Adjectivizarea Si Substantivizarea Surse ALE Creativitatii Lexicale In Romana Actuala
ADJECTIVIZAREA ȘI SUBSTANTIVIZAREA – SURSE ALE CREATIVITĂȚII LEXICALE ÎN ROMÂNA ACTUALĂ
Cuprins
INTRODUCERE
Argument
Metoda de analiză
Premisele cercetării
Corpusul de cuvinte
SUBSTANTIVIZAREA – ASPECTE DEFINITORII
Modalități de substantivizare
Substantivizarea părților de vorbire flexibile
Substantivizarea adjectivului
Substantivizarea pronumelui
Substantivizarea numeralului
Substantivizarea verbului
Substantivizarea părților de vorbire neflexibile
Substantivizarea adverbului
Cazuri speciale
Substantivizarea – sursă a creativității lexicale
ADJECTIVIZAREA – ASPECTE DEFINITORII
Modalități de adjectivizare
Adjectivizarea pronumelui (posesiv, de întărire, demonstrativ, relativ, interogativ, negativ, nehotărât)
Adjectivizarea substantivului
Adjectivizarea numeralului
Adjectivizarea verbului
Adjectivizarea adverbului
Adjectivizarea – sursă a creativității lexicale
REGISTRE STILISTICE SPECIFICE FORMAȚIILOR ANALIZATE
Registrul literar
Registrul publicistic
Registrul colocvial, familiar
ASPECTE METODOLOGICE ALE UTILIZĂRII CONVERSIUNILOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Limba reprezintă unul dintre elementele definitorii ale unui popor. Stă atât la baza formării, cât și dezvoltării acestuia.
Limba definește omul ca ființă rațională, prin ea omul judecă și comunică și în ea își păstrează comoara spirituală pe care a dobândit-o și acumulat-o încă din cele mai vechi timpuri. Ea reprezintă codul genetic al unui popor, este „cartea de noblețe a unui neam” (Vasile Alecsandri).
Limba este, în cel mai înalt grad, un fenomen social. Limbajul reprezintă, prin exclusivitate, o facultate umană: orice mesaj lingvistic este emis de către om și adresat oamenilor, comunicarea dintre membrii unei colectivități fiind conștientizată. Limba nu este un element care se transmite prin ereditate, ci se asimilează în cadrul comunității, având un rol primordial în societate. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă formează vocabularul, iar vocabularul este compartimentul cel mai expus transformărilor interne și externe.
Cuvintele au o imensă putere de exprimare, dar și de schimbare. Își pot schimba forma în funcție de diverse categorii gramaticale, sensul rămânând același. De asemenea, ele pot trece și dintr-o clasă gramaticală în alta, acest lucru conturează capacitatea de convertire, de metamorfozare a lexicului.
Conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale este unul dintre fenomenele care ajută la îmbogățirea limbii. Presupune trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta prin „modificarea comportării lui gramaticale, pe fondul aceluiași sens lexical; cuvântul își însușește, anume, caracteristicile morfologice și sintactice ale părții de vorbire la care trece” (Avram, 1986, p. 22).
Cuvintele supuse conversiunii trec în altă clasă gramaticală prin schimbări de ordin morfologic (prin preluarea mărcilor flexionare) sau sintactic (prin plasarea în pozițiile specifice anumitor părți de vorbire).
În funcție de stabilitatea lor în cadrul limbii, conversiunile pot fi: fixate în limbă sau accidentale. Cele stabile pot fi clasificate mai departe în: gramaticalizate (prin asumarea funcției de atribut) sau lexicalizate (prin dobândirea unui sens calificativ).
Conversiunile sunt de mai multe tipuri, în funcție de clasa gramaticală în care cuvântul trece: adjectivizare, adverbializare, substantivizare, interjecționalizare.
Argument
Conversiunea este un mijloc de îmbogățire a vocabularului, deci un proces ce conduce la creativitate lexicală.
Creativitatea lexicală nu poate fi definită independent, ea fiind subordonată dinamicii limbii, dominată de ideea de schimbare. Lexicul se deosebește de gramatică prin marea sa capacitate de schimbare: în orice epocă din istoria unei limbi există cuvinte care dispar sau care se întâlnesc tot mai rar, având o întrebuințare tot mai redusă, folosindu-se eventual în domenii speciale sau în anumite regiuni; totodată se produce fenomenul invers: apar cuvinte noi – împrumuturi din alte limbi sau creații interne, formate din elementele de care dispune limba respectivă și care au rolul să îmbrace conceptele noi, pe care viața cotidiană a unui popor, în multiplele ei forme, le creează și le impune comunicării. Dinamica limbii are la bază mijlocul extern de îmbogățire a vocabularului – împrumuturile din alte limbi (limba engleză, limba franceză, limba italiană, spanioală etc.) și mijloacele interne, acestea fiind derivarea (cu sufixe și / sau prefixe), compunerea (prin contopire, alăturare sau abreviere) și conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale.
În această lucrare, mă voi opri asupra schimbării clasei gramaticale, mai precis asupra substantivizării și adejctivizării. Prin aceste tipuri de conversiune, lexicul este îmbogățit, extinzându-se prin primirea unor forme noi create prin intermediul trecerilor dintr-o clasă gramaticală în alta. Substantivizarea și adjectivizarea reprezintă surse ale creativității lexicale în româna actuală, fiind procese complexe și mai active decât s-ar crede.
Lucrare cuprinde 6 capitole, dintre care unul introductiv și unul final, care cuprinde concluziile. Un capitol este destinat substantivizării și părților de vorbire ce trec în această clasă, iar altul privește adjectivizarea și părțile de vorbire ce pot fi supuse acestui proces. Un alt capitol cuprinde registrele stilistice în care aceste tipuri de conversiuni sunt cele mai înâlnite și valorile expresive ale acestora. Ultimul capitol îi corespunde aspectelor metodologice privind conversiuniea în ciclului primar și modul de aplicare a acestora la clasă, în cadrul lecțiilor.
Metoda de analiză
Fiind o cercetare cu caracter teoretic, și nu practic-aplicativ, are la bază analiza cantitativă și calitativă a diverselor lucrări de specialitate, având în vedere demonstrarea gradului de creativitate pe care îl dețin conversiunile, precum și stilurile funcționale în care sunt cel mai des întâlnite. Aspectele metodologice privind această problemă în cadrul învățământului primar sunt reprezentate de folosirea metodelor tradiționale și moderne, care au scopul de a forma competențe lingvistice și de a activiza vocabularul elevilor.
Premisele cercetării
Sсоpul luсrării
Înțеlеgеrеa limbajului vеrbal și înțеlеgеrеa unui tехt соеrеnt, în spесial, dеpind, îndеоsеbi dе gradul dеzvоltării sеmnifiсațiеi сuvintеlоr.
Ϲоpiii în învățământul primar își însușеsс vосabularul, aprохimativ în întrеgimе la nivеlul pоsibilitățilоr lоr. Меdia vосabularului însușit prin lесtură individuală și în mеdiul familial-sосial, еstе fоartе miсă.
Dе aсееa, unul din aspесtеlе dе bază alе prосеsului fоrmativ dеrulat în clasele primare îl соnstituiе îmbоgățirеa vосabularului.
În sсоpul unеi соntribuții сu valоarе prоgramatiсă în aсеastă dirесțiе, luсrarеa dе față își prоpunе сa tеmă: îmbоgățirеa și aсtivizarеa vосabularului prin mеtоdе și prосеdее didaсtiсе spесifiсе utilizând conversiunea (schimbarea valorii gramaticale) cuvintelor.
Însușirеa сuvintеlоr nоi се apar în lесțiilе dе la limba rоmână, sе rеalizеază сu difiсultatе la соpilul din ciclul primar și aparе tеndința dе a înlосui tеrmеnul nоu însușit сu altul mai vесhi, mai alеs сând sеmnifiсația lui în соntехtul din сarе еstе dеsprins sе еvidеnțiază mai grеu sau daсă, соntехtul соnținе mai mulți tеrmеni nоi.
Νесunоaștеrеa sеnsului сuvintеlоr arе сa еfесt, fiе осоlirеa lоr în alсătuirеa prоpоzițiilоr și frazеlоr, fiе utilizarеa lоr inadесvată, сarе faсе соmuniсarеa nеintеligibilă.
Iрοtеză
Atât metodele de predare-învățare-evaluare tradițiοnalе cât și cеlе mοdеrnе utilizatе în procesul de instruire trеbuiе ѕă vizеzе fοrmarеa cοmреtеnțеlor, ѕă mοtiveze, să stârnească curiοzitatеa și intеrеѕul реntru învățătură, ѕă garanteze ο învățarе acivă și fοrmativă. Se indică combinarea mеtοdеlοr, рrοcеdееlοr, strategiilor și mijlοacеlοr didacticе cu fοrmеlе dе activitatе, în funcție dе рarticularitățilе dе vârѕtă și individualе alе еlеvilοr, având ca scop ѕοlicitarea gândirii, imaginației, vοinței, еxреriеnței, caрaciatăților dе cοmunicarе alе acеѕtοra.
Lucrarеa de față răѕрundе întrеbării: dacă utilizăm atât mеtοdе tradițiοnalе cât și mеtοdе mοdеrnе de predare-învățare-evaluare în procesul de instruire, рutеm рrοducе anumitе mοdificări în limbajul elevilor prin îmbοgățirea, dеzvοltarea, activizarea și nuanțărea vοcabularului еlеvilοr prin utilizarea conversiunilor?
Оbiеctive
Obiectivele acestei lucrări sunt:
Identificarea gradului de potențialitate a vοcabularului еlеvilοr și ѕtabilirеa реrfοrmanțеiașcοlarе individualе;
Urmărirеa рrοgrеѕеlοr elevilor privind gradul de activizarе și nuanțarе a vοcabularului activ;
Selectarea unοr mеtοdе și рrοcеdее carе ѕă ușureze ѕtimularеa crеativității și dе activizarе a învățării;
Îmbinarеa mеtοdеlοr tradițiοnalе cu cеlе mοdеrnе activiz-participative pentru obținerea unor ѕchimbări vizibilеeîn vοcabularul activ al еlеvilοr;
Rezolvarea unor exerciții ce țin de lexic, prin găsirea unοr metode divеrѕе cu caracter practic-aplicativ;
Fоrmarеa dе enunțuri cu anumite termeni dați și analizarеa cuvintelor се lе соmpun.
Corpusul de cuvinte
Pentru demonstrarea capacității de transformare a cuvintelor ce pot fi supuse procesului de conversiuni, am consultat lucrări de specialitate, precum: Gramatica limbii române (volumul I, 2005), lucrarea Creativitate lexicală în româna actuală (Adriana Stoichițoiu-Ichim, 2006), Analiza gramaticală a textului. Metodă și dificultăți (Domnița Tomescu, 2003), dar și dictionare: DOOM2, DSL. Exemplele nu sunt preluate în întregime din aceste lucrări, doar parțial și orientativ, unele dintre ele fiind creații proprii.
SUBSTANTIVIZAREA – ASPECTE DEFINITORII
Substantivul este „partea de vorbire flexibilă care denumește obiecte în sensul larg al acestui termen: ființe, lucruri (concrete), fenomene, acțiuni, stări, însușiri, relații” (Avram, 1986, p. 30). Se caracterizează prin categoriile morfologice de număr, caz, gen și determinare. Transferul unui cuvânt sau grup de cuvinte, fără ajutorul afixelor derivative, numai prin procedee morfosintactice, în clasa lexico-gramaticală a substantivului poartă denumirea de substantivizare.
Substantivizarea, numită și nominalizare, este unul dintre tipurile de conversiune (de schimbare a clasei lexico-morfologice sau a părții de vorbire) și reprezintă procesul cel mai extins din punctul de vedere al varietăților și al numărului formelor transferate în clasa substantivului.
Substantivizarea se definește ca fiind „trecerea oricărei părți de vorbire în clasa numelui, ceea ce implică schimbări morfologice (…) sintactice (…) și, mai rar, semantice.” (Stoichițoiu-Ichim, 2006, p. 233).
În Dicționarul de termeni lingvistici, substantivizarea este definită ca fiind „transformare a unei părți de vorbire în substantiv cu ajutorul articolelor și al topicii.” (Constantinescu Dobridor, 1998, p. 310).
Substantivizarea înseamnă, din punct de vedere morfosintactic, suprimarea centrului de grup și preluarea informației gramaticale a centrului de către determinant. Din punct de vedere semantic, determinantul preia și informația centrului, ajungând să cumuleze două informații: informația substantivului absent, la care adaugă propria informație, cea de restrângere a mulțimii de indivizi / de situații la o subclasă cu o anumită proprietate.
Este de reținut că substantivizarea este un proces care trebuie deosebit de derivarea propriu-zisă (progresivă) care se obține prin atașarea afixelor derivative (ex.: frumos→frumusețe, doi→doime, bun→bunătate, suge→sugar etc.). Se deosebește și de derivarea regresivă, care permite schimbarea lexico-gramaticală a bazei, trecând-o în clasa substantivului (ex. învăța→învăț, trăi→trai, zbura→zbor etc.), dar această schimbare se realizează prin suprimare de afixe. În cazul conversiunii, procedeele sunt exclusiv gramaticale: fie morfosintactice (prin preluarea caracteristicilor de flexiune ale substantivului și prin așezarea în contextele specifice acestuere morfosintactic, suprimarea centrului de grup și preluarea informației gramaticale a centrului de către determinant. Din punct de vedere semantic, determinantul preia și informația centrului, ajungând să cumuleze două informații: informația substantivului absent, la care adaugă propria informație, cea de restrângere a mulțimii de indivizi / de situații la o subclasă cu o anumită proprietate.
Este de reținut că substantivizarea este un proces care trebuie deosebit de derivarea propriu-zisă (progresivă) care se obține prin atașarea afixelor derivative (ex.: frumos→frumusețe, doi→doime, bun→bunătate, suge→sugar etc.). Se deosebește și de derivarea regresivă, care permite schimbarea lexico-gramaticală a bazei, trecând-o în clasa substantivului (ex. învăța→învăț, trăi→trai, zbura→zbor etc.), dar această schimbare se realizează prin suprimare de afixe. În cazul conversiunii, procedeele sunt exclusiv gramaticale: fie morfosintactice (prin preluarea caracteristicilor de flexiune ale substantivului și prin așezarea în contextele specifice acestuia), fie exclusiv sintactice (fără indici morfologici, numai prin indici sintactici, ducând la apariția în vecinătăți specifice și cu funcții sintactice specifice substantivului).
Toate părțile de vorbire pot trece în clasa substantivului, deși extensiunea procesului de substantivizare diferă. Spre exemplu, trecerile în clasa substantivului sunt mai des întâlnite în cazul verbelor, adjectivelor și numeralelor cardinale și mai puțin frecvente în cazul pronumelor, adverbelor, interjecțiilor.
Modalități de substantivizare
Trecerile înspre clasa substantivului, prin intermediul conversiunii, prin care se formează numeroase substantive de la orice parte de vorbire, reprezintă un proces frecvent întâlnit și foarte productiv în limba română.
Așa cum scrie Adriana Stoichițoiu-Ichim, în Creativitatea lexicală în româna actuală, p. 231, substantivizarea se realizează prin schimbări de tip morfologic (reprezintă preluarea comportamentului flexionar al substantivului, variabil în funcție de caz și determinare), sintactic (prin contextualizările specifice substantivului – funcția de subiect, complement direct etc.) și semantic (prin adăugarea valorii de denumire a unor referenți sau clase de referenți).
În majoritatea cazurilor, cuvintele trec în clasa substantivului prin intermediul articulării. Acest fenomen este cel mai frecvent și este întâlnit în cazul majorității părților de vorbire (adjectiv: bătrânul, o frumoasă, cel isteț; pronume: un oarecare, totul; numeral: întâiul, doiul, un patru; verb: o plecare, mersul; adverb: binele, un rău; prepoziție: un „în”, „pe”-ul; conjuncție: un „să”; interjecție: un of, oful). Există situații în care cuvintele ce urmează să treacă în clasa substantivului pot fi articulate cu articol hotărât (vechiul, primirea, urâtele etc.) sau nehotărât (un tânăr, o plecare, un trei etc.) sau atât cu articol hotărât, cât și cu articol nehotărât (un tânăr / tânărul, un patru / patrul, un pescuit / pescuitul etc.).
În lucrarea sa, Analiza gramaticală a textului. Metodă și dificultăți, (2003) Domnița Tomescu arată că există atât cuvinte substantivizate numai prin articol hotărât, neexistând formă articulată cu articol nehotărât (sinele, aproapele, eul), cât și cuvinte substantivizate numai prin articol nehotărât, substantivul nou format neavând forme articulate cu articol nehotărât (un oarecare, un oarecine). De asemenea, există și cuvinte formate prin folosirea simultană a articolului hotărât și a celui nehotărât (un altul, o alta).
Petre Gheorge Bârlea specifică în Limba română contemporană (2009), p. 241 cele trei metode prin care părțile de vorbire pot trece în clasa substantivului. Astfel, după mecanismul lexico-gramatical, există:
conversiune prin determinare: are la bază caracterul morfologic al fenomenului; prin diverși determinanți, cuvintele își schimbă valoarea gramaticală. Mărcile formale vizibile pot fi: determinarea cu articol hotărât (bine > binele, frumos > frumosul, înțelept > înțeleptul etc.) sau nehotărât (bine > un bine, frumoasă > o frumoasă, tânăr > un tânăr etc.), determinarea adjectivală cu adjectiv propriu-zis (marele Blond) sau cu adjectiv pronominal (acel trei, acest rău etc.), determinare substantivală (ziua dezbaterii, data susținerii, ora plecării etc.) sau adverbială (ziua de ieri);
conversiunea prin distribuție contextuală: are la bază caracterul morfosintactic, cuvintele schimbându-și valoarea gramaticală prin așezarea într-un anumit context sau într-o anumită relație sintactică; în acestă situație nu există nicio marcă exterioară (Își va aminti mereu ziua în care s-a născut primul ei fiu., Iarna este anotimpul meu preferat. etc.).
conversiunea prin metalimbaj: toate părțile de vorbire pot deveni substantive în metalimbaj. Articolul, prepoziția și conjuncția sunt singurele părți de vorbire care pot trece în clasa nominală exclusiv prin acest procedeu. De obicei, nu există mărci formale care să marcheze această trecere. Cuvântul supus procesului nu primește niciun determinant, dar, totuși, capătă o nouă valoare morfologică și îndeplinește funcțiile sintactice specifice substantivului („Și” este conjuncție coordonatoare., „Pe” este scris pe tablă., Elevul nu a reușit să formuleze un enunț cu „să” la sfârșitul acesteia.) Este indicat ca utilizarea metalimbajului să fie marcată prin ghilimele sau caractere diferențiatoare – italic.
Gramatica limbii române (volumul I, 2005, pp. 134-135 ) prezintă mărcile substantivizării:
– compatibilitatea cu afixele flexionare specifice substantivului: articolele (albul, o plecare, aducerea), desinențele (opturi, frumoaso!) cu rol de „clasificatori substantivali” care indică în mod sigur apartenența la clasa substantivului;
compatibilitatea cu adjuncții specifici substantivului: determinanți nonafixali (acel bătrân), adjective numerale cardinale (trei întoarceri), genitivele și adjectivele pronominale posesive ( oful ei / său), adjective calificative (consumabile ieftine) etc.;
compatibilitatea cu pozițiile sintactice ale substantivului: subiect (Tânărul oftează.), complement direct (Apreciez mersul.), complement indirect în dativ (Adresează o întrebare înțeleptului.), atribut genitival (fața bătrânului) etc.;
compatibilitatea cu contextele comune substantivului și ale altor părți de vorbire: în poziție de subiect (lipsește la);
funcția semantică denominantă, care este proprie substantivului.
Substantivizarea părților de vorbire flexibile
Substantivizarea adjectivului
Adjectivul „este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire calitativă sau cantitativă a unui obiect, referindu-se la substantivul care denumește acest obiect și acordându-se cu el” (Avram, 1986, p. 83).
Adjectivul constituie o sursă importantă de îmbogățire pentru alte clase de cuvinte, în cazul de față pentru clasa substantivului. Conversiunea adjectivului în substantiv este foarte productivă, dintr-un singur adjectiv rezultând două substantive: unul la genul masculin și unul la genul feminin. Adjectivul transformat în substantiv suferă o schimbare din punctul de vedere al categoriei gramaticale a genului. Acesta pierde forma mobilității specifice adjectivului (masculin / feminin), forma substantivală nou formată având gen fix. La schimbarea clasei morfologice, flexiunea adjectivului se modifică, urmând-o pe cea specifică substantivelor.
Adjectivele supuse substantivizării sunt încadrate într-una din subclasele substantivului și preiau caracteristici de flexiune specifice acestora: nume comune (un roșu / roșul, o dreaptă / dreapta etc.) sau proprii ( Albu – nume de familie / Alba – nume de județ). De asemenea, adjectivul substantivizat preia posibilitățile combinatorii ale noii clase morfologice, fiind centrul unui grup nominal.
Procesul de substantivizare nu schimbă sensul adjectivului, ci ajută la nuanțare, deoarece substantivul este considerat un cuvânt primar cu un continut propriu, independent, foarte bogat, constituind cheia comunicării, pe când adjectivul este termen adjunct, cuvânt secundar. Substantivul exprimă noțiuni, iar adjectivul aduce „note” ale noțiunii. Astfel, adjectivul imprimă această calitate substantivului nou format și are capacitatea de a exprima și sensul substantivului determinat (cuvântul bogatul are un sens mai larg decât bogat, referindu-se și la purtătorul calității).
În structura unei construcții se poate afla și un substantiv și un adjectiv, dar pentru a o simplifica se poate recurge la înlăturarea substantivului, astfel adjectivul va ține locul acestuia și va fi, deci, substantivizat:
Copilul cuminte este mereu răsplătit. (substantiv însoțit de adjectiv)
Cel cuminte este mereu răsplătit. (adjectivul devine substantiv)
Conform Gramaticii limbii române (volumul I, 2005, pp. 175-176), conversiunea adjectivului în substantiv se realizează prin mai multe procedee:
articularea cu articol hotărât (frumosul, verdele, bătrâna, bolnavii etc.) și nehotărât (un trist, o neatentă etc.);
asocierea cu un cuvânt din clasa determinanților (acei viteji, doi bruneți, acești tineri etc.);
situarea adjectivelor precedate de prepoziții în context substantival (Este cel mai cumsecade dintre bătrâni.)
atașarea mărcilor de vocativ -ule și -o (frumosule!, scumpo! etc.); desinența -o este proprie substantivelor, prin urmare, atașată unui adjectiv, acesta se substantivează totdeauna;
elipsa termenului determinat într-o îmbinare fixă (animale nevertebrate – nevertebrate); acest procedeu presupune modul de formare a numeroși termeni tehnici (exploziv, occipital, rădăcinoase etc.).
Prin procedeul de substantivizare pot trece atât adjectivele calificative (evaluative), cât și cele determinative (individualizatoare).
Adjectivele calificative / evaluative exprimă caracteristici variate ale obiectelor, precum aspect, greutate, înălțime, gust, temperatură, stare etc. Ele aduc o calificare, o informație suplimentară extensiunii numelui. Spre exemplu, sintagma o copilă frumoasă conține două informații semantice: prima este că există un individ cu trăsătura de copil, o fată și cea suplimentară este că aceasta este frumoasă.
În situațiile grupării cu un adjectiv determinativ, cel calificativ este postpus acestuia, deoarece „evaluează”, aduce o informație suplimentară pentru întreaga sintagmă: un copil român inteligent. Fac excepție adjectivele calificative cu topică obligatoriu antepusă (sărmanul băiat).
Numeroase adjective calificative antepuse se pot substantiviza cu ajutorul prepoziției de: sărmanul de el, neseriosul de negustor, o amărâtă de babă etc.
Adjectivele calificative se substantivizează prin diverse procedee, precum articularea – cu articol hotărât (frumosul, unica etc.) sau nehotărât (un tânăr, o bătrână etc.), asocierea cu un cuvânt din clasa determinanților (acel ticălos, acești bolnavi, două neisprăvite), atașarea mărcilor de vocativ (inteligentule!, isteațo!). Odată cu trecerea în noua clasa morfologică, flexiunea adjectivului se modelează după cea a substantivului: N.-Ac. albul, G.-D. albului.
Adjectivele determinative / categoriale sunt acele adjective care restrâng referința substantivului la o subclasă de referenți ce dețin aceeași trăsătură individualizantă. Adjectivul determinativ are rolul de a acționa asupra referinței înseși și de a o restrânge la o subclasă/ subspecie a acesteia. Cele mai multe adjective determinative sunt de tip relațional și au o bază substantivală (pol→ polar, Pământ→pământean, parlament→ parlamentar, verb→ verbal, universitate→ universitar, triunghi→triunghiular, stâng→ stângaci etc.).
În anumite condiții, procedeul substantivizării adjectivului determinativ poate duce la lexicalizări (conversiuni permanente). Acest proces are drept rezultat diferențierea a două cuvinte care sunt incluse ca articole separate de dicționar, atât forma substantivală, cât și cea adjectivală. Acest procedeu se realizează prin elipsa termenului determinat. Astfel, sintagma produse cosmetice poate fi înlocuită cu cosmetice, sensul fiind același. Exisă și situații, în care același termen desemnează lucruri diferite, producându-se, uneori, ambiguități.
Procedeul de substantivizare a adjectivelor determinative apare și în terminologiile științifice, fiind considerat un procedeu curent pentru îmbogățirea terminologică. În crearea termenilor de specialitate, există două etape:
În cazul științelor se operează cu clase și subclase ce trebuie denumite, din această cauză fiind nevoie de o subclasificare referențială. În plan terminologic, denumirea are drept scop crearea sintagmelor terminologice, alcătuite dintr-un substantiv care reprezintă clasa sau specia și un determinant, adesea, un adjectiv determinativ care delimitează subclasa / subspecia. De exemplu, în terminologia lingvistică, există unele sintagme care suportă alte subclasificări la care fiecare adjectiv determinativ nou adăugat aduce o informație suplimentară pentru cea anterioară, astfel ajungându-se și la sintagme terminologice cu trei sau mai mulți termeni: propoziții completive circumstanțiale temporale.
În alte cazuri, din motive de concizie lingvistică, sintagmele terminologice se reduc la componentul lor semantic esențial, adică la adjectivul determinativ. Dacă sunt sintagme cu mai multe adjective determinative, se reduc la ultimul adjectiv determinativ, acesta recuperând și informațiile de clasificare și etapele anterioare.
Rezultatul acestui proces îl constituie apariția unor termeni noi, obținuți din substantivizarea adjectivelor determinative, acești termeni fiind sinonimi cu sintagmele terminologice corespunzătoare. Astfel, în terminologia lingvistică modernă s-au creat substantive precum: abstracte, argumentative, anaforice, antecedente, cauzative, clitice, conative, conective, deictice, delocutive, demarcative, derivative, directive, ergative, inergative, evaluative, evidențiale, expletive, factitive, fateme, flective, formative, functive, indiciale, interogative, jonctive, masive, nominale, performative, prezentative, relative, situative etc. (Pană Dindelegan, 2002, pp. 31-44).
Pe baza aceluiași procedeu, în cadrul terminologiei farmaceutice moderne, s-au creat substantive ca: (DOOM2: antidepresive, anticoncepționale, antidiabetice, antigripale, antiluetice, antimalarice, antinevralgice, antipaludice, antipiretice, antireumatismale, antiseptice, antiscorbutice, antitermice, antitiroidiene, antitoxice, antitusive, antivirale, antivomitive; calmante, citostatice, coleretice, contraceptive, fortifiante etc.).
Substantivizarea participiului
Participiul are natură adjectivală, datorită nevoii de raportare la un regent nominal cu care se și acordă în gen, număr și caz. Trăsătura substantivizării participiului derivă din această caracteristică a lui. De aceea, este legată nemijlocit de posibilitatea participiului de a se „adjectiviza”.
Adjectivele participiale se pot substantiviza, fie prin mijloace morfosintactice (aleșii poporului, învățații secolului), fie prin mijloace exclusiv sintactice – prin așezare în contexte tipic substantivale (Spune vrute și nevrute., Sunt rechemați câțiva trimiși de peste hotare.). Nu se pot substantiviza, însă, decât participiile adjectivizabile.
Cazuri speciale
Substantivizarea adjectivului în construcții superlative
„Superlativul epitetic” este un procedeu ce presupune înlocuirea adjectivului cu un substantiv având același radical și se exprimă prin construcții de tipul: (o) bunătate de om, (o) mândrețe de băiat, (o) fumusețe de fată, (o) minunăție de copil etc. Substantivele: bunătate, mândrețe, frumusețe sunt echivalente ale superlativului adjectivelor de la care s-au format.
Superlativul ebraic constă în repetarea în formă de genitiv sau de acuzativ, a adjectivului substantivat: frumoasa frumoaselor, isteț între isteți .
Substantivizarea locuțiunilor adjectivale este foarte rară. Se pot substantiviza doar locuțiunile care au în structura lor un adjectiv ce poate fi articulat prin articol nehotărât: un tare de cap, un slab de înger etc.
Substantivizarea pronumelui
Pronumele este „partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv, dând și diverse indicații generale cu privire la acesta sau indicații descriptive cu privire la obiectul denumit de el” (Avram, 1986, p. 118).
Pronumele se utilizează pentru obiecte care nu au nume, pentru obiecte prezente, absente sau necunoscute, iar prin substantivare acesta își însușește statutul de obiect de sine stătător, astfel desemnează o entitate mai mult sau mai puțin concretă. Substantivele provenite din pronume nu sunt în număr reprezentativ, substantivizarea pronumelui fiind un fenomen mai rar întâlnit în limba română.
Ca substitut al substantivului, pronumele pare că este cel mai potrivit pentru acest tip de conversiune, însă, de fapt, trecerea pronumelui spre clasa substantivului se limitează la forme izolate ale pronumelui personal, reflexiv, demonstrativ, nehotărât și negativ.
Nu este un proces foarte productiv, dar „substantivizarea pronumelui se înscrie în conversiunile gramaticalizate” (Stoichițoiu-Ichim, 2006, p. 297).
Pronumele personal desemnează diferitele persoane gramaticale, dar nu aduce informații în plus. Prin substantivizare, pronumele personal pierde categoria gramaticală a persoanei și primește semnificația substantivului nou creat. De exemplu, eul reprezintă reflectarea propriei existențe a omului, personalitatea cuiva. Prin articulare cu articol hotărât (-l), articularea cu articol nehotărât nefiind posibilă (un / o eu), pronumele personal se individualizează, preluând această caracteristică de la substantiv odată cu trecerea în clasa numelui. De asemenea, forma nou creată – eul – nu are posibilitatea să exprime opoziția de determinare sau articulare, deoarece articolul hotărât devine parte integrantă a denumirii. Pronumele personal substantivat, eul, își pierde flexiunea pronominală specifică și trece în flexiunea nominală articulată (N.-Ac. eul, G.-D. eului).
Pronumele reflexiv desemnează diferitele persoane gramaticale și exprimă, totodată, identitatea complementului și se caracterizează prin identificarea persoanei cu verbul însoțit. Acesta are numai două forme care pot intra în clasa substantivului prin articulare cu articol hotărât: sinele (sinonim cu pronumele substantivizat eul) și sinea (se folosește numai în alcătuirea unor locuțiuni adverbiale: în sinea mea / ta / lui ). Forma diferită de articulare duce la fixarea substantivului la nonfeminin (din cauza lipsei formei de plural nu are valoare de gen precizată) sau la feminin. Formele nou create sunt invariabile în număr.
Pronumele demonstrativ înlocuiește numele unui obiect și indică apropierea sau depărtarea acestuia în spațiu și timp și asemănarea sau diferența lui față de alte obiecte. Substantivizarea pronumelui demonstrativ este accidentală, iar formele reprezentative sunt: o aia, niște alea. Acestea s-au format prin articularea exclusiv nehotărâtă a pronumelor și prin stabilirea unei valori de gen fixe. Nu există flexiuni ale formelor nou create.
Dintre toate formele pronominale, pronumele nehotărâte sunt cel mai frecvent supuse procesului de substantivizare. Pronumele nehotărât sau nedefinit înlocuiește un substantiv și dă indicații destul de vagi asupra obiectului denumit. Acestea trec în clasa numelui prin articularea numai cu articol nehotărât (un altul, o alta, un oarecine, un oarecare, un cineva) sau cu articol hotărât și nehotărât ( un tot / totul). Odată cu trecerea în clasa substantivului, pronumele nehotărâte devin defective de număr și, de cele mai multe ori, își pierd variabilitatea formei cazuale, excepție făcând cele care se află în structura unor locuțiuni adverbiale (cu toții, cu toatele).
Pronumele negativ înlocuiește numele obiectului și este prezentat ca inexistent. În cazul pronumelor negative, se substantivizează numai forma nimic. În cadrul procesului, articularea pronumelui negativ se face exclusiv prin articol nehotărât (un nimic), exclusiv prin articol hotărât (nimicul) sau atât prin articol hotărât, cât și nehotărât (un nimic / niște nimicuri). Noile cuvinte capătă și sensuri diferite, variând în funcție de formă: un nimic / niște nimicuri = lucruri lipsite de însemnătate, nimicul = neființă, neant, un nimic = om fără valoare, fără caracter. La fel se întâmplă și în cazul locuțiunilor care cuprind pronumele substantivizat: o nimica toată = un fleac, un lucru ușor de realizat. În funcție de noua formă, acestea se încadrează în modelul flexionar al substantivului.
De asemenea, locuțiunile pronominale nehotărâte se pot și ele substantiviza prin articulare nehotărâtă: un nu știu care, un nu știu cine, un te miri ce, un te miri care.
Substantivizarea numeralului
Numeralul este „partea de vorbire flexibilă specializată pentru exprimarea unor noțiuni de număr definit: un număr în sine, determinarea numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin numărare” (Avram, 1986, p. 98).
Numerale precum doime, pătrime, sfert, jumătate, sută, mie etc. devin substantive prin articulare. Se pot substantiviza numerale care denumesc: nume de cifre, note școlare (un patru, zecele, șasele), fracții (pătrimea, jumătatea, sfertul), intervale muzicale (doimea, pătrimea,optimea), cărți de joc (șeptar), bancnote (expresive sunt formele diminutivale: sutică, miișoară). Prin acest proces, ele au gen, caz, categoria determinării, cunosc opoziția singular / plural, la fel ca substantivele.
Pentru numerale, modul de substantivare diferă în funcție de felul acestora. Capacitatea de substantivare este considerată totală în cazul numeralului partitiv (fracționar sau substantival), parțială la numeralul cardinal propriu-zis și a celui ordinal și inexistentă în cazul numeralului colectiv, a celui distributiv și a celui adverbial.
Numeralul partitiv (fracționar) arată cantitatea, indicând numărul părților desprinse dintr-un întreg. Acesta, prin schimbarea clasei morfologice, are o valoare exclusiv substantivală: o doime, o treime, o pătrime, o optime etc. Însă, „ceea ce se cunoaște mai puțin este conversiunea acestui numeral și dacă ea s-a produs într-adevăr. Nu se poate stabili, de asemenea, care este de fapt partea de vorbire-sursă în acest transfer” (Tomescu, 2003, p. 132).
Se consideră că, de fapt, numeralul partitiv este un caz de derivare substantivală cu sufixul nominal -ime, iar cuvintele de bază sunt formele numeralelor cardinale. În această categorie intră și cuvintele nederivate jumătate ca sinonim pentru doime și sfert ca sinonim al cuvântului pătrime, acestea aparținând clasei lexico-gramaticale a substantivului.
Numeralul cardinal exprimă un număr întreg, fără alte detalii despre această informație precisă și se substantivizează, devenind nume de numere / cifre: doi, trei, cinci. Numeralele cardinale transferate sunt forme substantivale ce pot fi articulate cu articol hotărât și nehotărât. Toate aceste numerale pot trece în clasa numelui prin articulare: un doi, un trei, un patru etc., excepție făcând numeralele formate cu ajutorul numeralului cardinal cu valoarea adjectivală un, o, omonim articolului nehotărât: o sută, două sute, o mie, trei mii, un milion, două milioane, un miliard, patru miliarde etc.
Numeralele cardinale pot căpăta numeroase sensuri: I-am dat una… (una = o palmă), Las’ că îi spun eu una! (una = o vorbă tare). Ele pot substitui diverse substantive, devenind simboluri ale obiectelor pe care le denumesc: Cinciul a plecat acum din stație. (cinciul = autobuzul nr. 5).
Numeralele ordinale indică ordinea, situarea într-o anumită poziție ce este definită numeric într-o serie. Ele devin substantive exclusiv prin articularea cu articol nehotărât (un al doilea, un al treilea, o a doua, o a treia etc.), articularea cu articol hotărât nefiind posibilă. Numeralele ordinale substantivizate au gen, caz, categoria determinării și cunosc opoziția singular / plural. De asemenea, îndeplinesc aceleași funcții sintactice ca substantivele.
Numeralele cardinale compuse includ în structura lor prepoziția de. Spre deosebire de acestea, numeralele ordinale nu mențin în componența lor această prepoziție înaintea ultimului numeral component: treizeci de mii – al treizeci miilea, cincizeci de milioane – al cincizeci milionulea. La fel se întâmplă și în cazul numeralelor substantivizate – nu păstrează prepoziția de: un al douăzeci miilea, o a două mia etc.
Există și situații în care, anumite numerale ordinale își „pierd” valoarea de numeral, funcționând ca substantive, datorită poziționărilor sale în context. Acestea figurează ca un substitut figurat al substantivului: Cobor la prima. (prima = stație), A șaptea mi s-a părut destul de grea. (a șaptea = clasa), A treia nu a zis nimic. (a treia = persoana / fata).
Substantivizarea verbului
Verbul este „partea de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni în sensul larg al acestui termen: acțiuni propriu-zise, procese, stări” (Avram, 1986, p. 150).
Există anumite forme verbale, care se pot substantiviza, prin „împrumutarea” caracteristicilor clasei numelui și comportarea noilor forme ca substantive. Privind inventarul destul de deschis și bogat al clasei lexico-gramaticale a verbului, se poate spune că substantivizarea acestuia este un proces oarecum restrâns, deoarece verbul este substantivizat în limita unor forme modale nepersonale, cum ar fi infinitivul lung, participiul, gerunziul și supinul. Lipsa categoriei persoanei la aceste moduri verbale apropie verbul de alte clase morfologice. Substantivele de proveniență verbală creează impresia unei „substanțe” finite, încheiate.
Prin substantivizare, formele verbale care pot fi supuse acestui proces nu rup relația semantică generală cu forma de bază, ci o nuanțează prin specializarea semnificației verbale. Transferul, însă, nu este complet, formele verbale substantivizate își păstrează anumite caracteristici gramaticale ale părții de vorbire-sursă.
„Infinitivul lung substantivat (plecarea, căderea, scrierea, venirea) nu privește morfologia verbului” (Avram, 1986, p. 165). Formele infinitivului lung au fost transferate integral în clasa substantivului. Anumite forme substantivale vechi provin din conversiunea infinitivului lung, care în limba actuală nu se mai folosesc decât în condiții extrem de limitate. Formele infinitivale denumesc rezultatul unei acțiuni.
Prin substantivizarea infinitivului lung, proces gramatical și lexical, vocabularul limbii române s-a îmbogățit cu numeroasele substantive postverbale (nume de acțiune). Infinitivele lungi s-au transferat definitiv în clasa numelui, prin încadrarea în clasa de gen a substantivelor feminine cu terminația –e (plecare, citire, scriere, purtare, ducere, scriere, desfacere, spunere, desenare, cântare, facere etc.), prin opoziția de număr, marcată de formele de plural cu desinența –i (plecări, citiri, scrieri, purtări, aduceri, cântări, adormiri, faceri etc.).
Odată cu trecerea sa în clasa nominală, verbul își schimbă tipul de flexiune, preluându-l pe cel al substantivului: N.-Ac. (această) scriere, D.-G. (acestei) scrieri.
Nu doar forma lungă a infinitivului, ci și cea scurtă se substantivizează. Există și verbe care nu acceptă infinitivul lung substantivizat, dar acestea sunt mai degrabă excepții rare. În forma scurtă, infinitivul substantivizat este precedat întotdeauna de morfemul a.
Datorită naturii sale substantivale, infinitivul poate să îndeplinească sintactic funcția unor părți de propoziție pe care le deține substantivul și poate fi folosit cu prepoziții și locuțiuni prepoziționale în cazul unor complemente.
Cu ajutorul formelor verbale ale infinitivelor lungi se formează diferite locuțiuni substantivale, numărul acestora fiind destul de mare: dare de seamă, aducere aminte, trecere în neființă, părere de rău, băgare de seamă etc.
Participiul este o formă nepersonală și nepredicativă a verbului care se caracterizează prin comportamentul intermediar între adjectiv și verb. Denumește acțiunea îndeplinită de un obiect. Conversiunea participiului este considerată o formă de substantivizare a adjectivului (aleșii poporului, învățații secolului etc.). Există și situații de substantivizare a participiului, conform Gramaticii limbii române: completul de judecată, a juca fripta.
Este posibilă substantivizarea participiului datorită naturii adjectivale a acestuia.
Aceste forme ale participiului pot trece în clasa nominală fie prin mijloace morfosintactice (prin articulare: Aleșii poporului au avut o idee revoluționară.), fie prin mijloace sintactice (prin plasarea termenului în poziții specifice substantivului: Spune vrute și nevrute.).
„Trebuie deosebit participiul substantivizat de supinul substantivizat, confuzie posibilă dată fiind omonimia celor două forme” (Gramatica limbii române, volumul I, 2005, p. 581). Supinul substantivizat denumește starea sau evenimentul, pe când participiul denumește agentul, persoana care a fost supusă acțiunii.
Unele verbe la participiu capătă valoare substantivală prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât, existând condiția ca noul termen să denumească agentul acțiunii (un rănit / rănitul, învățatul etc.): Rănitul aproape că plângea de durere., Învățatul răspundea la toate întrebările.
Supinul este un mod nepersonal și nepredicativ care denumește acțiunea. Acesta are anumite asemănări funcționale cu substantivul, cum ar fi funcțiile sintactice pe care le poate îndeplini (subiect, nume predicativ, atribut, complement) și faptul că se construiește cu prepoziții. De asemenea, preia categoriile gramaticale ale substantivului: gen, număr, caz și determinare.
Formele de supin sunt, de multe ori, identice cu cele ale participiului, provenite de la același verb, dar care se deosebesc prin gen și flexiune și, au astfel, sensuri diferite. Formele provenite din supin sunt invariabile în număr. Supinul denumește evenimentul, acțiunea, întâmplarea.
Supinul este substantivizat prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât (un citit / cititul, un cântat / cântatul, un scris / scrisul etc.). Prin conversiune, forma verbala de supin pierde prepoziția specifică de și se transformă în substantiv, dobândind o fomă simplă: de citit → citit → cititul.
Un indiciu care conduce la diferențierea formei substantivizate de cea verbală este prepoziția specifică, care în cazul conversiunii, ea își schimbă rolul gramatical indicând regimul cazual de acuzativ, și nu modul verbal: Am de spălat. / De atâta spălat s-a decolorat. Noua caracteristică a formei de supin este că nu exprimă acțiunea, ci o denumește.
Conform GALR, volumul I, 2005 (p. 580), există două „nuanțe” ale supinului substantivizat: supin nominal (ține de manifestările morfosintactice specifice substantivului: beneficiile mersului pe jos) și supin verbal (ține de manifestarea sintactică specifică verbului și de admiterea unui complement direct (Am de citit trei pagini.).
Gerunziul exprimă acțiunea în desfășurare. Este un mod nepredicativ, nepersonal care are valoare verbală, neconcurată de trăsături nominale. Deși destul de rar, forma verbală de gerunziu poate fi supusă procesului de substantivizare, fie prin calc lingvistic (un intrând, un ieșind), fie prin intermediul formelor de gerunzii adjectivizate, care pot fi substantivizate (oameni suferinzi → suferinzii). Formele de gerunziu intră în clasa numelui prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât.
Este un fenomen rar în limba română cu o serie limitată de exemple. Acest lucru este datorat faptului că cel mai simplu mod de substantivizare a gerunziului este, de fapt, substantivizarea formelor de gerunziu adjectivizat care este, de asemenea, un fenomen relativ rar.
Substantivizarea părților de vorbire neflexibile
Substantivizarea adverbului
Adverbul este „partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri” (Avram, 1986, p. 199).
Procesul de substantivizare în cazul adverbului nu este foarte dezvoltat, având o extensiune redusă. Pot trece în clasa nominală anumite adverbe de mod, loc sau timp, prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât. Odată cu transformarea în substantiv, adverbul își pierde însușirea de invariabilitate, devenind variabil.
Adverbele de mod descriu felul în care se desfășoară o acțiune, aducând o informație suplimentară pentru aceasta. Ele constituie o clasă numeroasă, datorită lărgirii prin conversiunea adjectivelor calificative. În rândul lor, procedeul de substantivizare este destul de frecvent, acest lucru datorându-se dublei valori – de adverb și de substantiv – a anumitor termeni: bine, iute etc.
Adverbele de mod propriu-zise trec în clasa nominală prin determinare cu articol hotărât și nehotărât, în paralel cu substantivizarea formelor adjectivale omonime.
Substantivizarea adverbului se face și prin articulare, care conduce la modificarea sensului, trecerea de la caracteristica unei acțiuni (merge târâș) la numele acțiunii (târâșul). Prin acest proces se produc modificări morfologice, precum preluarea valorii fixe de gen neutru și încadrarea formelor nou formate în flexiunea nominală. Unele adverbe pot fi articulate exclusiv prin intermediul articolului nehotărât (o adică).
Majoritatea adverbelor substantivizate reprezintă conversiuni fixate în limbă (binele, răul, grosul, un da, un nu)
Adverbele de loc indică poziția, direcția sau distanța. Nu sunt foarte multe adverbe de loc ce pot fi substantivizate, dar cele care pot fi supuse acesui proces trec în clasa nominală prin intermediul articulării (susul, josul, aproapele, dedesubtul). În urma procesului de substantivizare, adverbele de loc se concretizează, dar păstrează, totuși, sensul originar.
Aproapele poate avea și caracter de conversiune stabilă în limbă, fiind folosit cu sensul de semen, mai ales în textele religioase: Ajută-ți aproapele!
Adverbele de timp exprimă situarea în timp a procesului. Prin substantivizare, ele se transformă din noțiuni abstracte în noțiuni concrete, aducând un plus de informații, deși forma rămâne neschimbată. Forma adverbială denumește timpul când se petrece acțiunea în mod abstract, pe când forma substantivală aduce un indice, un plus de detalii subînțelese: Iarna aceasta a fost foarte rece. (substantiv) / Temperaturile cele mai scăzute se înregistrează iarna. (adverb), Primăvara este anotimpul meu preferat.(substantiv) / Ghioceii înfloresc primăvara. (adverb), „Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac) etc.
Substantivizarea interjecției
Interjecția este „partea de vorbire neflexibilă folosită exclamativ care exprimă o senzație, o stare sufletească, un act de violență sau reproduce sunete sau zgomote” (Avram, 1986, p. 231).
Interjecția este o clasă gramaticală care permite substantivizarea, fără prea multe complicații. Ca și în cazul tuturor celorlalte clase, și interjecția intră în clasa nominală prin articularea cu articol hotărât sau nehotărât. Odată cu această trecere, însă, interjecția își pierde afectivitatea și intonația exclamativă și, totodată se trece de la vorbirea directă care este specifică interjecției la vorbirea indirectă. Nu mai au nici acel caracter repetitiv și nici adresabilitatea către interlocutor. Interjecțiile substantivizate au posibilitatea de a alcătui un grup nominal, în calitate de centru.
Unele treceri înspre clasa nominală au caracter definitiv, termenii respectivi fiind înregistrați în dicționare atât ca interjecții, cât și ca substantive (fâș = material textil, pic = strop, zdup = închisoare, of = durere sufletească, hop = obstacol etc.). Altele sunt ocazionale, accidentale, în funcție de context.
Interjecțiile afective / emotive exprimă reacții afective la diverse senzații fizice, emoții sau stări mentale. Prin articulare cu articol hotărât, ele se substantivizează și denumesc numele corespunzătoare unei stări afective sau al unui sentiment (oful, vaiul).
Interjecțiile apelative sunt reprezentate de termeni care ajută la adresarea către anumiți destinatari. Acestea trec în clasa nominală mai rar prin intermediul articulării, existând doar câteva exemple concrete (un alo / aloul). În urma acestui proces, cuvântul nou format se integrează într-o clasă de gen, și anume neutru și dobândește opoziția de număr (un bis, două bisuri).
Interjecțiile onomatopeice imită anumite efecte sonore ale unei acțiuni sau o sugerează prin intonație și prin încercarea de a o reda cât mai fidel. Prin schimbarea clasei gramaticale, își pierd calitatea de a reda un anumit sunet sau zgomot și preiau semnificația, denumind sunetul sau zgomotul respectiv: poc→pocul, bâz→bâzul etc. Interjecțiile onomatopeice se substantivează, la fel ca celelalte clase gramaticale, prin intermediul articulării cu articol hotărât (buful, ciripul, cotcodacul, miaul, hamul etc.) sau nehotărât (un miau, un ham, un pleosc, un buf, un poc etc.).
Cazuri speciale
O altă metodă de substantivizare este prin intermediul formelor de metalimbaj. Prin acest procedeu absolut orice cuvânt poate deveni substantiv, îndeplinind funcțiile sintactice specifice acestuia. Metalimbajul este o tehnică gramaticală prin care, prin denumirea unei realități de către cuvântul care trebuie marcat prin scrierea între ghilimele, i se conferă valoarea morfologică de substantiv. „Cele mai multe gramatici consideră formele de metalimbaj reprezentate de prepoziții și de conjuncții drept substantive” (Tomescu, 2003, p. 143).
Deși toate părțile de vorbire pot deveni substantive în metalimbaj, există câteva care pot trece în clasa numelui exclusiv prin acest procedeu. Acestea sunt articolul, prepoziția și conjuncția.
Articolul este „partea de vorbire flexibilă cu rol de cuvânt ajutător, care însoțește un substantiv, arătând, de obicei, măsura în care obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor” (Avram, 1986, p. 65). Singura metodă prin care un articol poate fi substantivizat este conversiunea prin metalimbaj: „O” este articol nehotărât., Cuvântul „fata” este articulat cu articolul hotărât „-a”., „Cel” este articol demonstrativ., Profesoara a subliniat articolul „niște”., „Un” este articol nehotărât și se folosește pentru formele de masculin sau neutru. etc.
Prepoziția este „partea de vorbire neflexibilă cu rol de cuvânt ajutător care exprimă raporturi de determinare între părți de propoziție, legând de obicei atribute și complemente de cuvintele determinate de ele” (Avram, 1986, p. 209). Aceasta se poate substantiviza în metalimbaj: „De” este prepoziție în limba română., „În” este scris la începutul enunțului., Cuvântul „pe” are o singură silabă., Profesoara a scris cuvântul „cu” pe tabla cu roșu. etc.
O excepție ar fi prepoziția grație, care este folosită și independent cu valoare de substantiv: Este un om înzestrat cu o grație deosebită.
Conjuncția este „partea de vorbire neflexibilă care leagă în frază două propoziții” (Avram, 1986, p. 220). La fel ca prepozițiile, conjuncțiile trec în clasa nominală prin formele de metalimbaj: Elevul a scris în caiet „să”., „Și” este conjuncție coordonatoare., El nu a folosit virgula înainte de „iar”., Elevul trebuie să sublinieze conjuncția „dar”. etc.
2.2. Substantivizarea – sursă a creativității lexicale
Pe lângă derivare, compunere și împrumuturi, conversiunea este și ea un mijloc de îmbogățire a lexicului. Deși pe primele locuri în lista procedeelor de îmbogățire a vocabularului se află derivarea și apoi compunerea, schimbarea valorii gramaticale este un fenomen mult mai activ decât s-ar crede. Aparține atât domeniului gramatical, cât și celui lexical, din această cauză fiind, uneori, mai greu sesizabil. Lucrările de lexicografie de după anul 1989 înregistreaza o creștere a formațiilor obținute prin conversiune.
Substantivizarea, un tip de conversiune, care presupune trecerea unor părți de vorbire înspre clasa substantivului, reprezintă o sursă a creativității lexicale. Toate părțile de vorbire, atât cele flexibile (adjectiv, pronume, numeral, verb), cât și cele neflexibile (adverb, interjecție), prin articulare, sau prin utilizarea lor în pozițiile sintactice specifice substantivului, trec în clasa nominală, devenind substantive. Articolul, prepoziția și conjuncția pot fi substantivizate exclusiv prin intermediul formelor de metalimbaj.
În urma acestor modificări pe care le suferă, noul cuvânt format are aceleași trăsături ca substantivele:
Caracteristici morfologice:
este parte de vorbire flexibilă, forma variind după categoriile gramaticale de gen, număr, caz și determinare;
determinarea se realizează prin intermediul articolului hotărât / nehotărât;
flexiunea se poate realiza sintetic (prin desinență, articol definit) sau analitic (cu prepoziții, articol nedefinit, mărci de caz proclitic).
Caracteristici sintactice:
poate fi centrul grupului nominal, însoțit de adjuncți (determinanți, adjectivali, genitivali, prepoziționali, verbali etc.);
poate fi dependent de o altă parte de vorbire (verb, adjectiv, interjecție, substantiv);
ca termen dependent, ocupă funcțiile sintactice specifice substantivului.
Caracteristici semantice:
poate denumi obiecte concrete, numărabile (substantive propriu-zise)
poate denumi obiecte nonnumărabile.
Substantivizarea adjectivelor este un proces foarte des întâlnit. Este unul dintre cele mai productive modalități de conversiune. Pe primul loc, cele mai des întâlnite și folosite sunt adjectivele substantivizate, care, inițial, făceau parte, în calitate de determinanți, din structuri de tipul substantiv + adjectiv din care substantivul dispare, iar adjectivul se substantivizează, preluând și sensul substantivului: telefon celular → celular, om handicapat → handicapat, individ întreprinzător → întreprinzător, reprezentant oficial → oficial, companie multinațională → multinațională, examen parțial → parțial, câine maidanez → maidanez etc.
Prin intermediul acestui proces, se îmbogățește clasa de substantive de genul neutru: albul, roșul, verdele, albastrul, rozul, galbenul, portocaliul, maroul etc., acestea definind nume de culori și sunt defective de plural. De asemenea, prin acest procedeu, se creează și substantive proprii: nume de persoane (Albu, Grosu, Lungu, Moldoveanu etc.) sau nume de locuri (Alba, Bârsana etc.). Substantivele provenite din adjective care arată proveniența sunt foarte numeroase: englezul, algerianul, francezul, italianul, marocanul, spaniolul, turcul etc., precum și cele care arată numele de limbi: engleza, româna, franceza, spaniola, araba, italiana, latina, rusa etc.
Pe lângă creșterea numerică a termenilor simpli în defavoarea sintagmelor terminologice, substantivizarea adjectivelor determinative are următoarele efecte:
creșterea ponderii neutrului: în cea mai mare parte, formele adjectivale care trec în clasa numelui sunt cele care se acordau cu substantive de genul neutru (acte directive, cuvinte relative etc.);
în cazul formei de plural a genului neutru, creșterea ponderii desinenței -e și nu a desinenței -uri; cum nici în flexiunea adjectivului nu apare desinența -uri, ea nu există nici în cazul adjectivelor substantivizate;
creșterea ponderii substantivelor de tipul pluralia tantum, care desemnează clase de termeni (clasa relativelor, clasa conectivelor, clasa injonctivelor etc.).
Conform Gramaticii limbii române, volumul I, 2005, p. 176, în urma unei statistici efectuate pe baza Dicționarului limbii române moderne, se constată că peste o pătrime din totalul adjectivelor poate fi supusă procesului de substantivizare, acesta fiind un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului foarte productiv. În general, sunt supuse substantivizării adjectivele din fondul principal lexical. Există un număr restrâns de adjective ce nu se pot substantiviza, precum limpede, tare, simplu, sigur etc. De asemenea, adjectivele derivate cu anumite sufixe, cum ar fi -esc, -os, -al, -bil sunt mai rar supuse procesului de substantivizare.
De-a lungul timpului, substantivizarea adjectivelor a reprezentat și încă reprezintă una dintre cele mai eficiente și productive mijloace de conversiune. Pe această temă s-a realizat o cercetare, iar rezultatul semnalat este că în Dicționarul limbii române actuale s-au întâlnit, dintr-un număr total de 7871 de adjective, 1688 care erau folosite cu valoare dublă, cea adjectivală și cea substantivală.
De obicei, se substantivizează mai ușor adjectivele care denumesc o însușire negativă, decât cele care denumesc una pozitivă: Neastâmpăratule!, Ești un mare obraznic!, Neseriosul de Ionuț nu și-a făcut tema.etc.
În mod obișnuit se substantivizează adjectivele la gradul pozitiv, dar există și situații în care adjectivele cu alte grade de intensitate trec în clasa nominală: comparativul de superioritate (mai marele lider, mai marele rege etc.), comparativul însoțit de cel sau superlativul relativ (Cel mai cumite dintre elevi a fost recompensat.), fostele superlative absolute formate cu prea (preacinstita, preacurata, preafericitul etc.).
Participiul poate fi substantivizat datorită naturii adjectivale a acestuia. Deși un procedeu mai rar întâlnit decât substantivizarea adjectivelor, vocabularul se îmbogățește și prin intermediul participiilor substantivizate.
Pronumele, deși în număr oarecum restrâns, trec și ele în clasa numelui. Nu toate tipurile de pronume pot fi substantivizate, dar cele care pot contribuie la extinderea și îmbogățirea vocabularului, prin forme sau sensuri noi. În cazul pronumelui personal, exemplele sunt în număr restrâns. Pronumele personal substantivizat eul este cel mai des utilizat, fiind cunoscut și prezent în mod frecvent în limbajul literaturii și al psihologiei. Nici în cazul pronumelui reflexiv și al celui demonstrativ exemplele nu sunt foarte numeroase. Prin articularea cu articol hotărât, pronumele reflexiv sine devine sinea / sinele, fiind folosit cel mai des tot în limbajul psihologiei. Acest termen denumește simbolic un „izvor” emoțional, primitiv și neorganizat al impulsurilor, din care eul derivă. Cuvintele nou-formate capătă noi sensuri, ce pot fi folosite în diverse arii de specialitate.
Pronumele nehotărâte, prin substantivizare capătă, de asemenea noi înțelesuri. De la cuvinte oarecum abstracte, care nu definesc ceva concret, prin trecerea în clasa nominală și prin plasarea în contexte potrivite, ele pot deveni cuvinte încărcate de sens: Tatăl lui a devenit un cineva. (un cineva = persoană însemnată), Dintotdeauna a fost un oarecare. (un oarecare = persoană care nu se deosebește cu nimic de restul) etc. La fel se întâmplă și în cazul pronumelor negative: S-a săturat de atâtea nimicuri. (nimicuri = lucruri, întâmplări fără rost, fără sens), Din director, a devenit un nimeni. (un nimeni = persoană neînsemnată).
Numeralele trec și ele în clasa nominală prin articulare sau prin plasarea în pozițiile specifice substantivelor și, astfel, prin primirea de noi sensuri. Numeralele fracționare precum o doime, o pătrime, o optime denumesc termeni muzicali, putând astfel fi folosiți în terminologia educației muzicale. Dobândirea unor noi înțelesuri datorită faptului că denumesc simbolic anumite obiecte, întâmplări sau fenomene, conduce la ideea de creativitate lexicală pe care o deține conversiunea: Poate îți dau una peste față! (una = o palmă), El a coborât la a doua. (a doua = stația cu numărul doi).
Anumite forme verbale își schimbă valoarea gramaticală și devin substantive, preluând caracteristicile acestuia. Infinitivul lung reprezintă numele acțiunii resepective. Acesta are valoare substantivală și primește forme de gen, număr și caz, putându-se articula și putând fi determinat de adjectiv: dorința de reușire, Ieșirea este pe partea dreaptă., Plecările microbuzului sunt din oră în oră., Este gata de deschidere. Formele de infinitiv pot fi utilizate cu valoarea substantivală ca atare sau pot fi articulate. De asemenea, există și situații în care termenul primește un nou sens, denumind un obiect anume: Elevul și-a uitat acasă cartea de Citire.
Verbele la modurile participiu, supin și gerunziu sunt mai greu de substantivizat. Există o serie oarecum restrânsă de exemple în cazul acestora.
Nici substantivarea adverbului nu este un proces foarte productiv. Prin trecerea în clasa numelui, adverbele trec de la o denumire abstractă la una mai concretă. Fiind plasate în pozițiile specifice substantivului, ele dobândesc noi sensuri. Cele mai sugestive exemple sunt cele în cazul adverbelor de timp, care, deși nu își schimbă forma, au valoare morfologică de substantiv: Ziua de ieri a fost foarte frumoasă. (substantiv) / A spus că vine pe seară, dar a venit ziua. (adverb).
Interjecțiile contribuie și ele la îmbogățirea lexicului. De la anumite interjecții s-au format termeni care sunt menționați în dicționare ca substantive: zdup, of, hop, fâș etc. Acestea sunt utilizate cu valoare nominală atât sub aceste forme, cât și sub formele articulate: un of / oful, un vai, un hop etc.
Un tip de conversiune care contribuie la îmbogățirea lexicului este metalimbajul. Prin intermediul acesei tehnici absolut orice cuvânt poate deveni substantiv.
Prin totalitatea exemplelor prezentate se poate sublinia ideea că, prin intermediul conversiunii, anumiți termeni capătă noi sensuri prin crearea unor noi forme, fapt ce ajută la lărgirea orizontului de înțelesuri, acest lucru fiind posibil datorită puterii de transformarea a cuvintelor și a vocabularului, totodată, schimbarea clasei gramaticale fiind o sursă continuă de creativitate lexicală.
Bibliografie:
Avram, M. (1986). Gramatica pentru toți. București: Editura Academiei Republicii.
Bârlea, P. G. (2009). Limba română contemporană. București: Editura "Grai și Suflet – Cultura Națională".
Constantinescu Dobridor, G. (1998). Dicționar de termeni lingvistici. București: Editura Teora.
Guțu-Romalo, V. (coord.) (2005). Gramatica limbii române.Volumul I. București: Editura Academiei Române.
Hristea, T. (1984). Sinteze de limba română. București: Editura Albatros.
Pană Dindelegan, G. (2002). Formații substantivale recente și rolul „clasificatorilor” în actualizarea lor contextuală. în G. Pană Dindelegan, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (pp. 31-46). București: Editura Universității București.
Stoichițoiu-Ichim, A. (2006). Creativitate lexicală în româna actuală. București: Editura Universității din București.
Tomescu, D. (2003). Analiza gramaticală a textului. Metodă și dificultăți. București: Editura All Educational.
Vintilă-Rădulescu, I. (coord.) (2005). DOOM2. București: Editura Univers Enciclopedic.
III. ADJECTIVIZAREA – ASPECTE DEFINITORII
Adjectivul este „partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire calitativă sau cantitativă a unui obiect, referindu-se la substantivul care denumește acest obiect și acordându-se cu el” (Avram, 1986, p. 83).
Adjectivizarea este unul dintre tipurile de conversiune (schimbare a valorii gramaticale) și este un procedeu mai puțin extins decât substantivizarea, deci deținând un inventar mai redus de exemple.
Adjectivizarea este definită astfel: „tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor al cărei specific este trecerea în clasa adjectivului” (Dicționar de științe ale limbii, p. 26.). Trecerea este marcată sintactic și morfologic.
„Trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta se face prin modificarea comportării lui gramaticale pe fondul aceluiași sens lexical; cuvântul își însușește caracteristicile morfologice și sintactice ale părții de vorbire la care trece.” (Avram, 1986, p. 22). Orice parte de vorbire care se adjectivizează dobândește semnificația adjectivului și poate primi grade de comparație.
Adjectivarea este, în română, un procedeu regulat. Prin intermediul conversiunii, clasa adjectivului se îmbogățește continuu, pe baza unor cuvinte aparținând altor clase gramaticale. Datorită faptului că procesul de adjectivizare implică numai anumite părți de vorbire și nu pe toate, acesta este un proces mai puțin amplu și complex decât cel de substantivizare. Prin adjectivizare, limba română primește un număr destul de mare de forme, excepție făcând clasa adverbului, unde exemplele sunt limitate. Adjectivizarea participiilor reprezintă cel mai variat și productiv procedeu de trecere a altor părți de propoziție în clasa adjectivului.
În urma procesului de adjectivizare, unele părți de vorbire își păstrează forma neschimbată, pe când altele și-o schimbă, datorită faptului că trebuie să se acorde cu substantivul determinat.
Procedeul conversiunii are atât caracter regulat (există forme fixate în limbă, care se regăsesc în dicționare cu ambele valori morfologice) sau accidental / ocazional (anumite părți de vorbire se adjectivizează doar prin plasarea în contextele specifice acestei clase).
Prin transferul unor părți de vorbire în clasa adjectivului se formează anumite clase adjectivale distincte: adjective pronominale, adjective-numerale, adjective provenite din verbe la moduri nepersonale, adjective adverbiale.
Modalități de adjectivizare
De obicei, prin intermediul adjectivizării „nu se creează forme noi, ca în cazul substantivizării, ci valori morfologice diferite ale aceleiași forme” (Tomescu, 2003, p. 144).
Trecerea este marcată simultan sintactic prin apariția în contexte improprii clasei de origine, dar specifice clasei adjectivului și morfologic, prin selecția morfemelor de gen, număr și caz impuse prin acord și prin combinarea cu morfemele de gradare. În anumite cazuri, cuvintele care trec în clasa adjectivului își păstrează forma, iar în altele și-o schimbă, primind desinența de număr și de gen. Noile forme cu rol de adjective pot fi atât antepuse substantivului sau substituților acestuia pe care îi determină, cât și postpuse.
Cuvintele care trec înspre clasa adjectivelor au aceleași trăsături ca ele, cunoscând desinențe de singular / plural, având gen, încadrându-se într-unul dintre cazuri, preluând aceste categorii gramaticale de la substantivul pe care îl determină și fiind supuse gradelor de comparație. Odată devenite adjective, noile forme pot îndeplini funcțiile sintactice specifice acestuia.
Cuvintele adjectivizate își schimbă nu doar forma, ci și comportamentul morfologic; ele devin variabile în raport cu genul, numărul și cazul. Așadar, singura modalitate de adjectivizare este prin a plasa cuvântul lângă un substantiv pe care să îl determine și cu care să se acorde.
Adjectivizarea pronumelui
Adjectivele provenite din pronume constituie o clasă distinctă, bine conturată în cadrul conversiunii. Deși acordul adjectivelor pronominale cu termenul determinat impune un comportament asemănător adjectivelor calificative, acestea nu califică obiectul denumit lingvistic prin substantiv. „Adjectivizarea pronominală duce la formarea unei subclase a adjectivelor determinative, încadrate în toate tipologiile morfologice, chiar dacă descrierea lor se face, în cele mai multe gramatici, în clasa adjectivului” (Tomescu, 2003, p. 144).
Din rândul pronumelor, se pot substantiviza cele posesive, de întărire, demonstrative, relative, interogative, negative și nehotărâte. Excepție fac pronumele personale propriu-zise, de politețe și reflexive care nu pot fi supuse procesului de adjectivizare. De asemenea, sunt anumite tipuri care acceptă conversiunea adjectivală integral (pronumele de întărire, pronumele posesiv, pronumele demonstrativ), iar altele parțial (pronumele nehotărât, pronumele negativ).
Prin adjectivizare, clasa pronominală se împarte în forme cu o singură valoare morfologică (exclusiv pronominală – reprezentată de pronumele personale propriu-zise: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, pronumele de politețe: dumneata, dumnealui, dumneaei, dumneavoastră, dumnealor, pronumele interogativ și relativ: cine, pronumele nehotărâte: cineva, careva, oricine, oarecine etc., pronumele negative nimeni, nimic și exclusiv adjectivală: alde, niscaiva) și forme cu două valori morfologice (atât pronominală, cât și adjectivală – pronumele de întărire: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși etc., pronumele posesive: al meu, al tău, al său, al vostru, al nostru etc., pronumele demonstrative: acesta, acela, aceea, aceasta etc.).
Prin trecerea în clasa adjectivului, pronumele devenite adjective suferă câteva modificări:
primesc o nouă poziționare sintactică: însoțesc un substantiv, lângă care stau și pe care îl determină;
adjectivele posesive postpuse substantivului pierd în anumite situații articolul posesiv-genitival (fata mea, copilul meu, geanta mea, haina mea, creionul meu, tricoul meu etc.);
adjectivele demonstrative de apropiere și de depărtare pierd terminația specifică –a când sunt antepuse față de substantivul determinat (acest băiat, acel copil, acel caiet, acest stilou etc.);
unele adjective nehotărâte și negative, când sunt antepuse substantivului, pierd terminația de formă articulată (vreun copil, vreo fată, alt copil, altă fată, alți copii, alte fete etc.).
Pronumele posesiv arată participanții la comunicare, în ipostaza de posesori ai unor obiecte din discurs. Acesta devine adjectiv pronominal posesiv, prin conversiune, fiind plasat lângă un substantiv pe care îl determină și cu care se acordă în gen, număr și caz.
Pronumele posesiv adjectivat însoțește numele obiectului și continuă să înlocuiască numele posesorului, deci nu își pierde în totalitate valoarea pronominală (cartea mea, pixul meu, caietele mele, fratele tău, mașina ta, albumul său, afacerile noastre, secretele voastre, șeful vostru etc.).
Toate pronumele posesive pot deveni adjective pronominale posesive, prin așezarea cuvântului lângă un substantiv pe care să îl determine. Adjectivele posesive pot fi plasate fie după substantivul determinat, fie în fața acestuia; în ambele situații poate fi sau nu însoțit de articol posesiv (un prieten al tău, amicul acela al tău, al său glas, a sa privire etc.). De obicei, adjectivul pronominal posesiv stă după substantiv. În acest caz, cere substantiv articulat enclitic atunci când nu este însoțit de articolul posesiv al, a, ai, ale (fularul meu, peria ta, sora sa, căștile mele etc.) și substantiv nearticulat atunci când adjectivul este însoțit de articolul posesiv (alți prieteni ai mei, acestor caiete ale mele etc.).
Adjectivul pronominal posesiv îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival.
Adjectivele posesive meu / mea, tău / ta, său / sa pot fi legate prin cratimă de substantivul determinat, nearticulat enclitic, când acesta arată nume de rudenie: tată-meu, frate-meu, tată-tău, tată-său, frate-său, unchiu-său, mamă-mea, fiică-ta, mamă-sa etc.
Este indicată formularea cu mare atenție a acordului în cazul construcțiilor în care adjectivul posesiv determină un substantiv la genitiv sau dativ. Corectă este forma unei colege a mele, și nu unei colege a mea sau unei colege ale mele! Construcția corespunzătoare cu substantivul articulat enclitic conduce la formarea corectă a adjectivului posesiv mele, tale, sale (colegei mele → unei colege a mele).
Pronumele de întărire „precizează prin insistență obiectul al cărui nume îl înlocuiește” (Avram, 1986, p. 129). Acesta devine adjectiv pronominal de întărire, acordându-se în gen, număr și caz cu substantivul determinat.
În limba veche, pronumele de întărire era întrebuințat cu sens de pronume personal (eu însumi, pe mine însumi). În limba română literară actuală nu se mai utilizează pronumele de întărire, ci doar adjectivul corespondent. De cele mai multe ori, există tendința de a-l înlocui cu adverbul chiar sau cu adjectivul singur (chiar eu, tu singur etc.).
Adjectivul pronominal de întărire poate fi așezat atât înaintea substantivului determinat, cât și după acesta (însuși vecinul / vecinul însuși, însăși fata / fata însăși etc.). Adjectivul de întărire poate determina și un pronume personal (el însuși, tu însuți) sau reflexiv (sine însuși). În acest caz, adjectivul de întărire este plasat exclusiv după forma pronominală determinată și se acordă cu ea în persoană, gen, număr și caz. Adjectivul pronominal de întărire îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival.
Pronumele demonstrativ înlocuiește numele obiectului, indicând apropierea sau depărtarea obiectului în timp și spațiu. Prin acordarea în gen, număr și caz cu substantivul determinat, acesta devine adjectiv pronominal demonstrativ.
Adjectivele pronominale demonstrative de apropiere, de depărtare și de diferențiere pot fi folosite atât antepus unui substantiv, pierzându-și particula invariabilă –a ( acest caiet, această casă, acel scaun, acea fată etc.), cât și postpus, păstrându-și forma pronominală (fata aceasta, copilul acesta, numărul acela etc.), Excepție face adjectivul demonstrativ de identitate, care este mereu așezat în fața substantivului determinat (același om, aceeași casă, aceluiași copil etc.).
Pronumele relativ reprezintă în discurs o entitate și înlocuiește un substantiv în propoziții subordonate neinterogatorii.
Ele sunt omonime cu pronumele interogative (ce, care, cât). Devin adjective pronominale relative, când determină un substantiv (Nu știa ce carte să cumpere., A cules ce floare i-a plăcut., A cumpărat câte bomboane a vrut. etc.) și îndeplinesc funcția sintactică de atribut adjectival. De obicei, adjectivele pronominale relative stau înaintea substantivelor pe care le determină, cerând astfel un substantiv nearticulat (cât timp, care copil, ce caiet etc.).
În cadrul frazei, la fel ca pronumele relative omonime, adjectivele relative introduc aceleași tipuri de subordonate: El știe câtă voință am., Presupun cât efort depune., Profesoara știe care elev nu a răspuns. etc.
Pronumele interogativ este folosit în enunțuri în care membrii unei clase de entități trebuie fixați prin răspuns. Prin acordare, în funcție de context, în gen, număr și caz cu nominalele determinate, ele devin adjective pronominale interogative și îndeplinesc funcția sintactică de atribut adjectival.
Formele interogative au fie numai valoare pronominală (cine), fie și pronominală și adjectivală (ce, care, cât), fie doar adjectivală (ce fel de – locuțiune adjectivală). Cu valoare adjectivală, aceste forme trebuie să determine un substantiv (Ce cărți ai citit?, Care băiat îți place?).
De obicei, în cadrul frazei, propozițiile construite cu ajutorul adjectivelor interogative sunt subordonate propozițiilor construite cu predicate exprimate prin verbele a afla, a spune, a întreba, a răspunde, a ști: Spune-mi care este adevărul!, Profesoara a întrebat ce carte a fost mai interesantă., Elevul nu știe ce răspuns să dea. etc. În aceste cazuri, adjectivul interogativ devine, de fapt, adjectiv interogativ-relativ, deoarece are rolul de a face legătura între subordonata în care îndeplinește o anumită funcție sintactică și regenta ei.
Pronumele negativ prezintă numele obiectului ca fiind inexistent. Singura formă pronominală ce poate fi folosită cu valoare adjectivală – devine adjectiv pronominal negativ – este niciun / nicio. Trebuie să determine un substantiv cu care să se acorde în gen, număr și caz pentru a dobândi această valoare de adjectiv. (Niciun copil nu a venit., Nicio carte nu a rămas necitită.). Adjectivul pronominal negativ stă întotdeauna înaintea substantivului pe care îl determină, având rol de integrator enunțiativ; în combinație cu adjectivul pronominal negativ, substantivul apare nearticulat (Gramatica limbii române, volumul I, 2005, p. 269). Adjectivul pronominal negativ îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival.
Pronumele nehotărât înlocuiește un substantiv, indicând foarte vag obiectul denumit. Există pronume nehotărâte care au corespondente adjective pronominale nehotărâte, care se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat (un om, alt om, vreun copil, ceva treabă, oricare om, orice fată, oricât timp, fiecare floare etc.). Însă, există și forme doar cu valoare pronominală sau doar cu valoare adjectivală. Formele anumit / anume, alde, niște, niscai(va) au valoare exclusiv adjectivală (un anumit om, o anumită carte, anumite persoane, alde tata, niște copii etc.). Formele exclusiv pronominale sunt careva, altcareva, altceva și cele alcătuite cu „cine” – cineva, altcineva, oricine etc. Adjectivele pronominale nehotărâte îndeplinesc funcția sintactică de atribut adjectival.
Majoritatea adjectivelor nehotărâte sunt antepuse și cer un substantiv nearticulat (câteva case, atâta vorbărie, fiecare copil, orice greșeală, oricât timp etc.).
Adjectivizarea substantivului
Trecerea substantivelor în altă clasa lexico-gramaticală este un proces relativ rar în limba română.
Adjectivul actualizează substantivul prin anumite trăsături semantice ocazionale sau definitorii cu scopul de a-l individualiza. Sensul exprimat de adjectiv apare ca sens calificativ, caracterizant. Procesul de transformare a unui substantiv în adjectiv presupune o restrângere semantică a celui dintâi.
Adjectivizarea substantivului are caracter excepțional. În plan morfologic, substantivul adjectivizat dobândește compatibilitatea cu mărcile comparației gramaticale, ceea ce este specific adjectivelor. De asemenea, preia opoziția de gen, care, de obicei, este discutabilă, deoarece contextele pot fi ambigue (femeie bărbat / bărbată). Din punct de vedere semantic, se menține legătura între adjectiv și substantivul originar. Funcția denotativă, specifică substantivelor este înlocuită cu cea adjectivală, de calificare.
Substantivele sunt folosite cu valoare adjectivală când sunt plasate lângă alt substantiv pe care îl determină și cu care se acordă.
Există anumite forme substantivale care sunt înregistrate în dicționar ca adjective. Printre aceste conversiuni gramaticalizate și lexicalizate se numără: beton = solid, indestructibil (apărare beton), brici = excelent, nemaipomenit (minte brici), marfă = de calitate, foarte bun (muzică marfă), crimă = formidabil, extraordinar (haine crimă), clei = care nu știe nimic; foarte beat (persoană clei), gigant = foarte mare, uriaș (plantă gigant), măgar = persoană nerespectuoasă, fără bun simț etc.
Adriana Stoichițoiu-Ichim prezintă, în lucrarea Creativitate lexicală în româna actuală, 2006, existența în limba literară actuală a unor formații lexicale alcătuite din două substantive juxtapuse, la forma de nominativ-acuzativ, în care „constituientul secund are valoare calificativă” (p. 239). Din cadrul acestui tip de structuri, sunt reprezentative exemple, precum: casă-model, locomotivă-tip, regină-mamă, război-fulger, episod-pilot, film-eveniment, cuvânt-cheie, ședință-maraton, navă-pirat, portret-robot, oraș-fantomă, concurs-surpriză, veste-bombă etc. Aceste formații nominale sunt prezentate sub denumirea de „nume-epitet” și pot fi parafrazate prin construcții de tipul „care este / constituie / pare”: film-eveniment = film care pare a fi un eveniment. Substantivul care este utilizat cu sens adjectival are valoare conotativă. În raport cu adjectivul echivalent ca sens, numele adjectivizat prezintă o intensitate mai ridicată, exprimând, uneori, chiar valori de superlativ.
Adjectivizarea numeralului
„Valoarea adjectivală a numeralului sau adjectivul-numeral exprimă determinarea cantitativă sau ierarhică (ordinea numerică) exactă a obiectului / obiectelor denumit/e de un substantiv” (Tomescu, 2003, pp. 150-151).
Adjectivele-numeral formează o grupă morfologică distinctă. Unele numerale au valoare morfologică dublă, dintre care una adjectivală: numeralele cardinale propriu-zise, numeralele colective, numeralele multiplicative, numeralele distributive și cele ordinale. Doar cele partitive și adverbiale au o singură valoare morfologică și nu pot fi supuse procesului de adjectivizare.
În urma procesul de adjectivizare, acestea îndeplinesc funcția sintactică de atribut adjectival, trecând în clasa adjectivului prin acordarea în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină.
Numeralul cardinal poate avea valoare adjectivală, însă nu de adjectiv calificativ, ci determinativ-cantitativ. Majoritatea lingviștilor consideră că doar formele numeralelor de la 1 la 19 sunt supuse conversiunii (trei copii, cinci fete, zece cărți etc.). Cele de la 20 în sus, fiind însoțite de prepoziția de, devin substantive. În gramatica tradițională, structura douăzeci de copii a fost analizată, astfel: numeralul are valoare substantivală, subordonându-și prin intermediul prepoziției „de” substantivul. În gramatica actuală (Gramatica limbii române, 2005), numeralul păstrează valoarea de determinant cantitativ, prepoziția „de” fiind „golită” de sens, iar substantivul păstrează valoarea de centru, subordonându-și numeralul cu funcție de atribut adjectival. Adjectivul-numeral cardinal poate fi atât antepus substantivului determinat (două caiete, șase sticle), cât și postpus (tricouri patru, mașini două). În urma procesului de conversiune, adjectivul numeral cardinal îndeplinește o funcție sintactică specifică adjectivului – atribut adjectival.
Numeralul colectiv indică un ansamblu de obiecte, imprimând ideea de însoțire. Devine adjectiv numeral colectiv prin determinarea unui substantiv, putând fi atât antepus, cât și postpus acestuia (amândoi părinții, ambii copii, fetele câteșitrele, tustrei băieții, toți patru elevii etc.). În mod normal, adjectivul pronominal colectiv cere forma accentuată a substantivului pe care îl determină și cu care se acordă în gen, număr și caz. Ca și în cazul celorlalte tipuri de numerale devenite adjective, și adjectivele-numerale colective au funcția sintactică de atribut adjectival.
Numeralul ordinal precizează ordinea sau poziția într-un anumit șir de obiecte, determinând gradul ierarhic. Are valoare adjectivală când determină un substantiv și arată ordinea obiectului denumit de substantiv (a doua carte, al treilea scaun, a patra cameră, al șaselea zid etc.).
Numeralul ordinal cu valoare adjectivală se acordă cu substantivul pe care îl determină în gen, număr și caz. Acordul se face fie prin forma numeralului: întâia coloană, întâiul domn, fie prin articolul cel, cea: cea dintâi fată, cele dintâi flori, celor dintâi locuitori etc.
La fel ca în cazul adjectivului-numeral cardinal, și cel ordinal, prin conversiune, îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival. Numit și adjectiv cantitativ, acesta poate fi însoțit de articolul demonstrativ-adjectival: cei doi oameni, cea de a patra fată, oamenii cei trei, celui de-al treilea călător etc.
Numeralul multiplicativ precizează în ce proporție crește o cantitate / calitate. Devine adjectiv-numeral multiplicativ prin determinarea unui substantiv. Dintre toate celelalte numerale, acesta este singurul care își schimbă forma în urma procesului de adjectivizare, acordându-se în număr și gen cu sunstantivul determinat (plată întreită, sume întreite, efort înzecit, eforturi înzecite etc.). Îndoit are drept sinonim neologic dublu, iar întreit are sinonim neologic termenul triplu (muncă dublă, măsură triplă etc.). Și aceste adjective-numeral îndeplinesc tot funcția sintactică de atribut adjectival.
Adjectivizarea verbului
Verbul reprezintă o clasă gramaticală nu tocmai predispusă conversiunii. Niciuna dintre formele modale personale nu poate fi supusă adjectivizării. Este imposibil ca aceste forme să capete nuanțe adjectivale.
Modurile nepersonale pot fi supuse procesului de adjectivizare, deoarece sunt lipsite de categoria persoanei și, astfel, este permisă transformarea verbelor de acest tip în alte părți de vorbire, apropiind verbul de alte clase morfologice.
Formele verbale ce pot fi adjectivate sunt cele de la modul participiu, supin și gerunziu. Deși trec în clasa adjectivului și își schimbă astfel valoarea gramaticală, nu își pierd în totalitate sensul inițial; fie îl păstrează, fie primesc anumite nuanțe diferențiatoare.
În urma supunerii procesului de adjectivizare, verbele fie își păstrează forma, fie și-o schimbă pentru a se acorda cu substantivul.
Participiul capătă însușirile adjectivului prin dependența față de un substantiv. Adjectivele formate prin conversiunea participiului alcătuiesc o clasă foarte bogată. Deși acest proces este unul destul de extins, nu se aplică la toate verbele – cele care nu au formă de participiu sunt excluse, precum și unele verbe intranzitive. În mod obișnuit, sunt supuse adjectivizării verbele tranzitive care pot avea diateză pasivă, dar nu doar acestea. Participiile unor verbe intranzitive precum a fugi, a veni, a ajunge pot fi adjectivizate.
În urma acestui proces de conversiune, forma adjectivală primește distincții de gen, număr și caz: băiat învățat, fată învățată, pom altoit, potecă bătătorită, drum cunoscut, carte citită, pagină scrisă, persoană însemnată etc. De asemenea, au și formă negativă. Aceasta se formează la fel ca în cazul adjectivelor propriu-zise: paragraf necitit, scaun nemișcat etc. Participiul adjectivizat preia și gradele de comparație: persoană foarte cunoscută, persoana cea mai cunoscută, persoană mai puțin cunoscută, persoană la fel de cunoscută, persoană mai cunoscută etc. Adjectivul provenit din verb la participiu poate fi precedat de articol demonstrativ-adjectival: piesele cele pierdute, oamenii cei cunoscuți, copilul cel căutat etc.
Prin determinarea unui substantiv sau a unui înlocuitor al acestuia, adjectivul provenit din verb la participiu are același comportament și poziție sintactică precum adjectivul propriu-zis și îndeplinește aceleași funcții sintactice. Prin trecerea la clasa adjectivală, participiul își pierde valorile de timp și aspect.
În general, cele două valori morfologice ale participiului, verbală și adjectivală, coexistă, permițând dubla interpretare a unei forme participiale. Nu întotdeauna valoarea participială adjectivală corespunde unei valori participiale verbale (Tomescu, 2003, p. 157)
Adjectivizarea participiului se manifestă și flexionar, și sintactic. Din punct de vedere morfologic, se manifestă prin flexiunea de tip adjectival (cuvânt spus, vorbă spusă, cuvinte spuse, vorbe spuse), iar din punct de vedere semantic, prin plasarea în contextele specifice adjectivului și prin îndeplinirea funcțiilor sintactice specifice acestuia; se caracterizează prin acord.
Datorită faptului că adjectivizarea participiului este cel mai extins tip de conversiune de acest fel, se va insista pe modurile de trecere ale acestei forme verbale în clasa adjectivului. Astfel, există:
adjectivizări în funcție de factorii gramaticali: acestei categorii îi aparțin formele participiului trecut pasiv care devin adjective. Formele provenite de la verbe intranzitive la trecut pasiv sunt mai ușor de substantivizat, deoarece exprimă rezultatul acțiunii ca o trăsătură specifică a unui obiect: prăjit, fiert, acoperit, umflat etc. Participiile păstrează caracterul verbal, pe când adjectivele îl pierd. Când apare și agentul acțiunii, participiul rămâne cu valoare verbală, dar când acesta nu este specificat, participiul capătă valoare adjectivală: coș împletit de bunic / coș împletit. Participii precum cojit, copt, împletit, fript, prăjit, murat, sărat ș.a. au fost supuse demult adjectivării, iar acum, în limba română actuală se comportă ca adjective propriu-zise. Doar atunci când primesc anumite determinări sunt percepute ca participii: Salcâmul înflorit în grădină împrăștia o mireasmă îmbietoare. (participiul înflorit este aici prezent în componența unei construcții participiale); Salcâmul înflorit împrăștia o mireasmă îmbietoare. (înflorit este participiu adjectivat).
adjectivizări în funcție de factorii lexico-gramaticali: prin această modalitate, majoritatea participiilor prezente sau active-pasive devin adjective prin pierderea diatezei active și a tranzitivității, denumind, astfel, o însușire procesuală permanentă. De exemplu, în construcția moment decisiv, particularitățile verbale ale participiului sunt atenuate, pierzând legătura cu verbul și sunt exprimate nuanțele calitative, căpătând însușirile adjectivului. Aceste tipuri de participii, odată devenite adjective, pot fi însoțite și de grade de comparație: omul cel mai iubit, copil foarte educat.
adjectivizări în funcție de trecerile participiului în unități terminologice: acest tip cuprinde adjectivele care au devenit termeni în diferite domenii: atribut acordat, soluție saturată etc. Acești termeni apar de obicei în literatura tehnică de specialitate, fiind fixați în dicționarele respective.
Supinul este supus adjectivizării prin determinarea unui regent nominal, de care este legat prin prepoziția de: viață de nesuportat, om de nestăpânit, persoană de neînțeles, problemă de nerezolvat etc. Forma adjectivului provenit din verb la supin este identică cu cea verbală; aceasta nu suportă nicio modificare.
Prin intermediul acestei conversiuni, adjectivul pe care supinul îl determină este înlocuit direct cu forma de supin adjectivizat: viață greu de suportat devine viață de nesuportat. Prin această elipsă, supinul preia înțelesul grupului adjectival inițial, înțelesul rămâne neschimbat, incluzându-se în noua formă și sensul adjectivului pe care îl determină forma verbală de supin. Este de remarcat faptul că forma de negativ a supinului este mai frecventă: de neșters, de neuitat. Unele sunt compuse și cu ajutorul adverbului iterativ mai: de nemaivăzut, de nemaipomenit, de nemaiauzit etc.
Forma adjectivizată a supinului arată o caracteristică a obiectului – a substantivului determinat: încredere de neclintit, întindere de necuprins etc. Aceste forme sunt sinonime cu adjectivul provenit din participiul echivalent: încredere neclintită, întindere necuprinsă.
În urma acestui proces, supinul adjectivizat preia posibilitatea realizării categoriei gramaticale a gradelor de comparație: viață mai de nesuportat, om cel mai de temut, om foarte de temut etc.
Gerunziul se adjectivează prin „trecerea de la exprimarea unei acțiuni la cea a unei calități rezultate din această acțiune, formând adjective gerunziale” (Tomescu, 2003, p. 158). Este un proces efectiv rar, numărul adjectivelor provenite din gerunziu fiind destul de restrâns la nivelul stilului beletristic: lebădă murindă, note muribunde, „În Valea Prahovei, de departe se zăresc coșurile fumegânde ale rafinăriilor.” (Geo Bogza, Pagini contemporane).
Adjectivizarea gerunziului era foarte folosită în secolul al XIX-lea, astăzi pierzându-și intensitatea utilizării și importanța. Foarte puține dintre aceste forme mai apar în limba literară comtemporană.
Adjectivarea prin conversiune nu poate fi un procedeu sintactic în exclusivitate, deoarece în cazul oricărui adjectiv trebuie realizat acordul cu forma regentului. De aceea, acordul este cel mai bine evidențiat în cazul gerunziului adjectivizat pentru formele de feminin singular (rană sângerândă) sau plural (răni sângerânde) și masculin plural (bărbați suferinzi), pe când la masculin singular forma rămâne neschimbată (bărbat suferind).
Prin determinarea unui substantiv, formele verbale de gerunziu sunt adjectivizate, acordându-se în gen, număr și caz cu acesta: coș fumegând, rană sângerândă, mâncare aburindă, valori crescânde, oameni suferinzi, construcții arzânde, valuri spumegânde, mulțimi sărinde, poziție șezândă. În urma acestui proces de conversiune, gerunziul echivalent cu masculinul-adjectival nu își schimbă forma. Totuși, prin acordul cu substantivul determinat, adjectivul gerunzial primește forme atât de feminin, cât și de plural: mână tremurândă, negi sângerânzi.
Adjectivizarea adverbului
Din punct de vedere gramatical, adverbul exprimă calitatea unei actiuni, iar adjectivul calitatea obiectelor. Fiind supus acestui proces, adverbul devine adjectiv prin determinarea unui substantiv și capătă, astfel, caracteristicile adjectivului. În urma trecerii în clasa adjectivului, se păstrează forma adverbială. De asemenea, adverbele adjectivate nu au forme diferite de gen, număr sau caz, păstrându-și invariabilitatea.
Adjectivizarea adverbului este un proces relativ rar, cu exemple în număr redus. Adverbele de mod sunt cele care trec mai ușor în clasa adjectivului, prin plasarea lângă un substantiv pe care îl determină.
Prin acest tip de conversiune, se formează o serie de adjective cu formă invariabilă. Nu este un proces foarte extins; există o serie restrânsă de adverbe adjectivizate: astfel, asemenea, anume, așa, aievea, bine, întocmai, gata (lucru anapoda, așa om, bărbat bine, anume persoană, asemenea fapte etc.).
Prin dobândirea proprietății de a fi declinate, adverbele devin adjective. Adverbul de mod „repede” devine adjectiv, prin plasarea sa lângă un substantiv pe care îl determină și cu care se acordă în gen, număr și caz: apă repede, râuri repezi etc.
Deseori cele două clase lexico-gramaticale ajung să se confunde. Unele adverbe sunt percepute ca adjective, datorită faptului că sunt utilizate cu forma acordată: „Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!” (George Cosbuc, Nunta Zamfirei).
Noile adjective formate îndeplinesc funcția sintactică de atribut adjectival.
Adjectivizarea – sursă a creativității lexicale
Lexicul deține o impresionantă capacitate de schimbare; este în continuă evoluție. Există atât cuvinte care dispar din limbă datorită utilizării tot mai rare, cât și cuvinte noi în număr tot mai mare care intră în limbă și care sunt reprezentate de creațiile interne. Schimbarea clasei gramaticale este unul dintre mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului, deci o sursă a creativității lexicale.
Adjectivele, deși nu pot alcătui independent propoziții, la fel ca în cazul verbelor și al verbelor împreună cu substantive, în cadrul frazei au un rol foarte important. Ele sunt cele care imprimă frumusețe unui text, aduc detalii însemnate asupra obiectelor și ajută la realizarea unei descrieri. Din acest motiv clasa gramaticală a adjectivului nu este la fel de extinsă și variată ca a celorlalte două clase. Astfel, se „apelează” la diverse forme de creare a unor termeni noi. Clasa adjectivelor își mărește inventarul prin intermediul procedeelor de îmbogățire a limbii: împrumuturi, derivare, compunere, conversiune.
Adjectivizarea este un tip de conversiune. Reprezintă trecerea altor părți de vorbire în clasa adjectivului, prin preluarea trăsăturilor specifice acestuia sau prin plasarea în pozițiile pe care le ocupă adjectivul.
Caracteristicile pe care le preiau părțile de vorbire care se adjectivizează sunt:
genul, numărul și cazul sunt categorii improprii adjectivului; acesta le preia de la substantivul pe care îl determină;
comparația (posibilitatea de a primi grade de comparație): datorită conținutului său semantic, adjectivul exprimă însușiri comune, sau comparabile; nu toate părțile de vorbire care se adjectivizează pot fi însoțite de formele gradelor de comparație;
funcțiile sintactice specifice adjectivului: nume predicativ, atribut adjectival.
Conform Adrianei Stoichițoiu-Ichim (Creativitate lexicală în româna actuală, p. 241), există două procedee independente care fixează conversiunile stabile în limbă:
gramaticalizarea – prin asumarea funcției de atribut, întotdeauna postpus;
lexicalizarea – prin codificarea unui sens calificativ.
Deși un proces nu la fel de productiv ca substantivizarea, adjectivizarea contribuie și ea la îmbogățirea lexicului, deși nu cu un inventar la fel de bogat ca cel pe care îl deține substantivizarea. Acest tip de conversiune, ca și celelalte, este o sursă a creativității lexicale, deoarece contribuie la diversificarea și dezvoltarea capacității vocabularului limbii române actuale.
Nu toate părțile de vorbire pot trece în clasa adjectivului. Cele mai complexe clase gramaticale, cu cele mai multe exemple care pot fi adjectivizate sunt reprezentate de pronume și de formele participiului. Prin estomparea valorii verbale a participiilor se conduce la accentuarea valorilor determinative, care sunt proprii adjectivului. Majoritatea participiilor care trec în categoria adjectivelor nu pierd total legătura cu verbul. În unele situații ele își păstrează valoarea inițială, cea verbală, iar în altele obțin funcția prioritară de adjectiv. Formele de pronume posesive, de întărire, demonstrative, relative, interogative, negative și nehotărâte sunt cele care sunt supuse procesului de adjectivizare, excepțiile din rândul acestei clase fiind formele de pronume personal, de politețe și reflexiv.
Și numeralul deține numeroase exemple care se adjectivizează prin plasarea lângă un substantiv pe care să îl determine și cu care se acordă în gen, număr și caz. Numeralele cardinale și cele ordinale sunt cel mai simplu de adjectivizat. Prin plasarea lângă un substantiv pe care să îl determine, acestea capătă valoare adjectivală.
Adjectivizarea substantivului este un proces relativ rar; există câteva exemple reprezentative în care anumite substantive pot fi folosite cu valoare adjectivală, denumind o însușire. Adriana Stoichițoiu-Ichim precizează în Creativitate lexicală în româna actuală că, după anul 1960, s-au înregistrat 23 de substantive comune cu valoare calificativă: cheie, școală, document, anchetă, pirat, model, fulger, pilot, lecție, gigant, etalon, monstru, simbol, fluviu, record, maraton, limită, mamut, bilanț, program, șoc, frână, vârf.
Clasa gramaticală a adverbului este mai puțin productivă din acest punct de vedere. Există un număr restrâns de exemple care se adjectivizează, în special din rândul adverbelor de mod.
Din cauză că unele conversiuni sunt lexicalizate, adică se realizează prin stabilirea unui sens calificativ, anumite substantive adjectivizate pot fi utilizate cu mai multe sensuri care se deduc din context. Din punctul de vedere al semantismului substantivelor adjectivizate, se deosebesc: identitatea semantică (reprezintă rezultatul transferării integrale de la substantiv la adjectiv, dar care păstrează doar o parte din sensul inițial) și reducția semantică (reprezintă selectarea unei caracteristici specifice sensului substantivului; în funcție de context poate fi folosit cu valoare denotativă sau conotativă). Astfel, se formează ideea de polisemie în cadrul unor substantive adjectivizate care dețin un anumit sens în funcție de raportarea la numele pe care îl determină.
De exemplu, cuvântul limită este folosit cu două sensuri: 1. decizie-limită (cu sensul de „împins până la extrem”) și 2. termen-limită (cu sensul de „valoare extremă”). Bombă poate fi folosit cu sensul de „foarte ieftin, de o calitate proastă” sau „senzațional, surprinzător”.Sinonimia este un alt exemplu de acest gen. Pentru sensul de „foarte mare, imens” se pot folosi substantive precum mamut, monstru (A avut loc o revoltă-monstru.); termenul „neașteptat” se poate înlocui cu șoc, bombă, surpriză (Prezentatorul a anunțat o știre-bombă.).
Restrângerea sensului, ca fenomen opus polisemiei, constă în impunerea substantivelor adjectivizate ca termeni specializați în anumite domenii: spițe și inele sunt folosite în domeniul urbanismului cu sensurile „radial” și, respectiv, „circular” (străzi-spițe, străzi-inele).
Din cauză că anumite conversiuni se produc în mod accidental, ocazional, între unele părți de vorbire se formează confuzii. Există situații în care un cuvânt pare să se înscrie, indiferent de cadrul semantic și de funcția lui sintactică, în mai multe clase gramaticale. E vorba de omonimele lexico-gramaticale, care se realizează prin schimbarea valorii gramaticale. De obicei, același termen este trecut în dicționare cu fiecare sens pentru fiecare valoare gramaticală:
„ABSOLÚT1 n. filoz. Principiu de bază, identificat cu divinitatea, care este pus la baza universului; ceea ce există în sine și prin sine”;
„ABSOLÚT2 ~tă (~ți, ~te) 1) Care nu este limitat de nici un fel de condiții. 2) Care corespunde tuturor cerințelor; lipsit de defecte; complet; ireproșabil; impecabil; perfect. 3) Care este covârșitor.4) rar (despre corpuri, substanțe etc.) Care are o compoziție omogenă; fără impurități; pur; curat. Alcool”;
„ABSOLÚT3 adv. 1) Cu desăvârșire; cu totul. 2) Întru totul; exact” (conform NODEX 2002).
Toate aceste procese ce fac parte dintr-un proces și mai amplu, și anume adjectivizarea, au un scop comun: îmbogățirea, diversificarea și nuanțarea limbii române actuale. Prin puterea ei de „metamorfozare” a cuvântului, lexicul devine tot mai bogat, iar schimbarea clasei lexico-gramaticale, unul dintre mijloacele de îmbogățire interne, este o sursă a creativității lexicale în româna actuală.
Bibliografie:
*** (2002). Noul dicționar explicativ al limbii române (NODEX). București: Editura Litera Internaționl.
Avram, M. (1986). Gramatica pentru toți. București: Editura Academiei Republicii.
Dumitrescu, F. (2002). "Despre culori și nu numai. Din cromatica actuală". în G. Pană Dindelegan, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (pg. 147-184). București: Editura Universității.
Mancaș, M., Pană Dindelegan, P. (2005). Dicționar de științe ale limbii (DSL). București: Editura Nemira
Stoichițoiu-Ichim, A. (2006). Creativitate lexicală în româna actuală. București: Editura Universității din București.
Tomescu, D. (2003). Analiza gramaticală a textului. Metodă și dificultăți. București: Editura All Eductional.
IV. REGISTRE STILISTICE SPECIFICE FORMAȚIILOR ANALIZATE
Limba este o entitate abstractă, dar „se realizează în planul concret printr-o serie de varietăți la baza cărora se găsesc mesajele individuale” (Gheție, 1982, p. 148). Limba își constituie principalele variante în funcție de doi factori importanți. Primul este reprezentat de factorul geografic, care ajută la divizarea limbii în dialecte și subdialecte, deci la organizarea limbii într-un sistem dialectal. Celălalt factor este cel socio-cultural, care conduce la apariția diverselor limbaje speciale, unele cu un caracter social mai larg, iar altele cu unul mai restrâns.
Limba reprezintă instrumentul de expresie al tuturor formelor de cultură, fie scrisă sau orală, deținând forme și mijloace de expunere tot mai variate. Diversele domenii ale culturii dețin caracteristici specifice, în funcție de care pot fi clasificate, urmărind anumite criterii. Aceste mijloace folosite pentru a da o formă proprie mesajelor din diferite arii de cultură poartă denumirea de stiluri sau limbaje. Astfel, se poate afirma că limba română dispune de o serie diversă de „variante”.
„Stilurile sau limbajele pot fi comparate cu variantele teritoriale ale limbii literare și pot fi numite, de aceea, variante culturale ale acestei limbi” (ibidem, p.149).
Dezvoltarea culturală a societății, precum și specializarea unui anumit grup într-o anumită activitate profesională reprezintă doar doi dintre factorii care au condus la apariția stilurilor funcționale. Aceste stiluri au fost clasificate în funcție de apartenența vorbitorilor la un anumit grup social și în funcție de necesitățile lor de comunicare / scriere și din nevoia de adaptare în cadrul grupului.
Stilul este definit ca „rezultatul combinării dintre alegerea pe carea orice discurs trebuie s-o facă dintr-un anumit număr de disponibilități aparținând limbii și variațiile pe care le introduce în raport cu aceste disponibilități” (Jean-Marie Schaeffer apud Got, 2008, p. 15).
Datorită faptului că limba este în continuă schimbare, fie se pierd anumite cuvinte, fie alte noi intră în vocabular, este un pic greu ca stilurile să fie clar definite și fixe. Clasificarea diferă de la un lingvist la altul, dar cinci dintre ele sunt prezente în toate clasificările: stilul beletristic (artistic), științific (tehnico-științific), publicistic (jurnalistic), familiar (colocvial), administrativ (oficial).
Stilul dispune de o serie de calități (generale: claritatea, corectitudinea, precizia, proprietatea, puritatea; particulare: concizia, cursivitatea, oralitatea, armonia, naturalețea, eufonia etc.).
Stilurile funcționale, numite și limbaje sunt „variante specializate ale limbii literare, supraindividuale, care asigură comunicarea în sfere de activitate specifice” (Got, 2008, p. 20).
Finalitățile mesajul scris / oral, elementele de comunicare și specificitatea situației determină o serie de caracteristici pentru fiecare stil funcțional.
Procedeul de schimbare a valorii gramaticale nu este unul nou, acesta există de foarte multă vreme în vocabularul limbii române. Era întâlnit încă de la primele texte, în care înlocuia mijloacele lexicale care erau foarte sărăcăcioase. Astfel, un același cuvânt, cu aceeași formă fixă putea denumi mai multe lucruri în același timp, în funcție de context. Se consideră că, de-a lungul timpului, schimbarea clasei gramaticale, ca procedeu intern de îmbogățire a vocabulurui, nu a avut același randamenet și impact ridicat cum au avut celelalte mijloace de îmbogățire a lexicului, compunerea și derivarea. În ciuda acestui fapt, conversiunea încă se regăsește în numeroase dintre stilurile și conținuturile limbii.
Ultilizarea frecventă a conversiunilor, cu diferitele ei tipuri, în cadrul stilurilor funcționale se datorează faptului că există atât conversiuni fixate în limbă, cât și conversiuni cu caracter accidental.
Marii cercetători privesc fenomenul de conversiune din limba română actuală din două puncte de vedere: descriptiv și funcțional. Din punct de vedere descriptiv se urmărește clasificarea și modul de utilizare a schimbării valorii morfologice, iar din punct de vedere funcțional se privește modul de desfășurare a mijlocului intern de îmbogățire a vocabularului, cu formele și intensitatea în care este întâlnit în cadrul mass-mediei.
În cadrul stilurilor funcționale, în special în structura discursului publicistic și în limbajul familiar, schimbarea valorii gramaticale este considerată o sursă de diversificare cu o destul de mare sugestivitate stilistică. În cadrul stilului beletristic, conversiunile sunt folosite cu rolul de a evidenția perceperea afectivă a mesajului și, de asemenea, ajută la sporirea gradului de expresivitate a textului.
4.1. Registrul literar (beletristic / artistic)
Stilul beletristic este specific operelor literare. De obicei, este definit în opoziție cu celelale stiluri funcționale ale limbii, având ca termeni diferențiatori artistic / nonartistic. Domeniul de manifestare este cel al esteticului și deține o dimensiune ficțională. Autorul operei literare creează, prin intermediul imaginației, o lune virtuală. Funcția poetică (estetică / stilistică) este cea care definește comunicarea artistică, scopul său fiind acela de a evidenția însușirile expresive ale limbajului. Discursul poetic este caracterizat prin dublă finalitate (cunoaștere artistică și delectare estetică) și prin convenționalitate (ficționalitate și literaritate).
În cadrul stilului artistic, transmiterea de informații este corelată cu efectul pe care îl produce asupra destinatarului. Așadar, forma este element esențial în transmiterea informației, fiind unică și irepetabilă.
Forma textului literar este permisivă. Cele mai multe tipuri de discursuri sau limbaje specializate pot fi folosite în cadrul operelor literare, acestea putând reprezenta o „intersectare” a mai multor stiluri funcționale. În comparație cu stilul stiințific, care folosește sensurile proprii, denotative ale cuvintelor, cel literar întrebuințează destul de rar cuvintele cu sensurile lor proprii. Stilul artistic alege înțelesurile secundare și, în special, pe cele figurate, având în vedere realizarea de adevărate lanțuri semantice.
Textele specifice acestui registru stilistic sunt atât sub formă scrisă (operele literare în proză, versuri și operele dramatice), cât și orală (folclorul literar, spectacolul teatral).
Caracteristicile specifice stilului beletristic / artistic:
discursul literar conține o pluralitate de convenții estetice: deține un referent ficțional în instanțe ficționale în cadrul comunicării artistice; din cadrul limbajului lipsește funcția practică, fiind investit cu valori estetice; există imagini artistice, ca procedeu de comunicare; toate acestea dețin o imensă forță de sugestie și expresivitate și se adresează imaginației și sensibilității cititorului;
la nivel lexico-semantic, sitlul beletristic are un semn distinctiv: actul de producere a semnificației, ce are la bază sinonimia zero, polisemia maximă și caracterul deschis al semnificației; limbajul literar pune în valoare toate sferele vocabularului, în cadrul textului apar regionalisme, arhaisme, neologisme, elemente de argou și jargon; se pune accentul pe alegerea cuvintelor polisemantice, care creează ambiguitate și dezvoltă sensuri conotative;
la nivel morfosintactic, se pune accentul pe marea putere de semnificație pe care o deține textul liric, care se constituie ca un spațiul intern al limbajului; anunite părți de vorbire sunt folosite în mod frecvent: în cadrul descrierilor, adjectivele sunt în număr mare; structurile topice neobișnuite, precum iversiunile, inserțiile, dislocările sau elipsele sunt specifice acestor texte;
sensul se produce, în cea mai mare parte, la nivel stilistic, care este caracterizat de originalitate; sunt prezente mărci ale personalității, precum și opțiuni estetice ale fiecărui scriitor; esteticul se realizează prin intermediul figurilor de stil – cele mai importante procedee expresive – și prin intermediul elementelor de viziune artistică;
discursul artistic deține o mare libertate de exprimare din punct de vedere al respectării normelor limbii literare; abaterile, care sunt utilizate în mod intenționat, reprezintă o sursă de expresivitate; resursele expresive sunt valorificate pe toate nivelurile de producere a semnificației (în plan fonetic, morfologic, în planul lexicului și al sintaxei), generând, astfel, mesaje complexe, cu sensuri multiple;
în creațiile lirice, imaginile auditive sau figurile de sunet, precum și elementele de prozodie ca metrica, ritmul și rima imprimă eufonie textului, stratul sonor fiind un element esențial în acest tip de texte.
O altă caracteristică specifică acestui stil este convenționalitatea. În toate celelalte stiluri, comunicarea are ca scop redarea realului sau a ceea ce este considerat a fi real. În stilul artistic, comunicarea este, de fapt, expresia unei alte realități, o realitate imaginată de autor. Destinatarul știe că este vorba de ficțiune și nu-și pune problema falsului. Textul literar evidențiază funcția poetică a limbajului, prin atenția scriitorul nu doar la ceea ce spune, ci mai ales la cum spune.
Conversiunile sunt prezente în textele operelor literare, având rolul de a aduce un plus de expresivitate sau de a evidenția anumite trăsături / trăiri.
În cadrul operelor literare, în limbajul folosit, sunt utilizate adjective substantivizate prin intermediul articulării definite, pentru a crea efecte stilistice diverse. Astfel, este conturată importanța calității, care este ridicată la statutul de obiect independent. Adjectivul substantivizat denumește, în urma procesului, atât persoana, cât și calitatea acesteia: „Scumpul sau lacomul ascunde avuțiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaște ca un domn” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea). Trăsăturile definitorii se identifică, în mod clar, cu posesorul, care devine întruchiparea însușirii: „Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase / Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă” (Mihai Eminescu, Împărat și proletar), „Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminți” (Mihai Eminescu, Memento mori), „Deși sunt obosit de drum, poate vom găsi frumoasa cu ochi de safir” (George Bacovia, Dintr-un text comun).
Aceste forme de adjective substantivizate, în cadrul stilului beletristic, pot fi folosite și în cazul vocativ, remarcându-se o încărcătură afectivă maximă: „Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato” (Lucian Blaga, Lumina), „Și-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie, (…) / Dar azi vălul cade, crudo!” (Mihai Eminescu, Venere și Madonă), „- Răule, te-ai supărat?” (George Coșbuc, Supțirica din vecini), „Frumoaso, ți-s ochii-așa de negri” (Lucian Blaga, Izvorul nopții) etc.
Adjectivele cromatice care au trecut în clasa nominală devin substantive concrete, se individualizează: „Negru profund, noian de negru…” (George Bacovia, Negru), „Verde crud, verde crud… / (…) / Vis de-albastru și de azur” (George Bacovia, Note de primăvară), „Privea-n ochii miresei al cerului albastru” (Mihai Eminescu, Gemenii), „numai albastrul călătoreste. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz” (Nichita Stănescu, A treia elegie), „Sare verdele pe două frunze?” (Nichita Stănescu, Icoană pe sticlă) etc.
De obicei, părțile de vorbire ce au fost supuse conversiunii, sunt folosite cu sens conotativ: „A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.” (George Coșbuc, Regina ostrogoților).
De asemenea, anumite adjective se substantivizează rezultând substantive proprii: nume de persoaneje sau porecle, care ajută la caracterizarea acestora: Spânul, Veve Orbul, Oprea Cătui Strâmbu etc. La fel se întâmplă și în cazul zoonimelor, care indică o particularitate morală sau fizică a celor care o poartă: Vărgatul, Bălțata, Blânda etc.
În cadrul operelor literare se regăsesc și forme verbale substantivizate. Infinitivul are funcția denominativă, fapt ce conduce la folosirea infinitivului lung cu valoare substantivală. Această formă prezintă obiectul ca fiind caracterizat de ideea de permanență. Astfel, prin substantivizare, se restrânge valoarea verbală „în limitele unei <<substanțe>> finite, încheiate, percepute din afară și în întregimea manifestării sale, într-o manieră mai concretă decât o face verbul” (Câmpeanu, 1997, p. 35).
În pastelurile lui Vasile Alecsandri, infinitivul lung imprimă eufonie, optimism, armonie și echilibru textului: „Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc”, „În lume-i veselie, amor, sperare, viață”, „ Prin raze aurite și vesele cântări!” (Oaspeții primăverii) etc.
Supinul conduce la ideea de finalitate și denumește starea rezultată în urma acțiunii: „Eu te fac să auzi în taină / Mersul cârdului de cerbi” (Mihai Eminescu, O, rămâi), „Și unde duce mersul, nu mai știm.” (Lucian Blaga, Poveste), „Dacă ochilor tăi le-ar plăcea / Nevăzutul și neștiutul…” (Tudor Arghezi, Haide) etc.
Deși substantivizarea gerunziului este un proces rar, sunt utilizate forme ale acestuia în anumite opere literare, având rolul de a sublinia conținutul emoțional: „Murindului speranta, turbării răzbunarea” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure).
Numeralele substantivate sporesc și ele gradul de expresivitate al textelor ce aparțin stilului artistic. În cadrul limbajului poetic se înregistrează numeroase situații de substantivizare a numeralului. La Eminescu, repetarea termenului „mii” redă imagini artistice care se află în concordanță cu starea emoțională intensă: „mii de case”, „mii de doruri”, „mii de umbre”, „mii de valuri” (Scrisoarea I). Numeralul ordinal, când este supus preocesului de conversiune, fie cunoaște o restrângere a sferei semantice: „opriți Istoria – cobor la prima / opriți la stația Doamne-ferește” (Mircea Dinescu, Doamne-ferește), fie denumește totodată și persoana în cauză: „Înconjor leagănul si-ntâia zice: / (…) / A treia zise tainic:(…)” (Mihai Eminescu, Mușat și ursitorile).
Din rândul pronumelor substantivizate, cel personal eu este cel mai cunoscut și destul de folosit în limbajul literaturii cu forma sa accentuată: „fii amfora eului meu îndărătnic!” (Lucian Blaga, Dați-mi un trup, voi munților), „De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul” (Lucian Blaga, Pax magna).
Și pronumele negative sunt des întâlnite în creațiile literare: „Nimicul zăcea-n agonie” (Lucian Blaga, Lumina), „Prin vuietul timpului / glasul nimicului.” (Lucian Blaga, Ce aude unicornul), „Nimicul îsi încoardă struna.” (Lucian Blaga, Moartea lui Pan IV), „Câteodată, vremea trece cu nimicuri de acestea, care rămân prea intime sau fără nici o urmă.” (George Bacovia, Dintr-un text comun), „Cordeluțe și nimicuri, / Iată toate-a lui averi…” (Mihai Eminescu, Pajul Cupidon…), „Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri” (Mihai Eminescu, Sonet I), „La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III) etc.
Adverbele care se substantivizează se individualizează, dispărând sensul de noțiune abstractă și devenind concrete: „Acest târziu de tot, pe cristale de gheată, pe distinsul bal (…)” (George Bacovia, Bucăti de noapte), „Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri.” (Lucian Blaga, Somn), „Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac).
Adjectivizarea substantivelor este un proces rar, ce presupune o restrângere semnatică: „Și câni mai bărbați.” (Miorița); „Zoe! Zoe! fii bărbată…” (Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută). De obicei, acești termeni au funcția stilistică de epitet: „Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!” (Mihai Eminescu, Scrisoarea IV), „Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin” (Mihai Eminescu, Speranța), „Voi urmați cu răpejune cugetările regine” (Mihai Eminescu, Epigonii).
Din rândul formelor verbale adjectivizate, gerunziul, prin acordarea cu un substantiv, pune în evidență sensul dinamic și durativ pe care îl deține de la valoarea verbală: „Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan” (Alexandru Macedonski, Ocnele); „Născândele ei raze pieziș se strecurau…” (Alexandru Macedonski, Noaptea de noiembrie), „Aceste cuvinte / Ți le trimit / De lângă lampa arzândă.” (George Bacovia, Nihil novi). Limbajul poetic eminescian deține numeroase sintagme care includ forme adjectivale gerundivale: „lira vibrândă”, „cânturi răsunânde”, „plai râzând”, „vocea-i vuindă”, „lumină pălindă”, „apele lucinde”, „umbre suspinânde”, „notele murinde”, „furtuna descrescândă”, „căzânde stele” etc.
În momentul în care acțiunea denumește o însușire calitativă, participiul devine adjectiv, dar păstrează o parte din sensul verbal: „În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite / De sânge putrezit / (…) / De brațele slăbite, puterea leșinată / A junelui cănit.” (Mihai Eminescu, Junii corupți).
În cadrul stilului beletristic, dar nu numai, pronumele devine adjectiv pronominal prin determinarea unui substantiv. Adjectivul pronominal demonstrativ evidențiază trăirile scriitorului, individualizând obiectul exprimat prin substantivul pe care îl determină: „Și uite,-n clipa asta / Eu nu știu ce mă-ndeamnă / Să simt întreg amarul / Acestei nopți de toamnă.” (Octavian Goga, Departe), „Ne luminau aceleași stele, / Același colț senin de cer.” (Octavian Goga, Măsuța mea). Adjectivele pronominale posesive ajută la exprimarea în mod direct a sentimentelor, formele de persoana I și a II-a fiind mărci ale eului liric: „Singura mea pradă e viața mea. / Tot ce pot pierde e viața mea. / Ceea ce se întâmplă este în timpul vieții mele / Inima mea învinge sângele meu. / Sângele meu cotropește inima mea / și-apoi / inima mea alungă sângele meu. / Sângele meu umflă inima mea. / Singura pradă e viața mea, / da. / Singura pradă e viața mea.” (Nichita Stănescu, Lupta inimii cu sângele). Adjectivele pronoinale negative conduc la ideea de negare sau de anulare: „Lângă tine nici o lumină, nici o stea, nici un zeu / nu rămâne.” (Lucian Blaga, Schimbarea zodiei). Adjectivul pronominal negativ nu deține o încărcare afectivă prea mare, dar este des prezent în limbajul beletristic: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / (…) / Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă / Planetă, imensă, străină și grea.” (Nicolae Labiș, Moartea căprioarei). Forma adjectivală pronominală de întărire nu mai este la fel de folosită în româna actuală. În oprele literare, este folosită pentru a accentua o anumită persoană: „Aiurind mă căutam în leagănul bătrân / cu mâinile pe mine însumi / – ca prunc.” (Lucian Blaga, Leagănul). Adjectivul pronominal interogativ ajută la construirea interogațiilor retorice, care sunt încărcate de sugestie și de afectivitate: „Care inimă stă rece? Care suflet nemișcat?” (Grigore Alexandrescu, Unirea Principatelor), „Ce demon am, ce sorți, ce țară?” (Tudor Arghezi, Pe ploaie). Adjectivele pronominale relative au semnificații interogativ-meditative: „Si încă vedea-vei / ce jaf în lumină / va fi” (Lucian Blaga, Jale la început de noiembrie).
În urma adjectivizătii, adverbul se individualizează: „că sunt cu putință și un asemenea foc, / și asemenea arderi.” (Lucian Blaga, Cântecul focului). Prin conversiune, adverbul obține proprietatea de a se declina: „Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.” (Mihai Eminescu, Sarmis).
Adjectivele-numeral sunt des întâlnite în operele literare: „Doi cartofi se iau de mână / două frunze-și spun adio” (Mircea Dinescu, Soră și frate), „Trei pași la stânga linișor / Și alti trei pași la dreapta lor;” (George Cosbuc, Nunta Zamfirei) etc.
Majoritatea conversiunilor utilizate în cadrul stilului artistic au rol stilistic, accentuând trăiri, sentimente sau gânduri și ajutând la transmiterea acestora către cititori, cu scopul de a-i emoționa.
4.2. Registrul publicistic
Stilul publicistic este specific mass-mediei, sub toate formele acesteia. Ca funcții specifice acestui stil sunt cea informativă și cea persuasivă prin care se are ca scop realizarea funcției globale a limbii, și anume cea de cunoaștere și de comunicare. Funcția expresivă poate fi și ea în mod frecvent resimțită.
Cunoscut și sub denumirea de stil jurnalistic, acesta constituie prezentarea și interpretarea pentru public a vieții cultural-științifice și social-politice, naționale și / sau internaționale. În cadrul acestui stil, conținutul textului este structurat în funcție de destinatar. Emițătorul trebuie să fie preocupat de situarea destinatarului într-o anumită perspectivă din care acesta să fie capabil să recepteze conținutul informațional pe care i-l transmite prin enunțul său. Emițătorul transmite informații diverse și are drept obiectiv consolidarea diferitelor convingeri social-politice și ideologice, prin care reușește să incite, să trezească interesul și să mențină atenția pe tot parcursul discursului, în anumite cazuri chiar manipulând receptorul.
Stilul publicistic poate avea scopuri multiple și diferite. Unul dintre ele, cel mai important, este cel de mediatizare a informațiilor de interes public. Un alt scop este cel educativ, deoarece prin intermediul mass-mediei, care distribuie informații diverse, din diferite arii de cunoaștere, se dezvoltă orizontul cognitiv al receptorului sau se însușesc comportamente civice, culturale pozitive. Mesajele transmise în cadrul registrului publicistic pot promova valori artistice autentice, deci poate avea și scop estetic. De asemenea, poate oferi divertisment și poate distra și amuza publicul.
Mass-media este considerată cel mai mare și important mijloc de comunicare în masă, iar stilul jurnalistic poate fi considerat drept expresia lingvistică a acestui mijloc. Mesajele transmise pot fi plasate între cele două variante ale limbii naționale, scrisă și orală. Mesajele scrise pot fi întâlnite în texte specifice stilului publicistic, precum articolul de presă, sub diversele sale forme (editorial, reportaj, recenzie, cronică etc.), știrea, comunicatul, interviul publicistic, reclama, anunțul etc. În cadrul audiovizualului, pot fi îmbinate ambele tipuri, informația transmisă oral de către emițător poate fi însoțită și de mesajul scris pentru a intensifica impactul asupra receptorului. Forme specifice audiovizualului sunt: interviul, reportajul, talk-show-ul, grupajul de știri, dezbaterea, relatarea, reclama, anunțul etc. De asemenea, textul lingvistic poate intra în relație și cu alte elemente de limbaj grafic: fotografii, caricaturi, scheme, grafice etc.
Registrul publicistic deține anumite caracteristici specifice:
– respectă normele limbii literare: pentru ca informațiile transmise să fie accesibile oricărei categorii sociale și oricărei vârste; există și unele abateri, dar sunt intenționate, având rol expresiv;
– este variat din punct de vedere stilistic: utilizează și alte forme discursive specifice altor stiluri funcționale care să fie în concordanță cu tema dezbătută, cu scopul comunicării și cu interesele emițătorului;
– are un anumit grad de persuasivitate: este atins prin intermediul unor strategii specifice, precum titluri incitante, șocante, care să atragă interesul publicului, incipituri la fel de incitante sau diverse mijloace extralingvistice (imagini sugestive, scheme, diverse culori folosite pentru scrierea textelor etc.);
– componenta subiectivă este explicită sau implicită și este „camuflată” sub aparența obiectivității: opiniile și atitudinea emițătorului sunt prezentate în mod subiectiv, dar se dă impresia că întregul discurs este expus în mod obiectiv.
La nivel lexico-semantic, stilul publicistic se caracterizează prin diversitate lingvistică. Sunt utilizate sinonimii sintactice, stilistice sau lexicale, diverse variante lexicale literare. Omonimia este resimțită într-o gamă variată de jocuri de cuvinte. În discurs pot fi inserate citate, proverbe, maxime și diferite formulări specifice culturii media. La nivel morfosintactic nu există mărci specifice doar acestui stil, ci le preia pe cele ale stilului artistic. Sunt utilizate construcții retorice și, în anumite cazuri, se face resimțită topica afectivă cu formulări eliptice sau inversiuni. La nivel stilistic există o mare libertate în alegerea mijloacelor expresive.
În cadrul textelor ce aparțin stilului publicistic se înregistrează o frecvență mare de utilizare a substantivelor concrete și a substantivelor proprii ce denumesc nume de persoane (antroponime) sau nume de locuri (toponime), nu doar în limba română, ci și în alte limbi.
În limbajul mass-mediei, sunt prezente conversiuni destul de des, uneori accidental folosite, iar alteori utilizate intenționat, în mod conștient, pentru a nuanța anumite trăsături sau pentru a atrage mai mult atenția publicului.
Adjectivele substantivizate sunt prezente în discursul mass-meda. În cadrul sloganurilor publicitare, acestea sunt folosite pentru a evidenția eficiența anumitor produse, unori exprimările sunt duse până la extrem: „Dacă exigența cere impecabilul, exigența cere Ariel.” (reclamă Ariel), „Negrul rămâne negru, ca nou.” (reclamă Perwoll Black Magic), „Albul pur, albul sigur!” (reclamă Ace). Adjectivele cromatice substantivizate denumesc, în anumite contexte, diverse formațiuni politice (verzii, portocaliii, roșiii) sau echipe sportive (roș-albaștrii, alb-roșiii). Unii termeni sunt lexicalizați, fiind consacrați în limbajul curent: „Sally Morgan, o autointitulată clarvăzătoare din Marea Britanie, e în centrul unui scandal uriaș” (www.stirileprotv.ro, 10.10.2011).
Pronumele substantivizate sunt oarecum rar folosite în cadrul presei, dar există exemple: „Mihaela Ursuleasa, interviu în 2009 despre prima sa profesoară: Aproape a distrus eul, omul din mine” (www.stirileprotv.ro, 3.08.2012).
Din rândul numeralelor substantivizate există exemple folosite în mass-media: „Vinde 307-le meu!” (clip publicitar Peugeot), „Octombrie – luna 4X4 la Nissan” (clip publicitar Nissan) etc.
Substantivizarea adverbului nu este un procedeu foarte productiv, dar limbajul mass-media folosește anumite exemple: „Românii strâng rândurile în jurul lui Iuliu Maniu. Salvarea casei – o datorie morală pentru răul făcut de comuniștii Sfinxului de la Bădăcin” (www.adevarul.ro, 18.05.2015), „Povestea bărbatului care vedea lumea cu susul în jos” (www.jurnalul.ro, 2.09.2014), „Mobius: Greul nu a trecut pe piețele emergente, ieșirile vor continua pentru o perioadă” (www.mediafax.ro, 7.02.2014) etc.
Și interjecțiile substantivizate sunt utilizate în cadrul unor știri, pentru a spori gradul de atractivitate către public: „Liderul PNL Harghita despre o alianță cu UDMR: <<Cred că se face prea mult tam-tam pe subiectul ăsta.>>” (www.gandul.info, 10.12.2012).
Din rândul substantivelor adjectivizate, cel mai des folosite în cadrul mass-media sunt cele lexicalizate și gramaticalizate. Sintagme de forma locomotivă-tip, regină-mamă au fost foarte folosite în presa din perioada 1960-1969, perioadă în care au fost înregistrate 23 de substantive folosite cu valoare calificativă. Începând cu anul 1990, acest procedeu este mai des întâlnit în cadrul discursului jurnalistic. (Stoichițoiu-Ichim, 2006, p. 239).
De asemenea, anumite substantive se adjectivizează prin plasarea lângă un determinant și, în același timp, capătă sens conotativ: „Fiul judecătorului Covei a dezbrăcat un tânăr și l-a trimis acasă gol-pușcă” (Gândul, 1.08.2005, p. 3)
Întenționat sau accidental, cert este că, în cadrul discursului jurnalistic, conversiunile sunt utilizate în mod frecvent, unele având chiar rol stilistic, de a stârni interesul publicului.
4.3. Registrul colocvial (familiar)
Stilul colocvial reunește limbajul uzual – urbal și rural. Îndeplinește funcția de comunicare în sfera vieții cotidiene, în cadrul relațiilor particulare. Scopurile comunicării pot fi multiple, printre ele numărându-se cel informativ, persuasiv, ludic, educativ. De asemenea, relaționarea socială, precum și manifestarea unor trăiri afective pot fi considerate tot scopuri ale stilului familiar. În comparație cu alte stiluri, care se adresează unui anumit tip de public, stilul colocvial poate fi folosit în comunicarea oricărei persoane cu o altă sau alte persoane, indiferent de profesie, grad de educație, interese sau personalitate.
În cadrul vorbirii / scrierii colocviale, cele mai importante funcții sunt: cea informativă, care are la bază un referent real sau imaginar, cea emotivă, care este orientată către emițător și cea conativă, care se focalizează asupra receptorului.
Stilul familiar poate fi prezent atât în cadrul comunicării scrise (scrierile de tip epistolar: scrisoarea familială, telegrama, invitația, corespondența privată, felicitarea, biletul; de tip memorialistic: memoriile, amintirile; de tip reflexiv: jurnalul; de tip gnomic: cugetările), cât și în cadrul celei orale (este folosit în cadrul conversațiilor particulare, uzuale: dialogul cotidian, povestirea, relatarea orală, conversația telefonică, urările, felicitările, dezbaterile spontane etc.).
Caracteristicile stilului colocvial:
normale litarare ale limbii nu sunt, de cele mai multe ori, respectate, existând în mod frecvent abateri;
există o componentă afectivă care este bine conturată, acest stil fiind puternic individualizat; ajută la reliefarea gradului de instrucție, mediului socioprofesional și al nevelului de cultură al fiecărui individ aflat în comunicare;
în funcție de factorii situației de comunicare – context, temă, scop etc. –, calitățile generale ale stilului sunt realizate în mod și grad diferit;
la nivel lexico-semantic, se dezvoltă, în mod obișnuit, sensurile denotative și mai puțin cele conotative; lexicul este variat și natural, nepretențios din punct de vedere al exprimării, fiind prezente ticuri verbale sau diverse mărci ale implicării afective; pot fi prezente elemente de jargon și de argou, regionalisme, termeni ce aparțin limbajului popular sau celui colocvial citadin, clișee lingvistice, neologisme etc;
la nivel fonetic, există fenomene lingvistice generate de oralitate și de pronunții specifice populare sau regionale;
la nivel morfosintactic, comunicarea este defintită printr-o topică afectivă, cu caracter spontan, existând structuri libere, specifice oralității, precum și formulări eliptice; doar în cadrul comunicării scrise specifice acestui stil există o sintaxă mai elaborată: în cazul textelor epistolare chiar se regăsesc structuri convenționale;
nivelul stilistic este caracterizat prin spontaneitate și prin implicarea afectivă a emițătorului / receptorului; există o libertate absolută în alegerea și folosirea mijloacelor expresive, figurile semantice și cele de construcție fiind cele mai utilizate; particularitățile de limbaj pot conține elemente ale registrului familiar sau solemn, ale celui neutru, ironic, umoristic, ludic etc.
Fiind un stil în care nu sunt respectate în mod strict normele literare, stilul colocvial conține cuvinte ce au fost supuse conversiunii, fie folosite în mod intenționat pentru a sublinia mesajul transmis, fie în mod accidental, fără neapărată conștientizare. Toate tipurile de conversiuni pot fi întâlnite aici (adjectivizări, substantivizări, adverbializări etc.), fie în comunicarea orală, fie în cea scrisă.
În cazul adjectivelor, se recurge des la substituirea termenului determinant, astfel substantivându-se: „Uite ce mobil mi-ai luat!”, „Tata e întreprinzător.”, „Mâine am curs de aerobică.”, „Era să mă muște un maidanez.” etc. Și în cadrul textelor epistolare pot fi folosite adjective substantivizate: „dragul meu”, „draga mea”.
Și din rândul verbelor sunt folosiți termeni diverși, unii cu sens diferit de cel propriu: „Mi-ar fi plăcut să particip la nominalizare.”, „Face parte din jurizare?”, „Uite-l și pe coloratul ăsta…” (= rrom), „Ce bătută și-a mai luat…” (= bătaie) etc.
În limbajul familiar și argotic, pot apărea interjecții substantivizate, precum: „Și-am plecat într-un vâj…” (= grabă, viteză), „O să meargă la zdup.” (=închisoare) etc.
În cadrul comunicării, pot exista și substantive adjectivizate, de obicei folosite cu sens conotativ: „Am să-ți dau o veste șoc!”, „Are o minte brici.” etc. sau forme participiale: „Așa om drogat n-am mai văzut în viața mea!”. Și unele interejecții se pot adjectiviza și sunt folosite în limbajul argotic: „Ce copil tralala!” (=nebun, aiurit).
Registrul cologvial cuprinde și anumite sintagme sau exprimări ce se încadrează în alte registre. Din acest motiv, conversiunile folosite sunt în număr și mai mare și ajută la transmiterea mesajului care deține o mare încărcătură afectivă, la care contribuie și elementele de limbaj non-verbal.
Bibliografie:
Câmpeanu, E. (1997). Stilistica limbii române. Morfologia. Cluj-Napoca: Editura Quo Vadis.
Gheție, I. (1982). Introducere în studiul limbii române literare. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
Got, M. (2008). Stilistica limbii române. București: Editura Fundației România de Mâine.
Irimia, D. (1986). Structura stilistică a limbii române contemporane. Bucuerști: Editura Științifică și Enciclopedică.
Stoichițoiu-Ichim, A. (2006). Creativitate lexicală în româna actuală. București: Editura Universității din București.
Zafiu, R. (2001). Diversitate stilistică în româna actuală. București: Editura Universității din București.
Surse internet:
Valori expresive ale conversiunii. Substantivizarea, asist. univ. drd. Valerica Sporis, Universitatea Lucian Blaga:
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2005/33_sporis_2.doc
Valori expresive ale conversiunii. Substantivizarea, asist. univ. drd. Valerica Sporis, Universitatea Lucian Blaga:
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2005/32_sporis_1.doc
http://stirileprotv.ro/stiri/international/video-cum-s-a-dat-de-gol-femeia-care-pretindea-ca-poate-vorbi-cu-mortii.html
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/mihaela-ursuleasa-interviu-in-2009-despre-prima-sa-profesoara-aproape-a-distrus-eul-omul-din-mine.html
http://jurnalul.ro/stiri/externe/povestea-barbatului-care-vedea-lumea-cu-susul-in-jos-galerie-foto-676757.html
http://adevarul.ro/locale/zalau/romanii-strang-randurile-jurul-iuliu-maniu-salvarea-casei-datorie-morala-raul-facut-comunisti-sfinxului-badacin-1_5559eec0cfbe376e355482fe/index.html
Mobius: Greul nu a trecut pe pieţele emergente, ieşirile vor continua pentru o perioadă
http://www.gandul.info/politica/liderul-pnl-harghita-despre-o-alianta-cu-udmr-cred-ca-se-face-prea-mult-tam-tam-pe-subiectul-asta-10383146
ASPECTE METODOLOGICE ALE UTILIZĂRII CONVERSIUNILOR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
Еdifiсiul pеrsоnalității оmului sе соnstruiеștе prоgrеsiv, pоrnindu-sе dе la fundațiе (bază), соntinuându-sе apоi сu partеrul, сеlеlaltе paliеrе, еtajе și finalizându-sе сu aсоpеrișul. În planul dеvеnirii еduсațiоnalе a оmului, „fundația” соrеspundе tосmai сiсlului prеșсоlar și primar. Aсеst сiсlu rеprеzintă baza dеvеnirii pеrsоnalității оmului. În aсеst соntехt, еduсația primară еstе partе intеgrată a aсtivității еduсațiоnalе rеalizatе сu ființa umană pе traiесtоria соnstruсțiеi pеrsоnalității salе.
Orice оm arе сеva bun, valоrоs, un dar, atunсi сând vinе pе lumе. Darul în sinе еstе viața сu tоatе сalitățilе suflеtеști adăugatе оmului. Еduсatоrul arе mеnirеa să dеsсоpеrе și să pună în valоarе aсеst dar miraсulоs al viеții. Dе aсееa fiесarе соpil arе сaraсtеristiсi psihо-fiziсе dеоsеbitе și еlеmеntul соmun сarе trеbuiе să prеvalеzе înaintе dе tоatе еstе сalitatеa umană.
Pentru integrarea socială se presupune necesitatea atât cunoașterii, cât și utilizării limbii române. Comunicarea este dependentă de limbaj și nu poate fi concepută fără existența polilor acesteia – emițătorul și receptorul. Limbajul presupune vоrbirеa, asсultarеa, сitirеa și sсriеrеa сa еlеmеntе еsеnțialе alе соmuniсării, fără de care adaptarea în societate nu ar fi posibilă, sau cel puțin nu la nivelul așteptat.
Limba este un element necesar, care „s-a născut” din nevoia dе a cοmunica, dе a îmрărți cu semenii idei, gânduri, dе a tranѕmitе gеnеrațiilοr următοarе cunoștințele, informațiile. Pentru consemnarea tuturor acestora este necesar efortul al actului cοmunicării.
Să îți cunoști limba și să știi să o folosești corect în exprimarea gândurilor, trăirilor și să știi să alegi cele mai potrivite cuvinte pentru acest lucru înseamnă să dai dovadă de o bună educație și să ai respect de sine și față de propria-ți limbă
Însușirea de cuvinte și expresii noi presupune dezvoltarea exprimării (orale și scrise), fapt ce stă la baza îmbogățirii și diversificării vocabularului elevului, care ѕе poate face ре dοuă căi: dirijată (în cadrul școlii, рrin activitățilе șcοlarе și în cadrul tuturor disciplinelor) și ѕрοntană (în afara școlii sau activităților, în cadrul familiei și grupului de prieten si prin mijlοacеlе dе culturalizarе). Primul loc în acest proces îl are școala, fiind elementul primordial în cееa cе рrivеștе рrοcеѕul dе dеzvοltarе și nuanțarе a vοcabularului.
Profesorii au și ei un rol la fel de important. Lor le revine datοria dе a găѕi și folosi cеlе mai potrivite mеtοdе реntru a înlesni înѕușirеa limbii rοmânе litеrarе dе cătrе elevi. Unul dintre obiectivele ѕtudiеrii limbii rοmânе în șcοală este cel care vizеază în mοd dirеct dеzvοltarеa, nuanțarеa și activizarеa vοcabularului.
Alfabetizarea este procesul în urma căruia se însușesc capacitățile de citi și scriere într-o limbă. Profesorul, privit ca mentor pentru pregătirea și instruirea elevilor, oferă posibilitatea dobândirii înstrumentelor de cunoaștere în toate domeniile. El are rolul de a lumina, de a deschide și de a-i atrage pe copii, ре măѕura рutеrii lui, ѕрrе înѕușirеa, nuanțarеa, dezvoltarea și îmbοgățirеa limbii matеrnе. Еlеvii trеbuiе ѕă înțеlеagă că studierea реrmanеntă a limbii și litеraturii rοmânе este necesară, deoarece stă la baza еѕtе întregii lor vieți sociale. Тrеbuiе șă conștientizeze că să înveți nu este greu și că studiul ar trebuia privit ca o activitae relaxantă, în urma căreia vor dobândi „roade” pe care le vor folosi și de care se vor bucura toată viața.
Așadar, școala are rolul de a-și pregăti elevii pentru viață, pentru carieră și pentru integrare socială. De fapt, în mod direct, acest rol le revine profesorilor. Încă de la vârsta de 3-4 ani, când cei mici pășesc în instituițiile de instruire, încep să-și însușească treptat anumite comportamente, noțiuni, competențe, dar în concordanță cu particularitățile lor de vârstă și de personalitate. Treptat, de-a lungul timpul, aceste cunoștințe se intensifică, se consolidează, până ajung să le stăpânească. Comunicarea este o competență cu care sunt familiarizați chiar înainte de pășirea în aceste instituții, chiar o cunosc din prima zi de viață. În cadrul grădiniței și școlii ei doar dezvoltă această competență, lărgindu-și orizontul de exprimare atât orală, cât și scrisă. Dascălii apelează la diverse metode care au rolul de a dezvolta, activiza și nuanța vocabularul tinerilor școlari. Pe lângă „bagajul” de cunoștințe lingvistice pe care cei mici și-l însușesc din cadrul educație informale, școala deține rolul primordial de a conduce la o învățare dirijată asupra comunicării și nu numai.
Conversiunea este un concept care nu se predă în cadrul ciclului primar. Dar educația are la bază principiul continuității, ceea ce înseamnă că tot timpul trebuie să își pregătească elevii pentru cunoștințele următoare. Încă din clasa a III-a, când elevii încep să cunoască părțile de vorbire și să le diferențieze, ei sunt familiarizați cu ideea că un același cuvânt poate îndeplini mai multe funcții morfologice, în funcție de context. În această perioadă se formează așa-numita comunicare gramaticală, care presupune „formarea abilității de înțelegere a funcționării limbii, precum și utilizarea conștientă a sistemului de relații gramaticale în vederea deprinderii unei exprimări elaborate, atât în variantă normativă (standard), cât și în cea expresivă, afectivă, subiectivă. Acest fapt presupune o atitudine conștientă a celui ce se exprimă în raport cu exercitarea normei corecte, dar și a abaterii de la normativ în comunicare.” (Ilica, 1998, pp. 117-118).
Însușirea competențelor diverse au la bază anumite metode. Metodele tradiționale sunt cele fără de care o învățare sistematizată nu ar fi la fel de eficace. În cadrul unei ore, este posibilă desfășurarea activităților având la bază numai metode tradiționale de predare-învățare-evaluare, pe când doar prin folosirea metodelor moderne nu se pot atinge obiectivele propuse într-o proporție eficientă. Ideal ar fi ca cele două tipuri să fie îmbinate, astfel elevii să participe cu interes și să-și însușească într-un mod cât mai simplu noțiunile.
Din rândul metodelor tradiționale, conversația este cea mai cunoscută și cea mai folosită, în același timp. În mod cert, nu poate exista lecție fără conversație, fără dialog profesor-elev / elevi, elev / elevi-elev / elevi. Conversația poate fi: euristică (presupune conducerea interlocutorului, pritr-o serie de întrebări atent formulate, la descoperirea adevărului care este urmărit de către emițător) și catihetică (vizează reproducerea cunoștințelor ce au fost asimilate anterior, având ca scop consolidarea lor). Este o metodă activă, deoarece le oferă elevilor posibilitatea și satisfacția de a da răspunsuri care conduc la adevărul vizat. Ajută la formarea priceperii de a mânui dialogul, în realizarea unei comunicări complete și clare. Conversația reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de exersare a vorbirii, de activizare a vocabularului, care, totodată, pregătește elevul pentru viață și pentru integrare socială.
În cadrul lecțiilor de limba și literatura româna, conversația este un element nelipsit, mai ales ținând cont de aspectul că limba are ca element fundamental comunicarea. Pe baza unei serii de întrbări deschise, elevii pot înțelege anumite aspecte mai ușor și le pot asimila mai repede.
Poate fi folosită în toate tipurile de lecție, în cadrul oricărui moment fiind o metodă fundamentală de predare-învățare.
De exemplu, la o oră de limba română, în cadrul unei lecții de asimilare și consolidare a cunoștințelor despre adjectiv, se scriu pe tablă exemplele:
Fata frumoasă este lăudată.
Frumoasa este lăudată.
Folosind conversația euristică, se pot adresa întrebări precum:
Ca parte de vorbire este cuvântul „frumoasă”?
Dar „frumoasa” din exemplu al doilea?
Cu ce parte de vorbire am putea înlocui cuvântul „frumoasa”?
Dați alte exemple asemănătoare.
Pe baza formulării răspunsurilor, elevii vor ajunge la concluzia că adjectivul frumoasă poate fi folosit ca substantiv și vor fi capabili să găsească și ei exemple, cu alți termeni.
Explicația este o altă metodă tradițională esențială în cadrul orelor de limba și literatura română. Reprezintă o formă a exprimării, care are la bază argumentarea rațională. Rolul ei este de ajuta elevii să înțeleagă anumite informații, reguli sau situații. În mod normal, se pornește de la teorie, care este explicată cât mai clar de către profesor, către practică, adică de la abstract la concret. Trebuie să fie însoțită de cel puțin un exempu practic, pentru ca noțiunea să fie asimilată în mod cert.
Deoarece această metodă are la bază o argumentare rațională, se presupune că poate fi folosită numai atunci când mecanismele gândirii logice sunt destul de bine dezvoltate, pentru ca elevii să recepționeze conținutul științific propriu-zis. Din acest motiv, în cadrul ciclului primar, durata unei expuneri nu poate fi mai mult de 10-15 minute. În acest timp, învățătorul se poate folosi de desene, schițe, scheme etc.
Se apelează la această metodă în cadrul lecțiilor de dobândire de noi cunoștințe, deoarece elevilor trebuie să li se explice noțiunile noi, pentru a le putea asimila și, mai târziu, aplica. De obicei, poate fi însoțită de observare, exercițiu sau demonstrație.
De exemplu, în cadrul unei lecții de predare-învățare a adjectivului:
După ce noua parte de vorbire este definită, se prezintă câteva trăsături caracteristice, printre care: Adjectivul trebuie să stea pe lângă un substantiv și să se acorde în gen și număr cu acesta.
Se aduc exemple, pe baza cărora elevii vor observa că, într-adevăr, adjectivul se acordă de fiecare dată cu termenul pe care îl determină. Se pot face și comparații.
Cum este corect: „Pisica alb este frumoasă?” sau „Pisica albă este frumoasă?”
Elevii observă și înțeleg noțiunile ce le-au fost prezentate prin intermediul explicației.
Un alt exemplu îl poate constitui, în cadrul predării-învățării substantivului, că acesta denumește lucruri, ființe, fenomene concrete.
Se explică această noțiune, după care se dau exemplele:
Vara cea călduroasă a venit. Vara merg la mare.
Copiii observă că există o diferență. Învățătoarea vine din nou cu explicații: În primul exemplu, „vara” este substantiv, deoarece denumește un fenomen concret, pe când, în al doilea exemplu nu mai este substantiv, este o altă parte de vorbire, deoarece arată o noțiune abstractă, arată „când”.
Exercițiul, o metodă care presupune transpunerea în practică a unei explicații, este foarte des folosit în cadrul lecțiilor de consolidare a cunoștințelor. Prin repetarea conștinentă a unei activități, se are ca scop, pe lângă stabilizarea cunoștințelor dobândite anterior, formarea unor deprinderi, dar și dezvolatarea capacităților intelectuale.
În funcție de subiecții care le execută, există: exerciții frontale, individuale sau în echipă; în funcție de gradul de intervenție a profesorului, sunt: exerciții libere, dirijate sau semidirijate; după funcția îndeplinită: exerciții introductive, de bază sau operatorii.
Deși s-ar crede că exercițiul este specific materiilor din aria științelor, nu este tocmai așa. Este o metodă ce se poate folosi în cadrul oricărei lecții.
În cadrul orelor de limba română, pot exista exerciții:
de recunoaștere:
Pe baza textului: „Pisica dungată a ieșit în zăpada albă. Din neatenție a călcat pe gheața subțire și a căzut în apă. Acum are piciorușele ude.”, subliniați cu o linie substantivele și cu două adjectivele.
de modificare / transformare:
Transformați după modelul: Omul bătrân este înțelept. Bătrânul este înțelept. următoarele enunțuri: Băiatul conștiincios a primit un 10., Culoarea albă simbolizează puritatea., Fetița harnică este recompensată., Câinele blând nu mușcă., Copilul frumos a câștigat un concurs.
de completare:
Completează cu termenul potrivit din lista: meu, mea, mei, mele.
câinele ………… pisicile ……….. mama …………… păpușa ……….. pantofii ………
haina ………….. frații ………….. mâinile …………… caietul ……….. locul …………..
culorile ………… tabloul ……….. pantalonii ……… creionul ……… sora ……………
de amplificare / de construcție:
Construiește enunțuri în care cuvintele frumos, tare, repede, clar, ușor să nu fie adjective.
Observarea, o metodă care constă în urmărirea sistematică de către elev a unor fenomene, obiecte care constituie conținutul îvățării, conduce elevii la atingerea adevărului științific dorit prin eforturi proprii. Poate fi independenta (fără intervenția profesorului) sau dirijată (se urmărește un plan stabilit de profesor). Indicat este ca profesorul să îi lase pe elevi să observe fenomenele în mod independent, sugerând doar anumite direcții, sau adresând întrebări ajutătoare. În aceset mod, se stimulează curiozitatea și se se dezvoltă spiritul de observație.
Observarea este o metodă de învățare prin cercetare și descoperire. De obicei, este însoțită de explicație.
În cadrul orelor de limba și literatura română, observarea se face la un nivel nu la fel de ridicat ca în cadrul științelor, de exemplu. Elevii pot observa fenomene simple, ușor sesizabie din cadrul gramaticii, foneticii sau morfosintaxei.
De exemplu, în cadrul unei lecții de aprofundare a cunoștințelor, cu tema Numeralul, se scriu pe tablă exemplele, pe două coloane:
Copiii au ca sarcină să citească cu atenție exemplele și să observe asemănări și deosebiri. După câteva minute, învățătoarea le adresează întrebări:
Ce parte de vorbire este folosită predominant în aceste exemple?
Există diferențe între numeralele folosite în prima coloană și cele folosite în coloana a doua?
Care sunt diferențele?
Ce părți de propoziție sunt numeralele în fiecare exemplu?
Pe baza răspunsurilor și constatărilor făcute de către elevi în urma observării, învățătoarea aduce și explicația: După cum ați observat, în prima coloană, numeralele nu stau lângă un substantiv ca în exemplele din coloana a doua. Ca părți de propoziție, cele din prima coloană sunt subiecte, pe când celelalte sunt părți secundare de propoziție.
Se poate continua cu explicația, sau se poate merge cu observarea mai departe: lângă coloana a doua, se scriu exemplele următoare, iar copiii au sarcina să observe modificările.
Copiii cuminți merg la școală.
Profesoara a găsit greșeli mari în lucrarea elevului.
Se adresează întrebări ajutătoare:
Cu ce am înlocuit numeralele? Ce observați?
În prima coloană putem înlocui numeralele? Cu ce părți de vorbire?
Învățătoarea le prezintă explicația finală: Părțile de vorbire care denumesc numere și, de obicei, pot fi înlocuite cu un substantiv, sunt numerale. Celelalte cuvinte care exprimă numere și sunt deja așezate lângă un substantiv sunt tot numerale, dar se comportă ca un adjectiv. Se observă că în acest caz trebuie ca numeralul să se acorde cu substantivul lângă care stă.
Conversiunea este o noțiune care nu se predă în ciclul primar, dar începând cu clasele III-IV, se pot oferi elevilor explicații cu privire la anumite nuanțe ale părților de vorbire și la modul în care ele se comportă, în anumite contexte, ca alte părți de vorbire, pentru ca, în momentul în care vor învăța despre conversiune, să asimileze mai ușor procesul și să recunoască mai ușor exemplele.
Problematizarea este o metodă de dinamizare a elevilor, de stimulare a curiozității și intereselui elevilor. Presupune crearea unei situații-problemă prin formularea unei întrebări-problemă care are drept răspuns adevărul pe care profesorul dorește ca elevuu să îl găsească. Întrebarea pornește de la cunoscut și se adresează necunoscutului, având scopul de a-l transforma în cunoscut. Prin intermediul acestei metode se declanșează și se susține activitatea de cunoaștere a gândirii cu scopul de a descoperi noi cunoștințe. Însușirea acestor cunoștințe se face pe bază conflictuală.
Întrebarea-problemă constituie formularea altor întrebări de către elev, prin intermediul cărora să ajungă la soluția corectă. Se activează operațiile gândirii pentru găsirea unui răspuns care trebuie și argumentat. Are ca finalitate formativă dezvoltarea gândirii divergente.
Ca metodă de însușire a noilor cunoștințe, nu poate fi utilizată în orice lecție sau la orice temă. De asemenea, nu poate constitui independent un mod de predare-învățare a unei noțiuni, ci se îmbină cu alte metode: conversația, observarea, descoperirea etc.
Metoda este recomandată utilizării la un nivel de vârstă mai mare, dar dacă este adaptată, se poate folosi și în ciclul primar.
De exemplu, pentru semnalarea importanței substantivului ca parte de propoziție, se poate formula o întrebare-problemă: Ce s-ar întâmpla dacă, în cadrul comunicării, nu am mai folosi substantivele de niciun fel?
Prin întrebarea-problemă Ce s-ar întâmpla dacă, în loc să înlocuim, în cadrul unei compuneri, substantivele cu pronumele corespunzătoare, am folosi de fiecare dată substantivul?, copiii vor înțelege importanța pronumelui.
Descoperirea este o metodă de explorare a realității, prin „cercetări” proprii, care conduc elevul la găsirea unor adevăruri obținute prin efort personal. Informațiile descoperite sunt asimilate și reținute mai ușor, deoarece elveii ajung ei la concluzia dorită, de unii singuri, dar primind indicațiile necesare, pentru a ajunge la rezultatul dorit. Este o metodă care trebuie să fie dirijată, profesorul având rolul de îndrumător. Prin intermediul ei se reconstruiește drumul cunoașterii științifice, având la baza raționamentul inductiv, deductiv sau analogic.
Descoperirea se realizază pornind de la concret la abstract, de la informație la concept, de la particular la general. Această metodă presupune descoperirea unui adevăr științific deja cunoscut, dar care este necunoscut de elevi.
Se poate afirma că problematizarea constituie punctul inițial în cadrul unei descoperiri, deoarece se pornește de la întrebare-problemă și, prin intermediul descoperirii, se ajnge la răspunsul-soluție.
De exemplu, se pornește de la situația-problemă enunțată mai sus: Ce s-ar întâmpla dacă, în cadrul comunicării, nu am mai folosi substantivele de niciun fel?
Cu ajutorul descoperirii, după analiza unor exemple și încercarea unor soluții de rezolvare, copiii ajung la concluzia că: Dacă nu folosim substantive, le putem înlocui cu alte părți de vorbire, cum ar fi pronumele: Fata merge la magazin. / Ea merge la magazin.
Datorită faptului că, pe lângă conștinetizarea faptului că substantivul poate fi înlocuit cu alte părți de vorbire, răspunsul-soluție dorit este că fără substantive sau substitutorii acestuia comunicarea nu ar fi imposibilă, numai că nu s-ar cunoaște agentul care acționează, sau despre ce se vorbește, învățătoarea merge mai departe cu situația-problemă și întreabă: Dar dacă nu am putea să folosim nici o altă parte de vorbire care să țină locul substantivului?
În urma acestei întrebări, elevii concluzionează: Substantivul este foarte important în cadrul comunicării, la fel și părțile de vorbire ce îl pot înlocui, deoarece astfel nu am ști cine este persoana care face ceva sau nu am ști despre cine se vorbește într-o situație de comunicare.
Odată cu modernizarea limbii, tehnologiei și a altor domenii, s-a apelat și la modernizarea metodelor de predare-învățare. O învățare eficace, cu atingerea obiectivelor într-un grad cât mai ridicat, nu este posibilă doar prin intermediul metodelor tradiționale. Într-adevăr, acestea reprezintă fundamentul, dar nu pot acționa independent în mod eficient. De altfel, în cadrul unei lecții nu pot fi folosite nici doar metode moderne. Ideal este o îmbinare, astfel încât să se valorifice noul conținut al învățământului și să se pună accent pe munca independentă a elevilor, precum și pe formele de pregătire diferențiată a acestora.
În cadrul orelor de limba și literatura română, care au la bază elemente de însușire a vocabularului, este indicată folosirea metodelor interactive, deoarece, în cadrul grupului de elevi, se pot însuși anumiți termeni, anumite sensuri și diverse forme de exprimare. Comunicarea în cadrul instituției educaționale (educația formală) sau chiar din cadrul activităților extracurriculare (educație nonformală) stă la baza formării unui vocabular esențial pentru elev, care să respecte normele literare. Acesta este unul dintre obiectivele educației.
Ca metodă de predare-învățare-evaluare, jocul didactic este foarte eficient. Învâțarea prin intermediul jocului nu este doar atractivă pentru școlari, dar ajută și la obținerea performanțelor dorite.
Prin intermediul acestei metode, elevul este plasat într-o situație ludică, care are caracter de instruire. Învâțarea prin joc este plăcută, atrăgătoare și se desfășoară într-o atmosferă destinsă, încărcată cu bună dispoziție. Prin joc, școlarii reflectă lumea înconjurătore și sunt ajutați să se adapteze la realitatea vieții. Prin acțiunile din cadrul jocului didactic, se dezvoltă gândirea, vorbirea și imaginația.
Jocul didactic se diferențiaza de joacă prin existența unei sarcini, unor reguli și folosirea unor mijloace de învățământ.
Aceasta metodă didactică se poate folosi în cadrul oricărei categorii de vârste și oricărui tip de lecție, la orice materie. Se poate organiza sub forma unor întreceri, concursuri între elevi, între grupe de elevi, între rândurile de bănci etc.
Îmbogățirea vocabularului prin joc activizează și dezvoltă atât capacitatea intelectuală, cât și „forțele” afective ale elevului. Încă din învățământul preșcolar se pot folosi jocuri cu scopul de activiza, îmbogăi și nuanța vocabularul.
Exemple de jocuri didactice pentru îmbogățirea și nuanțarea vocabularului:
Compune cuvintele
Sarcina didactică: îmbogățirea vocabularului prin formarea de noi cuvinte.
Reguli de joc: completează spațiile punctate cu silabe potrivite, pentru a forma cuvinte noi; pentru fiecare cuvânt care respectă silabele date, se primește o bulină; câștigă grupa cu cele mai multe buline.
Elemente de joc: buline.
………….. ………….-re ………… …………
-să ca- -ce-
………….. ………….-te ………… …………
Colectivul clasei poate fi împărțit în grupe, fie la alegere, fin în funcție de rândurile de bănci.
Eu spun una, tu spui mai multe:
Sarcina didactică: găsirea formei de plural pentru cuvinte date;
Reguli de joc: de la cuvântul dat, în echipe, elevii trebuie să găsească forma corectă de plural; câștigă echipa care termină mai repede.
cuvânt- joc- zi- clasă- mașină-
scrisoare- cană- nor- miere- piatră-
câine- sare- frunză- pix- hârtie-
ochi- carte- cheie- lumină- bucurie-
Spune ce fel este:
Sarcina didactică: găsirea unor atribute potrivite pentru cuvintele date;
Reguli de joc: găsește cât mai multe adjective care să descrie cuvântul dat; câștigă cine găsește cele mai multe cuvinte.
carte: ……………………………………………………………………………………………………
soare: …………………………………………………………………………………………………..
pom: …………………………………………………………………………………………………….
prieten: …………………………………………………………………………………………………
nor: ……………………………………………………………………………………………………..
scaun: …………………………………………………………………………………………………….
Cubul este o metodă ce presupune studierea unei teme din mai multe perspective. Are drept scop lărgirea orizontului de idei. Este nevoie de un cub mare, pe ale cărui fețe este scrisă o sarcină de lucru: analizează, descrie, compară, asociază, aplică, argumentează.
Se poate realiza în două moduri: 1.colecivul clasei este împărțit în 6 echipe, iar fiecărei echipe îi corespunde una dintre cele 6 cerințe; 2.clasa este împărțită în grupe cu câte 6 elevi fiecare, în cadrul acestei grupe, fiecăruia dinre elevi îi corespunde o cerință.
Pentru dezvoltarea vocabularuilui, această metodă este perfectă, deoarece presupune rezolvarea mai multor cerințe, ce au aceeași finalitate:
În cadul lecției de fixare și consolidare de cunoștințe, la clasa a IV-a, cu subiectul Textul narativ „Ciocârlia” de Ion Agârbiceanu, metoda cubului se poate folosi astfel:
Clasa este împărțită în 6 echipe. Liderul fiecărei echipe vine în fața clasei pentru a arunca zarul și primește fișa cu cerințele corespunzătoare.
DESCRIE:
Ce personaje „vezi”.
Ce culori „vezi”.
Ce sunete „auzi”.
Ce ai simțit când ai citit textul.
COMPARĂ:
În câteva enunțuri anotimpurile primăvara și iarna.
ASOCIAZĂ:
Găsește câte două însușiri pentru cuvintele: iarbă, cer, zăpadă, miei, soare, cântec, vânt, luncă.
ANALIZEAZĂ:
Când au apărut primele semne ale primăverii?
Ce simbolizează sosirea ciocârliei pentru țărani?
Ce află Ionaș despre ciocârlie?
Cine le spune povești copiilor?
APLICĂ:
Imaginează-ți, în 5-10 enunțuri, povestea spusă copiilor de Vasilică.
ARGUMENTEAZĂ:
De ce crezi că ieșeau copiii cu oile la păscut?
Toate aceste cerințe ce se folosesc în cadrul acestei metode, sunt exerciții ce țin de lexic, fiind aplicate pe baza unui text-suport. Îi ajută pe elevi să-și dezvolte imaginația, creativitatea, gândirea și contribuie la îmbogățirea vocabularului, mai ales ținând cont de faptul că elevii sunt împărțiți în grupe, iar învățarea prin cooperare este, de asemenea, eficientă.
Metoda Știu-Vreau să știu-Am învățat este o metodă activă, ce presupune completarea unui tabel, cu cele trei colaone Știu, Vreau să știu și Am învățat. Presupune o sistematizare a noțiunilor deja cunoscute, se formulează întrebări al căror răspunsuri le vor descoperi în timpul lecției și se efectuează și o autoevaluare a cunoșințelor însușite pe durata orei. Elevii conștientizează, astfel, propria activitate de cunoaștere și se stimulează abilitățile metacognitive și gândirea critică.
Gândirea critică este un produs și reprezintă stadiul pe care îl atinge gândirea omului în momentul în care, pe baza interacțiunii cu niște indei și informații pe care le descoperim, apar întrebări de genul: Ce înseamnă aceste informații pentru mine?, Cum și la ce le pot folosi?, Cum pot lega noile informații de cele pe care deja le cunosc?, Ce consecințe vor avea acestea asupra mea sau asupra celorlalți?, Care este părerea mea cu privire la aceste informații?, Ce s-a schimbat odată cu însușirea acestor informații?, În ce proporție îmi afectează aceste idei convingerile?
Această metodă poate fi folosită la toate tipurile de lecție, iar rubricile pot fi completate în diferite secvențe didactice. Poate fi folosită individual, frontal sau în perechi.
De exemplu, se poate aplica, pe textul Ce te legeni… de Mihai Eminescu astfel:
Prima coloană se completează înainte de citirea poeziei, la fel și al doilea. Ultima se completează fie după citirea și înțelegerea poeziei, fie spre sfârșitul orei.
Metoda cadranelor reprezintă un mod eficient de rezumare și sitematizare a unor cunoștințe. Prin intermediul acestei metode se stimulează participiare și implicarea activă a elevilor în completarea și înțelegerea informațiilor. Poate fi folosită în cadrul oricărui tip de lecție și în orice moment al lecției, cum ar fi Captarea atenției, Reactualizarea cunoștințelor dobândite anterior, Dirijrea învățării, Obținerea performanței, Asigurarea retenției, Evaluare.
Se trasează pe tablă sau în caiete două axe perpendiculare, în așa fel încât să formeze patru cadrane. Acestea sunt numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând cu cel din stânga sus. Activitatea poate fi desfășurată fie frontal, fie individual sau pe grupe. Cerințele din interiorul fiecărui cadran pot varia în funcție de subiectul lecției și de obiective.
În cadrul lecției Legenda ghiocelului de Eugen Jianu, metoda cadranelor poate fi aplicată astfel:
I.Ordonează ideile principale: II. Care sunt personajele?
1. Soarele ajută ghiocelul, încălzindu-l cu razele a) Ghiocelul, Soarele, Baba-Iarna, Moș-Omăt
sale.
2.Ghicoelul și frații lui înving iarna.
3. Iarna încearcă să îl înghețe pe Ghiocel cu b) Soarele, Vioreaua
ajutoarele sale.
4. În mijlocul iernii, un ghiocel mic răsare de sub
zăpadă. c) Ghiocelul și prietenii săi
III. Găsește adjective potrivite pentru: IV. Ce sentimente ai avut când ai citit
ghiocel ………………………………………….. pentru prima dată poezia? De ce?
iarnă …………………………………………….
soare …………………………………………….
ger …………………………………………………
Pentru evaluarea noțiunilor însușite, pot fi folosite toate formele ale aceteia, fie ele moderne sau tradiționale.
În orele de limba și literatura române, de obicei, se urmărește:
– măsurarea rezultatelor, folosind metode variate de evaluare, în funcție de scopul urmărit;
– aprecierea rezultatelor obținute, având ca bază descriptorii de performanță sau baremele de corectare și notare;
– formularea unor concluzii în urma rezultatelor obținute, pentru a adopta decizia educațională adecvată.
Evaluarea reprezintă „emiterea unei judecăți de valoare, semnificarea unui rezultat observabil sau măsurabil într-un cadru de referință axiologic.” (Cucoș, 1998, p. 173).
Evaluarea inițială (predictivă) se realizează, de obicei, la începutul anului școlar sau la începutul unui nou ciclu curricular, pentru a se observa gradul de pregătire al elevilor până în momentul respectiv. Rezultatele obținute îl ajută pe profesor în organizarea și planificarea activităților viitoare. Pentru realizarea unei evaluări inițiale eficiente este necesară cunoașterea programelor, atât pentru ciclul anterior, cât și pentru cel prezent.
Evaluarea continuă (formativă) se desfășoară pe durata întregului demers didactic. Prin intermediul ei, profesorul are posibilitatea să se raporteze la obiectivele din programă, să urmărească progresele elevilor și să poată regla întregul proces didactic, verificând sistematic progresul. Poate fi folosită în orice tip de lecție și în orice moment al său, în funcție de obiectivele urmărite. Astfel, în cadrul orelor de limba și literatura română, se poate urmări capacitatea elevilor de a identifica mesajul dintr-un text, capacitatea de înțelegere a textului respectiv, de însușire a unor termeni noi etc.
Evaluarea finală (sumativă) este cea care se realizează la sfârșitul parcurgerii unei unități de învățare, la sfârșitul unui ciclu curricular, unui semestru sau a anului școlar. Evaluarea finală trebuie să fie „pluridimensională, în sensul cerinței ca mijloacele utilizate să ia în evidență efectele instruirii / învățării asupra elevilor, capacitățile și competențele formate, dar și procesele și mijloacele de lucru folosite pe parcursul activității.” (Radu, 2000, p. 180).
În cadrul procesului de evaluare, pot fi folosite și unele dintre metodele prezentate mai sus, dar există și metode strict specifice evaluării. Ca metode tradiționale de evaluare, sunt probele scrise și probele orale, realizate în funcție de obiective, folosite fie pentru verificarea unor competențe dobândite, fie pentru a realiza o ierarhizare a elevilor.
Probele scrise pot avea grad de dificultate de la simplu, până la complex. Se pot folosi în toate tipurile de evaluare. Ele dețin o valoare formativă mai mare decât celelalte tipuri de evaluare, deoarece prin intermeiul lor se pot verifica nu doar cunoștințe, ci și capacități, abilități sau deprinderi.
În cadrul probelor orale, pot fi folosite tehnici și procedee precum: conversația de verificare (reprezintă o serie de întrebări și răspunsuri coordonate de către profesor), interviul (este o discuție oarecum liberă, profesorul oferindu-i elevului posibilitatea de a decide traseul discuției), verificarea realizată pe baza unui suport vizual (specifică mai ales claselor I și a II-a în care elevul trebuie să explice, comenteze sau descrie anumite scheme, imagini etc.), redarea unui conținut (presupune repovestirea sau prezentarea unui ansamblu de evenimente, informații, fapte etc.).
Metodele alternative de evaluare presupun, pe lângă verificarea unor cunoștințe, și observarea personalității elevilor, prin obiectivele performative afective.
Din rândul acestor strategii, se poate aminti observarea sistematică a comportamentului elevilor. Se realizază în cadrul orelor și are la bază urmărirea elevului în activitatea lui, modul în care răspunde, cum participă la lecție sau în cadrul unor grupuri. Aceste „imagini” formate se pot consemna în trei moduri: prin fișa de evaluare, scara de clasificare și fișa de control.
Investigația este o altă metodă, care poate fi individuală sau de grup. Se realizează în timpul orei, de obicei în cadrul lecțiilor de receptare a unor texte literare, pentru a-i familiariza pe elevi cu primi pași spre analiza unui text liric sau epic.
Proiectul, o metodă interactivă, se realizează de obicei în perechi / echipe, dar poate fi și individual. Ajută la stabilirea unor relații între elevi, precum și la dezvoltarea capacității de colaborare. Înainte de începerea lui, trebuie stabilite anumite aspecte, precum tema, obiectivele urmărite, data finalizării etc.
Portofoliul este o modalitate complexă, reprezentând „cartea de vizită” a elevului. Include rezultatele pe care la-a obținut elevul, de-a lungul unui an școlar sau ciclu de învățământ, prin toate celelalte metode de evaluare. Are ca scop urmărirea progresului elevului.
Autoevaluarea este metoda prin care elevul își evaluează singur cunoștințele, dezvoltându-și capacitatea evaluativă, totodată. Compară individal nivelul de atingere a obiectivelor și presupune impunerea unui program propriu de învățare.
Limba româna, ca disciplină în planul de învățământ, are un rol foarte important, deoarece reprezintă un front larg și favorabil activităților de dezvoltare a vorbirii elevilor. Precesul de dezvoltare, îmbogățire și activizare a vocabularului elevului este unul amplu, ce se realizează de-a lungul întregului demers de instruire. Trebuie privit ca un element de bază în cadrul tuturor activităților didactice și trebuie să fie desfășurat în mod organizat, sistematic.
Principalul instrument care conduce la formarea unei exprimării (scrise sau orale) corecte și complexe este limbajul, privit ca suport al gândirii.
Îmbogățirea vocabularului presupune lărgirea sferei de cunoaștere a elevilor și a experienței de viață, precum și dobândirea de achiziții care conduc la construirea și dezvoltarea conduitei verbale.
Pentru atingerea acestui obiectiv, profesorii apelează la folosirea unor metode didactice de predare-învățare-evaluare. În demersul didactic, nu este indicată folosirea unor strategii fie numai tradiționale, fie numai moderne, ci îmbinarea acestora într-un mod eficient. Prin intermediul multitudinilor de metode, preadrea și asimilarea unor noțiuni, informații, deprinderi, cunoștințe este facilitată, atât pentru profesor, cât și pentru elev.
Metodele moderne, interactive solicită creativitatea, imaginația, dorința de implicare mult mai mult decât cele tradiționale care un în centru profesorul. Învățarea trebuie să fie centrată pe elev, pentru a fi eficientă și de durată.
Bibliografie:
Cerghit, I. (2006). Metode de învățământ. București: Editura Polirom.
Cucoș, C. (1998). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. În Curse elaborat în tehnologia învățământului deschis la distanță (p. 173). Iași: Editura Polirom.
Ilica, A. (1998). Metodica limbii române în învățământul primar. Arad: Editura Multimedia .
Radu, I. T. (2000). Evaluarea în procesul didactic. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Șerdean, I. (2006). Didactica limbii și literaturii române. București: Editura Corint.
Surse Internet:
Modalități de îmbăgățire, activizare și nuanțare a vocabularului prin lecțiile de limba română în ciclul primar, Institutor Ionescu Constantin, Universitatea din București: http://bibliotecascolara.ro/costelionescu/Modalitati_de_imbogatire_activizare_si_nuantare_a_vocabularului.pdf
Bibliografie:
Cerghit, I. (2006). Metode de învățământ. București: Editura Polirom.
Cucoș, C. (1998). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice. În Curse elaborat în tehnologia învățământului deschis la distanță (p. 173). Iași: Editura Polirom.
Ilica, A. (1998). Metodica limbii române în învățământul primar. Arad: Editura Multimedia .
Radu, I. T. (2000). Evaluarea în procesul didactic. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Șerdean, I. (2006). Didactica limbii și literaturii române. București: Editura Corint.
Surse Internet:
Modalități de îmbăgățire, activizare și nuanțare a vocabularului prin lecțiile de limba română în ciclul primar, Institutor Ionescu Constantin, Universitatea din București: http://bibliotecascolara.ro/costelionescu/Modalitati_de_imbogatire_activizare_si_nuantare_a_vocabularului.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Adjectivizarea Si Substantivizarea Surse ALE Creativitatii Lexicale In Romana Actuala (ID: 153850)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.