Adaptarea Studentiilor Care Aleg Sa Plece cu Programul Work And Travel Si Asteptarile Lor

=== 8fff9f75bf8899c00d5d17d2d8b8f0af72776a14_391758_1 ===

Cuprins :

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

În prezent granițele între diverse state sunt ca și „inexistente”. Fiecare persoană poate călători după bunul plac, oriunde în Europa și în lume. Indiferent că aceste călătorii, tranziții au loc în interes personal sau profesional, persoana respectivă are oportunitatea de a descoperi noi civilizații, o altă cultură care-și găseste rădăcina istorică în trecutul națiunii. Cultura și comunicarea interacționează realizând un tot unitar, ce definesc identitatea.

În literatura de specialitate se regăsesc multe asemenea exemple, la care s-au ajuns pe baza unor cercetări îndelungate ale căror concluzii au fost concludente.

“Comunicarea reprezintă un moment important al culturii, moment prin care aceasta se socializează, acționând modelator asupra indivizilor umani”(Mișcol, 2000, p. 7).

Fără comunicare nimic nu poate exista. Fără cultură nu se poate susține o identitate a unei națiuni, a unui popor.

„Procesul de comunicare este vital pentru existența omului și pentru desfășurarea tuturor activităților care produc și reproduc viața societăților. Este simptomatic faptul că astăzi nu se mai poate analiza cultura fără a ne referi la comunicare” (Georgiu, 2008, p. 7)

Pe baza acestor considerente am decis ca această lucrare să se axeze în general pe un studiu referitor la cultură, comunicare și identitate a persoanelor care plecând în alte zone ale globului, întâlnind altă cultură, trebuie să se adapteze situației și să-și construiască identitatea multiplă, fără a uita de propria identitate. În cadrul acestui proiect voi studia în special situația studenților care călătoresc cu sprijinul programului Work and Travel.

Scopul acestei lucrări este de a studia atât modul în care studentul își negociază identitatea în diverse medii socio-culturale care sunt diferite de cele de origine, cât și modalitatea și contextul de readaptare. Modul în care studentul reusește să-și păstreze propria identitate culturală în contextul european este una dintre cele mai stringente probleme, care nu se poate realiza fără comunicare.

Ipotezele acestei lucrări sunt legate de faptul că tinerii în general, studenții în special, au probleme de adaptare care sunt influențate de propriile identități. Aceste identități nu sunt negociabile dar pot fi influențabile ca urmare a modului de comunicare și de înțelegere.

În prezent, conform principiului existențial, oamenii sunt preocupați mai mult de asigurarea unui decent și a unei vieți conforme vremurilor actuale. Dacă în trecut, oamenii care plecau peste hotare, luând contact cu alte culturi, îți păstrau identitatea culturală, în prezent aceasta, în mare parte, este ignorată.Aceasta este încă o ipoteză care în urma acestui studiu se va confirma sau infirma.

Obiectivele acestei cercetări sunt legate de modul de interacțiune al studentului cu programul Work and Travel. Primul obiectiv face referire la impactul participantului (a studentului) prin programul Work and Travel la evoluția și dezvoltarea cunostințelor pe care le dobândește pe plan cultural. Un alt obiectiv este legat de influența programului la redefinirea identitară a studentului.

Stadiul actual al literaturii de specialitate este centrat pe problema tânărului care plecând în alte medii culturale întâmpină în majoritatea cazurilor unele probleme legate de adaptare și identitate culturală. Până în prezent, studiile nu s-au concentrat asupra părții empirice a identității, a unor analize personalizate, pe anumiți subiecți tip țintă. În cadrul acestei lucrări se va realiza un studiu empiric prin analizarea datelor obținute în urma unor interviuri care au fost oferite de participanții la programul Travel and Work.

Identitatea se dezvoltă pe două planuri: unul teoretic și unul empiric. Prin planul teoretic se definește identitatea iar prin planul empiric se obțin rezultatele unui studiu bazat pe analiza datelor empirice a căror bază este interpretarea interviului.

Identitatea se dezvoltă pe două planuri: unul teoretic prin care se definește identitatea și unul empiric ( pe baza rezultatelor studiului bazat pe analiza datelor empirice).

Lucrarea "Negocierea identității în contexte interculturale.Aspecte desprinse din experiența participanțiilor Work and Travel" este structurată pe trei capitole distincte și bine definite. În cadrul primului capitol, întitulat „În căutarea semnificațiilor asupra identității (implicațiile sale în viața participanților) se prezintă baza teoretică a identității în contextul comunicării. În al doilea capitol, care poartă denumirea „Adaptarea, modalitate de negociere a identității interculturale”, se pune accent pe adaptabilitate și se prezintă detaliile legate de programul Work and Travel. Ultimul capitol va conține cercetarea empirică a influenței programului Work and Travel asupra definirii identității studenților participanți. În cadrul acestui capitol de cercetare se vor interpreta și analiza interviurile realizate în profunzime, semi-structurată.

CΑPIΤОLUL 1

ÎN CĂUTAREA SEMNIFICAȚIILOR ASUPRA IDENTITĂȚII

( IMPLICAȚIILE SALE ÎN VIAȚA PARTICIPANȚILOR)B#%L

1.1. Definiție și conceptualizări

Dezvoltarea societății umane este vizibil influențată de comunicare și se poate spune cu certitudine, că “totul depinde de organizarea comunicării în societatea globală” (Cazeneuve, apud Ionescu & Dumitru, 1997, p. 49).

Identitatea este un concept complex și greu de definit. În contextul cercetărilor efectuate de specialiști, conform literaturii de specialitate încă nu există o unanimitate sau o majoritate cu privire la ceea ce reprezintă identitatea. Nefiind o vizune unitară legată de identitate, nu se pot aprecia în totalitatea modul formării și factorii determinanți în cadrul dezvoltării și a evoluției identității, fie ea individuală sau colectivă. Atât Jenkins (2000), Brubaker și Cooper (2000) sau Slocum-Bradley (2010) au abordat identitatea în cadrul particular, individual, prin acel „sine” specific fiecărei persoane.

Identitatea este dependentă de mai mulți factori care influențează destinul ulterior al unei persoane: „identitatea este denumirea dată conștientizării sentimentelor de apartenență ale unei persoane (apartenența de familie, țară, cultură, popor, etnie, ideologie, grup profesional). Identitatea este situată la granița dintre individ și colectiv, persoane și grupuri de apartenență (etnică, profesională, familială)” (Tajfel, 1978, p. 34).

Identitatea ține de personalitatea individului. La contactul cu o nouă societate, o nouă cultură, individul trăiește experiențe emoționale noi, apărute din eforturile lui de adaptare la noul sistem.

Fiecare dintre noi avem propria identitate, ne confruntăm cu ea și încercăm să facem față tuturor presiunilor pentru a nu uita trecutul, istoria, să trăim prezentul și să ne concepem viitorul.

Problema identității va fi reluată și în capitolul următor, în contextul procesului de adaptare pentru cei care pleacă peste granițele țării, unde se lovesc de alte culturi, care le influențează propriile identități.

1.2. Tipuri de identități

Comunicarea reprezintă un mijloc prin care se formează identitatea, precum și mecanismul prin care aceasta se schimbă. Identitatea personală se formează ca urmare a interacțiunii sociale din timpul vieții cu cei din jur, atât ca o internalizare (la conceptele și reacțiile celorlalți) cât și ca exteriorizare proprie (prin modul de exprimare și reacționare în relațiile cu ceilalți). Identitatea personală este acea identitate care este construită pe un individ raportat la propriul ideal. Identitatea de grup reprezintă identitatea socială.

Identitatea culturală este rezultatul interacțiunii identității personale cu identitatea de grup. Un grup social devine relevant dacă grupul este relativ larg fiind format din membrii aceleiași culturi, din persoane ce împărtășesc aceleași credințe, obiceiuri, valori ale aceluiași sistem de simbolizare. Când se face referire la identitatea culturală de fapt se aprofundează limba, cultura, patrimoniul cultural cu tradițiile aferente, precum și religia. (Gudykunst, 1999, p. 16)

În timpul evoluției unei relații, indivizii tind să abandoneze identitatea culturală în favoarea identității personale. Identitatea culturală rămâne prezentă dar nu mai este atât de relevantă în stadiile avansate ale relațiilor interpersonale. (Kim, 1988, p. 76).

Strategia identitară nu mai este directă, totală și transparentă, determinând individul să aibă un sentiment de culpabilitate pentru ceea ce este. În acest caz, se ajunge la o altă realitate: de exagerare a identității și de refugiere totală în propriile bariere identitare. Astfel apare conduita duplicitară, de ascundere și de disimulare a sinelui.

Identitatea este în permanentă schimbare fiind caracterizată de dinamism, pluralism, interactivitate și influențată de factori sociali, de mediu și de cultură. Identitatea are trei forme distinctive: identitate personală, identitate culturală și identitatea socială. În continuare se vor prezenta pe scurt cele trei tipuri.

Identitatea personală

Prin identitatea personală (numită self-identity, personal identity sau self-concept) se reprezintă cunostințele și percepțiile despre sine ale unei persoane, incluzând caracteristicile fizice, psihice și sociale care sunt sub influența atitudinilor, obiceiurilor, credințelor, ideilor aferente persoanei respective.

Câteva părți semnificative ale identității personale, sunt imaginea de sine (eu-ul), respectul de sine și constiința de sine. Datorită faptului că totul se rezumă la “sine”, această identitate este una personală, a propriului “eu”, motiv pentru care a fost definită ca identitate personală.

Imaginea de sine este o imagine mentală a individului despre el însuși, despre sine, legată de trăsăturile lui obiective (înălțime, greutate, sex, voce, coeficient de inteligență, capacitate de gestionare a situațiilor și stărilor emoționale), de imaginea formată prin prisma interacțiunii sociale (impulsiv, calm, emotiv) și ca o internalizare a caracteristicilor făcute de cei cu care interacționează (persoană de încredere). Identitatea personală este rezultatul activităților reflexive atât ale individului cât și ale activităților interacționale. (Gudykunst, 1999, p. 16).

Identitatea culturală

Identitatea culturală reprezintă identitatea împărtășită de membrii aceleiași culturi. Conceptul de identitate culturală are drept trăsături caracteristice reducția, fixația și tendința de generalizare.

Această identitate este una supraordonată ce se configurează din rezultatul identității personale și de grup a individului. Identitatea culturală este făcută de un observator care însă nu se află sub puterea reflexiei obiective a unei exteriorități culturale.

Comunicarea diferă datorită influențelor civilizației și a simbolurilor culturale. Aceasta reprezintă de fapt o condiție prioritară a existenței umane și a vieții sociale.

„Cultura este de neconceput în afara momentului său comunicațional, deoarece însăși constituirea sa presupune că necesită acel schimb perpetuu între creatori și receptori, între valorile create și socializarea lor largă.” (Mișcol, 2000, p. 72)

O modalitate de păstrare și de afirmare a identității culturale o reprezintă respectarea tradiției. Tradiția este constituită dintr-un un ansamblu de credințe și practici menite să garanteze stabilitatea unui sistem social, să-l conserve în forme a căror eficacitate a fost constant probată. Tradiția este componenta primordială a culturii.

Prin mediul cultural se determină existența omului în cadrul unui mediu în care-și deșfăsoară această persoană activitatea.

Identitate culturală globală sau globalizată, implică un sistem bazat pe diferențe deci identitatea culturală nu poate fi unică.

Identitatea culturală este definită ca fiind un sistem dinamic compus din sentimente care sunt axiologice și de anumite reprezentări. Printr-o asemenea reprezentare, fiecare așa-zis actor social, își orientează conduitele proprii, individuale sau colective, construindu-și în acest fel istoria, rezolvând contradicțiile care apar, prin relaționarea cu factorii sociali, fără de care acestea, nu se pot defini și/sau percepe satisfăcător. (Vianu, 1998, p. 58)

Conform teorie prezentate de Joseph Leif, identitatea culturală este realizabilă prin două moduri: una fiind prin integrare în cadrul sistemului social, într-un mod difuz care devine constrângător și pregnant, iar cealaltă prin intermediul demersurilor educative în școală. (Leif, 1981, p. 60)

Identitatea se accentuează pe măsură ce devine necesară, ajutând la ieșirea dintr-un anumit impas. Tradiția se inventează pe măsura intereselor actuale, iar identitatea se construiește în mod continuu, din prisma perspectivei trebuințelor prezente, fie ele economice, politice sau socio-istorice.

Identitatea culturală care ia naștere prin negativitate conduce inevitabil spre o socializare precară a individului, care va avea consecințe mari și decisive pentru mai târziu. Identitatea prin negativitate intervine atunci când valorile proprii nu sunt acceptate de societate.

Idealul actual al unei personalități se dezvoltă conform unei perspective egocentrice. Individul nu mai aparține unei singure culturi, nu are doar o patrie, nu mai deține doar istorie proprie, fiind în cadrul unei comuniuni a mai multor națiuni, devine “universală”.

Educația religioasă nu este neapărat o componentă a culturii, fiind separată dar totuși interconectată. Religia este asemănătoare mai multor culturi care prin prisma tradițiilor sunt diferite, dar se poate vorbi categoric de o cultură creștină.

În viața și cultura creștină, educația religioasă are un rol important, prin ea se asigură sensul vieții, direcția și modul existenței și din alte perspective decât cea pur materială. Prin acestă educație se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea dintre o ființă limitată cu ființa infinită. Astfel, omul este îndrumat către o viață curată, cu scopul unei permanente purificari a patimilor și spre o creștere a virtuților care să permită o implicare responsabilă atât în viața activă cât și în cea socială.

Identitatea socială

Identitatea socială reprezintă constiința individului de apartenență la diverse grupuri. Aceste grupuri pot fi de: vârstă, rasă, lingvistică, organizațională, profesională, religioasă și/sau alte tipuri.

O persoană se poate identifica simultan cu mai multe grupuri, în funcție de diferite grade și contexte de interacțiune.

În activarea unei identități, automat, celelalte identități sunt estompate în diverse grade, existând totuși și acestea, ca fundal. Prin interacțiunea acestor identități parțiale se realizează identitatea socială a unui individ, care este una complexă.

Identificarea socială este de fapt un proces psihologic prin care un individ se include într-un grup ca o formă de creștere a stimei de sine. Acesta tinde să se asocieze grupurilor pe care le percepe mental, ca fiind pozitive. (Turner, 1986, p. 22).

„Plasat într-un anumit mediu socio-cultural, individul receptează mesaje de la acesta, mesaje pe care le asimilează și le integrează selectiv memoriei și sensibilității sale, constituindu-și astfel cultura sa individuală.” (Mișcol, 2000, p. 72)

Constructivismul social

Constructivismul social se referă la natura socială a cunoașterii, care se realizează prin valorificarea limbajului și a elementelor culturale. Prin aceasta se pune accent pe rolul relațiilor interpersonale pentru a transmite și a genera diferite conținuturi educaționale. Realizată într-un mod interactiv, persoanele sunt angrenate într-o activitate comună.

În cadrul constructivismului sunt definite principiile centrate pe o persoană, punându-se accent pe interpretarea stimulilor care sunt în minte. Persoana își dezvoltă noile cunostințe în urma unei interacțiuni active cu mediul.

Mediile de comunicare constructiveiste au anumite caracteristici precum: reprezentarea multiplă a realității prin evitarea simplificărilor excesive. În cadrul constructivismului se pune accent pe solicitarea autentică, semnificativă care duce la o reflecție critică asupra experienței deținute.

În cadrul social se dobândesc cunostințele pe baza unor conținuturi sau contexte în funcție de necesități.

1.3. Perspectiva identității multiple

Fiecare persoană are propria ei identitate. Când se vorbește despre identitate, se vorbește despre natura umană și complexitatea ei, despre istoria devenirii omului. Omul a fost creat și recreat la figurativ, prin gândire, efort și voință. Se vorbește realmente atât despre fața vizibilă care este cea conștientă de sine cât și de cealaltă față, cea ascunsă, așa numita metodă de comunicare nonverbală, exprimată prin gânduri, gesturi și alte comportamente demne și concludente care trebuie luate în seamă de asemenea.

Prin amplul proces de migrație s-a ajuns la un impact crucial asupra construcției identității multiple. Identitatea multiplă a individului are la bază identitatea socială, identitatea etnică și pe cea personală, care converg împreună și sunt influențate una de către celelalte. Ceea ce se poate observa la o persoană, caracterizată prin limbajul comunicării, este ceeac e de fapt îl reprezintă pe acesta în societate, în cadrul propriei identități.

Persoanele au „identități multiple” putându-se deplasa între ele, funcție de context și situație conform considerațiilor lui Cooper și Brubacker. „Identificarea proprie și identificarea celorlalți sunt fundamental situționale și contextuale” (Brubaker, Cooper, 2000, p. 14).

În timpurile prezente, ca rezultat al globalizării și al comunicării de masă, numărul identităților culturale a crescut semnificativ. Persoana care-și părăsește ținutul natal, trebuie să se integreze în societatea unde va conviețui alături de alte persoane, supunându-se anumite reguli sociale și culturale . Identitatea multiplă se reflectă atât în cadrul identității culturale cât și în cea a identității sociale. Când se face o analiză a relației dintre etnicitate și gen, ne raportăm la o perspectivă de gen din punct de vedere al proceselor ce constituie diferențele etnice.

Natura multiplă fragmentată a identității sociale, construită pe baza caracterului de identitate etnică și de gen, devine inteligibilă și are un rol important în existența individului, desfășurându-se prin cadre materiale și simbolice. Există de asemenea, asemănări și deosebiri între genuri, femei și bărbați care provin chiar din același set de modele de tip cultural și/sau social. (Ruben, 1976, p. 334).

Prin plecarea unui individ în altă zonă a lumii, acesta nu-și pierde identitatea dar în același timp, acceptă necondiționat, identitatea specifică locației unde călătorește, muncește, unde trăiește. Individul realizează de fapt, proiectarea unor comunități de acțiune axate pe diferite probleme sociale, care se formează sau se reformează în funcție de prioritățile actuale ale acestuia, având astfel o identitate strategică.

Persoanele au identități multiple, complexe și variabile. Identitatea multiplă este influențată de modul de interacțiune în contextul în care această persoană își activează una sau alta dintre identitățile sale personale identificându-se cu unul sau altul dintre grupurile din care face parte. Identitatea este complexă datorită interacțiunii cu situațiile personale și sociale, variind în funcție de modul de comunicare și cu percepțiile receptorilor.

1.4. Comunicarea în contextul identității culturale

Comunicarea a fost și este în continuare puntea de trecere de la omul primitiv la omul care se află în continuă cercetare, studiu, dezvoltare. Comunicarea verbală sau nonverbală este influențată de cultură. Unele semne nonverbale, au semnificații diferite în funcție de cultură și civilizație.

Comunicarea presupune transmiterea anumitor “informații, idei, emoții de la un emițător la un receptor, printr-un canal de comunicare. Mesajul este o semnificație care este codificată de emițător și recodificată de receptor. Decodificarea este influențată de contextul actului de comunicare”.(Crețu, 2004, p. 39)

Comunicarea diferă în funcție de civilizație și de simbolurile culturii, care sunt de fapt condițiile existenței umane și a vieții sociale.

„Cultura este de neconceput în afara momentului său comunicațional, deoarece însăși constituirea sa presupune că necesită acel schimb perpetuu între creatori și receptori, între valorile create și socializarea lor largă.” (Mișcol, 2000, p. 72)

Cultura este definită prin domenii fundamentale care sunt formele specifice comunicării umane definite de științe, artă, educație, religie.

„Comunicarea umană în variatele sale forme și sisteme de semne a permis adiționarea valorilor culturale de-a lungul istoriei omenirii, prin conservarea și transmiterea lor de la o generație la alta, proces care conferă culturii caracterul său cumulativ”. (Mișcol, 2000, p. 72)

Dacă orizontul cultural este mai mare, atunci individul respectiv este mai informat, având acces la mai multe coduri ale comunicării și a culturii prezente și viitoare, fiind în continuă dezvoltare.

„Plasat într-un anumit mediu socio-cultural, individul receptează mesaje de la acesta, mesaje pe care le asimilează și le integrează selectiv memoriei și sensibilității sale, constituindu-și astfel cultura sa individuală.” (Mișcol, 2000, p. 72)

Pentru a putea comunica eficient cu membrii altor culturi, persoana respectivă trebuie să-și utilizeze și să-și dezvolte competența de comunicare interculturală. Acest tip de competență reprezintă capacitatea individului de a se adapta unui stil comunicativ care este specific altei culturi, de a gestiona eficient și cu succes, situațiile de comunicare interculturală. În cadrul comunicării internaționale se va ține cont de mai multe detalii care pot fi importante pentru relațiile care vor exista. Caracteristicile culturale ale comunicării internaționale conform lui Oberg sunt: evoluția culturală, limba, religia, timpul, stilul de comunicare și evident comportamentul.

O parte importantă a competenței de comunicare interculturală o reprezintă capacitatea individului de negociere a identității sale culturale. Deși persoanele care intră în contact, au identități sociale diferite, ei se angajează în acest tip de negociere datorită dorinței umane universale de promovare a unei imagini personale favorabile, acceptată de interlocutori. Partenerii care interacționează se cunosc puțin, având astfel tentința de a se angaja în procese de negociere a identității pe baze interpersonale, care sunt măsurabile prin eficiența comunicării și a rezultatelor obținute. În urma acestei negocieri, va rezulta o identitate relațională. În cadrul acestui proces rolul cel mai important îl are limba. Se poate spune că fiecare persoană își afirmă și își negociază identitatea prin limbă. Folosirea limbajului în procesul de negociere a identității culturale este influențată de vitalitatea etnolingvistică . (Șerbănescu, 2007, p. 61).

Comunicarea interculturală se referă la identitatea culturală având un rol important în sensul desfășurării activității personale și sociale ale oricărei persoane, aflată în alt mediu decât cel speciific. (Șerbănescu, op. cit, p. 168).

Comunicarea interculturală necesită interacțiune, dialog, folosindu-se de multiplele instrumente de evaluare și de comparare bazate pe paradigma identitară. În procesul de comunicare interculturală se exercită presiuni și influențe asupra identității. (Șerbănescu, op. cit, p. 62).

1.5. Rezumatul capitolului

Fiecare individ, în momentul când alege să se folosească de oportunitatea care se ivește, are anumite așteptări, de fapt sunt visele aferente propriei identități personale, sociale. La momentul în care individul ia contact cu realitatea înconjurătoare, intervin anumiți factori care sunt decizionali în contextul respectiv.

Omul prin natura lui, comunică cu cei din jur. Fără comunicare, societatea umană nu se putea desfășura la adevărata ei valoare. Orice comunicare implică cel puțin două persoane. Nu înseamnă că oricare două persoane pot comunica fără obstacole sau piedici. Comunicarea este influențată de nivelul de educație, cultură, societate și de imaginea publică pe care o dețin participanții la procesul de comunicare.

Prin comunicare, omul socializează și se deschide către mediul exterior, observă, studiază, gândește și își stabilește țelurile pentru diverse etape de viață. Fiecare persoană trebuie să aibă propria opțiune, să-și dezvolte caracterul în funcție de ceeace simte, ce crede că este util și face parte integrantă din concepția despre viață, societate, politică și statut.

Tinerii sunt influențați în deciziile lor de stările sufletești prin care trec. În perioada anilor de liceu, aceștia și-au format anumite păreri, idei, care pe timpul facultății sunt consolidate sau, uneori după caz, schimbate radical. Afectivitatea acestora este influențată de realitatea din jur, cea pe care o redescoperă la fiecare pas.

În ultimii ani, pe piața din România, a început să se dezvolte o cerere tot mai mare în ceeace privește programele ce oferă tinerilor posibilitatea unor schimburi culturale și educaționale cu alte țări. Dar problema care persistă este legată de modul de adaptare al acestora la mediul și situațiile existente care se regăsesc în zona de tranzit al tinerilor.

În capitolul următor se vor prezenta problemele legate de adaptare în contextul cercetărilor existente în literatura de specialitate ce face referire la tinerii plecați în străinătate,. Programul Travel and Work este unul dintre pilonii de baza care asigură și oferă oportunități studenților de a călători și de a lua contact cu alte civilizații. Adaptabilitatea oricărei persoane la o schimbare majoră sau nu, a vieții de până atunci are anumite repercursiuni care se reflectă în diferite ipostaze existențiale.

CΑPIΤОLUL 2

ADAPTAREA, MODALITATE DE NEGOCIERE

A IDENTITĂȚII INTERCULTURALE L!^+A?

2.1. Procesul de adaptare

2.2. Context identitate adaptabilitate

2.3. Programul Work and Travel

2.3. Rezumatul capitolului

CΑPIΤОLUL 3

STUDIU DE CAZ L!^+A?

CОΝCLUΖII

ВIВLIОGRΑFIΕ