ADMINISTRAREA RELAȚIILOR PUBLICE ȘI ASISTENȚĂ MANAGERIALĂ [302083]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI

ADMINISTRAREA RELAȚIILOR PUBLICE ȘI ASISTENȚĂ MANAGERIALĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

PROF. UNIV. DR. DIANA PETRESCU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

[anonimizat] A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Disciplina: Drept Civil

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. DIANA PETRESCU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

Secțiunea 1. Definiția dreptului de proprietate……………………………………………………………………..2

Secțiunea a 2-a. Conținutul juridc al dreptului de proprietate…………………………………………………3

Secțiunea a 3-a. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate……………………………………………6

Secțiunea a 4-a. Formele dreptului de proprietate…………………………………………………………………8

4.1. Proprietatea publică…………………………………………………………………………………………9

4.2. Proprietatea privată………………………………………………………………………………………..10

Capitolul II. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN PROMOVAREA ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Secțiunea 1. Aspecte generale privind modalitățile de apărare a dreptului de proprietate…………11

Secțiunea a 2-a. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate privată. Definiție și aspecte generale……………………………………………………………………………………………………………..13

Secțiunea a 3-a. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare……………………………………………17

Secțiunea a 4-a. Acțiunea în revendicare imobiliară……………………………………………………………19

Secțiunea a 5-a. Acțiunea în revendicare mobiliară……………………………………………………………..22

Capitolul III. EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN REVENDICARE……………………………..25

Secțiunea 1. Restituirea bunurilor……………………………………………………………………………………..26

Secțiunea a 2-a. Restituirea fructelor…………………………………………………………………………………28

Sectțiunea a 3-a. Restituirea cheltuielilor efectuate de pârât…………………………………………………29

Secțiunea a 4-a. Dreptul de retenție al pârâtului………………………………………………………………….30

Capitolul IV. STUDIU DE CAZ………………………………………………………………………………………31

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………….43

ANEXE

INTRODUCERE

Prezenta lucrarea are la bază studierea literaturii de specialitate în domeniul acțiunii în revendicare și prezentarea acesteia din perspectiva de modalitate de apărare a dreptului de proprietate. Lucrarea de disertație are o [anonimizat], [anonimizat]e. În cadrul primelor trei capitole ale lucrării este realizată o prezentare din punct de vedere teoretic a acțiunii în revendndicare și a efectelor pe care acest tip de acțiune le atrage, urmând ca, ultimul capitol să fie dedicat punerii în practică a conceptelor teoretice prezentate anterior, prin referirea la situații practice concrete din realitatea juridică.

Primul capitol, intitulat ,,Considerații generale privind dreptul de proprietate” are un caracter introductiv și prezintă noțiuni fundamentale referitoare la dreptul de proprietate, caracterele juridice și formele acestuia. Înțelegerea conceptului de proprietate este esențială pentru conturarea aspectelor specifice legate de acțiunea în revendicare.

Capitolul al doilea, denumit ,,Apărarea dreptului de proprietate prin promovarea acțiunii în revendicare” creionează, într-o manieră sintetică, acțiunea în revendicare, modalitățile în care poate fi introdusă și tipurile revendicarii.

Cel de-al treilea capitol, intitulat ,,Efectele admiterii acțiunii în revendicare” conturează consecințele admiterii acțiunii în revendicare, arătând astfel importanța cunoașterii noțiunilor privitoare la acest tip de acțiune reală.

Ultimul capitol transpune în practică noțiunile teoretice prezentate și dezvoltate pe parcursul primelor trei capitole. În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate situații practice pentru a demonstra modalitatea concretă în care acțiunea în revendicare apără dreptul de proprietate.

Am ales elaborarea lucrării de disertație cu tema ,,Acțiunea în revendicare, ca modalitate de apărare a dreptului de proprietate” deoarece, consider că această temă este de actualitate și are o importanță majoră în societatea contemporană.

Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

Secțiunea 1

Definiția dreptului de proprietate

Omul se naște și se dezvoltă în mijlocul altor oameni, el nu trebuie privit izolat, ci în contact permanent și necesar cu ceilalți, raporturile interumane fiind condiția fundamentală a vieții omenești. De-a lungul timpului, societățile au suferit modificări majore, noțiunea de proprietate fiind în mijlocul particularizării sistemului economic și social specific unei anumite perioade.

În ceea ce privește noțiunea de proprietate, Dicționarul Explicativ al Limbii Române o definește ca fiind stăpânirea deplină asupra unui bun. Astfel, proprietatea reprezintă un ,,bun material stăpânit, mai ales pământ (agricol) sau imobil, în baza unui drept recunoscut”.

Proprietatea reprezintă fundamentul oricărui sistem statal, din ea derivă marile instituții juridice și raporturile pe care indivizii sau instituțiile le pot încheia. În baza acestor considerente, proprietatea poate fi privită din punct de vedere economic, sociologic și nu în ultimul rând juridic.

Din punct de vedere juridic, proprietatea interesează dreptul civil de la momentul în care s-a trasformat într-o realitate juridică, mai exact un raport juridic. Astfel, realitatea socio-economică a proprietății devine, încadrată de norma juridică, realitate juridică a proprietății, concretizându-se în dreptul de proprietate.

Numeroasele definiții și explicații aduse dreptului de proprietate în literatura de specialitate au condus la definirea acestuia ca fiind acel drept subiectiv care da expresie aproprierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de respectivul lucru, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea dispozițiilor legale. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate reprezintă un ansamblu de atribute ocrotite juridic, în baza cărora titularul dreptului își poate satisface, în mod direct și nemijlocit, interesele legate de bunul asupra căruia este proprietar, respectând legislația în vigoare.

Secțiunea a 2-a

Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Conținutul dreptului de proprietate rezultă din prerogativele sau atributele pe care acest drept le oferă titularului. Aceste prerogative pot fi divizate în trei categorii principale, respectiv: dreptul de a poseda bunul (ius possidendi), dreptul de a folosi bunul (ius utendi) și dreptul de a dispune de bun (ius abutendi).

Cele trei elemente ale dreptului de proprietate se desprind și din definiția dată de Noul Cod civil proprietății private. Astfel, potrivit Titlului II (intitulat ,,Proprietatea privată), Capitolul I, Secțiunea I, art. 555, alin. (1) ,,Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.”

În dreptul modern, s-a statutat că, indiferent de forma de proprietate (publică sau privată) sunt vizate, în esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosința și dispoziția. Importanța deosebită a dreptului de proprietate și aplicarea sa în majoritatea relațiilor dintre indivizi, îl consacră ca fiind principalul drept real al omului, prototipul tuturor celorlalte drepturi reale, cuprinzând majoritatea regulilor ce stau la baza acestei materii. Pe baza acestor argumente, se poate afirma că dreptul de proprietate interesează atât societatea în ansamblul său, cât și fiecare individ în parte.

Prin urmare, dreptul de proprietate este atât un drept real, absolut cât și un drept exclusiv, ce-i oferă titularului posibilitatea de a exercita atributele în mod liber, cu respectarea, însă, a ordinii publice și a dispozițiilor legale. Așadar, singura condiționare a liberei exercitări a atributelor dreptului de proprietate este respectarea ordinii de drept, a legislației în vigoare și implicit a Cosntituției, ca lege fundamentală a unui stat.

Reglementarea dreptului de proprietate în Constituția României se regăsește în cadrul Titlului II, Capitolul II, articolul 44, alin. (1) care stipulează următoarele: ,,Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

Posesia, ca atribut al dreptului de proprietate, este expresia juridică a aproprierii și stăpânirii bunului. Termenul apropriere exprimă caracterul privativ al proprietății, concretizat în raportul de exclusivitate dintre titularul acestui drept și persoanele care alcătuiesc subiectul pasiv, general și nedeterminat. Ideea de stăpânire asupra bunului conturează relația directă dintre titularul dreptului de proprietate, în calitatea sa de proprietar și bunul, în rolul său de obiect al dreptului de proprietate. Acest atribut al dreptului de proprietate se manifestă, în primă fază, prin însușirea bunului, după care actul de apropriere are o semnificație de continuitate. După pierderea stăpânirii asupra bunului sau a dreptului de prorietate de către titular, atributul se manifestă, în mod direct, prin intermediul acțiunilor pețitorii sau indirect, prin exercitarea acțiunilor posesorii prin intermediul cărora proprietarul urmărește reluarea stăpânirii asupra bunului în cauză. Astfel, posesia reprezintă dreptul de a apropria și stăpânii un bun, fiind fundamentul tuturor celorlale atribute caracteristice dreptului de proprietate.

Folosința reprezintă acea facultate recunoscută titularului dreptului de proprietate de a utiliza bunul ce formează obiectul proprietății, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu. În cazul utilizării bunurilor consumptibile este important de menționat că, de regulă, uzul lor se confundă cu dreptul de a dispune de ele, consumarea însemnând în acest caz dispariția lor.

Potrivit Noului Cod civil, Cartea a III-a, Titlul I, Secțiunea a 2-a, art. 547 ,,Produsele bunurilor sunt fructele și productele.”

Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia. Fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale și civile (denumite ți venituri). Pe de altă parte, productele sunt acele produse obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței acestuia. Spre exemplu, copacii dintr-o pădure reprezintă producte.

Dobândirea fructelor poate fi rezultatul exploatării directe și nemijlocite a bunului de către titularul dreptului de proprietate, dar și al cedării folosinței lucrului către o altă persoană, în schimbul unei sume de bani. De asemenea, trebuie menționat, faptul că prerogativa proprietarului de a uza de bunul său implică și un aspect negativ, anume posibilitatea de a nu uza de respectivul bun, de a nu se servi de el, în afara situațiilor în care legea îl obligă să o facă.

Dispoziția constă în prerogativa proprietarului de a dispune liber de bunul său juridic și material. Cu alte cuvinte, proprietarul poate înstrăina bunul, poate constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane și poate dispune de substanța bunului, îl poate transforma, consuma sau chiar distruge, cu respectarea reglementarilor legale.

Dreptul de dispoziție îi oferă individului posibilitatea de a dispune în sens material sau juridic de bunul ce face obiectul dreptului de proprietate. Acest atribut transformă, prin intermediul puterii de dispoziție conferită de lege, titularul dreptului de proprietate în stapânul bunului în cauză.

Dispoziția, ca atribut al dreptului de proprietate, comportă două aspecte: dispoziția materială și dispoziția juridcă.

Dispoziția materială presupune săvârșirea de acte materiale asupra bunului, prin modificarea formei, prin consumare, prin transformarea bunului, prin culegerea productelor sau chiar distrugerea bunului.

Dispoziția juridcă presupune posiblitatea proprietarului de a înstrăina bunul respectiv, prin acte juridice, precum și facultatea de a-l greva cu sarcini ori cu alte drepturi reale derivate din dreptul de proprietate. De asemenea, proprietarul poate abandona sau chiar renunța la dreptul de proprietate.

Dispoziția juridică se realizează asupra dreptului de proprietate, nu asupra bunului care formează obiectul proprietății.

Posesia, folosința și dispoziția, în calitatea lor de atribute ale dreptului de proprietate, sunt esențiale pentru titularul acestui drept, dar și pentru înțelegerea norțiunilor specifice acestei materii. Pe baza celor trei atribute se asigură o exercitare reală și completă a dreptului de proprietate de către titular.

Secțiunea a 3-a

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Noul Cod civil menționează trei caractere juridice ale dreptului de porprietate: caracterul aboslut, caracterul exclusiv și caracterul perpetuu, acesta din urmă lipsind din vechea reglementare.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate scoate în evidență faptul că existența sa nu depinde de niciun alt drept, acesta definindiu-se prin el însuși, nu prin raportarea la alte drepturi. Astfel, dreptul de proprietate, individual, permite titularului exercitarea tuturor prerogativelor pe care le conferă, în putere proprie și în interes propriu. De asemenea, caracterul absolut al dreptului de proprietate îl face opozabil față de alte personane, acestea fiind obligate să îl protejeze, să nu întreprindă acțiuni menite să îi aducă atingere.

Având caracter absolut, dreptul de proprietate este și inviolabil. Principiul inviolabilității dreptului de proprietate este prevăzut de Constituția României în cuprinsul art. 136, alin. (5). Inviolabilitatea dreptului de proprietate prezintă două limitări: exproprierea pentru cauză de utilitate publică (potrivit Legii nr. 33/1994 și a art. 44, alin. (3) din Constituția României) și faptul că pentru lucrări de interes public, autoritatea publică are dreptul de a folosi subsolul oricărei proprietăți imbiliare, cu obligația despăgubirii proprietarului (potrivit art. 44, alin. (5) din Constituție). Cu alte cuvinte, deși dreptul de proprietate este absolut, el nu este și nelimitat.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate rezultă din faptul că proprietarul are dreptul de a exercita singur toate prerogativele conferite de acest drept. Titularul dreptului de proprietate poate utiliza bunul său așa cum dorește, fără ca o altă persoană să poată interveni în orice mod în exercițiul dreptului său. Desigur, acest caracter al dreptului de proprietate se supune prevederilor și limitelor legale.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate subliniază, pe de o parte, că acest drept real nu are o durată limitată în timp, iar, pe de altă parte, nu se pierde prin neîntrebuințare din partea proprietarului. Așadar, dreptul de proprietate durează cât timp există obiectul său.

Dreptul de proprietate prezintă un caracter perpetuu din trei puncte de vedere: sub aspectul ereditar, sub aspectul imprescriptibilității și sub aspectul inviolabilității (proprietatea nu poate fi cedată prin forță).

Aspectul ereditar al perpetuității dreptului de proprietate evidențiază faptul că proprietatea nu este viageră, ea nu se stinge în momentul morții titularului. Dreptul de proprietate se transmite moștenitorilor desemnați de titular, prin intermediul unui testament, iar în lipsa acestui act, se transmite celor pe care legea îi desemnează să succeadă proprietarul.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este evidențiat și prin imprescriptibilitate. Potrivit acestei caracteristici, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, proprietarul având libertatea de a nu utiliza bunul său. Limita de timp a dreptului de proprietate este dată de pieirea bunului în cauză.

Caracterul inviolabil al dreptului de proprietate este stipulată chiar în Constituția României, în Titlul IV, articolul 136, alin. (5), potrivit căruia ,,Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.”

Secțiunea a 4-a

Formele dreptului de proprietate

Structura dreptului de proprietate poate fi abordată din mai multe puncte de vedere:

După subiectele dreptului de proprietate se disting următoarele categorii: dreptul de proprietate specific persoanelor fizice și dreptul de proprietate al persoanelor juridice;

După modurile de dobândire ale dreptului de proprietate se evidențiază trei categorii:

Dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice și dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice;

Dreptul de proprietate dobândit în cadrul raporturilor între vii și dreptul de proprietate dobândit în raporturile pentru cauză de moarte;

Dreptul de proprietate dobândit prin mijloace originare și dreptul de proprietate dobândit prin mijloace derivate.

După cum dreptul de proprietate este sau nu afectat de modalități acesta poate fi: drept de proprietate pur și simplu (are ca titular o singură persoană) și drept de proprietate afectat de modalități (proprietatea comună, proprietatea rezolubilă sau revocabilă și proprietatea anulabilă).

Toate situațiile prezentate anterior au la bază o serie de particluarități, care justifică divizarea lor în categorii distincte ale dreptului de proprietate, dar regimul lor juridic rămâne, în esență, același.

Distincția reală între formele de proprietate are la bază existența unor regimuri juridice diferite, rezultatul fiind existența a două categorii principale de drepturi de proprietate, proprietatea publică și proprietatea privată.

Fundamentul împărțirii proprietății în publică și privată se regăsește atât în prevederile Noului Cod civil, cât și în cele ale Constituției României. Astfel, art. 136, alin. (1) din Constituție și art. 552 din Noul Cod civil stipulează faptul că proprietatea este publică sau privată.

4.1. Proprietatea publică

Dreptul de proprietate publică reprezintă urmarea existenței formei de proprietate ce aparține statului în ansamblul său, sau unei unități administrativ-teritoriale. Acest tip de proprietate are în vedere atât bunuri mobile cât și imobile. Pe parcursul dezvoltării societăților, s-a făcut referire la bunurile ce intrau în componența proprietății publice, folosind termenul ,,domeniu”. Astfel, a fost încetățenită noțiunea de domeniu public, beneficiind de un regim juridic propriu și de o diferențiere tranșantă de noțiunea de domeniu privat.

Dreptul de proprietate publică este definit ca acel drept de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ-teritorile, obiectul său fiind compus din bunuri care, prin natura lor sau printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz sau de interes public. De asemenea, trebuie menționat și faptul că, în lipsa unor prevederi contrare, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică.

Subiectele sau titularii dreptului de proprietate publică sunt limitativ prevăzuți de lege (statul și unitățile administrativ-teritoriale). Nici o altă persoană (fizică sau juridică) nu poate fi titular al dreptului de proprietate publică, putând avea, cel mult, drepturi derivate din acesta.

Art. 136, alin. (2) din Constituție statutează că ,,proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ-teritoriale”, iar potrivit art. 2 din Legea nr. 213/1998 aceste subiecte ale dreptului de proprietate publică ,,exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public”. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate publică acordă titularilor săi totalitatea atributelor dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate publică se dobândește în următoarele moduri:

Prin achiziție publică, efectuată în condițiile și limitele impuse de lege;

Prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

Prin donație sau legat (testament);

Prin convenție cu titlu oneros;

Prin transferul bunului din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia.

4.2. Proprietatea privată

Titlul II din Cartea a III-a a Noului Cod civil tratează proprietatea privată. Astfel, articolul 555 prevede faptul că proprietatea privată reprezintă dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un anumit bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, cu respectarea limitelor și dispozițiilor legale.

Pornind de la ideea potrivit căreia dreptul de proprietate privată reprezintă regula în materie, iar dreptul de proprietate publică excepția, se poate vehicula faptul că obiectul dreptului de proprietate privată este format din orice bun, cu excepția celor care prin natura lor, nu și prin destinația legii, sunt parte din obiectul proprietății publice. Bunurile care prin destinația legii formează obiectul proprietății publice pot face și obiectul dreptului de proprietate privată.

Titularii dreptului de proprietate privată sunt persoanele fizice și persoanele juridice. Persoanele fizice reprezintă subiecte predilecte ale dreptului de proprietate privată, deoarece pot dobândi drepul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile, în mod nelimitat. Există însă și restricții impuse de lege caracterului nelimitat al proprietății private. Aceste îngrădiri pot fi legale de interes public sau privat, convenționale sau dispuse pe cale judecătorească. Persoanele juridice sunt titulare ale dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul lor, nefiind stabilită o limită valorică asupra acestora.

Modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate privată sunt:

Prin convenție;

Prin moștenire legală sau testamentară;

Prin uzucapiune;

Ca efect al posesie de bună-credință (pentru bunurile mobile și fructele);

Prin ocupațiune;

Prin tradițiune;

Prin intermediul unei hotărâri judecătorești;

Ca efect al unui act administrativ, în cazurile expres prevăzute de lege.

Capitolul II. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN PROMOVAREA ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Secțiunea 1

Aspecte generale privind modalitățile de apărare a dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate, indiferent de forma sa, precum și toate celelalte drepturi reale principale, reprezintă drepturi subiective ce pot fi apărate prin diferite mijloace reglementate atât în dreptul civil cât și în celelalte ramuri componente ale sistemului de drept.

Mijloacele de drept civil realizează apărarea directă a drepturilor reale și reprezintă ,,totalitatea acțiunilor în justiție prin care titularul al cărui drept a fost lezat cere instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să fie înlăturată încălcarea dreptului său.”

Mijloacele de apărare a drepturilor reale conturează o protecție a proprietății sau a celorlalte drepturi reale împotriva terților, implicând două ipostaze: protecția împotriva atingerilor materiale (nu vizează în sine dreptul real ci doar bunul corporal care este obiectul respectivului drept, având astfel în vedere degradări, distrugeri, deteriorări materiale ale bunului) și protecția împotriva atingerilor juridice (aceste acțiuni sunt îndreptate împotriva dreptului real, putând fi însoțite și de atingeri materiale).

Principala caracteristică a mijloacelor juridice de apărare a drepturilor reale este aceea că sunt ghidate de același principiu care guvernează și raporturile de drept civil, respectiv egalitatea părților. Aceast tip de mijloace jurdice este impărțit, tradițional, în două categorii principale: mijloace directe sau specifice și mijloace indirecte sau nespecifice.

Mijloacele juridice nespecifice sau indirecte reprezintă o categorie de acțiuni personale întemeiate direct pe drepturi de creanță, dar care apără în mod indirect și dreptul de proprietate. În această categorie se regăsesc acele acțiuni care urmăresc valorificarea unor drepturi născute din raporturile de obligații civile (acțiuni izvorâte din neexecutarea contractelor, acțiunile în răspundere contractuală ori delictuală sau acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză). Admiterea acestor tipuri de acțiuni înlătură, indirect, atingerile aduse dreptului de proprietate.

Mijloacele juridice specifice de apărare sunt întemeiate pe acțiuni în justiție care au la bază dreptul de proprietate sau faptul posesiei. Aceste acțiuni mai poartă denumirea de acțiuni reale și se prezintă sub două forme: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii. Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni întemeiate pe un drept real principal și apără acest drept, iar acțiunile posesorii au în vedere posesia asupra unui bun și apărarea acesteia ca stare de fapt.

Acțiunile petitorii au în vedere apărarea dreptului de proprietate, sau a oricărui alt drept real, prin obținerea recunoașterii reclamantului ca unic titular al dreptului în cauză. Acțiunile petitorii pot fi înaintate doar de titularul dreptului real încălcat sau contestat. Redobândirea posesiei asupra unui bun reprezintă un efect accesoriu admiterii acțiunii petitorii.

Reprezintă exemple de acțiuni petitorii următoarele: acțiunea în revendicare, acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie, acțiunea confesorie.

Acțiunile posesorii reprezintă acele acțiuni prin care se urmărește apărarea posesiei, ca simplă stare de fapt. Această protejare are în vedere orice tulburare, urmărindu-se menținerea posesiei sau redobândirea acesteia, în cazul în care a fost pierdută. Principalul avantaj al acestui tip de acțiuni este acela că reclamantul nu este obligat să dovedească dreptul de proprietate asupra respectivului bun, ci doar faptul posesiei, cu respectarea condițiilor impuse de lege. Dacă avem în vedere cazul în care posesorul este și proprietarul unui teren, prin redobândirea posesiei, ca efect direct al admiterii acțiunii posesorii, se ajunge la apărarea a însuși dreptului de proprietate.

Secțiunea a 2-a

Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate privată. Noțiune și reglementare

Noțiunea de revendicare exprimă, din punct de vedere etimologic, o acțiune ce are ca obiect reclamarea unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului, dar care se află în stăpânirea altei persoane, din motive diverse.

Revendicarea, ca intituție a dreptului civil, își găsește originea în dreptul roman, unde purta denumirea de rei vendicatio. Proprietatea romană putea fi ocrotită prin intermediul acțiunii în revendicare în situația în care proprietarul unui anumit bun a pierdut posesia asupra acestuia și cere restituirea respectivului lucru, având obligația de a-și dovedi calitatea inițială de proprietar. Așadar, acțiunea în revendicare era formulată împotriva celui care este în posesia bunului, iar pentru a putea triumfa, reclamantul trebuia să-și probeze calitatea de proprietar. În cazul în care reclamantul dobândise dreptul de proprietate printr-un mod derivat, acesta trebuie să dovedească și proprietatea antecesorilor săi.

În cuprinsul Noului Cod civil, acțiunea în revendicare este reglementată de artcolele 563, 565 și 566. Coroborând aceste trei articole, acțiunea în revendicare poate fi definită ca fiind acțiunea prin care reclamantul urmărește redobândirea posesiei și de multe ori, plata unor eventuale despăgubiri, întemeindu-și pretențiile pe proba dreptului său de proprietate. Trebuie menționat faptul că, ,,despăgubirile pentru prejudiciile cauzate prin tulburare sau deposedare vor fi pretinse de posesor printr-un capăt de cerere distinct, întemeiat în drept pe răspunderea civilă delictuală.”

Cu alte cuvinte, acțiunea în revendicare este acea acțiune civilă prin intermediul căreia proprietarul care a pierdut posesia asupra unui bun solicită restituirea acestuia. În literatura juridică de specialitate, atunci când se are în vedere acțiunea în revendicare se folosește formularea potrivit căreia aceasta ar fi acțiunea prin care ,,proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar”.

Reclamantul, în cazul acțiunii în revendicare, nu este întotdeauna și titularul dreptului de proprietate, deoarece calitatea de proprietar al bunului în cauză se va stabili în urma judecății. Prin urmare, stabilirea titularului dreptului de proprietate nu are importanță la momentul introducerii acțiunii în revendicare, dar este esențială în momentul soluționarii ei. Soluția, în cazul acțiunii în revendicare, poate îmbraca două forme, respectv: admiterea acțiunii, dacă instanța va stabili că reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau respingerea acțiunii, dacă această calitate a reclamantului a fost imposibil de dovedit în cadrul procesului. În cazul respingerii acțiunii, titular al dreptului de proprietate ar putea fi chiar pârâtul, sau o altă persoană, neimplicată în proces.

În altă ordine de idei, se poate spune că, acțiunea în revenicare reprezintă un mijloc de apărare a dreptului de proprietate din două perspective, direct și indirect. Apărarea directă are în vedere admiterea acțiunii în revendicare și apărarea dreptului de proprietate aflat în patrimoniul reclamantului, iar apărarea indirectă vizează respingerea acțiunii, și implicit, apărarea dreptului de proprietate aflat în patrimoniul pârâtului sau al altei persoane.

„Dreptul de proprietate, dobândit cu bună credință este recunoscut, în condițiile legii, iar hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă.”

Pentru o mai bună înțelegere a instituției acțiunii în revendicare, este necesară delimitarea acesteia de alte acțiuni reale principale, cum ar fi: acțiunea posesorie, acțiunea confesorie, acțiunea negatorie și acțiunea în grănițuire.

Prin intermediul acțiunii posesorii reclamantul are în vedere păstrarea sau redobândirea posesiei, fără a pune în discuție existența dreptului de proprietate, de aceea nu trebuie confundată cu acțiunea în revendicare, prin intermediul căreia redobândirea posesiei asupra unui bun este doar un efect accesoriu, principalul obiectiv al reclamantului fiind recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului în cauză. De asemenea, acțiunea posesorie poate fi exercitată de simplul posesor, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de titular al dreptului real principal, în timp ce, în cazul acțiunii în revendicare, este esnțială dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat.

Acțiunea confesorie urmărește apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, solicităndu-se, în instanță, obligarea părâtului să permită reclamantului exercitarea deplină și netulburată a dreptului real principal. În cadrul acțiunii confesorii, poziția procesuală de reclamant este deținută fie de proprietar, fie de altă persoană care contestă existența altui drept real în favoarea reclamantului, în timp ce în cazul acțiunii în revendicare, persoana care pretinde că este titularul dreptului de proprietate beneficiază și de caliatea de reclamant.

Acțiunea negatorie reprezintă acea acțiune în justiție prin care este contestată existența unui dezmembrământ al dreptului de proprietate. Astfel, indirect, prin intermediul acestei acțiuni se apără și dreptul de proprietate. Deosebirea principală dintre acțiunea negatorie și acțiunea în revendicare este aceea că prima nu pune în discuție dreptul de proprietate ci numai existența sau inexistența dreptului real principal (dreptul de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute sau dreptul de superficie) pe care pârâtul pretinde că îl deține.

De asemenea, acțiunea în revendicare nu se poate confunda cu acțiunea în grănițuire, prin intermediul căreia se solicită stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăți învecinate. Așadar, în ciuda faptului ca ambele categorii de acțiuni în justiție reprezintă acțiuni petitorii, printr-o acțiune în grănițuire se urmărește doar delimitarea liniei de hotar dintre proprietățile limitrofe, ceea ce nu implică obligația dovedirii calității de proprietar a reclamantului, cu privire la terenul a cărui delimitare o cere.

Privitor la titularii acțiunii în revendicare, al cărui temei juridic este dreptul de proprietate, subiectul activ va putea fi reprezentat doar de titularul dreptului de proprietate. Cu excepția proprietarului, mai pot introduce acțiunea în revendicare și moștenitorii, curatorul succesiunii vacante, curatorul instituit în conformitatea Codului familiei, creditorii chirografi (prin intermediul acțiunii oblice) și creditorii ipotecari. De asemenea, acțiunea în revendicare aparține și legatarilor pentru bunurile care le-au fost lăsate de defunct.

În ipoteza în care acțiunea în revendicare are în vedere un drept de proprietate comună pe cote-părți, în practica judiciară s-a decis că, în general, este necesară respectarea regulii unanimității, rezultând astfel necesitatea ca toți coproprietarii să aibă calitatea de reclamant.

Este important de menționat că regula unanimității coproprietarilor în formularea unei acțiuni în revendicare se aplică în diverse moduri, raportate la fiecare caz în parte. Acest lucru se justifică prin aceea că, o aplicare rigidă, neraportată la speță, a regulii unanimității, poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, prevăzut atât de Constituția României, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit Noului Cod civil, acțiunea în revendicare poate fi introdusă de oricare dintre coproprietari împotriva oricăror coproprietari. Astfel, art. 643 alin. (1) din Noul Cod civil ,,Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.”

Admiterea acțiunii în revendicare, presupune, ca o condiție esențială, dovedirea faptului că dreptul de proprietate asupra bunului revendicat se află încă în patrimoniul reclamantului și că acesta nu a fost pierdut, prin niciunul dintre modurile de transmitere sau dobândire a proprietății. Cu alte cuvinte, trebuie să se demonstreze că reclamantul a pierdut numai stăpânirea materială a bunului ce face obiectul revendicării, nu și calitatea de titular al dreptului de proprietate. În situația în care, anterior introducerii acțiunii în revendicare, o altă persoană a dobândit dreptul de proprietate, fostul proprietar va putea invoca nevalabilitatea deținerii acestui drept de către terța persoană.

Persoanele împotriva cărora este posibilă intentarea unei acțiuni în revendicare au calitate procesuală pasivă. Prin intermediul acțiunii în revendicare se urmărește recunoașterea dreptului real de proprietate reclamantului și predarea posesiunii lucrului, această acțiune fiind îndreptată împotriva celui care contestă dreptul de proprietate și are în posesie bunul revendicat în forma sa materială. Prin urmare, pârâtul este reprezentat, în majoritatea cazurilor, de posesorul bunului.

Obiectul acțiunii în revendicare de drept comun poate fi format doar din bunuri aflate în circuitul civil și care se pot individualiza. În situația în care, în perioada în care titularul dreptului de proprietate nu a avut în posesia sa bunul care face obiectul revendicării, iar acesta a suferit modificări, pierzându-și astfel individualitatea, acțiunea în revendicare nu mai poate fi formulată.

Secțiunea a 3-a

Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare

Acțiunea în revendicare este o acțiune civilă ce prezintă trei caractere juridice, respectiv: este o acțiune reală, petitorie și imprescriptibilă.

Caracterul real al acțiunii în revendicare rezultă din întemeierea acesteia pe însuși dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul revendicării. Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept real principal, atribuie acțiunii în revendicare caracterul real.

Fiind un drept real, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes, așadar acțiunea în revendicare poate fi înaintată împotriva oricărei persoane care deține un anumit bun fără drept. Acesta este principalul aspect ce diferențiază acțiunile reale de acțiunile personale, ultimele putând fi înaintate numai împotriva debitorului dintr-un raport juridic obligațional.

Privitor la caracterul real al acțiunii în revendicare, este important de menționat că acesta nu este permanent, se conservă atât timp cât există posibilitatea ca bunul revendicat să revină în patrimoniul revendicatorului. În situația în care lucrul ce face obiectul acțiunii în revendicare a dispărut, dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului, sau a fost transmis de către acesta unei alte persoane care a reușit să dobândească în mod iremediabil proprietatea asupra lui, obiectul revendicării se va transforma într-o pretenție de despăgubiri, acțiunea căpătând astfel un caracter personal.

Acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie deoarece prin intermediu ei se pune în discuție chiar existența dreptului de proprietate al reclamantului. Deși revendicarea bunului tinde să stabilească, în mod direct, doar existanța dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, ea are ca efect indirect redobândirea posesiei asupra bunului în cauză, aceasta fiind consecința principală a recunoașterii existenței dreptului de proprietate. Pe baza acestor argumente, acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, distingându-se clar de acțiunile posesorii pentru că, prin ea nu se urmăresțe doar redobândirea faptului material al posesiunii sau păstrarea acesteia, preocuparea principală în acest caz fiind reprezentată de existența unui drept de proprietate și dovedirea acestuia.

Acțiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Acest caracter al acțiunii în revendicare rezultă din perpetuitatea dreptului de proprietate, care atrage după sine și imprescriptibilitatea acțiunii care îl apără. Dreptul la acțiune se stige doar în momentul stingerii dreptului de proprietate pe care îl însoțește și îl apără. Stingerea dreptului de proprietate apare în situația în care acesta a fost dobândit de o altă persoană prin uzucapiune sau prin posesie de bună-credință, în cazul bunurilor mobile, dar și în alte situații prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate și, pe cale de consecință, posibilitatea de a introduce acțiunea în revendicare, nu se pierd prin neuz, titularul dreptului de proprietate nu-și pierde dreptul pentru simplul fapt că nu îl exercită. Desigur, de la această regulă există și excepții, pasivitatea proprietarului fiind sancționată indirect prin intermediul prescripției achizitive sau al posesiei de bună-credință.

De la caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare există două excepții. În cazul acțiunii în revendicare a imobilelor vândute prin licitație publică în cadrul procedurii de executare silită imobiliară, formulată de către terțul care se consideră a fi proprietar, acțiunea are un termen de prescripție de 3 ani. De asemenea, în caz de avulsiune, bucata de teren alipită noului fond poate fi revendicată în termen de 1 an.

Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare au o semnificație practică esențială pentru conținutul probei pe care o prezintă adevăratul proprietar și pentru determinarea existenței sau ineexistenței a unui termen de prescripție a acțiunii în revendicare.

Secțiunea a 4-a

Acțiunea în revendicare imobiliară

Acțiunea în revendicare, ca instituție specifică dreptului civil, este împărțită, după cum are ca obiect un bun mobil sau imobil, în acțiune în revendicare mobiliară respectiv acțiune în revendicare imobiliară.

Privitor la acțiunea în revendicare imobiliară nu se regăsesc prevederi în cuprinsul Noului Cod civil. Totuși, aceasta prezintă un interes sporit din cel puțin două puncte de vedere: proba dreptului de proprietate imobiliară și prescripția acțiunii.

Dificultatea probării dreptului de proprietate imobiliară de către reclamant este o consecință directă a faptului că în favoarea persoanei pârâtului operează o prezumție relativă de proprietate, deoarece bunul disputat se află în posesia sa. În altă ordine de idei, atâta timp cât reclamantul nu reușește să facă dovada dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare nu poate fi admisă. În practică, proba dreptului de proprietate este o chestiune mult mai dificilă decât ar părea la prima vedere, vorbindu-se chiar despre o ,,probă diabolică”.

Astfel, proba dreptului de proprietate imobiliară reprezintă o operațiune dificilă deoarece, de-a lungul timpului, dreptul de proprietate imobiliară s-a transmis prin simplul acord de voință al părților, fără a redacta înscrisuri. Chiar și în cazurile în care existau și înscrisuri, acestea nu erau însoțite de planurile topografice, prin care să se individualizeze bunul respectiv. O altă problemă este reprezentată de faptul că titlul de proprietate nu reprezintă dovada deplină a dreptului dobândit decât dacă emană de la adevăratul proprietar. Reala dovadă a proprietății este aceea prin care actualul proprietar arată că a dobândit bunul în cauză de la adevăratul proprietar, iar acesta l-a dobândit de la vechiul proprietar și tot așa, se merge din proprietar în proprietar, până se ajunge la acela care a dobândit bunul printr-un mod originar de dobândire.

Prin titluri, ca probă a dreptului de proprietate, se înțeleg, pe de o parte, actele juridice translative de proprietate (donația, vânzarea) care dau naștere la un nou drept de proprietate și, pe de altă parte, actele juridice declarative, precum hotărârile judecătorești, actele de partaj.

Conturarea noțiunii de titlu ajută la identificarea diferitelor situații care se pot ivi în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară și stabilirea unor soluții pentru rezolvarea acestora.

Situația în care ambele părți au titluri (titlu contra titlu)

În cazul în care atât reclamantul care se pretinde proprietar, cât și pârâtul prezintă câte un titlu cu privire la imobilul ce face obiectul acțiunii în revendicare, se va ține cont de proveniența titlurilor (dacă se invocă moduri de dobândire diferite se va stabili care este preferabil).

Dacă ambele titluri provin de la același autor (un exemplu clasic în acest caz este situația în care atât reclamantul cât și pârâtul au cumpărat bunul de la același vânzător), distincția se va face în funcție de modul în care părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate imobiliară. În cazul în care doar una dintre păți a efectuat înscrierea titlului, aceasta va avea căștig de cauză. Este posibil ca niciuna dintre părți să nu fi înscris titlul său, caz în care, mai putenic va fi titlul care are data cea mai veche. În situația în care s-a efectuat înscrierea, va avea câștig de cauză partea care a efectuat înscirerea mai întâi, chiar dacă pe actul acesteia se găsește data cea mai veche. Astfel, în toate cazurile, nu mai este necesar probarea din autor în autor.

Dacă titlurile provin de la autori diferiți se va avea în vedere principiul ,,nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet- nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși”. Astfel, s-a promovat soluția prin care se vor cerceta și compara titlurile și va avea câștig de cauză partea care a dobândit bunul de la autorul care se dovedește mai preferabil. Dovedirea titlului preferabil îi revine reclamantului, iar în cazul în care acesta nu reușește, pârâtul va beneficia de preferință.

Situația în care doar una dintre părți are titlu (titlu contra posesie)

În cazul în care doar reclamantul are titlu acesta are căștig de cauză cu o singură condiție, tilul pe care îl deține să emane de la un terț și să poarte o dată anterioară începerii posesiei de către pârât. Această condiționare este justificată de faptul că, dacă posesia pârâtului a început la o dată anterioară titlului invocat de reclamant aduce o suspiciune în ceea ce privește titlul obținut de reclamant de la un autor neposesor. În situația în care reclamantul poate să producă titlul autorului său sau a autorilor precedenți și se dovedește că acesta este mai vechi decât posesia pârâtului, acesta va câștiga.

Situația în care niciuna dintre părți nu are titlu

În cazul în care niciuna dintre părțile aflate în litigiu nu produce un titlu și nu este invocată sau dovedită uzucapiunea sau orice alt mod originar de dobândire a proprietății, acțiunea de revendicare imobiliară ar urma sa fie respinsă, pe motiv că a fost introdusă de o persoană fără calitate procesuală. Această soluție se justifică prin aceea că, în favoarea posesorului actual al imobilului (pârâtului) operează prezumția de proprietate, iar reclamantul nu a fost capabil să-și justifice pretenția formulată împotriva acestuia, prin probarea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, în doctrină, au fost întâlnite situații în care se justifica că o asemenea soluție nu s-ar aplicat în mod automat, ci ar trebui identificată posesia cea mai caracterizată. Pentru a se ajunge la această soluție, va fi comparată posesia actuală a pârâtului cu posesia anterioară a reclamantului și se va da câștig de cauză posesiei mai caracterizată, luându-se în considerare criterii precum: existența bunei credințe, caracterul neviciat al posesiei sau durata posesiei.

Privitor la termenul în care poate fi introdusă acțiunea în revendicare imobiliară, în legislația României, nu există nicio dispoziție legală care să menționeze imprescriptibilitatea acesteia sau care să fixeze un termen special de prescripție. Cu toate acestea, plecând de la ideea că dreptul de proprietate este perpetuu și nu se stige prin neuz, se poate argumenta că și acțiunea în revendicare imobiliară are caracter imprescriptibil sub aspect extinctiv. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară este o constantă și în practica instanțelor judecătorești.

Prima excepție de la principiul imprescripitibilității acțiunii în revendicare imobiliară este instituită de art. 860 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin care se stabilește că acțiunea în revendicare se prescrie într-un termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară, dacă avem în vedere un imobil ce a fost supus unui proces de urmărire silită, fiind apoi vandut în cadrul unei licitații publice.

O a doua excepție de la imprescriptibilitate este reprezentată de avulsiune. Astfel, potrivit art. 572 din Noul Cod civil, „Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porțiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinde dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.”

Secțiunea a 5-a

Acțiunea în revendicare mobiliară

Din pricina modului de redactare a dispozițiilor legale în materia dobândirii dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare mobiliară prezintă diferențe majore față de acțiunea în revendicare imobiliară. Singurele reguli comune celor două categorii de acțiuni în revendicare sunt cele privitoare la modul de dovedire a temeiniciei acțiunii de către reclamant și faptul că posesia creează o prezumție de proprietate pentru cel care deține bunul în cauză. Cu toate acestea, dacă în cazul acțiunii în revendicare a bunurilor imobile posesorul bunului beneficiază de o prezumție relativă de proprietate, în revendicarea bunurilor mobile, acesta se bucură de o prezumție absolută de proprietate.

Regimul juridic al acțiunii mobiliare este descris în Noul Cod civil, fiind conturat de art. 935 (intitulat sugestiv „prezumția de titlu de proprietate) astfel: „Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.”

Având la bază prevederile cuprinse în articolul menționat anterior, rezultă că, revendicarea bunurilor mobile devine un proces anevoios și de multe ori chiar imposibil. Posesia unui bun mobil constituie ea însuși titlu de proprietate, posesorul având calitatea de proprietar al bunului din momentul în care acesta a intrat în stăpânirea lui. O condiție esențială pentru ca posesorul să beneficieze de prezumția de proprietate este ca acesta sa dea dovadă de „bună-credință”.

Condițiile cerute de Noul Cod civil în ceea ce privește prezumția de proprietate sunt:

Posesia bunului mobil trebuie să fie reală;

Posesia să fie utilă, neviciată;

Posesia de bună credință;

Să se dovedească existența unui act translativ de proprietate, oneros.

Potrivt art. 937 alin (1) „Persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros, având ca obiect un bun mobil, devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.”

Noțiunea de „bună-credință” este definită de Noul Cod civil, prin art. 938 alin (1) astfel: „Este de bună credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrinătorului. Iar la alin (2) se evidențiază faptul că „buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.”.

În situația în care, între momentul la care s-a încheiat actul juridic translativ de proprietate între persoana posesorului și neproprietarul și momentul predării fizice a bunului, posesorul descoperă lipsa calității de proprietar a transmițătorului, acesta devine de rea-credință și nu mai poate beneficia de efectul achizitiv de proprietate.

Revendicarea bunurilor mobile de la posesorul de bună credință în situația în care adevăratul proprietar se desesizează involuntar de ele

În situația în care proprietarul a pierdut bunul sau acesta i-a fost furat iar găsitorul sau hoțul l-a înstrăinat unui dobânditor de bună-credință, acesta poate fi revendicat de către proprietarul inițial dacă acțiunea este formulată în termen de 3 ani. Termenul de 3 ani se calculează de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.

Prin furt sau pierdere sunt descrise acele situații a căror urmare directă a fost ieșirea bunului din patrimoniul titularului fără voia acestuia. Pentru a putea revendica bunul, proprietarul, în calitatea sa de reclamant, trebuie să dovedească faptul că bunul în cauză s-a aflat în posesia sa și că a ieșit din patrimoniu fără voia sa. De asemenea, trebuie probată și identitatea dintre bunul revendicat și bunul furat sau găsit.

Revendicarea bunurilor mobile pierdute sau furate de la posesorul de bună-credință care a dobândit bunul într-un loc public, unde se realizează în mod curent asemenea oprații(bâlci, târg, de la diverși negustori)

Regula în materie este aceea că proprietarul real al bunului mobil, după ce reușește să îl revendice, nu este obligat să plătească posesorului de bună-credință contravaloarea bunul în cauză. Posesorul după ce va pierde bunul va avea o acțiune în despăgubire, o acțiune personală, împotriva persoanei de la care l-a dobândit. Această regulă nu se aplică cazului în care posesorul de bună-credință a dobândit bunul dintr-un loc public, de la o persoană care vinde, în mod obișnuit, bunuri asemănătoare sau dacă bunul a fost dobândit în cadrul unei licitații publice.

În aceste situații specifice, proprietarul care a revendicat bunul pierdut sau furat, este obligat să îi plătească posesorului de bună-credință contravaloarea lucrului în cauză. De asemenea, în acest caz, tot proprietarul va avea o acțiune personală îndreptată împotriva autorului furtului, găsitorului sau posesorului de rea-credință.

Prin ientermediul acestor prevederi sunt instituite norme suplimentare de protecție a posesorului de bună-credință, care achiziționând bunul respectiv dintr-un loc public, nu avea de unde să cunoască provenineța ilicită a acestuia.

Revendicarea bunului mobil de la hoț, de la găsitorul care nu s-a conformat prevederilor legale sau de la terțul dobânditor de rea-credință

Simpla probare, de către reclamant a dreptului său de proprietate asupra bunui mobil, este suficientă pentru a se admite acțiunea în revendicare mobiliară. Indiferent dacă bunul este în posesia autorului furtului, a găsitorului sau a oricărei alte persoane de rea-credință acțiunea în revendicare va fi admisă.

Se consideră de rea-credință posesorul care a dobândit un anumit bun deși luase la cunoștință sau trebuia să cunoască faptul că acel bun fusese pierdut de proprietar sau chiar furat. Reaua-credință trebuie să existe la data intrării în posesia bunului mobil.

Privitor la termenul de acțiune al proprietarului în acest caz, trebuie meționat că acțiunea în revendicare are de această dată caracter imprescriptibil. De asemenea, dacă bunul a fost distrus sau doar deteriorat din culpa posesorului de rea-credință, proprietarul-reclamant are posibilitatea de a înainta o acțiune civilă delictuală în vederea recuperării prejudiciului suferit. Această acțiune este supusă unui termen de prescripție de 3 ani.

CAPITOLUL III. EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Prin admiterea acțiunii în revendicare, indiferent dacă bunurile revendicate sunt mobile sau imobile, se produc efecte diverse, în funcție de specificul împrejurărilor de fapt. În primă etapă, se pune problema restituirii lucrului ce a făcut obiectul revendicării, după care, se pune problema restiturii fructelor și a productelor și în ultimă fază, trebuie rezolvată problema cheltuielilor suportate de posesor în legătură cu bunul supus restituirii.

Art. 566 din Noul Cod civil reglementează efectele admiterii acțiunii în revendicare. Astfel, potrivit alin (1) „Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evalute în raport cu momentul restituirii.”

Așadar, efectul principal al admiterii acțiunii în revendicare este recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului. Toate celelalte efecte reprezintă consecințele acestei recunoașteri, fiind efecte accesorii. Cu toate acestea, recunoașterea dreptului de proprietate, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, nu este stipulată în art. 566 din Noul Cod civil, secțiune rezervată efectelor admiterii acțiunii în revendicare. Acest fapt se justifică prin caracterul declarativ al hotârârii judecătorești prin care se atestă dreptul de proprietate al reclamantului.

Secțiunea 1

Restiuirea bunurilor

În cazul în care acțiunea în revendicare a fost admisă, prin intermediul hotărârii de admitere a acesteia, i se va recunoaște reclamantului drepul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul revendicării, iar pârâtul va avea obligația de a-l restitui. Astfel, bunul în cauză este readus în patrimoniul reclamantului care și-a dovedit calitatea de proprietar, liber de eventualele sarcini cu care fusese grevat de către posesororul neproprietar, pe timpul în care acesta l-a stăpânit. Această soluție se bazezeză pe principiul ,,resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis (principiul anulării actului subsecvent ca o consecință directă a anulării actului inițial).”

În general, hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în revendicare este opozabilă exclusiv părților implicate în proces, iar obligația de restituire a bunului ce reprezintă obiectul acțiunii poate fi executată numai împotriva persoanei pârâutului. Din pricina situațiilor diverse existente în practica judiciară, această soluție s-a dovedit de multe ori nesatisfăcătoare, astfel în cuprinsul art. 563 alin. (4) din Noul Cod civil se face următoarea precizare: „Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă.”

Restituirea bunului în cazul unei acțiuni în revendicare se face, în principiu, în natură. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, aceasta se transformă într-o obligație de dezdăunare (despăgubire). În aceste cazuri, dacă lucrul a pierit din culpa pârâtului sau a fost înstrăinat de acesta, va interveni obligația plătirii către reclamant a contravalorii bunului în cauză. Dacă dispariția bunului a fost o consecință directă a unei situații de forță majoră sau a unui caz fortuit, pârâtul nu va mai datora reclamantului niciun fel de despăgubire, indiferent dacă se dovedește ca a fost posesor de bună-credință sau de rea-credință. Această soluție reprezintă o noutate în materia acțiunii în revendicare, introdusă de Noul Cod civil. În Vechiul Cod civil, se făcea distincția între posesorul de bună credință și cel de rea-credință, cel din urmă trebuia să suporte despăgubirea proprietarului, chiar și în caz fortuit sau de forță majoră, dacă nu era capabil să probeze că bunul ar fi pierit și la proprietar.

Există posibilitatea ca bunul supus revendicării să fie asigurat, caz în care pârâtul datorează reclamantului indemnizația de asigurare. De asemenea, dacă bunul a fost înstrainat de posesorul neproprietar, iar dobânditorul se dovedește a fi de bună credință, pârâtul va fi obligat să plătească despăgubiri proprietarului. Temeiul obligării pârâtului la plata despăgubirilor este răspunderea civilă delictuală.

Secțiunea a 2-a

Restituirea fructelor

Privitor la restiuirea fructelor este importantă distincția între posesorul de bună-credință și posesorul de rea-credință. Dacă posesorul a fost de bună-credință, deci nu a cunoscut viciul titlului său, beneficiază de posibilitatea de a reține fructele percepute până la data promovării acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar. Cu alte cuvinte, buna credință încetează în momentul notificării prealabile sau, cel mai târziu, la momentul chemării posesorului în judecată. Astfel, posesorul de bună-credință este obligat sa restituie fructele percepute de el sau de terțe persoane, după data la care a luat la cunostință de vicierea titlului său de proprietate.

În cazul în care pârâtul se dovedește a fi de rea-credință, acesta ve fi obligat să restituie fructele sau contravaloarea acestora, indiferent de momentul culegerii acestora. Din momentul introducerii acțiunii în revendicare, pârâtul-posesor se va afla întotdeauna în poziția unui posesor de rea-credință, deoarece din acel moment i se aduce la cunoștință viciul titlului său.

Obligația de a restitui fructele planează și asupra pârâtului detentor precar, întrucât admiterea unei acțiuni în revendicare este posibilă doar dacă a expirat termenul, stabilit printr-un contract, pentru deținerea sau folosirea unui anumit bun. Trebuie menționat și faptul că atât detentorul precar cât și posesorul de rea-credință au obligația de a restitui proprietarului fructele sau contravaloarea acestora, chiar și în cazul în care nu le-au perceput, din neglijență. Această mențiune se bazează pe art. 566 alin. (2) din Noul Cod civil, potrivit căruia: „posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.”

Privitor la producte, trebuie menționat faptul că restituirea acestora nu mai depinde de calitatea posesorului. Astfel, atât posesorul de bună-credință cât și cel de rea-credință vor fi obligați să restituie productele, deoarece acestea se cuvin întotdeauna proprietarului. În situația în care productele nu mai există în natură, este obligatorie restituirea contravalorii acestora către proprietar.

Secțiunea a 3-a

Restituirea cheltuielilor făcute de către posesor

Posesorul-pârât, indiferent de calitatea sa, respectiv de bună sau de rea-credință, are dreptul de a solicita reclamantului-proprietar restituirea cheltuielilor efectuate asupra bunului ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare.

Privitor la această temă, Noul Cod civil (dar și dreptul roman), diferențiază, în cadrul art. 566 alin. (3), (4) și (5), trei categorii principale de cheltuieli ce pot da naștere la restituiri, respectiv: cheltuielile necesare (impensae necessarie), cheltuieli utile (impensae utile) și cheltuieli de agrement sau cheltuieli voluptuarii (impensae voluptoriae).

Cheltuielile necesare sunt reprezentate de acele sume de bani sau de munca depusă pentru conservarea bunului. Aceste cheltuieli se restituie integral deoarece și proprietarul, în situația în care bunul s-ar fi aflat în posesia sa, ar fi fost nevoit să le efectueze.

Art. 566 alin (3) din Noul Cod civil prevede că ,,Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut.”

Cheltuielile utile resprezintă acea categorie de cheltuieli efectuate de posesor prin care se aduce un spor de valoare bunului în cauză. Acestea trebuie restituite proprietarului atât de posesorul de bună-credință cât și de cel de rea-credință, dar numai în limita sporului de valoare adus bunului, dacă prin alte prevederi legale nu este dispus altfel.

Cheltuielile voluptuarii au caracter de lux și sunt realizare de către posesor pentru înfrumusețarea bunului respectiv. Acest tip de cheltuieli nu nasc o obligația din partea proprietarului către posesor, ele nefiind supuse restituirii. Pârâtul-posesor va putea beneficia de lucrările aduse bunului respectiv, dar fără a aduce deteriorări asupra materiei lucrului în cauză.

Toate dispozițiile legale ce privesc obligația proprietarului de restituire a cheltuielilor efectuate de pârât nu sunt aplicabile în situațiile în care aceste cheltuieli s-au concretizat într-o lucrare nouă. În aceste cazuri particulare se vor aplica dispozițiile privitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Secțiunea a 4-a

Dreptul de retenție al pârâtului

Dreptul de retenție al pârâtului este defini ca fiind: ,,posibilitatea juridică recunoscută de lege pârâtului, de a reține temporar bunul care urmează a se restitui reclamantului, până când acesta își va îndeplini obligația de plată privind cheltuielile necesare, parțial cele utile și pe cele ocazionate de obținerea fructelor, atunci când primul a fost posesor de rea-credință.”

Noul Cod civil, prin art. 566 alin (7) reglementează situațiile specifice în care posesorul nu poate invoca dreptul de retenție, respectiv:

În cazul în care bunul pentru care s-au efectuat cheltuieli este frugifer;

Dacă posesorul a intrat în stăpânirea bunului în cauză prin acțiuni violente sau prin fraudă;

Dacă dreptul de retenție ar urma să se exercite asupra unor produse perisabile sau care după trecerea unei scurte perioade de timp, ajung să scadă semnificativ în valoare;

În situația în care reclamantul-proprietar îi furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare.

Capitolul IV. STUDIU DE CAZ

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A V-A CIVILĂ

Dosar nr. 45369/3/2011

ÎNCHEIERE

ședința publică din data de 16.09.2015

tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: XX

GREFIER: YY

Se va analiza speța având ca obiect soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții Daradici Ovidiu, Popescu Olimpia, Daradici Maria, Daradici Mircea, Daradici Floricica, Daradici (căsătorită Robescu) Ana, Daradici Georgia, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București (reprezentat de Primarul General), Primăria Municipiului București (prin Primarul General), Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, Universitatea din București, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Cererea de chemare în judecată are la bază Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Reclamanții solicită instanței ca prin sentința ce urmează a fi pronunțată să oblige pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea autorilor reclamanților, D.B. și A.B., compus din teren și construcțiile edificate pe acesta, situate în Municipiul București, Sector 5, Bd. Regina Elisabeta nr. 67, corespondent cu imobilul având adresa poștală în Municipiul București, Calea Plevnei.

La apelul nominal au răspuns reclamanții, prin mandatar și avocat, și Universitatea din București prin consilier juridic, dar și expertul Veriga Constantin. Nu au înaintat răspuns următorii pârâți: Ministerul Educației, Tineretului și Sportului, Municipiul București, Primăria Municipiului București și Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. În aceste condiții, se consideră ca legal îndeplinită procedura de citare.

La dosarul cauzei este depusă o completare la raportul de expertiză, un exemplar al raportului completat fiind înmânat, prin intermediul avocatului, și pârâtei Universitatea din București, reprezentată de consilier juridic.

În ședința publică desfășurată în data de 16.09.2016 au avut loc dezbaterile orale, iar instanța, pentru a asigura un timp suficient de deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 23.09.2016. Așadar, în cadrul Ședinței civile din data de 23.09.2016 s-au constatat următoarele fapte:

Prin introducerea, la data de 02.06.2011, a cererii (înregistrată cu numărul 45369/3/2011) la Secția a V-a Civilă din cadrul Tribunalului București, reclamanții mai sus menționați, prin mandatarul Dinu Teodor-Ovidiu, au chemat în judecată, inițial, pe următorii părăți: Municipiul București (reprezentat prin Primarul General), Primăria Municipiului București (reprezentată de Primarul General) și Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”.

Partea reclamantă solicită pronunțarea instanței în vederea obligării pârâților să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietate a autorilor reclamanților, Dumitru Badea și Ana Badea. Imobilul ce face obiectul litigiului este reprezentat de terenul dar și construcțiile edificate pe acesta, situat în Sectorul 5 al Municipiului București.

Reclamanții au adus în discuție Legea nr. 10/2011 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, mai exact art. 21 al acesteia.

Astfel, postrivit art. 21, alin (1) din Legea nr. 10/2001 ,,Imobilele- terenuri și construcții- preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute […]de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

Reclamanții au motivat cerearea adresată instanței de judecată, demosntrând și că au notificat în termenul legal deținătorii imobilului, în conformitate cu prevederile Legii 10/2001. Cu toate acestea, Primăria Municipiului București nu s-a conformat, depășind termenele de soluționare prevăzute de lege. De asemenea, reclamanții precizează că, anterior demarării procedurii de notificare a Primăriei Municipiului București, potrivit dispozițiilor legale enunțate anterior, au promovat o acțiune în revendicare ce a avut ca obiect același imobil. Acțiunea în cauză a fost suspendată, în faza de recurs, la Înalta Curte De Casație și Justiție în conformitate cu art. 47 din Legea 10/2001.

Art. 47 menționat anterior stipulează următoarele: ,,Persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”

Teatrul Municipal București „Lucia Sturdza Bulandra”, în calitatea sa de pârât, a soliciatt instanței respingerea acțiunii. Această cerere are la bază o serie de argumente, enunțate în continuare. Astfel, se impune admiterea în cauză a excepției lipsei calității procesuale active, considerându-se că reclamanții nu au adus dovezi sau au adus dovezi insuficiente pentru demonstrarea următoarelor:

Persoanele ce au calitatea de cumpărători în actul de vânzare-cumpărare din data de 05.02.1936, respectiv Dumitru R. Badea și Ana D. Badea șunt aceleași persoane cu cele indicate în certificatul de moștenire (Certificatul de mostenitor nr. 43/28.03.2000, emis de BNP Mioara Velicu);

Reclamanții sunt reprezentați de aceleași persoane cu indivizii menționați în certificatele de moștenitor, având în vedere existența unor diferențe notabile între numele reclamanților și numele indicate în certificatul de moștenitor depus la dosar.

Este invocat și faptul că nu există identitate de obiect între imobilul menționat în cuprinsul cererii de chemare în judecată și imobilul care se presupune că a fost cumpărat, în anul 1936, de către autorii reclamanților. Deci, se invocă, faptul că reclamanții nu au dovedit calitatea de proprietar al presupușilor lor autori. Justificarea acestei presupuneri este următoarea: din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, datat 5 februarie 1936, rezultă că a mai râmas de plată suma de 800.000 lei (sumă ce trebuia plătită până la data de 1 mai 1939, dar există dovadă că, pe data de 26 mai 1941 Societatea de Asigurări „Steaua României”, în calitate de entitate vânzătoare a imobilului, solicită cumpărătorilor să se conformeze clauzelor din contract.)

La termenul de judecată din data de 8.12.2011, reclamanții au făcut lămuriri privitoare la numele și prenumele lor exacte, dar și domiciliile. Pe cale de consecință, din momentul respectiv, au calitatea de reclamanți următorii: Daradici Ovidiu, Popescu Victoria Olimpia, Daradici Maria, Daradici Augustin Mircea Darius, Daradici Olimpia Elena, Daradici Florica, Darardici Ana Elena și Daradici Georgia Cristiana.

De asemenea, instanța a încuviințat o expertiză topografică pentru identificarea imobilului în litigiu, fiind depus la dosar raportul întocmit de expert topo Borundel Marian-Ovidiu-Alexandru. Din respectivul raport se deduce faptul că o parte din terenul revendicat este ocupat de Restaurantul ,,Terasa Cireșica” (ce aparține Municipiului București), o altă parte este ocupată de o clădire ce aparține Teatrului Bulandra, dar la etajul acestei ultime clădiri se arată că își desfășoară activitatea Universitatea din București.

Așadar, pe baza concluziilor din Raportul de expertiză topografică, reclamanții au depus la dosar precizări privind cadrul procedural.

Cu alte cuvinte, după momentul depunerii expertizei în cauză, reclamanții cheamă în judecată, în calitate de pârâți, pe următorii: Municipiul București, Primăria Municipiului București (reprezentate în instanță prin Primarul General al Municipiului București), Universitatea din București și Ministerul Educației, Tineretului și Sportului.

De asemenea, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, în calitate de pârât, invocă tardivitatea modificării acțiunii și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece imobilul aflat în litigiu nu se află în administrarea sa și nici în a unei entități subordonate acestui ministerului.

În replică, Universitatea din București, în calitate de pârât, depune o întâmpinare la dosar prin care solicită respingerea acțiunii, având la bază următoarele considerente:

Cererea de lărgire a cadrului procesual, prin introducerea Universității din București în corpul pârâților, nu are o justificare reală, această entitate neprezentând un interes real pentru soluționarea cauzei, nefiind motivată calitatea procesuală pasivă a acestei universități;

Nu există o dovadă relevantă, prezentată de reclamanți, pentru a demonstra identitatea între imobilul a cărui restituire este disputată și imobilul aflat în proprietatea Universității din București. În schimb, Universitatea poate să dovedească, prin Ordinele nr. 3953/03.05/2012 și nr. 3218/08.02.2012 emise de Miniterul Educației, Tineretului și Sportului, dobândirea dreptului de proprietate, ce este înscris și în cartea funciară, asupra imobilului în care își desfășoară activitatea.

De asemenea, trebuie menționat și faptul că, reclamanții nu au adresat Universității din București, potrivit procedurii speciale și obligatorii cuprinsă în Legea nr. 10/2001 (lege ce reprezintă temeiul juridic indicat de reclamanți și legea specială în materie), o notificare prin care să solicite revendicarea imobilului în cauză. În consecință, instanța nu poate dispune restituirea în natura a imobilului, această prerogativă aparținând unității deținătoare, dar la solicitarea persoanelor care se consideră lezate. În cazul de față, niciunul dintre reclamanți nu a solicitat, anterior chemării în judecată, Universității din București, restituirea imobilului ce se presupune că se află în folosința acestei universități fără un temei legal.

Pârâtul Ministerul, Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a despus la dosar o întâmpinare prin care invoca lipsa calității sale procesuale pasive.

La termenul de judecată din 22.05.2013 reclamanții invocă excepția de nelegalitate a actelor administrative pe baza cărora s-a realizat întabularea unor drepturi reale, în favoarea pârâților Teatrul Municipal București „Lucia Sturdza Bulandra”, Municipiul București și Universitatea din București, asupra imobilului ce face obiectul dosarului. Ulterior, reclamanții nu au mai susținut excepția de nelegalitate invocată anterior, solicitând doar restituirea în natură a terenului liber și echivalentul pentru restul imobilului.

De asemenea, la termenul de judecată din data de 20.11.2013 reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri parțiale, prin care pârâtul Municipiul București (prin intermediul Primarului General) să restituie, în natură, suprafața de teren, identificată în raportul de expertiză topo ca însumând 57,26 mp, pe care se află o construcție din tablă, respectiv fostul Restaurant „Cireșica”. Cererea de pronunțare a unei hotărâri parțiale a fost respinsă de instanța de judecată.

În cadrul termenului de judecată din data de 18.12.2013 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și s-a dispus completarea raportului de expertiză topo.

Pe data de 22.10.2014 tribunalul a dispus efectuarea unei noi expertize topo de către expertul Veriga Constantin. Ulterior, la termenul de judecată din data de 20.05.2015, reclamanții au solicitat următoarele: stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul dosarului, omologarea raportului de expertiză topo, obligarea pârâtului Municipiul București (reprzentat prin Primarul General) să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul identificat cu Terasa „Cireșica”, restituirea, în echivalent bănesc, a restului de teren, ocupat de Universitatea din București și de Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra” și acordarea de despăgubiri pentru construcții. Tot în cadrul acestui termen de judecată, Universitatea din București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Ca probe, au fost depuse la dosar înscrisuri și au fost efectuale două noi expertize topo.

Tribunalul analizează precizările făcute de părți, cerințele și pretențiile promovate de ambele tabere și probele depuse la dosar și reține în fapt următoarele:

Bazându-se pe precizările făcute de reclamanți în cadrul termenelor de judecată, tribunalul concluzionează că obiectul demersului judiciar este reprezentat de soluționarea notificării, formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridc al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, legea specială în materia revendicării.

Așadar, reclamanții solicită restituirea în natură a terenului ocupat de Restaurantul Cireșica și acordarea, pe baza legii speciale, a unor măsuri reparatorii pentru restul imobilului indicat în notificare. De asemenea, se reține și faptul că domiciliile persoanelor din notificare sunt aidoma cu cele ale reclamanților, demonstrandu-se astfel existența identității de persoane, condiție esențială pentru desfășurarea procesului.

Pe cale de consecință, contrar declarațiilor pârâtului Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, există identitate cu numele persoanelor din notificare, deci există identitate de persoană. Astfel, tribunalul concluzionează faptul că toți reclamanții beneficiază de calitatea de notificatori în cadrul dosarului administrativ, constriuit în baza Legii nr. 10/2001, la Primăria Municipiului București. La notificarea în cauză, nesoluționată până la data la care tribunalul face aceste precizări, a fost anexat și un proces-verbal ce face referire la Contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul Ilfov, la data de 5 februarie 1936.

În conformitate cu certificatele de moștenitor depuse la dosar, se dovedește faptul că reclamații sunt moștenitorii coproprietarilor înscriși în cartea funciară. Astfel, imobilul al cărui moștenitori s-au dovedit a fi reclamanții (identificat ca fiind situat în București, Bd. Regina Elisabeta nr. 47 și Calea Plevnei nr. 4) este același cu imobilul identificat în Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Societatea de asigurări „Steaua României” (în calitate de vânzător) și soții Dumitru R. Badea respectiv Ana D. Badea (în calitate de cumpărător).

Direcția Patrimoniu, serviciul Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureși, prin adresa nr. 2895/2015, confirmă că suprafața de 450 mp a fostului imobil situat în Bd. Regina Elisabeta nr. 67, Sector 5 București (corespondent cu Calea Plevnei, nr.4, Sector 5, București) corespunde suprafeței identificate în procesul-verbal de cartea funciară. De asemenea, se dovedește faptul că, terenul precizat anterior, este administrat în momentul de față de SC „COTROCENI” SA, societate ce are încheiat un contract de închiriere cu Restaurantul „Cireșica”, restaurant ce a construit, alăturat clădirii în cauză, o terasă acoperită. Se admite astfel, că terenul ce face obiectul dosarului este administrat de „COTROCENI” SA fără o bază legală de trecere în proprietatea statului și este închiriat restaurantului în cauză în lipsa unui titlu de proprietate valabil.

Tribunalul reține ca dovedită preluarea de către stat a imobilului ce a făcut obiectul notificării, preluare făcută în absența unui titlu de la coproprietari fiind astfel justificabil demersul reclamanților.

În acest caz se dovedește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, mai exact, a art. 2 alin 1 pct. i) potrivit căruia prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg „orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la daat preluării”. În completare, art. 4 alin. 2 al aceluiași act normativ stipulează faptul că de prevederile Legii nr. 10/2001 ,,beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.

În consecință, ,,reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială în materie, dovedindu-și calitatea de moștenitori ai foștilor proprietari deposedați de stat”. Demersul judiciar este admisibil în condițiile în care reclamanții nu au primit o soluție la notificarea formulată în baza Legii 10/2001. Prin urmare, este respinsă, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de Teatrul Municipal București „Lucia Strudza Bulandra”.

De asemenea, trebuie menționat și faptul că, din anexele la raportul de expertiză topo, efectuat pentru termenul de judecată din data de 18.03.2015, rezultă că nu există identitate între imobilul ce a fost în proprietatea soților Badea și care reprezintă obiectul notificării și terenul pe care se găsesc clădirile ce sunt în proprietatea Universității din București. În aceste condiții, este admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Universitatea din București dar și a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului.

Din aceleași anexe ale raportului de expertiză topo, coroborate cu o adresă emisă de SC „COTROCENI” SA rezultă și faptul că terenul ce a constituit proprietatea soților Badea este ocupat după cum urmează: de clădirile Teatrului Bulandra (o suprafață de 402 mp), reprezentând astfel domeniul public local al Municipiului București și de fostul ICRAL București, fiind închiriat Restaurantului „Cireșica”. Se menționează și lipsa dovezilor autorizării construcțiilor aferente Restaurantului „Cireșica”.

Ca o primă concluzie, tribunalul va admite acțiunea față de pârâții Municipiul Bucureși și Primăria București (instituții reprezentate de Primarul General) și Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”.

De asemenea, în soluționarea notificării ce a stat la baza dosarului administrativ constituit de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 se constată că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul din București, Sector 5, compus din teren de 450 mp și construcțiile în prezent demolate. Pe lânga acestea, se dispune restituirea în natură către reclamanți a terenului, cu suprafața de 48 mp, dețiunt de fostul ICRAL și închiriat Restaurantului „Cireșica” și obligarea pârâților Municipiul București și Primăria Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii pentru lotul deținut de Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”.

Pe baza articolului 274 din Codul de Procedură civilă, tribunalul va obliga pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București (aflați în culpă pentru refuzul de soluționare a notificării ce a stat la baza dosarului administrativ), să plătească reclamanților suma de 1000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată. În baza aceluiași articol al Codului de Procedură civilă, reclamanții vor fi obligați să plătească pârâtei Universiattea din București, suma de 7194,94 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pe baza argumetelor prezentate anterior, în numele legii, instanța de judecată hotărăște următoarele:

Respinge lipsa calității procesuale active, a reclamanților, invocate de pârâtul Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra” și respinge acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, motivând că aceasta a fost înaintată unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea, este respinsă și acțiunea formulată împotriva pârâților Universitatea din București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, motivând această acțiune prin faptul că a fost formulată împotriva unor persoane ce nu beneficiază de calitatea procesuală pasivă.

Este admisă acțiunea formulată de reclamanți, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, Primăria Municipiului București și Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”.

În temeiul dosarului administrativ constituit pe baza Legii nr. 10/2001 și în vederea notificării aferente acestuia, se decid următoarele:

Reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, Sector 5, compus din teren de 450 mp și construcțiile în prezent demolate. Se dispune și restituirea în natură a lotului de 48 mp deținut de fostul ICRAL București și dat în folosință Restaurantului „Cireșica”. Pârâții Municipiul București și Primăria Municipiul București sunt obligați să emită dispoziția cu propunere de acordare a unor măsuri compensatorii pentru partea de teren deținută și dată în folosință Teatrului Municipal ,,Lucia Sturdza Bulandra”, dar și pentru cladirile, în prezent demolate, ce au fost evidențiate prin procesul verbal emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare din București.

Decide ca pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București să plăteasca reclamanților suma de 1000 de lei, reprezentând acoperirea cheltuielilor de judecată. De asemenea, reclamanții sunt obligați să plătească pârâtei Universitatea din București cheltuieli de judecată în valoare de 7194.94 lei.

Sentința este pronunțată în cadrul ședinței publice din data de 23.02.2015, cu posibilitatea formulării recursului în termen de 15 zile de la comunicare.

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Recursul a fost formulat de recurentul pârât Municipiul Bucuresti, reprezentat prin persoana Primarului General, în contradictoriu cu intimații reclamanți și intimații pârâți Primăria Municipiul București, Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Universitatea din București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Pricina are ca obiect acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001 privind regimul juridc al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Procedura de citare a fost legal îndeplinită. Competența de judecată aparține Curții de Apel București.

Motivele pentru înaintarea recursului sunt următoarele:

Instanța de fond nu s-a pronunțat pe excepția tardivității modificării acțiunii, invocată inițial de către pârâtul Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. Se menționează faptul că, pe parcursul prcesului, cererea introductivă de instanță a suferit modificări succesive efectuate de intimații reclamanți, aceste modificări fiind consemnate de instanța de fond. De asemenea, reprezentantul recurentului pârât, susține că ultima cerere modificatoare, pe baza căreia s-a pronunțat instanța de fond, a schimbat temeiul de drept și a fost formulată cu nerespectarea termenului procedural de depunere a unei asemenea cereri. Se apreciază că nu a existant un acord al părților implicate în litigiu pentru modificarea acțiunii. Astfel, se susține faptul că s-a pornit de la o acțiune în revendicare și s-a ajuns la o acțiune în soluționarea unei modificări, menționându-se că instanța de fond trebuia să se pronunțe pe baza cererilor anterioare și nu în temeiul ultimei cereri modificatoare depusă de intimații reclamanți.

Se solicită a se lua în considerare și criticile formulate privind soluționarea, de către instanța de judecată, a notificării formulată de către intimații reclamanți. Se motivează prin faptul că respectiva notificare trebuia soluționată de către Municipiul București, în baza Legii nr. 10/2001. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 „Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni […] persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.” Astfel, se menționează lipsa epuizării procedurii administrative. Pe lângă toate acestea, se solictă a fi luate în considerare și presupusele neconcordanțe ce există între raportul de expertiză depus în cuprinsul dosarului administrativ și raportul de expertiză omologat de instanța de fond. Se arată că suprafețele de teren sunt diferite, suprafața totală este mai mare decât cea reținută de instață, iar spațiul ocupat de Restaurantul „Cireșica” este mai mic decât cel avut în vedere la restituirea în natură. Totodată, se cere și luarea în considerrae a criticilor privitoare la dovedirea dreptului de proprietate, dar și problema cheltuielilor de judecată.

Punctul de vedere al reprezentantului recurentului pârât este în sensul că, intimații reclamanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra construcției pentru care au fost dispuse acordarea de măsuri compensatorii, menționând că în momentul prezent, construcțiile prezente nu sunt aceleași cu cele menționate de actul de proprietate avut în vedere în cadrul procesului.

Avocatul intimaților reclamnți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotârârii instanței de fond ca temeinică și legală, arâtând că măsurile compensatorii au fost acordate corect, iar privitor la construcții, menționează că este vorba despre construcția existentă, privitor la care instanța a dispus restituirea în natură. Privitor la terenul aferent acestor construcții, se menționează faptul că, Municipiul București a avut posibilitatea de a formula obiecții la raportul de expertiză, dar nu s-a folosit de acest drept, iar la momentul actual este tardivă criticarea rapoartelor de expertiză.

Privitor la problema cererilor modificatoare, reprezentantul intimaților reclamanți, menționează faptul că acestea nu au modificat cererea de chemare în judecată, motiv pentru care nu există temeiul legal pentru a fi considerate tardiv formulate. De asemnea, se solicită obligarea recurentului pârât la acoperirea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 de lei,

Reprezentantul intimatei pârâte Universitatea din București solicită respingerea recursului ca nefondat, motivând prin faptul că hotărârea de judecată este temeinică și legală, cumprinzând toate cerințele de formă și fond cerute de lege.

Avocatul intimatului pârât Teatrul Municipal „Lucia Sturdaza Bulandra” precizează că este în asentimentul criticilor formulate de către Municipiul București, prin Primarul General, pe cale de consecință, solicitând admiterea recursului.

Analizând criticile formulate în cadrul recursului, legislația în vigoare și prevederile Codului de Procedură civilă, Curtea de Apel București constată că recursul este nefondat motivând prin următoarele argumente:

Referirile făcute de recurentul pârât privind tardivitatea modificării acțiunii sunt nefondate. În jurisprudență s-a stabilit că acordul pârâților pentru modificarea cererii de chemare în judecată peste termen nu trebuie să fie expres, în cazul în care această parte a procesului a luat la cunoștință despre modificările intervenite și nu s-a opus, într-un termen rezonabil, se consideră că este de acord. ,, Chemarea în judecată de noi pârâți trebuia pusă în discuție numai în raport cu pârâții inițiali, aceștia putându-se opune extinderii cadrului procesual dincolo de limitele stabilite de lege. În cadrul niciunuia dintre termenele din cursul judecății recurentul-pârât nu și-a manifestat opoziția fată de modificarea acțiunii”. De asemenea, instanța de judecată stabilește și faptul că tardivitatea modificării acțiunii invocată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național este lipsită de relevanță deoarece această entitate nu beneficiază de calitatea procesuală pasivă.

Se constată că nu pot fi primite nici susținerile recurentului pârât privind „ nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care instituie obligativitatea procedurii administrative prealabile pentru restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist”. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că ,,instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. S-a statutat că, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzl restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței”. Temeiul acestei precizări îl constituie chiar Constituția României care în art. 21 alin. 2 menționează că ,,Nicio lege nu poate îngradi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”.

Privitor la criticile formulate de recurent în legătură cu ,,însușirea de către tribunal a concluziilor expertizei tehnice judiciare ce a avut ca obiective identificarea terenului ce face obiectul notificării, prin raportare la actele de proprietate prezentate de părți și la planurile topografice existente”, Curtea menționează că „recurentul-pârât nu a înțeles să formuleze în termenul legal obiecțiuni împotriva acestui raport”.

Nici critica recurentului în fața obligației de plată a cheltuielilor de judecată nu este primită de Curte. Se motivează această decizie prin faptul că ,,partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care l-a câștigat, cheltuieli reprezentate de onorariile achitate experților în prezenta cauză”.

În concluzie, pentru motivele prezentate anterior, în numele legii, Curtea respinge, ca nefondat recursul, obligând recurentul la plata către intimații-reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 de lei. Hotărârea Curții este pronunțată în ședință publică, la data de 05.10.2016 și este irevocabilă.

ANEXE

Anexa 1.

Anexa 2.

BIBLIOGRAFIE

Literatură de specialitate

Adam I., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Ed. C.H.Beck, București, 2013

Baias F. A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H.Beck, București, 2012

Bîrsan C., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2015

Boroi G., Anghelescu C. A., Nazat B., Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, 2013

Buciuman A., David M., Drept civil. Drepturi real. Cometarii de text. Probleme practice. Grile, Ed. Hamangiu, București, 2012

Chelaru E., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H.Beck, 2013

Drăgoi A., Florian R. G., Drept civil. Drepturi reale, Ed. ProUniversitaria, București, 2013

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998

Făiniși F., Dreptul de proprietate. Metamorfoze, Ed. ProUniversitaria, București, 2014

Fărcaș A. V., Nagy O. V., Drept civil. Drepturile reale. Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Marin E., Acțiunea în revendicare și regimurile ei juridice, Ed. Hamangiu, București, 2011

Sferidan I., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013

Spasici C., Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013

Spânu D. Ș., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Stoica A., Drept civil. Drepturi reale. Note de curs. Spețe. Grile, Ed. ProUniversitaria, 2014

Stoica V., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H.Beck, 2017

Sztranyiczki S., Drept civil. Drepturile reale principale conform Noului Cod civil, Ed. C. H. Beck, București, 2012

Terzea V., Limitele legale ale dreptului de proprietateși servituțile, C.H.Beck, 2014

Trușcă P., Jora C., Trușcă A., Genoiu I., Uță L., Pătrașcu B., Paraschiv R., Curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic, 2014

Turianu C., Duțu A., Drept civil. Compediu, Ed. Universul Juridic, București, 2016

Ulisescu M., Gheorghe A., Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, 2014

Urs I. R., Ispas P. E., Drept civil. Teoria drepturilor reale, Ed. Hamangiu, 2015

Zamșa C., Drept civil. Drepturile reale principale, manual de seminar, Ed. C.H.Beck, București, 2015

Legislație

Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I. Art. 1- 952, Ed. Hamangiu, București, 2012

Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015

Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor immobile preluate ]n mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989

Dosarul nr. 45369/2011