Adaptarea Studentilor Basarabeni In Romania

Actualitatea cercetării. Adaptarea constituie una dintre problemele majore ale secolului XXI, din cauza formelor de manifestare multiple pe care le îmbracă precum și din cauza extinderii excesive, avînd repercusiuni în viața privată și publică a persoanelor. Fiind un fenomen absolut omniprezent pe parcursul dezvoltării individuale, cît și în evoluția umanității, cercetarea proceselor și mecanismelor adaptării capătă o importanță primordială.

Problema adaptării în sine, după concepțiile deja înrădăcinate în știință, este considerată o sarcină dintre cele mai importante în biologie, dar nu și în sociologie. În acest context, consider că este foarte important să acordăm o atenție deosebită problemei în cauză și să studiem adaptarea din punct de vedere sociologic.

Din cele mai vechi timpuri, războaiele și calamitățile naturale, curiozitatea și dorința de a descoperi, i-a determinat pe oameni să se deplaseze dintr-un loc în altul. Datorită distanței și condițiilor pe care le oferea mediul, o vreme îndelungată contactul „face to face” a reprezentanților diferitor culturi a purtat un caracter limitat. Contactele interculturale erau în general apanajul călătorilor, militarilor, diplomaților și comercianților. În ultimii 50 de ani, incidența persoanelor ce pleacă în afara granițelor țării lor de origine a crescut considerabil. Am putea găsi o sumedenie de motive care să explice acest fapt – inventarea unor mijloace de transport, care fac călătoriile în afara granițelor mult mai rapide și mai ieftine, schimbările produse în economia mondială, interacțiunile în plan politic, etc. Termenul „globalizare” este foarte des utilizat în diferite activități cotidiene la momentul actual și se referă nu numai la industrie și comerț, dar și la educație și la petrecerea timpului liber. Un număr imens de oameni de afaceri, diplomați, studenți sau turiști, părăsesc zilnic patria lor, pentru a vizita alte țări. Statisticile efectuate în Statele Unite în 1999, apreciază că aproximativ 1,5 milioane de tineri își fac studiile în afara țării lor de origine. Organizația Mondială a Turismului estimează că în anul 2010, numărul călătoriilor în afara granițelor va fi de 940 milioane pe an. (Șchiopu, 1997:8)

Astfel, problema pusă în discuție în lucrarea de față este foarte actuală și prezintă un interes atât practic cât și științific. Din această cauză, studierea mecanismelor și legităților adaptării la condițiile unui nou mediu cultural, capătă o semnificație fundamentală la momentul de față.

Problema cercetării. Studenții străini veniți să-și facă studiile în Sibiu întâmpină dificultăți de adaptare. Procesul de adaptare al studenților străini este un proces dificil și este determinat de factori sociali așa ca discriminarea, marginalizarea sau lipsa suportului social.

Fenomenul adaptării este analizat în literatura de specialitate pe așa-numita curbă a procesului adaptativ, care presupune că în momentul intrării în țară migranții resimt o stare de euforie, cauzată de expectanțele lor referitoare la noua experiență intercuturală, după care intră într-o perioadă de conflict cu reprezentanții culturii respective, cu valorile și normele din noul mediu, cât și cu propria persoană, pentru ca apoi să se adapteze și să atingă iarăși echilibrul și confortul emoțional. Perioada de criză survenită la scurt timp după intrarea în noua cultură este denumită etapa șocului cultural. Migranții reușesc să depășească această perioadă de criză datorită aculturației și suportului social, respectiv, adaptîndu-se la noul mediu cultural, își dezvoltă senzitivitatea culturală și se supun unui fenomen de transformare culturală.

Majoritatea persoanelor nu reușesc totuși să parcurgă întregul proces, rămânând blocați la anumite etape ale acestuia.

Obiectul cercetării. Adaptarea studenților străini proveniți din Republica Moldova și a celor din România la condițiile mediului social și universitar din Sibiu.

Scopul cercetării: Determinarea nivelului de adaptare a studenților străini proveniți din Republica Moldova și a celor din România la condițiile mediului social și universitar din Sibiu după 3-4 ani de studii, precum și a factorilor ce facilitează acest proces.

Ipoteza teoretică a cercetării. Studenții străini prezintă un nivel diferit de adaptare la mediul social și universitar față de studenții originari din Sibiu, chiar și după 3-4 ani de studiu.

Baza conceptuală a cercetării:

Teorii ale adaptării: teoria aculturației a lui Berry; teoria șocului cultural a lui Ward, Bochner și Furncham; teoria transformării interculturale a lui Kim ; teoria senzitivității interculturale a lui Bennett.

Teorii din psihologia socială: teoria similarității sociale; teoria atracției sociale; teoria stereotipurilor, prejudecăților și discriminărilor.

Teorii referitore la relațiile interculturale: teoria distanței culturale (Wilson); teoria diferențelor valorice, teoria decalajului cultural; teoria diferențelor lingvistice.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare.

Metode teoretice: analiza literaturii privind problema cercetării, metoda observațională.

Metode practice:

Chestionarul adaptării personalității la un mediu socio-cultural, elaborat de L. V. Iancovschii;

Metode statistice: analiza statistică a datelor prin programul SPSS.

Baza experimentală a cercetării.

Grupul experimental – 30 studenți străini proveniți din Republica Moldova, anul III-IV.

Grupul experimental – 30 studenți străini proveniți din România, anul III-IV.

ADAPTAREA STUDENȚILOR STRĂINI LA MEDIUL EDUCAȚIONAL SI CULTURAL DIN ROMÂNIA

1. Definirea conceptului de adaptare

Din momentul nașterii și pe parcursul întregii sale vieți, omul este încontinuu într-un proces de adaptare. Acest proces este inseparabil de însuși conceptul de „viață”, este imposibil de conceput viața fără adaptare, tot așa cum adaptarea nu există în afara ciclului vital al organismului.

Problema adaptării ca fenomen intercultural a apărut pentru prima dată în studiile realizate la începutul secolului XX. Mult timp cercetările întreprinse în acest domeniu se bazau pe studierea aculturației, pe care R. Redfield, R. Linton și M. Herscowitz au definit-o ca fiind: “rezultatul contactului îndelungat, nemijlocit cu culture diferite, ce constă în modificarea pattern-urilor culturale a unuia sau a ambelor grupuri”. (Berry, 1997:7)

La începutul anilor `50 a apărut interesul față de adaptarea interculturală a migratorilor și a vizitatorilor, stimulat de procesele de migrație în masă ce s-a produs după cel de-al doilea război mondial și de schimbul masiv de studenți și de specialiști ce a avut loc în această perioadă. În aceste studii accentul cade pe acomodarea la noul mediu cultural ce apar ca rezultat al fenomenului migrației, și anume tulburările nevrotice, tulburările psihosomatice, depresia, etc. În această perioadă, adaptarea cu succes la mediu este definită ca starea de armonie cu mediul înconjurător, sentimental de satisfacție, bunăstare și sănătate psihică a persoanelor intrate într-un nou mediu cultural.

În ultimul timp, adaptarea interculturală a început să fie privită ca un proces ce include mai multe aspecte și se referă nu numai la păstrarea unei stări emoționale pozitive și la sănătatea psihică a migranților, dar și la formarea unor abilități și deprinderi sociale, necesare realizării unor sarcini concrete în viața de zi cu zi. Cercetările de ultimă oră întreprinse în domeniul adaptării interculturale, pun în evidență corelația existentă între acești doi factori ai adaptării (Стефаненко, 2003:236). Astfel, efectivitatea adaptării psihice depinde în mod direct de caracteristicile personale ale individului, de capacitățile sale de a-și forma și dezvolta niște mecanisme proprii de interacțiune cu mediul nou, necunoscut.

Ward și colaboratorii săi au distins două laturi ale procesului de adaptare:

Latura internă, numită și adaptarea psihologică, se manifestă prin sentimentul de satisfacție, stare de confort și sănătate mintală și sentimentul de realizare personală;

Latura externă, adaptarea socio-culturală, se manifestă prin participarea activă a individului la viața socială și culturală a noului grup din care face parte, capacitatea de a face față sarcinilor cotidiene și prin interacțiunea sa cu reprezentenții culturii gazdă (Ward, 2001).

1. Teorii ale adaptării interculturale

1.1. Teoria aculturației

În prezent, aculturația psihologică este definită ca fiind un fenomen de schimbare individuală, ce apare ca rezultat al contactului permanent și direct dintre persoanele ce aparțin unor grupuri culturale diferite (Berry, 1989). Berry, afirmă faptul că în urma interacțiunii dintre reprezentanții diferitor culturi pot apărea modificări la nivel individual ale stilului de comunicare, comportamentului social, atitudinilor, credințelor și obiceiurilor, așa ca petrecerea timpului liber, preferințele alimentare, etc.

În 1980, el evidențiază trei etape ale fenomenului aculturației (Berry, 1989).

Prima etapă, numită etapa contactului simbolic, influențează în mod radical desfășurarea ulterioară a acestrui fenomen. Contactele, interacțiunile dintre grupuri variază în funcție de natura acestuia ( ex: imigrație, azil politic, etc.), scopul lor ( ex: studii, muncă, etc.), durata ( ex: pe toată durata vieții, de lungă durată, de scurtă durată ) și constanța acestora. Aceste variabile vor determina natura și profunzimea schimbărilor ce vor avea loc.

A doua fază a aculturației, este numită etapa conflictului și descrie rezistențele la schimbare ale grupului și ale individului. Berry evidențiază faptul că pentru nici unul dintre grupuri nu este ușor să renunțe la valorile și la cultura proprie și din acest motiv la această etapă relațiile dintre reprezentanții ambelor culturi sunt extrem de tensionate.

Adaptarea este cea de-a treia etapă a aculturației, care se caracterizeză prin reducerea și stabilizarea acestui conflict.

Berry evidențiază 6 domenii psihologice care îl vor ajuta pe individ să se adapteze ca urmare a unui conflict aculturativ (Berry, 1989) limba; stilul cognitiv; personalitatea; identitatea; atitudinea; stresul aculturativ.

În timpul fazei adaptative, există patru modele distincte de comportament (Berry, 1997:8) :

Asimilarea – are loc atunci când nu există anumite restricții în manifestarea identității culturale din partea reprezentanților ambelor culturi și se dezvoltă o relație pozitivă între aceștia. Persoanele care adoptă acest model de comportament, renunță la cultura lor de origine și la identitatea lor națională în favoarea culturii și identității țării gazdă (Berry, 1997:120);

Respingerea / Separarea – apare în momentul în care reprezentanții culturii minoritare au rețineri în manifestarea identității lor naționale și cultura dominantă din punct de vedere numeric respinge rprezentanții culturii minoritare. În 1987, Berry revizuiește conceptul respectiv, păstrând doar denumirea „separare” și afirmă că persoanele ce manifestă un asemenea comportament, prețuiesc valorile și identitatea culturii lor de origine, evitând în același timp interacțiunea cu reprezentanții și cultura țării gazdă (Berry, 1997:28);

Deculturalizarea / Marginalizarea – survine atunci când nu există rețineri în manifestarea identității naționale și nu dezvoltă o relație pozitivă între cele două grupuri culturale (Berry, 1980). În prezentarea ulterioară a acestei teorii, Berry va renunța la acest concept, păstrînd doar termenul de marginalizare, afirmând că persoanele ce adoptă un asemenea comportament manifestă un interes scăzut în menținerea valorilor și cultura țării lor de origine, fără a participa activ șa viața socială a țării gazdă (Berry, 1997:42);

Integrarea – are loc atunci când există un echilibru între aceptarea valorilor culturii de proveniență, dar și a culturii gazdă. Indivizii ce manifestă un asemenea comportament își mențin identitatea și cultura țării sale, dezvoltă relații pozitive cu reprezentanții culturii dominante și sunt o parte integrantă a acestei culturi (Berry, 1997:56).

Miller, consideră că teoria aculturației propusă de Berry, este o teorie developamentală, din moment ce ea se axează pe evidențierea modificărilor culturale ce au loc în timp, explică rolul acestor modificări în dezvoltarea ulterioară a persoanei și propune anumite etape ale acestui proces, anumite comportamente adoptate de individ, ce fac posibilă înțelegerea schimbărilor ce au loc la nivel individual, în personalitatea imigranților, refugiaților, sejournierilor, persoanelor din țara gazdă, dar și la nivel social, în cadrul grupurilor etnice. Totuși, modelele comportamentale propuse de Berry, nu sunt ierarhice, fapt ce tinde să accentueze încă o dată că aculturația nu este un proces uniform, linear și nu există doar o singură soluție a sa.

1.2. Teoria șocului cultural

Conceptul de șoc cultural a fost introdus de antropologul american Kalervo Oberg, în 1954, într-o prezentare făcută la Clubul Feminin din Rio de Janeiro. În 1960, apare prima publicație în care se explică detaliat termenul respectiv, folosit pentru a ilustra modul în care oamenii reacționează la un mediu, străin, nefamiliar (Ward, 2001:218). Oberg presupunea că contactul cu o nouă cultură este urmat de sentimente negative – pierderea statutului și a prietenilor, respingere, uimire, discomfort provocat de conștientizarea diferențelor existente între cultura țării sale de origine și cultura țării gazdă, cât și a debusolării provocate la nivelul orientărilor valorice, identității sociale și personale.

La momentul actual cea mai cunoscută dezvoltare a teoriei respective îi aparține lui Ward, Furncham și Bochner, care abordează fenomenul respectiv din perspectiva învățării sociale.

Simptomele șocului cultural sunt extrem de diverse: neliniștea permanentă referitoare la calitatea alimentelor și a apei, frica vis-a-vis de contactele fizice cu persoanele ce provin dintr-o altă cultură, anxietatea generală, iritabilitatea, scăderea încrederii în sine, insomnie, senzație de surmenaj, depresie, tulburări psihosomatice, etc. Senzația de pierdere a controlului asupra situației, sentimentul de incompetență și de insatisfacție provocat de nerealizarea propriilor așteptări, se poate exprima prin crize de furie, agresivitate și dușmănie față de reprezentanții țării gazdă, ceea ce împiedică stabilirea unor relații cu aceștia și provoacă izolarea persoanei.

Șocul cultural este o stare de dezorientare generală a individului, dar nu trebuie înțeles ca fiind un fenomen ce-l „lovește” pe individ imediat ce a intrat în contact cu o altă cultură. El are mai curând un caracter cumulativ, se formează ca rezultat al unei succesiuni de evenimente minore, al căror efect imediat este dificil de identificat, dar care în timp va influența în mod radical personalitatea și interacțiunile sale sociale.

Cel mai frecvent, șocul cultural are efecte negative, dar trebuie să luăm în considerație și efectele sale pozitive. Disconfortul inițial, provocat de contactul cu o nouă cultură duce la asimilarea unor noi valori și modele comportamentale, care sunt extrem de importante pentru dezvoltarea ulterioară a personalității.

Furncham și Bochner afirmă că apariția șocului cultural se datorează (Ward, 2001:145) :

locus-ului of control extern;

migrației selective;

evenimentelor de viață și bolilor;

așteptărilor imigrantului;

diferențelor de valori;

scopurilor sociale distincte.

Weaver identifică trei factori ce cauzează apariția șocului cultural: pierderea legăturilor familiare; întreruperea legăturilor interpersonale; criza de identitate (Weaver, 1994:171).

Petersen oferă următoarele explicații ale șocului cultural (Weaver, 1994:173) :

apare ca urmare a contactului cu un nou mediu sau o nouă situație;

este rezultatul unei comunicări interpersonale și interculturale inefective;

este o consecință a amenințării la integritatea personală percepută de sejournier;

reprezintă o însumare de comportamente inadecvate apărute ca urmare a frustrării provocate de nesatisfacerea necesităților individului aflat într-un mediu necunoscut;

este rezultatul unei experiențe de învățare, de conștientizare a faptului că există ceva cu totul diferit față de ceea ce a cunoscut individul până la momentul respectiv.

Autorii respectivi evidențiază faptul că cauzele șocului cultural nu trebuie privite ca fiind ceva exclusiv, datorită faptului că natura și intensitatea sa pot varia foarte mult în funcție de diferite variabile cum ar fi (Стефаненко, 2003:326):

Teritoriul, care poate fi comun sau care poate fi „propriu” unui singur grup;

Durata interacțiunii (permanentă, de lungă durată, de scurtă durată);

Scopul interacțiunii (activitate comună, trai în comun, studii, serviciu etc.);

Tipul implicării în viața socială ( de la participare activă, pînă la simpla observare);

Frecvența și profunzimea contactelor;

Egalitatea relativă a statutelor și drepturilor;

Raportarea numerică (majoritate – minoritate);

Semne distinctive evidente (limbă, religie, rasă).

1.3. Teoria transformării interculturale

Kim și Ruben în 1988, au lansat teoria transformării interculturale ce explică procesul de dezvoltare personală a migranților. Ea presupune că indivizii se dezvoltă în perioada unui sejour într-o altă țară în cursul unui proces denumit „dinamica stres – adaptare – dezvoltare”. Această teorie afirmă faptul că individul este un sistem dinamic, autoreflexiv care se observă și se reînnoiește în permanență în momentul în care interacționează cu mediul (un suprasistem constituit din mai multe persoane-sisteme) (Kim, 2001:35).

Potrivit acestei teorii, în momentul în care informațiile parvenite nu corespund așteptărilor, echilibrul persoanei este perturbat. Datorită stresului provocat de dereglarea acestui echilibru, individul este forțat să întreprindă anumite măsuri în vederea restabilirii acestuia. Fiecare dezechilibru constituie o lecție de viață pentru persoană și îl face să fie mai puțin stresat și mai flexibil în situații asemănătoare, datorită dezvoltării unor abilități cognitive, comportamentale și afective. Acest dezechilibru este extrem de important: „tensiunea dinamică dintre stres și adaptare și dezvoltarea personală ce rezultă din acestea caracterizează în mod esențial procesele vitale la oameni (la fel ca și la alte sisteme vii) (Kim, 2001:308).

Stresul este un component inevitabil al experienței migrantului. În timpul aflării în străinătate, așteptările culturale și sociale ale migrantului, valorile, credințele și atitudinile sale se dovedesc a fi deficitare în tratarea problemelor noi apărute. El trebuie să aleagă în permanență comportamentele eficiente de cele neeficiente, să facă încercări, să învețe în urma greșelilor comise și să decidă asupra modului în care urmează să acționeze pe viitor.

Stresul nu are întotdeauna efecte pozitive. Dacă resursele interne ale persoanei nu mențin și nu permit restabilirea echilibrului, aceasta poate avea stări de panică prelungită ce pot cauza tulburări grave de personalitate. Însă aceste cazuri sunt rare. În general, efectele pozitive și negative ale stresului cultural contribuie la creșterea și dezvoltarea personală a migrantului.

1.4. Teoria senzitivității interculturale

Teoria senzitivității culturale introdusă de Bennett în 1983, examinează procesul de adaptare pe o axă a senzitivității culturale. Senzitivitatea culturală este definită ca fiind o abilitate de a face distincții din ce în ce mai complexe privitor la diferențele culturale. Din moment ce experiența unei persoane în legătură cu diferențele culturale devine mai diferențiată, competențele sale în ceea ce privește relațiile interculturale cresc. Avansarea de la o etapă la alta în cursul adaptării culturale se face în dependență de creșterea senzitivității la noua cultură, de la etnocentrism se ajunge la etnorelativism.

Etnorelativismul este caracterizat prin încorporarea unor puncte de vedere multiple, specifice mai multor culturi. Etnorelativismul reprezintă o abilitate achiziționată de a vedea comportamentele, valorile și cognițiile ca fiind de natură culturală. Acest concept presupune faptul că individul nu evaluează și nu descrie realitatea prin prisma culturii sale. El nu evaluează comportanentul sau valorile unei persoane ca fiind „bune” sau „rele”, ci încearcă să le evalueze prin prisma apartenenței acesteia la cultura sa (Hammer și alții, 2003:127).

Astfel, din perspectiva teoriei senzitivității culturale, procesul de adaptare este privit ca fiind o „potrivire” a valorilor persoanei la valorile existente în noul mediu cultural (Hammer, 2003:107).

1.5. Teoria suportului social

Interesul pentru suportul social a apărut în anii `70, când în urma unor studii efectuate în domeniul psihologiei sociale în scopul mecanismelor ce facilitează adaptarea, s-a depistat existența unei corelații între calitatea relațiilor sociale, a confortului psihic și prezența sau absența suportului social.

Suportul social se referă la totalitatea mecanismelor prin care relațiile interpersonale protejează individul de efectele negative ale stresului (Kessler, 1985:541). Mai poate fi examinat ca fiind un set de relații sociale care în mod direct sau indirect, contribuie la inserția socială.

Conceptul de suport social a fost studiat și teoretizat de Ong și Ward. Ei au distins patru comportamente suportive (Ong și alții, 2005:46 – 121):

Suportul emoțional – se referă la acțiunile de asigurare a confortului persoanei străine, în scopul diminuării și înlăturării sentimentelor de anxietate, neajutorare, stres sau depresie;

Tovărășia socială – se referă la oferirea companiei, simpatiei și crearea sentimentului de apartenență la grup;

Suportul instrumental – constă în oferirea unui ajutor concret, ajutor financiar, anumite servicii, locuință, etc.;

Suport informațional – se referă la comunicarea unor informații, a unor sfaturi sau opinii referitoare la tradițiile și obiceiurile locale, la modalitățile eficiente de integrare socială, etc.

Se consideră că suportul social are un rol semnificativ în amorsarea impactului factorilor stresanți, în ameliorarea stării de sănătate și în creșterea competenței personale. S-a constatat că depresia corelează negativ cu suportul social și pozitiv cu diverse dimensiuni ale sănătății psihice cum ar fi fericirea, satisfacția și încrederea în sine.

Ong și Ward (Ong și alții, 2005:127), facilitaeză procesul de adaptare prin amplificarea emoțiilor pozitive, a sentimentelor de încredere în sine și competență socială, a satisfacției personale.

2. Probleme de adaptare la un nou mediu cultural

Toate persoanele care intră în contact, interacționează cu reprezentanții altor culturi, întîmpină dificultăți în relaționarea cu persoanele a căror cultură se deosebește de cultura lor și a căror comportament nu îl pot prezice. Astfel, Taylor afirmă: „Chiar și o conștientizare insuficientă a diferențelor interculturale poate provoca probleme, poate nu atât de dramatice, dar la fel de serioase pentru cei ce încearcă să se adapteze la un mediu străin (Hattie și alții, 1997:135).

Ar fi incorect să spunem că stereotipurile negative pot fi înlăturate de anumite indicații directive sau că intrarea în contact direct cu tradițiile, obiceiurile și modul de viață a unui alt popor va duce la acceptarea acestuia. Foarte frecvent intensificarea contactelor dintre etnii, poate duce la accentuarea discrepanțelor și a ideilor preconcepute.

Mulți specialiști în domeniul psihologiei sociale și psihologiei interculturale consideră că problemele de adaptare la un nou mediu cultural ar trebui examinate în conformitate cu următoarele teorii (Ward, 2001:42)

2.1. Ipoteza similarității și atracției sociale

O descoperire fundamentală în psihologia socială, afirmă că în interacțiunile noastre preferăm persoanele cu care ne asemănăm și suntem mai puțin dispuși favorabil față de persoanele pe care le considerăm a fi diferite. Similaritatea este un lucru relativ, pentru că indivizii și grupurile pot fi percepuți ca fiind la fel după o mare varietate de criterii în ciuda acestui fapt, studiile relevă faptul că chiar și cele mai nesemnificative aspecte ale similarității au un efect asupra modului în care oamenii se percep unii pe alții. În general, indivizii caută compania persoanelor care posedă caracteristicile pe care ei le consideră a fi importante. Aceste caracteristici se pot referi la valori, religie, grup de afiliere, scopuri, caracteristici fizice, vîrstă, limbaj, ocupație, clasă socială, naționalitate, etnie și alte aspecte după care se pot deosebi persoanele.

Când ne referim la similaritate, avem în vedere similaritatea pe care o percep oamenii și nu la similaritatea care există de fapt. Acestă teorie se bazează pe principiul că oameniii percepuți ca fiind similari, oferă siguranță persoanei. Uneori anumite situații sociale sunt atât de ambigui încît persoanei îi este greu să decidă cum ar fi mai bine să se comporte. Ea își acomodează propriul comportament în conformitate cu comportamentul altor persoane – validare prin consens. Indivizii cu valori similare, vor confirma faptul că persoana gîndește și acționează corect, în timp ce persoanele cu valori diferite, vor accentua sentimentul de insecuritate.

Deși termenul „cultură”, este definit într-o mare varietate de moduri, comun pentru toate definițiile este faptul că ea reprezintă o similaritate, o uniformitate. Astfel, contactul dintre indivizii care provin din medii culturale diferite, reprezintă un contact dintre persoane diferite, ceea ce și reprezintă o cauză a șocului cultural. Privit din această perspectivă, șocul cultural, reprezintă o reacție naturală a persoanei de păstrare a identității sale personale și naționale.

2.2. Ipoteza distanței dintre culturi

Elementele de fond ale culturii sunt circumscrise și integrate în cadrul larg al valorilor naționale. Oameni din țãri diferite se deosebesc prin valori, atitudini și experiențã. Ei au forțe și slãbiciuni diferite unii fațã de ceilalți (Rokeach ,1973:41) .

Cercetările sociologice, antropologice și din domeniul psihologiei interculturale au scos în evidență existența unei mari diversități culturale atât între diferitele societăți cât și în interiorul fiecăreia dintre ele.

Diferite cercetări în domeniul psihologiei interculturale au pus în evidență faptul că cu cât distanța culturală este mai mare, cu atât reprezentanților acestor culturi le va fi mai dificil să interacționeze, să stabilească și să mențină relații armonioase (Babiker și alții, 1980:110).

Termenul „distanță culturală” a fost utilizat pentru prima oară de către Wilson, pentru a descrie problemele de învățare cu care se confruntau studenții străini, încadrați într-un program de învățămînt la distanță (Furnham și Bochner, 1986:182).

Wilson a propus patru variabile psiho-culturale în funcție de care se apreciază distanța culturală de către reprezentanții a două culturi ce intră în contact: organizarea societății, factori socio-lingvistici, cognițiile și motivația.

Este extrem de important de remarcat faptul că distanța dintre culturi va avea un efect asupra atitudinii binevoitoare (Babiker și alții, 1980:112). Astfel, un student australian, va fi mult mai bine tratat în Marea Britanie, decât în China. Intensitatea șocului cultural privită din această perspectivă depinde de gradul de separare dintre cultura de proveniență a migrantului și a culturii gazdă.

2.3. Ipoteza diferențelor valorice

O altă sursă majoră a șocului cultural poate fi reprezentată de diferențele valorice. Interacțiunile dintere membrii unor culturi ce posedă valori de bază diametral opuse pot să evolueze cu ușurință în direcția unor ostilități, conflicte. Diferențele valorice dintre grupurile etnice, determină o limitare a interacțiunilor dintre acestea pentru a evita anumite conflicte atât la nivel interpersonal cât și la nivel intrapersonal. Cu cât diferențele valorice sunt mai accentuate cu atât intensitatea șocului cultural este mai mare (Rokeach, 1973:402).

2.4. Ipoteza stereotipurilor, prejudecăților și discriminărilor etnice

Astfel, când ne formăm impresii despre ceilalți, nu primim pur și simplu informația disponibilă despre ei și o procesăm într-un mod nemijlocit, ci din contra, noi filtram informația prin stereotipurile deja existente și ne construim percepțiile. Efectele stereotipurilor asupra gândirii ramân deseori neobservate. Se poate întampla ca, odată activate, stereotipurile să pună în mișcare un lanț de procese comportamentale care servesc la activarea în ceilalți a comportamentelor care confirmă stereotipul inițial.

Prin urmare, stereotipurile pot influența gândirea și comportamentul în moduri care de fapt activează comportamente care confirmă stereotipul despre noi și despre ceilalți.

Conceptul de stereotip apare în două ipostaze: (Doron și Parot, 1999:336) – stereotipul dinamic este un complex de stimuli condiționați ale caror caracteristici spațio-temporale sunt determinante în manifestarea răspunsurilor condiționate și a căror modificare brutală nu duce la perturbarea răspunsurilor. Acest stereotip dinamic ar reduce consumul de energie nervoasă și ar permite o adaptare a organismului. Psihologia socială utilzează conceptul de stereotip (introdus prima oară de ziaristul american Walter Lippman în 1922) pentru o atitudine față de un obiect oarecare formată în absența unei informații suficiente sau specifice ce rezistă la informare (Sillamy, 1998:275).

Trebuie remarcat că în paralel cu acest concept au fost utilizate foarte des alte două: prejudecata și discriminarea. Părerile în ceea ce privește diferențierea stereotip-prejudecată sunt extrem de diverse: după unii autori cei doi termeni definesc aceeași realitate, alții consideră stereotipul o unitate de bază a prejudecății, în sfârșit sunt și alții ce stabilesc relații de cauzalitate între acestea. Soluția deși ușor artificială este binevenită: stereotipul este componenta cognitivă a atitudinii, prejudecata este componenta afectivă a atitudinii, iar discriminarea este dimensiunea comportamentală a ei.

Abordarea studiului prejudecății se face din trei perspective:

1. cea care localizează sursa prejudecății în modul de organizare psihologică a persoanei;

2. cea care se concentrează pe rolul factorilor externi și care încearcă să țină seama de conflictul între diverse grupuri de exemplu – minoritari – majoritari;

3. cea care accentuează interacțiunea între membrii unui grup.

Ca manifestare externă prejudecata cuprinde componentele ce intră în structura unei atitudini: cognitivă, afectivă și comportamentală, însă trebuie reținut că în prejudecată componenta cognitivă este slab saturată în concepte, de regulă primează caracterul slab sistematizat prin detalii nesemnificative, aprecieri particulare. Componenta afectivă este bine reprezentată în prejudecăți, și persoana are impresia că ceea ce „simte” corespunde unui cadru bine precizat. De regulă se dă curs impresiei de moment, efuziunilor emoționale și unor forme primare de afectivitate. În cele din urmă componenta comportamentală poate lua diferite forme: agresivitate verbală, conversație ostilă, denigrare, glume cu diferite conotații defavorabile grupului sau persoanei; evitarea persoanei, persoanelor față de care există prejudecăți, păstrarea unei distanțe sociale fără a aduce vreun rău; discriminarea care constă în excluderea de la discuții, decizii a persoanelor indezirabile, neacordarea unor drepturi civile dacă este vorba de grupuri, concedieri ș.a.; atacul fizic împotriva persoanei; violența împotriva unui grup (Allport, 1958 :75).

Discriminarea este bine susținută și reprezentată în comparație cu celelalte modalități comportamentale. Majoritatea definițiilor accentuează conotația negativă a prejudecății, deși ea poate lua și un sens pozitiv atunci când se exprimă sub forma stereotipurilor.

3. Stadii ale adaptării la mediul cultural si universitar din Sibiu a studetului străin

De regulă, problema adaptării culturale, se examinează în contextul așa-numitei curbe a procesului adaptativ. Cercetătorii în domeniu psihologiei interculturale au identificat de la 3 pînă la 8 etape ale acestui proces (Hattie șii alții, 1997:45). În lucrarea de față voi descrie modelul propus de Winkelman în 1994 și care conține 4 etape (Hattie și alții, 1997:45):

„Luna de miere” sau etapa turistică;

Criza sau etapa șocului cultural;

Acomodarea, reorientarea și revenirea treptată;

Acomodarea, soluționarea sau etapa aculturației.

Adaptarea studentului străin la mediul studențesc dintr-o altă țară nu trebuie examinată numai din perspectiva adaptării acestuia la un nou mediu cultural, ci și din perspectiva încadrării și adaptării sale la grupul de studiu.

La fel ca și adaptarea culturală, dinamica grupului și procesul de adaptare a unei persoane la grup, poate fi descrisă ca o evoluție prin niște etape predictibile și secvențiale. Pentru descrierea concomitentă a procesului de adaptare culturală și adaptare la grup am folosit modelul lui Tuckman și Jensen care presupune tot existența a patru etape: Formarea, Storming-ul, Normalizarea și Etapa Performanței (Priest și Gass, 1997:207).

3.1. Prima etapă: „Luna de miere” – Formarea grupului

Această etapă se caracterizează prin entuziasm, bună dispoziție, euforie, așteptări înalte ale individului, legate de noul mediu cultural și de interacțiunile cu persoanele ce provin din acest mediu, idealizarea noii culturi (Hattie și alții, 1997:92). Turiștii se pot afla la nesfârșit în această stare, ei pot fi încântați de un nou mediu cultural, apoi se pot duce în altul și vor pleca acasă înainte de a trece în cea de-a doua fază și de a experimenta șocul cultural. Persoanele ce pleacă în străinătate pentru studii, deseori au sentimente de euforie, încântare, optimism în momentul în care anticipează această nouă experiență. Ei pot avea și sentimente de neliniște și anxietate la această etapă, dar acestea sunt privite sub aspectul lor pozitiv (Ewert și Heywood, 1991:94).

În această perioadă indivizii tind să observe mai curând asemănările dintre cultura țării lor de origine și cultura țării gazdă decât diferențele.

Etapa „lunii de miere” în general coincide cu etapa formării grupului.. participanții implicați într-un program de schimb de experiență sunt stimulați de noul mediu social, în special de posibilitatea de a cunoaște alte persoane și de posibilitatea de a învăța o serie de lucruri noi. Dar acești studenți, încă nu sunt conștienți de orientarea grupului și de obicei vor prefera să lucreze independent (Ewert ți Heywood, 1991:596). În general ei petrec primele zile ale aflării lor în noul mediu cultural și studențesc observîdu-i pe ceilalți, fie că este vorba de studenți străini sau de studenți ce provin din țara respectivă, încearcă să adune cât mai multe informații despre noul mediu cultural, dar și despre sistemul de învățământ din țara respectivă, încearcă să găsească pe cineva care să-i orienteze în înțelegerea dinamicii procesului de studiu și să le explice așteptările care există cu privire la studii, la colaborarea lor cu studenții și profesorii, la implicarea lor în activitățile ce au loc în instituția respectivă, etc. studenții străini au necesitatea de a înțelege relațiile sociale existente în noul mediu cultural și rolul lor în grupul nou format – grupul de studii.

3.2. Etapa a doua: Șocul cultural –Storming-ul.

Criza sau șocul cultural se poate manifesta printr-o serie de probleme de natură personală ale studentului străin, experiențe negative și reacții negative vis-a-vis de persoanele din jur sau de sarcinile pe care el trebuie să le realizeze (Hattie și alții, 1997:96). Mediul înconjurător neobișnuit, începe să acționeze negativ asupra individului. Deși reacțiile prsoanelor în sitauția de criză au un caracter individual, există cîteva trăsături comune. În general, persoanele ce provin dintr-un alt mediu cultural sunt preocupate de acțiunea nefastă a condițiilor climaterice, a condițiilor de trai, sau de sistemul politic și economic al țării gazdă. O influență considerabilă o au și factorii de natură psihologică. Mentalitatea localnicilor, tradițiile și obiceiurile neobișnuite, cunoașterea insuficientă a limbii, poate acutiza sentimentul de neînțelegere și de neacceptare reciprocă. Interacțiunea tuturor acestor factori poate duce la dezamăgirea persoanei, la apariția frustrației, confuziei, nerăbdării, intoleranței și a depresiei.

În această perioadă, migranții încearcă să fugă de realitate. Aceasta se poate manifesta într-o mare varietate de moduri, recurgând la diferite mecanisme de apărare și de coping (Otovescu, 2004:58). Anumite persoane pot comunica preponderent cu persoane provenite din același mediu cultural, sau cu persoane care ca și el sunt „străine”. Alte persoane pot refuza să participe la diferite activități și pot refuza orice contacte interpersonale. Anumiți studenți pot deveni ostili și extrem de dominanți, încercând să adapteze mediul social la propriile trebuințe.

Diferiți autori apreciază în mod diferit momentul trecerii la această etapă. Winkelman consideră că starea de criză survine la 3-4 săptămîni de la primul contact cu noua cultură, Oberg crede că ea ar putea apărea în primele câteva zile ale aflării în străinătate sau abia peste cîteva luni.

Khols consideră că la această etapă indivizii interpretează noua cultură, în special prin prisma deosebirii acesteia de cultura lor de origine.

Reacțiile studenților străini la șocul cultural au loc cel mai frecvent în etapa storming de dezvoltare a grupului. Storming-ul este caracterizat de o serie de lupte, încercări ale grupului de găsi niște modalități de cooperare și de realizare eficientă a sarcinilor. Luptele ce au loc în interiorul grupului sunt în legătură directă cu problemele de natură intrapersonală și personală (Otovescu, 2004 :70). Comportamentul participanților la un program de schimb de experiență poate depăși limitele acceptabilului, din moment ce fiecare membru al grupului încearcă să-și găsească propriul său loc în grup și să găsească niște metode eficiente de a interacționa cu ceilalți. Problemele grupului la etapa de storming deseori sunt legate de lupta de putere și de statut, stilurile de comunicare, valorile de grup și stilurile de soluționare a problemelor. La această etapă pot avea loc polarizări în cadrul grupului ca rezultat luptei pentru putere ce pot avea loc în cadrul grupului.

3.3. Etapa a treia: Acomodarea sau reorientarea studentului străin – Normalizarea.

Participanții la un program de schimb de experiență, ajung la etapa acomodării și reorientării în momentul în care acceptă constrângerile de natură fizică, culturală și socială a programului și conștientizează faptul că aceste discomforturi sunt un rezultat al inadaptării la condițiile existente. Debutul acestei etape este marcat de decizia migrantului de a produce o schimbare, de a învăța mai bine limba, de a cunoaște și a înțelege tradițiile țării gazdă, de a interacționa cu localnicii, de a depăși diferențele interculturale. La această etapă, depresia este substituită treptat de optimism, sentimentul de încredere în sine și de satisfacție personală.

La nivelul grupului, la această etapă, schimbările se produc datorită necesităților membrilor de a-și găsi propriul loc în cadrul grupului, de a-și ajusta comportamentul și atitudinile în funcție de necesitățile grupului și de a dezvolta niște de interacțiune și de soluționare a sarcinilor acceptate de toți membrii.

Această etapă începe în momentul în care toate persoanele acceptă diferențele culturale și își acomodează proprilile reacții la contextul situațional și renunță la mecanismele utilizate până la acest moment, cum ar fi: negarea, neacceptarea, izolarea, etc. Pentru a funcționa eficient în noul mediu, indivizii trebuie să dezvolte niște metode de soluționare a problemelor, inclusiv a celor ce țin de relațiile interculturale și să abordeze aceste probleme cu o atitudine pozitivă (Storti, 1995:278).

3.4. Etapa a patra: Acomodarea sau aculturația – Performanța.

Se consideră că individul a ajuns la această ultimă etapă în momentul în care și-a dezvoltat abilități și atitudini necesare rezolvării eficiente și complete a problemelor și sarcinilor pe care le întâlnește în noul mediu cultural, interacționează cu membrii grupului și se simte confortabil în acest mediu. Asimilarea culturală completă este dificilă și nu reprezintă neapărat un scop al unui program de schimb de experiență. Adaptarea studentului la un nou mediu cultural nu presupune crearea unei noi identități, ci integrarea cu succes în mediul cultural și fizic pentru a face posibilă dezvoltarea personalității acestuia la un nivel optim, atât în ceea ce privește abilitățile cognitive, cît și în ceea ce privește abilitățile de interacțiune socială.

La nivelul grupului, etapa acomodării corespunde etapei performanțelor. La această etapă de dezvoltare a grupului, se presupune existența unei coeziuni interne, a unei bune cunoașteri între membri și utilizarea eficientă a tuturor resurselor existente în vederea obținerii unor performanțe. O bună adaptare la grup nu presupune identificarea, confundarea individului cu acesta, ci la funcționarea eficientă în cadrul grupului. Un student adaptat la grupul de studiu trebuie să fie capabil să-și utilizeze experiențele anterioare, capacitățile sale în vederea îmbunătățirii activității grupului.

Bibliografie:

Cărți:

Allport, G. W. 1958. Nature of prejudice. N.Y: Doubleday Anchor Books;

Bennett, M.J. 1986. Towards ethnorelativism: A developemental model of intercultural sensitivity, Lanhan, MD: University press;

Bochner, S. 1982. Cultures in contact. New York: Pergamon;

Doron, R. & Parot, F. 1999. Dictionar de psihologie . Bucuresti: Humanitas;

Furnham, A. & Bochner, S. 1986  Culture shock.  Psychological reactions to unfamiliar environments.  London: Methuen;

Kessler R. C., Price R. H., Wortman C. B. 1985. Social Factors in Psihopathology: Stress, Social Suport, and Copping Processes.Washindton, DC: Sietar;

Kim, Y. Y. 2001. Becoming intercultural: An integrative theory of communication and cross-cultural adaptation. Thousand Oaks, CA.: Sage;

Priest, S., & Gass, M. A. 1997. Effective leadership in adventure programming. Champaign, IL: Human Kinetics;

Rokeach, M. 1973. The Nature of Human Values. New York: Free Press;

Redfield, R. Linton, R., & Herskovits, M. J. 1936. Memorandum for the study of acculturation.  American Anthropologist;

Sillamy, N. 1998. Dictionar de psihologie. Bucuresti: Univers Enciclopedic;

Стефаненко, Т.Г. 2003.Этнопсихология. Москва: Аспект-пресс;

Storti, C. 1995. The art of crossing cultures (2nd ed.). Yarmouth, ME: Intercultural Press;

Șchiopu, U. (coord) . 1997. Dictionar enciclopedic de psihologie. Bucuresti: Babel ;

Ward, C., Bochner, S., Furncham, A. 2001.The psychology of culture shock (2nd ed.). Hove, UK: Routledge;

Ward, C. 2001.The ABC's of acculturation.  In D. Matsomuto (Ed.), The handbook of culture and psychology .  Oxford: Oxford University Press;

Weaver, G. R. 1994.Culture, communication and conflict: Readings in intercultural relations, Needham Heights, MA: Ginn Press;

Reviste:

Berry, J. W. 1997.Immigration, acculturation and adaptation (Lead article). Applied Psychology:  An International Review, 46 (1), p. 5 – 68.

Babiker, I., Cox, J., & Miller, P. 1980.The measurement of culture distance and its relationship to medical consultations, symptomatology and examination performance of overseas students at Edinburgh University” in Social Psychiatry, nr. 15, p.109-116

Ewert, A., & Heywood, J. 1991.Group development in the natural environment: Expectations, outcomes, and techniques. Environment and Behavior, 23, p. 592-615.

Hammer, M. R., Bennett, M. J., Wiseman, R. 2003. Measuring intercultural sensitivity: The intercultural development inventory. in International Journal of Intrcultural Relations, 27(4), p. 421- 443.

Hattie, J. A., Marsh, H. W., Neill, J. T., & Richards, G. E. 1997.Adventure education and Outward Bound: Out-of-class experiences that make a lasting difference. Review of Educational Research, 67, p. 43-87.

Ong, A. S.- J., Ward, C. 2005.The construction and validation of a social support measure for sojourners – the Index of Sejourner Support Scale, in Journal of Cross – cultural Psychology, p. 104-132.