelor ocluzive sau când aplicarea se face pe plicile cutanate.

4.2. DIPROSALIC

Compoziție

Diprosalic Unguent conține în fiecare gram 0,64 mg betametazona dipropionat echivalent cu 0,5 mg (0,05%) betametazonă și 30 mg (3%) acid salicilic.

Indicații

Betametazona dipropionat, corticosteroid sintetic fluorinat, prezintă activitate antiinflamatorie, antipruriginoasă și vasoconstrictoare.

Diprosalic Unguent este indicat pentru ameliorarea manifestărilor inflamatorii ale dermatozelor hiperkeratozice și uscate care răspund la tratamentul cu corticosteroizi cum sunt: lichenul plan, eczeme (inclusiv eczema numulară, eczema palmei, dermatita eczematoasa), psoriazisul, dermatita atopică cronică, neurodermita (lichenul simplu cronic), dishidroza (pompholyx), dermatita seboreică a scalpului, ihtioza vulgară și alte afecțiuni ihtiozice.

Posologie

O peliculă fină de unguent se aplică pe întreaga arie afectată, de două ori pe zi, dimineața și seara. Frecvența uzuală de aplicare este de două ori pe zi, dimineața și seara.

Contraindicații

Diprosalic unguent este contraindicat la pacienții cu istoric de hipersensibilitate la oricare din componentele sale.

Reacții adverse

Au fost raportate dupa tratamentul corticosteroid topic următoarele reacții adverse: senzația de arsură, dermatita periorală, dermatita de contact alergică ,prurit, iritație, uscăciunea pielii, foliculită, hipertricoza, erupții acneiforme, hipopigmentația pielii,. In cazul folosirii pansamentelor ocluzive pot apărea mai frecvent: macerația pielii, infecții secundare, atrofie cutanată, striuri, miliaria, senzația de durere, ragade.

4.3. ELOSALIC

Unguent cu 1 mg furoat de mometazona și 50 mg acid salicilic; ct. x 1 tub x 15 sau 45 g

Indicații:

Tratamentul initial al leziunilor psoriazice moderate-severe.

Dozare și mod de administrare:

Se aplică un strat subtire pe zonele afectate, 1-2 ori/zi, maxim 3 săptămâni. Doza maximă zilnică este de 15 g unguent, aplicatî pe cel mult 30% din suprafața corporală. Se recomandă ca întreruperea administrării să se facă treptat.

Contraindicații

Hipersensibilitate la furoat de mometazonă, acid salicilic sau la oricare dintre excipienții produsului. La pacienții cu infecții bacteriene (piodermite, sifilis si tbc), virale sau fungice și parazitare, în cazul în care nu se administreză concomitent tratament etiologic. Reacții postvaccinale. Ultimul trimestru de sarcină. La pacienții care prezintă dermatita periorală, acnee rozacee, acnee juvenilă vulgară și atrofie cutanată.

Reacții adverse:

Senzație de arsură la locul aplicării, prurit, atrofie cutanată locală; rar vergeturi, dermatită papuloasă asemănătoare acneei juvenile (pe pielea fetei), echimoze, foliculită.

4.4. EXODERIL

Compoziție

– 1 g de cremă conține clorhidrat de naftifină 10 mg și alcool benzilic drept conservant 10 mg.

– 1 ml solutie conține clorhidrat de naftifina 10 mg și propilenglicol 50 mg.

Acțiune terapeutică

Exoderil este un agent antimicotic destinat aplicațiilor externe. Naftifina este activă împotriva fungilor cu localizare cutanată dermatofiți, de ex. tricofiton, microsporon și specii de epidermofiton), levuri (specii de Candida, Pityriasis versicolor), ciuperci (specii de Aspergillus) și alți fungi (ex. Sporothrix schenkii). In cazul dermatofiților și a speciilor de Aspergillus, naftifina este fungicidă în vitro. In cazul levurilor, naftifina este fie fungicidă, fie fungistatică în funcție de tipul de tulpină implicat. Suplimentar față de acțiunea sa antimicotică, naftifina are de asemenea și activitate antibacteriană acționând asupra unei game variate de microorganisme gram pozitive sau gram negative care apar frecvent în asociație cu afecțiunea micotica.

Indicații

Exoderil este indicat în infecții micotice cutanate sau ale pliurilor cutanate (Tinea corporis, Tinea inguinalis); micoze interdigitale (Tinea manum, Tinea pedum); infecții micotice ale unghiilor; infecții cutanate cu candida; pityriasis versicolor; dermatomicoze inflamatorii (cu sau fara prurit).

Mod de administrare

Exoderil se aplică local o dată pe zi la nivelul zonei afectate precum și a zonelor învecinate după ce în prealabil acestea au fost curățate și uscate. Pentru prevenirea recurentelor se recomandă a se administra Exoderil pentru încă cel puțin 2 săptămâni de la vindecarea clinică.

Contraindicații

Hipersensibilitate la naftifina sau la alcool benzilic (conservant).

Sarcină si alăptare

Nu se cunoaște nici un efect al Exoderil-ului asupra fătului sau asupra copilului, dacă acest produs este folosit corespunzător. Studiile asupra teratogenezei nu au evidențiat nici un efect embriotoxic al naftifinei.

Reacții adverse

Sporadic, pot apărea semne de iritație locală cum ar fi senzația de uscăciune, căldură si aparitia eritemului. Reactiile secundare sunt întotdeauna reversibile și nu necesită întreruperea tratamentului.

4.5. FUCIDIN

Forma de prezentare

Unguent 2%, ct. x 1 tub x 15 g

Indicații

Tratamentul infecțiilor cutanate determinate de microorganisme sensibile la acidul fusidic: impetigo, plăgi infectate, hidrosadenită, foliculite, furuncule, abcese, eritrasma. Gelul oftalmic este indicat pentru tratamentul infecțiilor oculare determinate de microorganisme sensibile la acisul fusidic (conjunctivite, blefarite, keratite, dacriocistite).

Dozaj și mod de administrare

Crema/unguentul se aplică local de 2-3 ori/zi, dupa spălarea și uscarea zonei afectate, cu sau fără pansament ocluziv, timp de 7 zile. In infecțiile oculare se instilează în sacul conjunctival o picătura de gel oftalmic de 2 ori pe zi. Tratamentul se va continua cel puțin 2 zile dupa ce ochiul revine la aspectul normal.

Contraindicații

Hipersensibilitate. Infecții cutanate la nivelul zonei mamare la femeile care alăpteaza.

Atenționări

Indicat numai pentru aplicații cutanate. Nu se aplică pe mucoase sau pe plăgi. Trebuie evitat contactul cu ochii, în tratamentul cu Fucidin crema/unguent. In timpul tratamentului cu fucithalmic nu se vor aplica lentile de contact.

Reacții adverse

Fenomene de iritație sau hipersensibilizare (eritem, prurit, senzatie de arsura), usturime locală oculară. Puțin probabil reacții adverse sistemice (toxicitate hepatica)

4.6. FINALGON

Compoziție

Un gram unguent nonivamid (vanilamida acidului nonilic)4 mg , ninoboxil (butoxietilesterul acidului nicotinic) 25 mg excipienți :adipat de dizopropil , dioxid de siliciu coloidal , veselin alba , acid sorbic , ulei de citronella de Ceylon , apă purificată

Grupa farmacoterapeutică : preparate topice pentru articulații și mușchi, conținând capsicum în combinații.

Indicații terapeutice

Artrită , artralgii și mialgii :leziuni produse în practicarea sportului , contuzii și luxații , dureri musculare provocate de un efort fizic prea mare: lumbago, nevrită, schiatică, bursită și tenosinovită; tratament revulsiv local în tulburări circulatorii periferice

Contraindicații

Hipersensibilitate la oricare dintre componenții produsului .Pacientii cu tegumente foarte sensibile. FINALGON nu trebuie aplicat pe răni , tegumente irritate sau în caz de afecîiuni cutanate.

Atenționări speciale

Sarcina și alăptarea datorită absenței datelor privin efectele administrării.

4.7. ZOVIRAX, unguent oftalmic

Compoziție

Unguent translucid de culoare aproape albă ce conține 3% acyclovir într-o bază de parafină sterilă, anhidră.

Indicații

Zovirax unguent oftalmic este indicat în tratamentul keratitelor cu virus herpes simplex.

Doze și mod de administrare

Dozele sunt aceleași pentru toate grupele de vârstă. 1 cm de unguent trebuie aplicat în sacul conjunctival inferior de 5 ori pe zi la aproximativ 4 ore interval. Tratamentul trebuie continuat încă cel puțin 3 zile după vindecare.

Contraindicații

Zovirax unguent oftalmic este contraindicat la pacienții cu hipersensibilitate cunoscută la aciclovir.

Reacții adverse

Imediat după aplicarea de Zovirax unguent oftalmic pot apărea senzații de înțepături ușoare, tranzitorii, la un procent mic din pacienți. S-a menționat apariția de keratopatie superficială punctiformă, care nu a necesitat întreruperea tratamentului și s-a vindecat fără sechele.

4.8. VOLTAREN GEL

Voltaren Emulgel conține substanța activă diclofenac care face parte din grupul de medicamente denumite antiinflamatoare nesteroidiene (AINS). Este special creat pentru a fi absorbit în piele prin masaj. Voltaren Emulgel este utilizat pentru a calma durerea și a reduce inflamația și edemul în cazul unor afecțiuni dureroase care afectează încheieturile și mușchii. Poate fi utilizat la tratarea următoarelor afecțiuni:

Traumatisme ale articulațiilor și mușchilor (de exemplu entorse, luxații, echimoze, dureri de spate, trumatisme din sport).

Tendinita (de exemplu epicondilita laterală) Numai adulți (cu vârsta de 18 ani și peste 18 ani):

Artrita ușoară a genunchilor sau degetelor

Aplicați Voltaren Emulgel Dispenser de 3 sau 4 ori pe zi, pe suprafața dureroasă.

Reacții adverse posibile

Erupție pe piele cu vezicule; urticarie. Acestea afectează în general între 1 și 10 oameni din 10000).

Respirație șuierătoare, greoaie sau senzația de apăsare în piept (astm). Acestea afectează în general mai puțin de 1 persoană din 10000).

Umflarea feței, buzelor, limbii și gâtului. (Acestea afectează în general mai puțin de 1 persoană din 10000).

Alte reacții adverse ce pot avea loc sunt de obicei ușoare, trecătoare și inofensive. (dacă sunteți îngrijorat, adresați-vă unui medic sau farmacist).

4.9. NIFLUGEL

Indicații

Artropatii inflamatorii (poliartrită reumatoidă),artropatii degenerative ale coloanei vertebrale și artropatii periferice (tratament de scurtă perioadă), gută, dureri traumatice, tromboflebite, afecțiuni inflamatorii din sfera ORL și ginecologie.

Contraindicații

Ulcere gastrice și chiar ulcere gastrice în antecedente; alte tulburări organice ale sistemului gastrointestinal sau hemoragii.

Pacienții care au manifestat criză astmatică după folosirea aspirinelor sau altor medicamente antiinflamatorii.

Pacienții alergici la medicament.

În graviditate și lehuzie (alăptare).

La copii sub 14 ani.

Pacienții cu tulburări hematologice sau insuficiență hepatică, sau renală severă.

În combinație cu alte AINS.

Efecte secundare:

Durere epigastrică, greață, diaree, durere de cap, exantem, scădere a hematocritului, semne de afectare renală.

agranulocitoză.

Acidul niflumic, ca și toate celelalte medicamente antiinflamatorii, poate provoca perturbații ale funcției hepatice cât și perturbații ale sistemului cardiovascular.

Mod de administrare:

Cazuri grave: câte 2 capsule în timpul mesei de prânz și 2 capsule seara în timpul mesei.

În boli cronice: câte 1 capsulă în timpul mesei de prânz și 1 capsulă seara în timpul mesei.

4.10. GYNOFORT

Compoziție:

Substanța activă din Gynofort este nitratul de butoconazol. 100 g cremă vaginală conțin nitrat de butoconazol 2 g. Un aplicator conține aproximativ 100 mg nitrat de butoconazol.

Indicații:

Gynofort 2% cremă vaginală este o emulsie apoasă în ulei care este indicată pentru tratamentul local al infecțiilor micotice vulvo-vaginale determinate de către Candida albicans.

Mod de administrare Gynofort

Gynofort este ușor de utilizat datorită aplicatorului preumplut care ajută la inserția corectă și facilă a medicamentului. Pe lângă dozarea unică, experimentele au demonstrat că substanța activă se eliberează controlat pe o perioadă de 195 ore, comparativ cu produsele similare, a căror durată de eliberare a substanței active nu depășește 4 ore.

Tratamentul cu Gynofort Crema vaginala consta intr-o singura aplicare.

4.11. CREMA DE MASAJ APIVEREN

Compoziție

Extract de propolis, ceară de albine, lanolină, ulei de parafină, cetaceum, nicotinat de metil, extract de capsici, venin de albine, nipagin, borax.

Principiul activ din produs este furnizat printr-o combinație echilibrată a unor compuși din propolis cu acțiune antioxidantă, antiseptică și cicatrizantă, cu extracte naturale de capsici și de venin de albine care activează circulația sanguină periferică oferind o stare de confort și relaxare.

Aplicații și utilizare

Crema se aplică în cantități mici, se face masaj ușor, fără aplicarea de presiune pe țesuturi.

Pentru un efect îndelungat, zona masată trebuie acoperită cu un material din fibre naturale, de preferință lână.

Nu se aplică în zona ochilor, gurii, răni deschise.

Mod de prezentare: tuburi conținând 30 g cremă.

CONCLUZII

Posibilitățile de formulare a unguentelor sunt numeroase, dacă se ține seama de numărul foarte mare de excipienți noi de semisinteză și sinteză existenți.

Spre deosebire de alte forme farmaceutice, în unele cazuri baza de unguent poate fi folosită și singură, fără substanța medicamentoasă, pentru a exercita un efect terapeutic propriu; medicii dermatologi consideră că baza de unguent poate avea un rol la fel de important ca substanța activă.

Formularea unui unguent cu o biodisponibilitate optimă ține seama de procesul de permeație a substanței medicamentoase ; acesta limitează cercetătorul la alegerea unui sistem cu o fază unică – cum ar fi un gel polar. Sistemele disperse cu mai multe faze necesită multe probleme tehnologice și de stabilitate care trebuie rezolvate.

Se constată că față de alte forme farmaceutice formularea unguentelor este dificilă și în final preparatul trebuie să corespundă la o serie de cerințe specifice:

– aspect omogen în recipient și după aplicare, consistență semisolidă, moale (eleganță farmaceutică);

– miros plăcut;

– prelevare facilă din recipient;

– facilitate de aplicare pe piele sau mucoase

– stabilitate fizică, chimică și microbiologică;

– toleranță bună, fără toxicitate, nealergizant și cu eficacitate terapeutică.

Tratamentul nu trebuie însă să fie practicat mult timp și pe suprafețe prea mari, deoarece conduce la o uscare excesivă a pielii, fără beneficii terapeutice. Astfel, procesul acut se poate transforma în tip subacut, și alte caracteristici și în acest caz tratamentul va fi diferit.

Fiecare medicament necesită un vehicul diferit, adaptat proprietăților fizico-chimice ale substanței medicamentoase, bolii și stării pacientului.

Dacă scopul formulării o constituie promovarea pene¬trației substanței prin piele, atunci aceasta se va optimiza la potențialul chimic maxim al substanței medicamentoase.

Dacă substanța medicamentoasă are o penetrație scăzută, se va asocia un agent promotor al penetrației.

BIBLIOGRAFIE

1.Braha, Steriana-Lucia – Elemente de Dermatofarmacie și Cosmetologie, Editura Cerni, Iași, 1998

2. Benson, J.M., Namata, M.C. – Clinical use of systemic antifungal agents, Clin Pharm. (1988).

3. Cristea Nicoleta Aurelia – Tratat de farmacologie. Editura Medicala 2005

4. Colțoiu, Al.; Mateescu, D.; Popescu, S. – Dermato-venerologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993

5. Dobrescu, D. – Farmacoterapie Practică, Ed. Med. Buc., 1989, vol I,

6. Gafițanu, E. – Tehnica Farmaceutică, curs an V, 1981,

7. Gallager JC, et al. Perfect antifungal pharmacotherapy for invasive mould infections. Expert Opin Pharmacother 2003;

8. Hay, R.J.; Clayton, Y.M. – Fluconazole in the management of patients with chronic mucocuta neous candidosis, Br. J. Dermatol 1988

9. Leucuța, S.E. – Introducere în biofarmacie, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1975,

10. Popovici, I.; Lupuleasa, D. – Tehnologie Farmaceutică, vol I, Editura Polirom, Iași, 1997

*** AGENDA MEDICALĂ 2008 , Ed. Medicală 2011

*** FARMACOPEEA ROMÂNĂ, Ed. a X a , Ed Medicală , București , 1993