Aderarea Statelor Membre ALE Ue LA Moneda Unică Europeană

UNIVERSITATEA…

FACULTATEA…..

SPECIALIZAREA……………

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

ADERAREA STATELOR MEMBRE ALE UE LA MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ

Prof. Coordonator,

Funcția

Nume Student,

Ghergu Iuliana Maria

CUPRINS

Introducere

Cap. 1. Integrarea europeană

1.1. Apariția și evoluția conceptului de Comunitate Economică Europeană

1.2. Componența și etapele integrării în UE

1.3. Integrarea monetară europeană. Evoluția conceptului de sistem monetar european

Cap. 2. Uniunea economică și monetară

2.1. Scurt istoric

2.2. Avantajele și costurile Uniunii Economice și Monetare

2.3. Condițiile edificării Uniunii Economice și Monetare

2.4. Etapele constituirii

2.5. Principalele elemente ale Uniunii Economice și Monetare

Cap. 3. Studiu de caz – Introducerea monedei unice euro în România la nivel micro și macroeconomic

3.1. Criterii de convergență pentru adoptarea EURO

3.2. Abordarea trecerii României la EURO

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Europa si Uniunea Europeana incep sa se suprapuna din ce in ce mai mult dat fiind caracterul de extindere si aprofundare a integrarii pe care uniunea si-a dovedit-o in ultimii ani. Are loc o redefinire a Europei in sensul unei uniuni care dpdv extern doreste sa-si puna amprenta si sa contribuie la procesul de globalizare, iar in plan intern doreste sa promoveze valorile comune  europene si sa se bazeze pe o suveranitate exercitata in comun. Aceasta uniune reprezinta si acordul unor state care doresc sa realizeze o politica comuna. Factorul economic, in cadrul unei organizari de tip statal, a reprezentat dintotdeauna  sursa celor mai importante resurse financiare pentru o dezvoltare solida si durabila. De altfel si Uniunea Europeana se naste odata cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, 1 noiembrie 1993; aceasta uniune isi are inceputurile inca din anul 1951 prin Tratatul de la Paris a carui scop a fost crearea unui organism comun care sa se ocupe de administrarea resurselor de carbune si otel (CECO). Acest tratat cuprinde 2 parti care fac referinta pe de o parte la realizarea unei uniuni economice si monetare si pe de alta parte la indeplinirea unei uniuni politice.Aceasta uniune economica si monetara se refera in primul rand la adoptarea monedei unice, euro. Totodata ea  duce la crearea unui cadru economic stabil pt cele 15 tari componente ale SME, la scaderea unor costuri de tranzactionare destul de costisitoare, la existenta unei singure rate a inflatiei, la eliminarea ratelor de schimb si la o scadere a ratelor dobanzilor. Odata devenit membru UE, orice stat isi indreapta toate eforturile pt a indeplini criteriile de convergenta prevazute in Tratatul de la Maastricht avand ca finalitate participarea statului respectiv ca membru la Uniunea Economica si Monetara si totodata la adoptarea monedei unice euro.

Capitolul 1. Integrarea europeană

1.1. Apariția și evoluția conceptului de Comunitate Economică Europeană

În ceea ce privește conceptul referitor la realizarea unei Comunități Economice Europene, această idee este veche și a fost exprimată de-a lungul timpului prin diverse idei. Așadar, în secolul al XIX-lea Victor Hugo a venit cu ideea de a crea „Statele Unite ale Europei”. În cadrul Congresului amicilor păcii scriitorul francez a vorbit despre „ziua în care toate națiunile continentului se vor uni într-o societate  supremă și vor forma o frăție a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identității lor”.

Europa a rămas mult timp împărțită, deoarece a fost afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea. La încheierea primului război mondial, preocuparile pentru construirea unei europe unite au fost frecvent evocate. În acest fel, în 17 septembrie 1930 Adunarea Natiunilor Unite a adoptat o rezolutie care viza constituirea "Comisiei de studiu pentru Uniunea europeană". Inițiativa a fost a lui Aristide Briand – ministru de externe al Franței, care a și fost desemnat președinte al Comisiei. Țelul era reprezentat de crearea unei entitati europene cu caracter economic si politic. Datorită crizei internaționale si a evolutiei evenimentelor pe continent, conceptul crearii Uniunii Europene a întâmpinat numeroase greutati, sfârsind în cele din urma prin a se renunta la ea.

O mare parte a economiei tarilor europene a fost distrusa, ca urmare a celui de-al doilea razboi mondial. Ideile privind unitatea europeana au fost din nou des exprimate în ciuda acestei situatii. Primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, în 1946, a vorbit într-un discurs tinut la Zurich, despre necesitatea crearii "Statelor Unite ale Europei".

În scopul reconstructiei europene, în 1947 a fost lansat "Planul Marshall". Statele Unite ale Americii ofereau conform acestui plan, ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului. Doar tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala au acceptat acest ajutor.

A început sa se contureze o noua diviziune a europei la sfârsitul anilor '40, dupa sistemul economico-social si criteriul politico-ideologic, respectiv Europa de Est si Europa Occidentala. Prin crearea celor doua blocuri militare – NATO (1949) si Tratatul de la Varsovia (1955), contradictiile dintre ele s-au adâncit. A urmat o perioada care a intrat în istorie sub denumirea de "razboi rece", încheiata abia la începutul anilor '90. Cele doua parti ale europei divizate – Vestul si Estul – au urmat si în domeniul economic cursuri diferite.

Europenii au fost determinați să se gândeasca la unitatea lor pe cale pasnica, trăgând aceste învataminte în urma celor doua razboaie mondiale. Țările europei Occidentale s-au decis sa nu mai repete greselile trecutului și au ales calea integrarii lor economice si politice.

În ceea ce privește ajutorul primit prin "Planul Marshall" din partea S.U.A., s-a creat Organizatia de Cooperare Economica europeana în anul 1948, care va deveni mai târziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.). Această organizatie exista si în prezent, dar are alte obiective decât cele ale organizatiei înlocuite.

Consiliul Europei a fost înfiintat în anul 1949. Uniunea vamala a Beneluxului care a intrat în vigoare în anul 1948 si care era formata din Belgia, Olanda si Luxemburg, a servit ca model pentru începuturile cooperarii economice.

Lui Jean Monnet, sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta au aparținut primele demersuri în vederea realizarii unei noi unitati europene. Propunerea conform căreia  productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrata de un organism comun a aparținut celui amintit anterior.

Italia si tarile Beneluxului au agreat si sprijinit propunerea lui Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei din acea vreme, de a crea Comunitatea Europeană a Carbunelui si Otelului (C.E.S.C.). Așadar, au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris țări precum Belgia, Franta, Republica Federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda, în urma acesteia luând ființă Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului la data de 10 august 1952. Jean Monnet a fost desemnat primul presedinte al Înaltei Autoritati a Carbunelui si Otelului.

Cele sase tari membre ale Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului au facut un pas important în 1956, spre înfințarea unei uniuni economice generale si a unei uniuni în domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare. Astfel, au cazut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, un belgian și înfocat adept al Uniunii Europene.

Așadar, cele sase tari au ajuns la aceasta întelegere și au semnat "Tratatul de la Roma", în 25 martie 1957, tratat ce a pus bazele Comunitatii Economice Europene (C.E.E.) și ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

Tratatul de la Roma (25 martie 1957)

Cele șase tări implicate în acest tratat au instituit o Comunitate europeana, ale carei scopuri au fost:

a) dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activitatilor economice în întreaga Comunitate;

b) o crestere durabila si neinflationista care sa respecte mediul înconjurator;

c) un grad înalt de convergenta a performantelor economice;

d) un nivel înalt al ocuparii fortei de munca si al protectiei sociale;

e) cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii;

f) coeziunea economica si sociala, solidaritatea între statele membre.

Cele sase state semnatare au convenit că era necesara luarea mai multor măsuri cu caracter economic, social si politic, pentru atingerea acestor scopuri.

Au fost prevazute în plan monetar o serie de activitati ce cuprindeau fixarea irevocabila a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al carei loc a fost luat începând cu 1 ianuarie 1999 de EURO). S-au pus bazele unei politici monetare si a unei politici de schimb unice, cu obiectivul principal de a mentine stabilitatea preturilor. De asemenea, în conformitate cu principiul unei economii de piata deschise, în care concurenta este libera, a fost promovata  ideea de a sustine politicile economice generale în cadrul Comunității. Astfel, s-au pus bazele introducerii, pe etape, a unui unic sistem monetar european, care sa cuprinda toate statele europene.

Instituțile bancare create pe baza acestui tratat sunt:

– Banca europeana de Investitii,

– Banca Central europeana,

– Sistemul European al Bancilor Centrale, care au avut un rol important în realizarea scopurilor amintite.

În ceea ce privelte categoria de instituții „publice”, au fost înființate urmatoarele organisme cu scopul de a realiza misiunile încredințate Comunității Europene:

– un Parlament;

– un Consiliu;

– o Comisie;

– o Curte de Justiție;

– o Curte de Conturi.

Atributiile tuturor acestor institutii au fost statuate în cuprinsul Tratatului de la Roma. Consiliul si Comisia erau asistate de un Comitet Economic si Social si de un Comitet al Regiunilor, care îndeplinea functii consultative.

Cu scopul realizării integrării europene, un alt principiu important a fost introducerea statutului de cetățean al Uniunii Europene. Astfel că, orice individ ce deținea cetățenia unui stat membru, obținea automat cetățenia Uniunii.

Acest tratat prevedea, adoptarea unei politici economice bazată pe strânsa colaborare a statelor membre pe piata interna, stabilirea telurilor comune si dirijarea pe baza principiului economiei de piață deschisă, în care concurenta este libera. Astfel se creionează pe baza existentei a celor patru libertăți de circulație, conceptul de  piață comună internă:

– a bunurilor;

– a persoanelor;

– a serviciilor;

– a capitalurilor.

Piatra de temelie pentru realizarea pieței unice a Uniunii Europene a fost formarea acestui concept (la 1 ianuarie 1993 a avut loc introducerea totala a acestora).

Piața comună urmând să se realizeze treptat, pe parcursul unei perioade de tranziție de 12 ani. Această perioadă a fost împărțită în trei intervale a câte patru ani, iar amânarea ei nu se putea înfăptui pe o durată mai mare de 15 ani de la data intrarii în valabilitate a tratatului.

În realizarea liberei circulații a bunurilor un pas decisiv a fost constituirea  uniunii vamale (care presupunea scoaterea treptată, în cursul fazei de abiență, a drepturilor de import între statele membre, dar și stabilirea unei taxe vamale comune) și înlăturarea limitărilor cantitative între statele membre.

Directivele referitoare la: agricultură, transport, concurența, fiscalitatea și apropierea legislațiilor, politica comercială comună, politica economică și monetară au ocupat un loc hotărâtor în conținutul tratatului.

În anul 1967, Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului, Comunitatea Economica europeana si Comunitatea europeana a Energiei Atomice, s-au unit, activând sub numele de Comunitățile Europene sau Comunitatea europeană, cu instituții comune și unice. În mod frecvent, s-a folosit denominația de Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.).

Dezvoltarea CEE după Tratatul de la Roma

În următoarele decenii, Comunitatea Economică Europeană s-a mărit treptat prin adeziunea Danemarcei, Irlandei si Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la începutul anului 1973. S-au înfințat așadar "Cei 9". Apoi a intrat Grecia în ianuarie 1981, iar Spania și Portugalia în 1986. Comunitatea Economică Europeana se mărea cu încă 3 state membre. Australia, Finlanda si Suedia au adezionat în ianuarie 1995 creându-se "Cei 15".

Slovacia, Polonia, Cehia, Ungaria, Letonia, Slovenia, Estonia, Lituania, Cipru si Malta au făcut parte, la 1 mai 2004, din cel mai mare proces de dezvoltare a Uniunii Europene de până atunci.

Așa cum am precizat anterior, Tratatul de la Roma a pus bazele juridice ale Comunitatii Economice Europene. Astfel că, statele membre ale Comunității Economice Europene au desființat restrictiile cantitative și taxele vamale, până la sfârșitul anilor ‘60.

Primul pas important către o piață comună a reprezentat-o constituirea uniunii vamale. Cu toate acestea, realizarea unei piețe unice europene a rămas numai un țel greu de realizat o lungă perioadă dupa realizarea acestui lucru. Legislația internă și standardele fiecărei țări erau diferite și îngrădeau concretizarea comerțului liber. Procesul integrarii a avansat, deși Comunitatea Economică Europeană a întâmpinat diverse probleme, iar condițiile Tratatului de la Roma nu mai corespundeau cu direcția evoluțiilor.

Astfel că, în februarie 1986, șefii celor 12 state membre din acea perioadă a Uniunii Europene, au întocmit un nou act intitulat Actul Unic European, cu aplicare de la 1 iulie 1987.

Acest act a realizat prima reforma însemnată în ceea ce privește tratatele Uniunii Europene, iar acesta viza cele trei comunități făurite anterior: Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Actul Unic European a modificat demersul pentru hotărârile luate referitor la piața unică, în scopul de a grăbi realizarea corelării legislațiilor naționale, acest lucruu fiind indispensabil. Astfel, pentru luarea hotărârilor în ceea ce privea piața unică nu se mai luau după sistemul votului unanim al statelor membre, ci era îndeajuns o majoritate în Consiliul Uniunii Europene, cu unele excepții. De asemenea, a fost fixată o dată limită pentru inserarea pe tot întinsul comunității a patru libertăți esențiale.

Deoarece se dorea ca pieța unică să fi controlată democratic, Parlamentul European a obținut cu ajutorul Actului Unic European puteri mai mari. O nouă informație ce urma să fie inserată în tratate este că Parlamentul European urma să colaboreze cu Consiliul Europei în privința procesului legislativ. De asemenea Parlamentul a câștigat dreptul de a fi reprezentat în luarea hotărârilor cu privire la aderarea sau asocierera cu țări ce încă nu erau membre.

Actul Unic European a pus bazele colaborării politice europene urmărind astfel ajutorarea Uniunii Europene în a îmbrățișa o poziție unită în structura politicii internaționale. De asemenea, acest act a crescut puterea Uniunii Europene în diverse domenii, precum cercetare și dezvoltare tehnologică, politica mediului, cooperare în politica economică și monetară și poziția în cadrul politicii structurale.

Țările membre au considerat în 1993 că sunt finisate condițiile pentru realizarea integrarii. Acestea au încheiat un nou tratat în Olanda, Tratatul de la Maastricht, care a devenit aplicabil încpând cu data de 1 noiembrie 1993. Acest tratat a revizuit si extins tratatul pe baza căruia s-a realizat Comunitatea Economică Europeană. De asemenea, Tratatul a inclus și modificarea denumirii în Uniunea Europeană din Comunitatea Economică Europeană.

Consiliul European s-a adunat la Amsterdam în luna iunie a anului 1997, pentru a cădea de acord asupra mulării Uniunii Europene la situația creată de integrarea a noi membri. Pentru realizarea acestui lucru, șefii de stat sau guvern au votat Tratatul de la Amsterdam. Tratat care a ajuns cel mai nou act constituțional al Uniunii Europene.

1.2. Componența și etapele integrării în UE

Integrarea economică în Uniunea Europeană se poate descrie ca un proces istoric ce a evoluat între 1958 și 2000-2002, în trei faze esențiale prin formarea a trei uniuni: vamală, economică și monetară.

Uniunea vamală era obiectivul principal al creării Comunității Economice Europene din 1957, astfel urmărindu-se o uniune vamală între țările membre. Ideea principală a acestei uniuni a fost obținerea liberei circulații între statele membre prin desfințarea taxelor vamale, dar și introducerea unui tarif vamal comun pentru țările nemembre ale Comunității. Faza uniunii vamale a luat sfârșit la 01 iulie 1968.

Comunitatea va avea la temelie o uniune vamală, ce va îmbrăca comerțul cu bunuri și care va include interdicția tarifelor la importul și exportul efectuat între statele membre, dar și a altor taxe cu același efect. Deci, începând cu iulie 1968, toate tarifele vamale și limitările cantitative la comerțul dintre statele membre au fost eliminate.

Uniunea economică

După încheierea primei faze a uniunii vamale, au apărut domenii ce nu au fost presupuse a avea legătură cu realizarea pieței unice. Așadar, au integrat domenii ale acesteia precum: legea firmelor, proprietatea intelectuală și industrială, energia, achizițiile publice, politica concurențială, politica fiscală, protecția consumatorului, sistemul de plăți, etc.

Comunitatea europeana a pus bazele unui proiect veleitar în 1958, referitor la finisarea pieței unice europene. În „Cartea Alba” erau menționate peste 280 modalități utile pentru realizarea unei piețe interne a țărilor membre, conform căreia se prevedea că începând cu ianuarie 1993 să se renunțe la controlul efectuat la frontiere. Acest pas a fost unul dintre cei mai importanți pași realizați de statele membre, structurând 15 piețe naționale într-o singura piață comună.

Uniunea monetară

Comisia europeană a expus, în anul 1997, Consiliului Europei de la Amsterdam un plan de acțiune pentru realizarea pieței unice cu măsurile principale ce sunt necesare pentru a îmbunătății funcționarea pieței unice și introducerea în ceea ce înseamnă inserarea monedei unice europene. Uniunea Economică și  Monetară va înlătura cheltuielile cu tranzacțiile, dar și riscurile ce prevăd expunerea la cursurile de schimb.

Piața Unică a ajuns cel mai mare loc de import și export liber din lume, unde trăiesc aproape 400.000.000 de persoane. În afară de membrii Uniunii Europene, mai cuprinde și Irlanda, Liechtenstein si Norvegia, iar mai târziu, ea va îngloba și celelalte state din centrul si estul Europei ce doresc să devină membre.

Așa cum am mai precizat, la temelia constituirii Pieței Unice stau așa cum prevedea Tratatul de la Roma, cele patru libertăți de circulație a: persoanelor, serviciilor, capitalului și bunurilor.

a) Libera circulație a persoanelor

Tratatul de la Roma prevedea în art. 48 să se stabilească condițiile de înfăptuire a liberei circulații a oamenilor în cadrul comunității. Acest lucru prevedea desfințarea oricărei segregație rasială în privința angajării, precizarea condițiilor de muncă și a salariilor. Derogările erau prevăzute numai în cazuri motivate privind securitatea sau sănătatea publică sau în cazul funcționarilor publici. În momentul de fata nu mai exista un control al identitatii la frontierele intra-comunitare. Se mai depun înca eforturi pentru armonizarea politicilor  sociale, recunoașterea diplomelor, repatrierea drepturilor la asistenta sociala, a pensiilor etc.

În ariile siguranței la locul de muncă și a sănătății s-a notat cea mai mare dezvoltare. Cu scoul de impune niște principii obligatorii pentru toți membri Uniunii Europene, începând cu anul 1993 s-a adoptat o directiva generală. Dar, a fost introdus și un set de directive specifice cu privire la condițiile de muncă. În 1989 a fost introdusă Carta Sociala de către toate statele membre, mai puțin Marea Britanie. Astfel, în 1994, a fost introdusă Hotărârea pentru constituirea Consiliilor Muncii în societățile internaționale, cu rolul de a aduce la cunoștința angajaților deciziile luate ce le pot influența viitorul. Marea Britanie a adoptat Carta Sociala în 1997.

Carta Sociala este o declarație elaborată și semnată în decembrie 1989 la Strasbourg de țările membre ale Comunității Europene.

Ea decreta drepturi fundamentale în domenii precum:

– libertatea de deplasare a forței de muncă;

– locuri de muncă și salarizare;

– condiții de viață și muncă;

– drepturile persoanelor cu infirmități;

– libertatea de asociere și de negociere colectivă;

– pregătirea profesională;

– tratament egal al femeilor și bărbaților;

– informarea, consultarea și participarea lucrătorilor;

– protejarea sănătății și siguranța la locul de muncă;

– protejarea copiilor și adolescenților;

– drepturile persoanelor în vârstă;

– protecție socială.

 b) Libera circulație a serviciilor

Aceasta se referă la faptul că societăților le este necesară doar autorizația de funcționare din țara de origine pentru a putea funcționa în orice alt stat membru al Comunității. Această libertate este menționată în Tratatul de la Roma în art. 52 și 54.

Cu toate că, în ceea ce privește forța de muncă ocupată, serviciile ocupă aproximativ 60% din forța de muncă din Uniunea Europeană, liberalizarea circulației bunurilor este o arie mai avansată. În momentul de fata se lucrează la liberalizarea a doua sectoare esențiale ale serviciilor: telecomunicațiile și transporturile. La 1 ianuarie 1993, în ceea ce privesc serviciile financiare, numai cele bancare aveau dreptul la libera circulație deplină. Comisia a continuat să se preocupe de diverse arii ale serviciilor, ca radio și TV, internet și curentul electric.

c) Libera circulație a capitalului

Se referă la suprimarea supravegherii asupra schimbului de capital. Libera circulație a capitalului trebuie să se conformeze taxelor naționale pe capital, pentru a garanta concurența loială între țările cu taxe ridicate și cele cu taxe scăzute.

Libera circulație a pieței de capital a fost prima realizată. Prima hotărâre referitoare la desființarea supravegherii pieței de capital a fost în 1988, urmată de alte hotărâri referitoare la libera circulație a serviciilor financiare și bancare. Modul de impozitare a economiilor reprezintă un factor important, dar încă nedefinitivat din cauza părerilor diferite ce le au statele membre.

Deși liberalizarea capitalului pe piața unică este un fapt împlinit, iar operațiunile bancare pot fi derulate liber de către membri Uniunii Europene, există obstacole în ceea ce privesc transferurile de capital dintre state deoarece se execută în perioade lungi de timp și la costuri foarte mari.

Au avut loc numeroase modificări prin realizarea Pieței Unice, dintre acestea subliniem următoarele:

– crearea de locuri de muncă suplimentare față de cele care se anticipau;

– o inflație mai mică decât în lipsa Pieței;

– creșterea investițiilor;

– creșterea investițiilor străine directe în Uniunea Europeană;

– reducerea decalajelor economice între statele membre;

– reducerea cheltuielilor comercianților și transportatorilor europeni, datorită desființării verificărilor la graniță.

O mare reușită a Uniunii Europene este realizarea Pieței Unice. Datorită integrării a noi state în Uniunea Europeană determină Piața Unică să își lărgească domeniile de interes. Pentru a putea strânge investițiile în infrastructura, este necesară dezvoltarea unei legislații eficiente în Uniune, de aceea, integrarea Societății Informaționale a fost pusă în vedere tuturor economiilor dezvoltate.

Comisia are în vedere 6 acțiuni protimisitoare pentru perfecționarea Pieței Unice:

– pregătirea Pieței Unice pentru lărgirea Uniunii;

– finalizarea cadrului legislativ și eficientizarea lui;

– urmărirea mai strictă a modului în care legislația comunitară în domeniu este aplicată de membri;

– confirmarea importantei Pieței Unice;

– consolidarea avantajelor Pieței Unice la nivelul cetățeanului, prin îmbunătățirea legislației;

– adaptarea Pieței Unice la schimbările tehnologice.

d) Libera circulație a bunurilor

Libera circulație a bunurilor se referă la înlăturarea controlului la frontierele dintre statele incluse în comunitate. Barierele ce nu fac referire la taxe au fost descoperite și s-au impus acțiuni în domenii noi, astfel că nu mai există vamă la frontierele dintre statele incluse în comunitate. Produse precum drogurile și armele de foc sunt controlate în diverse puncte. Începând cu 1997, statele membre ale Uniunii Europene au obligația să informeze Comisia Europeană de fiecare dată când refuza sa recunoască o lege adoptată într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

Cumpărătorii au opțiunea de a-și achiziționa bunurile necesare consumului propriu din oricare stat membru al Uniunii Europene, fără a trebui să plătească taxe sau să aibă acte necesare la frontiere. Cu scopul de a ocoli frauda, există niște limite ce definesc consumul propriu. Daca se prezintă o dovadă ca bunurile achiziționate fac obiectul consumului propriu, limitele se pot depăși.

Piata Unica le oferă societăților comerciale aproape 380 milioane de posibili cumpărători, prin desființarea formalităților de import – export în tranzacțiile intra-comunitar.

Referitor la Taxa pe Valoare Adăugată (T.V.A.), în anul 1989 s-a realizat o reformă prin care se impunea scutirea de la plata T.V.A. la granițele fiecărui stat prin care trecea produsul, astfel se evită dubla impozitare și se aplică regula prin care această taxă se plătește o singură dată la instituția fiscală a statului de import. Acest lucru a dus la simplificarea democrației, deși încă mai există dificultăți la deducerea taxelor privind asigurările sau ipotecile.

Controlul calității, în Piața Unică, se bazează pe teoria recunoașterii reciproce, adică pentru ca un produs să fie acceptat de orice stat membru trebuie să corespundă cerințelor de calitate a unui stat membru. Această teorie conservă diversitatea europeană, dar duce și la creșterea ofertei pentru cumpărător.

1.3. Integrarea monetară europeană.

Evoluția conceptului de sistem monetar european

Comunitatea Economica Europeană, a negociat intens pentru crearea unui sistem monetar mai performant. Astfel că în martie 1971, exceptând Anglia, Comisia a creat o "piață monetară comună" cu scopul de a stabiliza moneda pe piața de schimb.

Sistemul Monetar European avea ca țel crearea unei regiuni statornice în vestul Europei si întocmirea unor politici economice și financiare convergente cu cele ale statelor membre, în vederea utilizării formelor de intervenție, de noi facilități la credite și a unui sistem complex de cursuri valutare.

Sistemul Monetar European este un sistem cu flexibilitate limitata, deoarece este un amestec între cursurile fluctuante si cele fixe.

Acest sistem a fost realizat în așa fel încât să țină piept speculațiilor și presiunilor practicate pe piețele de schimb asupra monedelor din comunitate. S-a încercat a se evita mișcările eronate ale cursurilor de schimb. Așadar, S.M.E. a fost creat pe doi stâlpi, și anume sistemul de intervenții și acordul manierei de finanțare a intervențiilor.

În urma celor stabilite, fiecare stat membru are obligația de a da un curs pivot al monedei proprii, acesta reprezentând cursul central sau paritatea în ECU. Pe baza acestei parități se vor declara apoi cursuri între monedele statelor membre ale Sistemului Monetar European. Mișcarea cursului central trebuie sa se încadreze în limitele date de fluctuația prezentată, aceasta fiind asigurată de băncile centrale.

Astfel, au luat naștere două sisteme de intervenție:

– orice bancă centrală are răspunderea să intervină atunci când propria moneda atinge limitele de fluctuație;

Statele membre ale Sistemului Monetar au declarat limitele monedelor lor, astfel că cursurile de schimb pot varia cu ± 2,25 %, iar temporar, țările care nu au fost integrate în „șarpe” pot varia cu o marjă de până la ± 6 %. De asemenea, se dau cursuri centrale pivot ale monedelor lor raportate la moneda din ECU.

– crearea unui sistem de monede, pe baza căruia să se afle paritățile monedelor proprii și limitele de variație. Daca o singura monedă (de exemplu lira sterlină) variază peste limitele admise, se impune o măsură de corecție a Bundesbank-ului.

S-a luat în considerare un număr de norme inițiale care să ofere posibilitatea autorităților monetare din fiecare stat să aibă putere asupra menținerii ordinii pe piețele de schimb. Fiecare tip de monedă din cadrul sistemului are definit în modul de intervenție raportarea acesteia la o altă monedă din sistem sau față de ECU.

În ceea ce privește acest sistem, putem spune că există o problemă legată de fiabilitatea lui. Problema esentiala este aceea a credibilitatii lui. Exista însa factori care ajuta sistemul sa defineasca aceasta problema si anume:

– existenta benzilor de fluctuatie ;

– costurile devalorizarii.

Capitolul 2. Uniunea economică și monetară

2.1. Scurt istoric

După 30 ani de la semnarea tratatului de la Roma negociat la vremea respectivă de cele 6 state fondatoare și la care au aderat ulterior încă 9 țări, Comunitatea Europeană a resimțit nevoia unui nou elan. Piața Comună a permis, într-adevăr, libera circulație a amărfurilor, însă chiar și în acest domeniu esențial s-au menținut o serie de bariere de diverse genuri. Pe de altă parte, reglementările cu privire la fluxurile de capitaluri au devenit și ele mai puțin restrictive, însă și în acest caz de necesitate, în pofida evoluției generale a sistemului monetar internațional spre o mai mare flexibilitate a cursurilor valutare. Progresul a fost și mai decisiv în domeniul monetar

2.2. Avantajele și costurile Uniunii Economice și Monetare

2.3. Condițiile edificării Uniunii Economice și Monetare

2.4. Etapele constituirii

2.5. Principalele elemente ale Uniunii Economice și Monetare