Administrarea Mijloacelor DE Proba Medico Legale In Accidente DE Munca

=== ADMINISTRAREA MIJLOACELOR DE PROBĂ MEDICO-LEGALE ÎN ACCIDENT ===

CUPRINS

MOTIVAȚIA LUCRĂRII

Accidentele de muncă reprezintă, o realitate socială inevitabilă fapt ce explică necesitatea soluționării unor probleme legate de acestea. În acest scop, în această lucrare am încercat să explic anumite aspecte ale accidentelor de muncă precum: definirea, legislația accidentelor de muncă, clasificarea, cercetarea acestora etc.

Odată cu dezvoltarea progresivă a tehnicii și cu apariția industriei, omul a început să fie tot mai expus riscului de a se accidenta în cadrul procesului tehnologic. În țările industrializate, datorită înmulțirii numărului de accidente în legătură directă cu procesul de muncă, a luat naștere conceptul de „ protecția muncii”, a cărui scop era de a evita sau măcar de a diminua numărul accidentelor în rândul muncitorilor.

Legislația existentă în țara noastră, cu privire la accidentele de muncă îi obligă pe toți angajatorii să efectueze o analiză a riscului, analiză ce se poate efectua după două criterii și anume: probabilitatea evenimentului nedorit și gravitatea pagubei produse. În acest sens voi efectua un studiu de dinamică a accidentelor de muncă, un studiu longitudinal retrospectiv, cu scopul de a atrage atenția asupra frecvenței și a gravității accidentelor de muncă și implicit asupra necesității existenței unor măsuri de prevenție și sau de protecție adecvate pentru a evita producerea accidentelor sau în situația în care s-au produs pentru a diminua gravitatea lor.

Totodată, accidentele de muncă reprezintă una din problemele cele mai importante ale medicinei legale și nu numai, ocupând prin frecvență, gravitate, probleme de diagnostic, tratament și prevenire, unul din primele locuri în medicina țărilor europene.

CAPITOLUL I

ISTORIA PROTECȚIEI MUNCII

Începând cu dezvoltarea progresivă a tehnicii și cu apariția industriei, omul a început să fie tot mai expus riscului de a se accidenta în cadrul procesului tehnologic. În țările industrializate, datorită înmulțirii numărului de accidente în legătură directă cu procesul de muncă, a luat naștere conceptul de „ protecția muncii”. Scopul acestui concept nou era de a evita sau măcar de a diminua numărul accidentelor în rândul muncitorilor.

Franța se remarcă prin cele mai vechi referiri la protecția muncii, consemnate în Legea pentru sănătatea și moralitatea ucenicilor, apărută în anul 1802, care stabilea standardul pentru ventilație și permite inspecția oricărui loc de muncă. În anul 1833 a apărut Legea pentru serviciul oficial de inspecție , iar în 1841 Legea pentru condițiile de muncă a copiilor în uzine, ateliere și manufacturi. Reglementarea propriu zisă o reprezintă însă Legea pentru prevenirea și declararea accidentelor de muncă, apărută în anul 1898 și Legea privind repausul săptămânal din 1906.

În Anglia, în anul 1833 au fost numiți primii inspectori pentru fabrici, iar în 1844 s-a adoptat „ Marele act al fabricii” act normativ care stabilea aspecte referitoare la prevenirea accidentelor de muncă, sancționarea severă a abaterilor, aplicarea unor măsuri de siguranță și protecție a sănătății personalului.

În România, primele reglementări privind protecția muncii s-au realizat la sfârșitul secolului XIX-lea, începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea industriei. În acest sens în anul 1874 apare Legea sanitară, iar în anul 1894 Regulamentul industriilor insalubre, care conțineau măsuri de protecție și igienă a muncii. Primul act normativ, prin care se stabilesc principiile și modalitățile de cercetare ale accidentelor de muncă, prevenirea lor, apare însă abia peste patru decenii la data de 13 aprilie 1934. doi ani mai târziu s-a înființat Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale, care cuprindea organisme zonale de inspecție a muncii și de cercetare a accidentelor.

La nivel internațional au existat în paralel, preocupări referitoare la protecția muncii, concretizate în congrese pentru securitatea muncii ex. Paris în anul 1889, la Milano în anul 1894 și la Berna în anul 1897.

Deoarece în prezent munca a devenit o necesitate, un comandament moral al umanității, sursă determinantă a avuției naționale, există numeroase norme juridice care reglementează și protejează raporturile de muncă, norme cuprinse în Dreptul Muncii și în legile, ordonanțele și normele metodologice conexe.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ACCIDENTELE DE MUNCĂ

2.1 Definiții

Definiția accidentului (conform D.E.X.) eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea.

Accidentele de muncă reprezintă vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate de muncă de cel puțin trei zile, invaliditate sau deces.

2.2.Cauzele și condițiile de producere a accidentelor de muncă

Prin definiție prevenția este un ansamblu de măsuri care se iau pentru a evita un accident sau pentru a evita instalarea unei boli.

Prevenția se realizează prin următoarele mijloace:

– limitarea riscurilor, reprezintând prevenția propriu-zisă. Aceasta, constă într-o serie de măsuri care vizează prevenirea unui risc prin suprimarea sau reducerea probabilității de apariție a fenomenului periculos.

– prevederea măsurilor de combatere a sinistrului dacă acesta survine, reprezentând previziunea. Vorbim la modul general de previziune, care constă în instituirea unor măsuri care vizează limitarea întinderii și sau gravitatea consecințelor unui fenomen periculos, fără a modifica însă probabilitatea de apariție.

Prevenția se adresează accidentelor, bolilor și anumitor cazuri particulare reprezentate de: accidentele de muncă, accidentele domestice, suicidului.

a). PREVENȚIA ACCIDENTELOR

Prin definiție un accident implică întotdeauna interacțiunea mai multor factori, dintre care cel puțin neglijență și hazard. Cu siguranță dacă nu este vorba de neglijență sau de hazard este vorba de “crimă” în sensul larg al termenului, reprezentând o acțiune intenționat dăunătoare, rău voință, sabotaj. Atunci când nu există neglijență ci doar hazard, vorbim de calamitate.

Prevenția constă în primul rând în încercarea de a prevedea factorii care pot produce un accident. Când un accident se produce, este necesar să se făcă analiza factorilor declanșatori (originea cauzelor) pentru a evita astfel producerea în viitor a unui accident similar (capitalizarea experienței).

Una din principalele căi de prevenire a accidentelor constă în informarea persoanelor supuse riscului și deoarece aproape întotdeauna există cel puțin o neglijență trebuie să încercăm să influiențăm comportamentul acestor persoane în scopul reducerii acestui factor.

Prima etapă a informării este în general sensibilizarea, care înseamnă să explici persoanelor care este riscul și de ce este necesar să-și schimbe sau să-și stăpânească comportamentul.

b). ACCIDENT, PERICOL ȘI RISC

Accidentul poate fi definit ca un eveniment spontan, având ca și consecințe rănirea persoanelor și distrugeri materiale și ale mediului înconjurător.

Accidentul fiind conscecința unor factori multipli, suprimarea unuia poate evita producerea acestuia, dar producerea rămâne întotdeauna probabilă (suntem în situația de pericol). Pericolul poate fi definit drept situația în care lipsește un singur factor pentru a se produce un accident.

Riscul poate fi definit ca o acțiune ce poate duce la un pericol, cu precizarea că comportamentul riscant nu determină întotdeauna un accident, de aceea acest comportament pare uneori inofensiv. Riscul este un pericol potențial ce reprezintă totodată un accident potențial, din această cauză riscul nu este perceput frecvent ca atare, dar el duce aproape întotdeauna la accident.

c). ANALIZA BENEFICIU- RISC ȘI PROTECȚIE

Comportamentul uman este rezultatul luării unor decizii (excepție reflexele), care se sprijină în general pe o analiză cost-câștig (în sensul cost estimat- câștig acceptat). Astfel respectarea unei măsuri de securitate este o obligativitate (un cost) care îți oferă protecție (câștig), iar o persoană nu respectă un consemn de securitate deoarece crede că protecția oferită nu justifică obligativitatea.

Pentru a face populația să respecte un regulament de securitate sunt necesare câteva măsuri:

diminuarea costului măsurilor de prudență prin scăderea obligativității ( ca de exemplu susținând financiar achiziționarea unui dispozitiv de securitate sau prin evaluarea unui dispozitiv mai confortabil; proces denumit ergonomie).

creșterea beneficiului perceput prin măsuri de prudență (ca de ex. valorificarea atitudinii responsabile și prin oferirea unui “cadou”).

creșterea costului și diminuarea câștigului în atitudini imprudente prin sancționarea neparticipării ex.: amendă, retragerea permisului în depășirea limitei de viteză sau prin inaccesibilitatea produselor dăunătoare (creșterea costului țigărilor)

favorizarea analizei cost-câștig, folosind ca mijloace sensibilizarea, educarea populației în acest sens.

Trebuie făcută o precizare în legătură cu riscul producerii accidentelor și anume, estimarea riscului este deformată de ideile recepționate.

Acest decalaj între estimare și realitate poate avea mai mulți factori:

gravitatea unui accident prin oroarea situației va crește importanța reală a riscului ex. accidentele aviatice sunt în mod deosebit mortale și sunt cu atât mai șocante când este vorba de turiști (deoarece te identifici ușor cu victimele), totuși riscul este redus (numărul de morți prin accident aviatic este de 10 ori mai mic decât prin accident rutier- în Franța).

rezonanța mass-media a evenimentului ex. cînd se relatează omucideri ți se crează o senzație de insecuritate, deși acestea sunt mult reduse numeric.

Avem o dublă sursă de iraționalitate care duce la asumarea riscurilor: iraționalitate în estimarea riscului și iraționalitate în referință (risc acceptabil). Estimarea mai precisă a riscului se face statistic, cele mai frecvente cauze de deces în Franța, în anul 2000 sunt reprezentate de:

Tabel nr. I

Această analiză depinde de maniera în care sunt repartizate cauzele de deces. Astfel luând în considerare comportamentul care favorizează patologia și nu patologia propriu-zisă, putem spune că:

obezitatea reprezintă principala cauză de deces, provocând un număr de 178.000 decese anual (287 pentru 100.000 locuitori) ;

fumatul cauzează aprox. 60.000 decese anual ( 97 pentru 100.000 locuitori) din care 25.000 prin cancer pulmonar (reprezintând 90% din decesele prin cancer pulmonar), 15.000 prin bronșită cronică (îndeosebi prin bronho-pneumopatie cronică obstructivă);

alcoolismul cauzează un număr de aproximativ 45.000 decese anual ( reprezentând 73 de morți pentru 100.000 locuitori). Dintre acestea 23.000 sunt decese directe (11.000 prin cancer de ficat, cancer labial, faringian sau laringian, 9.000 prin ciroză hepatică, 2.500 prin alcoolo-dependență ) și 22.000 sunt decese indirecte ( prin maladii cardio-vasculare, accidente, suicid etc.). De precizat că în Franța se nasc anual un număr variabil de copiii, având malformații grave datorită consumului de alcool la mamă.

d.) CAZURI PARTICULARE DE PREVENȚIE

Prevenția în cazuri particulare se adresează accidentelor de muncă, accidentelor domestice și suicidului.

În cazul accidentelor de muncă legislația îi obligă pe toți angajatorii să efectueze o analiză a riscului, date pe care să le sintetizeze într-un document unic.

Riscul este evaluat după două criterii și anume: probabilitatea evenimentului nedorit și gravitatea pagubei produse. Din punct de vedere al pagubelor produse, accidentele aparțin categorie de distrugeri foarte grave.

De aici rezultă responsabilitatea angajatorului de a lua măsuri de prevenție și sau de protecție adecvate pentru a evita producerea accidentelor sau în situația în care s-au produs pentru a diminua gravitatea lor.

Un alt caz particular este reprezentat de accidentele domestice. Anual în Franța, accidentele domestice cauzează aproximativ 20.000 de morți, reprezentând 3,6% din numărul total de decese. Numărul înregistrat în Uniunea Europeană este de 80.000 de morți și mai multe milioane de morți în întreaga lume.

Principale cauze de deces, în urma accidentelor domestice:

– căderi (10.520, dintre care 95% sunt reprezentate de afectarea persoanelor de peste 65 de ani)

– asfixii (3543 de morți)

-intoxicații (758 de morți din care 600 prin intoxicații medicamentoase, iar 158 prin alte substanțe și gaze).

O altă măsură de prevenție este reprezentată de alcătuirea din timp a unor formații de prim ajutor, formații care acționează după producerea accidentului și au drept scop sensibilizarea populației la riscurile la care pot fi expuși în cazul producerii unui accident.

Funcționarea acestora se bazează pe conceptul că o persoană instruită este mai conștientă de riscuri este mai atentă la celelalte persoane și deci adoptă spontan un comportament mai prudent.

2.3. GESTIUNEA ACCIDENTULUI DE MUNCĂ

Reprezintă ansamblul căilor de organizare, de tehnici și de mijloace, care permit unei organizații să se pregătească și să facă față unui accident, apoi să tragă învățături din respectivul eveniment pentru ca în viitor să amelioreze procedurile și structurile.

PRINCIPALELE FAZE

Analiza riscului reprezintă măsurile de analiză a unui pericol potențial ce reprezintă totodată un accident potențial,

Prevenția este un ansamblu de măsuri care se iau pentru a evita un accident sau pentru a evita instalarea unei boli.

Previziunea, care constă în instituirea unor măsuri care vizează limitarea întinderii și sau gravitatea consecințelor unui fenomen periculos, fără a modifica însă probabilitatea de apariție.

Antrenamentul- se fac antrenamente, simulări pe tipuri de risc.

Supravegherea se bazează pe conceptul că o persoană instruită este mai conștientă de riscuri este mai atentă la celelalte persoane.

Gestiunea accidentului de muncă reprezintă totalitatea măsurilor de pregătire a unei organizații, în vederea intervenției într-un asemenea accident.

Întoarcerea la normal, constă în aplicare unor măsuri de reorganizare.

8.Analiza experienței, concluziile intervenției cu scopul îmbunătățirii, pe viitor, a procedurilor și a structurilor.

MIJLOACE DE PREVENȚIE

Planuri de prevenție

Planuri de ajutor sau planuri de continuitate a activității

Planuri de întoarcere la normal

Celula de criză

Mijloace de comunicare.

2.4. DEFINIREA CRIMINALISTICII

Criminalistica reprezintă știința care elaborează și folosește mijloace și metode tehnico-științifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea și interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul descoperirii infracțiunilor, identificării infractorilor și probării vinovăției acestora (deținând rol în combaterea și prevenirea faptelor ilicite).

2.4.1.CONEXIUNI :

Criminalistica reprezintă un domeniu interdiscilinar având legături cu științele juridice (drept procesual penal, drept penal, criminologia) și cu unele științe nejuridice (medicina-legală, psihologia, psihiatria, chimia, fizica judiciară). În lupta împotriva infracționalității, criminalistica și criminologia se completează reciproc astfel încât criminologia studiază starea și dinamica fenomenului infracțional, a cauzelor care îl generează, pe când criminalistica se ocupă de infracțiuni concrete, ambele elaborând măsuri specifice de prevenire.

Criminalistica stabilește împrejurările și modul de producere al faptelor, pe când medicina-legală stabilește natura leziunilor, vechimea, răsunetul asupra întregului organism . Există totuși situații în care cele două științe se întrepătrund, cum ar fi: cercetarea plăgilor împușcate, a leziunilor produse prin agent vulnerant (traumatologie mecanică), identificarea persoanelor și a cadavrelor.

2.4.2.RAMURI:

În cadrul criminalisticii s-a dezvoltat o ramură Biocriminalistica, al cărei obiectiv este identificarea de persoane, efectuată pe baza urmelor biologice (sânge, spermă, salivă, fire de păr, urme lăsate de dinți) studiate prin metode biochimice și biofizice.

Traseologia reprezintă domeniul criminalisticii care se ocupă cu studiul urmelor de măini, picioare, dinți, instrumente de efracție, mijloace de transport etc. în vederea identificării obiectelor care le-au creat. Biotraseologia (capitol al biocriminalisticii) se ocupă cu cercetarea și identificarea urmelor biologice găsite la locul faptei, pe îmbrăcăminte, obiecte contondente și victime

2.5. CONSECINȚELE ACCIDENTELOR

Indiferent de tipul de clasificare, dezastrele au următoarele consecințe:

– răniți care necesita tratament sau trebuiesc transportați de urgență spre spital;

– decedați care necesită o identificare cât mai exactă;

– supraviețuitori care nu au fost raniți si nu necesită ingrijiri medicale;

– sinistrați care nu mai au locuință si necesită urgent un adăpost; de unde rezultă importanța organizării unui centru de primire pentru sinistrați;

– rudele sau apropiații care doresc informații despre persoanele implicate in accident.

CAPITOLUL III

PROBLEMATICA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

Dacă în trecut accidentele erau preponderent de cauze naturale, actualmente datorită tehnologizării masive, societatea contemporană se confruntă cu tot mai multe riscuri, determinate de o serie de activități umane, care scăpate de sub control devin foarte periculoase, având urmări tragice pentru populația din zonele afectate.

Pe aceste considerente apreciez că sunt caracteristice epocii moderne accidentele nucleare și chimice, exploziile, incendiile, accidentele datorate muniției clasice sau artizanale, intoxicațiile, prăbușirea unor mine sau galerii, accidente legate de o anumită profesie cât și accidentele de trafic.

3.1. Accidente legate de o anumită profesie

Prin accident de muncă se înțelege vătămarea violentă a organismului uman, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a raportului de muncă în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitate temporară de muncă timp de cel puțin trei zile, invaliditate ori deces.

3.1.1. Clasificarea accidentelor de muncă

Clasificarea accidentelor de muncă se poate realiza după mai multe criterii, axate în special pe consecințele generate sau numărul persoanelor afectate. Astfel din punct de vedere al consecințelor generale, normele legale, determină încadrarea în accident cu incapacitate temporară de muncă, accident cu invaliditate și accident mortal.

Accidentul cu incapacitate temporară de muncă este definit conform normelor metodologice, ca fiind întreruperea activității lucrătorului pe o anumită perioadă, cu o durată de cel puțin trei zile calendaristice consecutive, confirmată prin certificat medical, ca fiind urmare a accidentului produs. O altă interpretare a noțiunii incapacitate de muncă, se poate face în sensul întreruperii temporare sau permanente a activității lucrătorului la locul său de muncă, ca urmare a producerii unui eveniment .

Accidentul cu invaliditate este definit prin pierderea totală sau parțială a capacității de muncă, confirmată prin decizie de încadrare intr-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept. În funcție de gradul de afectare a capacității de muncă, invaliditatea poate fi de gradul I (pierderea totală a capacității de muncă și incapacitatea autoservirii), de gradul II (pierderea totală sau parțială a capacității de muncă având însă posibilitatea desfășurării unor activități ușoare cu program redus) și invaliditate de gradul III (pierderea parțială a capacității de muncă, cu posibilitatea continuării activității în același loc, dar cu program redus).

Accidentul mortal este acela care presupune decesul accidentatului imediat sau după un interval de timp, dacă acesta este confirmat în baza unui act medico-legal, ca fiind urmare a accidentului suferit.

Pe lângă aceste categorii de accidente, Normele metodologice mai fac referire la noțiunea accident ușor, definind-o în sensul unui eveniment survenit în condițiile accidentului propriu zis de muncă sau a celor asimilate, cu leziuni superficiale, care necesită numai acordarea primelor îngrijiri medicale, cu incapacitate de muncă mai mică de trei zile; vătămare gravă, definită ca fiind vătămarea violentă a organismului care, prin gravitatea sa, este posibil să antreneze invaliditatea sau decesul victimei.

Sub aspectul numărului persoanelor accidentate, accidentele de muncă se clasifică în accidente care afectează una sau două persoane și accidente în care sunt implicate trei sau mai multe persoane.

Accidentul colectiv este cel din ultima categorie, condiționat de afectarea a cel puțin trei persoane în același timp și din aceeași cauză, aceste două condiții fiind necesare cumulativ.

Din punctul de vedere al momentului producerii efectelor, accidentele de muncă se pot clasifica în accidente cu efecte imediate și accidente cu consecințe ulterioare.

Accidentele cu consecințe ulterioare nu sunt frecvent întâlnite, însă generează numeroase probleme referitoare la cercetare și înregistrare.

În funcție de locul și modalitatea producerii majorității accidentelor din sectorul minier, acestea pot fi clasificate în: accidente determinate de instalații de transport și exploatare; accidente cauzate de incendii explozii sau aeraj necorespunzător.

3.1.2. Cercetarea accidentelor de muncă

se realizează imediat după declarare, în funcție de gravitatea lor și de numărul persoanelor afectate.

LEGEA nr. 319 din 14 iulie 2006 stabilește:

competența de cercetare a accidentelor de muncă și conținutul procesului verbal, în care se vor menționa cauzele și împrejurimile producerii accidentului,

normele de protecție a muncii care nu au fost respectate,

persoanele vinovate,

sancțiunile aplicate,

persoana juridică sau fizică la care se înregistrează accidentul,

măsuri de prevenție necesare pentru prevenirea altor accidente.

Pentru cercetarea accidentelor cu incapacitate temporară de muncă se prevede obligația pentru conducătorul persoanei juridice de a numi, prin decizie scrisă, o comisie formată din trei persoane; aceste persoane trebuie să aibă pregătire tehnică corespunzătoare și să nu fie implicate, cu răspunderi, în producerea evenimentului. Persoanele fizice și persoanele juridice fără personal specializat în acest domeniu, vor apela pentru cercetare la un agent economic din sectorul privat autorizat, care va efectua activitate de consultanță sau la Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecția Muncii.

În cazul accidentelor de circulație, serviciile Poliției Rutiere vor transmite organelor împuternicite să efectueze cercetarea, în termen de cinci zile de la solicitare, cât și un exemplar al procesului verbal de cercetare la fața locului, copii după declarații, foaia de parcurs, schițe, precizări privind eventuala începere a cercetării penale și orice alte documente existente(pe baza acestora organele de specialitate vor determina caracterul accidentului și sancțiunile). Răspunderea fizică sau juridică în cazul cercetării accidentului de circulație revine, persoanei care a organizat transportul, iar în cazul accidentului de traseu celui la care este angajat accidentatul.

Pentru cercetarea unor evenimente pot fi solicitați experți sau specialiști, care întocmesc un act de expertiză tehnică, a cărui cost va fi suportat de persoana juridică sau fizică la care a avut loc evenimentul.

Se stabilește obligativitatea cercetării în cel mult cinci zile a accidentelor cu incapacitate temporară de muncă, cu posibilitatea de prelungire cu încă cinci zile dacă sunt necesare expertize; cât și în șapte zile a celor mortale, colective, a celor cu persoane dispărute sau a incidentelor periculoase (în cazuri speciale se poate solicita prelungirea termenului, în mod argumentat la Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale).

Dosarul de cercetare trebuie să cuprindă procesul verbal de cercetare, schițe, fotografii, declarații ale accidentului, declarații ale persoanelor răspunzătoare, declarații ale martorilor, formularul de înregistrare, copii ale altor documente necesare (ex. expertize tehnice, autorizații necesare pentru exercitarea unei profesii, concluziile raportului medico-legal, decizia de încadrare într-un grad de invaliditate, certificatul de concediu medical) etc.

3.1.3. Contribuția medicinei legale în cercetarea accidentelor de muncă

Medicina legală participă efectiv la toate etapele de cercetare ale unui accident colectiv, însă consider că un rol aparte îi revine în examinarea victimelor rezultate în urma accidentului și anume supraviețuitori, răniți, cât și a decedaților.

În prima etapă, la fața locului se procedează la o identificare sumară a persoanelor vii, incluzând și acordarea primului ajutor. Putem întâlni aici trei situații după cum urmează: persoane cu leziuni grave care vor fi transportate spre spitalele de erecție, persoane cu leziuni ușoare care vor fi tratate local și persoane neafectate.

În cazurile persoanelor decedate, în prima faza se va proceda la identificarea victimelor, prin urmare putem întâlni două situații: persoane decedate cu identitate stabilită și persoane decedate a căror identitate nu a fost stabilită la locul accidentului (se va proceda la identificare ulterior), persoană necunoscută, situație în care vom recurge la efectuarea autopsiei medico-legale pentru a răspunde unor obiective precum cauza morții, cauza accidentului prin stabilirea tipului leziunilor, poziția victimelor în momentul accidentului și altele.

Identificarea cadavrelor în situația unui accident colectiv întâmpină unele dificultăți datorită numărului mare de victime, a dezordinii create în timpul evenimentului, a distrugerii sau pierderii documentelor de identitate.

De asemenea și persoanele vii trebuiesc identificate încă din timpul cercetării locului accidentului. Identificarea se va realiza de către un polițist, care va completa o fișă de identificare pentru persoane vii.

Așa cum am precizat, accidentele de munca pot avea următoarele consecințe de natură umană:

răniți care necesita tratament sau trebuiesc transportați de urgență spre spital;

decedați care necesită o identificare cât mai exactă;

supraviețuitori care nu au fost răniți și nu necesită îngrijiri medicale;

rude sau apropiați care doresc informații despre persoanele implicate în accident.

Intervenția rapidă la locul producerii accidentului vizează salvarea supraviețuitorilor și acordarea de prim ajutor răniților. În acest sens, de primă intenție este activitatea de triere a victimelor de către personalul medical și unitățile de prim ajutor sosite la locul accidentului, și marcarea răniților cu etichete de culori diferite în funcție de gravitatea leziunilor și de prioritatea de evacuare. Astfel:

eticheta roșie corespunde urgenței maxime de evacuare și se adresează victimelor care prezintă: probleme respiratorii grave, stop cardiac, hemoragii grave, inconștiență, obnubilare, perforații toracice, fracturi grave, comoții grave, arsuri complicate cu leziuni ale căilor respiratorii.

eticheta galbenă reprezintă a doua prioritate de evacuare și se adresată victimelor care necesită ajutor, dar a căror viață nu este în pericol imediat. Se adresează celor cu: arsuri de gradul II, III, IV pe suprafețe mari, hemoragii moderate, leziuni cranio – cerebrale.

eticheta verde se adresează victimelor care prezintă leziuni minore; aceasta reprezintă a treia prioritate de evacuare.

eticheta neagră este rezervată decedaților sau celor cu leziuni fatale și fără speranță de viață. Se consideră decedate persoanele care nu respiră și au pulsul oprit de aproximativ 20 de minute și a căror stare nu permite aplicarea tehnicilor de resuscitare. Eticheta neagră se adresează victimelor care prezintă arsuri de gradul II, III pe o suprafață de peste 40% sau alte leziuni grave.

În urma trierii răniților de către echipa de urgență, persoanelor rănite li se acordă primul ajutor și sunt transportați la spital, supraviețuitorii sunt preluați de aceeași echipă, care le va acorda primul ajutor, iar decedații vor fi duși în zona de depozitare a cadavrelor.

În toate situațiile este necesar să se facă identificarea victimelor, aceasta având caracter de urgență în cazul victimele fără leziuni sau cu leziuni minime.

a.) Victime integre

Acestora în funcție de situație li se acordă prim ajutor și se trece la identificarea lor.

Identificarea nu pune probleme deosebite în cazul persoanelor care au asupra lor acte de identitate, situație în care ofițerul de poliție completează o fișă cu datele lor personale și le reține un număr de telefon, în vederea soluționării unor probleme legate de anchetă, sau de necesitatea eliberării unui certificat medico-legal. În funcție de tipul accidentului și de calitatea pe care o au, victimele implicate vor putea fi examinate suplimentar prin recoltare de probe biologice suplimentare.

În cazul victimelor fără acte de identitate asupra lor se completează o fișă, care va deține datele personale declarate de persona în cauză, număr de telefon, adresă și se atașează o fotografie față și profil.

b.) Răniți

Acestui grup de victime i se acordă prim ajutor și sunt transportați la spital; transportul acestora se realizează în funcție de condițiile existente la fața locului și de suportul logistic existent.

Infrastructura sanitară este compusă din: cabinete medicale individuale, policlinici, spitale teritoriale, spitale municipale, județene, spitale de referință, clinici specializate. în acest sistem trebuiesc integrate toate resursele publice astfel încât să răspundă obiectivelor planului național.

Identificarea victimelor cu leziuni ușoare se va putea face la locul producerii accidentului, iar a celor cu leziuni grave se va face în unitatea medicala de profil după stabilizarea clinică.

Și în cazul răniților identificarea vizuală se realizează cel mai adesea pe baza actelor de identitate pe care victimele le au asupra lor. Întrucât femeile își păstrează documentele în poșete, situații precum accidentele, creează dezordine și panică, obiectele personale se rătăcesc, identificarea realizându-se prin alte metode.

c.) Decedați

Și în cazul persoanelor decedate putem avea două situații, după cum urmează: cadavre cu identitate cunoscută, respectiv cadavre neidentificate.

În cazul cadavrelor cu identitate cunoscută, rolul medicului legist se rezumă la confirmarea identității, precizarea felului morții, stabilirea cauzei de deces, descrierea amănunțită a semnelor de violență externe și a corespondentului lor intern, demonstrarea sau înlăturarea legăturii de cauzalitate dintre eventualele leziuni traumatice și cauza morții, depistare afecțiunilor preexistente și precizarea dacă acestea au contribuit sau nu la producerea morții, precizarea datei la care a survenit moartea.

Pentru cadavrele cu identitate necunoscută vom recurge la stabilirea identității lor.

Echipa centrului de identificare va fi formată din:

medici legiști care efectuează examenul extern al cadavrelor (în colaborare cu echipa de criminaliști), efectuează examenul intern în vederea stabilirii cauzei morții și a descoperirii eventualelor leziuni, elemente necesare pentru identificare (fracturi vechi, urme de tratament anterioare etc.), asigură prelevarea de probe pentru examenele de laborator, colaborează cu toți membrii echipei.

inspectori protecția muncii

ofițeri de poliție interoghează martorii, examinează probele materiale.

criminaliști intervin în examenul extern al cadavrului – amprentează, fotografiază, colaborează pentru efectuarea portretului vorbit etc.

stomatologi execută radiografii de specialitate, recoltează piese necesare, consemnează datele obținute în formularele existente.

alți specialiști ortopezi, chirurgi maxilo-faciali, plasticieni, antropologi, laboranți etc.

Metode de identificare

În vederea identificării cadavrelor se folosesc o serie de operațiuni pregătitoarea după cum urmează: toaletarea și restaurarea cadavrului, fotografia de semnalmente, întocmirea fișei de identificare a cadavrului, luarea impresiunilor digitale, recoltarea probelor biologice, examinarea îmbrăcămintei, încălțămintei și a obiectelor personale.

Pentru o identificare de acuratețe se notează datele AM și PM obținute din studiul unor probe circumstanțiale ex. efecte personale, haine, bijuterii, conținutul buzunarelor; respectiv a unor probe fizice obținute prin: examenul extern al cadavrului (caracteristici generale – descriere și caracteristici specifice-amprente) și prin examenul intern (probe medicale, stomatologice și de laborator).

1.Identificarea vizuală

Identificarea persoanelor decedate se va face urmărind aceleași criterii prezentate la identificarea persoanelor vii cu unele precizări suplimentare.

Este o metodă fiabilă de identificare, dar care impune anumite restricții datorită împrejurărilor stresante în care se efectuează aceasta, de către un membru al familiei sau de către un prieten apropiat al victimei. Trebuie precizat faptul că în unele țări, poate fi singurul criteriu acceptat pentru identificarea victimelor.

În multe situații totuși rezultatele unei asemenea abordări s-au dovedit a fi lipsite de acuratețe, putând cauza dificultăți de ordin juridic în țările de origine a victimelor. Rezultă de aici necesitatea de a ne asigura că identificarea s-a obținut în urma evaluării unor criterii combinate și nu numai printr-o simplă recunoaștere vizuală.

2. Efecte personale

Descrierea hainelor, a bijuteriilor și a conținutului buzunarelor sau a poșetelor este necesar să fie menționată, cu precizarea că efectele personale pot constitui probe circumstanțiale ale identității, dar niciodată certamente doveditoare.

3. Autopsia cadavrului

a. Examenul extern al cadavrului

Este general acceptat faptul că identificarea unui cadavru cu identitate necunoscută se bazează inițial pe probele fizice obținute în urma examenului extern al cadavrului. Descrierea caracterelor fizice se face de către un ofițer de poliție în colaborare cu medicul legist, echipă care va studia caracteristicile generale și cele specifice ale cadavrului.

În descrierea caracteristicilor generale ale cadavrului dezbrăcat se vor preciza: sexul, vârsta aproximativă, talia, dezvoltarea țesutului musculo-adipos, culoarea pielii etc., și se va ține cont de faptul că anumite caracteristici (părul și culoarea ochilor) pot avea o doză de subiectivitate în descriere ducând la un potențial de incuratețe; însă luate împreună cu alte detalii pot duce la un rezultat pozitiv al identificării.

Caracteristicile specifice cum sunt tatuajele, cicatricele și alte anomalii sunt de obicei unice și trebuiesc comparate cu datele AM. Amprentele palmare sunt caracteristici externe specifice și se bazează pe existența de amprente AM pentru comparare sau se pot preleva amprente de pe articolele personale. Informații importante pot aduce persoanele specializate în chiromația picioarelor. Trebuie precizat că Interpolul beneficiază de mijloace de stocare a amprentelor și de transmitere a acestora către țările membre.

b. Examenul intern al cadavrului

În unele țări identificarea cadavrelor și stabilirea cauzei morții se face pe baza examenului extern, autopsia efectuându-se doar în situațiile în care identificarea nu este posibilă.

Examenul intern al cadavrului oferă elemente importante care pot duce la identificare, cu această ocazie pot fi descrise semne medicale ex. semne ale unor fracturi anterioare, intervenții chirurgicale, organe lipsă, implanturi. Tot cu ocazia autopsiei se vor preleva sânge pentru determinarea grupului sanguin, a CO, droguri, alcool etc.; probe de țesut pentru examen microscopic, serologic, histo-patologic și toxicologic.

4. Identificarea odontostomatologică:

Identificarea se poate efectua pe cadavre, resturi cadaverice, documente odontologice antemortem (în funcție de documentele existente anterior, întâlnim două tipuri de metode: comparative și reconstructive), de către medicul legist în colaborare cu medici stomatologi în situații în care este necesară extracția unor dinți pentru secționări sau stabilirea vârstei, extracția maxilarului (parțial sau complet), efectuarea de radiografii în laboratoarele medico-legale.

5. Identificarea genetică:

Se practică în special în cazul în care celelalte metode de identificare nu au dat rezultat. De asemenea pot exista situații în care aparținătorii victimelor doresc în mod explicit o identificare ADN, situație în care examinarea se va face la solicitarea acestora și cu suportarea costurilor aferente.

Și această metodă de identificare necesită date de comparație antemortem sau profilul genetic se poate determina utilizând probe biologice obținute de la rude apropiate. De menționat că pot apărea dificultăți de determinare în cazul contaminării masive a cadavrului cu kerosen.

Concluziile identificării pot fi încadrate în una din categoriile:

identificare pozitivă;

identificare probabilă;

neidentificat (situație în care informațiile adunate în legătură cu acel cadavru vor fi păstrate în eventualitatea identificării la o dată ulterioară).

CAPITOLUL IV

LEGISLAȚIA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

4.1. CADRUL LEGAL

4.1.1. CATEGORII DE REGLEMENTĂRI APLICABILE

În țara noastră legislația în vigoare, în materie, cuprinde legi și alte acte normative care asigură cadrul legal general.

– Legea fundamentală a țării este reprezentată de Constituție, care garantează respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la viață, la integritate corporală.

În capitolul II, titlul II art. 22- se garantează dreptul la viață:

(1) Dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.

Iar în art. 33 –se garantează dreptul la ocrotirea sănătății:

(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice.

(3) Organizarea asistenței medicale și sistemul de asigurări sociale de boală, accidente și recuperare, controlul exercitării profesiunilor medicale și activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanelor se stabilesc potrivit legii.

Prevederile constituționale se completează cu prevederile cuprinse în legi ( organice și ordinare ), precum și cele din alte acte normative ( Decrete sau Hotărâri ale Guvernului, Ordonanțe, Decizii, Ordine ale miniștrilor etc. )

-Legile organice cum sunt: Codul Penal, Codul Civil reglementează principiile generale care trebuie să guverneze relații sociale într-o societate.

Codul Penal și Codul de Procedură Penală reglementează relațiile sociale privind atragerea răspunderii penale art. 180, 181, 182, 183 și 184 punctează infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, pe când art. 174-178 tratează omuciderea .

Codul Civil cuprinde reglementările privind desfășurarea relațiilor sociale între persoane, condiția atragerii răspunderii civile.

În capitolul V despre delicte și cvasidelicte art. 998 prevede temeiul răspunderii civile “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Codul muncii – Legea 53 din 24 ianuarie 2003 prevede următoarele:

Art. 3.(1) Libertatea muncii este garantată prin Constituție. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

(2) Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă și a profesiei, meseriei sau activității pe care urmează să o presteze.

(3) Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea.

(4) Orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea dispozițiilor alin. (1)-(3) este nul de drept.

Art. 6.(1) Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare.

Există deasemenea legi speciale și alte acte normative specifice care se completează cu dispoziții din alte acte normative, referitoare la domeniul respectiv.

4.1.2.REGLEMENTĂRI SPECIFICE

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de reglementare, în special în domeniul accidentelor de muncă. Unele acte normative au fost abrogate, ca urmare a schimbărilor survenite în societate; în prezent întreaga legislație tinde la alinierea la normele legislative ale Uniunii Europene.

Principala lege care reglementează accidentele de muncă este LEGEA nr. 319 din 14 iulie 2006 a securității și sănătății în muncă, conform căreia prin accident de muncă se înțelege – vătămarea violenta a organismului, precum și intoxicatia acuta profesională, care au loc în timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate temporară de munca de cel puțin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces; boala profesională – afectiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de munca, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de munca;

ART. 30 din legea 319 prevede:

(1) În sensul prevederilor art. 5 lit. g), este, de asemenea, accident de munca:

a) accidentul suferit de persoane aflate în vizita în întreprindere și/sau unitate, cu permisiunea angajatorului;

b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activități culturale, sportive, în țara sau în afară granițelor tarii, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

c) accidentul survenit în cadrul activităților cultural-sportive organizate, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor activități;

d) accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie initiativa pentru salvarea de vieți omenești;

e) accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie initiativa pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninta avutul public și privat;

f) accidentul cauzat de activități care nu au legatura cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de munca organizat de aceștia, în timpul programului de munca, și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;

g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul și pe traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de munca organizat de angajator și invers;

h) accidentul suferit în timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la locul de munca sau de la un loc de munca la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de munca;

i) accidentul suferit în timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este incadrata victima, ori de la orice alt loc de munca organizat de acestea, la o alta persoana juridică sau fizica, pentru îndeplinirea sarcinilor de munca, pe durata normală de deplasare;

j) accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de munca, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecție sau orice alt echipament pus la dispoziție de angajator, dacă se afla în baie ori în spalator sau dacă se deplasa de la locul de munca la ieșirea din întreprindere sau unitate și invers;

k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri organizate de angajator, precum și în timpul și pe traseul normal spre și de la aceste locuri;

l) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor romani sau de persoane fizice romane, delegați pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afară granițelor tarii, pe durata și traseul prevăzute în documentul de deplasare;

m) accidentul suferit de personalul roman care efectuează lucrări și servicii pe teritoriul altor tari, în baza unor contracte, convenții sau în alte condiții prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice romane cu parteneri străini, în timpul și din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;

n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecționare a pregătirii profesionale, în timpul și din cauza efectuării activităților aferente stagiului de practica;

o) accidentul determinat de fenomene sau calamitati naturale, cum ar fi furtuna, viscol, cutremur, inundație, alunecări de teren, trasnet (electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;

p) disparitia unei persoane, în condițiile unui accident de munca și în împrejurări care indreptatesc presupunerea decesului acesteia;

q) accidentul suferit de o persoana aflată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni.

(2) În situațiile menționate la alin. (1) lit. g), h), i) și l), deplasarea trebuie sa se facă fără abateri nejustificate de la traseul normal și, de asemenea, transportul sa se facă în condițiile prevăzute de reglementările de securitate și sănătate în munca sau de circulație în vigoare.

ART. 31

Accidentele de munca se clasifica, în raport cu urmările produse și cu numărul persoanelor accidentate, în:

a) accidente care produc incapacitate temporară de munca de cel puțin 3 zile calendaristice;

b) accidente care produc invaliditate;

c) accidente mortale;

d) accidente colective, când sunt accidentate cel puțin 3 persoane în același timp și din aceeași cauza.

ART. 32

(1) Înregistrarea accidentului de munca se face pe baza procesului-verbal de cercetare.

(2) Accidentul de munca înregistrat de angajator se raportează de către acesta la inspectoratul teritorial de munca, precum și la asigurator, potrivit legii.

Legislație care completează Legea 319/2006

4.1.3. REGLEMENTĂRI SUBSIDIARE

Actualmente, în țara noastră legea unică de reglementare a rapoartelor juridice născute în urma producerii unui accident de muncă este reprezentată de Legea nr.319/14.07.2006 a securității și sănătății în muncă, prin urmare, în cazul unui accident colectiv se aplică prevederi normative prevăzute de dreptul comun (civil și penal), la care se adaugă reglementări subsidiare în funcție de natura accidentului produs.

De ex. în cazul unui accident de trafic rutier se aplică reglementări specifice din Codul Penal privind vătămarea din culpă sau omorul din culpă, din Codul Civil privind repararea prejudiciului și daunele morale, Regulamentul din 23 ianuarie 2003 de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, iar ca reglementări subsidiare se aplică legea 459/2001 și OG1/2000 privind desfășurarea activității medico-legală care se desfășoară într-un cadru instituționalizat, în cadrul laboratoarelor de medicină legală din județe și al laboratoarelor exterioare la nivel interjudețean, coordonate pe plan central de Institutul de medicină legală prof. dr. Mina Minovici București.

Din legea 459/2001 reiese că examinarea medico-legală se poate referi la persoane sau la cadavre, în primul caz având drept obiective stabilirea timpului de îngrijire medicală pentru vindecarea leziunilor. Acest timp reprezintă perioada în care este necesară aplicarea unei terapii pentru vindecarea leziunii sau a bolii, fără să intereseze procedeul terapeutic, cu timpul de spitalizare, vindecarea anatomică sau timpul de incapacitate temporară de muncă.

Acordarea timpului de îngrijiri medicale se face în raport cu intensitatea traumatismului și prejudiciul fizic, fiind obligatoriu să se ia în considerare agentul vulnerant, regiunea anatomică afectată, gravitatea leziunii și posibilitatea apariției unor complicații.

Expertiza referitoare la cadavre presupune examinarea exterioară a cadavrului și autopsia lui, examinarea locului în care s-a găsit și examene complementare histopatologice, bacteriologice, toxicologice, hematologice sau serologice.

Autopsia medico-legală se realizează numai la cererea organelor judiciare, care formulează întrebările, stabilesc termenele și informează medicul asupra aspectelor cunoscute până în acel moment. Reglementările legale prevăd obligativitatea autopsiei când moartea este violentă, consecutivă omuciderii, sinuciderii sau accidentului ori numai bănuită ca atare, când nu este cunoscută cauza ori este suspectă sau când nu se cunoaște identitatea. De la aceasta regulă se poate face excepție numai în cazul marilor catastrofe, accidentelor de cale ferată sau în unele incendii, când se solicită medicului legist numai examinarea cadavrului.

Autopsia trebuie să fie completă, examinându-se toate țesuturile și organele fără a se formula concluzii numai pe baza examenului extern sau a unor examene parțiale, chiar atunci când moartea pare justificată prin electrocutare, lezarea capului sau secționarea unor segmente.

4.2. DREPT COMPARAT

Accidentul de muncă este abordat diferit în funcție de perioade și de reglementările legislative, cu precizarea că în ultima perioadă s-a încercat o uniformizare la nivel mondial și european.

În acest context, Conferința Internaționalã pentru statistica muncii de la Geneva, din anul 1982, a definit accidentul de muncă ca fiind accidentul apărut în cursul proceselor de muncă, ce poate avea ca efect rănirea persoanei, boala sau decesul.

Legislațiile țărilor europene au definit în mod diferit accidentul de muncă, astfel un eveniment brusc, anormal și exterior care produce o leziune corporală (Belgia); vătămarea sănatății provocată de o cauză exterioară, independentă de voința persoanei respective (Cehia) și accidentul neașteptat provocat de o cauză exterioară în legătură cu munca(Polonia).

Legislația franceză, apropiată de actuala reglementare din România, a definit inițial accidentul ca o acțiune bruscă și violentă a unei forțe exterioare, care cauzează vătămare corporalã sau deces. Legea accidentelor de muncă și bolilor profesionale din 30 octombrie 1946 considerã aceste evenimente ca riscuri sociale, întegrându-le în conceptul de securitate socialã, pentru care este obligatorie asigurarea. Aceastã lege a fost integratã ulterior în Codul de securitate socialã, care reunește întreaga problematică de riscuri profesionale și de prevenire a acestor fenomene.

CAPITOLUL V

CONSTATĂRILE ȘI EXPERTIZELE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ÎN ACCIDENTELE DE MUNCĂ

5.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Conform art. 62 din Codul de procedură penală, în vederea soluționării cauzei, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală, definește proba, ca fiind orice element de fapt, care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru buna soluționare a cauzei.

Așadar, probele reprezintă acele fapte și împrejurări prin care se constată adevărul, iar mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se administrează probele. Conform art. 64 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr.141-1996, constituie mijloc de probă: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice și medico-legale, precum și expertizele.

Constatările tehnico-științifice se dispun când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor stări de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte importante pentru stabilirea adevărului, iar expertizele se ordonă când sunt utile cunoștințele specialiștilor pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Accidentele colective de muncă implică participarea mai amplă a unor specialiști din cele mai diverse domenii, numiți în comisii, care acționează perioade îndelungate de timp, în vederea elucidării principalelor aspecte referitoare la cauza, dinamica și consecințele accidentului. La accidentele colective de mai mică anvergură s-au numit comisii reduse numeric și cu specialiști din domeniul profilului respectiv, totuși este important de reținut că în funcție de situație și de complexitatea instalațiilor implicate, calificarea specialiștilor este foarte diversificată.

Medicina legală pune la dispoziția organelor judiciare atât probele obținute prin perceperea directă, cât și probele obținute prin raționamente științifice. Expertiza medico- legală este un mijloc de probă, prin care pe baza unor cercetări multidisciplinare, se aduce la cunoștință organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la anumite împrejurări de fapt.

5.2. CONSTATAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ

Actul de constatarea tehnico-științifică este constituit din partea introductivă, ce cuprinde date existente în rezoluția de dispunere a constatării (denumirea organului de urmărire penală, data, număr de dosar, număr de înregistrare), partea descriptivă, care face referiri la descrierea faptei și a materialelor puse la dispoziția specialistului, iar partea dispozitivă cuprinde date referitoare la identificrea celui care va efectua lucrarea și întrebările la care va trebui să răspundă.

Constatările tehnice în cazul accidentelor de muncă pot fi de natură balistică, dactiloscopică, auto sau traseologică, cele mai numeroase însă se adresează domeniului fizicii, chimie, rezistenței materialelor, construcțiilor de mașini, aparaturii de măsură și control, electrosecurității și instalațiilor complexe.

Dispunerea constatărilor tehnice de către procuror permite o mai bună coordonare a activităților și o mobilitate mai mare în planul de urmărire penală, în special în cazul existenței mai multor versiuni principale. Este utilă consultarea specialiștilor din colectivul de cercetare, în dispunerea constatărilor și alegerea executantului pentru stabilirea corectă și completă a obiectivelor constatării și a limitelor tehnice.

Constatările tehnice trebuie să fie clare, concise, eventual ilustrate cu fotografii sau schițe și trebuiesc să elucideze toate aspectele solicitate de procuror.

5.3. EXPERTIZELE TEHNICE

Se dispun când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei sunt necesare cunoștințele unui specialist. În funcție de obiective și specialiștii care le efectuează, expertizele pot fi criminalistice, medico-legale sau tehnice.

5.3.1. Numirea experților tehnici

Spre deosebire de expertizele criminalistice și medico-legale, care se dispun unor institute de specialitate, expertizele tehnice sunt efectuate de specialiști din diverse domenii de activitate negrupați în instituții; aceștia obțin gradul de expert pe baza unor examinări și atestări de natură profesională, stiințifică și morală conform prevederilor Decretului nr. 79-1971 privind expertiza tehnică. Legea nr.90/1996 prin art.20 stabilește atribuțiile Ministerului Muncii și Protecției Sociale, în sensul de a efectua expertize tehnice în probleme de protecție a muncii pe bază de contracte încheiate cu persoane fizice sau juridice a căror plată se face pe baza tarifelor interne. În această situație formularea nu poate fi asimilată cu expertiza tehnică propriu-zisă prevăzută de Decretul nr.79-1971. ca atare modalitatea reglementată de Legea nr.90/1996 ar putea fi echivalentă cu constatarea tehnico-științifică sau cu expertiza extrajudiciară.

Specialiști care întrunesc condițiile pentru a deveni experți sunt înscriși pe listele birourilor locale pentru expertize tehnice din cadrul tribunalelor județene, subordonate Biroului central pentru expertize tehnice din ministerul Justiției. Astfel încât organul de urmărire penală sau instanța vor solicita organelor locale recomandarea unor experți tehnici din care vor numi unul sau mai mulți, prin ordonanță sau încheiere, conform prevederilor art. 13 aliniatul 1 din Decretul 79/1971 și art. 118 aliniatul 2 Cod de Procedură Penală.

În cazul expertizelor tehnice, fiecare parte are dreptul, conform art. 118 al.3, art.120 al.3 Cod Procedură Penală și art. 15 din Decretul nr. 29/1971, să ceară ca pe lângă expertul numit să participe și un expert parte, care este un specialist ce figurează pe lista biroului local pentru expertize. Experții care figurează pe liste și sunt numiți într-o cauză, pot refuza efectuarea lucrării, situație în care declarațiile de abținere sau recuzare se soluționeză conform prevederilor procedurale.

Într-o cauză nu există limite cu privire la numărul experților ce pot fi numiți, însă uzual se numește un expert pentru lucrarea inițială și alți trei pentru realizarea unei noi expertize, pe lângă care pot fi nominalizați experți propuși de părți.

5.3.2. Stabilirea obiectivelor expertizei

În cazul accidentelor de muncă, conform Decretului 79/1971, art. 14, rezultă că se dispune efectuarea expertizei tehnice prin încheiere sau ordonanță, indicându-se obiectul expertizei, întrebările la care expertul trebuie să răspundă și data depunerii raportului. Obiectul expertizelor tehnice în accidente de muncă este divers, putându-se referi la: stabilirea parametrilor tehnici a unor utilaje, rezistența unor materiale, modul de funcționare a aparaturii de măsură și control, nefuncționarea unor mecanisme, necorelarea unor operațiuni, producerea unor fenomene atipice etc.

Obiectivele propriu-zise se stabilesc prin întrebări explicite, referitoare la aspecte concrete, ele vizează lămurirea problemelor sau a împrejurărilor care pot duce la izolarea cauzei tehnice a accidentului. Întrebările se vor formula clar și concis evitându-se sensurile generale; în acest sens se recomandă consultarea cu expertul sau alți specialiști pentru a utiliza terminologia corectă și pentru a stabili limitele tehnico-științifice și posibilitățile concrete, în funcție de dotarea existentă în domeniul respectiv.

Numărul întrebărilor poate varia în funcție de complexitatea cazului și de aspectele neclarificate prin alte mijloace de probă. Organele de urmărire penală, indică de obicei probele sau stările de fapt ce trebuiesc urmărite de expert, spre deosebire de instanțe care sunt mai succinte.

5.3.3. Întocmirea expertizei

În întocmirea expertizei, expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului și să ceară lămuriri cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei, de la organul care dispune expertiza sau de la părți.

Raportul de expertiză se întocmește în scris și trebuie să cuprindă date referitoare la organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus, informații despre expert, data întocmirii, obiectivele acesteia, materialul pe baza căreia a fost efectuată, descrierea amănunțită a operațiunilor de efectuare, obiecțiunile sau explicațiile părților, analizarea acestora și concluziile, cu răspunsuri exacte la fiecare întrebare.

Când sunt numiți mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză iar dacă există deosebiri de păreri, opiniile separate se consemnează în cuprinsul raportului sau într-o anexă. În situația expertizelor la care s-a autorizat participarea experților numiți de părți, este dificilă întocmirea unui singur document, astfel că se redactează de obicei rapoarte separate, care au fost denumite uneori impropriu completări la raportul de expertiză. Alteori au fost întocmite expertize distincte de fiecare expert, fiind depuse la termene diferite și cu concluzii parțial divergente, deși au fost numiți de instanță pentru a realiza lucrarea împreună și nu reprezentau părțile.

5.3.4. Suplimentul de expertiză

Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, se cer expertului lămuriri suplimentare ori se dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert sau de altul. În cuprinsul Decretului nr. 79/1971 se face referire succintă în acest sens în art. 23, prevăzându-se că dacă organul care a dispus efectuarea expertizei o găsește nesatisfăcătoare, va dispune refacerea sau completarea ei. În cele mai frecvente cazuri se dispune efectuarea suplimentului de expertiză de către același expert, fără a se omite însă și alternativa contrară, în cazul apariției unor aspecte sau împrejurări care pot fi lămurite mai bine de alt expert.

5.3.5. Noua expertiză tehnică

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune efectuarea unei noi expertize dacă are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză. În cuprinsul Decretului nr. 79/1971 nu se face referire la această modalitate, care este însă admisă datorită prevederii art.1 al.2., cu privire la completarea dispozițiilor sale cu cele din Codul de procedură penală sau Codul de procedură civilă.

Prevederile legale nu stabilesc numărul experților competenți să efectueze această expertiză, revenindu-i organului de urmărire penală sau instanței sarcina de a decide în acest sens. Practica a stabilit că dacă prima expertiză a fost efectuată de un expert, pentru noua expertiză vor fi numiți trei experți, la care se pot adăuga cei aleși de părți. Inexistența cadrului instituțional face ineficientă numirea a mai mult de cinci experți, din cauza posibilităților reduse de conlucrare efectivă.

Au existat și situații în care prima expertiză a fost dispusă și efectuată conform metodologiei din Decretul nr. 79/1971, iar noua expertiză, deși a avut caracter tehnic, a fost ordonată Laboratorului central pentru expertize criminalistice din cadrul Ministerului Justiției, fiind realizată prin intermediul colaboratorilor externi.

CAPITOLUL VI

CONSTATĂRILE ȘI EXPERTIZELE MEDICO-LEGALE ÎN ACCIDENTELE DE MUNCĂ

6.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea serviciilor și instituțiilor de medicină legală, modificată prin Legea nr. 459/2001, activitatea de medicină legală constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale, sănătății persoanelor, cât și în alte situații prevăzute de lege precum expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.

Examinarea medico-legală se poate referi la persoane sau la cadavre, în primul caz având drept obiective stabilirea timpului de îngrijire medicală pentru vindecarea leziunilor, reprezintând perioada în care este necesară aplicarea unei terapii pentru vindecarea leziunii sau a bolii, fără să intereseze procedeul terapeutic, timpul de spitalizare, vindecarea anatomică sau timpul de incapacitate temporară de muncă.

Acordarea timpului de îngrijiri medicale se face în raport cu intensitatea traumatismului și prejudiciul fizic, fiind obligatoriu să se ia în considerare agentul vulnerant, regiunea anatomică afectată, gravitatea leziunii și posibilitatea apariției unor complicații.

Expertiza referitoare la cadavre presupune examinarea exterioară a cadavrului și autopsia lui, examinarea locului în care a survenit decesul.

Pentru clarificarea tuturor aspectelor referitoare la leziuni, este necesară stabilirea semnelor vitale, în vederea depistării leziunilor cauzate în timpul vieții și a reacțiilor vitale a căror intensitate indică momentul survenirii și a căror localizare atestă sediul agresiunii. În cazul suspectării unor simulări de accidente, se va aprofunda examinarea prin analize morfologice, biochimice, enzimatice sau funcționale

Activitatea medico-legală în cazul accidentelor colective, deține un rol deosebit în situațiile soldate cu cadavre carbonizate sau arse, prin stabilirea formei de energie calorică, momentului survenirii, suprafeței de corp afectată, existentei altor leziuni, a cauzei morții sau a succesiunii survenirii deceselor.

6.2. NOȚIUNEA DE EXPERT MEDICO-LEGALI

Activitatea de medicină-legală se realizează de medici legiști încadrați în instituțiile de medicină legală, cu respectarea principiului independenței și al imparțialității acestora. La efectuarea lucrărilor medico-legale pot participa, în situațiile în care este nevoie și alți specialiști, cum sunt: medici de diferite specialități, farmaciști, toxicologi, chimiști, biologi, psihiatri, psihologi, alte persoane atestate ca experți.

Constatările medico-legale se efectuează de medici legiști, iar expertizele de medici legiști care au calitatea de expert oficial, fiind desemnați de conducerea institutelor, respectiv a serviciilor de medicină legală județene. La efectuarea expertizelor medico-legale pot participa pe lângă experții oficiali, experți numiți de organele judiciare la cererea părților, dintre cei înscriși pe lista întocmită de Institutele de medicină-legală (expert parte).

Calitatea de expert medico-legal se evaluează anual de către Consiliul superior de medicină-legală, care poate suspenda sau retrage această calitate; criteriile de atestare în calitate de expert, precum și condițiile de suspendare sau retragere se elaborează de Consiliul superior și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății și familiei.

6.3. METODOLOGIA EFECTUĂRII EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

Actele medico-legale sunt: raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză, noua expertiză medico-legală (la solicitarea prin ordonanțe ale organelor de urmărire penală sau ale instanțelor de judecată), certificatul medico-legal, la cererea persoanei interesate.

6.3.1. Constatarea medico-legală

Este prevăzută de art. 112 și 114 C.P.P., iar actul se numește Raport de constatare medico-legală. Examinările medico-legale în vederea întocmirii actului de constatare se fac la sediul instituției medico-legale sau în caz de urgență la sediul unității sanitare unde este internată persoana.

În conformitate cu prevederile art. 114 Cod procedură penală, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale. Examinarea se efectuează de medicul legist competent pe baza arondării teritoriale, în conformitate cu prevederile legea 459/2001 privind organizarea și funcționarea serviciilor și instituțiilor medico-legale.

Efectuarea constatării medico-legale este obligatorie în cazul accidentelor de muncă, indiferent de gravitatea acestora, pentru a se stabili existența leziunilor, mecanismul producerii acestora, natura obiectului vulnerant, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare sau existența invalidității.

Toate cauzele care ajung pe rolul organelor judiciare necesită constatare medico-legală, neputând fi suplinit acest aspect prin actul eliberat de medicul care constată leziunea, acordă îngrijiri medicale, eliberează certificatul medical cu numărul zilelor de incapacitate de muncă sau stabilește invaliditatea în cadrul comisiei pentru expertizarea capacității de muncă. Încadrările juridice sub aspect penal se pot efectua doar pe baza concluziilor dintr-un act medico-legal.

În cazul accidentelor mortale, examinarea imediată a cadavrului de către medicul legist, este indicată pentru a se formula primele concluzii cu privire la leziuni și cauza posibilă a decesului. Profunzimea leziunilor, dispunerea lor și colorația tegumentelor, reprezintă primele indicii referitoare la cauza decesului și mecanismul lezării, în funcție de care se stabilește competența materială a organului de urmărire penală, competența echipei de cercetare și se elaborează versiunile de urmărire penală. Pentru obținerea eficienței maxime în astfel de cazuri este necesară conlucrarea procurorului cu medicul legist încă din faza cercetării la fața locului, a cărui prezență este necesară pentru a observa poziția cadavrului, existența unor împrejurări negative, amplasarea obiectelor din jur etc. Pentru o eficiență maximă la dispoziția medicului legist se pune procesul verbal de cercetare la fața locului, planșa fotografică, înregistrările video, schițele etc.

Constatarea se dispune prin rezoluție, în care se descrie pe scurt fapta și se formulează întrebările la care va trebui să răspundă specialistul. Întrebările vor fi clare, concise, formulate de așa manieră încât să facă posibil un răspuns pozitiv sau negativ, fără să sugereze soluții de natură juridică.

6.3.2. Expertiza medico-legală

Se efectuează la solicitarea, prin ordonanță sau încheiere, a organelor de urmărire penală sau a instanțelor judecătorești, în conformitate cu art. 116-125 din Codul de procedură penală și a art. 201 Codul de procedură civilă, cu respectarea competenței teritoriale a instituțiilor medico-legale. Expertiza poate fi solicitată în orice fază a procesului penal sau civil când, pentru lămurirea unor fapte, împrejurări ale cauzei sunt necesare cunoștințele unor experți.

Raportul de expertiză este mai amplu decât cel de consatare și mai documentat științific.

Pentru situațiile în care instanța sau organele de urmărire penală au îndoieli asupra raportului de expertiză, pot dispune: completarea raportului, efectuarea unui supliment de expertiză, avizarea expertizei, efectuarea unei noi expertize

Expertiza medico-legală pe cadavru, în cazul accidentelor de muncă este subordonată regulilor metodologice generale și speciale care vizează identificarea cadavrului, stabilirea naturii morții, cercetarea cauzelor, modului și condițiilor în care s-a produs.

Stabilirea cauzei morții sub aspect medico-legal este decisivă pentru încadrarea decesului în categoria morților patologice sau a celor violente. Un alt obiectiv important îl reprezintă stabilirea legăturii de cauzalitate sub aspect medico-legal, între leziuni și decesul victimei, îndeosebi în cazul asocierii cu afecțiuni preexistente. Pentru delimitarea exactă a legăturii de cauzalitate este necesară luarea în calcul a mai multor factori, care constau în: starea sănătății persoanei accidentate, instrumentul vulnerant, circumstanțele producerii actului de violență și autorul faptei. Stabilirea cauzei morții și a raportului de cauzalitate prezintă uneori dificultății din cauza factorilor distructivi, de natură biologică, fizică sau chimică.

Noua expertiză se solicită atunci când în actele medico-legale există deficiențe de fond, omisiuni, contradicții sau dacă au intervenit elemente noi în măsură să schimbe concluziile.

Stabilirea cauzei medicale a decesului poate prezenta uneori dificultăți, în special în cazul accidentelor în care se suprapun explozii, surpări și emanații de gaze toxice. Determinarea exactă a factorului tanatogenerator favorizează posibilitatea stabilirii succesiunii fenomenelor cu care se asociază accidentul, prezentând importanță cel inițial, cu caracter declanșator în raportul cauzal, cum ar fi arsurile specifice arcului voltaic urmat de asfixie, anoxia în faza anterioară strivirii, caracterul vital al unor plăgi, mecanismul producerii acestora etc. Reiese așadar importanța respectării metodologiei și tacticii în privința stabilirii tuturor aspectelor referitoare la cauza decesului, succesiunea producerii leziunilor și suprapunerea altor factori cu caracter tanatogenerator și cu utilitate probatorie.

6.4. VALORIFICAREA ACTELOR MEDICO-LEGALE ÎN ACCIDENTE DE MUNCĂ

Expertizele și constatările medico-legale vizează aspecte importante referitoare la accidentele de muncă, cum ar fi stabilirea cauzei morții, mecanismul de producere a leziunilor, prezența unor substanțe toxice, existența unor afecțiuni patologice, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, pierderea unui simț sau organ, sluțirea sau apariția infirmității. Prin răspunsul la întrebări de acest gen, medicul legist își asumă responsabilități în înfăptuirea justiției, în corelație cu anumite reguli și criteorologii specifice, care convertesc actul medical în mijloc de probă.

Dacă expertiza nu este completă, se dispune efectuarea unui supliment de expertiză, se cer lămuriri suplimentare în scris ori se dispune chemarea expertului spre a da explicații verbale, conform dispozițiilor art. 124 Cod procedură penală. Dacă există contraziceri între actele medico-legale sau dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize conform art. 125 Cod procedură penală. Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea lui ori efectuarea unei expertize, în conformitate cu prevederile art. 115 Cod procedură penală.

CAPITOLUL VII

DINAMICA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

7.1. Dinamica accidentelor de muncă produse în țara noastră în perioada 2000-2004

Reprezintă un capitol important în care am efectuat analiza statistică a accidentelor de muncă înregistrate în țara noastră în intervalul de timp 2000-2004.

7.1.1. Scopul studiului

Scopul urmăririi pe o perioadă de cinci ani a accidentelor de muncă produse în România, a fost de a verifica dacă există o repartiție uniformă sau dacă există zone geografice cu risc crescut pentru un anumit tip de accident prin profilul economic și administrativ al județului.

Datele și informațiile sunt prelucrate și sistematizate pentru redarea fenomenului la nivelul economiei naționale sau la nivelul unui domeniu de activitate.

Criteriile în funcție de care se face gruparea accidentelor în faza analizei statistice, constau în localizarea teritorială, administrativă, economică și cronologică, a accidentelor, localizarea activității, a cauzelor principale și a factorilor favorizanți.

Pentru aprecierea comparativă a situației accidentelor de muncă produse la diferite niveluri și în diverse perioade de timp, se utilizează indicatori absoluți și relativi.

Indicatorii absoluți exprimă numărul de accidente produse, indicând nivelul, dinamica și structura celor mortale, colective, cu invaliditate sau incapacitate temporară de muncă.

Indicatorii relativi exprimă numărul accidentelor înregistrate la nivelul unui sistem, raportându-l la alte mărimi și permițând efectuarea unor comparații concludente.

Cei mai utilizați indicatori relativi sunt: indicii de frecvență, de gravitate și de durată medie a incapacității de muncă.

Indicele de frecvență (IF) indică numărul de accidentați care revin la 1.000 persoane angajate și se calculează prin formula If = (Na:Ns)x1.000, în care Na reprezintă numărul total de accidente, iar Ns numărul mediu scriptic de personal în perioada analizată.

Indicele de gravitate (IG) indică numărul total de zile de incapacitate de muncă raportat la 1.000 de lucrători și se calculează cu formula Ig = (Ni:Ns)x1.000, în care Ni este numărul total de zile cu incapacitate temporară de muncă, iar Ns este numărul mediu scriptic de personal în perioada în care s-au produs accidentele. Valoarea acestui coeficient este influențată atât de frecvența accidentelor cât și de perioadele prelungite de incapacitate de muncă a accidentaților.

De asemenea, studiu s-a efectuat și în dorința de observa dacă există legături între profilul administrativ-economic al județului și frecvența unui anumit tip de accident.

7.1.2. Material și metodă

Am studiat accidentele produse în țara noastră în perioada anilor 2000-2004, iar materialul a cuprins:

situația accidentaților în muncă pe perioada 2000-2004;

listele accidentaților în muncă, grupați pe județe pe aceeași perioadă;

rapoartele privind accidentele de muncă pe județe, detaliu, pentru aceeași perioadă (FIAM).

Acest material a fost obținut de la Inspecția Muncii București.

În acest studiu am analizat:

Numărul total de accidente din România, în intervalul de timp 2000-2004;

Numărul total de victime decedate, în perioada de timp luată în studiu;

Repartiția accidentelor pe zone geografice (județe);

Incidența anuală a accidentelor de muncă în perioada 2000-2004 în România (la 100.000 salariați);

Incidența cumulativă a accidentelor de muncă în perioada 2000-2004 în România (la 100.000 salariați);

Indicele de letalitate prin accidente de muncă în perioada 2000-2004 în România (la 100.000 salariați)

Ponderea salariaților victime ale accidentelor de muncă colective din România;

Media accidentelor pe țară, pe ani, pe județe, pe zone geografice.

Datele și informațiile au fost prelucrate și sistematizate pentru redarea fenomenului la nivelul economiei naționale, a unui domeniu de activitate sau a unui anumit tip de accident.

Rezultatele acestui studiu au fost înscrise în hărți și au fost prelucrate statistic pe calculator.

7.1.3. Rezultate și discuții

a) Situația generală a accidentelor produse în intervalul de timp luat în studiu 2000-2004, repartiția cazurilor pe județe

Observând harta geografică cu repartițiile numerice pe întreg teritoriul țării, privind morțile accidentale în perioada 2000-2004 constatăm că o maximă numerică s-a înregistrat în județul Hunedoara, cu un număr de 6205 de cazuri, față de un număr minim de 182 de cazuri înregistrat în Giurgiu. Tot pe locurile fruntașe în ceea ce privește repartiția cazurilor se află și județele Constanța, cu un total de 1358 de cazuri și Cluj cu 1043 de cazuri, fapt explicat prin structura industrială complexă existentă în aceste orașe, cât și prin numărul mare de locuitori aproximativ 700 000.

Locul fruntaș ocupat de județului Hunedoara, se explică prin existența unor exploatări miniere de cărbune, în acest județ.

În ceea ce privește zona de vest a țării, care va face obiectul studiului meu, situația este următoarea în direcție descrescătoare: Hunedoara, Cluj, Timiș, Bihor și Arad.

Fig.nr.1. Situația generală a accidentelor mortale în perioada 2000 – 2004

Situația morților accidentale pe anul 2000

Pentru anul 2000, am observat că situația se menține constantă și anume cel mai mare număr de cazuri, în ceea ce privește morțile accidentale s-a înregistrat tot în județul Hunedoara, anume 1484 de cazuri, iar cel mai mic număr de cazuri s-a înregistrat în Giurgiu 30 de cazuri (fig.2). Acest fapt poate fi explicat și prin densitatea populației, astfel Hunedoara are un număr de 493 760 locuitori, față de 291 784 locuitori câți are județul Giurgiu.

Fig.nr.2. Situația accidentelor mortale – anul 2000

Situația morților accidentale pe anul 2001

Pentru anul 2001 situația se menține aproximativ în aceleași limite (fig.3) și anume primează județul Hunedoara cu un număr de 1449, urmat de București cu un număr de 584 de morți accidentale și de Constanța cu 297 de cazuri.

Fig.nr.3. Situația accidentelor mortale – anul 2001

d) Situația morților accidentale pe anul 2002

Observând harta geografică, cu repartițiile numerice pe întreg teritoriul țării, se constată o tendință descrescătoare la nivelul întregii țări. Constatăm că o maximă numerică privind morțile accidentale s-a înregistrat tot la Petroșani, cu un număr de 1204 de cazuri și o minimă pentru zona de vest, constând în 48 de cazuri în Sălaj (fig.4).

Fig.nr.4. Situația accidentelor mortale – anul 2002

e) Situația morților accidentale pe anul 2003

Se menține tendința descrescătoare imprimată de situația accidentelor din anul precedent, chiar și în județul Hunedoara se înregistrează cel mai mic număr de cazuri înregistrat până acum, respectiv 1131 de cazuri. În restul județelor situația se menține relativ constantă (fig.5).

Fig.nr.5. Situația accidentelor mortale – anul 2003

f) Situația morților accidentale pe anul 2004

Anul 2004 se caracterizează prin menținerea tendinței descrescătoare a accidentelor, fapt extrem de vizibil îndeosebi în județul Hunedoara, județ care a înregistrat un număr de 111 cazuri, la care se adaugă 610 cazuri în Petroșani (fig.6).

Fig.nr.6. Situația accidentelor mortale – anul 2004

Prin studiul comparativ al celor 6 hărți se observă că numărul cel mai mare de victime s-a înregistrat în județul Hunedoara, fapt explicat prin gradul mare de pericol pe care îl prezintă activitatea din domeniul minier.

În ceea ce privește situația în restul zonelor, se observă o oarecare variație a numărului de accidentați mortal, în sens crescător sau descrescător cum este cazul anului 2004.

După cum am precizat frecvența mare a accidentelor în județul Hunedoara este deteminată de profilul economic al județului prin existența în zonă a unor extracții miniere.

7.2. Dinamica accidentelor de muncă produse în județul Bihor în perioada 1994-2006

7.2.1. Material și metodă

Am studiat accidentele produse în județul Bihor în perioada de timp cuprinsă între anii 1983-2006.

Materialul studiat a cuprins:

situația accidentaților în muncă pe perioada 1983-2006,

listele accidentaților în muncă, grupați pe județe pe aceași perioadă,

rapoartele privind accidentele de muncă pe județe, în detaliu, pentru aceași perioadă (FIAM)

studiu efectuat în arhivele S.M.L. Bihor, privind cazuistica și concluziile medico-legale.

Acest material a fost obținut de la Inspecția Muncii București și de la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bihor, prin bunăvoința inspectorului Județ Gavril.

În acest studiu am analizat:

numărul total de accidente din județul Bihor, în intervalul de timp 1983-2006;

numărul total de accidente colective din județul Bihor, în intervalul de timp 1983-2006;

numărul total de victime decedate, în perioada de timp luată în studiu, repartiția cazurilor pe tipuri de accidente, pe tipuri de leziuni, pe substanțele care au intervenit în etiologie.

Rezultatele au fost înscrise în tabele și grafice și au fost prelucrate statistic pe calculator.

7.2.2. Date generale despre județul Bihor

Județul Bihor se află situat în partea de Nord-Vest a României, ocupând o suprafață de 7540 kmp, învecinându-se cu județele Arad, Alba, Cluj, Sălaj și Satu Mare, precum și cu județe din Ungaria, pe o lungime de 174,5 km la nivelul frontierei de Vest a țării.

Fig. nr. 7. Județul Bihor

Populația județului, la recensământul din 2002, era de 600.246 persoane, din care 51% femei și 49% bărbați.

Populația activă a județului este la ora actuală de 272.600 persoane, reprezentând cca 80% din resursle de muncă ale județului.

Numărul salariaților la finele trimestrului III al anului 2004 era de 174.485 persoane și reprezintă 64% din întreaga forță de muncă ocupată.

Populația activă în funcție de domeniul de activitate se prezintă astfel :

Industrie și construcții 38,4%

Agricultură și silvicultură 28,9%

Servicii 32,7%

Grafic nr.1. Domenii de activitate în jud.Bihor

Existența unui sector privat dezvoltat și diversificat a determinat ca rata șomajului să fie situată constant printre cele mai reduse din toate județele țării.

În anul 2003 peste 80% din producția industrială a fost realizată de sectorul privat, la ora actuală fiind înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului peste 26.000 societăți comerciale.

Dacă până în anul 1989 în industria județului Bihor o pondere foarte importantă o reprezenta industria extractivă (peste 20%), precum și industria energiei electrice și termice (cca.19%), o dată cu privatizarea și restructurarea întreprinderilor ponderea ramurilor mai sus amintite în economia județului a scăzut ajungând să reprezinte la ora actuală :

Industria extractivă 9,8% din structura producției industriale

Industria enegiei electrice și termice 11,2%

Industria prelucratoare 79,0%

Grafic nr.2. Domenii de activitate în industrie

Aceasta reorientare a industriei determinată de varii motive, printre care și apropierea de frontiera de Vest a României a deteminat, firesc, o modificare structurală a accidentelor de muncă înregistrate.

Redăm mai jos evoluția accidentelor de muncă începând cu anul 1994

Tabel II. Evoluția accidentelor de muncă în perioada 1994-2006

Grafic nr.3. Evoluția accidentelor în perioada 1994-2004 în jud.Bihor

Se poate observa, începând cu anul 2000 o tendința de stabilizare a indicelui de mortalitate în jurul valorii de 0,60 accidentați la 1000 de salariați, iar la indicele de frecvență o accentuată tendință de scădere.

Analizând situația accidentelor mortale după cauza principală de producere se observă o accentuată tendință de repetare a unor accidente grupate pe următoarele cauze :

Tabel nr. III. Cauze de accidente (% din total)

Grafic nr.4. Situația accidentelor în funcție de cauze

Este ușor de observat faptul că în perioada supusă analizei, ponderea accidentelor în care sunt implicate mijloacele de transport pe drumurile publice, precum și mijloacele de transport variază între 40 și 64%, ceea ce conduce la măsurile imediate care trebuiesc întreprinse pentru a îmbunătăți această stare de fapt :

verificarea stării tehnice a mijloacelor de transport;

urmărirea respectării riguroase a timpilor de conducere și de odihnă pentru conducătorii auto;

urmărirea modului de efectuare a controalelor medicale periodice;

efectuarea unor cursuri de instruire periodică cu adresabilitate mare privind circulația pe drumurile publice, întrucât o parte însemnată a victimelor accidentelor de circulație sunt pietoni.

O pondere însemnată au avut-o în perioada analizată accidentele cauzate de căderile de la înălțime (12-18%), precum și electrocutările (6-14%). Este de remarcat faptul că pe lângă o pondere destul de mare din total, frecvența acestora este îngrijorătoare, ceea ce denotă că pe de o parte nu se folosesc mijloacele de protecție din dotare, sau pe de altă parte se ignoră total sau nu se cunosc măsurile de electosecuritate.

În ceea ce privește accidentele mortale înregistrate în perioada analizată acestea se prezintă astfel:

Tabel IV. Accidentele mortale în funcție de tipul întreprinderii (% din total)

Grafic nr.5. Situația accidentelor mortale în funcție de tipul întreprinderii

Din cele de mai sus rezultă foarte evident faptul că accidentele mortale la întreprinderile mici și mijlocii într-o perioadă analizată de 5 ani depășesc constant cu 16-26% numărul accidentelor similare înregistrate la întreprinderile mari.

Printre cauzele care au condus la această situație pot fi enumerate :

lipsa totală sau parțiala a unei concepții la nivelul unor întreprinderi mici și mijlocii a ideii de management al securității muncii;

lipsa totală sau parțială a mijloacelor de realizare a unor programe de instruire eficiente;

prestații necorespunzătoare a seviciilor în domeniul securității în muncă.

Tabel V. Situația accidentelor din județul Bihor în perioada 1983-2004

7.2.3. Rezultate și discuții

Din studiul statistic longitudinal retrospectiv reiese că în județul Bihor, în perioada de timp aflată în studiu 1983-2006, au fost rănite un număr de 907 persoane, iar din acestea au decedat 62 de persoane, alte 7 persoane au rămas cu invaliditate și 67 au fost înregistrate cu incapacitate temporară de muncă.

Totodată reiese faptul că s-a schimbat structura economică a județului, dacă în trecut predominau întreprinderile mari, în momentul de față predomină întreprinderile mici și mijlocii.

În ceea ce privesc principalele cauze de deces, o pondere însemnată au avut-o în perioada analizată accidentele cauzate de căderile de la înălțime (12-18%), precum și electrocutările (6-14%).

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII

1.Accidentele de muncă reprezintă o realitate cotidiană fiind înâlnite tot mai des în practica medico-legală în condițiile în care progresele tehnologice ale societății influențează toate aspectele vieții sociale, prin urmare determinând și creșterea numărului acestora.

Acestea reprezintă vătămarea violentă a organismului uman, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a raportului de muncă în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitate temporară de muncă timp de cel puțin trei zile, invaliditate ori deces.

2. Potrivit dispozițiilor art.1 din OG nr.1/2002 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.459/2001 activitatea de medicină-legală, parte integrantă a asistenței medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produsele biologice și corpuri delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauză privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor, ori în alte situații prevăzute de lege, precum și în efectuarea expertizelor medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.

Obiectivul acestei activități este acela de a asigura mijloacele de probă cu caracter științific organelor judiciare, precum și la cererea persoanelor interesate, în soluționarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, astfel încât contribuie, prin mijloace specifice, în condițiile prevăzute de lege, la stabilirea adevărului.

3.Cadrul legislativ din România conține o legislație care acoperă toate aspectele unui accident de muncă; legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securității și sănătății în muncă Trebuie precizat faptul că Protecția Muncii, prin segmentul abordării accidentelor de muncă, este organizată conform directivelor europene.

4.În epoca modernă se întâlnesc o mare varietate de accidente de muncă, dintre acestea delimitându-se net accidentele de trafic (rutier, aviatic, feroviar) sub raportul frecvenței cât și al numărului de victime implicate.

5.Analiza accidentele de muncă produse în România sub raportul repartiție geografice pe parcursul celor 5 ani, nu permite formularea unor interpretări din punct de vedere al incidenței anuale a unui anumit tip de accident într-un teritoriu dat.

6.În ceea ce privește studiul statistic retrospectiv longitudinal pe 22 de ani realizat în județul Bihor, am constatat următoarele aspecte: număr limitat de cazuri, caracterul sporadic al accidentelor, număr variabil de victime implicate, împrejurările variate de producere a accidentelor. Cele mai puține accidente figurează în anul 1985, când au fost înregistrați 781 accidentați, din care 28 mortal și 22 cu invaliditate.

Totodată ponderea accidentelor în care sunt implicate mijloacele de transport pe drumurile publice variază între 40 și 64%, iar accidentele mortale la întreprinderile mici și mijlocii în perioada analizată depășesc constant cu 16-26% numărul accidentelor similare înregistrate la întreprinderile mari.

În perioada aflată în studiu au fost rănite un număr de 718 persoane, din acestea au decedat 42 de persoane, alte 7 persoane au rămas cu invaliditate și 67 au fost înregistrate cu incapacitate temporară de muncă.

7.Prin elementele furnizate de medicina legală, alături de celelalte instituții implicate în accidentele de muncă se vor contura în final cauzele producerii accidentului.