Administrarea Inteprinderilor Mici Si Mijlocii Aspecte Fundamentale

Introducere

Capitolul 1: Întreprinderi mici și mijlocii – aspecte fundamentale

Definiția întreprinderilor mici și mijlocii

Peter Drucker spunea că „micile afaceri reprezintă catalizatorul principal al creșterii economice”. Aceste mici afaceri contribuie intens la realizarea obiectivelor fundamentale ale oricărei economii naționale, devenind „forțele motrice” ale progresului economico-social.”

În literatura de specialitate, subiectul întreprinderilor și implicit subiectul întreprinderilor mici și mijlocii devine din ce în ce mai discutat. Multe lucrări din literatura de specialitate consideră IMM-urile ca fiind versiuni mai mici a marilor companii și implicit li se aplică reguli similare, din punct de vedere al administrării. De aceea ne este vitală studierea particularităților întreprinderilor mici și mijlocii.

Desigur întreprinderile se pot defini în mai multe moduri: în funcție de rolul lor în economie sau evoluția lor, însă cel mai simplu mod de a defini aceste întreprinderi este în funcție de numărul de angajați. Deși empiric, numărul de angajați este un criteriu suficient pentru încadrarea corectă a întreprinderilor.

Pentru România și Uniunea Europeana, fără a lua în calcul alți factori de influență, întreprinderile se pot încadrează în trei categorii:

întreprinderi mici : până la 49 de angajați;

întreprinderi mijlocii: între 50 și 249 angajați;

întreprinderi mari: peste 250 de angajați.

Din punct de vedere legislativ, în România, IMM-urile sunt reglementate în principal de legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Art. 2 din legea nr. 346/2004 spune că: ” prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative, persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociații familiale autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare.”

Pentru a putea fi încadrate în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, societățile trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative prezente in legea nr 346/2004:

să aibă un număr anual mediu de angajați mai mic de 250;

sa realizeze o cifră de afaceri echivalentă cu până la 8 milioane euro sau au un rezultat anual al bilanțului contabil care nu depășește echivalentul în lei a 5 milioane euro;

să fie independente – să nu fie deținut în proporție de peste 25% din capitalul social sau din drepturile de vot de către o altă întreprindere ori de mai multe întreprinderi împreună, care nu fac parte din categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

În cadrul acestei legi întreprinderile mici și mijlocii sunt încadrate tot în funcție de numărul mediu anual de angajați, astfel:

microîntreprinderi: până la 9 angajați;

întreprinderi mici: între 10 și 49 angajați;

întreprinderi mijlocii: între 50 și 249 angajați.

Microîntreprinderile sunt supuse unor reglementări speciale în cadrul legii nr. 227/2015, astfel: venitul unei astfel de societăți nu trebuie să depășească suma anuală echivalentă a 100.000 euro și beneficiază de cote de impozitare de la 1-3% pe venit:

1% pentru microîntreprinderile care au peste 2 salariați, inclusiv;

2% pentru microîntreprinderile care au un salariat;

3%, pentru microîntreprinderile care nu au salariați.

Impozitul se calculează pentru microîntreprinderi ca fiind 1-3% din venitul, iar pentru întreprinderile mici și mijlocii se calculează ca fiind 16% din profit.

Informal putem să încadrăm firmele mici și mijlocii în 2 categorii:

Firme tradiționale: acestea nu au un plan de lungă durată, sunt de obicei afaceri administrate de o familie, iar strategiile și procesele sunt unele moștenite de la generația anterioară.

Firmele moderne: acestea intră pe piață prin implementarea unor procese și tehnologii noi, de obicei aduc pe piață un produs superior.

1.2 Elemente distinctive întreprinderi mici și mijlocii

În prima parte a acestui capitol am definit IMM-urile și le-am încadrat din punct de vedere legislativ. Acestea joacă un rol foarte important în dezvoltarea unei țări, întreprinderile mici și mijlocii reprezintă cel mai comun tip de firmă din lume și au un aport important la economia locală și globală.

Consider necesară prezentarea elementelor distincte ale întreprinderilor mici și mijlocii. Deși procesele acestora sunt similare cu cele ale marilor companii dimensiunile reduse ale IMM-urilor rezultă de obicei într-o concentrare a eforturilor companiei pe un singur domeniu sau un număr redus de domenii. De aici rezultă și o capacitate redusă sau o incapacitate de a influența nivelul prețurilor.

Succesul marilor companii se bazează pe o simbioză a departamentelor, dar în cazul întreprinderilor mici și mijlocii succesul se bazează pe aptitudinile administratorului, mai ales în cazul microîntreprinderilor și întreprinderilor mici unde aportul administratorului este adeseori cel mai important. De obicei administratorul trebuie să depună eforturi superioare angajaților pentru a asigura succesul companiei.

Mediul în care își desfășoară activitatea IMM-urile de obicei este unul volatil și plin de incertitudini, atât intrarea cât și ieșirea de pe piață este problematică. De asemenea resursele financiare și materiale reduse, în comparație cu o companie mare, ale acestor companii este problematic în cazul apariției unor litigii sau cum a fost de curând apariția crizei economice globale.

O altă particularitate a firmelor mici și mijlocii este dependența de credit. În general pentru înființarea unei astfel de întreprinderi este necesar un aport financiar destul de mare, în cazul acesta majoritatea apelează la ajutorul unei bănci. Chiar dacă inițial a fost evitat creditul, ulterior acesta are șanse mari să fie accesat, creșterea unei astfel de întreprinderi necesită de asemenea eforturi financiare elevate.

Întreprinderile mici și mijlocii beneficiază totuși de anumite atuuri precum: se adaptează ușor schimbărilor, sunt diminuate practicile birocratice și relațiile dintre angajați, angajator și acționari sunt mai apropiate și implementarea modificărilor este mult mai rapidă.

În România astfel de firme sunt mari generatoare de locuri de muncă dar și de inovații, deoarece au dimensiunile restrânse trebuie să se facă remarcate prin inovații, flexibilitate și eficiență și sporesc caracterul concurențial al pieței. Sectorul IMM-urilor este principala sursă de formare a clasei de mijloc, contribuie la utilizarea resurselor locale și a produselor secundare generate de alte companii mari și are un aport important la PIB.

1.3 Particularități manageriale întreprinderi mici și mijlocii

Întreprinderile mici și mijlocii când își încep activitatea beneficiază de un număr limitat de resurse, acestea pot fi bunuri tangibile: pământ, clădiri, echipamente; sau bunuri intangibile: cunoștințe, talent sau idei inovatoare. Disponibilitatea resurselor într-un IMM depinde de talentul și dedicația administratorului. În opinia Bush, Greene și Hart: cunoștințele intangibile ale administratorului sunt un avantaj cheie pentru un business de succes, mai ales în fazele incipiente.

Procesele manageriale dintr-un IMM sunt influențate de factorii economico-financiari relevanți mediului în care își desfășoară aceasta activitatea:

Resurse financiare și materiale limitate;

Dimensiunea redusă: determină un potențial redus al dezvoltării și determină limitarea cotei de piață;

Dificultăți la intrarea și ieșirea de pe piață, implicit ritm ridicat al creării și falimentului;

Influență redusă asupra pieței;

Numărul de concurenți și prețurile practicate de aceștia;

Relevanța activității în zona desfășurării acesteia;

Etapa ciclului de viață în care se află firma.

Procesele manageriale sunt influențate si de constrângerile legislative în vigoare, acestea diferă în funcție de țară și nivelul de dezvoltare a acesteia:

Taxe și impozite suplimentare în funcție de bunurile comercializate sau de domeniul de activitate;

Nivelul dobânzii;

Nivelul salariilor.

Etapele ciclului de viață ale IMM-urilor:

Etapa lansării, această etapă are 2 faze:

Faza de supraviețuire: se înființează întreprinderea cu ajutorul resurselor proprii sau împrumutate, în această fază patronul este implicat în toate procesele din cadrul firmei;

Faza de consolidare: se observă creșteri ușoare

Etapa creșterii cu 2 faze principale:

Faza controlului și planificării: se urmărește creșterea capitalului social și capacitatea de a concura pe piață, apare nevoie de personal suplimentar;

Faza extinderii: are loc o expansiune a firmei, crește competitivitatea, apar manageri profesioniști, crește gradul de delegare;

Etapa de încetinire a creșterii: observam o încetinire a expansiunii din etapa 2, firma continuă să crească însă nu cu același ritm.

Etapa de maturitate: aici stagnează profitul și volumul de activitate.

Etapa de declin: observăm scăderea a volumului de activitate și a profitului.

O particularitate managerială a IMM-urilor este cumularea statului de proprietar și manager, această particularitate este prezentă în majoritatea firmelor mici și mijlocii. Un dezavantaj al acestei particularități este lipsa experienței și pregătirii manageriale a conducerii, însă există multiple avantaje: nivel maxim de motivare pentru manager, concentrarea informațiilor și deciziilor, o singură entitate care deține autoritatea și economisirea de resurse financiare prin eliminarea salariului unui manager specializat.

In cadrul IMM-urilor funcția de previziune este slab dezvoltată, în general strategiile sunt preponderent cele de menținere și supraviețuire, eliminând în mare parte nevoia acestei funcții de previziune.

Din punct de vedere al funcției de organizare observăm un număr redus de reguli formale și o relație angajat-angajator mai bună. Putem discuta si despre funcția de angajare, aceasta este foarte importantă, un IMM nu își permite din punct de vedere financiar să ofere pregătire specializată unui angajat nepotrivit și nici nu își permite să angajeze prea mulți muncitori, deoarece cheltuielile cu salariile au o pondere însemnată.

Funcția de coordonare este reprezentată prin dorința administratorului de a armoniza intereselor individuale cu cele ale întreprinderii, de aceea comunicare se manifestă intens, formal sau informal. Din punct de vedere al funcției de control managerul poate să realizeze el însuși controlul proceselor, astfel evitând eventuale neînțelegeri.