. Aderarea la Moneda Unica Europeana
INTRODUCERE
Unii oameni văd Uniunea Europeană ca fiind esențială, în eforturile depuse de către aceasta în ultimii 50 de ani, în a păstra pacea într-un continent care adesea a fost inundat de rivalitate și suspiciune. Pentru mulți dintre ei Uniunea reprezintă, înainte de toate piața unică, oportunitățile și avantajele oamenilor de afaceri, studenților, pensionarilor și persoanelor în concediu.
Uitându-se înapoi ei se întreabă dacă activitățile curente ale Uniunii corespund visurilor fondatorilor sau dacă această imagine s-a pierdut undeva în amestecul fostului război rece al Europei. N-ar trebui să ne întrebam dacă Uniunea are încă un scop astăzi? Instituțiile Uniunii sunt inundate zilnic de întrebările oamenilor pe această temă :
Dincolo de dezbateri care este scopul Uniunii Europene astăzi ?
Cum funcționează ?
În ce mod ne afectează pe noi toți ?
În final Uniunea reprezintă mai mult decât suma părților sale. Statele membre au creat-o pentru a rezolva problemele care nu mai pot fi realizate cu eficiență de fiecare stat în parte.
Lucrarea de față analizează un proces de o importanță deosebită în realizarea Uniunii Europene, și anume cel de integrare monetară Europeană.
Motivația alegerii acestei teme o reprezintă faptul că este un subiect de strictă actualitate, având implicații puternice în viața “cetățenilor Europei”, dar și în a celor care vor să dobândească această calitate într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare capitol fiind structurat pe mai multe secțiuni. În cadrul primului capitol este realizată o prezentare generală a procesului de integrare europeană, pornind de la primele idei referitoare la acesta și până în zilele noastre. În cadrul celui de-al doilea capitol este descrisă evoluția procesului de integrare monetară europeană, o componentă esențială a procesului de integrare europeană, pentru ca în cadrul ultimului capitol să fie prezentate principalele elemente și trăsături caracteristice ale Uniunii Economice și Monetare.
La elaborarea acestei lucrări au fost folosite o serie de documente ale Comunității și Uniunii Europene, tratatele unor autori de notorietate în domeniu, precum și o serie de documente originale, toate acestea având drept scop crearea unei imagini cât mai exacte și cât mai ample asupra procesului de integrare monetară europeană.
CAPITOLUL I.
INTEGRARE EUROPEANĂ
Secțiunea 1
APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA CONCEPTULUI
DE INTEGRARE EUROPEANĂ
A.) PRIMELE IDEI PRIVIND CREAREA UNEI EUROPE UNITE
Concepția privind realizarea unei europe unite este veche, ea fiind exprimată de-a lungul timpului prin diverse idei. Astfel, încă din secolul al XIX-lea, marele scriitor francez Victor Hugo, la Congresul amicilor păcii (1849) a lansat idea creării “Statelor Unite ale Europei”. În cadrul acestui congres, Victor Hugo a vorbit despre “ziua în care toate națiunile continentului se vor uni într-o societate supremă și vor forma o frăție a europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identității lor”.
Cu toate acestea, Europa a rămas, însă, mult timp profund divizată, fiind afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au avut loc în prima jumătate a secolului al XX-lea.
După primul război mondial, ideile, dar și preocupările pentru realizarea unei europe unite au fost frecvent evocate. Astfel, Adunarea Națiunilor Unite a adoptat la 17 septembrie 1930 o rezoluție care viza crearea “Comisiei de studiu pentru Uniunea europeană”. Acea inițiativă a aparținut lui Aristide Briand, ministru de externe al Franței, care a fost desemnat președinte al Comisiei. Scopul urmărit îl reprezenta crearea unei entități europene cu caracter economic și politic. Ideea creării Uniunii Europene a întâmpinat însă numeroase greutăți, datorate crizei internaționale și evoluției evenimentelor pe continent, sfârșind în cele din urmă prin a se renunța la ea.
Ca urmare a celui de-al doilea război mondial, o mare parte a economiei țărilor europene a fost distrusă. În ciuda acestei situații, ideile privind unitatea europeană au fost din nou des exprimate. Astfel, în 1946, primul-ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, într-un discurs ținut la Zurich, a vorbit despre necesitatea creării “Statelor Unite ale europei”, reiterând ideea lui Victor Hugo.
În 1947 a fost lansat “Planul Marshall”, în scopul reconstrucției europene. Conform acestui plan, Statele Unite ale Americii ofereau ajutorul lor pentru reconstrucție tuturor țărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat doar de țările care urmau să constituie Europa Occidentală.
La sfârșitul anilor ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a europei, după criteriul politico-ideologic și sistemul economico-social, respectiv Europa Occidentală și Europa de Est. Contradicțiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare – NATO (1949) și Tratatul de la Varșovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de “război rece”, încheiată abia la începutul anilor ‘90. Cele două părți ale europei divizate – Vestul și Estul – au urmat și în domeniul economic cursuri diferite.
Învățămintele celor două războaie mondiale i-au determinat pe europeni să se gândească la unitatea lor pe cale pașnică. Decise să nu mai repete greșelile trecutului, țările europei Occidentale au ales calea integrării lor economice și politice.
În vederea administrării ajutorului primit din partea S.U.A. prin “Planul Marshall”, aceste țări au creat în anul 1948 Organizația de Cooperare Economică europeană, care va deveni mai târziu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), organizație care există și în prezent, având însă alte obiective decât cele ale organizației înlocuite. În anul 1949 a fost înființat Consiliul europei. De asemenea, ca model pentru începuturile cooperării economice a servit și Uniunea vamală a Beneluxului, care a intrat în vigoare în anul 1948 și care era formată din Belgia, Olanda și Luxemburg.
Primele demersuri în vederea realizării unei noi unități europene au aparținut lui Jean Monnet, pe atunci șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța. El a fost cel care a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franței din acea vreme, a mers și mai departe, propunând un plan (care i-a purtat ulterior numele) pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.S.C.). Italia și țările Beneluxului au agreat și sprijinit acest plan ; drept consecință, Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg și Olanda au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului a luat ființă la 10 august 1952, primul președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului fiind desemnat Jean Monnet.
În 1956, cele șase țări membre ale Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului au făcut un pas important în direcția unei uniuni economice generale și a unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare, căzând de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian, un puternic adept al Uniunii Europene. Această înțelegere a dus la semnarea “Tratatului de la Roma”, în data de 25 martie 1957, de către cele șase țări, care a pus bazele Comunității Economice Europene (C.E.E.) și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).
B.) TRATATUL DE LA ROMA (25 martie 1957)
Prin Tratat “cei șase” instituie o Comunitate europeană, al cărei scopuri au fost :
dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice în întreaga Comunitate;
o creștere durabilă și neinflaționistă care să respecte mediul înconjurător;
un grad înalt de convergență a performanțelor economice;
un nivel înalt al ocupării forței de muncă și al protecției sociale;
creșterea nivelului de trai și a calității vieții;
coeziunea economică și socială, solidaritatea între statele membre.
Pentru atingerea acestor scopuri, cele șase state semnatare au convenit că era necesară luarea unor numeroase măsuri cu caracter economic, social și politic.
În plan monetar, au fost prevăzute o serie de activități ce cuprindeau fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al cărei loc a fost luat începând cu 1 ianuarie 1999 de EURO). A fost definită și promovată, de asemenea, o politică monetară și o politică de schimb unice, al căror obiectiv principal este menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, a fost promovată ideea susținerii politicilor economice generale în Comunitate, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. S-au creat astfel premisele introducerii, în etape diferite, a unui unic sistem monetar european, care să cuprindă, în viitor, toate statele europene.
În baza acestui tratat au fost înființate :
Banca europeană de Investiții,
Banca Central europeană,
Sistemul European al Băncilor Centrale,
care au avut un rol important în realizarea scopurilor mai sus arătate.
La nivel instituțional, au fost înființate, pentru realizarea misiunilor încredințate Comunității Europene, următoarele organisme :
un Parlament european,
un Consiliu,
o Comisie,
o Curte de Justiție,
o Curte de Conturi.
Consiliul și Comisia erau asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative. Atribuțiile tuturor acestor instituții au fost, de asemenea, statuate în cuprinsul Tratatului de la Roma.
Un alt principiu important în vederea realizării integrării europene a fost introducerea statutului de “cetățean al Uniunii”, pentru orice persoană care avea cetățenia unui stat membru (drepturile și obligațiile “cetățenilor Uniunii” fiind, de asemenea, prevăzute în cuprinsul tratatului).
A fost prevăzută, de asemenea, adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune, și dirijate conform principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. Apare astfel conturat conceptul de piață comună internă, bazată pe existența a patru libertății :
libertatea de circulație a bunurilor,
libertatea de circulație a persoanelor,
libertatea de circulație a serviciilor,
libertatea de circulație a capitalurilor.
Acest concept a constituit o bază pentru realizarea pieței unice a Uniunii Europene (introducerea totală a acestora a avut loc la 1 ianuarie 1993).
Piața comună urma să se instituie progresiv, în cursul unei perioade de tranziție de 12 ani. Aceasta a fost împărțită în trei etape a câte patru ani fiecare, iar prelungirea ei nu se putea realiza pentru o perioadă mai mare de 15 ani de la data intrării în vigoare a tratatului.
Un pas important în realizarea liberei circulații a bunurilor la constituit uniunea vamală (care presupunea eliminarea progresivă, în cursul perioadei de tranziție, a drepturilor de import între statele membre, precum și instituirea unui tarif vamal comun) și eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre.
Un loc important în cuprinsul tratatului l-au ocupat, de asemenea, dispozițiile privind:
agricultura,
transportul,
concurența, fiscalitatea și apropierea legislațiilor,
politica comercială comună,
politica economica și monetară.
În 1967, cele trei comunități europene (care aveau instituții proprii – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, pe de o parte și Comunitatea Economică europeană și Comunitatea europeană a Energiei Atomice, pe de altă parte) s-au unit, funcționând sub denumirea de Comunitățile Europene sau Comunitatea europeană, cu instituții comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitatea Economică europeană (C.E.E.) și adesea “Cei 6”.
C.) EVOLUȚIA COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE DUPĂ TRATATUL DE LA ROMA (1957)
Trepta funcții consultative. Atribuțiile tuturor acestor instituții au fost, de asemenea, statuate în cuprinsul Tratatului de la Roma.
Un alt principiu important în vederea realizării integrării europene a fost introducerea statutului de “cetățean al Uniunii”, pentru orice persoană care avea cetățenia unui stat membru (drepturile și obligațiile “cetățenilor Uniunii” fiind, de asemenea, prevăzute în cuprinsul tratatului).
A fost prevăzută, de asemenea, adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune, și dirijate conform principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. Apare astfel conturat conceptul de piață comună internă, bazată pe existența a patru libertății :
libertatea de circulație a bunurilor,
libertatea de circulație a persoanelor,
libertatea de circulație a serviciilor,
libertatea de circulație a capitalurilor.
Acest concept a constituit o bază pentru realizarea pieței unice a Uniunii Europene (introducerea totală a acestora a avut loc la 1 ianuarie 1993).
Piața comună urma să se instituie progresiv, în cursul unei perioade de tranziție de 12 ani. Aceasta a fost împărțită în trei etape a câte patru ani fiecare, iar prelungirea ei nu se putea realiza pentru o perioadă mai mare de 15 ani de la data intrării în vigoare a tratatului.
Un pas important în realizarea liberei circulații a bunurilor la constituit uniunea vamală (care presupunea eliminarea progresivă, în cursul perioadei de tranziție, a drepturilor de import între statele membre, precum și instituirea unui tarif vamal comun) și eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre.
Un loc important în cuprinsul tratatului l-au ocupat, de asemenea, dispozițiile privind:
agricultura,
transportul,
concurența, fiscalitatea și apropierea legislațiilor,
politica comercială comună,
politica economica și monetară.
În 1967, cele trei comunități europene (care aveau instituții proprii – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, pe de o parte și Comunitatea Economică europeană și Comunitatea europeană a Energiei Atomice, pe de altă parte) s-au unit, funcționând sub denumirea de Comunitățile Europene sau Comunitatea europeană, cu instituții comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitatea Economică europeană (C.E.E.) și adesea “Cei 6”.
C.) EVOLUȚIA COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE DUPĂ TRATATUL DE LA ROMA (1957)
Treptat, în următoarele decenii, Comunitatea Economică europeană s-a extins prin aderarea, în ianuarie 1973, a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. S-au constituit astfel “Cei 9”. În ianuarie 1981 a aderat Grecia, iar în ianuarie 1986, Spania și Portugalia. Comunitatea Economică europeană devenea “Cei 12”. În ianuarie 1995 au aderat încă trei țări – Australia, Finlanda și Suedia – constituindu-se “Cei 15”.
La 1 mai 2004 a avut loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene de până acum, în care au fost implicate 15 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru.
Așa cum am arătat deja, bazele juridice ale Comunității Economice Europene au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957.
Până la sfârșitul anilor 1960, statele membre ale Comunității Economice Europene au desființat taxele vamale și restricțiile cantitative.
Realizarea uniunii vamale a reprezentat a reprezentat primul pas major spre piața comună. Dar mult timp după realizarea acestui prim pas, crearea pieței unice europene a rămas doar un obiectiv destul de greu de realizat. Standardele naționale diferite, precum și reglementările interne, împiedicau încă realizarea unui comerț liber. Cu toate acestea, procesul integrării a progresat, iar prevederile Tratatului de la Roma nu mai răspundeau în mod corespunzător evoluțiilor lui.
Din acest motiv, șefii de state și de guverne ai celor 12 state membre (de atunci) ale Uniunii Europene au semnat, în februarie 1986, un nou document juridic intitulat Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 01 iulie 1987.
Actul Unic European a reprezentat prima reformă importantă în cadrul tratatelor Uniunii Europene care viza :
Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (C.E.S.C.),
Comunitatea Economică europeană (C.E.E.),
Comunitatea europeană a Energiei Atomice (Euratom).
În scopul accelerării armonizării legislațiilor naționale, lucru care era extrem de necesar, Actul Unic European a schimbat procedura luării deciziei cu privire la piața unică. De atunci, cu unele excepții (de ex., legea fiscală), pentru luarea deciziilor privind piața unică, era suficientă o majoritate relativă în Consiliul Uniunii Europene. Până atunci funcționase sistemul unanimității votului tuturor statelor membre. A fost stabilită, de asemenea, o dată limită – 01 ianuarie 1993 – pentru introducerea celor patru libertăți fundamentale pe tot cuprinsul comunității.
Introducerea pieței unice s-a dorit a fi controlată în mod democratic. În acest scop, Parlamentul European a dobândit prin intermediul Actului Unic European puteri sporite. Întrucât procesul de cooperare reprezenta o noutate ce urma să fie introdusă în tratate, Parlamentul European urma să lucreze în ceea ce privește procesul legislativ alături de Consiliul europei. Parlamentul a obținut de asemenea dreptul de a fi reprezentat în luarea deciziilor în cazul aderării sau asocierii cu țări ce nu erau membre la momentul respectiv.
Actul Unic European a creat de asemenea bazele formale ale cooperării politice europene urmărindu-se sprijinirea Uniunii Europene în a adopta o poziție unită în cadrul politicii internaționale.
Actul Unic European a mărit puterile Uniunii Europene în multe domenii, inclusiv în cadrul politicii structurale, cercetare și dezvoltare tehnologică, politica mediului și cooperare în politice economică și monetară.
În 1993, țările membre ale Comunității Economice Europene au considerat că sunt pregătite condițiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (07.02.1992-Olanda) – care a intrat în vigoare la 01 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a modificat și a extins tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică europeană. Tratatul a prevăzut, de asemenea, și schimbarea denumirii din Comunitatea Economică europeană în Uniunea Europeană (U.E.).
În iunie 1997, Consiliul European s-a întrunit la Amsterdam și a convenit înțelegeri pentru adaptarea Uniunii Europene la noile condiții determinate de adâncirea integrării și de primirea în perspectivă a unor noi membri. În final, șefii de stat sau guvern au adoptat Tratatul de la Amsterdam, care a devenit astfel cel mai modern act constituțional al Uniunii Europene.
Secțiunea a 2- a
COMPONENȚA UNIUNII EUROPENE
În prezent, Uniunea europeană prezintă țări ce au în cadrul ei statute diferite :
membri cu drepturi depline ;
membri cu statut de asociat la Uniunea europeană.
Membri cu drepturi depline
Începând cu data de 01 ianuarie 1995, Uniunea europeană are în componență 25 membri cu drepturi depline, și anume : Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru.
Principalii indicatori economico-sociali (care arată locul fiecărei țări membre în Uniunea europeană) au scos în evidență discrepanțele existente între toate aceste țări. Acestea au determinat și deosebirile privind numărul de deputați în Parlamentul europei, valoarea votului, ponderea monedei naționale și stabilirea valorii ECU (până în 1999), politica de compensații etc.
Principalii indicatori economico-sociali ai țărilor membre ale Uniunii Europene înainte de 1 mai 2004
Atât în politică, cât și în adoptarea măsurilor practice, membrii Uniunii Europene se clasifică în două categorii :
într-o primă categorie, intră cele patru state mari ale Uniunii Europene, și anume : Germania, Franța, Marea Britanie și Italia ;
în cea de-a doua categorie, sunt celelalte 21 state membre (considerate țări mici și mijlocii).
Analizând datele din tabelele de mai sus se poate desprinde că, în ceea ce privește P.N.B. pe locuitor, Grecia și Portugalia, de exemplu, se aflau la mai puțin de jumătate din media Uniunii Europene și la mai mult de a treia parte din P.N.B. al țărilor cele mai dezvoltate. Altul era însă rangul țărilor în raport de indexul dezvoltării umane (fapt ce rezultă din cel de-al doilea tabel). Astfel, Luxemburg, care era pe primul loc după P.N.B., era de-abia pe locul al 14-lea după indexul dezvoltării umane.
Indiferent de criteriile în funcție de care s-ar realiza comparațiile între cele foste 15 state membre ale Uniunii Europene, un lucru cert care rezultă este acela că existau deosebiri importante între ele la nivel economic. Din această cauză, în Uniunea europeană s-a stabilit un principiu de bază conform căruia țările mai bogate trebuia să le ajute pe cele ale căror P.N.B. pe locuitor este mai mic de 75 % din media pe întreaga Uniune. O bună parte din bugetul Uniunii Europene a fost destinat “fondurilor structurale” pentru sprijinirea economiei țărilor din sudul europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania și Grecia), precum și a Irlandei. Țările membre sunt de două categorii :
net contribuitori la bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Franța 14, Belgia O ;
b.) net beneficiari din bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor ): Irlanda 681, Luxemburg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.
B.) Membri cu statut de asociat la Uniunea europeană
Alături de cei 25 membri cu drepturi depline, Uniunea europeană are și țări cu statut de asociat, care doresc să devină la rândul lor membri cu drepturi depline. Aceste țări sunt : Turcia (din 1987),, Elveția (din 1992), Bulgaria și România (din 1995).Guvernul Elveției, ai cărei cetățeni au votat împotriva aderării la Aria Economică europeană în cadrul unui referendum organizat în 1992, nu și-a retras încă cererea oficială de aderare la Uniunea europeană.
Acordurile Europa (acordurile de asociere cu Bulgaria și România) sunt mai mult decât acorduri de comerț și cooperare. Ele prevăd și cadrul instituțional necesar dialogului politic. Acordurile prevăd orientarea graduală către un comerț reciproc liber. Înfăptuirea acestui obiectiv este "asimetrică” în sensul că piața Uniunii Europene va fi deschisă comerțului liber înaintea piețelor din țările asociate.
Acordurile Europa deschid calea țărilor asociate către obținerea calității de membru al Uniunii Europene. Pentru a deveni membră a Uniunii Europene, o țară candidată la aderare trebuie să îndeplinească trei condiții, stabilite pe baza criteriilor definite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993,
respectiv :
instituții stabile care să garanteze democrația, supremația legii, drepturile omului, respectul față de minorități și protejarea lor ;
existența unei economii de piață viabile, precum și a capacității de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Europene;
capacitatea de a-și asuma obligațiile pe care le presupune calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
În 1994, la reuniunea de la Essen, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale Uniunii Europene au adoptat o strategie de pregătire a țărilor asociate în vederea accesului lor la statutul de membru al Uniunii Europene. La reuniunea sa de la Luxemburg, din decembrie 1997, Consiliul European a decis lansarea procesului de aderare înglobând cele zece state candidate din Europa Centrală și de Est, precum și Ciprul, la 30 martie 1998, printr-o reuniune a miniștrilor de externe.
Consiliul European a mai decis însă ca să convoace conferințe interguvernamentale bilaterale, în primăvara anului 1998, pentru începerea negocierilor cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia.
De asemenea, la Bruxeles, la 15 februarie 2000, Uniunea europeană a decis începerea negocierilor de aderare și cu alte state, printre care și România și Bulgaria. Aceste negocieri de aderare vor continua, separat, pentru fiecare stat în parte, urmând ca ele să se încheie o dată cu îndeplinirea de către statul respectiv a tuturor cerințelor Uniunii Europene.
Secțiunea a 3- a
ETAPELE INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA
EUROPEANĂ
Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii Europene poate fi stabilită ca un proces istoric desfășurat în perioada 1958 – 2000 (2002). Acest proces a parcurs trei etape fundamentale, și anume :
uniunea vamală ;
uniunea economică ;
uniunea monetară.
Uniunea vamală.
Constituirea Comunității Economice Europene în 1957 a avut ca obiectiv inițial crearea unei uniuni vamale între țările membre. Conținutul esențial al acesteia a fost : liberalizarea schimburilor comerciale prin desființarea taxelor vamale între țările membre și instituirea unui tarif vamal comun față de țările terțe, adică cele care nu erau membre ale Comunității. Această fază, respectiv cea a uniunii vamale, s-a încheiat la 01 iulie 1968.
“Comunitatea va avea la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerț cu bunuri și care va implica interzicerea tarifelor la importul și exportul de produse între Statele Membre, ca și a altor taxe cu efect echivalent.” În iulie 1968, toate barierele tarifare și restricțiile cantitative la comerțul dintre statele Comunității erau eliminate.
Uniunea economică
Ulterior acestei faze a uniunii vamale, noi și noi domenii ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de realizarea pieței unice, au fost încorporate ca părți componente ale acesteia : achizițiile publice, proprietatea intelectuală și industrială, legea firmelor, energia, politica fiscală, sistemul de plăți, protecția consumatorului, politica concurențială etc.
În 1958, Comunitatea europeană se angaja într-un proiect extrem de ambițios : definitivarea pieței unice europene. “Cartea Albă pentru desăvârșirea pieței interne” prevedea 282 de măsuri legislative necesare creării unei piețe interne a tuturor țărilor membre, în care, începând cu 01 ianuarie 1993, să nu mai existe control la frontiere. Era poate cel mai mare pas pe calea integrării economice pe care cele 12 state membre îl făceau. Acestea au reușit să transforme 15 piețe naționale separate într-una singură.
c) Uniunea monetară
În 1997, Comisia europeană a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un “Plan de acțiune pentru Piața Unică” cu măsurile prioritare necesare îmbunătățirii funcționării pieței unice a “Celor 15” în pregătirea introducerii monedei unice europene. Realizarea Uniunii Economice și Monetare va elimina costurile tranzacțiilor (aproximativ 1 % din PNB), precum și riscurile legate de cursurile de schimb.
Piața Unică a devenit cea mai mare zonă de liber schimb a lumii, în care locuiesc 370 de milioane de oameni. Pe lângă membrii Uniunii Europene, mai include și Norvegia, Irlanda și Liechtenstein, iar din secolul următor, ea va include și viitoarele state membre din centrul și estul europei.
La baza creării Pieței Unice stau cele patru libertăți care au fost prevăzute, încă din 1957, în cadrul Tratatului de la Roma :
libera circulație a bunurilor ;
libera circulație a persoanelor ;
libera circulație a serviciilor ;
libera circulație a capitalului.
Libera circulație a bunurilor
Libera circulație a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acțiuni comunitare în noi domenii. În momentul de față nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele produse care mai sunt verificate ad-hoc, în diverse puncte, sunt drogurile și armele de foc. Noi bariere apar însă prin nerecunoașterea de către unele state a normelor naționale în anumite domenii. Comisia europeană trebuie să rezolve anual aproximativ 300 de plângeri în acest sens. Din 1997, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să informeze Comisia de fiecare dată când refuză să recunoască o normă acceptată într-un alt stat membru.
Piața Unică le oferă cetățenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piața Unică le oferă posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale Uniunii Europene, fără a plăti taxe de import sau fără a trebui să îndeplinească formalități la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor supuse accizelor, există o serie de limite în ceea ce privește “consumul propriu” : 800 țigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive și 10 litri de băuturi tari. Aceste limite pot fi depășite dacă există dovada că ele vor face obiectul consumului propriu.
Firmelor, Piața Unică le oferă 370 de milioane de potențiali cumpărători, odată cu desființarea conceptelor de import – export în comerțul intra-comunitar.
Marea reformă din 1989 cu privire la T.V.A. a constat în scutirea de obligația de a plăti T.V.A. la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind că T.V.A.-ul se plătește o singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme, aceasta a însemnat desființarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce trebuia întocmite într-un an pentru astfel de operațiuni. Mai există încă probleme privind deducerea taxelor în cadrul asigurărilor sau al ipotecilor oferite de un alt stat membru.
În Piața Unică, controlul calității se bazează pe principiul recunoașterii reciproce : dacă un produs este recunoscut ca răspunzând calitativ exigențelor unei țări membre în Uniunea europeană, el este automat acceptat în orice alt stat membru. Acest principiu asigură conservarea diversității europene, tradițiilor și cutumelor diverselor țări, ducând totodată la creșterea ofertei aflate la dispoziția cumpărătorilor.
Libera circulație a persoanelor
Art.48 al Tratatului de la Roma prevedea crearea condițiilor pentru realizarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul comunității. Aceasta însemna abolirea oricărei discriminări bazate pe naționalitate în privința angajării, a stabilirii salariilor și a condițiilor de muncă. Erau prevăzute excepții doar în cazul funcționarilor publici sau în cazuri justificate de argumentul securității sau sănătății publice. În momentul de față nu mai există un control al identității la frontierele intra-comunitare. Se mai depun încă eforturi pentru armonizarea politicilor sociale, recunoașterea diplomelor, repatrierea drepturilor la asistență socială, a pensiilor etc.
Progresul cel mai mare s-a înregistrat în domeniul sănătății și al siguranței la locul de muncă. Din 1993 a fost introdusă o directivă generală pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De asemenea, au fost adoptate directive specifice, privind durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de protecție etc. Toate statele membre, cu excepția Marii Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor și au subscris la Capitolul Social din Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994, Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele transnaționale. Acestea au obligația de a informa și consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar putea afecta viitorul. În 1997, Carta Socială a fost semnată și de Marea Britanie.
Carta Socială reprezintă o declarație solemnă adoptată de șefii de stat și de guverne din 11 țări membre ale Comunității Europene la Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989.
Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii :
libertatea de deplasare a forței de muncă ;
locuri de muncă și salarizare ;
condiții de viață și muncă ;
drepturile persoanelor cu infirmități;
libertatea de asociere și de negociere colectivă ;
pregătirea profesională ;
tratament egal al femeilor și bărbaților ;
informarea, consultarea și participarea lucrătorilor ;
protejarea sănătății și siguranța la locul de muncă ;
protejarea copiilor și adolescenților ;
drepturile persoanelor în vârstă ;
protecție socială.
Libera circulație a serviciilor
Prevăzută în art.52 și 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat faptul că firmelor dintr-o țară comunitară le este suficientă licența de funcționare din țara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul.
Deși sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din Uniunea europeană (60 %), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulației bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 01 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piața Unică la 01 iulie 1994, iar cele privind investițiile la 01 ianuarie 1996. În momentul de față se lucrează la liberalizarea a două sectoare esențiale ale serviciilor : telecomunicațiile și transporturile. Liberalizarea telecomunicațiilor s-a realizat la sfârșitul anului 1998, cu excepția telefoniei vocale care urmează a se liberaliza până la 01 ianuarie 2003. Noi domenii ale serviciilor, precum electricitatea, serviciile audio-vizuale și explozia serviciilor de informare on-line fac acum obiectul preocupărilor Comisiei.
Libera circulație a capitalului
Implică abolirea controlului asupra tranzacțiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naționale pe capital, pentru a asigura o concurență corectă între țări cu fiscalitate redusă și cele cu fiscalitate ridicată.
Liberalizarea mișcării de capital a fost prima dintre cele patru care s-a realizat. O directivă de desființare a controlului pe capital a fost adoptată în 1988. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare și financiare. Un element esențial, încă nefinalizat datorită divergenței de opinii între statele membre, se referă la modul de impozitare a economiilor.
Libera circulație a capitalului este acum o realitate a Pieței Unice. Cetățenii Uniunii sunt liberi să-și deruleze operațiunile bancare în oricare din statele membre ale Uniunii Europene. Există încă probleme legate de transferurile inter-statale de capital. Acestea durează și costă încă prea mult.
Crearea Pieței Unice a produs numeroase efecte importante în cadrul Uniunii Europene dintre acestea, putem aminti :
crearea a 300.000 până la 900.000 de locuri de muncă suplimentare față de cele care se anticipau în lipsa Pieței Uni
ce; o inflație cu 1 – 1,5 % mai mică decât în lipsa Pieței Unice ;
creșterea investițiilor cu 2,7 % ;
creșterea investițiilor străine directe în Uniunea europeană (44 % în anii 1990, față de 28,2 % în perioada 1982 – 1987) ;
reducerea decalajelor economice între diferitele state membre ale Uniunii Europene ;
reducerea cheltuielilor comercianților și transportatorilor europeni cu peste 5 miliarde de EURO, datorită desființării verificărilor la graniță.
Piața Unică reprezintă astfel unul din succesele incontestabile ale Uniunii Europene, ea nu este nicidecum un capitol încheiat. Adâncirea continuă a integrării statelor membre ale Uniunii Europene face ca noi și noi domenii să fie integrate în Piața Unică. Integrarea spectaculoasă a Societății Informaționale pe agenda tuturor economiilor avansate necesită dezvoltarea unei legislații coerente în Uniunea europeană, astfel încât să se poată mobiliza în mod eficient investițiile masive în infrastructura și serviciile cerute de acest sector în plină expansiune.
Întrucât Piața Unică are tot mai mult o vocație pan-europeană, ea are nevoie și de rețetele transeuropene pentru transport, energie și telecomunicații.
Pentru desăvârșirea Pieței Unice, Comisia europeană are în vedere șase acțiuni prioritare :
pregătirea Pieței Unice pentru lărgirea Uniunii Europene cu noi membri din Europa Centrală și Orientală, Cipru (și probabil Malta) ;
finalizarea cadrului legislativ și eficientizarea lui, astfel încât puținele propuneri legislative din Cartea Albă din 1985 care au rămas neadoptate de către statele membre să fie preluate în legislația lor națională ;
urmărirea mai strictă a modului în care legislația comunitară în domeniu este aplicată în statele membre ; Comisia poate penaliza statele care nu aplică această legislație în mod corespunzător ;
confirmarea importanței Pieței Unice ca piatră de temelie a Uniunii Economice și Monetare ;
consolidarea avantajelor Pieței Unice la nivelul cetățeanului, prin ridicarea standardelor de protecție a consumatorului, îmbunătățirea dimensiunii sociale și ecologice etc. ;
adaptarea Pieței Unice la schimbările tehnologice (Societatea Informațională, Rețelele Transeuropene).
CAPITOLUL AL II-LEA
INTEGRARE MONETARĂ EUROPEANĂ
Secțiunea 1
EVOLUȚIA CONCEPTULUI
Concomitent cu participarea în cadrul Sistemului Monetar de la Bretton-Woods (ale cărui baze au fost puse încă din 1944) și în organismele acestuia (de exemplu, F.M.I.), țările vest-europene au întreprins la rândul lor acțiuni proprii în vederea cooperării lor monetare și a reglementării relațiilor monetare și de credit dintre ele.
Astfel, în 1950 a fost creată Uniunea Europeana de Plăți – regrupând țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – care prin intermediul Băncii Reglementelor Internaționale asigura compensarea soldurilor care rezultau din decontările bilaterale reciproce ale țărilor participante. Diferențele care apăreau în urma compensațiilor între țările membre, păstrate la Banca Reglementelor Internaționale, erau acoperite, fie prin transfer de aur sau dolari, fie pe bază de credite din partea Băncii.
Uniunea europeană de Plăți și-a creat un instrument monetar propriu – o unitate de cont – ce avea o definire în aur egală cu cea a dolarului de atunci, și anume 0,888671 grame de aur fin. Prin introducerea compensației între conturile participanților, Uniunea europeană de Plăți a diminuat nevoile de lichiditate internațională, reducând la minim transferurile de aur sau dolari.
Uniunea europeană de Plăți a jucat un rol important în asigurarea condițiilor pentru trecerea la convertibilitate a monedelor țărilor vest-europene (acesta fiind chiar scopul creării ei). Odată cu atingerea acestui scop în 1958, Uniunea europeană de Plăți și-a încetat existenta.
Activitatea Uniunii Europene de Plăți a fost preluată și continuată de Acordul Monetar European (în baza căruia a fost creat Fondul Monetar European), care a intrat în vigoare la 28 decembrie 1955 (odată cu introducerea convertibilității principalelor monede vest-europene) și a funcționat până în 1972. Scopul Acordului l-a constituit organizarea cooperării monetare între statele membre în vederea consolidării convertibilității monedelor proprii și a restabilirii rolului dolarului S.U.A. ca monedă internațională.
Astfel, Acordul prevedea :
realizarea unui mecanism de compensare multilaterală a soldurilor de plăți pentru țările a căror monedă era încă neconvertibilă până la momentul realizării convertibilității (1958) ;
stabilirea cursurilor reciproce dintre monedele europene pe bază cursurilor de vânzare – cumpărare față de dolar ;
reducerea marjei de fluctuație a cursurilor monedelor țărilor participante la Acord la +/- 0.75 % între ele (față de paritatea aur), inferioare deci celei stabilite de F.M.I.( +/- 1 % și care se păstra pentru raporturile cu dolarul) ;
instituirea unor mecanisme speciale de credite reciproce ( pe termen foarte scurt și lung ) între băncile centrale ale participanților , pentru funcționarea cărora a fost creat un fond european (având resurse limitate, și anume de 600 de miliarde de dolari.
În anul 1970 a fost pus în aplicare Planul Barre (care a fost adoptat la Conferința de la Haga din 1969) care avea ca obiectiv final realizarea Uniunii Economice și Monetare. Accentul era pus pe crearea progresivă a unui ansamblu monetar organizat, caracterizat prin raporturi fixe între monedele comunitare și prin reducerea treptată a ecartului cursurilor de schimb dintre acestea. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost prevăzute trei etape :
etapa preliminară instaurării (1970-1971) ;
etapa pregătitoare creării (1972-1975) ;
etapa de punere definitivă în funcțiune (1976-1978).
Căile concrete de realizare în trepte a integrării monetare, de aplicare a opțiunilor fundamentale specifice fiecărei etape, au fost prevăzute în Raportul Pierre Werner. Conform acestuia, se urmăreau :
coordonarea politicii monetare a țărilor Comunității Economice Europene și reducerea marjelor de fluctuație între monedele lor ;
convertibilitatea reciprocă a monedelor lor la parități și, în perspectivă, înlocuirea monedelor naționale cu una internațională ;
constituirea unei “rezerve” comunitare prin centralizarea rezervelor internaționale ale țărilor membre ;
acoperirea prin măsuri comune a excedentelor și a deficitelor bugetare ;
completa libertate a circulației capitalurilor.
Prin toate aceste obiective se urmăreau: reducerea rolului dolarului ca monedă de rezervă, crearea unui nou pol monetar în lume, capabil să concureze F.M.I. și dolarul american, precum și creșterea influenței Comunității Economice Europene în cadrul F.M.I.
Suspendarea convertibilității în aur a dolarului american (în 1971) a dat naștere la o mare libertate de fluctuație a cursurilor de schimb. În acest context, țările Benelux-ului, neputând obține adeziunea celorlalte state europene, au adoptat singure ceea ce de fapt a fost prima versiune a șarpelui monetar european . Ca urmare a unor marje de fluctuație excesive, țările membre ale Comunității Economice Europene au adoptat o politică concertată, fapt care s-a concretizat în Acordul de la Bale (din decembrie 1971) și au instituit șarpele monetar , un real precursor al Sistemului Monetar European și un prim pas spre Uniunea Economică și Monetară a Comunității Economice Europene (proiectată prin Raportul Werner și Planul Barre).
“Șarpele monetar” a fost conceput ca o replică la dezordinile monetare apărute și la abandonarea principiilor Sistemului Monetar Internațional. El reprezenta un sistem de cursuri de schimb care nu admitea fluctuații mai mari de +/- 2.25 % ale cursurilor valutare reciproce, iar față de monedele celorlalte țări – până la urmă și față de dolar – cursul monetar trebuia să floteze liber. Pentru menținerea cursurilor reciproce între limitele stabilite, băncile centrale se obligau să intervină (prin cumpărări și vânzări de valute) până la restabilirea echilibrului, folosind rezervele proprii sau împrumuturile.
În vederea asigurării finanțării intervențiilor băncilor centrale pe piața valutară și organizarea cooperării interbancare, a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, care a început să funcționeze în anul 1973. După trecerea la flotarea cursurilor de schimb în cadrul F.M.I., “șarpele monetar european” a rămas un punct de stabilitate, fiind mereu supus unor presiuni speculative.
În perioada cuprinsă între anii 1972 și 1979, cât timp a durat “șarpele monetar”, au fost puse în aplicare două tipuri de “șarpe monetar”:
“șarpele în tunel” (între 24 aprilie 1972 și 11 martie 1973), caracterizat printr-o dublă limitare a fluctuațiilor cursurilor de schimb ale monedelor europene, atât în raport cu dolarul, cât și între ele. Acest tip de șarpe reprezenta un model bidimensional , în cadrul căruia cursurile monedelor europene erau cuprinse în interiorul unui tunel delimitat prin marjele de fluctuație de +/- 2.25 % în raport cu dolarul american și erau legate între ele prin marjele de fluctuație a cursurilor reciproce tot de +/- 2.25 %. În cazul atingerii ori depășirii limitelor benzii de fluctuație (reprezentate de cursurile plafon, respectiv planșee), băncile centrale trebuia să intervină, realizând astfel o fluctuație concertată.
“șarpele fără tunel” (între anii 1973 și 1979). ”Șarpele în tunel” a fost serios afectat de practica speculațiilor, deținătorii de dolari căutând să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur de pe piața liberă de la Londra. În aceste condiții, țările europene au decis să mențină în continuare, la același nivel, marjele de fluctuație ale monedelor lor între ele, eliminând obligația de a susține condiționat cursul dolarului american pe piețele de schimb, fapt care a determinat dispariția tunelului în interiorul căruia era îngrădit.
Secțiunea a 2- a
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN
A. CREAREA ȘI FUNCȚIONAREA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN
Pentru a pune capăt instabilității monetare de pe piețele de schimb, generalizată după 1971, Comunitatea Economică europeană a demarat intense negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13 martie 1979, Comunitatea Economică europeană (cu excepția Angliei care a declarat că va participa mai târziu) a creat un “spațiu monetar comun”.
Sistemul Monetar European, care a înlocuit “șarpele monetar” continuându-i principiile, avea ca obiectiv crearea unei zone de stabilitate în Europa de vest și realizarea unei convergențe a politicilor financiare și economice ale țărilor membre, folosind un sistem complex de cursuri valutare, de forme de intervenție și de noi facilități de credit.
Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost gândit cu scopul de a stabiliza cursurile de schimb ale monedelor naționale și de a contracara inflația.
Sistemul aparține categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitată, fiind o combinație între cursurile fixe și fluctuante.
Sistemul Monetar European a fost conceput astfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe piețele de schimb asupra monedelor comunitare,
sistemul de intervenții susținut prin mecanismele de credit vizând, în special, evitarea așa numitelor “mișcări greșite” ale cursurilor de schimb. Deci, Sistemul Monetar European a fost fondat pe două piloane : un sistem de intervenții pe piețele de schimb și un acord asupra manierei de finanțare a acestor intervenții.
Conform înțelegerilor stabilite (Bremen – 1978), fiecare țară declară – cu asentimentul partenerilor – un curs pivot al monedei proprii, în ECU, și acesta reprezintă cursul oficial (central) sau paritatea în ECU a monedei respective. Pe baza acestui curs pivot se declară apoi cursuri bilaterale între valutele țărilor Sistemului Monetar European, denumite cursuri – pivot bilaterale (cursuri centrale bilaterale) a căror mișcare trebuie să se înscrie în limitele marjelor de fluctuație prezentate, fiind asigurată prin intervențiile băncilor centrale.
S-au creat astfel două mecanisme de intervenție :
unul, prin care fiecare bancă centrală este obligată să intervină pe piețele externe, atunci când propria monedă atinge una din marginile de fluctuație ;
Țările membre ale Sistemului Monetar European au declarat paritățile bilaterale ale monedelor lor, în jurul cărora cursurile de schimb pot oscila cu ± 2,25 %, iar ca excepție temporară, pentru unele monede (care nu au participat la “șarpe”), s-a admis o marjă de fluctuație de ± 6 % (au beneficiat sau beneficiază de aceasta : lira italiană, pesetas spaniolă, escudo portughez). Totodată, se determină cursuri centrale pivot ale monedelor lor în raport cu moneda compozită ECU.
altul, care se referă la definirea unui coș de monede, cu ajutorul căruia să se determine cursurile centrale (paritățile) monedelor individuale și limitele de fluctuație, ca și obligativitatea acțiunilor de corecție în caz de divergențe. Dacă o singură monedă (de exemplu, marca germană) deviază prea mult față de cursul central, cel de-al doilea mecanism intră în funcțiune și necesită o acțiune corectivă solitară a Bundesbank-ului, în timp ce primul mecanism presupune o intervenție a tuturor băncilor centrale.
În vederea stabilirii cursurilor reciproce ale monedelor și a determinării condițiilor optime de intervenție, s-a avut în vedere un număr de criterii de referință care să permită autorităților monetare naționale să se implice pe piețele de schimb pentru a menține o ordine minimă. Pentru fiecare dintre monedele sistemului au fost definite tipurile de intervenții obligatorii și/sau prezumtive prin raportarea la o altă monedă comunitară sau față de unitatea compozită ECU.
Problema esențială în legătură cu acest sistem este aceea a credibilității lui. Există însă factori care ajută sistemul să definească această problemă și anume :
existența benzilor de fluctuație ;
costurile devalorizării.
Benzile de fluctuație au fost fixate la ± 2,25 % față de paritatea oficială (curs central), permițând o variație a cursurilor de schimb cu 4,5 %. Pentru unele țări (Italia, Spania etc.) benzile de fluctuație au fost fixate la ± 6 %, deci cu o variație a cursurilor de schimb de 12 %. Existența acestor marje largi face posibilă pentru țările respective modificarea cu regularitate a cursurilor de schimb în proporții mici, fără a trebui să înfrunte marile crize speculative. Aceste marje largi de fluctuație nu împiedică rate mai mari ale inflației din unele țări comparativ cu altele, dar elimină mișcările speculative, destructive, care pot apărea în cazul în care benzile ar fi mai mici.
În ceea ce privește costurile devalorizării, acestea sunt, de regulă, mai mari decât costul modificării ratei inflației. O țară care a anunțat un curs de schimb fix are mai puține stimulente să devalorizeze moneda decât alta care a anunțat o anumită rată a inflației. Două sunt motivele pentru care costurile devalorizării sunt mai mari și anume :
modificarea cursului de schimb are diferite implicații în alte spații economice (de exemplu , dacă o țară comunitară își devalorizează moneda apar implicații pentru politica agricolă comună; acea țară trebuie să crească prețul extern al produselor sale agricole sau să introducă taxe la exportul lor; acestea sunt costuri pe care țara respectivă dorește să le evite) ;
există și un motiv politic; cursul de schimb oficial (central) este o variabilă foarte transparentă și el nu poate fi modificat fără consultări cu alte țări membre ale Sistemului Monetar European; autoritățile monetare ale unei țări care își devalorizează frecvent moneda sunt considerate, deseori, eșuante în managementul macroeconomic.
Aceste două motive se constituie în factori care contribuie la creșterea costurilor politice ale devalorizării. Scad astfel stimulentele pentru devalorizare, fapt ce determină creșterea credibilității în sistemul cursurilor de schimb fixe.
Pentru a sesiza clar problematica legată de natura ECU, putem să ne ajutăm de următoarea analogie. ECU-coș nu este altceva decât un vas (amforă) imaterial. Există mai multe posibilități de a umple acest vas, fie cu aur și dolari, fie cu diferite monede care-l definesc. În primul caz, poartă denumire de ECU-oficial (public), fiind utilizat numai de către autoritățile monetare. În al doilea caz, se numesc ECU-privat. Cele trei entități sunt distincte fiind falsă afirmația că există doar un singur ECU. Deși ECU-public și cel privat au aceeași definire și capacitate, totuși conținutul lor este fundamental diferit : aur și dolari, pe de o parte, monede europene, pe de altă parte.
Există, deci următoarele forme de existență a ECU :
ECU-coș utilizat ca unitate de cont de sectorul public și privat ;
ECU-rezervă, monopolizat de autoritățile monetare și utilizat ca mijloc de plată și de rezervă ;
ECU-coș, folosit de sectorul privat ca mijloc de plată, de credit și investiții.
B. ECU-COȘ, UNITATE DE CALCUL
Cunoscută sub denumirea uzuală de ECU, moneda europeană are ca și DST-ul, o istorie proprie. Născut în ideea contrabalansării inechităților monetare, Sistemul Monetar European și-a creat, pe lângă propriul mecanism, și propria monedă. ECU este definit ca un coș, o sumă de 12 monede, fiind ca și DST-ul, o monedă compozită. Spre deosebire de DST, structura ECU este stabilită și publicată direct, sub forma contribuției cantitative la coș a monedelor comunitare.
Acordurile care au dat naștere Sistemului Monetar European au prevăzut un număr de condiții în care poate avea loc revizuirea acestei definiri. Revizuirile trebuia acceptate reciproc și au avut ca efect modificarea valorii externe a ECU și se produceau numai dacă are loc o modificare a ponderii mai mare de 25 %. Compoziția ECU a fost modificată de la crearea lui, doar în două reprize : la 17 septembrie 1984 în momentul intrării drahmei în coș și la 21 septembrie 1989, prin includerea pesetei spaniole și escudo-ului portughez.
Compoziția ECU în 1979, 1984 și 1989
În calitate de coș monetar, ECU avea un curs de schimb rezultat din cursurile de schimb ale monedelor ce îl compun. Cursul astfel dedus a fost calificat drept un curs teoretic. El era un curs instantaneu ce rezulta din ponderea la un moment precis a cursului în ECU al unei monede, cu participarea ei la coș. Acest curs se calcula atât pentru devizele europene, cât și pentru dolarul american.
În afara cursului teoretic exista și un curs de piață al ECU și care nu se îndepărta prea mult de cel teoretic. Contravaloarea ECU într-o monedă națională nu era în mod direct un curs de schimb, ci era determinată de condițiile pieței. Nu trebuie deci confundat cursul de piață al ECU (cotat ca și celelalte devize importante) cu contravaloarea sa în acea monedă și care nu este altceva decât un curs teoretic.
Între aceste două noțiuni trebuie să o distingem pe a treia, și anume aceea de curs pivot. Acesta nu era un curs de piață, ci unul abstract, ales în mod arbitrar în funcție de o serie de criterii legate de politica de încadrare a cursurilor de piață. Nici o tranzacție nu se efectua la cursul pivot, exceptând situațiile în care cursul de piață coincidea cu acesta.
Fiecare monedă europeană din coș avea astfel un curs pivot față de ECU, care servea la determinarea unei grile a cursurilor pivot bilaterale.
Grila cursurilor – pivot centrale ale monedelor din Sistemul Monetar European
Pe de o parte și de alta a acestor cursuri pivot bilaterale se determinau marjele, care erau astfel calculate încât să conțină cursurile de piață. La rândul lor, cursurile pivot centrale erau și ele stabilite pe bază de acord, de o parte și de alta a acestora stabilindu-se ecarturile maxime și pragurile de divergență. Existau, de fapt, două tipuri de limite susceptibile să declanșeze intervenția autorităților monetare și anume :
cursurile limită de intervenție ;
pragurile de divergență.
Pentru fiecare țară membră a Sistemului Monetar European se fixau marjele în interiorul cărora moneda sa era autorizată să fluctueze. Marjele de fluctuație de +/- 2,25 % erau fixate de-o parte și alta a cursurilor pivot bilaterale. O dată ce cursul de piață atingea aceste cursuri limită, intervenția băncii centrale devenea obligatorie, declanșând automat finanțarea pe termen scurt.
Exista și o altă limită stabilită, de data aceasta în raport cu cursurile pivot centrale, deci în raport direct cu ECU. Această limită era numită prag de divergență. Divergențele se caracterizau prin praguri fixate la 75 % față de ecartul maxim de divergență. Acest ecart se calcula procentual, ca diferență între cursul zilnic și cursul pivot al unei monede exprimate în ECU. Acest mecanism spre deosebire de primul, acest mecanism al cursurilor limită, nu comporta obligația unei intervenții, ci doar o prezumție de acțiune. În general, pragul de divergență al unei monede era atins înainte ca aceasta să atingă cursul limită de intervenție față de o altă monedă. Începând, de altfel, din 1989, indicatorul de divergențe a căzut în desuetudine.
C. ECU-OFICIAL. INTERVENȚIILE ȘI FINANȚAREA LOR PE PIEȚELE DE SCHIMB
Conținutul ECU-oficial era constituit din aur și dolari S.U.A. El a fost creat în contrapartidă cu un depozit în aur și dolari. În acest scop, țările Comunității Economice Europene s-au angajat să depună la FECOM 20 % din rezerva lor în aur și dolari americani. În contrapartidă, ele au fost creditate în ECU prin conturile lor deschise la FECOM, fiind fixat un preț al aurului și un curs al dolarului în ECU. Pentru aur, prețul s-a fixat pe baza mediei cursurilor monedelor din coș, convertită în ECU și stabilită în fiecare zi la cele două fixing –uri de la Londra. Pentru dolari se reținea cursul de piață cu două zile bursiere înaintea datei când se stabilea valoarea acestuia.
ECU-oficial era utilizat numai în reglementările între băncile centrale și care , în fapt, nu exprimau altceva decât o nouă încercare de monetizare a aurului.
Desfășurate în principal pe seama resurselor FECOM, care erau evaluate în condițiile arătate mai sus, intervențiile au avut de fapt scopuri pragmatice: menținerea cursurilor în cadrul marjelor stabilite.
În cadrul unei piețe naționale o monedă din coșul ECU putea tinde spre a depăși limita superioară a marjei ca expresie a raportului între cerere și ofertă (C > 0). Intervenția presupunea creșterea ofertei (0 + o) pentru a se ajunge la egalitatea între cerere și ofertă majorată (C = 0 + o), și chiar la modificarea sensului dezechilibrului (C < 0 + o), fapt ce urma să împingea cursul înapoi în cadrul marjei.
În același fel se rezolvau și situațiile în care o monedă tindea să coboare prin cursul său, în jurul limitei de intervenție inferioară, ca urmare a unei cereri insuficiente (C < 0). Intervenția urmărea să echilibreze inițial cursul la nivelul atins prin suplimentarea cererii (C + c = 0) și apoi să readucă cursul în cadrul marjelor îngăduite (C + c > 0).
Finanțarea intervențiilor cunoștea trei forme :
a). finanțarea pe termen foarte scurt ;
b). susținerea monetară pe termen scurt ;
c). concursul financiar pe termen mediu.
a. Finanțarea pe termen foarte scurt
Scopul acestei operații era de a furniza, pentru o perioadă relativ foarte scurtă (în general de 75 de zile) mijloacele de finanțare pentru banca centrală a unei țări, nevoită să intervină pe piață în scopul susținerii monedei proprii. Băncile centrale își acordau facilități de credit pe termen foarte scurt fără limită de sumă. Operațiile de finanțare luau forma cumpărărilor și vânzărilor de monedă lichidă (la vedere) contra debitelor sau creditelor din conturile în ECU de la FECOM.
Finanțarea pe termen foarte scurt era un mecanism instituit între băncile centrale participante la mecanismul de schimb și de intervenție în vederea facilitării intervențiilor obligatorii asupra marjelor de fluctuație. Cea mai mare parte a intervențiilor erau de tip intramarginal, în sensul că autoritățile monetare interveneau atunci când cursul de piață atingea marjele impuse de Sistemul Monetar European. Acesta a fost motivul pentru care aproape întreaga finanțare corespundea operațiilor bilaterale dintre băncile centrale, FECOM jucând un simplu rol de centralizator. Perioada de finanțare putea fi reînnoită de două ori, câte trei luni ; prima dată intervenea în mod automat, iar a doua oară prin acord mutual între participanți.
b. Susținerea monetară pe termen scurt
Pentru a spori contribuția la întărirea solidarității monetare între țările lor, băncile centrale au instituit în 1970 acest mecanism de susținere monetară pe termen
scurt la care pot recurge oricând. Acest mecanism a fost ameliorat treptat până în 1979 și a fost apoi aplicat în cadrul Sistemului Monetar European. Băncile centrale puteau face apel la acest mecanism pentru acoperirea nevoilor urgente de finanțare pe termen scurt a deficitelor temporare ale balanțelor de plăți. Fiecărei bănci centrale participante îi revenea o cotă parte debitoare și una creditoare. Cotele debitoare determinau nivelul susținerii monetare de care beneficia fiecare bancă, iar cele creditoare determinau nivelul susținerii monetare pe care consimțea să o acorde orice bancă.
În ceea ce privește tehnica propriu-zisă a operațiilor, banca centrală beneficiară primea de la partenerii săi facilități sub formă de depozite, swap-uri etc. Aceste facilități erau foarte suple, iar durata utilizării lor este de trei luni, reînnoibilă de două ori la cererea băncii centrale beneficiare. Acest mecanism consta în acordarea creditelor în moneda efectiv cerută de către banca beneficiară, iar aceasta putea fi moneda națională a băncii debitoare sau o altă monedă liber convenită. Susținerea monetară a fost foarte puțin utilizată.
Concursul financiar pe termen mediu
Acest mecanism de credit consta într-un ajutor financiar acordat pe o perioadă medie (de la 2 la 5 ani) unui stat membru care se confrunta cu dificultăți privind balanța de plăți curente sau balanța mișcărilor de capital. Finanțarea fiecărei operații era asigurată de țările creditoare participante. Creanțele și obligațiile născute din folosirea acestui concurs reciproc erau exprimate în ECU, echivalentul în monedă națională stabilindu-se pe baza cursurilor de schimb zilnice la data efectuării fiecărei operații. Acesta era un ajutor condiționat, țările beneficiare trebuind să subscrie la un anumit număr de angajamente economice și monetare.
D. ECU PRIVAT
Crearea ECU-privat
ECU-privat a avut și el o viață proprie. Ca și ECU-oficial, el a împrumutat de la ECU-coș doar definirea conținutului său. ECU-privat era constituit din 12 monede europene, în proporții ce respectau definirea ECU-coș și era creat prin circuitul bancar clasic. El s-a născut din depozitele valutare ale băncilor constituite de către instituțiile comunitare, din monedele celor 12 țări membre în schimbul creditelor în ECU din conturile lor. Crearea ECU-privat a fost posibilă prin operații bancare și în contrapartidă cu depozitele aflate în bancă și formate din monedele care îl alcătuiau.
Pentru ca o bancă să fi creat ECU-privat trebuia să crediteze contul unui client care la rândul lui trebuia să-i furnizeze echivalentul în ECU a tuturor celor 12 monede. Operațiile de creare a ECU-privat erau concentrate în mâinile unui număr relativ mic de bănci.
Crearea ECU-privat de către bancă
Masa monetară în ECU corespundea diferenței între suma creanțelor bancare în ECU asupra sectorului nebancar și datoriile băncilor în ECU față de același sector. Fiecare ECU-privat putea fi utilizat de mai multe ori datorită cererii viguroase și constante pentru această monedă. Masa monetară în ECU circula mai mult sau mai puțin rapid pe piață, trecând de la un utilizator la altul cu diferite viteze. Masa monetară derivată (M2 și M3) putea fi calculată, incluzând în structura ei și alte produse financiare (obligațiuni și alte titluri rezultate din intermedieri și exprimate în ECU).
Ca oricare altă monedă, ECU-privat avea un curs de schimb care era calculat zilnic pe baza compoziției coșului ECU și a cursului de schimb al monedelor componente, stabilit și el zilnic la fixing.
Determinarea cursului ECU
1,294976 $/ECU
Fiecare monedă europeană era cotată neîntrerupt. În această situație ECU dispunea în fiecare moment de un curs teoretic de cumpărare și unul de vânzare. Pe piețele de schimb, ECU se negocia însă la cursuri care puteau fi mult diferite de cele oficiale (teoretice) calculate. Ecu era cerut pentru el (ca atare ) și nu pentru cele 12 monede care îl compuneau, atât pe piețele monetare pe termen scurt, cât și pe termen mijlociu sau lung (pe piața obligatară sau a împrumuturilor). Nu mai era vorba de un ECU-coș, pur nominal, ci de unul real cotat pe toate piețele ca și celelalte devize. ECU-privat a făcut obiectul unor multiple tranzacții.
2. Utilizările ECU-privat
a. Piața interbancară în ECU.
Această piață era una generică, care regrupa ansamblul operațiilor care generau înscrieri în ECU în pasivul sau/și în activul unei bănci europene sau neeuropene. Trebuia insă făcută o distincție netă între piața interbancară (ca piață dintre bănci) și cea dintre bănci și agenții nebancari.
Piața interbancară avea la bază două criterii de evaluare. Un prim criteriu îl constituia volumul zilnic al tranzacțiilor în ECU, acesta reprezentând mai mult de 1 % din totalul tranzacțiilor cu devize. Al doilea criteriu de evaluare a pieței interbancare în ECU era mai complet și mai precis. El furniza date cu privire la stocurile și fluxurile în această deviză, cea mai mare parte a pozițiilor (debitoare sau creditoare) interbancare corespunzând, în general, creditelor cu o durată între 3 și 6 luni. Statisticile Băncii Reglementelor Internaționale arătau că ECU era, îndeosebi, o piață a creditelor interbancare.
Volumul mediu al tranzacțiilor pe piața interbancară
b. Piața dintre bănci și agenții nebancari.
Depozitele în ECU ale agenților nebancari erau înscrise în pasivul băncilor și reprezentau în 1990 mai mult de 10 % din ansamblul pasivelor bancare în ECU. Această cifră trebuia corelată cu slaba utilizare comercială a ECU, precum și cu faptul că cea mai mare parte a împrumutătorilor nebancari (de pe piața bancară sau a obligațiunilor) cedau imediat ECU pe piața de schimb.
Pozițiile creditoare în ECU ale băncilor asupra clienților nebancari corespundeau creditelor pe care acestea le acordau sub diferite forme (împrumuturi la termen, credite revolvind, facilități, opțiuni multiple etc.). Împrumuturile la termen dețineau ponderea cea mai mare, respectiv peste 60 % între 1982 și 1990.
Este de menționat și faptul că depozitele în ECU ale particularilor rămâneau extrem de scăzute, în ciuda înlăturării anumitor constrângeri și a introducerii unor privilegii (de exemplu, în Franța și Spania, unde ECU putea fi depus în conturi deschise fără o autorizare prealabilă pentru o perioadă de trei luni. Inovația rămânea insă inutilă, în sensul că particularii nu puteau regla nimic cu aceste depozite în ECU.
c. Piața monetară în ECU
Aceasta cuprindea piața creditelor a căror durată de viață este sub un an. Ea avea o existență veritabilă numai în măsura în care era suficient de lichidă. Ea îngloba atât piața interbancară, cât și bonurile de tezaur în EURO emise de un număr tot mai mare de țări și a căror utilizare s-a născut și dezvoltat ca urmare a măsurilor de dezintermediere bancară. De asemenea, biletele de trezorerie și certificatele de depozit în ECU erau produse specifice create la nivelul pieței monetare, fiind utilizate în aceeași manieră ca și alte produse financiare și având o maturitate cuprinsă între 1 și 6 luni.
d. Piața euroobligațiilor în ECU
Aceasta s-a născut în 1981 și a cunoscut, cu unele perioade de stagnare, o dezvoltare vertiginoasă, ECU devenind în 1991 a doua deviză pentru împrumuturi obligatare pe piața financiară internațională. Paralel cu emisiunile internaționale, unele state și-au dezvoltat programe naționale de împrumuturi în ECU sau indexate în această deviză.
Emisiuni obligatare (europene sau internaționale) în devizele cele mai utilizate (milioane ECU contabilizați la data plății)
Spațiul financiar european se consolida astfel tot mai mult, iar disponibilitățile monetare colectate în interiorul acestui spațiu erau utilizate de intermediarii financiari fără a ține cont de frontierele naționale.
e. Utilizările comerciale ale ECU
Creșterea susținută a utilizărilor financiare ale ECU nu a fost însoțită de o creștere echivalentă a utilizărilor sale comerciale. Pentru relațiile intraeuropene, ECU, pe baza compoziției sale, prezenta un tot mai mare grad de stabilitate față de fiecare din componentele sale, atât pentru cursul de schimb, cât și pentru rata dobânzii. ECU constituia deci un mijloc de acoperire împotriva oricărui risc. De asemenea, pentru întreprinderile aparținând aceleiași societăți, cu mai multe filiale răspândite în diferite țări europene, ECU permitea o simplificare a gestiunii de trezorerie în devize, dar și în politica de prețuri. Pentru comerțul internațional ECU permitea întreprinderilor să se degajeze de consecințele nefavorabile ale instabilității dolarului american.
Existau trei aspecte ale utilizării ECU, și anume :
întocmirea bilanțului în ECU; aceasta reprezenta o formă de calcul asistată de calculator; nu era o operație monetară, ci o simplă prezentare a rezultatelor financiare și care folosea ECU ca unitate de calcul ;
facturarea în ECU; trebuie însă făcută distincția între facturarea propriu-zisă în ECU și reglementarea în ECU ; astfel putea exista un activ facturat în ECU, dar reglementat printr-o altă monedă; în aceste cazuri, destul de rare, ECU nu era decât un mijloc de indexare ;
mijloc de plată efectiv; cu această utilizare se intra, de fapt, în miezul problemei; ordinele de virament, cecurile, cărțile de credit, permiteau creditarea, respectiv debitarea în ECU a conturilor deținute în această deviză.
Au existat numeroase instrumente la dispoziția particularilor sau întreprinderilor care alcătuiesc cererea. Experiențele pivot au avut ca scop familiarizarea utilizatorului cu folosirea ECU în tranzacțiile cotidiene. Principala utilizare comercială a ECU a fost aceea de mijloc de reglare între filialele aceluiași grup european sau între diferite firme europene. Întreprinderi ca VISA, EUROCARD, EUROCHEQUE au tratat ECU ca pe oricare altă deviză. Cărți de credit și cecuri în ECU erau liber utilizabile, fiind totuși, necesar acordul beneficiarului plății.
În scurt timp de la apariția sa, ECU-privat a devenit o deviză (valută) negociată și cotată – pe baza raportului cerere – ofertă – pe majoritatea piețelor valutare ca monedă autonomă, independentă de cele care-i alcătuiesc coșul valutar, ceea ce i-a consolidat statutul de monedă internațională. ECU a pătruns și a fost folosit pe toate componentele sistemului piețelor monetar-financiare internaționale; astfel au existat:
piața monetară în ECU (piața creditului pe termen scurt, având la bază depozite în ECU);
piața financiară, a emisiunilor obligatare în ECU;
piața valutară în ECU .
La începutul anilor ’90 ECU ocupa locul al patrulea ca monedă internațională de rezervă după dolar, care reprezenta 50 % din rezervele internaționale, marca germană (20 %) și yenul (8 %); cu o pondere de 4 % în rezervele internaționale, ECU se plasa înaintea lirei sterline, a francului francez și a francului elvețian. În 1991, ECU deținea 2 % din volumul tranzacțiilor valutare de pe piața Londrei (aproximativ 5 miliarde de dolari americani zilnic) – cea mai puternică piață valutară ; toate acestea au făcut ECU , până la introducerea EURO ,singura monedă privată din lume care avea un rol economic semnificativ fără vreo interferență cu sectorul oficial sau cu autoritățile monetare.
CAPITOLUL AL III-LEA
UNIUNEA MONETARĂ EUROPEANĂ
Secțiunea 1
SCURT ISTORIC
1988 – Consiliul European de la Hanovra reînnoia inițiativa creării Uniunii Economice și Monetare (14 iunie);
1989 – Consiliul European de la Madrid aproba “Raportul Delors”, care identifica acele condiții care trebuia îndeplinite pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare și propunea pentru crearea sa un program în trei stadii :
prima etapă : 01 iulie 1990 – 31 decembrie 1993 ;
a doua etapă : 01 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998 ;
a treia etapă : 01 ianuarie 1999 – 01 iulie 2002 .
1990 – Înființarea Uniunii Monetare Europene (U.M.E.)
– Începeau Conferințele Inter-guvernamentale referitoare la Uniunea Economică și Monetară și la uniunea politică ;
– Pe data de 1 iulie este permisă mișcarea liberă a capitalurilor eliminându-se restricțiile privind cursurile de schimb ale monedelor naționale europene;
1991 – Consiliul European, reunit la Maastricht, stabilea calendarul constituirii Uniunii Economice și Monetare ;
1992 – Este semnat tratatul cu privire la Uniunea Economică și Monetară și cu privire la uniunea politică (7 februarie – Tratatul de la Maastricht):
prima etapă : 01 iulie 1990 – 01 ianuarie 1994 ;
a doua etapă : 01 ianuarie 1994 – 01 ianuarie 1999 ;
a treia etapă : 01 ianuarie 1999 – 01 iulie 2002.
1994 – Are loc crearea Institutului Monetar European (12 ianuarie);
1995 (15 – 18 decembrie) – reuniune la nivel înalt la Madrid, unde denumirea de ECU a monedei unice europene a fost înlocuită cu EURO ;
1996 – Dublin : au fost prezentate biletele EURO, care vor fi identice, indiferent de țara în care circulă ;
1998 – în urma analizei criteriului de convergență și a opțiunii statelor membre ale Uniunii Europene, s-a hotărât introducerea monedei EURO în doar 11 din cele 15 state membre ;
– La 1 iunie are loc constituirea Băncii Centrale Europene;
1999 (01 ianuarie) – a avut loc introducerea oficială a EURO, în paralel cu monedele naționale, în formă dematerializată (scripturală – în baza unor parități ale monedelor naționale față de EURO).
– (5 ianuarie) EURO atinge 1,19 dolari în prima zi de tranzacționare, datorită entuziasmului cu care dealerii primesc noua monedă;
– (3 decembrie) pentru prima dată de la lansarea sa, moneda unică europeană scade sub valoarea de 1 dolar.
2000 – Băncile centrale ale S.U.A. si Japoniei se alătură B.C.E. în încercarea de a sprijini moneda unică europeană aflată în suferință;
– (29 septembrie) Danemarca refuză moneda unică europeană, constituind o grea lovitură pentru Uniunea Monetară europeană (U.M.E.).
2001 – Grecia aderă la zona EURO;
– (1 ianuarie) Ziua EURO – punctul culminant al unei etape de șase luni, etapă în care un grup de țări europene s-au pregătit pentru a putea utiliza o singură monedă, înlăturând astfel barierele sistemelor monetare naționale.
Economistul canadian ROBERT MUNDELL, profesor la Universitatea Columbia, este cel care a formulat teoriile pe baza cărora a fost creată moneda unică europeană, fiind unul dintre susținătorii cei mai înfocați ai monedei EURO. MUNDELL a pus bazele teoretice ale creării Uniunii Monetare Europene. În mod paradoxal însă, teoria sa privind zonele cu monedă „optimă” a fost folosită de mai mulți economiști pentru a contracara ideea creării U.M.E. și pentru a pune sub semnul întrebării șansele de succes ale proiectului.
Evoluțiile negative petrecute la scara economiei mondiale în anii ’70, care au avut serioase repercusiuni și asupra economiilor vest-europene, au împiedicat realizarea primelor planuri de creare a unei uniuni economice și monetare între membrii Consiliului europei. Desfășurarea cu succes, începând din a doua jumătate a deceniului trecut, a proiectului de constituire a Pieței Interne Unice, a readus în actualitate crearea Uniunii Economice și Monetare. Definirea coordonatelor acesteia s-a produs în paralel cu punerea în aplicare a celor patru “libertăți de circulație” în interiorul Consiliului europei, constituindu-se într-o prelungire firească a acestui proces.
Bilanțul funcționării Sistemului Monetar European a fost fără îndoială unul pozitiv. Considerat un subsistem al Sistemului Monetar Internațional, sistemul european era apreciat ca un ansamblu de monede mai stabile și mai bine gestionate și care a contribuit – prin aceasta – la reducerea inflației în țările membre. Moneda proprie, ECU, s-a afirmat pe deplin – așa cum s-a prezentat anterior – ca monedă internațională, îndeplinind toate funcțiile monetare și fiind folosită pe toate felurile de piețe internaționale (monetare, financiare și valutare).
Obiectivul final (strategic) al cooperării în cadrul Sistemului Monetar European era realizarea Uniunii Economice și Monetare Europene prin constituirea și a uniunii monetare bazate pe o monedă unică și pe o singură autoritate monetară.
Ca urmare a faptului că în anul 1988, Consiliul European de la Hanovra reînnoia inițiativa creării Uniunii Economice și Monetare, anul 1990 a fost marcat de concurența a trei proiecte de accelerare a construcției monetare europene. Astfel, pe marginea dilemei monedă comună – monedă unică s-au confruntat :
1. planul Comitetului Delors, prezentat la Bruxelles, în 1989, în Comitetul pentru studiu al Uniunii Economice și Monetare ;
2. planul “evoluționist” al concurenței monedelor, prezentat de Trezoreria Britanică, în iunie 1989 (plan inspirat din ideile lui F.A. Hazek) ;
3. planul John Major (1990) pentru un ECU întărit, cu rol de monedă paralelă.
A avut câștig de cauză planul Comitetului Delors, iar astfel, prin semnarea Tratatului de la Maastrich (la 07 februarie 1992) de către șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Comunității europene, s-a consacrat principiul monedei unice și abandonarea progresivă a suveranității monetare (ca o fază inițială a Uniunii Economice și Monetare). Uniunea Economică și Monetară a dobândit astfel consacrarea juridică ce conferea programului de realizare a sa un caracter ireversibil.
În expresia sa cea mai sintetică, Uniunea Economică și Monetară se reduce la înființarea și utilizarea de către membrii săi a unei monede unice, care urmează să înlocuiască monedele naționale. În practică, atingerea acestui obiectiv final trebuie susținută de un ansamblu mai vast de măsuri. Luate împreună, acestea dau contur unei adevărate “constituții monetare europene” :
promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autorități monetare, dotate cu un grad substanțial de independență;
urmărirea, de către țările participante, a unor linii directoare comune de politică economică, pe baza recomandărilor Consiliului Uniunii Europene ;
gestionarea, în fiecare țară membră, a finanțelor publice de o manieră compatibilă cu asigurarea stabilității macroeconomice.
Secțiunea a 2- a
AVANTAJELE ȘI COSTURILE UNIUNII
ECONOMICE ȘI MONETARE
Realizarea Uniunii Economice și Monetare nu reprezintă doar un scop în sine, ci și mijlocul de generare a unor efecte benefice în plan economic, dar nu numai :
Astfel, la nivel macroeconomic :
se asigură eliminarea ratelor de schimb (fapt ce determină consolidarea Pieței Unice );
se asigură o stabilitate a prețurilor;
se realizează o creștere a competitivității Uniunii Europene la nivel mondial ;
se încurajează investițiile în zona EURO .
a.) Eliminarea fluctuațiilor în evoluția cursurilor de schimb.
Prin trecerea la o monedă unică, a dispărut definitiv incertitudinea legată de evoluțiile cursurilor de schimb ale monedelor naționale din interiorul Uniunii Europene. Această incertitudine putea transmite semnale eronate în funcție de care erau orientate deciziile investiționale ale agenților economici. Un climat de siguranță are efecte benefice în sensul reducerii costului capitalului (prin reducerea primelor de risc). Creșterile de eficiență economică astfel obținute nu pot fi cuantificate cu precizie, dar unele estimări sugerează că ele s-au putea ridica la echivalentul a 10 % din produsul brut comunitar.
Chiar dacă o anumită stabilitate a cursurilor de schimb fusese obținută prin intermediul mecanismului de cursuri fluctuante în cadrul unor marje foarte înguste, mecanism pus la punct în cadrul Sistemului Monetar European, caracterul irevocabil al unei monede unice conferea agenților economici o siguranță incomparabil superioară. Erau astfel eliminate orice posibilități de manifestare a speculațiilor valutare, care puteau determina devieri serioase ale cursurilor de schimb la nivelurile justificabile de fundamentele macroeconomice.
Trecerea la o monedă unică a determinat și economisirea unor importante sume plătite cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o monedă în alta. După unele estimări, aceste așa-numite “costuri de tranzacție” se ridicau la circa 15 – 25 de miliarde ECU anual, ceea ce reprezintă 0,5 % din P.I.B-ul comunității. Deși pare o cifră lipsită de importanță, exista o contrapartidă în sectorul bancar. Statisticile din diferite țări indicau faptul că 5 % din veniturile băncilor reprezentau comisioane plătite lor în procesul de schimb al monedelor naționale. O dată cu crearea monedei unice aceste venituri ale băncilor au dispărut. Aceasta nu trebuie să ne conducă la ideea că un câștig al sectorului public a fost anulat de o pierdere a băncilor. Costul tranzacțiilor implicate de schimbul valutar a fost o pierdere fără valoare. El era echivalent cu o taxă plătită de clienții schimbului valutar contra căreia nu obțineau nimic.
Evident, aceste economii trebuie comparate cu cheltuielile inerente pe care le reclamă adaptarea sistemului bancar la exigențele impuse de schimbarea monedei. Potrivit Federației Europene a Băncilor, sumele necesare în acest scop ar putea atinge 8-10 milioane de ECU, însă este vorba de o cheltuială efectuată o singură dată, pe când economiile generate au un caracter permanent.
Adoptarea unei singure monede este, totodată opțiunea economică cea mai rațională în contextul deja createi Piețe Interne Unice, care asigură deplina libertate de mișcare a bunurilor, serviciilor și capitalurilor în interiorul Uniunii Europene. Într-adevăr, stabilitatea cursurilor de schimb ale monedelor naționale nu putea fi apărată împotriva presiunilor speculative neîngrădite de restricții impuse transferurilor
internaționale de capital. De asemenea, posibilitatea fluctuațiilor cursurilor valutare într-o piață unică a bunurilor și serviciilor puteau genera tentația recurgerii la deprecierea unor monede (prin politici monetare naționale relaxate) în scopul ameliorării competitivității propriilor produse, ceea ce putea distorsiona concurența în spațiul comunitar și chiar determina apariția riscului unor măsuri protecționiste de răspuns.
Asigurarea stabilității prețurilor
Contracararea presiunilor inflaționiste este mai ușor de realizat dacă formularea politicii monetare este încredințată unei bănci centrale, ale cărei obligații legate de asigurarea stabilității prețurilor sunt consacrate printr-un tratat internațional. Caracterul multilateral al acestor obligații reduce riscul exercitării de presiuni asupra autorității monetare în sensul relaxării măsurilor sale antiinflaționiste.
c.) Ameliorarea competitivității Uniunii Europene la nivel mondial.
Existența unei monede comune înlătură segmentarea națională a piețelor de capital, încurajând dezvoltarea unei singure piețe de capital, de vaste dimensiuni. Ținând seama de importanța deosebită a Uniunii Europene în producția și comerțul mondial, o asemenea piață va face ca un mare volum de titluri de valoare, exprimate actualmente în alte monede (în principal, dolarul american), să fie exprimate în moneda comunitară. O mai mare proporție a portofoliului mondial de active lichide exprimate în EURO se va traduce într-un nivel mai mic al dobânzilor în Europa, cu corolarul obținerii unei dinamici economice superioare, potențial creatoare de locuri de muncă.
Crearea Uniunii Economice și Monetare produce numeroase beneficii și la nivel microeconomic, întrucât :
sunt facilitate tranzacțiile financiare externe ;
călătoriile consumatorilor în interiorul Uniunii Europene sunt semnificativ ușurate întrucât se elimină timpul pierdut pentru schimbat banii, nu se mai percep comisioane pentru schimburi valutare și mai ales este mult mai ușor de comparat prețurile ;
se întărește identitatea europeană ; existența unei singure monede în cadrul Uniunii Europene va da cetățenilor săi un sentiment mai pronunțat al unei apartenențe comune, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite și nu împărtășesc aceeași memorie istorică.
Crearea unei monede unice conferă acesteia toate avantajele atribuite unei monede în general :
mijloc de schimb universal acceptat ;
măsură a valorii ;
mijloc de rezervă.
Prin introducerea monedei unice, se realizează economii importante în ceea ce privește moneda de rezervă, întrucât statele membre nu mai au nevoie de rezerve internaționale în cadrul acestui spațiu (situație ce este similară celei a regiunilor component ale unei țări). Acest lucru se va realiza însă doar atunci când uniunea monetară va fi completă.
Au apărut, de asemenea, câștiguri substanțiale datorită reducerii riscului cursului de schimb. Incertitudinea cursului de schimb generau incertitudini în ceea ce privește evoluția prețurilor bunurilor și serviciilor. În luarea deciziilor privind producția, consumul și investițiile, agenții economici se bazează pe informațiile oferite de sistemul de prețuri. Dacă prețurile deveneau incerte, calitatea acestor decizii scădea.
Introducerea și folosirea monedei unice a redus substanțial aceste costuri. Ca urmare, sistemul de prețuri a devenit un ghid mai bun în luarea corectă a deciziilor economice. Eliminarea riscului odată cu trecerea la monedă unică a redus numărul proiectelor riscante care erau selectate de piață. S-a eliminat riscul valutar asigurându-se, astfel, o funcționare adecvată a mecanismului prețurilor. Deși acest efect nu este ușor cuantificabil, este cu certitudine un beneficiu important al introducerii unei singure monede în Europa.
Un alt efect important al integrării monetare constă în stimularea integrării politicilor economice și în realizarea de către statele membre a unei politici valutare comune.
Crearea Uniunii Economice și Monetare presupune însă și o serie de costuri (dezavantaje) importante, care au de a face, în principal, cu managementul macroeconomic :
pierderea autonomiei politicilor monetare și valutare a membrilor individuali ;
posibila creștere a șomajului.
Pierderea autonomiei politicilor monetare și valutare a membrilor individuali
Integrarea monetară și perfecta mobilitate a capitalurilor determină paralizarea politicilor monetare. În momentul integrării depline, băncile centrale ale statelor membre vor fi absorbite de o bancă centrală supranațională. Dispariția unei asemenea instituții, ca și variațiile dirijate ale cursurilor de schimb pot da naștere unor probleme serioase dacă ritmurile de evoluție a salariilor, productivității și prețurilor au tendințe diferite în diversele țări membre.
Posibila creștere a șomajului
Presupunând că spațiul monetar comun include o țară cu inflație redusă este posibil ca aceasta să devină dominantă și să ceară ajustări altor țări cu o rată a inflației mare. Acestea din urmă vor fi nevoite să ia măsuri restrictive care, vor avea drept rezultat o scădere a gradului de ocupare a forței de muncă.
Secțiunea a 3- a
CONDIȚIILE EDIFICĂRII UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Realizarea Uniunii Economice și Monetare va crea un mediu economic fără precedent în istorie. Uniunea europeană va deveni un spațiu economic cu o singură monedă și piețe interne (inclusiv, piețele de capital) absolut libere. Un asemenea grad de interdependență între economiile naționale va coexista însă cu menținerea unei largi independențe în formularea politicii economice a fiecărei țări membre, cu deosebire în domeniul fiscal.
Această combinație reclamă atingerea prealabilă a unui grad ridicat de convergență între economiile care se vor integra Uniunii Economice și Monetare, atât în ceea ce privește situația indicatorilor macroeconomici, cât și sub aspectul promovării unor politici fiscal-bugetare naționale compatibile între ele și supuse unor discipline comune.
Astfel, înainte de a intra în Uniunea Economică și Monetară, economiile naționale trebuie să fie pregătite spre a face față tuturor exigențelor sale. Această pregătire urmează să fie apreciată în funcție de o serie de criterii (numite “criterii de convergență”). Principala rațiune de existență a acestor criterii o constituie evitarea posibilității ca Uniunea Economică și Monetară să fie destabilizată ca urmare a admiterii premature a unei țări ale cărei fundamente economice nu sunt încă compatibile cu o monedă stabilă.
Criteriile de convergență au fost :
1. Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratelor inflației a celor trei membri U.E. cu cele mai stabile prețuri;
2. Dobânda aferentă obligațiunilor de stat pe termen mediu și lung să nu depășească cu mai mult de două procente media dobânzilor pe termen lung înregistrate în cele trei țări cu cea mai redusă rată a inflației;
3. Deficitul bugetar să nu depășească 3 % din Produsul Intern Brut;
4. Datoria publică să nu depășească 60 % din Produsul Intern Brut;
5. Moneda națională să fie integrată în Sistemul Monetar European și să nu fi fost afectată de tensiuni severe (cursul său să fi fost menținut în interiorul marjelor de fluctuație acceptabile în interiorul Sistemului Monetar European, fără să fi fost necesară devalorizarea sa în raport cu celelalte monede) pe o perioadă de cel puțin doi ani imediat anteriori momentului intrării în Uniunea Economică și Monetară.
Consiliul European a reprezentat instituția îndreptățită să judece gradul de îndeplinire a acestor criterii, iar decizia sa a fost luată cu o majoritate calificată. Această decizia a ținut însă seama și de situația altor indicatori, față de care nu există cerințe exprese (cum ar fi costul orar al mâinii de lucru sau situația contului curent din balanța de plăți externe), ca și de progresele făcute în punerea în aplicare a măsurilor legate de desăvârșirea pieței interne unice. Consiliul European a acționat în baza recomandărilor formulate de Comisie.
Evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergență nu a reprezentat un proces automat, bazat pe un set rigid de condiții. De altfel, însăși formularea acestor criterii a fost făcută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate era posibilă, atunci când credibilitatea măsurilor de convergență întreprinse de țara în cauză este apreciată pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3 % din PIB, putea fi acceptat dacă el “s-a diminuat în mod substanțial și continuu și a atins un nivel apropiat de cel de referință”. De asemenea, o datorie publică echivalentă cu peste 60 % din P.I.B. nu interzicea accesul la Uniunea Economică și Monetară dacă ea “se diminuează în mod suficient într-un ritm satisfăcător”.
Consiliul Uniunii Europene al miniștrilor economiei și finanțelor (ECOFIN) a fost abilitat să evalueze programele întocmite de fiecare țară pentru a satisface criteriile de convergență.
Perioada de stagnare economică și de șomaj în creștere traversată de economiile europene (vezi tabel) a afectat capacitatea lor de a menține stricta disciplină bugetară pe care o implică condițiile stringente impuse situației finanțelor publice. Trebuie însă menționat că un “derapaj” bugetar nu excludea automat țara în cauză de la intrarea în Uniunea Economică și Monetară, cu condiția ca această evoluție să fi fost strict temporară și determinată de o conjunctură nefavorabilă.
Deși confruntate cu tentația naturală a relaxării creditului pentru a stimula economia, statele membre ale Uniunii Europene și-au demonstrat atașamentul față de obiectivul fundamental al asigurării stabilității prețurilor. Ca urmare, criteriul referitor la rata inflației a fost îndeplinit de 11 din cele 15 țări ale Uniunii Europene.
Pe parcursul anului 1993, nici una din țările membre ale Comunității Europene (cu excepția Luxemburgului) nu a fost în măsură să se apropie sau să se mențină în cadrul condițiilor de admisibilitate ale Uniunii Economice și Monetare. Evaluările ulterioare nu au permis nici ele constatarea unor progrese semnificative privind încadrarea în criteriile de convergență : în septembrie 1994, ECOFIN observa că doar două țări membre (Luxemburg și Irlanda) pot fi considerate ca îndeplinind în mod incontestabil aceste criterii, iar un raport al Comisiei Europene din iunie 1995 constata că numărul acestora crescuse la trei (luxemburg, Irlanda și Germania). Datele statistice definitive pentru 1995 relevau că deficitul bugetar înregistrat de Germania a îndepărtat-o din nou de “zona virtuoasă” a deplinei compatibilități cu criteriile de convergență.
Mai importante însă decât “fotografierea” rezultatelor dintr-un singur an (care, în plus, nu era anul de referință pentru evaluarea îndeplinirii criteriilor) erau tendințele care puteau fi depistate în evoluția acestor indicatori și credibilitatea programelor de măsuri adoptate în țările candidate în vederea respectării condițiilor de admisibilitate. Judecând lucrurile prin această prismă dinamică, Comisia europeană considera, în noiembrie 1995, că opt țări membre aveau perspectiva de a îndeplini criteriile de convergență înaintea lansării fazei finale de construire a Uniunii Economice și Monetare.
Prima examinare oficială a măsurii în care membrii Uniunii Europene îndeplineau criteriile de convergență a fost făcută în 1996. Întrucât majoritatea țărilor membre nu răspundeau încă în totalitate acestor criterii, a fost amânată intrarea în ultima fază a Uniunii Economice și Monetare până la începutul anului 1999.
Cu toate acestea, la 1 ianuarie 1999, numai 11 țări au fost pregătite să adopte EURO: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Doi ani mai târziu, după multe eforturi și Grecia a reușit să îndeplinească criteriile de aderare.
Danemarca a respins prin referendum adoptarea EURO, iar Marea Britanie și Suedia au ales să rămână în afara zonei EURO.
CONJUNCTURA ECONOMICĂ RECENTĂ A ȚĂRILOR UNIUNII EUROPENE
– creșterea anuală a produsului intern brut în termeni reali /
rata șomajului la sfârșitul anului –
STADIUL ÎNDEPLINIRII CRITERIILOR DE CONVERGENȚĂ
(în iunie 1996 și 1997)
Secțiunea a 4- a
ETAPELE CONSTITUIRII UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Potrivit înțelegerii realizate la Maastricht, Uniunea Economică și Monetară urma să fie edificată în trei etape. Elementul central al primelor două faze îl constituie efortul guvernelor țărilor membre de a realiza convergența urmărită în baza celor cinci criterii menționate mai sus.
ETAPA I (01 iulie 1990 – 31 decembrie 1993)
Principalele obiective care trebuiau atinse în această etapă se referă la :
liberalizarea circulației intracomunitare a capitalurilor (cu unele excepții în cazul Irlandei , Greciei, Spaniei și Portugaliei) ;
integrarea tuturor monedelor naționale în Sistemul Monetar European și “înghețarea” compoziției coșului de monede în funcție de care este definită valoarea monedei comunitare (ECU) ;
întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară (prin extinderea atribuțiilor Comitetului Guvernatorilor băncilor centrale) și coordonării politicilor fiscal – bugetare naționale.
Evoluțiile înregistrate în cadrul acestei faze nu au confirmat în întregime așteptările. Deși lira sterlină a aderat la Sistemul Monetar European în 1990 (drahma grecească rămânând singura monedă comunitară din afara sistemului), acesta a avut de suportat șocuri speculative extrem de puternice, determinate în principal de situația particulară a celei mai puternice monede din sistem (marca germană) ca urmare a introducerii sale în fosta Republică Democrată Germană.
Aceste presiuni au avut ca prim rezultat ieșirea din Sistemul Monetar European a lirei sterline și a lirei italiene (în septembrie 1992), precum și un val de devalorizări ale altor monede, incapabile să se mențină în interiorul marjelor de fluctuație admise de Mecanismul Cursurilor de Schimb al Sistemului Monetar European: peseta spaniolă, escudo-ul portughez și lira irlandeză. Atacurile speculative, devenite mult mai puternice o dată cu liberalizarea circulației capitalurilor, au continuat în 1993, extinzându-se și asupra altor monede. A fost astfel necesară lărgirea substanțială a marjelor de fluctuație admise în cadrul Mecanismului Cursurilor de Schimb, de la +/- 2,25 % (și +/- 6 % în cazul anumitor monede), la +/-15 %.
Paradoxal însă, acest eșec al Sistemului Monetar European nu a făcut decât să scoată și mai mult în evidență că singura modalitate de a asigura stabilitatea cursurilor valutare într-un context de liberă circulație a capitalurilor o reprezintă trecerea la moneda unică. De asemenea, respingerea de către țările membre ale Uniunii Europene a opțiunii reintroducerii controlului pe scară largă asupra mișcărilor de capital a confirmat cu putere atașamentul acestora față de principiile Pieței Interne Unice și, în perspectivă, ale Uniunii Economice și Monetare.
ETAPA a II-a (01 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998)
Această etapă a fost considerată chiar faza de tranziție la etapa finală, fiind pregătitoare pentru aplicarea Sistemului European al Băncilor Centrale și definitivarea convergenței politicii economice și monetare, fiind chemată să realizeze “ucenicia” în adoptarea unui transfer progresiv al puterii de decizie a autorităților monetare naționale în mâna unei instituții comune europene.
Dificultatea fundamentală inerentă acestei tranzacții constă în organizarea unui transfer progresiv al puterii de decizie a autorităților naționale în mâna unei instituții europene. În plus, un anumit nivel al rezervelor monetare a fost pus în comun și a servit la intervenții pe piața de schimb în conformitate cu orientările hotărâte de Sistemul European de Bănci Centrale. Aceasta exercita funcții de reglementare în domeniul monetar și bancar în scopul ajungerii la o armonizare minimă a anumitor dispoziții cum ar fi: rezervele minime obligatorii și acordurile de plăți necesare pentru conducerea în viitor a unei politici monetare comune.
În cadrul acestei etape a fost înființat Institutul Monetar European, precursorul actualei Bănci Centrale Europene (banca centrală a statelor membre ale U.M.E.). Amplasat la Frankfurt, Institutul Monetar European are ca membri toate băncile centrale (autoritățile monetare) din țările membre ale Uniunii Europene. Rolul său este de a planifica detaliile funcționării viitoarei Bănci Centrale Europene și de a monitoriza tranziția la uniunea monetară.
Funcțiile sale, subsumate acestor obiective, cuprind :
întărirea cooperării între băncile centrale în domeniul reglementărilor contabile și de supraveghere bancară, ca și în sistemele informatice ;
formularea de recomandări și facilitarea coordonării în materie de politică monetară ;
supravegherea funcționării Sistemului Monetar European ;
dezvoltarea utilizării private a ECU ;
ameliorarea sistemelor statistice și de plăți ;
pregătirea emisiunii monedei unice.
De asemenea, tot în această perioadă s-a reușit desăvârșirea liberei circulații a capitalurilor, precum și asigurarea independenței băncilor centrale din țările membre ale Uniunii Europene și interzicerea refinanțării de către acestea a autorităților publice.
Pe parcursul acestei faze, are loc transferul progresiv al prerogativelor autorităților monetare naționale către Banca Centrală Europeană. Realinierea cursurilor de schimb în cadrul Sistemului Monetar European nu mai poate avea loc decât în circumstanțe cu totul excepționale. Tot în cursul fazei a doua, Comisia europeană elaborează anual orientări macroeconomice pe care le supune dezbaterii ECOFIN, care poate formula pe baza lor recomandări concrete la adresa guvernelor din statele membre.
ETAPA a III-a (01 ianuarie 1999 – 28 februarie 2002)
Aceasta reprezintă etapa finală și constă în realizarea a trei obiective principale :
începerea activității Băncii Centrale Europene, care va înlocui Institutul Monetar European ;
fixarea irevocabilă a cursului de schimb între monedele țărilor participante ;
introducerea efectivă a monedei unice, EURO.
Punerea în aplicare a acestor măsuri a necesitat o programare detaliată și se va produce la rândul ei în trei etape (care cuprind următoarele acțiuni) :
1998 – 1999
A luat ființă Banca Centrală europeană, responsabilă pentru formarea unei politici monetare comune, cu sprijinul băncilor centrale ale țărilor participante la ultima fază a Uniunii Economice și Monetare.
De asemenea a fost numit Consiliul Executiv al Băncii Centrale Europene și s-a fixat data limită la care monedele naționale urmează să fie înlocuite de moneda unică (28 februarie 2002).
1999 – 2001
Cursurile de schimb ale monedelor țărilor participante au fost fixate irevocabil de către Consiliul Uniunii Europene (a fost necesară unanimitatea statelor membre participante la ultima fază a creării Uniunii Economice și Monetare), la propunerea Comisiei Europene și după consultarea Băncii Centrale Europene.
Moneda comunitară, ECU, a încetat a mai fi definită pe bază unui coș de monede naționale și a devenit o monedă de sine stătătoare, comună; monedele naționale au devenit pe teritoriul țărilor de emisiune, înlocuitori ai monedelor comune, la parități fixate prin Regulament al Consiliului Uniunii Europene.
Începând cu 01 ianuarie 1999 a fost introdusă moneda unică europeană, EURO, care funcționează în paralel cu monede naționale, în baza parităților acestora față de el; EURO este la început sub formă dematerializată, scripturală, plățile cash, în intervalul 1999 și 2002 continuând a fi făcute în monedele naționale.
Banca Centrală europeană efectuează tranzacții exprimate în EURO cu toți subiecții implicați în politica monetară (băncile centrale ale statelor participante și băncile comerciale).
Datoria publică a țărilor participante este de asemenea exprimată în EURO, iar noile emisiuni de obligațiuni guvernamentale (titluri de stat, bonuri de trezorerie etc.) sunt și ele exprimate în aceeași monedă.
2002
La 01 ianuarie 2002 au fost puse în circulație monedele și bancnotele EURO, fiind introduse în 12 state membre ale U.E., cu 7 bancnote și 8 monede diferite. Ziua de 31 decembrie 2001 a fost ultima zi de existență a mărcii germane. Data de 27 ianuarie 2002 a fost ultima zi pentru guldenul olandez; 9 februarie pentru lira irlandeză; 17 februarie pentru francul francez; 28 februarie pentru șilingul austriac, francul belgian, marca finlandeză, drahma grecească, lira italiană, francul lux., escudo portughez și peseta spaniolă.
De la 1 martie 2002, în toate cele 12 țări din zona EURO circulă o monedă unică – EURO.
Secțiunea a 5- a
PRINCIPALELE ELEMENTE ALE UNIUNII ECONOMICE MONETARE
AUTORITATE MONETARĂ UNICĂ
Obiectivul principal al autorității monetare, stabilit prin Tratatul de la Maastricht, este asigurarea stabilității prețurilor. În acest scop, este garantată deplina ei independență față de instituțiile și organismele comunitare, ca și față de orice guvern sau altă instituție națională.
Politica monetară curentă este pusă în aplicare de către Consiliul Executiv compus din șase persoane independente, numite de Consiliul European pentru un mandat de opt ani (care nu mai poate fi reînnoit). Strategia monetară de ansamblu este formulată de un Consiliu al Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv și din guvernatorii băncilor centrale din țările participante ale Uniunii Economice și Monetare.
Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor este de minim cinci ani, ceea ce presupune că, în țările unde guvernatorul băncii centrale este numit pentru o perioadă mai scurtă, reglementările respective trebuie modificate.
Deciziile Consiliului Guvernatorilor urmează sunt luate, în aproape toate cazurile, cu majoritatea simplă a membrilor săi.
Banca Centrală europeană împreună cu băncile centrale participante formează “Sistemul European al Băncilor Centrale”.
Banca Centrală europeană nu are dreptul să crediteze autoritățile publice, indiferent dacă sunt comunitare, naționale sau regionale. Este interzisă de asemenea, achiziționarea (de pe piața secundară) a titlurilor de credit emise de aceste autorități.
Atribuțiile Băncii Centrale, atotcuprinzătoare în materie de politică monetară, sunt mai nuanțate în alte domenii aflate îndeosebi sub răspunderea băncilor centrale.
Politica cursului de schimb este determinată de Consiliul Uniunii Europene, dar cu consultarea Băncii Centrale Europene. Atribuțiile Consiliului în acest domeniu se referă în principal la încheierea de acorduri privind eventuale sisteme ce leagă moneda comună de monede terțe. Încheierea unor asemenea acorduri necesită întrunirea votului unanim al Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a parităților dintre EURO și monedele terțe este suficientă majoritatea calificată.
Atribuțiile Băncii Centrale Europene privind reglementarea și supravegherea sistemului bancar sunt stabilite de Consiliul Uniunii Europene, prin decizii unanime pe bază propunerilor formulate de Comisia europeană. Băncile centrale naționale vor continua să dețină prerogative importante în materie de reglementare și de aplicare a normelor prudențiale.
Faptul că, în domeniile sus menționate, Banca Centrală europeană împarte responsabilitățile cu alte entități, are unele influențe și asupra politicii monetare promovate de aceasta :
politica monetară promovată de Banca Centrală europeană trebuie să fie compatibilă cu menținerea parității la care moneda unică e legată de monedele terțe ;
atribuțiile legate de asigurarea sănătății sistemului bancar pot uneori să slăbească caracterul antiinflaționist al politicii monetare (de exemplu, practicarea unor dobânzi înalte poate antrena, în anumite circumstanțe reducerea calității portofoliilor băncilor comerciale, în măsura în care clienții acestora întâmpină dificultăți în rambursarea creditelor primite).
MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ – EURO
EURO, a cărui bază legală a fost statuată prin Tratatul de la Manstricht,
și-a început viața la 1 ianuarie 1999 ca monedă de cont (scripturală) și abia
pe 1 ianuarie 2002 aceasta apare și fiduciar, palpabil, ca bancnote și monede.
În decembrie 1995, în urma deciziei Consiliului European întâlnit la Madrid, Uniunea europeană susține EURO ca denumire oficială a monedei unice europene. Semnul pentru moneda unică este litera E cu două linii orizontale clar marcate. Simbolul EURO a fost creat de Comisia europeană, iar conceperea acestuia trebuia să satisfacă 3 criterii:
să fie un simbol ușor de recunoscut al europei;
să poată fi scris ușor de mână;
să aibă un design plăcut.
Desenul a fost inspirat de litera grecească epsilon, evocând astfel perioada clasică și leagănul civilizației europene. Simbolul se referă de asemenea și la prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele semnifică stabilitatea EURO. Abrevierea oficială a monedei unice este EUR, termen înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare (I.S.O.).
De la 1 ianuarie 2002 s-a realizat conversia a 12 valute europene într-una singură.
Cele 12 state membre ale Uniunii Monetare Europene (E.M.U.) și-au retras treptat de pe piață monedele naționale, ele circulând paralel cu moneda unică europeană doar până la 28 februarie 2002. Trecerea de la o monedă la alta s-a făcut pe baza unor rate ce conversie fixe.
Pe 01 ianuarie 2002, valutele „IN” (valutele țărilor care și-au pierdut puterea circulatorie odată cu intrarea în circulație a EURO) au fost retrase, în locul lor intrând în circulație bancnotele și monedele EURO. De la această dată, în cele 12 state, au intrat în circulație 7 bancnote și 8 monede diferite. Noile monede EURO (în număr de 51,5 miliarde) au o parte comună celor 12 țări și o parte specifică rezervată fiecărei țări, în timp ce 14,9 miliarde de bancnote arată la fel în întreaga arie acoperită de EURO.
Bancnotele EURO
Pe 1 ianuarie 2002, 7 bancnote au fost introduse în cele 12 state membre ale U.M.E.. Realizată de ROBERT KALING de la Imprimeria Băncii Centrale a Austriei, grafica bancnotelor este strâns legată de moștenirea culturală europeană, fără să reprezinte însă monumente reale, ci simboluri. Desenele lui sunt inspirate din tema „Ani și stiluri în Europa” fiind reprezentative pentru toate statele membre.
Ferestrele și porțile ce domină aversul fiecărei bancnote simbolizează spiritul European de deschidere și cooperare. Cele 12 state ale U.E., desenate pe bancnote, reprezintă dinamismul și armonia europei contemporane.
Reversul bancnotelor înfățișează poduri ilustrând aceleași perioade arhitecturale, constituindu-se într-o metaforă a apropierii dintre popoare și dintre Europa și restul lumii. Podurile, plecând de la cele foarte vechi și ajungând la podurile suspendate, caracteristice erei moderne, sugerează și ele comunicarea continuă și extinsă, existentă atât între țările europene, cât și între toate țările lumii.
Aceste desene și trăsăturile următoare sunt prezentate în mai multe detalii:
– numele monedei (EURO) în alfabetele latin (EURO) și grecesc (eyro);
– inițialele Băncii Europene Centrale în 5 variante lingvistice (BCE, ECB, EZB, EKT și EKP) acoperă cele 11 limbi oficiale ale Comunității Europene;
– simbolul © indică protecția copyright-ului;
– steagul Uniunii Europene.
Monedele EURO
Cele 8 categorii de monede variază în mărime, culoare și grosime în funcție de valorile lor, care sunt:
– 1, 2, 5 eurocenți – care pun accentul pe locul europei în lume;
– 10, 20, 50 eurocenți – descriu Uniunea ca o grupare de națiuni individuale;
– 1, 2 EURO – sugerează Europa fără granițe, unită.
Luc Luyox de la Monetăria regală belgiană a câștigat o competiție la nivel european pentru designul monedelor EURO. Fața comună a tuturor monedelor reprezintă o hartă a Uniunii Europene, pe un fond de linii transversale la care sunt atașate 12 stele. Reversul monedei EURO prezintă un design individual, corespunzător statului membru respectiv, înconjurat de cele 12 stele ale Uniunii Europene.
Monedele EURO pot fi folosite oriunde în aria lor de acoperire, indiferent de părțile lor naționale. Pentru a recunoaște mai ușor valorile EURO au fost introduse marginile laminate ale monedei. Tehnologia sofisticată bi-metal a fost încorporată în monedele de 1 EURO și 2 EURO care, împreună cu gravarea în jurul marginilor monedei de 2 EUR, previn falsificarea.
Elementele de siguranță ale bancnotelor și monedelor EURO
Bancnotele
În bancnotele EURO au fost introduse diferite măsuri de securitate. Proiectele desenate de ROBERT KALING prezintă cele mai importante 7 epoci arhitecturale din istoria europei. Cele 7 bancnote (5, 10, 20, 50, 100, 200, 500) au fiecare mărimi și culori diferite.
Procesele de printare „în relief” conferă bancnotelor aspectul lor unic. Filigramul în hârtie, firul de securitate și registrul transparent pot fi văzute de pe ambele fețe ale bancnotelor originale. Dacă întoarcem bancnota, observăm pe fața acesteia o imagine în schimbare pe dunga foiței hologramă (pe bancnotele cu valoare mică) sau pe bucata de foiță hologramă (pe bancnotele cu valoare mare).
Pe reversul bancnotei observăm strălucirea benzii de irizare (pentru bancnotele cu valoare mică) sau a cernelii în culori schimbătoare (pentru bancnotele cu valoare mare).
Monedele
Monedele EURO au fost de asemenea produse în conformitate cu specificațiile tehnice avansate care fac extrem de dificilă reproducerea lor și ușor de detectat. Pentru monedele de 1 EUR și 2 EUR au fost introduse trăsături de securitate unice, astfel:
– Monedele de 1 EUR și 2 EUR sunt produse prin tehnologia sofisticată
bi-metal, care face extrem de dificilă contrafacerea lor. se observă gravarea în jurul marginilor monedei de 2 EUR;
– Monedele EURO încorporează cele mai sigure caracteristici ale citirii lor de către aparate speciale și pot fi folosite în vânzarea aparatelor în toate ariile de acoperire a monedei EURO, indiferent de statul membru în cauză.
Beneficiile monedei unice europene: nouă valută de tranzacție, tezaurizare și investiții de talie mondială, mediu economic stabil în țările participante, creșterea coeziunii între cei 12 membri și a capacității lor de a-și proiecta mai eficient forța economică pe o planetă globalizată, eliminarea costurilor de conversie și de protecție la fluctuațiile intra-U.E..
Moneda unică europeană – EURO apare ca o cerință realistă de ancorare valutar-financiară, de stabilitate și dinamism economic sănătos pentru țările candidate, printre care și România, pe care cursa către U.E. și EURO le va obliga, dacă este cazul să se mențină pe calea fertilă pentru orice economie reală: inflație foarte scăzută, deficit bugetar și datorie publică plafonate, curs de schimb al monedei naționale stabil.
Fig. 1. Elemente de siguranță la bancnota de 100 EURO
Fig. 2. Elementele de siguranță pentru bancnota de 50 EURO
Fig. 3. Elementele de siguranță pentru bancnota de 20 EURO
Fig 4. Elemente de siguranță pentru bancnota de 10 EURO
Fig 5. Elemente de siguranță pentru bancnota de 5 EURO
Fig 6. Monedele EURO
3. FINANȚE PUBLICE SĂNĂTOASE ȘI DISCIPLINĂ MONETARĂ STRICTĂ
Deși participarea la Uniunea Economică și Monetară antrenează automat dispariția posibilității de a monetiza deficitele bugetare (finanțarea lor prin emisiune de monedă de către banca centrală, cu cert impact inflaționist), instrumentele politicii fiscale vor rămâne aproape în întregime naționale. Frontierele naționale vor continua să determine limitele geografice în care sunt percepute impozite diferite și în care se produce cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare.
Din aceste motive, o uniune monetară stabilă necesită o coordonare strânsă între politicile fiscale naționale și o restrângere a deficitelor și a datoriei sectorului public.
Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergență, a deficitelor bugetare și a datoriei publice este absolut crucială în contextul unei Uniuni Economice și Monetare.
O reducere substanțială a deficitelor publice după intrarea în Uniunea Economică și Monetară poate fi periculoasă deoarece diminuarea datoriei publice în termeni reali prin creșterea inflației nu mai este posibilă, lăsând ca singură alternativă creșterea impozitelor aplicate asupra factorilor de producție (munca și capitalul), având drept consecință migrarea acestora în alte țări ale Uniunii Europene, cu regimuri fiscale mai atractive.
Deși piețele financiare impun o anumită disciplină asupra finanțelor publice (prin adăugarea unor “prime de risc” dobânzilor la creditele acordate autorităților publice care depășesc un anumit grad, considerat suportabil, de îndatorare), ele tind să reacționeze prea târziu, iar atunci când o fac generează mișcări de panică.
O eventuală criză financiară de proporții în care s-ar putea afla o țară participantă la Uniunea Economică și Monetară ar antrena deci un cost excesiv al capitalului pentru toate celelalte țări membre, care s-ar găsi astfel obligate să suporte o parte din costul unei politici fiscale imprudente a uneia singure.
Pentru prevenirea apariției unor astfel de situații, îndeplinirea criteriilor de convergență a fost necesară, dar nu și suficientă. Disciplina fiscală trebuie menținută și în perioada funcționării Uniunii Economice și Monetare, atât prin coordonarea politicilor fiscale naționale, cât și dacă este cazul prin penalizarea statelor care au tendința de a promova politici fiscale prea expansioniste.
Consiliul Uniunii Europene este împuternicit să avertizeze din timp țările care se îndepărtează de la disciplina bugetară și să aplice sancțiuni a căror severitate este modulată în funcție de gravitatea situației :
interzicerea accesului la credite din partea Băncii Europene de Investiții ;
instituirea unui depozit obligatoriu, nepurtător de dobândă, de către statul în cauză, până la corectarea problemei ;
aplicarea de amenzi.
Coordonarea politicilor fiscale naționale nu este necesară doar pentru evitarea apariției unor situații de criză, ci reprezintă și cel mai bun mijloc de a optimiza constituirea și utilizarea resurselor bugetare naționale.
Astfel în contextul liberei circulații a factorilor de producție, aceștia se orientează în funcție de atractivitatea regimurilor fiscale naționale. O “competiție” între acestea, cu scopul de a atrage factorii de producție, poate duce la neutralizarea reciprocă a efectelor reducerilor de impozite (distribuția factorilor de producție rămânând practic nealterată), dar cu scăderea drastică a resurselor mobilizate de bugetele naționale, ceea ce reduce nivelul serviciilor publice care pot fi finanțate din aceste resurse.
BIBLIOGRAFIE
1. * * * Tratatul de la Roma (1957)
* * * Actul Unic European (1986)
* * * Tratatul de la Maastricht (1991)
4. * * * Tratatul de la Amsterdam (1997)
5. Conf. Univ. Dr. “Drept financiar și fiscal”, Ed. Oscar
Dan Drosu Șaguna Print, București, 1994
6. * * * “Documente de bază ale Comunității și
Uniunii Europene” , Ed. Polirom, Iași, 1997
7. Conf.Univ.Dr.Ec. Ana Cojol “Relații monetare și financiare internaționale”, Ed. Bucura Mond, București, 1997
8. C.Basno, N.Dardac, C.Floricel “Monedă. Credit. Bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997
9. Petre Tănăsie “Econologie internațională”, Ed. Bucura Mond, București, 1997
10. * * * “Piața Unică a Uniunii Europene”, București, ianuarie 1999, editată de Delegația Comisiei Europene în România
11. * * * “Reglementări actuale privind Uniunea europeană”, Office for Official Publications of The European Communities, Belgia, 1999
12. * * * “Dialog european – Revista integrării europene” nr.1/1997 (ian.-feb.), publicată de Comisia europeană
13. * * * “Dialog European – Revista integrării Europene” nr.4/1997 (iulie-aug.),publicată de Comisia europeană
14. * * * “Dialog European – Revista integrării europene” nr.1/2000 (ian.-feb.), publicată de Comisia europeană
15. * * * “European Dialogue – The Magazine for European Integration” nr.6/1997 (nov.-dec), publicată de Comisia europeană
16. * * * “European Dialogue – The Magazine for European Integration” nr.5/1998 (sept.-oct.), publicată de Comisia europeană
17. * * * “The European Union – A guide for students and teachers”, Office for Official Publications of The European Communities
18. * * * “How Is the European Union Running The Single Market ?”, Office for Official Publications of The European Communities, Luxembourg, 1996
19. * * * “When Will the EURO Be in Our Pockets ?”, Office for Official Publications of The European Communities, Luxembourg, 1996
20. * * * “EURO 1999”, Office des Publications Officielles des Communautes Europeennes, Luxembourg, 1998
21. * * * “Talking about the EURO”, Office for Official Publications of The European Communities, Luxembourg, 1997
22. “ Revue du Marche commun et de l`UE”
nr.477, aprilie 2004;
23. ’’Jean-Marc Favret ’’ Droit et l’Union europeenne, Gualino
editeur,Paris 2003,p.37-50, 69-91,191-200.
24. Renout, Harald ’’Institutions europeennes,manuel, annee
universitaire’’ 2003-2004,ed. Paradigne
Publications Universitaires, Orleans, 2003;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Aderarea la Moneda Unica Europeana (ID: 133024)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.