Aderarea Turciei LA Uniunea Europeana

Abstract

Prezenta lucrare își propune să abordeze tema procesului de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. În primul capitol vom examina relațiile dintre Turcia și UE începând din secolul al XIX-lea pânǎ în prezent. Adoptând o perspectivǎ istoricǎ, vom explora contextul istoric al relațiilor dintre Turcia si principala organizație europeanǎ, pentru a facilita înțelegerea situației actuale și a problematicii dezbǎtute în lucrare.

În cel de-al doilea capitol vom încerca sǎ subliniem mǎsura în care unele cereri ale UE sunt incompatibile cu modelul statului turc, care este modelat sǎ rǎspundǎ unui set cu totul diferit de prioritați. Vom încerca sǎ demonstrăm cǎ cea mai mare provocare cu care se confruntǎ Turcia nu este mǎsuratǎ în termenii abilitații sale sǎ întruneasca criteriile UE ci în termenii dorinței de a schimba conținutul normativ al politicii turcești. Întrebarile la care încercam sǎ rǎspundem în acest capitol sunt urmatoarele: cât de mult implicǎ aceastǎ armonizare o redefinire radicalǎ a jocului politic? Și în ce masurǎ este organizarea politica a Turciei pregătitǎ sǎ îmbrățiseze un astfel de proces?

În capitolul al treilea vom încerca sǎ investigǎm impactul unei viitoare aderǎri a Turciei la UE, o încercare de a sublinia posibilitatea de a realiza motto-ul Uniunii “unitate în diversitate” într-un context în care diversitatea este sporitǎ atât de mǎrimea presupusului membru, cât și de percepția cǎ este un caz special datoritǎ însușirilor diferite ale identității sale. Întrebarea la care vom încerca sǎ rǎspundem este următoarea: este Turcia tratatǎ la fel ca celelalte state candidate? Daca raspunsul este negativ, atunci de ce Turcia, și nu și alte state candidate, nu sunt tratate ca un test fundamental pentru realizarea motto-ului Uniunii “unitate în diversitate”?

În capitolul patru ne vom referi la o serie de intrepretări a identitații turcești și vom cerceta presupunerile teoretice care stau la baza lor. Ne vom concentra asupra a doua subiecte aflate în stransă legatură: teoriile de construcție a identitații și considerațiile în legatură cu identitatea Turciei. Ipoteza este aceea cǎ în raport cu Turcia, aceste metode tind sǎ reproducă stereotipuri esențialiste și noțiuni diferențiale – Turcia ca “altul” Europei și că în general, studiul identitaților turcești tinde să se localizeze între dihotomii: între est și vest, modern și tradițional, urban și rural, stat și societatea civilă. Pentru a demonstra aceastǎ ipotezǎ, vom cerceta modurile în care problemele identitații turce au fost abordate pana acum și vom examina pe rand trei variante diferite ale ideii cǎ între Turcia și calitatea sa de membru al UE stau “probleme culturale”. În primul rând, teza conform cǎreia Turcia constituie un “caz limitǎ”, teoria alterității Turciei a lui Kevin Robins și teza civilizaționalǎ a lui Huntington.

În ultimul capitol al lucrarii vom incerca să schițăm care sunt principalele instrumente pentru construcția unei identitați europene. În acest scop ne vom concentra asupra unei cercetari asupra principalelor teorii în legaturǎ cu constituționalizarea Uniunii. Ipoteza este aceea cǎ instrumentele tradiționale de constructie a identitații, bazate pe națiune, istorie, culturǎ și limbǎ sunt o utopie și vom incerca sǎ demonstram ca pot fi folosite alte tehnici, cum ar fi cele civile, instituționale, morale, juridice sau politice pentru construirea acestei identitați.

CUPRINS

Introducere

Definirea temei lucrarii

Ipoteze

Metodologia

Capitolul I Relația dintre Turcia și Uniunea Europeană

Moștenirea otomană și principiul occidentalizării

Prima fază a relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeană

2.1. Cererea de aderare a Turciei la CEE din 1987

A doua fază a relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeană

3.1. Uniunea Vamală

3.2. Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)

3.3. Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999)

3.4. Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002)

Capitolul II Prețul integrării : visul european al Turciei – ciocnire a valorilor sistemice

Introducere

Vrea Turcia într-adevar să fie vrută?

Valorile sistemice ale UE

Legitimitate ca și congruentǎ și valorile sistemice ale Turciei

Prețul integrarii in UE : transformarea valorilor

Capitolul III Turcia și Uniunea Europeana : nedesparțite dar nici unite

Introducere

Condiționalitatea aderarii la UE

Impactul aderarii Turciei : relevanța mărimii

Noii veniți din periferia Europei, chestiunea identitații europene și viitorul Europei : semnificația cazului Turciei în contextul aderarii Poloniei

Provocarile pe care le aduce aderarea Turciei “noii Europe”

Capitolul IV Influența percepțiilor europene asupra identității Turciei în contextul procesului de aderare

Introducere

Problema identitațiilor din perspectiva esențialismului și diferenței

Turcia – caz limita pentru Europa

Turcia ca “altul” Europei

O evaluare a tezei lui Huntington în contextul relațiilor Turciei cu Uniunea Europeană

Introducere

Teza lui Huntington și Turcia ca “țară sfâșiatǎ”

“Adăugarea” civilizaționalǎ a Turciei

Concluzii

Capitolul V Unitate în diversitate : crearea unei identități politice colective europene și Turcia

Introducere

Naționalism vs. identitate europeanǎ

Concepții asupra identitații politice europene și Turcia

Perspectiva economicǎ / cetațenia de piațǎ

Perspectiva statistǎ / comunitarianǎ

Patriotismul constituțional în context european și Turcia

Perspectiva pluralistǎ / particularistǎ a identitații europene și Turcia

Toleranța constituționalǎ și Turcia

4. Concluzii

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

1. Definirea temei lucrǎrii

“Occidentul a avut întotdeauna prejudecǎți împotriva turcilor, dar noi, turcii ne-am îndreptat spre Occident […] Pentru a deveni o națiune civilizată nu existǎ o alta alternativǎ.” (Atatürk)

În cadrul problemelor de politica externǎ ale Turciei, relațiile cu UE au fost întotdeauna pe primul loc. Republica Turcia a acordat întotdeauna o mare importanță organizațiilor internaționale occidentale și a căutat mijloace sǎ se apropie de ele. Chiar dacǎ Turcia este un puternic membru NATO, acesta nu a fost sfârșitul orientǎrii și aspirațiilor sale occidentale. Turcia vrea sǎ adere la UE și sǎ beneficieze de toate avantajele calității de membru. Acest scop a devenit un simbol al încheierii cu succes a Revoluției lui Atatürk. Acesta dorea sǎ-și transforme țara într-un stat modern și civilizat, pentru el și reformatorii turci, civilizația însemnând civilizația occidentalǎ: “Popoarele care nu sunt civilizate sunt condamnate sǎ ramânǎ sub dominația celor ce sunt. Și civilizația este Occidentul, lumea modernǎ, a cǎrei parte Turcia trebuie să fie dacǎ dorește sǎ supraviețuiascǎ. Națiunea trebuie sǎ adopte în substanță și în formă, exact și complet modul de viațǎ și metodele pe care civilizația contemporanǎ le oferǎ tuturor națiunilor.” A fi membru deplin al UE înseamnǎ acceptarea sa totalǎ și permanentǎ ca stat occidental și o asigurare a naturii sale “civilizate”, ca și identitații sale europene.

În mod oficial, obstacolul major în calea aderarii Turciei este necesitatea îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, dar sunt și alte obstacole importante care nu au legaturǎ cu aceste criterii și care joacǎ un rol extrem de important în procesul de aderare. UE a considerat întotdeauna Turcia ca fiind un candidat dificil. Turcia este diferitǎ, problematicǎ și astfel, un caz mult mai dificil decât oricare altǎ țarǎ candidatǎ.

Declarațiile și deciziile instituțiilor europene de-a lungul timpului au lǎsat impresia unei mari solidaritați. Turcia va fi primitǎ în UE de îndatǎ ce va satisface toate criteriile aderarii. Dar aceastǎ afirmație ascunde faptul cǎ multe guverne europene au manifestat în timp ambiguitǎți cu privire la ambițiile europene ale Turciei și au ridicat astfel întrebǎri în legaturǎ cu aderarea Turciei. Au fost aduse o serie de argumente, începând de la mărimea și înapoierea socio-economicǎ a țǎrii și încǎlcarea drepturilor omului pânǎ la costurile probabile și amenințarea imigrației necontrolate. Însǎ, rezistența la aderarea Turciei nu este motivatǎ doar de temeri cum ar fi lipsa capacitații de absorbție a UE și riscurile unor disturbări sau probleme, ci și de presupusele probleme culturale. Un argument care câștigă teren, în special în Europa Catolica, este legat de identitate și anume valorile creștine ale Europei, care sunt menționate ca motiv al respingerii Turciei. În acest caz, putem susține cǎ Grecia nu ar fi trebuit admisǎ datoritǎ rǎdǎcinilor sale în ortodoxismul estic, ca și Romania și Bulgaria, iar țări precum Albania sau Bosnia sunt condamnate pentru totdeauna în ghetoul musulman al Europei.

Deși acest motiv al ezitarilor – diferențele societale și culturale, folosite ca eufemisme pentru dimensiunea religioasă – a fost exprimatǎ cu reținere, numai problemele culturale pot explicǎ însă pașii șovăitori ai Turciei. Din aceastǎ perspectivǎ, Turcia este greu de asimilat din cauza culturii și moștenirii sale diferite și a așezării sale la marginea Europei. Ideea diferențierii culturale este foarte rǎspanditǎ și acceptatǎ în mǎsuri diferite atât de turci cât și de europeni. Argumentele cǎ UE a fost construită în termeni culturali și este un “club creștin” și Turcia este diferitǎ datoritǎ culturii sale sunt folosite frecvent pentru a explica absența Turciei din procesul de lărgire și de ce integrarea, care a inclus zona economica, nu a cuprins și sfera politică și culturală.

2. Ipoteze

Ipotezele lucrării mele sunt urmatoarele:

Politica Uniunii Europene fața de Turcia este o “politicǎ condusǎ de valori” .

Principalul motiv a atitudinii ambivalente sau chiar negative a europenilor față de aderarea Turciei nu este mărimea (mărimea suprafeței, populației, mărimea problemelor economice, politice și sociale) ci diferențele culturale.

Instrumentele tradiționale de construcție a identității, bazate pe națiune, istorie, cultură și limbă sunt o utopie.

3. Metodologia

Metodologia are un rol important în orice demers științific, prin metoda înțelegând „știința efectuării cercetării”. Demersul întreprins în această lucrare este atât exploratoriu, întrucât este vizat un domeniu mai puțin studiat, cât și explicativ, propunându-ne ca într-o manieră comprehensivă să oferim explicații cauzale între standardele europene, pe de o parte și procesul de pregătire al aderării Turciei la Uniunea Europeană și sistemul instituțional turcesc, pe de alta.

Vom utiliza metode de intersecție în sensul combinării metodelor calitative cu cele cantitative. Vom pune accentul pe metodele calitative de cercetare, axându-ne pe analiza documentelor bibliografice.

Analiza de conținut a materialelor bibliografice este realizată în baza unui instrument de cercetare și anume, grila de lectura. Demersul metodologic anterior aplicării grilei de lectura îl reprezintă însă alegerea documentelor care să facă parte din bibliografie. În acest sens, am dezvoltat o serie de criterii de includere a materialelor bibliografice pe lista documentelor utilizate în lucrare:

apartenența la domeniul general al științelor politice și în special la subdomeniul relațiilor internaționale

existența unei metode de analiză pe care să se bazeze concluziile acestui document

existența unor fundamente teoretice care să impună respectivele documente ca necesare pentru tematica lucrării, precum și a unor principii de explicare a fenomenului analizat în aceste documente

date fiind caracteristicile temporale recente ale subiectului dezvoltat în

lucrare, am introdus și un criteriu cronologic, în sensul acceptării unor materiale bibliografice cât mai recente, datorită caracterului dinamic al problemei discutate în lucrare

O dată ce documentele bibliografice au trecut de criteriile mai sus menționate, analiza lor s-a produs prin intermediul următoarei grile de lectură, realizată într-o manieră permisivă :

formularbivalente sau chiar negative a europenilor față de aderarea Turciei nu este mărimea (mărimea suprafeței, populației, mărimea problemelor economice, politice și sociale) ci diferențele culturale.

Instrumentele tradiționale de construcție a identității, bazate pe națiune, istorie, cultură și limbă sunt o utopie.

3. Metodologia

Metodologia are un rol important în orice demers științific, prin metoda înțelegând „știința efectuării cercetării”. Demersul întreprins în această lucrare este atât exploratoriu, întrucât este vizat un domeniu mai puțin studiat, cât și explicativ, propunându-ne ca într-o manieră comprehensivă să oferim explicații cauzale între standardele europene, pe de o parte și procesul de pregătire al aderării Turciei la Uniunea Europeană și sistemul instituțional turcesc, pe de alta.

Vom utiliza metode de intersecție în sensul combinării metodelor calitative cu cele cantitative. Vom pune accentul pe metodele calitative de cercetare, axându-ne pe analiza documentelor bibliografice.

Analiza de conținut a materialelor bibliografice este realizată în baza unui instrument de cercetare și anume, grila de lectura. Demersul metodologic anterior aplicării grilei de lectura îl reprezintă însă alegerea documentelor care să facă parte din bibliografie. În acest sens, am dezvoltat o serie de criterii de includere a materialelor bibliografice pe lista documentelor utilizate în lucrare:

apartenența la domeniul general al științelor politice și în special la subdomeniul relațiilor internaționale

existența unei metode de analiză pe care să se bazeze concluziile acestui document

existența unor fundamente teoretice care să impună respectivele documente ca necesare pentru tematica lucrării, precum și a unor principii de explicare a fenomenului analizat în aceste documente

date fiind caracteristicile temporale recente ale subiectului dezvoltat în

lucrare, am introdus și un criteriu cronologic, în sensul acceptării unor materiale bibliografice cât mai recente, datorită caracterului dinamic al problemei discutate în lucrare

O dată ce documentele bibliografice au trecut de criteriile mai sus menționate, analiza lor s-a produs prin intermediul următoarei grile de lectură, realizată într-o manieră permisivă :

formularea problemei analizate;

identificarea de obiective principale și secundare;

elemente teoretice care stau la baza analizei;

desfăsurarea analizei concrete și operaționalizarea principalelor concepte utilizate;

relevanța acestor concluzii pentru problemele prezente în lucrare;

elemente pe care le putem utiliza din aceste documente bibliografice în lucrarea noastra

Această analiză de conținut oferă elementele necesare pentru testarea ipotezelor enunțate anterior, constituind fundamentul pentru realizarea concluziilor lucrării.

CAPITOLUL I

RELAȚIILE DINTRE TURCIA SI

UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Moștenirea otomană și principiul occidentalizării

Înainte de a analiza relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeana (UE), ar trebui sǎ ne referim la caracteristicile Imperiului Otoman și a primilor ani ai Republicii Turcia. În acest context, moștenirea otomanǎ și ideologia kemalista ne vor oferi cadrul necesar pentru analizarea situației curenta și a problemelor structurale ale Turciei.

Sfarșitul Primului Razboi Mondial a condus la apariția unor noi state, unul dintre acestea fiind Turcia. Republica a fost întemeiatǎ dupǎ prǎbușirea Imperiului Otoman în 1918. Prin revoluția condusǎ de Mustafa Kemal Atatürk, a fost abandonatǎ politica expansionistǎ a imperiului și a avut loc o deschidere spre valorile occidentale. Motivul care sta la baza aspirației Turciei de a adera la UE este acela cǎ, intemeietorii Republicii Turcia au decis sa urmeze calea “occidentalizarii” pentru a face tranziția de la Imperiul Otoman teocratic la o Republicǎ Turca laicǎ; acest proces trebuia sǎ fie realizat imitand Occidentul. De fapt, occidentalizarea a fost rezultatul dorinței noului stat de a supraviețui și o perpetuare a reformelor din secolul al XIX-lea. Elitele erau de parere ca Imperiul s-a prabușit pentru cǎ nu a reușit sǎ ajungǎ din urmǎ Vestul și pentru cǎ o guvernare bazatǎ pe religie nu poate sa dureze. Dupa ce au învǎtat din prabușirea Imperiului Otoman, intemeietorii Turciei, Kemal Atatürk si discipolii sǎi au imaginat un stat laic, occidental, democratic, cu o economie liberalǎ. De atunci, occidentalizarea a devenit principiul călăuzitor a Republicii Turce.

Totuși, moștenirea Imperiului Otoman a rǎmas. În ciuda eforturilor fondatorului și primului președinte a Republicii, Kemal Atatürk, aceasta a ramas un element puternic a identității moderne a Turciei și, astfel, ne ofera o mai buna ințelegere a problemelor curente dintre Turcia și UE. În loc să discutam despre istoria relațiilor lumii occidentale cu Imperiul Otoman, ar fi mai folositor să explicăm legatura dintre istoria Turciei și aspirațiile sale de a adera la UE. Fără a ține seama de cum este descris astǎzi, Imperiul Otoman a fost o mare putere europeanǎ și asiaticǎ. Capacitatea sa militarǎ a fost un factor crucial în înclinarea balanței de putere europeanǎ in secolele al XVI-lea si al XVII-lea. Imperiul era format din multe grupuri etnice, lingvistice si culturale: turci, arabi, slavi, berberi, evrei, greci, albanezi și kurzi. Ceea ce le-a ținut împreunǎ a fost autoritatea otomana și interpretarea sa a Islamului care se baza pe toleranță și respect fatǎ de celelalte religii.

Așa-numitul “sindrom Sevres” a condus la bănuieli cu privire la bunǎvoința puterilor occidentale fatǎ de Turcia. Câteva decenii mai tarziu, aceastǎ percepție a devenit vizibilǎ în cadrul relatiei dintre Turcia și UE. Declaratiile aspre de la Consiliul European de la Luxemburg, când Turciei i-a fost refuzat statutul de stat candidat a reînviat acest sindrom.

În Turcia contemporanǎ, armata încǎ mai joacǎ un rol important în politicǎ, diversitatea culturalǎ și etnica persistǎ și turcii încă mai nutresc suspiciuni fatǎ de bunavoința UE. Însǎ politicile de occidentalizare, incluzând multe reforme sociale, politice si culturale sunt continuate sub supravegherea UE.

Marșul Turciei spre Occident a început la începutul anilor ‘50 prin aderarea sa la NATO. Razboiul Rece și redefinirea a ceea ce constituia “Vestul” a pavat calea în crearea unei comunități occidentale de securitate. Într-un astfel de context, Turcia nu putea fi lasatǎ în afara orbitei occidentului. Având în vedere importanța sa strategică și capacitatea militarǎ, era partenerul perfect pentru alianța occidentalǎ împotriva amenințării sovietice. Războiul Rece a oferit Turciei o oportunitate prețioasă pentru a fi acceptatǎ ca stat european, iar legăturile sale cu instituțiile occidentale importante au început în aceastǎ perioadǎ. Astfel, Turcia a devenit membru fondator a Națiunilor Unite în 1945. Deasemenea, Consiliul European, protector al valorilor și principiilor europene, a admis Turcia ca membru deplin în august 1949, la numai câteva luni dupǎ ce a fost semnat Tratatul de la Londra. Consiliul a considerat că Republica Turca îndeplinește cele două condiții – să fie o țara europeanǎ și sǎ respecte drepturile omului, democrația și legile dreptului. În legatură cu cea de-a doua condiție, Constituția Turciei a inclus garanțiile necesare. În 1951, Turcia a devenit membră NATO, devenind în același timp un actor de bază în sistemul de aparare euro-atlantic. A intrat deasemenea în Organizația de Cooperare Economicǎ Europeanǎ (OCEE, mai tarziu OCED – Organizația de cooperare economicǎ și dezvoltare), Consiliul de Securitate și Cooperare Europeanǎ (CSCE, mai tarziu OSCE) și Banca Europeanǎ de Reconstrucție și Dezvoltare.

Având în vedere participarea sa politicǎ activǎ în Europa Occidentală, Turcia a considerat cǎ este firesc sǎ-și extindǎ relațiile cu Occidentul, sperând sǎ-și completeze asocierea politicǎ și cu una economicǎ. În acest scop, a inițiat in 1959 o relație cu Comunitatea Economicǎ Europeanǎ (CEE).

2. Prima fazǎ a relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeanǎ

Republica Turcia a încercat sǎ-și întăreascǎ mai degrabǎ relațiile cu Europa decat cele cu Asia. Refuzând să participe la Conferința Asiaticǎ în 1949, vorbind în numele Occidentului la Conferința Națiunilor Asiatice și Africane în 1955 și fiind de partea puterilor colonialiste în cadrul miscarii algeriene sau a altor mișcări de independență de la sfarșitul anilor ’50, Turcia s-a angajat să participe la toate initiațivele Europei. Totuși, relația Turciei cu Europa a avut suișuri și coborâșuri.

Prima fazǎ a acestei relații a început la sfarșitul anilor’50 cand Comunitatea Economicǎ Europeanǎ și Turcia au semnat Acordul de la Ankara și a durat pana la sfârșitul anilor ’80, când Turcia a trecut printr-un proces de transformare economicǎ structuralǎ și s-au prabușit regimurile comuniste din Europa Centralǎ și de Est.

Cea de-a doua faza a început la sfârșitul anilor ’80 și a continuat pânǎ în primul deceniu a secolului XXI. Decizia Consiliului European de la Helsinki din 1999 a marcat începutul unei schimbari în aceasta relație.

Căutarea validarii externe a acreditivelor sale europene și dorința sa de a participa la o comunitate de europeni i-a condus în cele din urmă pe lideri să solicite statutul de membru a Comunitatii Economice Europene (CEE). Astfel, Turcia a solicitat aderarea la CEE in iulie 1959, motivele cererii Turciei fiind mai degrabă politice decat economice, chiar daca CEE era înființată pe considerații economice. Comunitatea a fost, în mod justificabil, ezitantă să aprobe această solicitare. Populația Turciei creștea cu trei milioane de oameni pe an și avea o datorie externă de 500 de milioane de dolari, în timp ce rezervele sale de dolari nu depășeau 14 milioane. În plus, Turcia trecea printr-o perioadă de neliniște internă. Ugur afirma că “dinamica economicǎ a relației dintre Turcia și Comunitatea Europeana, în primii ani ai acestei relații, a fost destul de slabă datorită problemelor structurale ale economiei turce”. Astfel, Turcia a fost consideratǎ nepotrivitǎ pentra a intra și i s-a oferit în schimb o “asociere” pânǎ când circumstanțele îi vor permite accesul. Turcia avea o pozitie geopolitica bunǎ și era o potentialǎ piață pentru bunurile și serviciile Comunității.

Turcia a devenit membru asociat a CEE la 12 septembrie 1963 când a semnat Tratatul de la Ankara după modelul Acordului de asociere cu Grecia. Ca și în cazul Acordului de Asociere cu Grecia, care a fost semnat în aceeași perioadă, articolul 28 al Tratatul de la Ankara stipuleazǎ clar faptul cǎ, calitatea de membru deplin a Turciei la CEE va fi posibilǎ în viitor, dacǎ și atunci cand ambele părți pot sǎ-și îndeplineascǎ obligațiile cu privire la aderare. Astfel Turcia era încurajatǎ să-și continue drumul început pentru a deveni o parte a Comunitatii Europene. Prin acest acord, CEE a deschis ușa Turciei pentru o perioadǎ pregatitoare, de tranziție, care a pregătit economia Turciei pentru mecanismele CEE.

Cazul Turciei pare sǎ fi înaintat prin acest Acord de la Ankara , care i-a asigurat asistențǎ financiarǎ și o uniune vamalǎ gradualǎ. Acordul a prevǎzut libera circulație a bunurilor, persoanelor, capitalului și serviciilor dintre părți, dar a exclus Turcia de la luarea deciziilor și de posibilitatea de a apela la Curtea Europeana de Justiție. Acest acord încă mai constituie baza legalǎ a asocierii dintre Turcia și Uniunea Europeanǎ. Acordul de Asociere a fost amendat la 13 noiembrie 1970 prin semnarea Protocolului Aditional care a stabilit ca ultim țel realizarea Uniunii Vamale la 31 decembrie 1995. Potrivit protocolului, vămile dintre CEE si Turcia trebuiau să dispară în 22 de ani și, în timpul acestui proces, Turcia ar fi trebuit să devină membru deplin al acestui “club”.

În ciuda acestui început promițător, relațiile dintre Turcia si UE au fost departe de a fi cordiale. Deși eforturile pentru armonizarea legală au început foarte devreme, calea Turciei spre aderare a fost foarte lungǎ si anevoioasǎ. Uneori aceste dificultăți și-au avut originea în senzatia unor lideri turci că CEE nu își îndeplinește partea sa din Acordul de asociere, cum ar fi obligatiile din Protocoalele financiare si libera circulatie a persoanelor. Alte dificultăti au gravitat în jurul problemelor interne ale Turciei. Situația internǎ tumultuoasǎ de-a lungul anilor 1960 si 1970 a lǎsat îndoieli în ceea ce privesc motivele din care EEC a fost reținutǎ fațǎ de o legaturǎ apropiatǎ cu un stat care a fost distrus de violențe politice și a pǎrut capabil sǎ se stabilizeze numai prin frecvente intervenții militare. În plus, a fost lovitura militara din 1980 care inițial a limitat relația Turcia-CEE și în final a susținut reluarea dialogului. În timp ce Comunitatea a înghețat toate ajutoarele și negocierile pânǎ când conducerea civila a fost restauratǎ, refuzand să aibă un acord de asociere cu un guvern care nu este civil, generalii au împins Turcia cu un pas mai aproape de satisfacerea criteriilor economice ale CEE. Dizidența a afectat radical reformele economice, abandonând modelul kemalist de management economic, partizan al unei economii planificate si paternaliste. Generalii au mutat Turcia de la un “autarchic import-substitution model” spre o economie receptivǎ la “operațiunile forțelor pieței”. Când puterea civilǎ a fost restauratǎ în 1983, acest nou model economic a ușurat încercarea Turciei de a se apropia de Comunitatea Europeanǎ.

2.1. Cererea de aderare a Turciei la CEE din 1987

La începutul anilor ’80, Turcia și-a schimbat politica economica dintr-o economie închisǎ într-o piațǎ deschisǎ, iar relațiile dintre Turcia și Comunitate au devenit mai cordiale în urma acestor progrese economice și dupa alegerile libere din 1983.

În 1986, sub conducerea lui Turgut Özal, un prim ministru care a crezut cǎ integrarea in CEE ar fi beneficǎ pentru economia Turciei, relațiile reveniserǎ la normal și un an mai tarziu, la 14 aprilie 1987, Turcia a solicitat calitatea de membru deplin pe baza Tratatului de la Roma, care oferea oricarui stat european dreptul de a solicita calitatea de membru a Comunitatii. Consiliul Uniunii Europene a înaintat cererea Turciei Comisiei Europene pentru pregatirea Opiniei. Aceasta a însemnat pentru politicienii și cetațenii turci o confirmare din partea CEE a eligibilitații Turciei. Având în vedere cǎ cererea Marocului a fost respinsǎ de cǎtre Consiliu din motiv cǎ Morocul nu este o țarǎ europeanǎ, faptul cǎ Turcia a fost luatǎ în discuție a însemnat cǎ este cel puțin eligibilǎ. Acesta era considerat un punct slab de cǎtre conducerea Turciei, având în vedere lipsa de literaturǎ și retoricǎ despre “europenismul” Turciei. Totuși, Opinia Comisiei aprobatǎ de Consiliu în 1990 a confirmat eligibilitatea Turciei, dar a amânat discuțiile legate de aderare pânǎ la ivirea unui cadru mai favorabil. În ajunul introducerii Pieței Unice, Comunitatea era în imposibilitatea de a susține lǎrgirea chiar dacǎ Turcia era pregatitǎ sǎ îndeplineascǎ criteriile aderǎrii. Uniunea era în cursul procesului de integrare a trei noi state, Grecia, Spania si Portugalia, și se afla in primele etape de realizare a pieței comune și nu se putea gandi la nici o cerere noua indiferent de statul solicitant. Cererea Turciei nu a fost respinsǎ categoric, dar era clar faptul ca nu va fi luata in considerare in viitorul apropiat.

Deasemenea, Comisia a atras atenția asupra diferențelor de dezvoltare dintre Comunitate și Turcia, ceea ce însemna că Turcia ar avea mari dificultați în îndeplinirea obligațiilor economice și sociale impuse de politicile Comunitații. Comisia a amintit și de disputa Turciei cu Grecia, problema Ciprului și de faptul cǎ respectul pentru drepturile omului si identitatea minoritaților nu a ajuns la nivelul unei democratii. Din aceste motive, Comisia a recomandat neînceperea negocierilor de aderare până în 1993. În acest timp, ambele parți trebuiau sa se concentreze pe îndeplinirea Uniunii Vamale care era prevazutǎ in Protocolul Adițional din 1973.

Mult amânatul răspuns al CEE din februarie 1990 a fost negativ, limitându-se la o listǎ de deficiențe ale Turciei și sugerând cǎ Turcia trebuie să își amâne pe termen nedefinit planurile de aderare. Cercurile islamice au întâmpinat bucuroase această palmǎ asupra guvernului turc, reafirmând că Uniunea este un club creștin, în timp ce grupul care susținea modernizarea a privit-o ca pe un stimulent pentru o modernizare mai profundă.

Acesta a fost un rezultat neașteptat și primul eveniment major care a sǎdit îndoialǎ în legaturǎ cu dilema dacǎ Turcia va fi vreodatǎ acceptată ca membrǎ a UE sau dacǎ prejudecata în legaturǎ cu Turcia e pur și simplu prea puternicǎ. Totuși, acest eșec a revigorat relațiile dintre Turcia si UE, ambele parți intensificându-și eforturile pentru a își îmbunătății relațiile, planurile pentru instituirea Uniunii Vamale fiind din nou puse în discuție.

După solicitarea aderarii, au fost facute multe amendamente la Constituție, ca și când partidul de la guvernare, Motherland Party, ar fi presimțit opinia Comisiei. Exceptând faptul cǎ au redusă vârsta de la care se putea vota, de la 21 la 20 și a mǎrit numărul deputaților de la 200 la 250, guvernul a simplificat procesul de amendare a Constituției și a anulat articolul 4 care interzicea foștilor lideri de partid să se angajeze în activități politice. Pe scurt, acest amendament a facut constituția mai flexibilǎ și a sporit controlul civil asupra schimbării constituționale. Primul ministru Ozal afirma că, în trecut, schimbǎrile constituționale erau posibile numai sub regimurile militare pentru cǎ astfel de decizii trebuiau să fie unanime.

Evoluții încurajatoare au început sǎ aparǎ nu numai in domeniul politic, ci și în economie. La sfarșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 a fost realizată convertibilitatea totală a lirei turcești, subvențiile pentru exporturi au fost întărite, deteriorările grave ale balanței din sectorul public au fost aduse sub control si costurile de producție au scazut. Toate aceste eforturi au fost întreprinse în numele liberalizarii economice. Chiar dacă unele din aceste politici au avut repercursiuni neintenționate, ele au pregatit economia Turciei pentru o Uniune Vamala pe deplin funcțională în 1996.

În 1987, primul ministru a făcut un pas fără precedent, ocolind candidatul armatei în favoarea propriului său candidat în funcția de șef al Statului Major. Doi ani mai târziu, Adunarea Generală l-a ales pe primul ministru Ozal președinte, fiind primul președinte civil din 1960. Ca președinte, el a urmărit diferite politici externe și de securitate, în special în timpul primului Război din Golf, ceea ce a condus la demisia șefului de Stat major. Pentru prima data în istoria Turciei, armata s-a aplecat în fața autorității civile. Cu alte cuvinte, chiar și armata a acceptat în mod treptat supremația puterii civile, chiar și în domeniul său de expertiza. Relativa eliberare a politicii de armata în perioada de dupǎ 1983 a facut mulți observatori sǎ creadǎ cǎ a fost realizat un grad satisfăcător de control civil asupra armatei și cǎ, Turcia nu mai este, în mod fundamental diferitǎ de democrațiile occidentale. Însǎ atitudinea armatei în timpul crizei din 1997 sugereazǎ cǎ ea înca mai vede amenințari la adresa valorilor sale, cum ar fi indivizibilitatea și caracterul laic al statului.

Cercurile europene au acordat o ațentie deosebită puterii politice a armatei. Multe documente ale UE, incluzând raporturile de progres, deciziile Consiliului, comunicările etc. au exprimat îndoielile UE față de aceste intervenții anti-democratice. În același timp, UE a aprobat și sprijinit întotdeauna progresele făcute de Turcia. De exemplu, in Raportul Regulat din 1998, Comisia a concluzionat astfel: “Comisia recunoaște angajamentul guvernului turc în lupta împotriva violărilor drepturilor omului, dar aceasta nu a avut până acum nici un efect important în practicǎ. Acest proces de reformă democratică în care s-a îmbarcat Turcia trebuie să continue.”. Așa cum a subliniat Comisia, în 1995, Turcia a început un important proces de democratizare. Constituția fusese introdusă de armata după lovitura din 1980 si conținea multe articole care restricționau activitațile politice democratice. În iulie 1995, Adunarea Națională a ratificat șaisprezece amendamente care îndepărtau referirile din preambul care lăudau intervenția militara de la 12 septembrie 1980 și multe articole nedemocratice. Majoritatea amentamentelor se refereau la libertatea de asociere și la activitatea politică. Însǎ ele nu se ridicau la nivelul asteptărilor populației. Amendamentele erau legate de participarea politicǎ și erau folositoare în aceastǎ privința, dar nu au adus nicio îmbunătățire a legislației și în protecția drepturilor și libertăților fundamentale. Pe scurt, aceste amendamente au fost mai degrabă schimbări parțiale decât sǎ aducǎ o protecție largǎ a drepturilor individuale, așa cum cerea Parlamentul European înainte de Uniunea Vamală.

3. A doua fază a relațiilor dintre Turcia si Uniunea Europeană

3.1.Uniunea Vamală

Începutul anilor ’80 a fost marcat de adoptarea unor “politici de ajustare structurală” a domeniului economic din Turcia. Dezvoltările politice din 1994 si 1995 au contribuit în mod substanțial la aceastǎ tendințǎ reformistǎ. Pe de alta parte, în acești ani Comunitatea Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană prin semnarea Tratatului de la Maastricht din 1993. În 1993 au fost introduse, deasemenea, criteriile de la Copenhaga, care au stabilit minimum de condiții esențiale pentru statele candidate. Cu toate aceste dezvoltări, relațiile dintre Turcia și UE au început sǎ se revitalizeze la începutul anilor ’90 și părțile au început sǎ discute și să punǎ în aplicare Uniunea Vamală.

Grecia a anunțat că, datorită neîndeplinirii condițiilor drepturilor omului va opune un veto la Uniunea Vamala cu Turcia și a prezentat o serie de condiții pe care Turcia să le satisfacă pentru a îi ridica vetoul. Totuși, în martie 1995, Consiliul de Asociere, compus din ministrul de externe al Turciei și al celor 15 state ale UE, a luat decizia realizării Uniunii Vamale dintre Turcia și UE în privința bunurilor industriale și agricole la 31 decembrie 1995, așa cum era prevazut în Tratatul de la Ankara și în Protocolul Adițional. Consiliul a decis, deasemenea, stabilirea unor noi măsuri în mai multe sectoare pentru a întări cooperarea instituțională și financiară și a intensifica dialogul politic.

Conform Tratatului de la Maastricht, acordul cu Turcia trebuia să fie ratificat de Parlamentul European (PE). Acesta fusese foarte sensibil față de problemele drepturilor omului si democrației din Turcia. PE își exprimase în mod repetat îngrijorarea și adoptase chiar sancțiuni ca raspuns la activități vazute ca fiind nedemocratice și incompatibile cu normele occidentale. De exemplu, în 1991, Grecia a convins PE să insiste pe un set de rezoluții cu privire la violarea drepturile omului în Cipru și formarea unui stat kurd autonom. Totodata, Grecia a întârziat să-și dea acordul cu privire la doua pachete financiare care erau prevăzute în Acordul de asociere după arestarea a doi membrii de origine kurdă a Adunării Naționale. Acești membrii ai parlamentului purtaseră eșarfe cu culorile statului kurd inexistent, pentru care militanții PKK au cauzat moartea a mii de oameni. După acest incident, a emis o rezoluție prin care condamna atitudinile guvernului turc față de libera exprimare și a cerut Turciei sa amendeze articolul 8 al Constituției care condamna orice sprijin față de mișcarea separatistă kurdă. Date fiind numeroasele probleme din domeniul drepturilor omului din Turcia din toți acești ani și politica PE față de acest subiect, nimeni nu se aștepta ca PE să aprobe acordul Uniunii Vamale cu Turcia.

Însă contrar așteptărilor, la 13 decembrie 1995, PE s-a declarat de acord cu Uniunea Vamală. Comisia a considerat că, dacă această înțelegere nu ar fi fost ratificată, Turcia putea fi deziluzionată și și-ar orienta politica externă spre Orient. Deasemenea, sprijinul din partea guvernului SUA și a social-democraților europeni au influențat această decizie. Acordul aprobat de PE în decembrie a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1996.

Totuși, în primul an al Uniunii Vamale, Turcia a dat puține semne în aș ține promisiunile. Amendamentele cu privire la democratizare nu au mulțumit Uniunea. UE s-a adunat la Barcelona cu două luni înainte de desființarea granițelor cu Turcia și a decis să stabilească un nou parteneriat cu 12 state mediteraneene, inclusiv Turcia. Principalul instrument financiar a acestui parteneriat era numit Programul European pentru statele sud mediteraneene (MEDA) și PE și-a folosit puterea bugetară pentru a presa Turcia să-și țină promisiunile. Datorită faptului că violările drepturilor omului continuau, multe dintre ele fiind legate de operațiunile militare împotriva grupărilor separatiste kurde și ciocnirilor sângeroase din Cipru, PE a adoptat o nouă rezoluție declarând că bazele politice pentru acceptarea Uniunii Vamale s-au erodat. În consecința, PE a blocat creditele care îi erau alocate Turciei din bugetul UE.

În Turcia, Uniunea Vamală a determinat multe dezbateri cu privire la necesitatea și eficiența sa. Diferențele de opinii între partidele din guvern și opoziție erau evidente. Coaliția de la guvernare și socialiștii sprijineau uniunea vamală, declarând că aceasta a adus Turcia cu un pas mai aproape de aderare, în timp ce pentru opoziție,uniunea vamală era doar un sistem artificial și unilateral, părtinitor, intenționat să încorporeze Turcia în UE fără să-i acorde beneficiile calității de membru. Sistemul creat prin uniunea vamală nu va aduce Turcia mai aproape de UE , ci îi va întări dependența. Datorita acestor dezavantaje, nici o țară în afară de Turcia nu a încheiat o uniune vamală cu UE fără a avea o garanție a aderării. Pentru susținători, uniunea vamală ar conduce la adaptarea valorilor occidentale, cum ar fi democrația și drepturile omului, ar atrage investiții externe, ar crea locuri de munca și astfel ar întări economia națională. Cea de-a doua fază a relației Turcia-UE a adus mai degrabă schimbări economice decât politice.

3.2.Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997)

La Consiliul European de la Luxemburg de la 12 decembrie 1997, UE a programat începerea negocierilor de aderare cu șase state candidate, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Estonia, Slovenia și Cipru pentru primavara anului 1998. Consiliul European a confirmat eligibilitatea Turciei, dar a subliniat că “condițiile politice și economice pentru începerea negocierilor de aderare nu erau satisfăcute”. Totuși, Consiliul a decis să stabilească o strategie menită să pregatească Turcia de aderare. Din dorința de a consolida legăturile dintre Turcia și UE, Consiliul de la Luxemburg a subliniat condițiile necesare pe care Turcia trebuia să le îndeplinească: “să continue reformele politice și economice pe care le-a inceput, inclusiv alinierea la standardele drepturilor omului; respect pentru și protecția minorităților; stabilirea unei relații bune și stabile cu Grecia; sprijinirea negocierilor, sub egida Națiunilor Unite pentru găsirea unei soluții politice pentru chestiunea Ciprului”.

Potrivit lui Eralp, existau patru posibilități cu privire la poziția Turciei în cadrul procesului de lărgire a UE, înainte de Consiliul de la Luxemburg. Prima posibilitate era excluderea sa din procesul de aderare. Problemele sale economice si politice, mărimea populației și nevoia unei asistențe financiare considerabile pot nărui speranțele de aderare. În plus, opiniiile Greciei și Germaniei și raportul Agenda 2000 a Comisiei sugerau aceasta posibilitate. Raportul repeta argumentele politice și economice împotriva Turciei și nu facea nicio referința la aderarea Turciei.

Cea de-a doua posibilitatea era aceea de a i se oferi Turciei o relație specială cu UE, fără a deveni membru. Dar atitudinea unor state ale UE, ca de exemplu Italia și cea a SUA, care susținea legăturile apropiate ale Turciei cu UE, respingeau această opțiune.

A treia posibilitate acorda Turciei un statut special, ca și o harta care să-i călăuzească drumul spre aderare. Turcia ar fi fost inclusă în procesul de lărgire în ciuda absenței “strategiei de preaderare” și a ajutorul financiar oferit celorlaltor state. Eforturile Turciei ar determina viitoarea decizie a Uniunii. În acest mod, UE nu și-ar extinde resursele financiare și Turcia ar fi responsabilă de destinul său european.

A patra perspectivă este aceea de a acorda Turciei același statut de stat candidat ca și celorlaltor state candidate. Însă nici un stat al UE nu susținea această opțiune; Grecia și Germania se opuneau cu putere acestei posibilități; cancelarul german Helmut Kohl a fost probabil cel mai înverșunat oponent al statutului de stat candidat al Turciei. În cadrul întalnirii de la Luxemburg, unii lideri ai UE au fost neobișnuit de direcți în criticile lor față de Turcia; Jean Claude Juncker, președintele UE de atunci, declara că “UE nu ar trebui sa negocieze cu o țară în care încă se mai folosește tortura”, iar liderul partidului crestin-democrat din Belgia, Willfried Martens declara, deasemenea că, cultura Turciei era “inacceptabilă” pentru aderarea la UE.

În acest context, UE a ales cea de-a treia variantă. A fost confirmată eligibilitatea Turciei și a fost propusă o strategie prin care Turcia trebuia să fie pregatită pentru aderare. Dezvoltarea relației Turcia-UE era astfel condiționată de anumite chestiuni economice, politice și de politică externă.

Decizia luată la summitul de la Luxemburg a constuit al doilea eveniment major, speranța Turciei de a adera s-a evaporat, iar relației dintre Turcia și UE i s-a aplicat o lovitură majoră: s-a decis ca negocierile de aderare să se deschida pentru toate statele candidate, cu excepția Turciei. Astfel, Consiliul European clarifica parcursul lărgirii Uniunii față de statele din Europa Centrala si de Est și Cipru, fundamentându-și decizia pe propunerea Comisiei din documentul Agenda 2000 din iulie 1997. Cererea Turciei, care era pusă în discuție de zece ani a fost evident ignorată în ciuda speranțelor ridicate de experiența uniunii vamale cu UE. Fostele state comuniste și Ciprul păreau a fi depașit-o și multe din aceste țări au fost incluse în următorul val de lărgire. Acest rezultat a provocat reacții extrem de ostile în Turcia. La 15 decembrie, guvernul turc a afirmat că refuză în mod categoric decizia Consiliului, susținând că “Turcia nu a fost evaluată în același context, din aceeași perspectivă bine intenționată și cu aceleași criterii obiective cu celelalte state candidate. A fost facută o evaluare subiectivă, părtinitoare și exagerată față de structura internă a Turciei și a politicii sale externe, inclusiv cea față de Cipru […] astfel i-au fost impuse Turciei condiții politice inacceptabile care au intenții ascunse.”. Ca raspuns la decizia de la Luxemburg, Turcia a înghețat toate dialogurile politice cu UE și a refuzat să participe la Conferința Europeană convocată în martie 1998 pentru statele candidate. Perioada 1997-1999 a fost extrem de tumultuoasă pentru aspirațiile Turciei, cu expresii variate de la speranță la ostilitate față de UE.

Fiind singura țară care realizase Uniunea Vamală cu UE, Turcia aștepta la Luxemburg o decizie total opusă. Discuția despre problemele sale structurale, care includeau îngrijorări culturale și politice, au făcut Turcia să se simtă ca o victima a unor standarde duble și, mai mult, includerea Ciprului în grupul celor șase state care urmau să intre primele în UE a înflăcărăt reacția Turciei.

Așa cum s-a stabilit la Consiliul de la Luxemburg, la 4 noiembrie 1998, Comisia a publicat primul Raport Regulat pentru Turcia și celelalte state solicitante, care a arătat că toate statele, inclusiv Turcia au fost judecate prin prisma criteriilor de la Copenhaga. Important este că, de aceasta dată, Turcia a fost pusă în aceeași categorie cu celelalte state care solicitau statutul de stat candidat, chiar daca raportul atrăgea atenția asupra problemelor structurale ale democrației turcesti: rolul armatei în politică, restricțiile din societatea civilă și drepturile fundamentale. Raportul Regulat din 1999 a avut un conținut asemănător cu cel din 1998. Comisia Europeana și-a repetat așteptările în legătură cu îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga: “Uniunea Europeană așteaptă ca Turcia să-și rezolve problemele prin mijloace politice, prin respectarea drepturilor omului, legilor dreptului dintr-o societate democratică și în concordanță cu angajamentele Turciei ca membră a Consiliului Europei.”. Raportul includea, deasemenea, cererea eliminarii pedepsei cu moartea și sublinia că restricțiile unor drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea presei, libertatea de asociere și de expresie nu s-au schimbat. Cu privire la problema kurdă, UE accentua încă o dată imporțanta protecției minorităților, Turcia trebuia să-și trateze toți cetatenii, inclusiv pe cei kurzi, în mod egal. Raportul nota că schimbări majore nu erau observate nici în legatură cu drepturile civile, sociale și culturale și nici în problema Ciprului.

3.3. Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999)

Consiliul European întâlnit la Helsinki în decembrie 1999 a acordat o mare importanță relației UE-Turcia. Această întalnire a reprezentat o cotitură în politica UE față de Turcia. La Helsinki au fost luate decizii cruciale pentru consolidarea securitații și apărării europene. În acest context, nu a fost o coincidență că poziția UE față de Turcia s-a schimbat, având în vedere importanța sa strategică în Orientul Mijlociu, în zona mediteraneană și Eurasia.

Un alt factor care a contribuit la această schimbare a fost îmbunătățirea relațiilor dintre Turcia și Grecia după cele două cutremure devastatoare care au afectat ambele state în 1999. Germania și-a schimbat, deasemenea, politica față de Turcia atunci când social-democratul Gerhard Schroder l-a înlocuit pe Helmut Kohl, în funcția de cancelar al Germaniei. Deși Schroder știa dificultățile pe care le-ar determina aderarea Turciei, înainte de summitul de la Helsinki, cancelarul și ministrul de externe, Joschka Fischer, au descris UE ca fiind o organizație laică care ar trebui să îmbrățișeze toate culturile europene. Schroder a acceptat că aspirațiile Turciei nu puteau fi excluse datorită identității și că pacea dintre Grecia și Turcia poate fi realizată în contextul european. Astfel, Schroder l-a convins pe primul ministru suedez, Goran Persson, că o Europă multiculturală nu poate exclude Turcia și pe primul ministru grec, Kostas Simitis, că pacea cu Turcia poate fi realizată cel mai bine incluzând Turcia în UE. Mai mult, datorită relațiilor economice și a identității mediteraneene comune, Italia și Spania erau în favoarea aderării Turciei.

La Consiliul European de la Helsinki, Turcia a obținut, în mod formal, statutul de stat candidat “destinat să intre în Uniunea Europeană pe baza acelorași criterii ca și celelalte state candidate”. Ca și celelate state, ea putea beneficia de un Accession Partnership.

La 8 noiembrie 2000, Comisia Europeană a adoptat Accesion Partnership, document care a fost ratificat de General Affairs Council la 4 decembrie 2000 și în final adoptat de Consiliu la 8 mai 2001. Turcia beneficia de acum încolo de o strategie de pre-aderare pentru a-i stimula și sprijini reformele. La 19 martie 2001, Turcia și-a făcut public Programul Național pentru Adoptarea Aquis-ului. Era clar faptul că, de îndată ce Turcia va îndeplini criteriile politice de la Copenhaga, negocierile de aderare puteau începe. Turcia nu și-a negat deficiențele în legatură cu drepturile omului și a alcătuit o listă cu scopurile sale pe termen scurt si mediu.

Criticile UE s-au învârtit în jurul abolirii pedepsei cu moartea, definirea vagă a rolului armatei și protecția drepturilor minorităților etnice. Acestea au fost reflectate în Raportul Regulat din 2001: “În ciuda schimbărilor constituționale, legislative și administrative, situația drepturilor omului trebuie îmbunătățită […] Turcia nu îndeplinește încă criteriile politice de la Copenhaga și este astfel încurajată să-și intensifice și accelereze procesul de reformă pentru a asigura că drepturile omului și libertățile fundamentale sunt protejate prin lege și în practică pentru toți cetățenii, pe întreg teritoriul țării.” (Regular Report, 2001, 32-33)

Astfel, Turcia a inițiat o serie de reforme înainte de sfârșitul anului 2001, mai mult de o cincime din cele 177 de articole ale Constituției, cu privire la drepturile omului și instituțiile democratice fiind amendate. Fără îndoială, procesul de integrare început la Helsinki s-a transformat într-un stimulent puternic, contribuind la continuarea reformelor de armonizare cu UE.

3.4. Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002)

Consilul European de la Copenhaga a constituit un moment important în relațiile Turciei cu UE pentru că a accelerat ritmul reformelor deja începute în 2001 prin fixarea unei date sigure de începere a negocierilor și fortând Europa să se gândească serios la implicațiile aderării Turciei. Până la acel moment, perspectiva aderarii Turciei părea a fi una îndepartată, date fiind dificultățile în îndeplinirea reformelor necesare. Hotărârea Turciei, ritmul rapid al reformelor după summitul de la Helsinki au demonstrat că aderarea Turciei nu mai este doar o posibilitate teoretică. Faptul că Turcia a facut multe progrese pentru satisfacerea condițiilor UE, a ridicat problema primirii unei țări mari cu o populație majoritar musulmană. Totodată, decizia de la Helsinki a subliniat că progresele făcute nu înseamnă că reformele s-au încheiat. Uniunea nu considera că eforturile Turciei erau suficiente pentru începerea negocierilor și voia să vadă mai multe progrese, mai ales în ceea ce privește implementarea acestor reforme. Summitul de la Copenhaga a concluzionat: “Uniunea încurajeaza Turcia să își continue procesul de reformă. Dacă Consiliul European din decembrie 2004, pe baza unui raport și a unei recomandări a Comisiei, decide că Turcia îndeplinește criteriile politice de la Copenhaga, Uniunea Europeană va deschide negocierile de aderare cu Turcia fără întarziere.” (Presidency Conclusion, 2002, 5).

Al doilea pachet de armonizare a venit în aprilie 2002, având multe amendamente legate de libertatea de exprimare și gândire, libertatea presei, libertatea de asociere etc. Au fost introduse noi măsuri pentru prevenirea torturii și maltratării. Cel de-al treilea pachet legislativ, din august 2002, a fost unul revoluționar, pedeapsa capitală fiind abolită, cu excepția crimelor de razboi și a actelor de terorism, a fost introdus dreptul transmisiunilor radio și tv și în alte limbi, în afară de cea turcă, cum ar fi limba kurdă sau armeană. Comisia a declarat că aceste pachete de reforme ale Parlamentului turc au fost semnale clare ale determinării liderilor politici turci de a se alinia la valorile și standardele UE. Totodată, în 2002, au avut loc progrese importante prin victoria electorală a Partidului Justiției și Dezvoltării, punându-se capăt coaliției de guvernare instabile din anii ’90. O altă evoluție a fost introducerea așa-numitului “Plan Annan” cu privire la chestiunea Ciprului. Dat fiind faptul că Ciprul constituia un obstacol major în calea aderarii Turciei, Planul Annan propunea o rezoluție reciproc acceptabilă pentru rezolvarea acestui conflict. În plus, capturarea liderului PKK, Abdullah Ocalan, în 1999, pusese capăt luptei separatiștilor kurzi din estul Anatoliei, o campanie ce a fost foarte criticată de UE pentru că acest mod militar de rezolvare a problemelor politice era o violare flagrantă a drepturilor omului și principiilor democratice.

În acest context, Turcia declara, în oricare ocazie posibilă, că și-a făcut temele și acum era rândul UE. În Raportul Regulat din 2002 însă, Comisia declara că, în ciuda reformelor substanțiale, Turcia mai are un drum lung până la începerea negocierilor. Spre deosebire de raportul anterior, implementarea practică a reformelor a devenit principala cerere. Cuvantul “implementare” era folosit acum de 137 de ori, spre deosebire de raportul anterior, când fusese utilizat de 89 de ori. Declarând că criteriile de la Copenhaga nu sunt înca îndeplinite (Regular Report, 2002, 47), Comisia a devenit ținta tuturor criticilor din Turcia. Comisia nu a fost însă singurul țap ispășitor. Valery Giscard d’Estaign declara că “Turcia nu poate fi admisă ca membru a Uniunii Europene pentru că este o țară asiatică. Toți cei care au sprijinit o lărgire în direcția Turciei sunt adversarii Uniunii Europene. Aderarea Turciei ar pune capăt integrarii europene.”. Cu aceste cuvinte, Giscard d’Estaign nu numai că își exprima obiecțiile față de integrarea Turciei, ci declanșa o dezbatere în legatură cu locul identității Turciei în Europa.

Cu toate acestea, decizia luată la summitul de la Copenhaga din decembrie 2002 a reprezentat un pas important în calea aderarii Turciei. La Copenhaga, Turciei i-a fost oferită o data sigură, decembrie 2004, deschiderea negocierilor depinzând de implementarea reformelor.

Astfel, în decembrie 2004, Consiliul European definește condițiile pentru începerea negocierilor de aderare și stabileste ca dată de începere a acestora octombrie 2005. Astfel, la data de 3 octombrie 2005, UE și-a definit viitorul pentru o lungă perioadă de timp. Acceptarea cererii facute de Turcia pentru deschiderea negocierilor de a deveni membru cu drepturi depline, decizie urmată la cateva zile de reluarea negocierilor cu Croația, semnifica renunțarea la curentul la opinie conform căruia, în locul extinderii, trebuie întarite legăturile politice, economice și culturale cu membrii actuali.

CAPITOLUL II

PREȚUL INTEGRĂRII : VISUL EUROPEAN AL TURCIEI – CIOCNIRE A VALORILOR SISTEMICE

Introducere

În timp ce Turcia face eforturi să îndeplinească criteriile UE, sub supravegherea atentă europeană, câteva lucruri ne rețin atenția și ne determină să ne gândim la semnificația procesului de reformă pentru Turcia. Ce înseamnă pentru statul turc să-și “normalizeze” cadrul legal cu acquis communitaire?

Acest capitol se bazează pe axioma că motivul principal pentru care vrea Turcia să adere la UE este dorința sa de a fi acceptată drept un egal de civilizația occidentală. Deasemenea, în acest capitol vom încerca să subliniem măsura în care unele cereri ale UE sunt incompatibile cu modelul statului turc, care este modelat să raspundă unui set cu totul diferit de priorități. Cea mai mare provocare cu care se confruntă Turcia nu este măsurată în termenii abilității sale să întruneasca criteriile UE ci în termenii dorinței de a schimba continutul normativ al politicii turcești.

Avantajele aderarii Turciei la UE sunt dezbătute cu ardoare în Turcia, însa mai importantă este accentuarea faptului că motivele Turciei de a intra în Uniune și motivele pentru a fi acceptată se suprapun, dar sunt foarte diferite. Intrarea în UE, pe lânga toate avantajele concrete, aduce o imensa putere simbolică Turciei. Calitatea de membru a UE înseamnă intrarea în clubul exclusivist care este “Occidentul”, constituie o garanție de aprobare a unui stat a cărui statut a fost multă vreme ambiguu. Acceptarea de către Occident înseamnă ca visului de occidentalizare kemalist va fi în sfârșit atins.

În discursul său ținut la Oxford în 2004, premierul turc, Recep Tayip Erdoğan a ridicat două chestiuni importante. Prima a fost aceea ca drumul spre UE este la fel de important ca și destinația. În al doilea rând, a definit politica europeană ca fiind o “politică comandată de valori”. Astfel, el admite faptul că este constient de procesul de transformare a valorilor pe care îl implică aderarea la UE.

În acest capitol vom cerceta pe scurt importanta pe care achizitionarea “cardului clubului european” o are pentru kemaliști și modul în care aceasta apropiere provoacă kemalismul. Realizarea visului european necesită un proces de transformare a valorilor prin care esența normativa a activitații politice și instituțiilor din Turcia va înfrunta nevoia de a se adapta la schimbari radicale. Pentru a face în sfârșit tranziția necesara, reformele legale și instituționale trebuie sa fie însoțite de o transformare normativa fundamentală care va afecta esența ideologica a statului. Astfel, până când UE nu afirmă în mod clar faptul că, candidatura Turciei depinde doar de criterii obiective, Turcia nu poate face pasul urmator și final în procesul de reforma, proces ce implică o transformare normativa a valorilor sistemului politic turc.

Fiecare guvern se pretinde a fi legitim. Modul în care aceasta legitimitate este realizată și principiile și valorile prin care este ilustrată depind de context și diferă de-a lungul timpului și de la o societate la alta, însa universul semiotic al polititicii poate fi înteles de toți. În Turcia, universul semiotic al politicii rămâne kemalist, chiar dacă într-o formă falsificată. Legitimitatea apelează la acest limbaj politic stabilit, rigid. Insă, datorită țelului de a adera la UE, legitimitatea trebuie căutată printr-un set de principii diferite. Integrarea la UE implică un proces de reformă instituțională și legală care atinge esența normativă a statului turc și reclamă o schimbare fundamentală a modelului statului. Astfel, cel mai important obstacol în calea implementării reformelor politice propuse de UE este, înainte de toate, normativ și apoi structural.

2. Vrea Turcia într-adevăr să fie vrută?

În paragraful 2 din preambulul Constituției Turciei se afirmă: “determinarea de a pastra existența eternă, prosperitatea și bunăstarea materială și spirituală a Republicii Turcia și de a atinge standardele civilizației contemporane ca un membru onorabil cu drepturi egale în familia națiunilor lumii”. Aceasta este moștenirea lui Atatürk și, deși în anii 1920-1930 viziunea occidentală nu avea o dimensiune instituțională, politicienii turci au căutat întotdeauna să devină membrii ai unor instituții, cum ar fi NATO, care sunt percepute ca expresie a acestei civilizații. Adererea la UE este vazută în același mod.

UE reprezintă pentru Turcia “un proiect de viziune și civilizație”, nota fosta prim-ministra Tansu Çiller și, mai recent, actualul premier Recep Tayip Erdoğan declara că aderarea la UE este rezultatul natural al idealului Turciei de a ajunge la nivelul civilizatiei contemporane. Astfel de declarații sunt vechi de decenii. Politicienii turci încă mai citează viziunea fondatorului Republicii, Mustafa Kemal Atatürk, care hotara, dupa consecințele Razboiului Balcanic și Primului Razboi Mondial, că singura cale prin care Turcia poate evita să fie persecutată în viitor este aceea de a fi puternică. Pentru aceasta, este nevoie de progres. Lasând particularitatile culturale la o parte, progresul pentru kemalisti a insemnat atingerea standardelor civilizației contemporane, ale occidentului. Astfel, motto-ul lui Atatürk a fost “cu Vestul, în ciuda Vestului”. El a crezut în realizarile civilizaționale și progres, Occidentul însa, nota Atatürk “nu vrea ca în viitor Turcia să fie unită, modernă și să se bucure de o independență realăa”. Turcia trebuie să se modernizeze fără sprijinul Occidentului și independența trebuie prețuită mai mult ca orice. Occidentul era un model, dar nu și un partener în anii ’20.

Cooperarea a fost cautată și dezvoltată mai tarziu. Deși in anii ’20 Atatürk a sustinut o occidentalizare în ciuda Vestului, o eventuala acceptare din partea Occidentului ar fi confirmarea finală a modernizarii cu succes a Turciei. Aceasta explica atitudinea confuză a multor turci vis-à-vis de aderarea la UE: pe de o parte este dorită ca ultimă manifestare a “civilizației contemporane” a lui Atatürk si pe de altă parte, exista suspiciunea față de un Tratat de la Sevres modern, care cauta să slăbeasca și să schimbe statul turc în funcție de valorile și principiile sale.

Atașamentul față de o ideologie de optzeci de ani nu sugerează o naivitate a cetațenilor și politicienilor ci, se explica prin faptul ca, în Turcia, kemalismul a funcționat. Modernizarea începuta de Atatürk a fost foarte puternica și reusită, mai ales dacă comparăm Turcia cu state cu niveluri similare de dezvoltare în anii ’20. Deși Atatürk și-a îndemnat țara “spre vest, în ciuda vestului”, este normal ca Turcia să dorească recunoașterea. Astfel, Leda-Agapi Glyptis vorbește despre o cercetare publicată în ziarul The Economist pe tema visului european al Turciei: mulți turci reamintesc Europei că Imperiul Otoman a fost “omul bolnav al Europei” – ei erau bolnavi, dar erau și europeni, afirmație ce își are originea în setea de recunoaștere. Pentru mulți turci, aderarea la UE ar însemna, înainte de toate, recunoașterea faptului că Turcia aparține într-adevăr Europei, atingând standardele civilizaționale pe care le-a urmărit atâta timp. Aderarea la UE reprezintă ultimul stadiu a aproape doua secole de eforturi de modernizare. Acesta nu este un capriciu trecator al unei administrații, este o valoare înradacinată în sistemul politic, un imperativ spre care aparatul statului a năzuit întotdeauna.

3. Valorile sistemice ale UE

In cadrul discursului său ținut la Oxford, primul-ministru Erdoğan a declarat că, ca un european, el înțelege europenismul ca fiind o “politică comandată de valori”. El se referea la principii normative, generale cum ar fi legile dreptului și egalitatea în fața legii care sunt asociate în Turcia cu cele occidentale. Pentru Erdoğan, astfel de principii și valori nu sunt înradacinate cultural, istoric sau geografic, ci, mai degrabă, au depașit granițele locului lor de nastere și au devenit un atribut al “lumii civilizate”. Erdoğan a sugerat faptul că, în dorința sa de a adera la UE, Turcia îmbrățișează toate valorile pe care UE le apară.

Sanguineti, în panfletul său în care acuza cererea Turciei de a adera la UE, susține că, tocmai în numele acestor valori europene, această cultură “straină” ar trebui lasată afară. Daca UE va deveni o insula de libertate, securitate si justiție, atunci Turcia nu poate participa. Argumentul sau nu este acela ca Turcia nu poate adera până când nu își armonizează structurile și sistemul de valori cu cel al UE; el susține mai degrabă că Turcia nu ar trebui să intre deloc în UE pentru că ea este cu totul diferită. Astfel, Sanguineti ridica o problema importantă a valorilor. Parerea lui este aceea că “ei nu au niciuna”, iar lipsa de respect față de drepturile omului și intervenția armatei în politic vin să-i susțină punctul de vedere. În plus, istoria Turciei, traiectoria politică și evoluția instituțională sunt puternic înradăcinate într-un sistem de valori extrem de diferit de creștinismul politic al Europei Occidentale.

UE a fost fondată și modelată pe baza unui șir de asumăi ale Iluminismului. Acestea au devenit importante pentru că, în încercarea sa de a convinge Europa că ar trebui să fie o membra a sa, Turcia a încercat să depășească aceasta imagine normativă. Totuși, ce impune această imagine?

Citand din site-ul UE: “Uniunea Europeană (UE) este o familie de state democratice europene, angajate să muncească impreună pentru pace și prosperitate. Nu este un stat care intenționează să înlocuiască statele existente, dar este mai mare decat oricare alta organizație internatională. UE este, de fapt, unică.”. Astfel, este clar motivul din care Turcia accentuează în mod obsesiv faptul că eligibilitatea sa nu mai este controversată, ca este o țară europeană și astfel aparține acestei familii. Este clar, de asemenea, și motivul din care își face cunoscută puternica democratizare și rolul sau bine stabilit de aliat al occidentului în urmărirea pacii și prosperitatii. Totodata, Turcia este îngrijorată că esentialismul fundamental al înrudirii ar putea ridica granițe în calea aderarii. Asa cum Kubicek declara “chiar dacă Turcia îndeplinește toate criteriile politice, ea va fi în continuare o țară mare și musulmană.”

Pe deasupra, idea din spatele integrării europene își are originea în dorința de a împiedica ca ororile din cel de-al doilea Razboi Mondial să se repete: “Legile dreptului sunt fundamentale pentru Uniunea Europeană.”. UE se implică în chestiuni cum ar fi drepturile cetatenilor, asigurarea libertatii, securitații și justiției, precum și în crearea de locuri de munca și dezvoltarea regionala. “UE a adus jumatate de secol de stabilitate, pace si prosperitate”, dar a ramas sensibilă la faptul că “Europa este un continent cu multe tradiții și limbi diferite, dar și cu valori diferite. UE apără aceste valori.” Dar care sunt aceste valori e greu de stabilit.

Chiar dacă în mod selectiv, UE se construiește fără îndoială pe moștenirile republicane și de transformare ale Europei. Dreptul roman și principiile lui Aristotel stau la baza retoricii UE, dar este important de notat faptul că, din momentul în care Grecia a fost admisă în CEE, toate firele culturale și istorice care legau Europa Occidentala au fost considerate ca nefiind importante pentru aderarea la CEE. Era o țară care nu avea un trecut feudal, care nu avea experiența Reformei sau a Evului Mediu, Iluminismului sau Renașterii , așa cum s-a întâmplat în cazul Europei Occidentale. Aici bagajul cultural era diferit și greu. Lărgirea din 2004 a accentuat și mai mult faptul că UE, ca o familie de state, se sprijină pe esența principiilor sistemice, presupuneri normative despre democratie și politică. Astfel, deși Polonia a fost o parte integrantă a istoriei europene pre-moderne, dupa jumatate de secol de comunism și-a construit o cultură politică diferită din punct de vedere calitativ decat cea din Europa occidentală.

Deci “diferențele” Turciei nu ar putea fi considerare niște “bariere esențiale” în calea aderarii. In plus, așa cum a accentuat Ministerul de Externe, Turcia era mai bine pregatită decât multe din statele care au fost acceptate în 2004 și totuși a fost lăsată afară, ridicându-i astfel îndoiala dacă va fi vreodată acceptată.

Pentru ca o identitate colectivă europeana să-și concentreze toate forțele împotriva turcilor, această identitate ar trebui sa existe nu numai ca o legatură culturală împărtașită de toți europenii, ci și ca o identitate activă și conștientă capabilă să dicteze prioritați sau să dirijeze activități. Daca UE poate furniza acest gen de identitate este discutabil. Dar idea este că turcii sunt acum cu Europa, participând la activitățile sale, este importantă pentru securitatea continentului, insa Turcia rămâne în continuare în afara Europei.

Credința că poziția naturală a Turciei este lângă Europa, dar nu aparține cu adevarat continentului ar putea sta la baza sugestiei germane, și anume că Turcia nu ar trebui să devină membra a UE, ci ar trebui să-i fie acordat un statut de partener privilegiat; ar trebui să rămană cu Europa dar nu și a Europei, pentru că Turcia este mai mult decât un vecin, dar nu face parte din “familie”. Aceasta nu este o preocupare nouă. Generații succesive de politicieni din CEE/UE au fost îngrijorați de posibilitatea aderării Turciei. Populatia sa numeroasă și în creștere rapidă părea înfricoșătoare. Deși statul lor este laic, turcii ramân în majoritate musulmani, iar UE îi e teamă să găzduiasca o asemenea diversitate culturală.

Mai mult, Turcia se învecinează cu niște “regiuni problema” și în anumite cazuri, cum ar fi cel al Siriei, aceste granițe sunt foarte slab demarcate. Armata turcă s-a arătat prea agresivă pentru standardele europene atunci când lucrurile au mers prost cu vecinii săi și, de aceea, aderarea Turciei este condiționată de relația cu Grecia, de faptul că cel puțin conflictele intercomunitare trebuie rezolvate. Relatiile bune dintre Grecia si Turcia sunt acum însă o realitate și astfel acest criteriu este de cale de a fi satisfăcut. Rezolvarea chestiunii Ciprului nu depinde doar de bunăvoința guvernului turc ci de cele doua comunitati din Cipru. Cum aderarea la UE a Republicii Cipru nu a fost condiționată de soluția gasită pentru rezolvarea problemei divizării insulei, ciprioții greci au putut să aibă parte de plăcinta proverbiala și să o manânce. Deși ei au votat împotriva planului Annan la referendumul din 2004, spre deosebire de ciprioții turci, UE a decis să abandoneze metoda morcovului și bațului în cazul Republicii Cipru și să primească jumatatea greaca a insulei în Uniune, lăsând ca deznodamântul problemei insulei să fie considerat “problema Turciei”.

Decizia UE să primească Republica Cipru în Uniune înainte ca o soluție să fie gasită și să nu facă același lucru și în cazut Turciei este un posibil indicator a modului în care UE vede Turcia. Insa Turcia este rabdătoare, pentru ca este obișnuită și, mai important, relațiile cu Grecia s-au normalizat și faimoasele criterii de la Copenhaga sunt pe cale de a fi satisfăcute. Totuși, Cominicarea Comisiei din 2004 a găsit multe domenii în care sunt necesare îmbunătățiri și progrese: legea asocierilor, legea curților intermediare și noul Cod Penal. Aceeași comunicare exprimă foarte clar că pregatirile de aderare a Turciei vor dura cel puțin un deceniu și în acest timp, atât Turcia cât și UE trebuie să se schimbe.

Comunicarea din 2004, ca și cele dinainte, solicita reforme și democratizare. Ele solicită respect pentru drepturile omului dar nu întreabă de ce drepturile omului nu sunt o prioritate “naturală” pentru statul turc. Ințelegerea priorităților auto-generate ale statului kemalist ar ajuta europenii să înteleagă viteza reformelor și măsura în care instituțiile pot satisface criteriile de la Copenhaga. Cerințele cu privire la democratizare, respect față de drepturile omului și scăderea implicării armatei în politică reprezintă o serie de premise legate de modelui statului ăi guvernării care nu sunt tocmai potrivite cu cele pe care statul turc le practica de decenii. UE înțelege oare gradul de transformare a valorilor necesar pentru a îndeplini aceste criterii?

4. Legitimitate ca congruența și valorile sistemice ale Turciei

Esența legitimitații sistemice a Turciei, deși permite armonizatea cu aquis-ul, rămane la principii radical diferite de cele pe care UE doreste să le introduca. Pentru a aparține “familiei europene”, Turcia trebuie să sufere un proces radical și dureros de transformare a valorilor, eliberând astfel discursul public de constrângerile jargonului stabilit. Acest lucru va explica multora de ce pentru Turcia drumul spre UE, care implică reforme interne extrem de necesare, este la fel de important ca și destinația.

Turcia are o ideologie de stat oficială clar articulată și foarte contestată, alcatuită din prescriptii practice și dintr-o viziune a viitorului, presupuneri în legatură cu natura societății și scopul politicii, ca și solutii pentru problemele percepute. Cel mai important, aceasta ideologie stabilește cadrul lingvistic al legitimității, prin care este articulat întregul discurs politic și este pusă în scenă toata activitatea politica.

Principiile în funcție de care legitimitatea este cerută și limbajul în care apelurile la legitimitate sunt facute sunt intotdeauna caracteristice societatii date. Legitimitatea este stabilită în concordanță cu principiile și valorile care au rezonanță în societatea în care este cerută. Turcia are un limbaj politic foarte clar definit și aparat, care reflectă o serie de principii esențiale. Nu toate prescripțiile sale însă sunt în acord deplin cu indicațiile UE. Fără îndoială însă, teritoriul legitimității oricărui stat se schimbă, mai ales într-unul care trece prin reforme fundamentale. In cazul Turciei, totuși, mulți agenti din sfera publică spera să evite o schimbare a valorilor, principiilor și scopurilor politice.

Constituția Republicii Turcia se deschide cu urmatoarea afirmație:

“In conformitate cu conceptul de naționalism și reformele ți principiile introduse de fondatorul Republicii Turcia, Atatürk, liderul nemuritor și eroul fără rival, aceasta Constituție, care afirmă existența eternă a națiunii turce, a patriei și unității indivizibile a statului turc, întruchipează […] determinarea de a păzi existența eternă, prosperitatea și bunăstarea materială și spirituală a Republicii Turcia și atingerea standardelor civilizației contemporane ca un membru onorabil cu drepturi egale în familia națiunilor lumii.”

Astfel, republica și întemeietorul său sunt celebrați în același timp. Protecția și glorificarea reformelor lui Atatürk sunt stabilite clar prin Constitutie. Naționalismul, o îmbinare ciudată între primordialism și conceptele laice, este deasemenea celebrat înca din primul rand al documentului. In cel de-al treilea rând vine unitatea indivizibilă a statului turc, o idee centrală pentru kemalisti și mai ales pentru armată și o temă periodică în discursurile politice și în presă. In final, dorința de occidentalizare a kemalismului, plasând Turcia pe un loc cuvenit în familia națiunilor civilizate, este clar exprimată. Inainte ca orice prevedere cu privire la organizarea și funcțiile puterii politice să fie facută, documentul exprimă clar scopurile față de care această putere să fie folosită: să conserve și să promoveze visul lui Atatürk.

Cele “șase săgeti ale kemalismului” au fost exprimate pentru prima data in 1931, la Conferinta Partidului Republican al Poporului (Cumhuriyet Halk Partisi –CHP). Secularismul, republicanismul, naționalismul și protecția reformelor revoluționare sunt în continuare principii prescrise constituțional ale activitatii politice și sunt în continuare aparate de kemalisti. Celelalte două principii, populismul și statismul (ecomomie planificată/dirijată) au fost reinterpretate în mod drastic și abandonate în mare masura în numele nevoilor pragmatice. Populismul s-a pastrat numai ca un limbaj specific politic, în timp ce statismul economic a fost abandonat mai ales în vremea lui Özal. Statismul a supraviețuit numai în masura în care politicienii și cetatenii sunt înclinați să creadă că statul poate și se cuvine să fie prezent și activ în multe sfere ale vietii publice, chiar dacă nu se mai așteapta să fie imboldul principal al activitatii economice și culturale.

Articolul 5 al Constitutiei exprimă faptul că: “Telurile și datoriile fundamentale ale statului sunt să păzească independența și integritatea ntiunii turce, indivizibilitatea țării, republica și democrația.” Chiar și după vaste reforme, protecția unității statului și lupta împotriva amenințărilor interne și externe furnizeaza motive suficiente pentru suspendarea drepturilor și libertătilor în numele binelui national.

In articolul 24 se specifică că educația va fi dirijată în funcție de principiile și reformele lui Atatürk și, în acelasi timp, ținând cont de civilizația occidentala. Articolul 58 accentueaza responsabilitatea statului de a creste tineretul tarii tinand cont de valorile republicane, stiinta contemporana si de reformele lui Atatürk. Articolul 68 exprima faptul ca partidele trebuie sa respecte principiile integritatii indivizibile a statului-teritoriului-natiunii, secularismul si republicanismul. Juramantul pe care îl depun membrii parlamentului si presedintele republicii accentueaza aceleași teme.

Chiar dacă Atatürk a murit in 1938, în opt decenii de istorie republicană în Turcia, scopurile pe termen lung ale sistemului, valorile sale politice esențiale și limbajul corespunzator au arătat o elasticitate uimitoare. Scopurile, obiectivele și problemele pe termen scurt au variat foarte mult, dar efectul întamplărilor de zi cu zi asupra jorgonului politic sau intereselor cheie în politicș s-au circumscris. Un motiv pentru acest lucru ar fi acela ca kemalismul, în mare masură, a funcționat. Acesta este agentul prin care Turcia a apărut dintr-un imperiu prabușit, a scăpat din grearele puterilor coloniale și a unui tratat nedrept. Kemalismul a ajutat Turcia să navigheze pe ape nesigure în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial și mai ales în timpul Războiului Rece. In mitologia populară, în cărți pentru copii cum ar fi “Atatürk Destani” (“the Atatürk Epic”) până la lucrări academice cum ar fi cea a lui Kili, Atatürk este perceput ca fiind cel care a salvat țara și i-a redat demnitatea, independența și măreția. Mulți dintre intelectualii, judecatorii, politicienii și demnitarii turci cred în kemalism. Până la reformele lui Erdoğan, căile legale pentru păstrarea puritații kemaliste erau celebre. Chiar și după astfel de reforme importante, puritatea kemalismului este încă protejată prin lege și prin sensibilitatea multor turci, mai ales a celor care trebuie să interpreteze și să implemeteze reformele.

Aderarea la UE nu solicită numai o legislație a drepturilor omului mai buna și un rol limitat pentru armata, pentru că pentru ambele au fost elaborate deja legi. Mai degraba aderarea solicită, deși nu o cere în mod deschis, ca sursele și manifestările legitimității în politica turcă să se schimbe. Ar putea cadrul normativ curent din politica turcă să accepte o astfel de schimbare? Atunci când primul ministru Erdoğan a declarat că destinația e la fel de importantă ca și drumul ce trebuie parcurs se putea referi la un instrument extern, și anume aderarea la UE, care să ajute la revizuirea nu numai a suprastructurii instituționale a statului turc ci și a valorilor și viziunilor sale definitorii, pe scurt sursele și metodele sale de legitimitate?

5. Prețul integrării în UE : transformarea valorilor

Kubicek declara că, pentru multe state care se străduiesc să intre în Uniunea Europeana, condiționalitatea este cel mai adesea impulsul în calea democratizării. Cu alte cuvinte, aderarea la UE a devenit “morcovul” și democratizarea depinde aproape în întregime de bunăvoința Uniunii de a folosi “bățul”, refuzând astfel aderarea dacă criteriile nu sunt îndeplinite. Aceasta atrage pericolul pe care Kubicek îl numește neinternalizarea normelor din partea elitelor care ar urmari să realizeze politici de democratizare din dorința “de a mânca morcovul”.

In cazul Turciei lucrurile nu sunt așa de simple. In loc să reformeze, pur și simplu, politica internă pentru a atinge scopurile externe ale aderarii la UE, aici se folosește această aderare pentru a modela politica internă, a “democratiza” politica într-un stil non-kemalist. Se poate susține că rezultatul net este același și că diferența este prea subtilă ca să conteze. Ar conta dacă, de exemplu, scopul principal nu ar fi aderarea la UE ci să se circumscrie armatei. Sau mai rau, sa renunțe la laicism.

Drumul spre aderare a Turciei a început bine prin adoptarea Programului Național pentru adoptarea Acquis-ului. Prin acesta, Turcia încearca, cel puțin formal, să acționeze cu rapiditate în direcția satisfacerii criteriilor.

Rezultatele eurobarometrului au dezvaluit ca majoritatea turcilor sunt pro-UE, insa o minoritate insemnata ramane banuitoare si tematoare. Parerile persoanelor publice raman divizate; unora le e teama de pierderea suveranitatii, altii isi doresc adererea la UE dar deplang concesiile care trebuie facute, pe cand altii considera ca procesul a durat deja prea mult si atitudinea europenilor este prea respingatoare. Academicieni cum ar fi Kili acuza UE ca a incercat sa submineze esenta statului turc incercand sa impuna statutul de minoritate kurzilor din Turcia, care din punct de vedere istoric, politic si cultural nu sunt o minoritate, ci constituie un segment important al populatiei, cu care populatia turca a trait laolalta mii de ani. Altii au comparat cerintele UE cu amenintari asupra securitatii.

In ultima instanta, modelul politic si al suveranitatii Turciei si cel pe baza caruia sunt schitate criteriile UE difera extrem de mult. Aceasta neconcordanta nu a fost luata in considerare de reformatorii turci si in timp ce europenii de agita ca viteza reformelor ar determina neinternalizarea normelor, ar fi mai bine sa atraga atentia ca reformele schimba treptat nu numai legile si institutiile ci si modelul statului.

Astfel, victoria AKP in alegerile din 2004 au intarit pozitia lui Erdogan, dar el inca nu este in pozitia sa discute reformele din inima statului pentru ca reformele lui Ataturk sunt aparate constitutional. Astfel, Erdogan vorbeste despre republicanism, laicism si proiectul de modernizare occidental in cel mai autentic stil kemalist. Dar el foloseste acest limbaj pentru a se referi nu numai la traditia republicana a Turciei, ci si la democratizarea sprijinita de UE; el foloseste “laicismul” pentru a se referi la traditia de laicism agresiv a Turciei, cat si la o perceptie individualista a libertatii de expresie. Astfel, Erdogan a dat limbajului politic kemalist un nou sens, fara sa fi inventat alti termeni. Pentru multi, in special sustinatori AKP, aceasta modificare a intelesului este invioratoare si mult intarziata. Pentru kemalisti insa, este periculos pentru ca nimeni nu stie scopul real sau daca acesta are o agenda reactionara ascunsa.

In timp ce limbajul politic ramane in mare masura acelasi, setul de principii prin care legitimitatea este ceruta este clar diferit in traditia kemalista si modelul UE. De aceea, tensiunea dintre kemalism si modelul de stat al UE trebuie tratata in termenii transformarii de valori pe care o implica. In acest sens, intrebarile care se ridica ar fi urmatoarele: poate Turcia să îndeplinească criteriile de la Copenhaga și să-l slăvească în continuare pe gloriosul lider în clauzele din preambulul Constitutiei sale? Poate Turcia într-adevar să elaboreze legi cu privire la libertatea de exprimare și conștiință atâta vreme cât în inima statului încă mai are influență o ideologie oficială? Turcia se confrunta cu o dublă dilema: cea internă, legată de natură, limitele și flexibilitatea republicii seculare și cea externă și anume, păstrarea balanței între suveranitate și independență pe de o parte și calitatea de membru a lumii de pe altă parte.

Exista în interiorul statului o serie de tensiuni în legatură cu valorile pe care procesul de reforma le-ar submina. Astfel, într-o țară în care unitatea și integritatea, atât la nivel national, cât și teritorial, reprezintă principii aparate prin Constitutie, individualismul cerut de UE în protecția minorităților este cel putin neobisnuit, daca nu suspect. Harun Arikan crede ca trebuie să ținem cont de cel puțin două lucruri atunci când punem în discutie problema drepturilor omului. In primul rand, limitele acceptabilității și natura “practicilor standard”, in special in anii 1980 si 1990 trebuie privite in contextul luptei statului turc impotriva PKK. El crede că, violarea drepturilor omului este în stransă legatură cu problema kurdă. Mai mult, consideră ăa Turcia nu s-a schimbat în timp. In timp ce restul lumii s-a departat de statul unitar, apropiindu-se de modelul pluralist de organizare socială, Turcia a insistat în pastrarea unității și indivizibilității. UE s-a schimbat deasemenea, devenind o entitate politica, pentru care compatibilitatea tehnica si financiara nu mai este suficienta. Reformele implementate acum in Turcia vor forta modelul de stat sa se modifice in mod drastic, sa abandoneze in masa valorile sistemice ale Turciei. Exista o dezbatere foarte aprinsa in legatura cu urmatoarea problema: acest tip de schimbare dramatica este posibila fara ca modelul actual al statului sa fie inlocuit in intregime de unul nou?

Dilema integrarii noilor prioritati si teluri intr-un sistem de valori existent nu este unica in Turcia. Turcia, decat sa incerce sa combine doua seturi de prioritati, a ales un set nou, democratizarea si europenizarea inlocuind interesele anterioare cu modernizarea si occidentalizarea. Acest proces insa nu este simplu. Asa cum am aratat mai devreme, modelul statutlui kemalist înca mai constituie baza întelegerii în Turcia. Academicieni si politicieni, chiar dacă nu tocmai kemalisti, s-au nascut și au crescut și astfel au internalizat aceasta tradiție care valorifică anumite lucruri în detrimentul altora. Ei nu vor accepta niciodată ca turcii nu valorizează drepturile omului. Totuși, în numele institutionalizării drepturilor omului în legislație, Turcia trebuie să abandoneze prioritățile pe care le valorizează și anume percepția organică a societații și formularea colectivistă a binelui social. Chiar dacă legile necesare sunt adoptat, chiar dacă în mod oficial puterea armatei este limitată, cultura politica nu poate fi schimbată prea ușor.

Reformatorii încearcă să schimbe treptat modelul statului fară să-l atace în mod deschis, dar, în ultimă instanță întrebarea care se ridică este urmatoarea: este posibil acest lucru?

“Democrația conservatoarea” a lui Erdoğan încearca să facă acest lucru posibil, arătându-se a fi în favoarea deschiderii fata de standardele si organizatiile internationale. Insa “democratia” pare a se referi mai degraba la “biletul” care ar conduce Turcia spre proiectul de modernizate global și mai puțin la caracteristicile republicii. Aderarea la UE implica un proces de transformare a valorilor care trebuie să fie conștient și deschis articulat. Schimând practicile și sperând ca astfel cultura se va schimba și ea, nu susține tipul de schimbare pe care Uniunea îl asteapta din partea Turciei. Asa cum Grabbe declara “negocierea” este un termen înșelător, “UE este un partener dificil, aspru și inflexibil; 95% din agenda sa este fixă, neclintită”; UE dictează, nu negociază. Dacă Turcia vrea să se integreze, trebuie să se supună.

In teorie, integrarea în UE nu înlocuiește politica nationala, ci introduce doar înca un nivel de activitate politică, o platforma pentru cooperarea și comunicarea dintre state. Dar în Turcia, potrivirea funcțională dintre cele doua niveluri ale politicii este dificilă. De aceea, modelul statului trebuie să se schimbe pentru a fi compatibil cu această nouă platformă. Schimbările sunt profunde. Problema este aceea de a menține esența sistemului politic turcesc și totodată de a fi compatibil cu cerințele Uniunii. Rămâne de vazut dacă poate kemalismul să se modernizeze într-un fel care să-l facă compatibil cu calitatea de membru a UE sau dacă este necesară o schimbare a paradigmei politice.

Hughes afirma că, deși aderarea este puternic susținută de turci, nimeni nu este într-adevăr sigur de ce implică această integrarea. Aderarea este fără îndoială o noțiune abstractă, dar mulți turci nu realizează măsura în care statul lor trebuie să se schimbe pentru ca procesul de reforma să se încheie și reformele să fie implementate corect și durabil. Ciocnirea dintre valorile sistemice este evidentă, iar Comunitatea Europeana percepe implementarea noilor legi ca fiind lipsită de entuziasm. In realitate, implementarea nu este șovăitoare, ci organismele și instituțiile nu sunt încă reformate. Valorile prin intermediul cărora noile legi trebuie aplicate nu s-au schimbat înca pe deplin și este nevoie de mai mult decat o inginerie instituțională pentru a realiza acest lucru.

CAPITOLUL III

TURCIA ȘI UE : NEDESPĂRȚITE DAR NICI UNITE

1. Introducere

Declarațiile și deciziile instituțiilor europene de-a lungul timpului au lasat impresia unei mari solidaritați. Turcia va fi primită in UE de îndată ce va satisface toate criteriile aderării. Dar această afirmație ascunde faptul că multe guverne europene au manifestat în timp ambiguități cu privire la ambițiile europene ale Turciei și au ridicat astfel întrebări în legatură cu aderarea Turciei. Au fost aduse o serie de argumente, începând de la mărimea și înapoierea socio-economică a țării și încălcarea drepturilor omului până la costurile probabile și amenințarea imigrației necontrolate. Totuși, principalul motiv al ezitarilor – diferențele societale și culturale, folosite ca eufemisme pentru dimensiunea religioasa – a fost exprimata cu reținere. În ciuda acestor rezerve, importanța strategică a Turciei pentru Europa și dorința de a păstra relațiile apropiate au câștigat de fiecare data și fiecare guvern european a fost de acord în acest sens. Turcia însă niciodata nu a lăsat nicio îndoiala în legatura cu orientarea sa europeană. Totuși, turcii s-au plâns de persistența unor sentimente negative cu privire la țara lor și de faptul că așa-numitul “spirit de cruciat” al secolelor trecute nu a dispărut pe deplin. Folosind cuvintele lui Ataturk, “Occidentul a avut întotdeauna prejudecăți față de turci, dar turcii s-au îndreptat întotdeaua spre Occident.”

Există o corelație intrinsecă între identitate, granițe, obiectivele, structura și finalitatea procesului de integrare. Actuala lărgire a sporit divergențele din UE și ar putea avea efecte daunătoare în probleme precum deficitul democratic și apartenență deoarece diversitatea din ce în ce mai mare și diversele forme de guvernare ar adînci problema legitimității sau lipsa unei sfere publice europene.

Uniunea se află la o răscruce și nu mai poate amâna prea mult dezbaterea în legătură cu granițele și identitatea UE. Europa trebuie să definească ce înseamnă a fi “european” pentru a trage o linie între “cei care aparțin” și “cei care nu aparțin”, pentru a face posibilă astfel o organizare politică legitimă democratică și delimitarea bazată pe solidaritate și incredere reciprocă.

Pe de altă parte însă, se poate susține că un proces de integrare cu o finalitate deschisă și cu o structură constitutională flexibilă și în evoluție nu necesită granițe clar definite și o identitate non-exclusivă și flexibilă. O definire exclusivă a granițelor și identitătii ar putea slăbi legitimitatea și eficiența procesului de integrare. O astfel de încercare ar putea zădărnici procesul și ar priva Uniunea de posibilitatea de a se adapta provocărilor și cerințelor unei lumi globalizate și să se transforme în funcție de acestea.

Este astfel o provocare pentru UE să mențină balanța între unitate și diversitate, coerentă și flexibilitate. Făcând abstracție de pozițiile adoptate în legătură cu finalitatea procesului de integrare, există cateva intrebări în legatură cu identitatea politică colectivă din Europa.

În acest capitol voi încerca să investighez impactul unei viitoare aderări a Turciei la UE, o încercare de a sublinia posibilitatea de a realiza motto-ul Uniunii “unitate în diversitate” într-un context în care diversitatea este sporită atât de mărimea presupusului membru, cât și de percepția că este un caz special datorită însușirilor diferite ale identității sale. Studiul subliniază un cerc vicios în sensul că viitorul UE este legat de decizia fața de Turcia, în aceeași masură în care decizia sa față de Turcia depinde de viitorul său design.

Intrebarea la care voi încerca să raspund este următoarea: este Turcia tratată la fel cu celelalte state candidate? Dacă răspunsul este negativ, atunci de ce Turcia, și nu și alte state candidate sunt tratate ca un test fundamental pentru realizarea motto-ului Uniunii “unitate în diversitate”?

În primul rând, o astfel de afirmație se bazează pe faptul că Turcia este implicată într-o relație specială cu UE chiar de la început. În al doilea rând, pentru că acest candidat este perceput de statele membre ca fiind “diferit”. Aderarea Turciei la UE nu ar lărgi numai aria, proporțiile, competentele și populația UE ci, mai mult, “ar schimba modul în care alții o percep în prezent – ca o entitate bogată, occidentală, iudeo-creștină”. Așa cum sugera Christopher Hill “acesta ar putea fi un lucru bun; ceea ce era clar este faptul că efectele interne și internaționale ale intrării Turciei nu vor fi neutre”.

Aderarea Turciei ar avea repercursiuni profunde atât pentru UE, cât și pentru Turcia. După cum afirma Buzan și Diez, relațiile dintre Turcia și UE sunt foarte importante datorită faptului ca “sunt fundamentale pentru evoluția viitoare a formei politice și identității Turciei și UE deopotrivă”.

O țară a cărei teritoriu este în mare parte în Asia, care are o populație musulmană – o populație care conform tendințelor demografice pare să devină cea mai numeroasă în cateva decenii – a determinat mulți europeni să susțină că Turcia nu este o “tară europeană”. Mai mult, Valery Giscard d’Estaign, fostul președinte al Frantei, declara într-un interviu publicat în Le Monde la 9 noiembrie 2002 că “Turcia nu poate fi admisă ca membru a UE pentru că este asiatică”. Potrivit lui Giscard, ar fi “sfârșitul UE dacă Turcia ar intra”. Asa-numita cultură “islamică” a Turciei, alaturi de faptul că 95% din teritoriul său se află în Asia ar trebui să împiedice această întrare.

Poate UE să-și adâncească integrarea economică și politică, să-și întărească legitimitatea socială și democratică, să construiască o identitate politică colectivă, să-și atingă obiectivele și în același timp să absoarbă o țară ca Turcia? Poate UE sa aibe legături cu o țara așa de mare și de săracă care se află la periferia geografică a Europei și care este percepută ca fiind diferită din punct de vedere cultural? Este mărimea și înapoierea economică, socială și politică problema principală? Sau împotrivirile își au originea în divergențele dintre identitatea europeană și cea turcă?

Acestea sunt întrebări legitime care solicită o examinare profundă a relațiilor dintre Turcia și UE și a identităților lor. Aici însă, îmi voi limita analiza la răspunsurile la urmatoarele întrebări fundamentale: Este Turcia la fel ca celelalte state candidate, făcând abstracție de problemele legate de mărimea sa, mărimea suprafeței, populației, mărimea problemelor economice, politice și sociale sau este acest candidat perceput ca fiind în mod fundamental diferit prin identitatea sa, astfel încât integrarea sa la UE ar amenința viabilitatea proiectului de creare a unei identități politice colective? Este într-adevar UE caracterizată prin “unitate în diversitate”, obținându-și legitimitatea din pluralitatea sa sau ar trebui să-și limiteze diversitatea pentru a-și păstra guvernarea consecvența și democrația atunci când se pune problema includerii “altuia semnificativ”?

În acest context, în prima parte a acestui capitol, mă voi referi, pe scurt, la problemele pe care le ridică un candidat precum Turcia față de stabilitatea și viabilitatea guvernării europene având în vedere mărimea sa. Pentru a face acest lucru, îmi voi imagina că turcii nu au diferențe culturale fundamentale față de majoritatea populațiilor statelor europene sau că europenii îi percep ca fiind asemănători. În acest mod voi putea testa principala ipoteză conform căreia mărimea nu este principala problemă care cauzează atitudinea ambivalentă sau chiar negativă a europenilor față de aderarea Turciei. Aceasta constituie mai degrabă o scuză politică. În a doua parte a acestui capitol, pentru a demonstra atitudinea diferită a UE în raport cu statele candidate am recurs la o comparație între atitudinea Uniunii fată de Turcia și cea fața de Polonia, un stat care înainte de a începe negocierile de aderare se afla la un nivel similar de dezvoltare cu cel al Turciei.

2. Condiționalitatea aderării la UE

Potrivit articolului I-58 al Constituției Europene “Uniunea trebuie să fie deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile din Articolul I-2 și se angajează să le promoveze impreună”. Valorile la care se referă Articolul I-2 sunt “respect față de demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, legile dreptului și respect pentru drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate în care pluralismul, non-discriminarea, toleranța. Justiția, solidaritatea și egalitatea dintre femei și bărbați este predominantă.”

Astfel, criteriul fundamental pentru admiterea în UE este acela de a fi european, așa cum este definit în Tratatul de la Roma. Dacă acesta este sau nu un criteriu geografic este discutabil. Acesta este motivul din care întrebări cum ar fi dacă Turcia este suficient de europeană pentru a intra în UE rămân deschise. Evoluțiile din anii ’60-’70 au adăugat mai multe condiții ce trebuie satisfăcute de statele candidate: apărarea democrației și respectarea drepturilor omului. Tratatul de la Maastricht a adus alte condiții. În final, Consiliul de la Copenhaga din iunie 1993 a adunat toate aceste cerințe, clarificând ceea ce UE așteapta de la statele candidate. Astfel, pentru a fi membru a UE, este necesar ca statele să îndeplinească sau să poată îndeplini criteriile definite și stabilite la Summitul Consiliului European de la Copenhaga: primul, statul candidat trebuie să dobandească stabilitatea instituțiilor democratice care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectul pentru și protecția minorităților (criteriul politic); în al doilea rând, existența unei economii de piață funcționale, ca și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și fortelor pieței în cadrul Uniunii (criteriul economic); și, în final, cel de-al treilea criteriu, calitatea de membru presupune abilitatea candidatului să accepte o serie de obligații în legătură cu adeziunea la scopurile politice, economice și monetare ale uniunii (așa-numitul criteriu Acquis Communautaire).

Mai mult, la Copenhaga, UE a introdus o “clauză de integrare” ca și un al patrulea criteriu: “Uniunea să fie pregătită să accepte noi membrii menținând ritmul integrării”. Observăm astfel contradicția dintre, pe de o parte, o serie de criterii clare și pe de altă parte o declarație de administrare a granițelor Europei pe baza implicațiilor politice (și nu a celor geografice, istorice sau culturale). Identitățile sunt dobandite în timp, iar valorile sunt alese. In consecință, granițele Europei au fost și sunt variabile: acum mai puțin de un deceniu, aderarea Serbiei la UE era de neconceput. În mod similar, acum câtiva ani, a devenit posibil și pentru Ukraina să adere. Rusia, care este eligibilă, nu aspiră la statutul de candidat. Granițele Uniunii și procesul de lărgire va fi dirijat politic deoarece perspectiva aderării este cel mai puternic și folositor instrument de politică externă pe care UE îl poate exercita. A renunța încă de la început la așternerea unei ordini bazate pe democrație, piața liberă și respectarea drepturilor omului la periferiile sale ar fi incompatibil cu vocația și sensul istoric al procesului de intregrare. Astăzi, mai mult ca niciodată, definirea granițelor este un exercițiu politic care trebuie administrat înțelept și precaut.

Astfel, din 1993, statele candidate sunt evaluate pe baza aceluiași set de criterii de la Copenhaga. Singurul mod de a intra in Uniune este acela de a demonstra Comisiei că aceste condiții sunt satisfăcute. Aceasta este esența condiționalității. Totuși, condițiile de aderare definite la Copenhaga s-au dovedit a fi suficient de vagi pentru ca, Comisia Europeană și statele membre să acționeze conform voinței lor. Astfel, în procesul de integrare a Ciprului, UE era gata să permită accesul întregii insule, chiar dacă partea nordică nu a încercat să îndeplinească cerințele de aderare. Mai mult, absența unui plan economic predefinit, dificultățile care îsi au originea în schimbările rapide ale conținutului acquis-ului și natura subiectivă a ceea ce democrația ar trebui să cuprindă, au condus la apariția unor îngrijorări în legătură cu sinceritatea UE față de aderarea Turciei.

3. Impactul aderării Turciei : relevanța mărimii

Rațiunea care stă la baza căutării unor granițe fixe este aceea că, după integrarea candidaților actuali, Uniunea ar ajunge la o mărime abia controlabilă și integrările ulterioare ar primejdui funcționarea eficientă a Uniunii.Lărgirea reprezintă o provocare pentru guvernarea democratică și eficientă a UE în mai multe privințe. În primul rând, se referă la transformarea noilor state membre și adaptarea lor la sistemul de guvernare supranațional. Pentru a realiza tranziția și adaptarea lor la politicile, procedurile și mentalitatea UE fără a pune în pericol buna funcționare a sistemului, statele nou-venite trebuie să fie “europenizate” și “democratizate” înainte de aderare. Angajarea într-o organizație politică, cum este UE, necesită adeziunea la anumite principii, un minim fundamental care să susțina coerenta și stabilitatea.Pentru UE aceste principii au fost stabilite prin articolele Tratatului legate de această chestiune și prin criteriile de la Copenhaga. De fapt, statele care intră trebuie să satisfacă criterii mult mai rigide față de statele deja membre și motivul este dublu. În primul rând, caracterul dinamic al procesului de integrare și cerințele sale în dezvoltare continuă silește noii membrii să satisfacă criterii mai riguroase. În al doilea rând, posibilitatea ca noile state să pună în pericol stabilitatea, coerentă și balanța existentă este considerată a fi mai mare. Au realizat noii-veniți suficiente progrese democratice? Există riscul ca admiterea lor să conducă la eroziunea practicilor democratice din Uniune? Aceste întrebări sunt justificate dacă luam în considerare timpul necesar unei democrații funcționale să se înrădăcineze în instituțiile sale, în societatea civilă și, cel mai important, în mentalitatea și cultura democratică.

Mai important este faptul că lărgirea și creșterea populației și teritoriului UE implică pericolul mutării guvernanței democratice mai departe de cetățeni, atâta timp cât mai mulți cetateni înseamnă mai puține șanse pentru o participare semnificativă. Astfel, Weiler susține că cu cât mai mare va fi marimea unitații, cu atât mai mare va fi pericolul să se micșoreze “nivelul de control al fiecărui individ în cadrul granițelor politice redesenate”, chiar dacă Uniunea ar adopta aceleași structuri institutionale și ar realiza condițiile care ar duce la o guvernare democratică funcțională, așa cum sunt în statele naționale.

Relevanța participării cetățenești, a fiecarui cetățean individual va scădea cu cât numărul cetățenilor va crește. Mai mult, democrația solicită drepturi cetățenești egale, însă greutatea votului fiecărui cetătean nu este egală în UE. Aceasta este o trăsătură a tuturor sistemelor federale și semi-federale.

Este bine-cunoscut faptul că unitățile mici și omogene permit un mai mare control democratic și participare, însa eficacitatea sistemului este limitată datorită problemelor cu care se confruntă acestea în implementarea deciziilor luate în mod democratic și în realizarea rezultatelor dorite. Așa cum susținea Robert A. Dahl, participarea cetățenilor trebuie suplimentată de “eficacitatea sistemului”.

O Uniune mai mică ar fi una în care cetățenii pot participa, influența și controla luarea deciziilor în mod democratic mai eficace. Însă implementarea reală a acestor decizii ar putea fi zădărnicită de dinamica și evoluțiile externe. Dimensiunile sistemului, prin urmare, ar putea afecta într-un mod nefavorabil legitimitatea internă și ar avea un efect pozitiv asupra legitimității externe. Mai mult, unitățile mai mici înăbușesc diversitatea și diferența mai ușor decât unitățile mari. Cu cât unitatea de guvernare este mai mare, cu atât este mai mare și probabilitatea să avem mai puțină omogenitate și mai multă diversitate. Minoritățile și identitățile diferite au în general posibilitatea de a-și exprima mai ușor pozițiile și de a participa la procesul democratic în unități mai mari.

Cheia problemei Uniunii este echilibrarea balanței dintre participarea democratică și eficacitatea sistemului, luând în considerare scopurile și obiectivele principale ale integrării europene. De exemplu, comerțul, politica externă și de securitate ar avea mai multe beneficii într-o UE mai mare, în timp ce la nivelul politicilor redistributive ar putea avea efecte nefavorabile, iar alegerea nu este ușoară.

Problemele de legitimitate și guvernare democratică a UE nu au început o dată cu lărgirea; ele au existat de la începutul procesului de integrare. Problema mărimii Turciei trebuie analizată și din această perspectivă. Diferența dintre o unitate alcatuită din o suta de milioane, doua sute de milioane sau cinci sute de milioane de cetățeni nu este așa de semnificativă atunci când vine vorba de guvernare democratică legitimă.

UE trebuie să-și revizuiască guvernarea și să se conformeze idealurilor democrației liberale, oferind soluțiile inovative potrivite pentru cerințele unui proces de integrare sui-generis și flexibil, indiferent dacă Turcia devine sau nu membră a sa.

Ceea ce este important aici este dilema dacă valoarea adăugată prin includerea unei țări ca Turcia pentru binele comun și obiectivele procesului de integrare ar justifica pierderea “importanței specifice a influenței politice, în nivelul de control al fiecărui individ”. Lărgirea i-a oferit Uniunii o ocazie unică de a-și modela mediul exterior și prin aceasta să-și sporească eficacitatea, deci problema este acum să găsească, cai pentru sporirea guvernării legitime, apartenenței și participării publice.

Care ar fi impactul Turciei asupra structurii instituționale a UE, asupra mecanismului de luare a deciziilor și politicilor, asupra balanțelor și compromisurilor dintre diferite tipuri și niveluri de interese – transnaționale, naționale, regionale, locale, economice, culturale, sociale etc – din Uniune? Această întrebare necesită o analiză de impact profundă și multidisciplinară care nu poate fi tratată în limitele acestei lucrări. Este suficient să subliniem că mărimea țării și problemele sale economice, sociale, politice și juridice ar avea cu siguranță un impact imens asupra democrației și eficienței guvernanței europene.

Așa cum se știe, mărimea este un factor important în determinarea impactului politic și influenței statelor membre datorită rolului său în alocarea locurilor în Parlamentul European și, mai important, greutatea voturilor într-o procedură de vot prin majoritate calificată în Consiliul European. Numărul de membrii ai Parlamentului European din partea Turciei și greutatea acestei țări în votul prin majoritate calificată în Consiliu ar conduce la devenirea Turciei unul din membrii cheie ai Uniunii. În special datorită schimbării în sistemul de votare cu o majoritate calificată introdus prin Tratatul de la Nisa și apoi prelucrat în Tratatul Constituțional, aderarea unei țări mari și dens populate precum Turcia ar avea consecințe importante. Mai mult, includerea Turciei ar avea consecinte profunde asupra dihotomiei și balanței dintre mare și mic, state bogate / state sărace, centru/periferie, nord/sud, orient/occident, ceea ce va avea un efect semnificativ asupra procedurilor de luare a deciziilor. Negocierile și compromisul, consensul și dezacordul, echilibrul intereselor și pozițiilor vor necesita o nouă concepție și noi considerații.

Un astfel de impact, oricât de profund, va fi deasemenea limitat. Indiferent de cât de mare este un stat membru, nu are puterea să dicteze prioritățile propriei politici altora; compromisurile și cautarea consensului au fost întotdeauna fundamentale în procedurile de luare a deciziilor în UE. Este un argument contestabil acela de a sugera ca o țara care îndeplinește criteriile de aderare și poartă negocieri de aderare reușite, care este o parte a guvernării europene de mai bine de 40 de ani datorită relației de asociere și Uniunii Vamale, nu ar fi capabilă să se adapteze necesității distribuirii suveranității și cautării consensului, care sunt necesare pentu funcționarea eficientă a sistemului, o dată ce devine membră.

Nu este plauzibilă nici presupunerea preferințelor, atitudinilor sau priorităților unei țări ca Turcia înainte ca ea să devină membru deplin ca rezultat al faptului că a fost transformată în mod corespunzător datorită unui proces de aderare lung și dificil. Întrebarea este dacă este o divergență de interese naționale și lineare între mare și mic, membrii bogați și săraci și dacă se poate prevedea dacă Turcia va lua parte la fiecare subiect în așa fel încât să încline balanța în Uniune într-o parte sau alta. Astfel de analize și predinții însa ar putea fi contraproductive. Turcia este o țară dinamică și complexă, iar atitudinile și răspunsurile sale la probleme viitoare, necunoscute ale Uniunii nu pot fi prezise dinainte. În acest context, poziția Turciei față de ocupația americană în Iraq ne oferă un exemplu revelator.

Mai mult, Johan P. Olsen sugerează ca, lărgirile anterioare ale procesului de integrare ilustrează că “integrarea sistemului, în termenii unor instituții formale comune, entități și politici și diversitatea entităților componente nu este în mod necesar negativă […] noii membrii au adus preocupări și politici care au întărit și nu au slabit integrarea.” Acesta ar putea fi și cazul Turciei.

Dacă suspiciunile în legătură cu compatibilitatea Turciei cu mentalitatea și procedurile Uniunii nu-și au originea în mărimea și problemele specifice ale țării, ci în caracteristicile sale individuale, distincte și diferențele sale față de restul Europei, aceste probleme reprezintă o scuză politică pentru excludere.

4. Noii veniți din periferia Europei, chestiunea identității europene și viitorul Europei : semnificația cazului Turciei în contextul aderării Poloniei

Comparația dintre Turcia și Polonia, un membru nou al UE de la periferia sa estică, ne permite să privim chestiunea aderării Turciei la UE dintr-o perspectivă mai potrivită. Experiența poloneză este interesantă din mai multe privințe. Prima concluzie importantă pe care o putem trage din experiența Poloniei se referă la impactul dramatic pe care o perspectivă ferma cu privire la aderare o poate avea în transformarea unei societăți aflate în tranziție, mai ales în stabilirea unei economii de piață și a unei ordini democratice durabile.

Iesind dintr-o perioada prelungită de comunism, Polonia a făcut progrese rapide atât în domeniul economic, cât și în cel politic. Regimul democratic fragil de la începutul anilor ’90 a fost consolidat, iar în domeniul economiei, în ciuda dificultăților, reformele au înaintat repede. La mijlocul anilor ’90, Polonia era în cursul unei creșteri economice rapide, atrăgând multe investiții străine și scăpând de crize financiare costisitoare, cum au fost cele cu care s-a confruntat Turcia. În mod clar, succesul experienței Poloniei nu poate fi explicat făcând referire doar la rolul UE. Totuși, mulți observatori sunt de acord că, UE, prin angajamentul său față de Polonia și stimulentele asociate cu implementarea criteriilor de la Copenhaga, a influențat în mod decisiv procesul de schimbare. Din acest punct de vedere, Turcia a fost exclusă dintr-un înterg șir de programe de cooperare finanțate de UE, care au reprezentat esența strategiei de pre-aderare a celorlaltor state candidate. În acest sens, o importanță foarte mare o au diferitele programe care leagă Uniunea de statele candidate. În ultimele decenii, Turcia a fost exclusă dintr-un întreg șir de inițiative pan-europene (proiecte de infrastructură, mediu, rețele de transport și comunicații) care au fost disponibile statelor candidate din Europa Centrala și de Est.

Experiența poloneză ridică, deasemenea, întrebări legate de imparțialitatea tratamentului UE față de statele de la periferia sa estică. Fără îndoială, Polonia sau alte state precum Ungaria sau Republica Cehă au beneficiat de un tratament mai bun din partea UE. Uniunea a fost mai receptivă față de state cum este Polonia, deși, și ea este o țară mare. Posibilele implicații negative ale marimii, migrației, impactul disproporțional asupra instituțiilor reprezentative ale Comunității erau prezente și în cazul Poloniei. Totuși, din motive culturale și istorice, UE era mai pregătită să primească Polonia.

Considerațiile geo-politice, cum ar fi crearea unei granițe sigure împotriva unui potențial expansionism sovietic și considerațiile economice legate de relocalizarea investițiilor și expansiunii piețelor au constituit, de asemenea motive importante pentru UE.

Însă o influență fundamentală au avut considerațiile legate de identitate. A aparut un anumit consens în interiorul Uniunii, ca Europa are o anumită responsabilitate să ajute aceste țări și să le faciliteze procesul de “reîntoarcere în Europa”. Spre deosebire de cazul Poloniei, UE a fost mult mai puțin receptivă față de aderarea Turciei, în ciuda relațiilor formale de câteva decenii. Până în 2004, UE nu a înaintat nici un angajament verosimil față de Turcia. Semnalele trimise erau deseori ambigue. Stimulentele materiale care însoțesc conditiile UE nu au existat până de curând, accentuând contrastele față de atitudinea Uniunii față de Polonia, care a beneficiat de resurse importante din partea UE în drumul său de aderare.

Spre deosebire de Polonia, Turcia a fost prinsă multa vreme în cercuri vicioase datorită lipsa unui angajament ferm și a semnalelor ambigue din partea Uniunii. Acestea au întarit coaliția anti-reformistă, blocând reformele economice și politice. Numai dupa o întârziere considerabila a fost capabila Turcia să facă tranziția spre reforme similare, democrație și creștere ecomomică.

În prezent accentul este pus asupra impactului pe care îl are UE în statele de la periferia Europei, subliniind beneficiile care rezulta din procesul de “europenizare” instituționalizată. Însă cauzalitatea nu este îndreptată doar dinspre UE spre periferia Europei, ci și invers. State mari și importante din punct de vedere strategic, cum sunt Polonia și Turcia, pot să nu fie influențate de UE, dar vor avea în mod inevitabil impact asupra viitorului proiectului European. Polonia a fost implicată în mod activ în dezbaterea constituțională, chiar dacă nu avea voie să participe la procesul de luare a deciziilor înainte de aderarea din mai 2004. Totodată, Polonia a insistat asupra promovării unei Uniuni mai libere, care să permită o putere mai mare suveranității naționale în probleme cheie. Suveranitatea națională este un subiect sensibil pentru Polonia date fiind relațiile istorice cu Uniunea Sovietică și Germania, care au subminat sfera de acțiune, independența a Poloniei. Mai mult, Polonia, ca și alte state din Europa Estică, au pus accent pe menținerea relațiilor strânse cu SUA, dat fiind rolul acestei țări în doborârea sistemului comunist. Ne e surprinzător ca Razboiul din Iraq a determinat o ciocnire frontală între statele din estul Europei, chiar înainte de a deveni membrii deplini ai Uniunii și alianța franco-germană, care voia să se distanțeze de de poziția lui Bush și a americanilor, în speța.

Spre deosebire de Polonia, până acum Turcia nu a fost implicată deloc în dezbaterile europene. Datorită poziției sale neclare în raport cu Europa, în cadrul relațiilor dintre Turcia și UE s-a pus accent numai pe accelerarea procesului de reformă intern. Relația a fost concepută numai în termeni instrumentali. Abia târziu s-a luat în vedere faptul că Turcia ar putea contribui la traiectoria viitoare a Europei și rolul pe care UE îl poate avea ca și actor global. Aceste discuții s-au concentrat aproape exclusiv pe domeniul politicii externe, subliniind posibila contribuție a Turciei la Politica de Vecinătate . Va trece mult timp probabil până când Turcia ar putea avea vreo influență în politica internă și structurile instituționale ale UE.

Un punct important al paralelei dintre Polonia și Turcia se referă la rolul religiei. Religia este o variabilă importantă în procesul de integrare a ambelor state. Biserica Catolică a fost un actor important al politicii poloneze și, înca de la început, a fost un susținător puternic al aderării Poloniei. Spre deosebire de cazut Turciei, în Polonia, religia a jucat un rol unificator cu UE. Diviziunea dintre Turcia și UE pe care o produce religia și dezbaterile în legătură cu limitele secularismului nu au existat în cazul Poloniei.

Tabel 1: Atitudinea diferită a UE : cazul Poloniei și Turciei

Această scurtă prezentare a căilor diferite ale Poloniei și Turciei, doua țări care s-au aflat la niveluri similare de dezvoltare economică și politică, ridică întrebări importante în legătură cu identitatea europeană și granițele procesului de integrare.

Faptul că Turcia nu a îndeplinit înca criteriile de la Copenhaga este indiscutabil, însă atribuirea unui eșec Turciei nu descrie situația reala cu acuratețe. Turcia nu a fost tratată în mod egal cu ceilalți candidați și decizia de a începe și chiar de a încheia negocierile nu se bazează doar pe angajamentul statelor candidate de a îndeplini criteriile. De aceea, susținând că Turcia nu a îndeplinit criteriile de la Copenhaga și de aceea nu a fost inclusă în ultimul val de lărgire nu pare potrivit dacă ne uitam la nivelul de aliniere a statelor din Europa Centrala și de Est față de cerințele aderării.

Ce explică aceste standarde duble? Mulți autori subliniază valorile comune ale UE și statelor din Europa Centrală și de Est atunci cand se referă la decizia de lărgire spre est, ceea ce este de fapt percepția “Europa Estică este o parte a noastră”. În acest sens, Sjersen afirma: “În cazul statelor din Europa Centrală și estică argumentele și motivele bazate pe un sentiment de datorie și de asemanare și înrudire au fost centrale.” De asemenea, Sjursen se referă la Turcia folosind noțiunea “alții”: “Acest sentiment de înrudire și datorie nu a existat pentru a ajuta Turcia și nu a funcționat ca o contragreutate la costul lărgirii.”. Onis citează deasemenea un articol din The Times numit “Bun-venit rudelor noastre estice”. De asemenea, el susține: “În multe discursuri și declarații oficiale, integrarea statelor din Europa Centrală și de Est a fost descrisă ca ‘venirea acasă’ în cele din urma a ‘celeilalte jumatăți’ a Europei. Se spune că statele care erau deja membre a UE și fostele state comuniste ‘împart același trecut’, ‘au aceleași origini’, ‘se înteleg una pe alta’ etc. Acest tip de argumente este dificil de găsit în cazul Turciei.” Această îngrijorare a fost exprimată și de premierul turc, Erdoğan: “dacă Turcia mai este ținută așteptând după decembrie 2004, atunci vom căuta ce se afla în spatele acestui lucru și va fi civilizația căreia îi aparținem.”

Aceste citate scot în evidență premisele bazate pe valori implicate în luarea deciziilor în legătură cu lărgirea, în legătură cu cine este european și cine nu. Fostul președinte francez, Valery Giscard d’Estaing este de părere că Turcia nu este o țara europeană. Capitala sa nu este în Europa și 95% din populația sa traiește în afara Europei. Însa, daca geografia contează, Turcia este mai europeană decât Ciprul, și are mai mulți cetățeni pe teritoriul său european decât alte state europene. Prin urmare, atunci când Turcia a solicitat aderarea în 1959, nimeni nu a folosit geografia ca motiv al unei obiecții. În contrast, cererea Marocului a fost respinsă din motive geografice. Dacă economia conteaza, Turcia este din nou mai europeană decat unele state din Europa Centrală și de Est.

Adevărul este că, în chestiunea europenismului, Turcia este centrată pe identitatea sa islamică și deci asiatică. În acest sens, Giscard d’Estaing afirma: “Turcia nu poate fi admisă ca membru a UE pentru ca este asiatică.” A fi european nu înseamnă numai că o țară să fie localizată în Europa ci, deasemenea, să-i împartaseasca istoria și identitatea culturala. Fostul cancelar german, Helmut Kohl, susținea că UE este bazată pe principii creștine și nu poate gazdui o țară care nu îmbrățișează aceeași identitate. Ca și cum acestea nu ar fi fost de ajuns, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 și 11 martie 2004 au deteriorat și mai mult imaginea Islamului în Europa, conducând la argumente și mai aprinse în legătură cu “ciocnirea civilizațiilor”. Conflictele din Bosnia, Cecenia și Palestina au întarit, deasemenea, ostilitatea împotriva musulmanilor. În consecință, Islamul este considerat de unii egal terorismului.

Bruno Megret, liderul Miscării național-republicane de extremă dreaptă din Franța, a descris în mod repetat candidatura Turciei ca fiind o “eroare gravă” care ar “accelera islamizarea Franței și Europei”. În timpul discuțiilor în legătură cu Constituția Europeană, Polonia, Italia, Republica Cehă, Irlanda, Malta și Slovenia au încercat să introducă o referință la moștenirea creștină a Europei, ceea ce ar fi fost un afront direct la adresa Turciei, dar nu au putut să învingă opoziția Franței, Belgiei și Finlandei.

Percepția unui destin comun între Europa Estică și cea occidentală a permis UE să-și extindă generozitatea și toleranța față de țările din această regiune. În timp ce discuțiile despre europenismul Turciei luau amploare, țările din Europa Centrală și de Est erau deja considerate europene pe baza istoriei. Chiar și documente oficiale ale UE insista pe faptul că: “Comunitatea Europeană nu trebuie considerată izolată ci impreună cu statele din Europa Centrală și de Est, cu care a avut și încă are legături culturale și istorice adanc înradăcinate.” În ciuda faptului că includerea acestor țări ar creea mai multe costuri decât beneficii, integrarea lor a avut drept rezultat noțiunea de identitate comuna și datorie bazată de inrudire, ceea ce a condus mulți intelectuali să pună la îndoială validitatea condiționalității. În timp ce probleme legate de drepturile omului și minorităților, ca și implementarea reformelor au fost principalele motive ale lungului drum al Turciei către UE, aceleași probleme din unele state din Europa Centrală și mai ales estică au fost, în mare măsură, ignorate și e puțin probabil să fie puse în discuție în timpul negocierilor. Este greu de susținut că ele și-au rezolvat complet aceste probleme. Judecând din perspectiva aplicării diferite a condiționalității, Onis afirma că “Turcia are motive să bănuiască că nu va deveni niciodată membră a acestui club, chiar și cu o democrație funcțională și cu un respect exemplar față de drepturile omului.”

UE nu privește Turcia ca “o parte a noastră” și nici nu se simte responsabilă față de ea. Uniunea tinde să descrie Turcia mai degrabă ca pe un partener important al Europei decât ca pe o parte naturală a familiei europene și, cu siguranță, legaturile sale foarte vechi cu SUA nu pot fi ignorate din această perspectivă. Posibilă aderare a Turciei ar crește riscul întăririi coaliției pro-americane împotriva coaliției franco-germane, atâta vreme cat Marea Britanie și Turcia au preferințe de politică externă similare față de SUA.

În mod paradoxal, în 1963, în timp ce Comunitatea accepta posibilitatea unei eventuale aderări a Turciei în viitor, DeGaulle a oferit un “nu” răsunător Marii Britanii. Marea Britanie, spunea DeGaulle, folosind un argument care astăzi ne sună familiar atunci când punem în discuție aderarea Turciei, “nu este tocmai europeană, cu atlantica”, este între America și Europa și, mai mult, este “calul troian al Statelor Unite”. Înțegrarea Marii Britanii ar fi facut imposibilă politica federalistă a Comunitații atâta timp cât aceasta ar implica sfârșitul Politicii Agricole Comune și ar expune Comunitatea moștenirii coloniale bazată pe Commonwealth.

Se pare că o calitate a discursului esențialist este capacitatea sa de a fi reprodus indiferent de contextul istoric. Problema este ca adererea la UE nu este definită prin cultură, religie sau istorie, ci prin geografie și prin valorile și principiile pe care Europa le apără. A afirma că Turcia nu poate fi membră a UE datorită culturii și în special pentru că este o țară musulmană ar însemna să declarăm că musulmanii, turci sau de o altă origine, nu pot fi cetățeni europeni. Cu alte cuvinte, a fi musulman implică o incompatibilitate intrinsecă și de neânvins cu valorile democratice și respectul față de drepturile omului. Evident, astfel de idei preconcepute au adus în discuție ideea “ciocnirii civilizațiior”.

Rațiunea fundamentală a lărgirii poate fi explicată astfel: Europa Occidentală a fost determinată să contribuie la democratizarea și liberalizarea statelor din blocul comunist, în primul rând pentru că a fost privit ca o obligație morală și ca o necesitate din punct de vedere al securității. Includerea Turciei însa nu a fost privită niciodată ca rezultat natural al unei datorii morale.

Motivația care stă la baza acestei diferențe de atitudine poate fi explicată prin conceptul de “datorie bazată pe asemănare / înrudire”. Așa cum au fost dezvoltate de Sjursen, atât sentimentul unui destin comun, cât și o datorie bazată pe asemănare par a fi argumente importante pentru lărgirea în Europa Centrală și de Est. “Europa estică constituie ‘vestul furat’ și importanța ‘mitului Yalta’, simbolizând eșecul occidentului de a împiedica divizarea Europei, este deseori accentuat în discuțiile despre politica occidentală față de Europa Estică.” De fapt, includerea Maltei și Ciprului grecesc în procesul de lărgire poate fi clarificată prin urmatoarea afirmație: aceste țări constituie de asemenea “noi” sau “europenii” pentru UE; toate aceste țări aparțin Europei. De aceea, costurile includerii sau reântoarcerii lor la locul de unde au facut parte au fost tolerabile din punct de vedere politic și financiar. Ar fi corect să sugerez că astfel de angajamente din partea UE nu au existat față de Turcia. Din contra, în cazul Turciei, nu este nici un sentiment de asemănare și înrudire și nici un sentiment al datoriei. Această remarcă ar putea contribui la înțelegerea motivului din care Turcia nu a avut prioritate în politica de lărgire a Uniunii. Așa cum Sjursen afirma “[…] aceasta ar putea contribui să explicam de ce sunt făcute eforturi financiare importante pentru a ajuta, de exemplu Polonia, să îndeplinească condițiile aderării. Cu alte cuvinte, de ce pare să existe o bunăvoință mai mare pentru a învinge costurile lărgirii în cazul Poloniei.”.

Turcia aduce o provocare semnificativă și multidimensională integrării europene, într-o manieră incomparabilă cu cele ridicate de țările din Europa Centrală și de Est. Problemele sale demografice, economice și politice, geopolitica sa și identitatea sa diferită cresc costurile incorporării Turciei în procesul de integrare. Însă dacă Turcia ar fi constituit un element component esențial al definiții “europenismului” în percepția europenilor, atunci politicienii și opinia publică ar fi considerat acest cost tolerabil. În cazul Turciei însa, o astfel de percepție lipsește. Candidatura Turciei se bazează pe justificări care au de-a face cu importanța sa strategică și pericolul care ar decurge din “pierderea” sa. Turcia nu este un “membru natural” ci doar un “strain important”. Astfel, comisarul pentru lărgire, Günther Verheugen, imediat după decizia de la Helsinki prin care s-a recunoscut statutul de stat candidat la UE a Turciei, si-a exprimat percepția în termeni foarte clari. Comisar Verheugen declara: “[…] Există argumente politice și strategice care fac obligatorie primirea ca membru a Turciei, realizarea schimbărilor democratice, încurajarea să-și schimbe atitudinea față de Cipru [..] nu există o istorie a relațiilor UE cu Turcia, dar putem avea în vedere o strategie diferită. Putem, de exemplu, promova o asociere foarte dezvoltată cu Turcia, creând un model pentru a avea legături și cu alți vecini, de exemplu Rusia, Ukraina sau nordul Africii. Istoria însa face imposibilă această opțiune. Dacă privăm Turcia de perspectiva aderării, noi vom fi responsabili de orice merge prost în țară. “

Principala justificare pentru o astfel de discriminare și divergență constă în presupusa incompatibilitate între definițiile și interpretările identității “europene” și “turce”. Acesta pare sa fie un argument puternic împotriva acreditivelor europene ale Turciei, care accentuează problema încorporării unei țări în procesul de integrare europeană, o țară care deja ridică probleme teribile neținând seama de incompatibilitatea identității. Așa cum sugera Önis “problemele ridicate de identitatea Turciei au constituit, în mod evident, unul din motivele importante care ar putea justifica amestecul relativ nefavorabil de condiții și îndemnuri cu care se confruntă Turcia în comparație cu alte state candidate.”

Dacă am analiza situația Turciei din perspectiva compatibilității politicilor europene cu o țară nou-intrată mare, în termenii unei guvernări eficiente și democratice, această analiză ar avea relevanță numai pe baza presupunerii că Turcia este tratată ca orice alt stat candidat. Realitatea însa este diferită de această ipoteză. Turcii sunt sau sunt percepuți a fi diferiți de “europeni”. Baza culturală, istorică, socială și politică a acestei percepții nu va fi discutată însa în acest capitol și va fi luată ca atare. Problema nu este mărimea țării sau mărimea problemelor sale ci, mai degrabă, lipsa încrederii reciproce și solidarității între popoarele Europei și cel al Turciei și lipsa acreditivelor europene ale Turciei. Aceasta ne determină să investigăm identitatea europeană pentru a decide dacă aderarea Turciei ar amenința o astfel de coeziune sau o guvernare legitimă și democratică ca și apariția unei identități politice europene.

5. Provocările pe care le aduce aderarea Turciei “noii Europe”

Atunci când a fost luată decizia în legătură cu candidatura Turciei, la summitul de la Helsinki din decembrie 1999, aderarea Turciei era privită, mai degrabă, ca o posibilitate indepartată. Liderii europeni puteau ignora intrebarea spinoasa în legatură cu ce ar implica eventuala aderare a Turciei în viitorul Europei datorită faptului că ei presupuneau că vor mai trece mulți ani până când Turcia va îndeplini setul cerut de reforme economice și politice. Ritmul neașteptat de rapid a procesului de reforma a însemnat că întrebările și provocările ridicate de aderarea Turciei față de viitorul Europei nu mai puteau fi amânate, iar Summitul de la Copenhaga din decembrie 2002 a însemnat un punct de cotitură în acest sens. De la acest moment, problema modului în care Turcia va fi acceptată ca potențial membru al Uniunii a devenit o sursă de dezbateri în cercurile politice europene.

Perspectiva aderării a ajutat la reducerea diviziunilor existente în societatea turcă și, în același timp, a contribuit la accentuarea diviziunilor și tensiunilor din Europa. Totodată, a devenit din ce în ce mai clar că problema principală nu era aderarea Turciei ca atare ci viitoarea formă a Uniunii Europene. Mai precis, chestiunea aderării Turciei a adus în prim-plan o serie de clivaje în Europa, clivaje care au ieșit tot mai mult la suprafață deoarece procesul de reformă din Turcia a luat avânt și cererea Turciei nu mai putea fi respinsă din motive nedefinite. (Tabel 2).

Unul dintre clivaje se concentrează asupra axei stanga-dreapta și se referă la conflictul dintre partidele social-democrate a căii a treia la stânga și crestin-democrația la dreapta, în legătură cu viitoarea formă a proiectului european. Acest conflict este adâncit de faptul ca social-democrații împartașeau viziunea unei Europe multiculturale atâta timp cât era satisfăcută o condiție esențială și anume aceea ca Turcia să se conformeze normelor europene ale democrației și drepturilor omului. Nu a fost probabil o coincidență că guvernele Turciei au întâmpinat în trecut mari dificultăți în relație cu social-democrații europeni din simplul motiv că elitele au fost refractare la întreprinderea reformelor politice care ar fi lărgit granițele participării politice, pentru că astfel de reforme ar fi subminat adevăratele baze ale suveranității naționale. Creștin-democrații în schimb, cu viziunea lor diferită asupra proiectului european, ca un proiect în esență civilizațional, bazat pe o istorie, religie și cultură comună, cu granițe definitive au preferat să adopte o poziție reținută față de Turcia. Din perspectiva creștin-democrației, Turcia este o țară importantă cu care se pot dezvolta însa numai legături economice și de securitate. O astfel de viziune asupra Europei ne face să ne imaginăm un club creștin cu frontiere precise în care Turcia ar fi mai degrabă un intrus decât un membru natural.

Un alt clivaj important se referă la diviziunile dintre statele care constituie UE. Elementul cheie care împarte statele se referă la întrebarea dacă UE va evolua în direcția unei adunări largi de state relativ autonome sau în direcția opusa, a unei entități supranaționale în care statele să-și delege o componență majoră a puterilor lor autonome instituțiilor de la Brussels. Este binecunoscut faptul că o serie de state din Europa în frunte cu Marea Britanie și țările scandinave preferă prima cale, iar statele nou venite din estul Europei subscriu aceleiași viziuni, a unei Europe interguvernamentale. În opoziție, un alt grup de state condus de alianța franco-germană, care a jucat din punct de vedere istoric un rol decisiv în simultaneitatea și lărgirea procesului de intregrare europeană preferă crearea unei entități supranaționale. Nu este surprinzător să observăm că Turcia este de acord cu viziunea primului grup, iar Marea Britanie s-a arătat ca un susținător puternic al aderării Turciei în ultimii ani. Acest sprijin nu reflectă numai interesele economice ci și viziunea dominantă a acestui stat cu privire la viitoarea formă a Europei.

Ceea ce este remarcabil este faptul că viziunile contrastante cu privire la viitoarea formă a Europei au devenit mai pronunțate după tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001 și dupa razboiul din Iraq. Diviziunile dintre cele doua tabere s-au intensificat deoarece grupul format din Marea Britanie, Spania și noile state membre din estul Europei preferă o linie independentă de politica externă cu un accent puternic pe conținutul alianței transatlantice, in timp ce alianța franco-germană a luat o poziție extrem de critică împotriva intervenției unilaterale a Statelor Unite în Iraq într-un mod care a ocolit sprijinul instituțiilor multilaterale și comunitate internațională. Turcia, cu puternicele sale legături în domeniul securității cu SUA, este, în mod clar un potențial membru atractiv care ar putea contribui la creșterea puterii primului grup împotriva alianței franco-germane.

Tabel 2. Diviziuni în Europa datorită chestiunii aderării Turciei

Contextul global de după 11 septembrie a constituit un punct de cotitură în relația Turciei cu UE. Cu siguranță, contextual global în schimbare nu a eliminat vocile din Europa referitoare la calea pe care relația cu Turcia ar trebui să o urmeze. Totuși, contextul după 11 septembrie 2001 a fost important în balansarea graduala în favoarea includerii Turciei în Uniune. Una din consecințele evenimentelor tragice de la 11 septembrie a fost aceea că pacea și securitatea în comunitatea globală necesită întelegere și dialog între Occident și lumea musulmană. În acest context, aderarea Turciei ca membru deplin capata un nou înțeles. Includerea Turciei ar ajuta la învingerea imaginii de proiect civilizațional, un club orientat spre interior, de națiuni creștine, o imagine ce ar constitui un teren insuficient nu numai pentru dezvoltarea unor relații apropiate cu lumea externă, dar si în încorporerea minorităților musulmane care există pe teritoriul Europei. Admiterea Turciei în UE ar aduce dovezi incontestabile că Europa nu este un “club creștin”. Ar confirma natura Uniunii ca o societate inclusivă, cuprinzătoare și tolerantă, care își are puterea în diversitatea sa și este atașată de valori comune cum ar fi libertatea, democrația, statul de drept și respectul față de drepturile fundamentale ale omului. În marea dezbatere culturală a secolului XXI, alimentată prea des cu ignoranță și prejudecăți și abuzând de fenomene criminale, cum ar fi terorismul internațional, o Europă multietnică, multiculturală și cu mai multe religii ar putea trimite un mesaj extrem de puternic restului lumii, că “ciocnirea civilizațiilor” nu este destinul inevitabil al lumii. Prezentănd un model alternativ la societatea exclusivistă, dogmatică și inchisă propagată de islamiștii radicali, Europa ar putea juca un rol inestimabil în relațiile dintre Occident și lumea islamică. Aderarea Turciei ar fi o dovadă a compatibilității dintre Islam și democrație. Este adevărat ca experiența Turciei este unică, bazată pe rădăcini culturale diverse, pe două secole de orientare occidentală și pe transformarea revoluționară a lui Ataturk a statului într-o democrație laică. Includerea cu succes a Turciei în procesul de integrare europeană ar arăta lumii islamice că este posibil să gasești o rezolvare a dilemei combinării credințelor religioase și tradițiilor cu principiile universal acceptate ale societăților moderne.

Este clar, prin urmare, că decizia Uniunii de a primi sau nu Turcia va fi o decizie istorică, care va afecta viitorul Europei. Europa vrea, cu adevărat, să joace rolul actorului global insistând în direcția multilateralismului sau alege să ramână o entitate orientate în primul rând spre interior și o putere secundară sau periferică în contextul global? În mod similar, vrea UE să se mute în direcția stabilirii unei comunități multiculturale sau nu?

CAPITOLUL IV

INFLUENȚA PERCEPȚIILOR EUROPENE ASUPRA

IDENTITĂȚII TURCIEI ÎN CONTEXTUL PROCESULUI

DE ADERARE

“Țările sunt diferite, însă civilizația este unică și pentru ca o țară să progreseze trebuie să ia parte la această civilizație unică.” (Ataturk)

1. Introducere

Multe bariere stau in calea aderării Turciei la UE. Așa cum am menționat, aceste bariere sunt adunate sub denumirea de “probleme politice” și se referă la incapacitatea și lipsa de promptitudine sau serviabilitate a Turciei de a intra in UE. Dar mai este si o altă barieră care necesită atenție, una generată de diferențele culturale.

Aceste diferențe culturale ridică intrebări fundamentale referitoare la posibilitatea ca Turcia să fie asimilată în familia europeană. În mod inevitabil, ideea diferențelor culturale se concentrează asupra percepției Turciei ca stat musulman si unii politicieni europeni au înaintat astfel de idei în încercarea de a bloca candidatura Turciei. De exemplu, in 1997, Wim van Welzen, președinte a creștin-democraților din Uniunea Europeană a declarat că UE are “valori culturale, umanitariste și creștine diferite de cele ale Turciei”. Astfel, el a readus în prim-plan sentimentele exprimate de ministrul de externe german, Hans van Mierlo, care spunea că aderarea Turciei poate fi respinsă doar pe baza faptului că este o țară musulmană. Astfel de afirmații categorice cu privire la identitatea Turciei sunt mai degrabă norme decât excepții. Mai mult, se fac referiri la Turcia in mod frecvent prin clișee si expresii stereotipice; “o țară sfâșiată”, “un pod între est si vest”.

În acest capitol mă voi referi la o serie de intrepretări a identității turcești și voi cerceta presupunerile teoretice care stau la baza lor. Ne vom concentra asupra a doua subiecte aflate în strânsă legătură: teoriile de construcție a identității și considerațiile în legătura cu identitatea Turciei. Ipoteza mea este aceea că în raport cu Turcia, aceste metode tind să reproducă stereotipuri esențialiste și noțiuni diferențiale – Turcia ca “altul” Europei. In general, studiul identităților turcești tinde să se localizeze între dihotomii: între est si vest, modern si tradițional, urban și rural, stat și societatea civilă. Globalizarea introduce propria sa dihotomie: local vs. global, universal vs. particular fiind cele mai evidente.

Pentru a demonstra această ipoteză, voi cerceta modurile in care problemele identității turce a fost abordată până acum. Aceasta implică o trecere în revistă critică a unor teorii de referință în legătura cu identitățile turcești și cum au fost acestea explicate în termenii esențialismului și/sau diferenței. Voi examina pe rând trei variante diferite ale ideii că între Turcia și calitatea sa de membru a UE stau “probleme culturale”. În primul rând, teza conform căreia Turcia constituie un “caz limită”, teoria alterității Turciei a lui Kevin Robins și teza civilizațională a lui Huntington.

2. Problema identităților din perspectiva esențialismului și diferenței

Pentru început vom expune pe scurt cele doua perspective din care rezultă problema identităților, ceea ce Grossberg numea cele două modele de producere a identităților: esențialism și diferență, în încercarea de a arăta că nici esențialismul și nici diferența nu sunt modele adecvate de întelegere a identității. Ambele modele au limitele lor.

Esențialismul conduce la ideea că identitățile sunt fixe, stabile și inflexibile și este responsabil pentru ideea că Turcia este o țară împărțită în două, între “adevărata” sa identitate orientală sau islamică reprimată și identitatea națională occidentală care este “artificială” și impusă. Esențialismul accentuează mai degrabă o identitatea turcă unică, decât identități.

Diferența se referă la faptul că identitatea necesită un “alt” fix pentru a-i da ințeles și o definiție. Diferența poziționează Turcia ca fiind “altul” Europei și subliniază eșecul Turciei în încercarea de a se alinia normelor europene.

Însă, așezând problema identităților Turciei in contextul globalizării, ne dă posibilitatea de a depași aceste două perspective și în același timp să abordăm noi probleme. Globalizarea pune în discuție entitățile și pune sub semnul întrebării întâietatea statului-națiune ca unitate de identificare și în același timp, cel care dă sensul cultural. Globalizarea se referă la dizolvarea vechilor structuri și a granțelor statelor și a comunităților. Se referă la creșterea transnaționalizării vieții economice și culturale. În raport cu identitățile Turciei, globalizarea este deseori percepută drept o amenințare. Motivul poate fi găsit in modul în care globalizarea aduce în prim-plan tensiunea dintre omogenitate / similitudini / identitate și eterogenitate / diversitate și remodelează relația dintre universal și particular.

Elita kemalistă, care “a clădit“ Turcia a făcut asta egalând modernizarea și progresul cu universalismul occidental. În contextul Turciei, universalismul este un teren contestat și este motivul luptelor politice și culturale contemporane. Concurează diferitele versiuni ale universalului: interpretarea kemalistă pune accentul pe alinierea cu instituțiile și valorile culturale occidentale și universalism exprimat în termenii pluralității, drepturile omului și drepturile democratice.

3. Turcia – caz limită pentru Europa

Cazul-limită afirmă că cererea Turciei reprezintă un test pentru UE cu privire la bunăvoința de a îmbrățișa o țară mare și relativ săracă și definiția sa cu privire la ceea ce înseamnă europenismul. În al doilea rând este ideea că Turcia este o reprezentantă a celeilalte civilizații, non-europene și în consecință întotdeauna va fi considerată “cealaltă”. Această teză se concentrează asupra faptului că identitatea Turciei este definită prin Islam și, ca atare, Turcia nu “aparține“ Europei. Onis susține că cererea de aderare a Turciei “este o chestiune care, în anii următori, va testa probabil limitele definiției a ceea ce constituie o țară europeană potrivită”. Potrivit lui Onis, problema este că Turcia reprezintă diferențele culturale care iși au originea în religia sa islamică.

Ideea că Turcia este un caz limită este de asemenea asociată cu locația sa geopolitică pe flancul sud-estic al Uniunii Europene și vecinătatea sa cu mai multe regiuni cu probleme: Balcanii, Rusia, Orientul Mijlociu și republicile din fosta Uniune Sovietică din Asia Centrală.

In lucrarea sa, “Turkey, Europe and Paradoxes of Identity: Perspectives on the International Context of Democratization”, Onis citeaza o teza avansata in revista “The Economist” conform careia Turcia este un “caz limită”. Aceasta înseamnă că cererea Turciei va “testa și defini” înțelegerea Uniunii Europene a propriei identități. Cu alte cuvinte, atunci când se ia în discuție aderarea Turciei, UE trebuie să se gândească și la întrebarea: până unde se întind granițele UE? Pe aceste baze, The Economist plasează Turcia într-un grup cu Rusia și Ukraina, toate fiind clasificate ca fiind state europene marginale.

“Cazul limită” este slab din trei motive. În primul rând, plasarea Turciei într-un grup cu Rusia și Ukraina a părut arbitrar chiar și în timpul publicării articolului din The Economist în octombrie 1999 și a părut chiar mai puțin semnificativ după decizia de la Helsinki. Acesta ignoră, de asemenea, realitatea că Turcia are o lungă istorie de asociere cu UE. În comparație, Rusia și Ukraina sunt cu totul în afara procesului de integrare. Confirmarea statutului de stat candidat al Turciei la summitul de la Helsinki a plasat Turcia îintr-un grup diferit de state, toate încercând, în ritmuri diferite, să adere la UE. Cel de-al doilea motiv din care “cazul limită” este slab este acela că el presupune că interesele UE în Turcia și șansele de aderare ale Turciei se bazează pe importanța geostrategică a Turciei. Se face apel aici la vechiul stereotip că Turcia este un pod între est și vest. The Economist susține că dacă UE nu tratează Turcia ca pe un candidat serios, va pierde “singura sa șansă posibilă de a construi un pod în lumea islamică”. Această percepție denaturează rolul Turciei în “noua Europă”. Relația Turciei cu UE este în primul rând una economică. Uniunea vamală definește și delimitează această relație, Turcia fundamentându-și strategia de integrare pe baze economice. “Construirea unui pod” este cea mai nepotrivită metaforă folosită pentru a exprima ezitatea UE de a încorpora Turcia în rețelele sale de infrastructură și transporturi.

Cel de-al treilea argument împotriva “cazului limită” se referă la ideea că trăsăturile culturale islamice turcești reprezintă o barieră în calea aderării. Nu există nici o îndoială că problema diferențelor culturale a furnizat contextul dominant prin care se poate interpreta opoziția istorică a UE în acceptarea candidaturii Turciei. Cu alte cuvinte “Continua amânare a cererii de aderare a Turciei reflectă în mare parte percepția că societatea turcă e alcătuită din influențe neeuropene.” Această idee nu numai că s-a infiltrat în gândirea UE, ci este și senzația comentatorilor turci care simt că zarurile UE au fost aruncate împotriva Turciei. De exemplu, Onis afirma: ”Tratarea diferită a adeării Turciei la UE poate fi explicată numai prin logica culturală a identității europene, cu ajutorul căreia unele state, în ciuda realizărilor lor în domeniul economic și al drepturilor omului, sunt privite ca parte a familiei europene naturale și altele nu.”

Atitudinea UE poate fi interpretată ca o dovadă că Turcia este de obicei tratată diferit față de alte candidate pe baza unor criterii mai degrabă culturale decât politice sau economice. Folosind cuvintele unui alt comentator turc “Religia Turciei și faptul că este o țară musulmană nu se potrivește într-un club creștin […] Marea majoritate consideră că “mentalitatea de cruciat” a europenilor este obstacolul din calea Turciei.”. Faptul că conștiința diferențelor culturale constituie o barieră în calea aderării Turciei este greu de dovedit. Se poate susține că decizia de la Helsinki infirmă teoria “cazului limită” și că Turcia, de fapt, nu va fi tratată diferit fața de celelalte aspirante. Privind obiectiv, summitul de la Helsinki pare să submineze cazul “barierelor culturale”.

4. Turcia ca “altul” Europei

În articolul său intitulat “Interrupting identities: Turkey/Europe” Kevin Robins (1996) avansează ideea că problema identității turce trebuie înțeleasă în contextul relațiilor istorice dintre Turcia și Europa occidentală, în particular relațiile Turciei cu formele de modernitate vestică. Robins susține că “dinamica modernității” – nevoia de a se defini împotriva pre-modernismului – a devenit reprezentată în termeni geografici; vestul dinamic se distinge de Orientul static și imobil. Alteritatea sa a fost făcută pentru a simboliza orice este străin de modernitatea occidentală și proiectele sale de dezvoltare. Faptul că Turcia a fost plasată înca de la început ca un intrus străin în procesul de modernizare a condus la îndoieli față de acreditivele occidentale ale Turciei și la “sentimentul că Turcia nu este în mod autentic a Occidentului”. Mai mult, încercările Turciei de a asimila valorile și standardele occidentale au fost întâmpinate cu convingerea că acesta este un proiect imposibil. Europa nu este convinsă de vocația europeană a Turciei.

Robins face un punct valoros din postura Turciei de “alt” a modernității occidentale. Din perspectiva vestului, turcul este “elemental problematic în această întâlnire – singurul element problematic”. Cu alte cuvinte, occidentul nu permite o dezmembrare culturală a identității sale. În relația polară dintre modernitate și “alții” săi, Turcia este plasată geografic și cultural ca fiind “problema”. Robins vorbește despre “reprimarea identității” pe care o implică modernizarea Turciei. Turcia a recurs la măsuri importante pentru a se moderniza, occidentializa și a se alinia cu vecinii săi europeni. Tensiunea creată de nevoia de modernizare și consecințele sale, distrugerea modului tradițional de viața sunt sursele problemelor de identitate ale Turciei. În încercarea de a se alinia cu vestul, Turcia a pierdut ceva, “adevărata” sa identitate. Potrivit lui Robins, statul turc, care a apărut după Imperiul Otoman este împotriva pluralismului de identitate. Turcia trebuia să fie o țară fără minorități : “nu era loc pentru diferențe etnice și religioase în acest proiect […] și nici pentru diferențe sociale și politice”. Cu alte cuvinte, “condițiile diversității și pluralismului necesare într-o democrație au fost înnăbușite încă de la început. Cultura democratică este imposibilă atâta vreme cât adevărata Turcie o neagă și nu o recunoaște.” Robins vorbește despre identități “autentice” și Turcia “autentică”, “popor autentic” și “istorie și tradiții autentice”. “Turcia autentică” este opusa republicii kemaliste oficiale, construită. Pentru Robins ceea ce este deseori considerat ca fiind o reacție culturală, sporirea fundamentalismului Islamic și redeșteptarea expansionismului turc, de exemplu, este de fapt o “reafirmare a Turciei reale, autentice împotriva culturii oficiale a statului.”

Turcia modernă se schimbă, sunt noi posibilități culturale și politice. Apare o societate civilă; elemente care au fost reprimate de cultura kemalistă (religii, diversitate etnică, moștenire imperială) se reîntorc.

Considerând Turcia modernă ca pe un construct artificial, unul care este impus de sus și care este străin de cultura turcă, Robins iși pune întrebarea în ce constă, deci din ce este alcătuită o identitate autentică. Pentru Robins, autenticitatea este cea care a fost reprimată de proiectul kemalist al modernității. Dar autenticitatea culturală turcă, departe de a fi o chestiune simplă sau clară, a fost unul din elementele din lupta ideologică purtată de laicii lui Ataturk. Departe de a recunoaște ca programul lor de modernizare naționalistă nu a fost autentic, ci străin de cultura turcă, el a fost prezentat ca fiind perfect adecvat.

Sayid punctează faptul că (re)inventarea turcului a fost mijlocul prin care kemaliștii căutau să consacre autenticitatea proiectului lor naționalist, “turcii care sunt considerați ca fiind un popor de cinci mii de ani, descendenți ai hitiților”. Istoria și cultura naționalistă turcă a fost construită prin “structurarea unei națiuni istorice care a devenit baza noii ordini”.

Sayid a oferit deasemenea o interpretare alternativă pentru “reprimarea identității”, ce este centrală pentru teza lui Robins. Am văzut cum proiectul kemalist s-a concentrat asupra nevoii de modernizare și occidentalizare ce reproduce civilizația occidentală în Turcia. Sayid arăta că aceasta implică în mod necesar producerea unui subiect oriental. Kemaliștii trebuie să articuleze o identitate a Orientului, pentru a se constitui ca occidentali. Acest lucru s-a realizat prin caracterizarea populației anatoliene ca fiind înapoiată, rurală și tradițională, de exemplu. Poporul turc trebuie să fie progresist, urban și modern. Folosind cuvintele lui Sayid, kemalismul vorbește despre o prăpastie între modern și tradițional, între urban și rural, occident și Islam. Societățile musulmane sunt văzute în termenii unor lipsuri, absența tehnologiei, absența raționalității, absența societății civile, absența modernității. Aceste lipsuri pot dispărea prin importuri din occident. Prăpastia dintre două viziuni trebuia să fie depășită prin modernizarea urmărită de elita kemalistă.

5. O evaluare a tezei lui Huntington în contextul relațiilor Turciei cu Uniunea Europeană

5.1. Introducere

În lucrarea sa din 1996, “Ciocnirea Civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, în care prezintă o nouă teorie asupra viitoarelor relații interstatale, Samuel Huntington descrie o lume în care conflictele sunt divizate pe linii civilizaționale, între islamici și hinduși sau sinici și occidentali. În această lume, Huntington clasifică Turcia ca fiind o“țară sfâșiată”, care “are o singură cultură dominantă care o plasează într-o singură civilizație, dar liderii săi vor să o mute într-o altă civilizație”.

Din punctul de vedere a lui Huntington, Turcia este “cazul clasic de țară sfâșiată deoarece, începând cu anii ’20 a încercat să se modernizeze, să se occidentalizeze și să devină o parte a occidentului”. Fostul ministru de externe Mumtaz Soysal pare să fie de acord cu faptul că Turcia încearcă să-și schimbe civilizația: “Persoanele publice turce au fost unite de viziunea că Turcia este europeană și occidentală. Pentru turci, a face parte din Europa și din occident înseamna a face parte din lumea civilizată.”

Problema în legătura cu măsura în care Turcia este europeană este mult mai controversată decât bănuiesc Soysal și Huntington, iar eforturile Turciei de a fi admisă în Uniunea Europeană vor fi un test extrem de important asupra identității sale. Progresele făcute de la publicarea cărții lui Huntington în 1996 readuc în centrul dezbaterii importanța relațiilor dintre Turcia și UE. Acordul la care au ajuns șefii statelor din UE la Helsinki în 1999 a consacrat poziția Turciei de stat candidat egal cu celelalte state candidate în privința șanselor de a intra în organizație. Aceasta a constituit o rectificare a “gravei greșeli” făcute de UE în 1997 atunci când a fost respinsă cererea Turciei. Astfel, candidatura Turciei la UE pare a fi acum factorul esențial într-o evaluare a caracterizării Turciei drept “țară șfâșiată” făcută de Huntington.

Schimbarea condițiilor o dată cu Summitul de la Helsinki și o mai mare probabilitate de acceptare a Turciei în UE necesită o reevaluare a tezei lui Huntington atâta timp cât aceasta se referă la Turcia și caracterizarea lui este aceea că este “șfâșiată”. Multe din argumentele lui Huntington se învârt în jurul faptului că Turcia nu a fost încă acceptată în Uniune. În apărarea descrierii sale, el scria: “elitele Turce au sprijinit această mișcare, iar publicul a fost supus. Totuși, elitele recipientului, Occidentul, nu au fost receptive.”

Dar relația dintre Turcia și UE s-a schimbat de când Huntington și-a publicat cartea. Având la dispoziție un sens mai complet și mai recent al identității, voi evalua în acest capitol modul în care Turcia nu se aliniază modelului “țară șfâșiată” a lui Huntington și în special în privința reconcilierii elementelor din civilizația occidentală și cea islamică într-o națiune. Faptul că o națiune cu o astfel de identitate “duală” ar fi acceptată în UE ar avea implicații serioase pentru argumentul lui Huntington cu privire la conflictul intercivilizațional. În loc să-și “schimbe” într-un mod reușit civilizațiile, așa cum spune Huntington că încearcă să facă țările șfâșiate, Turcia adaugă civilizația occidentală la cea islamică pe care deja o posedă. Astfel, în loc să devină o parte a uneia sau alteia din civilizațiile lui Huntington, Turcia le revendică pe ambele.

În evaluarea opiniei lui Huntington cu privire la situația Turciei, am analizat aspecte pertinente ale identității naționale ale Turciei, ca și perspectivele fiecărui grup, în legătură cu procesul transformării identității naționale, atât a turcilor cât și a comunității internaționale. Factorii care influențează în mod direct și determină schimbarea identității Turciei sunt (1) statutul de candidată la UE și (2) statutul său de societate majoritar islamică. Am investigat aceste aspecte pentru a determina cum se dezvoltă noua identitate euro-turcă și implicațiile sale asupra teoriei lui Huntington. Analiza mea ar trebui să demonstreze măsura mare în care Turcia combină cele doua identități civilizaționale.

5.2. Teza lui Huntington și Turcia ca “țară sfâșiată”

Samuel Huntington, în “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” susține teza că în perioada posterioară Războiului Rece, lumea a fost împărțită mai degrabă din punct de vedere civilizațional decât ideologic: “cele mai importante distincții între popoare nu sunt ideologice, politice sau economice, ci culturale”. “Popoarele se definesc pe ele însele în termeni de vechime, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri și instituții. Ele se identifică cu grupurile culturale: triburi, grupuri etnice, comunități religioase, națiuni și, la nivelul cel mai general, civilizații.” Conduita statelor-națiuni este formată de “preocuparea pentru putere și bogăție, însă este de asemenea formată și de preferințele culturale, punctele comune și diferențe”. Cele mai importante grupuri de state nu mai sunt reprezentate de cele trei blocuri din timpul Războiului Rece (Lumea Liberă, Blocul comunist și națiunile nealiniate), ci mai degrabă de cele șapte civilizații mari ale lumii: sinică, japoneză, hindusă, islamică, ortodoxă, occidentală, latino-americană și posibil cea africană. Henri Kissinger nota că “sistemul internațional din secolul XXI […] va conține cel puțin șase mari puteri – Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia și, probabil, India – împreună cu o mulțime de țări de mărime mijlocie și mici”. Cele șase puteri descrise de Kissinger aparțin de cinci civilizații foarte diferite și, în plus, există importante țări islamice ale căror poziții, populații și resurse de petrol le fac destul de influente. “În aceasta lume nouă, politica locală este politica etnicității, iar politica globală este politica civilizțtiilor. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizațiilor.”. Civilizațiile sunt diviziunile fundamentale ale umanității, definite ca entități culturale la scala mare, categorizate în funcție de religie, valori, obiceiuri, etnicitate.

Potrivit lui Huntington, Turcia este o “țară sfâșiată”. O “țară sfâșiată” este una care își are originile într-o civilizație dar alege să se mute în alta: “are o cultură unică predominantă care o plasează într-o civilizație, însă liderii săi doresc să o transfere într-o altă civilizație.”. Ei de fapt afirmă că “noi suntem un popor și aparținem cu toții de un loc, însă dorim să schimbăm acest loc”. Sunt de acord asupra a ceea ce sunt, dar nu sunt de acord asupra cărei civilizații le este proprie. Potrivit lui Huntington, țările sfâșiate pot fi identificate cu ajutorul a două fenomene. Liderii lor se referă la ele ca la o “punte” între două culturi și observatorii le descriu ca pe un Ianus: “Turcia : Est, Vest, care este cel mai bun?”

Potrivit lui Huntington, Turcia este “cazul clasic de țară sfâșiată deoarece, începând cu anii ‘20 a încercat să se modernizeze, să se occidentalizeze și să devină parte a Occidentului”. Proiectul de occidentalizare a Turciei, urmărit încă de pe vremea lui Ataturk, a avut drept rezultat faptul că Turcia a întors spatele “adevăratului” sau loc în civilizația islamică și încearcă să se integreze în cea occidentală.

Pentru ca o “țară sfâșiată” să-și redefinească cu succes identitatea civilizațională, trebuie îndeplinite cel puțin trei condiții. În primul rând, elitele economice și politice a țării trebuie să susțină și să fie entuziasmată de această realiniere civilizațională. În al doilea rând, publicul trebuie cel puțin să consimtă redefinirea identității și, în final, elementele dominante ale civilizației-gazdă trebuie să fie de acord cu această convertire. Procesul de redefinire a identității va fi prelungit, întrerupt și dureros din punct de vedere politic, social, instituțional și cultural și, acest proces poate să și eșueze.

Potrivit lui Huntington, Turcia a îndeplinit primele două din cerințele minimale ale unei țări sfâșiate care iși modifică identitatea civilizațională. În marea lor majoritate, elitele Turciei au sprijinit această mișcare, iar publicul a fost supus. Totuși, elitele recipientului, Occidentul, nu au fost receptive.

Pentru Huntington, Turcia nu va putea niciodată să fie o parte a vestului sau a Europei. A fi european îndeamnă a fi parte a tradiției creștine occidentale: “Europa se termină acolo unde creștinismul vestic se termină și începe Islamul și ortodoxia. Acesta este răspunsul pe care Occidentul vrea să îl audă […] și pe care diferiți intelectuali și lideri politici l-au sprijinit în mod explicit.” Se pare că mulți politicieni din statele UE nu au dificultăți în acceptarea afirmației lui Huntington că identificarea Europei cu lumea creștină vestică oferă un criteriu clar pentru admiterea de noi membrii în organizațiile occidentale. Ideea lui Huntington oferă credibilitate academică și legitimitate afirmațiilor populiste cum ar fi că “Turcia nu va fi niciodată o țară europeană pentru că este islamică”.

5.3. “Adăugarea” civilizațională a Turciei

În lucrarea sa “Ciocnirea Civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, Huntington își încheie discuția despre situația Turciei analizând mai multe declarații ale unor lideri turci care iși descriu țara ca pe un “pod” între culturi. Astfel, primul-ministru, Tansu Ciller, argumenta în 1993 că Turcia este deopotrivă o “democrație occidentală”, “parte a Orientului Mijlociu” și “unește printr-o punte două civilizații, din punct de vedere fizic și filozofic”. Totodată, președintele Suleyman Demirel a numit în mod similar Turcia “o foarte semnificativă punte într-o regiune ce se întinde de la Est la Vest, din Europa până în China”. Ca răspuns, el afirma că, “o punte este o creație artificială care caracterizează două identități solide, nefiind parte a niciuneia. Atunci când liderii turci iși numesc țara un pod, ei confirmă eufemistic că este o țară sfâșiată.”

Atât Huntington, cât și politicienii turci pe care îi citează susțin modele a Turciei care nu o plasează pe deplin în nici o civilizație. Modelul pe care îl voi descrie în continuare o plasează în ambele civilizații – nu o țară sfâșiată ci o țară duală care iși are rădăcinile atât în Orient cât și în Occident.

Rădăcinile din Orient sunt reprezentate în primul rând de dominația străveche a Islamului în cultura religioasă, politică și istorică turcească. Huntington recunoaște această legătură dominantă a Islamului și a orientalismului atâta timp cât clasifica Turcia ca fiind membră a civilizației “islamice” atunci când împarte națiunile lumii în civilizații.

Importanța Islamului în cultura politică turcă este recunoscută în mare măsură în literatura de specialitate: “deși Turcia este un stat național și laic” scria un intelectual turc “religia se află în miezul peisajului politic și al identității” El este de acord cu faptul că, în ciuda reformelor din perioada kemalistă care încercau să elimine Islamul din sfera publică, religia încă mai este un factor esențial în politica turcă. Marea majoritate a populației este musulmană și creșterea sentimentelor islamiste și reîntoarcerea la legile islamice par a fi un indicator important a tendinței islamice din societatea turcă;“musulmanii reprezintă 98% din populație și aceștia iși leagă comportamentul de discursul social al Islamului”. Impactul Islamului asupra politicii și culturii turcești și asocierea simultană a Turciei cu alte națiuni orientale o plasează într-o civilizație orientală sau “islamică”, chiar dacă structura statului este laică.

Islamul domină, de asemenea cea mai mare parte a istoriei Turciei. Imperiul Otoman, care a existat sute de ani și care a purtat numeroase războaie împotriva sau alături de puterile europene, era islamic. Până la era kemalistă, poporul turc a fost condus de un stat islamic în adevăratul sens al cuvântului: o guvernare care nu era despărțită de religie, ci mai degrabă, o îmbrățișa și caută să transmită această religie în propria societate și în altele. Astfel, până în secolul XX, Turcia știa foarte puține în afară de Islam atâta timp cât elevii învățau în școli islamice și cetățenii se conformau legilor islamice. Astfel, din punct de vedere istoric, Turcia este caracterizată prin afilierea sa islamică.

Această legatură tradițională a Turciei cu Orientul datorită Islamului este evidentă în multe afirmații ale liderilor europeni cu privire la statutul Turciei. La o întâlnire politica din decembrie 1997, fostul cancelar german, Helmut Kohl, a vorbit despre “clubul creștin” care credea el că este UE. Această afirmație este contradictorie atâta timp cât oficialii UE au negat posibilitatea discriminării Turciei datorită faptului că este în majoritate islamică. În mod similar, comisarul UE pentru lărgire a declarat în februarie 2001 că “dacă vedem UE ca pe un club creștin, nu ne putem rezolva problemele strategice”. Aceste asigurări din partea oficialilor UE că nu ar trebui să existe influențe anti-musulmane împotriva Turciei, indică faptul că o astfel de înclinație a fost sau încă este o problemă. Așa cum declară primul-ministru Bulent Ecevit, este “o tendință de a privi încă UE ca pe un club creștin” și aceste este primul factor care stă în calea dorinței Turciei de a intra în Uniune. Erdogdu Erkan sugerează că “europenii nu consideră că turcii împărtașesc cultura europeană și nu vor intra în Comunitate”.

Faptul că turcii sunt “musulmani prin valori, atitudini și comportament” este cea mai importantă distrincție în viziunea europenilor. În construirea unei astfel de opinii, europenii se bazează pe preponderența modului de viață musulman în Turcia și atunci când turcii nu sunt de acord cu faptul că acest lucru ar trebui să-i excludă din UE, ei recunosc că prin dezacordul lor se aliniază cu acel mod de viață islamic pe care Huntington îl numește “civilizație islamică”.

Chiar dacă Turcia încearcă să se apropie de Occident, în același timp încearcă să își cimenteze relația cu alte state care fac parte din civilizația orientală. Această atracție față de orient se manifestă printr-o doctrină pan-europeană, prin care guvernul turc încearcă să încurajeze relațiile cu alte state turcice din centrul Asiei. De exemplu, Turcia a început să trimită arme Uzbekistanului și a semnat acorduri de cooperare cu Uzbekistanul și Kyrgystanul. Însă legăturile cu alte state din lumea musulmană nu sunt limitate la statele turcice. Aceste legături cu Asia, susținute de elitele turce a subliniat alinierea Turciei cu națiunile islamice din Asia care leagă Turcia mai mult de Orient.

În sfârșit, unele din cele mai elocvente semne a legăturii fundamentale a Turciei cu Orientul nu sunt politice, ci culturale. Atunci când guvernul turc a încercat să promulge o interdicție purtării valurilor tradiționale ale femeilor în 1999, musulmanii au protestat până când primul ministru a anunțat că această lege nu va mai fi promulgată. Observăm astfel loialitatea continuă a Turciei față de Islam. Aspectele culturale ale Islamului sunt cel puțin la fel de importante ca cele politice în afișarea alinierii cu Orientul și cu “civilizația islamică” a lui Huntington și ambele laolaltă plasează Turcia în Orient.

Totuși, aceeași națiune turcă este atrasă și de Occident. Așa cum dominația Islamului este principala trăsătură orientală a Turciei, alinierea națiunii cu Occidentul este definită prin relația sa cu UE.

Dupa Summitul de la Helsinki din 1999, perspectivele de aderare ale Turciei au devenit mai probabile. Totuși, încă mai sunt ezitări din partea unor lideri europeni; după cum am văzut, încă mai există credința că Turcia nu va intra niciodată în UE deoarece este o țară musulmană. Totuși, reformele în domeniul drepturilor omului, apropierea relațiilor dintre Grecia și Turcia după cutremurele care au afectat ambele țări și mulți alți factori au determinat Europa să-și înlăture îndoielile și să accepte că “Turcia este un stat candidat destinat să intre în UE pe baza acelorași criterii aplicate și în cazul celorlate state candidate”. Faptul că Turcia a fost acceptată ca stat candidat demonstrează că Europa consideră că Turcia aparține Occidentului.

Decizia de la Helsinki nu înseamnă că Turcia va fi acceptată în Uniune prea curând. Turcia nu îndeplinește încă criteriile de la Copenhaga și, mai ales, setul de standarde în legătură cu drepturile omului și a minorităților. Totuși, pasul înainte făcut la Helsinki furnizează un imbold mai mare Turciei în îndeplinirea standardelor UE. Acum că Turcia este mai puțin împiedicată de opoziția bazată pe geografia sa sau pe statutul său de națiune majoritar islamică, se pot ridica obstacole cum ar fi folosirea pedepsei cu moarte sau conflictele foarte vechi cu comunitatea kurdă și cu Grecia.

Trebuie să facem o distincție între un stat islamic și o națiune care este majoritar islamică. Primul este un stat condus în concordanță cu legile Islamului, în care reglementarea modului de a mânca, de a te îmbrăca și alte aspecte ale vieții de zi cu zi sunt impuse cu strictețe de către stat. Cea de-a doua este o națiune ca Turcia, a cărei formă de guvernare este republicană, dar a cărei cetățeni sunt, într-o majoritate zdrobitoare, adepți ai Islamului. Huntington pare să ignore această importantă distincție, referindu-se la Turcia simplu, drept o “țară musulmană”, un termen larg care nu ține cont de faptul că guvernământul Turciei este unul laic, republican, total opus celor asociate cu termenul de “țară musulmană “ sau “stat musulman”.

Această distincție este fundamentală. În timp ce liderii turci încearcă să elibereze țara de urmele civilizației islamice și să intre în UE ca un stat întru totul occidentalizat, ar fi mai corect dacă Huntington ar caracteriza Turcia drept “țară sfâșiată” care se zbate să “schimbe” civilizațiile. Dar lăsând la o parte că acest lucru este aproape imposibil, o astfel de “schimbare de civilizații” nu este necesară. Așa cum Erkan Erdogru scrie, “un stat Islamic, creștin sau evreu ar fi incompatibil cu modelul liberal-democratic European, dar nu și o societate musulmană, creștină sau evreică.” Bassam Tibi accentuează aceeași distincție: “Islamul, în cursul modernizării și occidentalizării a fost abandonat ca ideologie politică în multe țări din Orientul Mijlociu. Totuși, Islamul a continuat să reprezinte un sistem normativ.”

Faptul că Turcia face mari progrese pentru aderarea la UE, dar nu și-a schimbat în mod fundamental fondul oriental și islamic are implicații semnificative. Dacă Turcia reușește să devină membru deplin al UE, ar reuși nu o “schimbare” a civilizației, așa cum sugerează Huntington, ci mai degrabă o “adăugare” de civilizație.

Huntington vorbește despre o țară sfâșiată ca despre una a cărei lideri “îmbrățișează o strategie kemalistă și decid că societatea lor ar trebui să respingă cultura și instituțiile non-occidentale, care ar trebui să se modernizeze și occidentalizeze”. Dacă aceasta este definiția unei țări sfâșiate, atunci Turcia nu este sfâșiată; ea s-a reîntors și a îmbrățișat cultura și instituțiile sale non-occidentale și, simultan, s-a occidentalizat și a încercat să intre în UE. Așa cum Erdoglu declară, exista o relație între modernitate și tradiție în Turcia, o îmbinare între cele două. Huntington spunea că populația unei țări sfâșiate este “de acord asupra a ceea ce sunt, dar nu sunt de acord cărei civilizații le este proprie”. Acesta nu este, în mod evident, cazul Turciei; turcii au decis că ambele civilizații, cea islamică și cea occidentală sunt ale lor.

Intelectualii și jurnaliștii au observat natura duală a Turciei. Astfel, Bassam descria această dualitate foarte bine vorbind despre statutul femeii în Turcia modernă: “Multe femei active au apărut în viața publică, afaceri, artă, mediu academic și chiar politică.” Turcia chiar a avut o femeie prim-ministru, Tansu Ciller, ajungând astfel la un nivel de egalitate politică la care multe state occidentale nu au ajuns. În societatea turcă totuși, “un număr din ce în ce mai mare de tinere și femei iși găsesc refugiul în spatele valurilor”. În aceeași națiune, cu o structură guvernamentală suficient de liberală ca o femeie să poată deveni prim-ministru, multe femei încă mai subscriu cu loialitate principiilor Islamului. Este evidentă astfel, o sinteză între idealurile occidentale de democrație și egalitate și societatea tradițională islamică. În contextul Turciei, combinația reușită dintre cele două identități civilizaționale, dualitatea identității este evidentă. Çolak scria despre o moschee uriașă ridicată de islamiști în Ankara aproape de mormântul lui Ataturk. În plus, urmele practice ale moștenirii lui Ataturk rămân incontestabile: “alături de o moschee este o parcare și un mall”. În ciuda sporirii sentimentelor pro-islamice prin înmulțirea moscheilor și a femeilor acoperite, alături de aceste moschei sunt mall-uri, templele capitalismului, iar femeile acoperite sunt unii din cei mai loiali patroni ale acestor zone comerciale. Alăturarea moscheilor islamice și a mall-urilor occidentale în Ankara ilustreaza foarte bine identitatea Turciei ca intreg.

În cele din urmă, turcii înșiși dovedesc identitatea lor duală, proclamându-și în mod simultan devotamentul față de Islam și loialitatea față de valorile occidentale. Astfel, conform unui sondaj, “84% din turci îl respectă și îl iubesc pe Ataturk și tot 84% acordă importanța religiei.” Identitatea națională a Turciei – duală și incluzând ambele părți – intră în conflict direct cu reprezentarea lui Huntington ca “țară sfâșiată”.

5.4. Concluzii

Distincția critică dintre un stat islamic și o societate islamică a arătat că cea de-a doua poate exista îmbrățișând în același timp idealurile occidentale de democrație și piața liberă. Un model al acestei dualități există în Turcia. Este evident din aceste descoperiri că caracterizarea Turciei făcută de Samuel Huntington în 1996 ca țară sfâșiată nu este în realitate o reprezentare viabilă a identității Turciei de astăzi.

În loc să fie o națiune care încearcă să realizeze o schimbare civilizațională, Turcia încearcă mai degrabă să realizeze o “adăugare” civilizațională, a civilizației occidentale dobândită nu printr-o înlocuire ci ca o adăugare practică la civilizația sa islamică tradițională. Succesul Turciei în această încercare depinde de abilitatea sa de a deveni membră a UE. Este o dezbatere largă în această privință; unii cred că Turcia poate fi acceptată peste 10-15 ani, alții sunt de părere că peste 20-25 de ani, iar alții cred că Turcia nu va fi acceptată niciodată. Această ultimă opinie pare cel mai puțin probabilă, dată fiind declarația UE de la Helsinki să introducă Turcia este “destinată” să se petreacă o dată ce va realiza cerințele în domeniul drepturilor omului și tratamentului minorităților.

Factorii economici, odată un argument puternic împotriva aderării Turciei au mai puțină greutate astăzi. Erdogdu spune că prăpastia dintre economia Turciei și cea ale statelor europene sudice va continua să se micșoreze.

Faptul că Turcia a reușit sau va reuși curând să combine civilizațiile presupuse ca fiind exclusive a lui Huntington într-o națiune, vorbește despre viitorul conflictului în lume. Dacă una din cele mai vechi și fundamentale diviziuni civilizaționale – cea dintre civilizația occidentală și cea islamică – este rezolvată, pare de asemenea posibil ca și conflictele intercivilizaționale pot sa fie evitate.

Este atunci Turcia primul stat “global”, o legătură între Europa și Asia, între Occident și Orient, care ar putea minimaliza viitoare conflicte între aceste civilizații? Putem prezice foarte puțin despre efectele pe care admiterea unei națiuni cu caracterul dual al Turciei în UE l-ar avea asupra identității organizației. Mulți turci, dar și unii europeni cred că introducerea Turciei în UE ar putea avea un efect stabilizator în Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Alții, din contră, cred că o aderare a Turciei ar avea o influență destabilizatoare în Europa și Orientul Mijlociu.

Aderarea Turciei la UE și sinteza dintre civilizația occidentală și Islam, care o însoțește, ar putea să amortizeze temerile lui Huntington cu privire la ciocnirea civilizațiilor. Erdogdu menționează beneficiile și oportunitățile potențialei cooperări dintre Turcia și Grecia: o relaxare a tensiunilor dintre creștin-ortodocși și musulmani în Balcani și ar fi un exemplu că aceste două civilizații pot colabora.

Abaretea Turciei de la împărțirea națiunilor lumii făcută de Huntington în civilizații distincte este un progres promițător, unul care lasă divizării națiunilor pe linii strict civilizaționale o valabilitate discurtabila.

CAPITOLUL V

UNITATE ÎN DIVERSITATE?

CREAREA UNEI IDENTITĂȚI POLITICE

COLECTIVE EUROPENE ȘI TURCIA

Introducere

În acest capitol al lucrării vom încerca să schițăm care sunt principalele instrumente pentru construcția unei identități europene. In acest scop ne vom concentra asupra unei cercetari asupra principalelor teorii în legatură cu constituționalizarea Uniunii, proces menit să-i ofere legitimitate democratică și să creeze o identitate politică colectivă europeană și implicațiile acestora asupra perspectivelor de aderare ale Turciei. Ipoteza mea este aceea că instrumentele tradiționale de constructie a identitatii, bazate pe natiune, istorie, cultură și limbă sunt o utopie și vom încerca să demonstrăm ca pot fi folosite alte tehnici, cum ar fi cele civile, instituționale, morale, juridice sau politice pentru construirea acestei identități.

Vom reveni la realitate și vom trata candidatura Turciei așa cum este ea percepută de majoritatea europenilor – aventura europeana a unei țări în mod fundamental diferită.

Legitimitatea este premisa transformării puterii în eficacitate, iar UE are multe probleme de legitimitate și democrație. Până la Tratatul de la Maastricht, legitimitatea procesului de integrare era considerată legală și indirectă. Comunitatea europeana avea ca documente fondatoare tratatele internationale, ratificate de statele membre potrivit legilor și principiilor dreptului internațional și cerintelor constitutiilor nationale. Integrarea europeană, care funcționa într-un domeniu limitat, în special economic și tehnocratic, unde deciziile erau luate prin unanimitate, nu a fost considerată ca necesitând o legitimitate democratica directa din partea popoarelor Europei. Legitimitatea care deriva de la Statele Membre era considerată ca fiind suficientă pentru viabilitatea unificarii europene.

Astfel, constitutionalizarea nu se referea, până nu demult, la un proces de construcție a identității. Insă, accentul pus pe deficitul de democrație și legitimitate a accentuat importanta unei identitati politice colective si a Constitutiei. In consecinta, Tratatul Constitutional a fost conceput ca o solutie de rezolvare a problemelor de legitimitate a Uniunii. Având o Constitutie, popoarele Statelor Membre ar deveni un “popor european” si astfel Uniunea ar avea mai multă legitimitate democratică și populară. In această privință, Neil Walker vorbea despre două scopuri principale: în primul rand, Constituția Europeană trebuie să fie un text legal care să definească UE ca o organizație politică și, în al doilea rând, trebuie să defineasca identitatea și teritoriu, care sunt granițele organizației printr-un set de idealuri și sarcini colective. Astfel, Constituția are doua functii: în primul rând ar fi un instrument de construcție a identității și, în al doilea rând, un instrument de construcție a unei sfere publice care să susțină organizația politică europeană.

Principalul scop al procesului de constitutionalizare politică este, în perspectiva susținătorilor Constitutiei Europene acela de întări încrederea reciprocă și solidaritatea dintre cetațenii Europei si atasamentul lor fata de UE printr-o forță simbolică și un mecanism democratic care este Constitutia. In mod firesc, în afară de funcția sa de a genera legitimitate, Constitutia a fost considerată necesară și pentru a da Uniunii o mai mare eficienta în contextul procesului de lărgire. Insă acesta a fost considerat doar un obiectiv secundar al constitutionalizarii. Procesul de constructie a Constitutiei a fost vazut de multi drept un catalizator care ar mobiliza cetatenii Europei, ar crea (sau intari) sfera publica europeana si ar inzestra Uniunea cu institutii, competente, politici si proceduri menite sa-i faciliteze atingerea scopurilor. Constructia treptata a unei astfel de sfere publice europene si culturi politice ar constitui un pas important in punerea bazelor unei identitati colective.

De cealalta parte sunt insa cei care sustin ca, constitutia este un instrument limitat de creare a unei identitati politice colective si de generare de incredere reciproca si solidaritate intre cetatenii Europei. Astfel, unii se opun procesului de constitutionalizare spunand ca Uniunii ii lipseste o filozofie publica si aceasta nu se regaseste in articolele Tratatului, in timp ce altii sustin ca un text legal nu este suficient pentru a crea o legatura care sa uneasca cetatenii Europei.

In contextul lucrarii mele, functia Constitutiei Europene de a intari sentimentul de apartenenta si, in consecinta, legitimitatea unei organizatii politice cum este UE este o afirmatie extreme de importanta, ce trebuie investigata. O astfel de analiza m-ar ajuta sa determin data Turcia si Europa au vreo sansa reala sa stabileasca o comunitate trainica dupa exercitiul de constructie a identitatii si Constitutiei.

Insa inainte de a incepe o astfel de investigatie, trebuie sa fac cateva observatii. In primul rand, identitatile nu sunt fixe; ele sunt construite si mediate constant si se schimba in functie de dinamica interna si externa. Astfel, atat identitatea “europeana” cat si cea “turca” trebuie evaluate in acest context. In al doilea rand, impactul “altuia” asupra identitatilor individuale sau de grup variaza; unii sunt “alti semnificativi” si joaca un rol fundamental in constructia identitatii si crearea diferentelor. Acesta este un factor care accentueaza importanta interactiunii dintre Europa si Turcia. In al treilea rand, identitatile sunt percepute si imaginate atat de cei din interior, cat si de cei din afara in mod similar, chiar daca perceptiile lor pot diferi intr-o anumita masura. Mai mult, marimea si natura grupului este, deasemenea, un factor important in constructia identitatii. In final, este posibil ca, atat indivizii cat si comunitatile, in special cele cu structuri stratificate sa aibe identitati multiple.

Tinand seama de aceste constrangeri, se poate afirma ca, modul in care identitatea politica europeana este definita si reflectarea sa in Constitutia Europeana este un factor determinant, care ne poate ajuta sa decidem daca Turcia poate fi o componenta a acestei identitati. Poate Uniunea sa creeze o identitate suficient de cuprinzatoare si flexibila in care sa aibe loc si o tara cu o identitate culturala diferita, cum este Turcia? Sau viabilitatea procesului de integrare necesira o identitate exclusiva, care ar putea sau ar trebui sa aiba drept consecinta excluderea Turciei? In ce masura valorile pot fi parte a identitatii politice europene? Pot fi si alte motive in functie de care se creeaza o identitate colectiva?

2. Nationalism vs. identitate europeana

Ideea identitatii poate avea semnificatii foarte diferite. Unele sustin ca trebuie sa se tina seama de istorie, altele ca este un concept care se refera la modul in care o persoana individuala se caracterizeaza/identifica. In timp ce prima definitie poate fi vazuta ca o componenta a celei de-a doua, istoria fiind un “instrument” prin care un individ se poate caracteriza, ar fi mai cumpatat sa luam in discutie cea de-a doua modalitate de definire.

Pentru a se forma o identitate europeana trebuie depasite multe bariere. Prima bariera pe care crearea unei identitati europene ar putea-o intampina este cea a natiunii. Poporul ar putea sa nu fie dispus sa renunte la anumite trasaturi caracteristice ale natiunii. Aceasta este critica unor filozofi cum ar fi D. Miller si P. Thibaud. In lucrarea sa, “On Nationality”, Miller sustine ca a avea incredere intr-o entitate mai mare decat propriul guvern este un nonsens. Punctul sau de vedere contine ideea conservatoare ca natiunea este cel mai important grup social din punct de vedere politic. Aceasta idee este cea care sta, de fapt, la baza nationalismului. Acest sentiment general al identitatii nationale poate fi creat, conform lui Miller, prin credinte comune si existenta unor actiuni colective. Cu alte cuvinte, astfel de credinte comune sunt inventate prin istorie, apartenenta etnica, religie, simboluri nationale si mituri: “Intr-o comunitate nationala, oamenii sunt tinuti impreuna nu numai prin identitatea fizica ci printr-o retea densa de obiceiuri, practici etc”.

In afara de aceste elemente, mai este unul extrem de important: istoria si continuitatea istorica ulterioara. In aceasta privinta, A. Smith, in lucrarea “National Identity”, sustine ca memoria, derivata din istorie, este in centrul identitatii deoarece este ceea ce separa indivizii unii de altii. In acest sens, identitatea europeana este o iluzie: fiecare natiune are propria sa istorie distincta. Existenta unei natiuni in timp este exemplul unei continuitati istorice nationale. O critica la acest punct de vedere ar putea fi simpla: europenii impart o istorie comuna, in special in secolul trecut. Se poate admite ca ambele razboaie mondiale au unit europenii intr-o oarecare masura. Altfel spus, statele interactioneaza la nivele diferite si unul din acestea este istoria.

In cadrul natiunii sunt si alte trasaturi care trebuie luate in considerare, cum ar fi cultura. Nationalistii sustin ca si acesta este un concept excluzator. David Miller sustine ca natiunile au o cultura publica comuna care va impiedica integrarea europeana. Astfel, imbratisarea unei identitati comune trebuie sa fie legata si de o cultura comuna. Aceasta este, deasemenea, o opinie exprimata de Tribaud. Nu suntem destul de aproape cultural pentru a ne intelege unii pe altii si pentru a comunica. Cultura este o bariera in calea comunicarii. Acesta este adevaratul motiv care sta in calea aderarii Turciei la UE. Aceasta dilema a Turciei ne obliga sa ridicam o problema importanta: au europenii destule trasaturi comune pentru a inventa o identitate, in sensul in care nationalistii o vad? Nepermitand Turciei sa intre in UE datorita faptului ca europenii sunt prea diferiti din punct de vedere cultural, din perspectiva nationalista implica faptul ca europenii imbratiseaza o identitate si astfel o cultura.

Din punct de vedere cosmopolitan, cultura poate fi vazuta ca o forta sau, mai mult, ca baza a integrarii ulterioare. De exemplu, Dominique Wolton, sustine ca, pentru ca spatiul european sa fie creat, identitatile culturale trebuie tinute si pastrate ca elemente constituiente, pentru ca “nu poate fi comunicare fara o relatie intre identitati recunoscute mutual”. Mai mult, J.M.Ferry afirma ca, unitatea politica de care are nevoie UE trebuie sprijinita prin pluralitatea culturilor nationale: identitatea in general si identitatea politica in special nu mai trebuie sa fie un produs al culturii. De exemplu, un fermier francez este mai apropiat de un fermier spaniol decat de un profesor universitar francez.

Unul dintre argumentele cele mai puternice ale natiunii este limba. Se spune deseori ca limba este cel mai clar simbol al unei natiuni, purtand anumite atitudini si valori care produc un anumit semtiment de apartenenta. Haberman a propus ca limba engleza ar trebui folosita ca limba europeana. Totusi, acest lucru nu este compatibil cu aspiratiile politice europene din zilele noastre. Europa trebuie sa gaseasca o cale pentru a rezolva aceasta problema. Acesta nu este un concept excluzator, atata vreme cat limbi diferite pot coexista intr-o natiune, fara sa constituie un obstacol in crearea unei identitati nationale, cum ar fi cazut Belgiei, Canadei sau Elvetiei.

Pana aici au fost analizate diferitele instrumente folosite in construirea identitatii traditionale. Acestea sunt de fapt principalele instrumente folosite de nationalisti si acestea ar submina in mod serios crearea unei identitati europene stabile si puternice.

Kimlicka sustinea ca “cetatenii impartasesc un sentiment de apartenenta la o anumita societate deoarece ei impart o limba si o istorie, participa la institutii socialesi politice comune care opereaza cu aceasta limba si care manifesta si perpetua aceasta istorie.”. Acest citat pare sa rezume tot ceea ce a fost spus pana acum.

Insa, resurse precum limba si, intr-o oarecare masura istoria nu pot fi folosite asa cum am vazut mai sus. Astfel, daca ar trebui sa urmam citatul lui Kimlicka, ar trebui ca identitatea europeana sa se bazeze pe resurse cum ar fi institutii politice si sociale comune. De exemplu, liberalii sustin un punct de vedere mai “civic” in legatura cu natiunea, care pune mai mult accent pe supunerea politica decat pe unitatea culturala. In timp ce unitatea culturala pare sa nu fie un punct forte al Europei, trebuie sa recurga la supunere politica pentru a crea o identitate. Cu alte cuvinte, Europa nu este capabila sa foloseasca instrumentele traditionale de creare a unei identitati. Asa cum propune Habermas, trebuie folosite tehnici judiciare, morale, civile, politice si institutionale. De exemplu, intr-o incercare timida de a apropia europenii, UE a folosit niste “instrumente” judiciare: Tratatul de la Maastricht a pastrat legatura dintre nationalitate si cetatenie europeana. Aceasta considera toti membrii ca fiind distrincti din punct de vedere national si totusi ii numeste cetateni europeni. Rolul institutiilor este de a crea un sentiment de supunere politica. Ele sunt create pentru a asigura balanta intre statele membre. Din acest punct de vedere Comisia Europeana pare vitala. Parerea lui Davin Held potrivit careia lumea este guvernata in conformitate cu principiile universale ale dreptatii si justitiei sporeste ideea institutiilor comune. Astfel de institutii cuprind anumite valori care sunt comune pentru toti europenii. Ele astfel devin un instrument pentru construirea identitatii. De exemplu, Curtea Europeana pentru Drepturile Omului se bazeaza pe o conventie care scoate in evidenta anumite valori, cum ar fi egalitatea, libertatea si echitatea si simplul fapt ca a fost aprobata de toate statele membre inseamna ca si ele imbratiseaza aceste valori.

3. Concepții asupra identității politice europene și Turcia

3.1. Perspectiva economică / cetățenia de piață

Susținătorii acestei perspective afirmă că nu este nevoie și nici un motiv pentru o identitate politică europeană și a unei legislații cum este “Constituția”. UE este o creație a statelor membre suverane pe baza tratatelor internaționale. Uniunea are astfel o legitimitate indirectă suficientă și nu are nevoie de o identitate politică distinctă care să-i legitimeze guvernarea.

Pentru mulți observatori care descriu UE ca pe o organizație funcțională, tehnocratică, legitimitatea internă – gurvernarea prin și a oamenilor – a Uniunii va fi întotdeauna limitată. UE nu are o identitate colectică compactă și solidă. Ea trebuie să se bazeze în principal pe legitimitate externă, care este compatibilă cu o legitimitate slabă. Uniunea poate să supraviețuiască ca o astfel de legitimitate “slabă” care nu are nevoie de exclusivitate și loialitatea membrilor săi, fiind “bazată pe coexistenta unor identități colective multiple, suprapuse și organizate în funcție de criterii teritoriale și funcționale”. Beneficiile rezultate din aderare, în special cele economice, ar avea drept rezultat sprijinul popular, care ar fi suficient pentru menținerea cantității minime de legitimitate directă necesitată de guvernarea europeană. Astfel, identitatea “slabă” bazată pe interese comune și pe mecanisme instituționale și procedurale pentru implementarea și maximizarea acestor interese constituie o legătura suficientă între europeni în cadrul unei organizații cum este UE.

Potrivit lui Ulrich Haltern, legea nu este suficientă pentru construcția unei identități și a unei colectivități politice și cetățenii UE pot fi numai “cetățeni de piață” și nu cetățeni care să împărtășească o serie de valori și o istorie comună. În consecință, nu există nici o bază sau o justificare normativă pentru crearea unei identități politice colective europene. Europa nu este un stat și nu ar trebui sa aibă o Constituție. Europa este “guvernare pentru oameni” și nimic mai mult. Drept rezultat, UE ar trebui să rămână sub pragul de vizibilitate sau ar trebui să caute soluții pentru minimizarea conflictelor dintre național și supranațional. În acest sens, Andrew Moravcsik susținea că cu cât mai vizibilă este UE, cu atât mai mare este pericolul creșterii nemulțumirii oamenilor în legatură cu funcționarea procesului de integrare.

3.2. Perspectiva statistă / comunitariană

Susținătorii radicali ai acestei perspective consideră statele naționale ca fiind singurul tip de structură politică care ar face posibilă și ar susține guvernarea democratică a legitimității populare și autodeterminării datorită granițelor sale politice și geografice clare și identității sale colective solide. În contrast, alții îmbrățișează concepția comunitariană a identității politice și o adaptează particularităților organizației politice europene.

Această perspectivă pune accent pe omogenitate, comunalitate, granițe, originalitate și, în mod inevitabil, exclusivitate. Astfel, Anthony Smith afirma că “identitățile sunt făurite prin experiențe, amintiri și mituri comune, în relație cu cele ale altor identități colective. Ele sunt deseori create în opoziție la identitățile altora semnificativi”.

Potrivit acestei premise statiste, în UE nu este încă – și pentru unii, nu va fi niciodată – o putere democratică definită în termenii statelor naționale, dacă criteriul determinant va fi apartenența sau granitele. Potrivit lui Baykal, “puterea publică europeană nu este una care derivă de la oameni, ci este una mediată prin state”; problemele la nivel european nu sunt cauzate de lipsa unei comunități etnice omogene, ci de lipsa unei sfere publice europene, a unui discurs public european, a unei societăți civile, a unui sitem de partide politice și, cel mai important, de lipsa unei limbi comune. În consecință, UE nu poate avea o constituție. În mod similar, Celerman afirmă: “fără granițe clare și un proces de (re)producere a identității statelor naționale…apariția unei identități politice europene viabile este aproape imposibilă”. Având în vedere pluralitatea culturală, lingvistică, religioasă, istorică, socială și politică, diversitatea popoarelor statelor membre și lipsa unui discurs public european, a unei sfere publice europene și a unui sistem de partide european este aproape imposibilă o identitate politică europeană comună.

Potrivit perspectivei comunitariene cu privire la identitate politică europeană, valori universale cum ar fi democrația, statul de drept și respectul față de drepturile omului nu sunt sufficient de puternice pentru a susține legitimitatea unei organizații politice democratice la nivel postnațional. Chiar și interpretarea și implementarea acestor valori universale necesită o sfera culturală, temporală și teritorilă limitată. Identitatea politica a unei organizații politice legitime trebuie să se bazeze pe anumite elemente și caracteristici pre-existente comune, în special istorice și culturale, care ar accentua valori și norme comune și o concepție solidă a binelui comun. Identitatea comună, structurile politice și textele juridice, inclusiv constituția unei comunități, ar trebui să reflecte valorile comune și concepțiile binelui comun în locul creării și modelării lor. În acest scop, constituția unei astfel de organizații politice trebuie să tragă în mod clar o linie între cei ce aparțin comunității și cei care nu prin valorile pe care le sprijină.

Hans Lindahl, a cărui concepție comunitariană a identității politice europene trebuie deosebită de perspectivele statiste, în ciuda faptului că subliniază necesitatea unei identități solide și inevitabila “alteritate”, încearcă să răspundă la o intrebare cu privire la tipul de relație dintre adoptarea unor norme legale și identitatea oamenilor și sugereză că procesul de formare a voinței politice dă expresie la ceea ce unește oamenii, identitațile lor ; “Ideea unei integrări europene sugerează că integrarea este imaginabilă numai printr-o apropiere oferită de identitate, de o graniță care este mai degrabă normativă decât geografica”. Astfel, atâta vreme cât granițele geografice nu sunt suficiente, valorile ar trebui să constituie baza includerii sau excluderii.

Putem identifica două posibile consecințe ale concepțiilor “statist / comunitariană” și “economică” ale identității colective europene și impactul lor asupra perspectivelor europene ale Turciei. Dacă o identitate politica colectivă nu este posibilă la nivel european și motivul integrării europene este în special economic, funcțional și interguvernamental, nivelul de încredere reciprocă și solidaritate necesar pentru viabilitatea procesului este minim. Interesele și proiectele comune sunt capabile să creeze un nivel minim de încredere și solidaritate de care are nevoie entitatea pentru a genera legitimitate socială și pentru a funcționa eficient. În consecință, o țară ca Turcia, în ciuda identității sale diferite poate fi găzduită ușor într-o astfel de entitate.

Însă, dacă politica europeană comună implică o unitate etno-culturala, cu un puternic accent pe excludere, aparitia unei astfel de identități în circumstanțele politice, economice și sociale de astăzi este puțin probabilă. Dacă se încearcă construirea unei identități politice europene asemănătoare cu cea a statelor-națiune, fundamentată pe valori comune și concepții asupra binelui comun bazate pe cultură și istorie, fără a ține seama de probabilitatea eșecului la multe niveluri, atunci intrarea Turciei în UE, cu atributele sale diferite, ar deveni imposibilă sau indezirabilă pentru viabilitatea și sustenabilitatea procesului de integrare.

3.3. Patriotismul constituțional în context european și Turcia

În contrast cu perspectivele economice, comunitariene sau statiste, teoriile cosmopolite, liberale și post-naționale susțin că legitimitatea democratică ar trebui să se bazeze pe principiile universale ale democrației, statului de drept și respect pentru drepturile omului. Orice organizație politică cu o sfera publică suficient de funcțională și etică și cu dorința de a crea un destin comun este capabilă să stabilească o identitate politică colectivă pe baza acestor valori normative universale. Spre deosebire de punctul de vedere comunitarian, identitatea politică cosmopolită este cuprinzatoare, pluralistă și procedurala. Nu este nevoie de un “alt” pentru a determina cine constituie “noi”. Având o constituție, un colectiv de oameni se poate transforma într-o identitate politică colectivă bazată pe un destin comun, într-o comunitate instituțională. Granițele politice și geografice restrictive ale statelor-națiune și caracteristicile comune nu constituie o condiție esențială pentru a legitima legile democratice. Prin urmare, condițiile unei apartenențe inclusive și normative pot fi construite la nivel european.

Fiind unul dintre cei mai puternici apărători ai Constituției Europene, Jungen Habermas susține că cetățenia democratică stabilește o solidaritate abstracta și mediate legal între străini. În consecință, o constituție bazată pe principiile universale ale democrației, statului de drept și respect față de drepturile omului ar putea fi catalizatorul necesar pentru formarea și întărirea unei societăți civile europene, culturi publice europene și a unei sfere publice europene. Habermas descrie anumite valori comune și motive normative în îndemnul său pentru o Constituție Europeană. Europa este “creștinătate, […] răspândirea globala a științei moderne și tehnologiei, a dreptului roman si a Codului Napoleonean, a drepturilor omului, democrației și statelor-națiune.”. Europa este, deasemenea, modul original de a te ocupa de clivajele naționale, regionale, religioase, sociale sau economice, învățate printr-un proces dureros. Mai mult, “recunoașterea diferențelor – recunoașterea reciproca a altuia – poate fi o trasatură a identității comune.” Habermas subliniază, deasemenea nevoia includerii în Constituția Europeană a unui răspuns clar la problema granițelor teritoriale ale Uniunii. Folosind cuvintele lui “este important să rezolve urmatoarea problema spinoasă: care state vor aparține în cele din urmă Uniunii și care trebuie excluse.”

Patriotismul constituțional habermasian, bazat pe idealuri cosmopolite, a fost subiectul multor critici, care se învârt în principal în jurul naturii sale utopice și idealiste. În continuare vom cerceta aceste critici, referindu-ne deasemenea și la locul Turciei în patriotismul constituțional habermasian și în identitatea politică colectivă europeană.

În primul rând trebuie să subliniem faptul că, în concepția lui Habermas despre identitatea politică europeană, obiectivul fundamental este crearea unei colectivități unice, a unei comunități civile post-naționale. Scopul este acela de a crea o identitate europeană comună suficient de solidă pentru a rivaliza cu identitățile locale / naționale pe termen lung, cel puțin într-o anumită măsură. Însă premisele patriotismului constituțional european sunt slabe, în sensul că identitatea europeană se bazeaza pe valori universale cum ar fi democrația statului de drept și respect pentru drepturile omului. Întrebarea care se ridică ar fi dacă astfel de valori și principii “slabe” ar crea o astfel de legatură puternică și solidaritate între oameni, ar învinge divergențele și diferențele existente pentru a crea o colectivitate flexibilă.

Patriotismul constituțional a lui Habermas nu trebuie redus însă la principiile liberale universale. Cetățenii trebuie să aibă anumite trăsături comune minime pentru a-și exercita aceste drepturi și pentru a comunica unii cu alții. Ei trebuie să împărtășească o înțelegere minimă cu privire la structurile democratice și cultură, care este suficient de instituționalizată pentru a face posibilă trăinicia organizației prin încredere reciprocă și solidaritate.

În al doilea rând, părerea lui Habermas conform căreia Constituția trebuie să răspundă la întrebarea “cine aparține?” este discutabilă. Astfel, dacă apartenența se fundamentează pe un proces inclusiv, procedural, bazat pe “valori comune ale europenismului”, cum și prin ce legitimitate normativă poate Constituția trage o linie definitivă? Pot decide “europenii” cine împărtășește valori europene, mai ales dacă “valorile europene” se bazeaza pe “valori universale”?

O alta critică la adresa patriotismului constituțional se referă la faptul că concepția sa despre apartenența legală / procedurală este prea inclusivă și nu este este capabilă de o demarcație clară între cei care aparțin și cei care nu aparțin.

Un grup trebuie să fie conștient de deosebirile sale, trebuie să fie capabil să se diferențieze de “ceilalți”, chiar dacă “ceilalți” nu sunt percepuți ca oponenți sau inamici. În concepția lui Habermas, un astfel de “celălalt” este SUA pentru Europa, atât în privința modelului social european, cât și în privința identității europene ca putere civilă normativă în arena internațională. Mai mult, chiar dacă valorile ce trebuie regăsite în Constituție sunt principii morale universale, așa cum spune Baykal “cetățenii și le însușesc și le interpretează în contextul istoriei lor particulare și în lumina angajamentelor lor etice și politice”. Valorile universale și principiile trebuie interpretate și aplicate ținând seama de context, unde anumite caracteristici comune pre-existente, cel puțin cele care țin de cultura politică, cum ar fi istoria și cultura comunității, intră în joc.

Din aceste investigații rezultă că, din perspectiva patriotismului constituțional habersian, aderarea Turciei la UE ar fi posibilă. Astfel, dacă “europenismul” este înteles ca “un criteriu geografic larg” care stă la baza ideii ca UE este o organizație regională și nu globală, problema aderării Turciei poate fi rezolvată într-o manieră etică, normativă și obiectivă, pe baza unor criterii concrete și tangibile. Valorile, tradițiile și culturile distincte ale Statelor Membre, reunite pe baza principiilor cosmopolite se vor reflecta în “constituția” și guvernarea lor, care mai degrabă ar imbogăți, decât constrânge democrația și justiția, bazate pe încredere reciprocă și solidaritate. De fapt, așa cum sugerează Baykal, “nu este nimic în analiza conceptuală și istorică a lui Habermas cu privire la naționalism, unitate națională și state-națiune care să excludă posibilitatea ca, niște culture diferite din punct de vedere istoric să dezvolte concepții cosmopolite despre cetățenie și suveranitate.”.

3.4. Perspectiva pluralistă / particularistă a identității europene și Turcia

În societățile pluraliste, obiectivele și valorile comune ale oamenilor și constituția sunt întotdeauna contestate și această contestare formează adevăratele premise și esența procesului democratic. Identitatea politică colectivă conform abordării pluraliste nu poate fi descrisă definitiv dincolo de valori universale și proceduri. În această privință, UE condensează (rezumă) o organizație politică pluralistă. Sunt contestate în mod constant diferite principii, valori și norme pentru a obține o balanță și un compromis între diferitele niveluri de guvernare.

Identitatea politică a unei comunități politice ca întreg este constituită din pretențiile (cerințele) intereselor individuale, originalitate și particularități – au la bază principiul recunoașterii reciproce.

Perspectiva “constituționalism în diversitate”a canadianului James Tully se referă la faptul că “constituțiile nu sunt fixe și imuabile, ci serii de negocieri și acorduri interculturale”. Această teorie a fost preluată în Europa de intelectuali cum ar fi Anje Wiener. Potrivit lui Wiener, scopul perspectivei universaliste este acela de a învinge diversitatea în căutarea celor mai bune valori și identități, în timp ce scopul abordării particulariste / pluraliste este cuprinderea unei astfel de diversități în cel mai potrivit fel. Astfel, nu numai principiile și valorile, dar și interpretările și înțelesurile (semnificațiile) lor ar trebui să fie deschise unor contestări și reconsiderări atât la nivelul Statelor Membre, cât și la nivelul Uniunii, ceea ce ar conduce la recunoaștere reciprocă și respect față de identități divergente (diferite).

Potrivit acestei concepții, în loc să decidă care este finalitatea procesului de integrare, Europa trebuie să înțeleagă că o astfel de decizie finală nu este posibilă și dezirabilă luând în calcul natura procedurală și deschisă a procesului de integrare. O hotărâre categorică și prematură în legătura cu limitele și identitatea Uniunii ar putea avea un rezultat indezirabil.

Aranjamentele constituționale ale Uniunii ar trebui să presupună o structură instituțională care să garanteze găzduirea și păstrarea diversității și, în același timp, să permită coexistența pașnică și contestarea diferitelor concepții a valorilor și binelui comun. În acest context, problema în legătură cu locul și rolul Turciei în procesul de integrare europeană este crucială.

Perspectiva pluralista gazduieste o tara diferita precum Turcia cu destula usurinta. Este o perspectiva corecta din punct de vedere politic, in conformitate cu motto-ul Uniunii, “unitate in diversitate” si comparabila cu diversitatea sociala, religioasa, etnica si culturala a societatilor europene din secolul XXI. Perspectivele de aderare ale Turciei silesc Uniunea sa raspunda la o serie de intrebari dificile si anume: prin includerea carui stat ar deveni identitatea prea diluata in asa masura incat eterogenitatea nu ar mai insemna multiculturalism si pluralitate, ci ar conduce la conflicte, dezarmonie si chiar dezintegrare? Unde si cum ar trebui sa fie trasata linia intre cei care ar trebui sa fie inclusi si cei care sa fie exclusi? Cand va deveni diversitatea si diferenta distructiva si cand sunt ele stimulatoare si regeneratoare? Datorita identitatii sale diferite, interpretarea turceasca a principiilor si normelor ar fi prea diferita de cea a majoritatii sau de intelesul general?

Pluralitatea, contestarea, ajustarea continua a valorilor si practicilor creeaza dinamism in viabilitatea proiectului european. Atunci cand diferitele identitati sunt reconciliabile, este relativ usoara crearea unei colectivitati politice elastice si functionale pe baza recunoasterii reciproce. Dificultatile apar atunci cand diferentele sunt percepute ca fiind fundamentale pentru stabilitatea si solidaritatea organizatiei politice. Definirea scopurilor comune s-ar putea dovedi problematica intr-o organizatie prea diversa, care include prea multe comunitati / colectivitati divergente (diferite).

Stabilitatea, solidaritatea, coeziunea sociala si increderea sunt la fel de valoroase ca si diversitatea si adaptabilitatea. Trebuie sa existe un acord / intelegere minim in definirea bunurilor / valorilor comune dincolo de contestarea principiilor si institutiilor. Intrebarea care trebuie adresata sustinatorilor acestei abordari cosmopolite a identitatii politice europene este urmatoarea: ne putem imagina o colectivitate plurala, dispersata si multifatetata radicand problema organizarii sale intr-un actor colectiv? Din aceasta perspectiva, unii pot contesta caracterul potrivit, valoarea adaugata si viabilitatea creerii unei colectivitati politice europene daca nu exista valori comune intre popoarele europene dincolo de diversitate.

Aderarea Turciei la UE forteaza Uniunea sa abordeze principala problema a unei organizatii politice pluraliste: cum sa mentina balanta intre diversitate / dinamism / pluralitate pe de o parte si unitate / coeziune / solidaritate pe de alta parte, in timp ce aspira sa devina o putere civila normativa si un sistem de guvernare democratic si eficient.

3.5. Toleranta constitutionala si Turcia

Perspectiva lui J.H.H. Weiler cu privire la constitutionalism si identitate este foarte interesanta. Potrivit lui Weiler, procesul de integrare europeana are o natura duala: identitatea nationala si cetatenia de bazeaza pe valori independente / materiale, in timp ce identitatea politica colectiva europeana si cetatenia sa este procesuala si procedurala, bazata pe “valori ale comunitatii europene”. Uniunea este bazata pe diferitele identitati nationale si astfel, eterogenitatea si pluralitatea o intareste si nu o slabeste.

UE este o comunitate supranationala bazata pe “toleranta constitutionala” si identitatea sa nu este “singulara”, “cultural-organica” si nici nu ar trebui sa fie. Europa este caracterizata prin solidaritate si valori comune, dar nu ar trebui sa aiba o identitate politica singulara. Scopul integrarii europene este construirea unei “uniuni foarte apropiate intre popoarele Europei” si nu a unui “popor” singular a “unui stat”. Potrivit lui Weiler, “nu exista nici elemente subiective (sentimental unei identitati colective comune si loialitati) si nici conditiile obiective care le-ar produce (de genul omogenitatii conditiilor national-culturale, cum ar fi o cultura comuna sau o istorie comuna). Relatiile pasnice pe termen lung, caracterizate prin relatii economice si sociale nu trebuie confundate cu legaturile dintre popoare create prin limba, istorie sau etnicitate.” In viziunea lui Weiler, identitatea politica europeana este o “adunare (reuniune) nu pe baza unei culture comune, ci o alaturare pe baza unor valori comune, o intelegere comuna a drepturilor si indatoririlor societale si o cultura rationala, intelectuala comuna care trece dincolo de diferentele organice-nationale.”.

Weiler isi diferentiaza pozitia de patriotismul constitutional habermasian. In timp ce Habermas vorbea despre combinarea cetateniei si nationalitatii, punand accent pe pastrarea originalitatii natiunilor si nu pe crearea unei natiuni europene, pentru Weiler eforturile europene au drept scop obtinerea unei identitati conduse de valori care sa coexiste alaturi de cea nationala, organica, culturala.

In teoria lui Weiler, europenii sunt “alti” unii pentru ceilalti ca natiuni, desi ei sunt dispusi sa imparta anumite aspecte ale vietii lor in aceasta organizatie politic ape care au infiintat-o cu “ceilalti europeni” deoarece sunt convinsi ca toti europenii impartasesc aceleasi valori si norme fundamentale. O astfel de intelegere face posibil sa se creeze un mivel minim de solidaritate si incredere necesar pentru ca procesul de integrare sa fie viabil. Aceasta “supunere”fata de vointa politica a “altora” este consensuala si reinoita permanent. O constitutie formala ar priva Uniunea de valoarea sa normativa cea mai importanta, “toleranta constitutional”. “Este un exemplu remarcabil de toleranta civila sa fi atasat de norme si reguli care nu au fost articulate de ‘poporul tau’ ci de o comunitate alcatuita din comunitati politice distincte.” Astfel, in viziunea lui Weiler, nu este nevoie de o Constitutie Europeana. Aceasta insa nu inseamna ca nu mai este necesara cautarea valorilor comune ale identitatii politice colectice europene, care este indispensabila pentru solidaritatea si increderea reciproca spre care aspira.

Principala distinctie intre viziunile lui Weiler si Habermas isi are originea in conceptia lor despre identitatea europeana. Pentru Weiler, scopul este acela de a pastra identitatile politice nationale si crearea, in acelasi timp, a unei identitati europene care ar legitimiza procesul de integrare, ar spori solidaritatea si increderea intre cetateni fara a transforma Uniunea intr-un stat. Habermas insa nu pune asa de mult accent pe pastrarea identitatilor nationale. Mai mult, conceptia lui Weiler despre identitatea politica europeana este mai solida decat cea a lui Habermas deoarece se bazeaza pe anumite “valori comune” mai specifice Europei care merg dincolo de valorile universale ale lui Habermas. Pentru Habermas valorile sunt universale, in timp ce aplicarea si interpretarea lor este legata de context. In contrast, pentru Weiler, valorile care modeleaza comunitatea europeana ar trebui sa fie caracteristice Europei.

In timp ce subliniaza necesitatea pastrarii identitatilor nationale, angajandu-se intr-o cautare a valorilor comune, drept baza normativa a UE, Weiler fundamenteaza deasemenea legitimitatea Uniunii pe anumite comunalitati, un anumit nivel de omogenitate, care apar ca si conditii esentiale pentru o integrare sutenabila.

Perspectiva lui Weiler in legatura cu identitatea politica colectiva si principiile constitutionale se bazeaza pe un etos adanc si valori normative ale europenismului. Chiar si aceasta perspectiva cuprinzatoare implica un anumit grad de exclusivitate, care este inevitabil. Sunt in viziunea lui Weiler “altii”, “alti semnificativi”? Sau sunt “alti europeni”, definiti prin caracteristicile lor comune pe baza normelor si valorilor lor? Raspunsul la aceasta intrebare este clar; “strainii”la care se refera Weiler nu sunt “altii” in adevaratul sens al cuvantului, ci “noi” in sensul politic si chiar cultural al termenului. In viziunea lui Weiler, “europenismul” este limitat de valori normative. Nu geografia, etnicitatea, institutiile sau chiar cultura – nu acestea sunt cele care traseaza granitele organizatiei politice, ci “valorile”. Referitor la acest aspect, intrebarea legitima care se ridica ar fi urmatoarea: care sunt aceste valori comune care ar include “europenii” si i-ar exclude pe “ceilalti”? Ce s-ar intampla daca “altul semnificativ” imbratiseaza valorile “noastre”si vrea sa devina “ al nostrum”? Ar fi legitim sa refuzam o astfel de cerere pe baza unor criterii intangibile de identitate? Astfel, in legatura cu vocatia europeana a Turciei, Nicolaidis ridica o intrebare cruciala: Este Turcia ‘altul’ european sau un ‘alt non-european’?”.

J.H.H. Weiler, in lucrarea sa “Un’ Europa Crestiana”, in care dezbate valorile, identitatea politica si cosntitutia, adopta o pozitie clara in legatura cu natura si caracteristicile “valorilor europene”. Potrivit lui Weiler, referirile la mostenirea crestina ar fi posibile in Constitutie. Referindu-se la crestinatate intr-un mod inteligent, europenii laici nu ar mai fi ofensati,in masura in care referintele la identitatea laica nu ar ofensa crestinii. Cu privire la musulmani si evrei, Weiler recunoaste delicatetea subiectului insa, minoritatile religioase nu vor fi afensate de referinta la Dumnezeu si Crestinism atata timp cat toate cele trei religii sunt monoteiste si se pot face referiri la aceste religii dominante daca este necesar. In legatura la Islam si Turcia, Weiler afirma ca desi prezenta politica si culturala a Islamului a fost un element de lunga durata in istoria europeana, impactul crestinismului a fost dominant in evolutia Europei. Insa, mostenirea crestina a Europei nu transforma musulmanii in cetateni de clasa a doua.

In privinta aderarii Turciei, pozitia lui Weiler este clara: nu este posibil ca faptul ca majoritatea populatiei Turciei nu este crestina sa constituie o justificare pentru excluderea statului din Uniune. Pentru Weiler, aceasta este o problema artificiala. Ar putea exista motive intemeiate pentru respingerea Turciei, dar a face acest lucru numai pe baza identitatii sale religioase ar submina angajamentul Europei fata de toleranta, pluralitate si drepturile omului. Prin urmare, cazul Turciei nu este o provocare pentru credinta Europei ci este o provocare pentru buna-credinta a Europei.

In ciuda acestor argumente puternice, o referinta la crestinism in Constitutia Europei este problematica atat pentru identitatea politica europeana, cat si pentru includerea Turciei. Asa cum sustine Weiler, Turcia poate fi inclusa intr-o Uniune Europeana care implica crestinismul ca una din principalele sale referinte identitare. In acest caz, diferentele sale ar fi in mod clar permanent si ferm aparate si Turcia ar avea un statut diferit fata de celelalte state membre. Acest statut nu este in mod necesar unul inferior, ci ar accentua mai degraba diferentele. Acesta ar putea fi un lucru bun daca diversitatea este cu adevarat valoarea europeana fundamentala.

4. Concluzii

Viabilitatea procesului de integrare necesita o identitate politica colectiva la nivel european pe baza unor comunalitati impartasite sau presupuse, care sa genereze incredere si solidaritate. Problema este care sunt aceste comunalitati si daca acestea implica un anumit nivel de omogenitate in ceea ce priveste etnicitatea, istoria, traditiile, cultura sau religia. Este relativ usoara crearea unei identitati colective atunci cand elementele constituiente sunt mai mult sau mai putin similare sau reconciliabile. Insa este cu totul alta situatie atanci cand elementele constituiente se caracterizeaza prin diversitate. Daca aceste identitati colective ar trebui si pot fi legate prin principii, structuri si procese este o alta intrebare presanta care asteapta un raspuns.

Daca motto-ul UE si adevarata provocare este realizarea unitatii in diversitate, rezolvarea tensiunilor dintre dinamism si stabilitate, coeziune si pluralitate, atunci identitatea europeana ar trebui sa fie o identitate impartasita si flexibila, caracterizata prin recunoastere si respect reciproc si negociata constant. Internalizarea sentimentelor de solidaritate si incredere reciproca nu este un ideal indepartat ci un scop realizabil in cadrul Uniunii. Identitatea politica colectiva nu se bazeaza pe caracteristici comune pre-existente, ci pe interese, obiective si planuri comune; sentimentul unui destin comun, desi fara o destinatie concreta, poate fi deasemenea folositor in crearea unor organizatii politice flexibile de tip supranational. Identitatea colectiva ar trebui sa reflecte pluralitatea si flexibilitatea in cel mai potrivit mod.

Singura identitate normativa si viabila pentru UE este una legala, institutionala si procedurala, bazata pe obiective si planuri comune. Daca identitatea UE este modelata de particularitatile si obiectivele comune ale procesului de integrare si de institutiile, legile, procedurile si cultura politica a Uniunii, un stat candidat care indeplineste conditiile legale, economice si democratice impuse, nu poate fi exclus din motive culturale. Proiectul European nu este unul cultural sau istoric; este un model politic, economic si social. Prin urmare, aderarea sa trebuie sa fie decizie politica si nu una culturala sau istorica. Totodata o astfel de decizie nu trebuie sa se bazeze pe identitatea statului respectiv.

Solida sau slaba, exclusive sau inclusiva, bazata pe valori comune “europene” sau universale, crearea unei identitati politice colective a UE pentru a ii spori legitimitatea normativa si democratica, este o provocare. Construirea unei ordini constitutionale care sa permita o renegociere constanta a valorilor, intereselor si proiectelor comune sis a urmareasca pluralitatea si diversitatea nu este o sarcina usoara. Principala problema a UE va fi sa mentina o balanta intre diversitate/dinamism/pluralitate pe de o parte si unitate/coeziune/solidaritate pe de alta parte, in timp ce aspira sa devina o putere civila normativa si un sistem de guvernare democratic si eficient.

Perspectivele de aderare ale Turciei la UE depind de abilitatea celor doua parti de a ajunge la un echilibru intre diversitate si coerenta. Senzatia de pericol care rezulta din diferente si deosebiri ar trebui inlocuite de dinamism si sinergie, manifestate prin diversitate. Turcia are puterea interna si capacitatea sa se transforme sufficient pentru a nu ameninta coerenta si functionarea procesului politic european. UE, la randul sau, are capacitatea si mecanismele necesare pentru gazduirea Turciei, cu toata diversitatea sa.

CONCLUZII

Trăim într-o perioadă de profunde transformări care vor avea o influență majoră asupra viitorului Europei. Uniunea se află la o rǎscruce și nu mai poate amâna prea mult dezbaterea în legatură cu granițele și identitatea UE. Europa trebuie să definească ce înseamnă a fi “european” pentru a trage o linie între “cei care aparțin” și “cei care nu aparțin”, pentru a face posibilă astfel o organizare politică legitimă democratică, bazată pe solidaritate și încredere reciprocă.

Pentru cei din domeniul științelor politice, această perioadă crucială pentru viitorul Turciei și al Europei constituie o oportunitate extraordinară pentru a realiza diverse analize, căci impactul foarte puternic al acesteia își va pune amprenta asupra tuturor sferelor unei societăți. Din acest motiv, prezenta lucrare și-a propus observarea și analizarea procesului de aderare al Turciei la Uniunea Europeană. Pe parcursul cercetării am încercat să găsim răspunsuri la o serie de întrebări fundamentale: poate UE să-și adâncească integrarea economica și politică, să-și întărească legitimitatea sociala și democratică, să construiască o identitate politica colectivă, să-și atinga obiectivele și în același timp să absoarbă o țară ca Turcia? Poate UE sa aibă legături cu o țară așa de mare și de saracă care se află la periferia geografică a Europei și care este perceputǎ ca fiind diferită din punct de vedere cultural? Este marimea și înapoierea economică, socială și politică problema principală? Sau împotrivirile își au originea în divergențele dintre identitatea europeană și cea turcă? De ce Turcia, și nu și alte state candidate, nu sunt tratate ca un test fundamental pentru realizarea motto-ului Uniunii “unitate în diversitate”? Nu în ultimul rând este într-adevar UE caracterizată prin “unitate în diversitate”, obținându-și legitimitatea din pluralitatea sa sau ar trebui să-și limiteze diversitatea pentru a-și pastra guvernarea consecventă și democratică atunci cand se pune problema includerii “altuia semnificativ”? Acestea sunt întrebari legitime care au solicita o examinare profundă a relațiilor dintre Turcia si UE și identitatile lor.

În urma analizei realizate, am putut constata că ipoteza lucrării a fost confirmată. Politica Uniunii Europene față de Turcia este o “politicǎ condusǎ de valori” . Preferințele europenilor în legaturǎ cu candidatura Turciei sunt într-o mare masura modelate de percepția unor vaste diferențe între cultura europeanǎ și cea turcǎ. Acest candidat este perceput ca fiind în mod fundamental diferit prin identitatea sa, astfel încât integrarea sa la UE ar amenința viabilitatea proiectului de creare a unei identitǎți politice colective. Astfel, rolul culturii va fi cea mai dificila întrebare la care trebuie sǎ rǎspundǎ Turcia, chiar și dupa ce îndeplinește criteriile politice și economice.

Aderarea Turciei la UE nu ar largi numai aria, proporțiile, competențele și populația UE. Este clar faptul că efectele interne și internaționale ale intrarii Turciei nu vor fi neutre pentru că “ar schimba modul în care alții o percep în prezent – ca o entitate bogată, occidentalată, iudeo-crestină”. Deasemenea, aderarea Turciei ar avea repercursiuni profunde atât pentru UE, cât și pentru Turcia. După cum afirmă Buzan și Diez, relațiile dintre Turcia si UE sunt foarte importante datorită faptului că “sunt fundamentale pentru evoluția viitoare a formei politice și identității Turciei și UE deopotrivă”.

Deasemea, a fost confirmată și ipoteza conform căreia mărimea nu este principala problemă care cauzează atitudinea ambivalentă sau chiar negativă a europenilor față de aderarea Turciei. Aceasta constituie mai degraba o scuza politica. Instrumentele tradiționale de construcție a identității, bazate pe națiune, istorie, cultură și limbă sunt o utopie. Pentru construirea unei identități comune europene pot fi folosite alte tehnici, cum ar fi cele civile, instituționale, morale, juridice sau politice. Europa trebuie să-și fundamenteze legitimitatea, identitatea colectivă și solidaritatea pe respect reciproc față de diferitele identități și găzduirea diversității. Numai dinamismul care emană din diversitate pot să deosebească Europa de “ceilalți” și să-i dea posibilitatea să transforme o astfel de diversitate într-o guvernare coerenta și legitimă. Atât conceperea identității sale politice colective, cât și guvernarea sa democratică necesită soluții flexibile. Prin urmare, identitatea Uniunii trebuie să fie mai degrabă una flexibilă, modelată și remodelată prin dezbateri, negocieri și ajustări constante pe baza unor proiecte comune decat o identitate colectiva rigidă. Europa poate să se identifice numai prin abilitatea sa de a unifica diversitatea statelor membre și a popoarelor lor și să le mobilizeze în jurul unor scopuri, proiecte, procese, proceduri și instituții comune pe baza unor valori universale. Identitatea sa colectivă ar trebui să reflecte această pluralitate și flexibilitate în cel mai potrivit mod.

Perspectivele de aderare ale Turciei la UE depind de abilitatea celor doua părți de a ajunge la un echilibru între diversitate și coerentă. Senzația de pericol care rezultă din diferențe și deosebiri ar trebui înlocuite de dinamism și sinergie, manifestate prin diversitate. Turcia are puterea internă și capacitatea să se transforme suficient pentru a nu amenința coerența și funcționarea procesului politic european. UE, la rândul său, are capacitatea și mecanismele necesare pentru găzduirea Turciei, cu toata diversitatea sa.

Admiterea Turciei în UE ar aduce dovezi incontestabile că Europa nu este un “club creștin”. Ar confirma natura Uniunii ca o societate inclusivă, cuprinzatoare și tolerantă, care își are puterea în diversitatea sa și este atașată de valori comune cum ar fi libertatea, democrația, statul de drept și respectul față de drepturile fundamentale ale omului. În marea dezbatere culturală a secolului XXI, alimentată prea des cu ignoranța și prejudecăți și abuzând de fenomene criminale, cum ar fi terorismul internațional, o Europa multietnică, multiculturală și cu mai multe religii ar putea trimite un mesaj extrem de puternic restului lumii, că “ciocnirea civilizațiilor” nu este destinul inevitabil al lumii. Prezentând un model alternativ la societatea exclusivistă, dogmatică și închisă propagată de islamistii radicali, Europa ar putea juca un rol inestimabil în relațiile dintre Occident si lumea islamică. Includerea cu succes a Turciei în procesul de integrare europeana ar arăta că este posibil să gasești o rezolvare dilemei combinării credințelor religioase și tradițiilor cu principiile universal acceptate ale societăților moderne.

BIBLIOGRAFIE

Lucrari stiintifice

Barzea, Cezar, „Cetățenia Europeană”, Politeia, SNSPA, 2005

Campeanu, Virginia, “Valurile europene – costuri pentru cine, beneficii când”, în Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001

Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin, “Drept instituțional comunitar European”, Ediția a V-a, București, 2000.

Gower, Jackie și Redmond, John, “Lărgirea Uniunii Europene. Perspective”, Ed. Club Europa, 2002

Huntington, Samuel, “Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”, Ed. Antet, Bucuresti, 2003

Kalypso Nicolaidis, “EU-topia or the Power of the Superpower-less”, publicat de Tod Lindberg in “Beyond Paradise and Power:Europe, America and the Future of a Troubled Partnership”, London-New York, Routledge, 2004

Kalypso Nicolaidis, “The Federal Vision: Legitimacy and Levels of Governance in the United States and the European Union”, Oxford University Press, 2001

Marginean, Ioan, “ Proiectarea cercetarii sociologice”, Ed. Polirom, Iasi, 2000

Suna Kili, “The Atatürk Revolution: A Paradigm of Modernisation” , Istanbul, Türkiye Bankasý Kültür Yayýnlarý, 2003

Reviste si articole de specialitate

Aleskerov, Fuad, Gamze Avci, Viatcheslav Iakouba & Z. Umut Türem, “European Union Enlargement: Power Distribution Implications of the New Institutional Arrangements”, European Journal of Political Research, Vol. 41, 2002, p. 379-394.

Arikan, Harun, “A Lost Opportunity? A Critique of the EU’s Human Rights Policy Towards Turkey”, Mediterranean Politics, Vol. 7, Nr. 1, 2002, p. 19-50

Avci, Gamze, “Putting the Turkish EU Candidacy into Context”, European Foreign Affairs Review, Vol. 7, 2002, p. 91–110

Aybet, G, “Turkey and European Institutions”, International Spectator, Vol. 34, nr.1, ianuarie-martie 1999, p. 103-106

Sanem Baykal, “Unity in Diversity? The Challenge of Diversity for the European Political Identity, Legitimacy and Democratic Governance: Turkey’s EU Membership as the Ultimate Test Case”, Jean Monnet Working Paper, Nr. 9, 2005

Buzan ,Barry & Diez, Thomas, “The European Union and Turkey”, Survival, Vol. 41, Nr.1, 1999, p. 41-57

Cederman, Lars Erik, “Nationalism and Bounded Integration: What it would take to construct a European Demos”, European Journal of International Relations, Vol. 7, Nr. 2, 2001, pp. 139-174

Çolak, Yilmaz, “Nationalism and State in Turkey: Drawing the Boundaries of ‘Turkish Culture”, Studies in Ethnicity and Nationalism, Vol.3, Nr.1, 2003 , p. 2–20.

Dahl, Robert A., “A Democratic Dilemma: System Effectiveness versus Citizen Participation”, Political Science Quarterly, Vol. 109, Nr. 1, 1994

Eralp, Atilla, “Turkey and the European Union in the Post-Cold War Era”, Turkey ‘s New World Washington, Washington Institute, p.173-189

Erdogdu, Erkan, “Turkey and Europe: Undivided but not United”, Middle East Review of International Affairs, Vol.6, Nr.2, 2002, p. 40-81

Ergil, D., “A Synopsis of the Kurdish Problem”, International Spectator, Vol.34, Nr.1, 1999, p. 19-22.

Grabbe, Heather, “When Negotiations Begin: The Next Phase in EU–Turkey Relations”, Insight Turkey, Vol.6, Nr.4, 2004

Habermas, Jürgen, “Remarks on Dieter Grimm’s ‘Does Europe Need a Constitution?’”, European Law Journal, Vol. 1, Nr. 3, 1995, p. 303-318

Habermas, Jürgen, “Why Europe Needs a Constitution”, New Left Review, Vol. 11, 2001, p. 5-26

Haltern, Ulrich, “Pathos and Patina: The Failure and Promise of Constitutionalism in the European Imagination”, European Law Journal, Vol. 9, Nr. 1, 2003, p. 14-44.

Hill, Christopher , “The Geo-Political Implications of Enlargement”, EUI Working Paper, Nr. 30, 2000

Hughes, Kirsty , “Turkey and the European Union: Just Another Enlargement? Exploring the Implications of Turkish Accession”, A Friends of Europe Working Paper, 2004

Jileva, Elena, “Do norms Matter?:The Principle of Solidarity and the EU’s Eastern Enlargement”, Journal of International Relations and Development, nr. 7, 2004

Keymen, Fuat & Onis, Ziya, “Turkey at the Polls: A New Path is Emerging”, Journal of Democracy, Vol. 14, Nr. 2, 2003, p.95-107

Krauss, Stefan, “The European Parliament in EU External Relations: The Customs Union with Turkey” , European Foreign Affairs Review, Vol.5, 2000, p. 215-237

Kubicek, Paul, “Turkish Accession to the EU in Comparative Perspective”, South Eastern European Studies Programme, St Anthony’s College, Oxford, Occasional Paper No. 1/04, mai 2004

Kushner, David, “Self-Perception and Identity in Contemporary Turkey”, Journal of Contemporary History, 1997

Leda-Agapi Glyptis, “The Cost of Rapprochement: Turkey’s Erratic EU Dream as a Clash of Systemic Values” , Turkish Studies Vol. 6, Nr. 3, septembrie 2005, p. 401–460

Lindahl, Hans, “European Integration: Popular Sovereignty and a Politics of Boundaries”, European Law Journal, Vol. 6, Nr. 3, 2000, p. 239-256

Maduro, Miguel Poiares, “How Constitutional Can the European Union Be? The Tension Between Intergovernmentalism and Constitutionalism in the European Union”, Jean Monnet Working Paper, Nr. 5, 2004

Olsen, Johan P. Olsen, “Unity, diversity and democratic institutions – What can we learn from the European Union as a large-scale experiment in political organization and governing?”, Arena Working Papers, Nr. 13, 2004

Öniș, Ziya, “Diverse but Converging Paths to European Union Membership:Poland and Turkey in Comparative Perspective”, East European Politics and Societies nr. 18, 2004, p.481-512

Önis, Ziya , “Turkish Modernization and Challenges for the New Europe”, East European Politics and Societies nr. 5, 2005

Önis, Ziya , “Turkey, Europe and Paradoxes of Identity: Perspectives on the International Context of Democratization”, Mediterranean Quarterly, Vol. 10, Nr. 3, 1999, p. 107-136

Pollak, Johannes,“Democracy and the European Constitution: Majority Voting and Small Member States”, ConWEB Papers Nr. 4/2004

Rumfors, Chris, “Human Rights and Democratization in Turkey in the Context of EU Candidature”, Journal of European Area Studies, Vol.9, Nr. 1, 2001, p. 93 – 115

Rumford, Chris, “Contesting universalism: globalization and ambiguous Turkish identities”, Journal of European Area Studies, Vol.7, Nr. 5, 2004, p. 56-90

Sanguineti, Vittorio, “The Enlargement of the European Union: Turkey, the Controversial Road to a Wrong Candidacy”, Firenze: Biblioteca della Rivista di Studi Politici Internationali, 1999

Sanguineti, Vittorio, “Turkey and the European Union: Dreaming West but Moving East”, Mediterranean Quarterly, Vol. 8, 1997

Sjursen, Helene, ” Justifying EU Foreign Policy: The LogicsUnderpinning EU Enlargement”, Arena Working Papers, WP 01/1, 2001

Smith, Anthony D., “National identity and the idea of European unity”, International Affairs, Vol. 68, Nr. 1, 1992, p. 55-76

Tibi, Bassam, “The Renewed Role of Islam in the Political and Social Development of the Middle East” , Middle East Journal, Vol. 37, Nr. 1, 1999, 3-13

Ugur, Mehmet, “Testing Times in the UE-Turkey Relations”, Journal of Southern Europe and the Balkans, Vol. 5, Nr.2, august 2003, p. 165-186

Yavuz, M. Hakan, “Cleansing Islam from the Public Sphere”, Journal of International Affairs , Nr. 54, 2000

Walker, Neil, “Constitutionalising Enlargement, Enlarging Constitutionalism”, European Law Journal, Vol. 9, Nr. 3, 2003

J.H.H. Weiler, “Does Europe Need a Constitution? Demos, Telos and the German Maastricht Decision”, European Law Journal, Vol. 1, Nr. 3, 1995

Zielonka, Jan, “Europe Moves Eastward-Challenges of EU Enlargement”, Journal of Democracy, Vol. 15, Nr. 1, 2004, p. 22-35

Alte surse

Regular report from the Commission on Turkey’s progress towards accession” de pe http://ec.europa.eu/comm/enlargement/report_11_98/pdf/en/turkey_en.pdf

http://www.europeanunion.promotion.org.pl/

Communication from the Commission to the Council and the European Parliament: Recommendation of the European Commission on Turkey’s Progress Towards Accession, Brussels, 6 octombrie 2004

Tratatul de constituire a unei Constitutii pentru Europa