Adaptarea Solutiilor Informationale Financiar Contabile la Mediul Internet

Adaptarea soluțiilor informaționale financiar contabile la mediul Internet

CUPRINS

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA AGENȚILOR ECONOMICI

1.1. Istoricul contabilității

1.2. Organizarea contabilității financiare a agenților economici din România

1.4. Relațiile contabilității cu celelalte științe

1.5. Norme internaționale contabile

CAPITOLUL II. SISTEMUL INFORMAȚIONAL FINANCIAR-CONTABIL

2.1. Sistem informațional. Sistem informatic

2.2. Relația dintre sistemul de organizare a contabilității și abordarea informatică

2.3. Modernizarea sistemelor informaționale.

CAPITOLUL III. TEHNOLOGII DE REALIZARE A PRODUSELOR PROGRAM UTILIZATE ÎN CONTABILITATE

3.1. Noțiuni generale

3.2. Baze de date

3.3. Sisteme de gestiune a bazelor de date

3.4. Tehnologii vizuale și de reprezentare grafică

3.5. Produse program

CAPITOLUL IV. E-CONTABILITATE

4.1. Internetul – motorul globalizării

4.2. Întreprinderea modernă

4.3. Contabilitate OnLine în România

4.3.1. e-Contabilitate.ro

4.3.2. de-Contabilitate.ro

Concluzii și propuneri

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I.
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND
CONTABILITATEA AGENȚILOR ECONOMICI

Prima definiție dată contabilității aparține lui Luca Paciolo, fiind formulată în lucrarea sa, Tratatus de computis et scripturis, care a apărut la Veneția în 1494. El analizează contabilitatea ca un ansamblu de principii și tehnici privind înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparține unui negustor, precum și toate afacerile acestuia, în ordinea în care au avut loc.

Contabilitatea este modul în care se gestionează patrimoniul unui agent economic, ea studiază echilibrul economic al patrimoniului, realizează reflectarea în expresie bănească atât a structurii averii agenților economici, cât și a utilizării eficiente a acesteia.

Evidența contabila este parte a sistemului de conducere a organizației, ca un complex de proprietate independent, preocupată de acumularea si generalizarea în expresie de cost a informației despre acest complex, despre operațiile economice efectuate, si de transmiterea ei către beneficiari pentru adoptarea unor soluții economice și de administrare întemeiate. Luând în vedere faptul că evidența contabilă participă, într-o măsură sau alta, practic la toate sferele de activitate ale organizației, ea își îndeplinește funcțiile, in planul evidenței, la doua nivele:

– La nivelul înregistrării operațiilor economice și de sintetizare a lor în raportul analitic situație in care prezintă date personalului administrativ al organizației pentru dirijarea operativă a procesului.

– La un nivel mai înalt al informației când este generalizată, in expresie de cost, in registrele de evidența contabilă sintetică, pentru reflectarea datelor respective in rapoartele contabile.

Informația și, îndeosebi, informația economică este astăzi prezentă în toate domeniile de activitate, fiind un element indispensabil al progresului. Realitățile societății moderne ne arată că odată cu dezvoltarea economiei de piață și sporirea gradului de complexitate a acesteia trebuie să se dezvolte corespunzător – ca arie, conținut și operativitate – și informația economică, pentru ca ea să poată furniza elementele necesare luării deciziilor, să poată reflecta exact situația patrimonială a unităților și rezultatele activității economico-financiare.

Conducerea, în general, și conducerea activității economice, în special, nu mai este considerată numai o artă în care intuiția joacă un rol însemnat în luarea deciziilor, ci și o știință de sine stătătoare. Informația economică ne ajută să observăm modul de utilizare a resurselor materiale și umane, să sesizăm și să examinăm critic aspectele pozitive dar și deficiențele existente, în vederea luării măsurilor ce se impun.

Valorificarea deplină a informației economice se poate realiza numai in cadrul unui sistem informațional economic, conceput ca un ansamblu al mijloacelor și metodelor de obținere, stocare și utilizare a informațiilor într-un anumit domeniu al activității social-economice.

Funcția de bază a oricărui sistem informațional economic – indiferent de gradul de complexitate și de automatizare – este de a vehicula o cantitate rațională de informații, pe baza cărora să se ia decizii economice bine argumentate pe toate treptele organizatorice.

Principala sursă de date a sistemului informațional economic și, totodată, una dintre componentele de bază ale acestuia este contabilitatea. Ea este instrumentul principal de cunoaștere, gestiune și control al patrimoniului și al rezultatelor obținute de către agenții economici.

1.1. Istoricul contabilității

În accepțiunea modernă, contabilitatea, rolul său reprezentativ și multiplele funcții în activitatea economică, financiară și socială are o istorie proprie, ale cărei începuturi sunt greu de delimitat datorită trecutului îndepărtat al genezei contabilității.

Ceea ce constituie o certitudine este faptul că apariția contabilității și evoluția lentă, sinuoasă a acesteia au ca factor determinant necesitatea practică de a cunoaște anumite realități de natură economică, financiară, socială.

Apariția contabilității este nemijlocită de un anumit context economico-social. A avut la început un caracter rudimentar, care pe măsura dezvoltării a crescut rolul ei de cunoaștere a realităților.

Numai experiența practică dobândită treptat în domeniul cunoașterii, cu ajutorul evidenței a creat premisele elaborării de reguli, principii și norme cu caracter teoretic privind contabilitatea.

Noțiunea de contabilitate în înțelesul ei de astăzi nu este echivalentă cu nici una din însemnările sau urmele scrise folosite de unele triburi indiene, nici cu tăblițele de lut ars, nici cu alte însemnări descoperite în Persia, aceasta constituind etapa evidenței rudimentare.

Contabilitatea a început să se contureze în evul mediu odată cu apariția capitalismului, a extinderii economiei monetare.

Stadii superioare de dezvoltare a dus contabilitatea în unele orașe mari ale Iatalia de Nord – Florența, Veneția la dezvoltarea afacerilor în sec.XV impunând conceperea și aplicarea ”metodei venețiene” de organizare a contabilității.

În anul 1494 a apărut la Veneția prima lucrare de literatură contabilă aparținând lui Luca Paciolo sub titlul “Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita”

În cartea a-IX-a a acestei lucrări, denumită ” Tractatus de computis et scripuris” descrie pentru prima dată partida dublă , care reprezintă și astăzi una din trăsăturile definitorii ale contabilității.

Opera lui Paciolo a răspuns nevoilor vieții economice, ale caselor de comerț., deoarece prin partida dublă ( den. “Scrittura doppia”) se punea ordine în socotelile afacerilor companiei, aceasta fiind apreciată ca una din cheile succesului (“Upi est non ordo ibi est confusio).

Aplicarea metodei dublei partide începe să se generalizeze între sec. XVII-XVIII, îndeosebi în Europa Occidentală, etapă caracterizată și prin conturarea unei literaturi contabile. În Italia profesia de contabil era superioară tuturor celorlalte. Contabili au început să-și înființeze organizații profesionale și păstrau secretul asupra partidei duble, ceea ce a contribuit la creșterea prestigiului lor.

Începând cu a doua jumătate a sec XIX se remarcă dezvoltarea societăților pe acțiuni, a căror conducere se separă de proprietarii acestora. Aceasta a dus la apariția contabilității de întreprindere, cu 2 circuite distincte:

contabilitatea generală – denumită și financiară;

contabilitatea de gestiune (dualism contabil)- se ocupă cu calculația costurilor.

În primele decenii ale sec. XX contabilitatea de întreprindere începe să fie supusă procesului de normalizare (stabilirea de reguli și norme privind modul de organizare ala contabilității)

Începând cu a doua jumătate a sec. XIX se remarcă evoluția contabilității românești, îndeosebi în planul literaturii contabile, care apare cu un decalaj de aproape 3 secole față de țările europene occidentale, deoarece în spațiul românesc formele economice capitaliste au apărut cu întârziere.

Până în prima parte a sec. XVIII în țările Române se foloseau lucrări de contabilitate ale unor autori străini ( lucrări franceze în țările Române, Italiene în Moldova).

Cercetarea contabilă fundamentală are ca obiect definirea conceptelor, principiilor, ale funcțiilor contabilității, ceea ce deși nu are implicații directe și certe asupra activității practice contribuie la promovarea și orientarea anumitor practici contabile.

Cercetarea contabilă aplicativă constă în studierea căilor și modalităților de perfecționare și inovare a mijloacelor concrete de lucru cu care operează contabilitatea, aceasta implicând și o confirmare a valabilității acestora.

Cercetarea contabilă normativă a fost propusă de Bernard Colasse în 1993. Ea vizează procesul de normalizare a contabilității. Acest proces constă în stabilirea unui ansamblu de norme și reguli care trebuie respectate de întreprindere atât pe parcursul desfășurării activității contabile cât și la prezentarea periodica a acestora cu ajutorul situațiilor contabile de sinteză (bilanțul contabil).

Aceste norme și reguli, împreună cu metodologia de determinare, de explicare și evaluare a lor formează conținutul cercetării contabile de tip normativ, care și ea contribuie la dezvoltarea teoriei contabile.

În ultimii 25 de ani s-a încercat o armonizare a organizării și conducerii contabilității diferitelor țări. Acțiunea de modernizare a contabilității pe plan mondial și-a propus următoarele obiective:

– îmbunătățirea organizării și conducerii contabilității diferitelor țări;

– mai buna înțelegere a informațiilor contabile și controlul lor;

– compararea informațiilor contabile în timp și spațiu.

Contabilitatea a ajuns la un nivel la care conceptele ei teoretice pot fi demonstrate matematic, ceea ce îi imprimă caracterul de adevărată știință. Leonardo da Vinci menționa: „Nici o cercetare umană nu se poate numi știință adevărată dacă nu trece prin demonstrații matematice".

Legăturile contabilității cu științele tehnice au o importanță deosebită deoarece tehnica contabilă reflectă cu ajutorul conturilor sintetice și analitice cheltuielile unor faze ale proceselor tehnologice sau ale întregului proces de producție al întreprinderii. Organizarea și conducerea contabilității se face în strânsă legătură cu tehnologia și organizarea tehnico-administrativă a întreprinderii.

1.2. Organizarea contabilității financiare a agenților economici din România

La organizarea contabilității financiare a agenților economici trebuie să se țină seama și de clasificarea lor, potrivit legii, în unități mici și mijlocii și respectiv unități mari.

În categoria unităților patrimoniale mici și mijlocii sunt încadrate unitățile care îndeplinesc cumulativ două condiții și anume:

– numărul de angajați să nu depășească cifra de 200;

– cifra de afaceri anuală să nu depășească 2 miliarde lei.

Toate unitățile care nu se încadrează în aceste criterii sunt considerate unități mari.

În funcție de gruparea unităților patrimoniale în cele două categorii, sistemul contabil al agenților economici din România se diferențiază în două variante si anume:

A. Varianta simplificată, ce se aplică unităților mici și mijlocii și care presupune: .

a) Utilizarea conturilor sintetice de gradul 1, simbolizate cu 3 cifre. Unitățile respective pot folosi, dacă doresc, și conturi sintetice de gradul II, cu 4 cifre. Uneori acest lucru apare ca o necesitate pentru a evita ținerea de conturi analitice pentru anumite elemente patrimoniale.

b) Folosirea metodei inventarului intermitent pentru evidențierea stocurilor. Se poate utiliza pentru stocurile de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, animale, produse finite și mărfuri.

– Pentru stocurile procurate din afară, costul lor de achiziție se înregistrează direct în conturile de cheltuieli corespunzătoare. În timpul lunii nu se folosesc conturile de stocuri. La sfârșitu se încadrează în aceste criterii sunt considerate unități mari.

În funcție de gruparea unităților patrimoniale în cele două categorii, sistemul contabil al agenților economici din România se diferențiază în două variante si anume:

A. Varianta simplificată, ce se aplică unităților mici și mijlocii și care presupune: .

a) Utilizarea conturilor sintetice de gradul 1, simbolizate cu 3 cifre. Unitățile respective pot folosi, dacă doresc, și conturi sintetice de gradul II, cu 4 cifre. Uneori acest lucru apare ca o necesitate pentru a evita ținerea de conturi analitice pentru anumite elemente patrimoniale.

b) Folosirea metodei inventarului intermitent pentru evidențierea stocurilor. Se poate utiliza pentru stocurile de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, animale, produse finite și mărfuri.

– Pentru stocurile procurate din afară, costul lor de achiziție se înregistrează direct în conturile de cheltuieli corespunzătoare. În timpul lunii nu se folosesc conturile de stocuri. La sfârșitul lunii se stabilesc stocurile finale prin inventariere. Cu ele se micșorează cheltuielile și se înregistrează în conturile de stocuri corespunzătoare. Stocurile finale vor deveni stocuri inițiale ale lunii următoare si ele se vor anula prin includerea lor pe cheltuieli la începutul lunii următoare, cu diminuarea corespunzătoare a conturilor de stocuri.

– Pentru stocurile provenite din producție proprie, obținerea acestora nu se va înregistra în contabilitatea sintetică, acest lucru făcându-se numai pentru vânzarea lor. La sfârșitul lunii se stabilesc prin inventariere stocurile existente (adică obținute, dar ne vândute) care se înregistrează în conturile de stocuri corespunzătoare, concomitent cu creșterea veniturilor din producția stocată. La începutul lunii următoare înregistrarea stocurilor în cauză se anulează.

c) Întocmirea bilanțului contabil in sistem simplificat. Deși bilanțul simplificat este prevăzut în legislația românească, el nu este încă utilizat .

B. Varianta de bază, ce se aplică de unitățile mari și care presupune:

a) Utilizarea conturilor sintetice de gradul I (când ele nu se detaliază) și de gradul II prevăzute în planul de conturi.

b) Folosirea metodei inventarului permanent pentru evidențierea stocurilor. În cazul utilizării acestei metode, în contabilitatea sintetică stocurile procurate din afara unității ori provenite din unitate se înregistrează în conturile de stocuri corespunzătoare. , Pe măsura ieșirii lor, pe baza documentelor primare de vânzare, consum etc., se trec în creditul conturilor de stocuri. În acest fel contabilitatea poate furniza în permanență. mărirea stocurilor. Ele sunt, desigur, stocuri scriptice care periodic sunt verificate și regularizate în funcție de inventarierile faptice ce se fac la locurile de depozitare.

c) Întocmirea bilanțului contabil in sistem de bază. Formularistica bilanțului, a contului de profit și pierdere și anexa la bilanț se difuzează anual agenților economici prin grija Ministerului Finanțelor. Deocamdată, așa cum s-a mai arătat, se tipărește și se difuzează tuturor agenților economici doar bilanțul în „sistem de bază".

1. Condițiile și principiile de organizare ale contabilității financiare

Obiectivul fundamental al contabilității îl reprezintă furnizarea de informații care să ofere o imagine fidelă asupra situației patrimoniului și rezultatelor obținute.

Înfăptuirea imaginii fidele de către contabilitate presupune ca informațiile furnizate de către aceasta să îndeplinească următoarele condiții :

– datele contabile să fie înregistrate în contabilitate în timp util pentru a fi prelucrate și utilizate;

– informațiile contabile să ofere utilizatorilor o descriere adecvată, să fie corecte și complete;

– contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică și economică; informațiile de sinteză să servească utilizatorilor pentru luarea deciziilor economice;

– informațiile furnizate de contabilitate să rezulte din aplicarea cu bună credință a regulilor și procedeelor contabile.

Pentru creșterea încrederii în imaginea fidelă furnizată de către contabilitate trebuie ca la organizarea contabilității agenților economici să se țină seama de mai multe principii, pe care le vom prezenta în continuare:

a) Prudența, care impune, în esență, contabilizarea oricărei pierderi probabile și ne contabilizarea profiturilor sperate, chiar dacă acestea sunt foarte probabile. Prudența presupune, printre altele, stabilirea la finele anului a unui patrimoniu real care poate fi valorificat la prețurile pieței libere la o anumită dată, indiferent de prețurile cu care figurează în contabilitate.

Desfășurarea activității exercițiului curent sau anterior poate determina deprecieri, riscuri și pierderi posibile, generate de supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, ori de subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor. Evitarea acestor fapte, care în ultimă instanță ar putea duce la supraevaluarea rezultatului, impune constituirea de provizioane, care să afecteze cheltuielile agentului economic.

Prudența temperează optimismul exagerat al oamenilor de afaceri și oferă în același timp creditorilor o marjă de siguranță .

b) Permanență metodelor. Este cunoscut și sub denumirea de principiul fixismului. Coerență și compatibilitatea informațiilor contabile implică constanță în aplicarea regulilor și procedurilor contabile de evaluare a patrimoniului precum și în prezentarea lor prin documentele de sinteză contabile.

Metodele de lucru contabile trebuie să rămână aceleași de la un exercițiu la altul, ceea ce asigură comparabilitatea datelor nu numai în timp; ci și în spațiu.

Pot totuși să apară schimbări de metode, dacă o altă procedură se dovedește mai bună pentru informarea agentului economic. In această ipoteză trebuie prezentată clar schimbarea procedurii și calculată influența ei asupra exercițiului financiar curent.

c) Continuitatea activității. Activitatea unui agent economic este urmărită în accepțiunea de continuitate, în sensul că unitatea patrimonială își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activității. În consecință, evaluarea elementelor patrimoniale este efectuată dintr-o perspectivă continuă a activității unității. La finele anului calendaristic, considerat un exercițiu financiar, se întocmesc documentele de sinteză contabile prevăzute de lege.

Dacă activitatea unității este întreruptă în timpul anului printr-o decizie de lichidare, continuitatea exploatării se întrerupe, la data respectivă trebuind să se întocmească documentele de sinteză contabile corespunzătoare.

d) Independența exercițiului. Este cunoscut și ca principiul autonomiei exercițiului. Presupune delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente activității unui agent economic pe măsura angajării acestora si trecerii lor la rezultatul exercițiului la care se referă.

Exercițiile financiare au, de regulă, o durată de 12 luni.

În această perioadă efectele tranzacțiilor și a altor operații economice sunt luate în considerare din momentul în care se produc și nu din momentul mișcării sau decontării lor. Ca atare, cheltuielile aferente exercițiului curent se înregistrează în contabilitatea acestor exerciții chiar dacă se vor plăti în exercițiile viitoare. De asemenea, veniturile aferente exercițiului curent se înregistrează în contabilitatea acestor exerciții chiar dacă încasarea lor se va face în perioadele viitoare. Creanțele și datoriile agentului economic a căror facturare și decontare se fac ulterior, vor fi reflectate în contabilitate cu ajutorul unor conturi distincte prevăzute în planul de conturi. Ne respectarea acestui principiu influențează direct mărimea rezultatului financiar al exercițiului financiar curent.

e) Intangibilitatea bilanțului de deschidere. Bilanțul de deschidere a unui nou exercițiu financiar trebuie să corespundă bilanțului de închidere a exercițiului precedent.

Se interzice modificarea patrimoniului de la sfârșitul anului ce trebuie raportat la începutul anului viitor.

Orice schimbări de metodă sau corectarea unor erori trebuie să fie transparente. Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea și depunerea bilanțului contabil, trebuiesc corectate în anul în care acestea se constată, prin înregistrări contabile adecvate, bilanțurile contabile ale exercițiilor anterioare fiind în imposibilitatea de a mai fi modificate.

f) Ne compensarea. Presupune interdicția compensărilor între avere și datorii, între drepturi și angajamente, între elemente de activ și de pasiv.

De asemenea, nu pot fi compensate pozițiile de cheltuieli cu cele de venituri, ori plusurile de valoare cu minusurile de valoare, în cadrul mecanismului aplicării principiului prudenței.

În cazul României, care parcurge tranziția la economia de piață, pentru diminuarea blocajului financiar se pot face, temporar, compensări între creanțele și datoriile față de același terț, dar numai pe bază de procese-verbale de compensare cu trimitere la documentele primare care au generat asemenea creanțe și datorii.

2. Obiectul și metoda contabilității financiare a agenților economici

Obiectul contabilității financiare cuprinde reflectarea patrimoniului întreprinderilor si a rezultatelor mișcării acestuia.

Patrimoniul întreprinderii' este reflectat de contabilitate sub aspectul componenței lui cu ajutorul posturilor de activ si sub aspectul provenienței lui cu ajutorul posturilor de pasiv.

În funcție de structura activelor și pasivelor putem prezenta patrimoniul întreprinderii reflectat în bilanțul contabil sub următoarea grupare:

a) Posturi de activ, formate din: active fixe, stocuri, valori realizabile, valori disponibile.

. Activele fixe sunt reprezentate de imobilizările corporale, necorporale și financiare.

. Stocurile reflectă materiile prime, materialele, produsele finite, mărfurile si alte active circulante materiale.

. Valorile realizabile sunt constituite din creanțe în favoarea întreprinderii, respectiv din active în curs de decontare sau încasare. . Valorile disponibile sunt cunoscute ca active bănești, respectiv mijloace de trezorerie.

b) Posturi de pasiv, formate din: capitaluri proprii, datorii pe termen lung și datorii pe termen scurt.

– Capitalurile proprii sunt formate din contribuțiile asociaților și acționarilor la formarea capitalului social, rezervele de capital, rezultatele exercițiilor integrate capitalurilor precum și surse asimilate celor proprii, cum sunt subvențiile pentru investiții.

– Datoriile pe termen lung sunt reprezentate de creditele bancare și împrumuturile de la alte persoane juridice și fizice a căror rambursare depășește, de regulă, un an de zile.

– Datoriile pe termen scurt sunt cunoscute ca pasive stabile provenite din activitatea curentă.

În afara patrimoniului bilanțier, contabilitatea financiară are în obiectul său de studiu și cheltuielile și veniturile întreprinderii. Ele se urmăresc într-o structură adecvată, iar la sfârșitul exercițiului soldul obținut din compensarea lor influențează capitalurile proprii ale întreprinderii.

În normele celei de a 4-a directive europene se menționează ca obiectul contabilității unei întreprinderi este de a „furniza documente de sinteză care să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situației financiare și rezultatului, în sco pul furnizării de informații utile ansamblului de utilizatori atunci când acestia iau decizii economice''.

Contabilitatea financiară își realizează sarcinile ce derivă din obiectul ei prin intermediul metodei contabilității, care utilizează mai multe elemente de bază specifice acesteia, cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de procedee ale metodei contabilității.

Metoda contabilității financiare este definită ca fiind totalitatea principiilor și procedeelor (contul, balanța de verificare, bilanțul, inventarierea, evaluarea, calculația și documentele) folosite de contabilitate pentru reflectarea și controlul tuturor elementelor ce se includ în obiectul ei.

Principiile și procedeele care formează metoda contabilității financiare sunt, în generai, aceleași în diferitele contabilități naționale. Diferă modul lor de aplicare, ele putând fi influențate de normele contabile legiferate în cadrul fiecărei țări, de particularitățile diferitelor sectoare economice și de metodele contabile adoptate și făcute cunoscute ca aplicabile de fiecare întreprindere.

3. Sistemul de contabilitate al agenților economici din România

Tranziția României la economia de piață necesită profunde reforme economice, printre care și un sistem contabil pentru agenții economici, care să răspundă noilor cerințe impuse acestora.

În majoritatea țărilor Europei continentale acțiunea de organizare a contabilității, având la bază norme contabile armonizate, s-a concretizat în elaborarea unor Planuri Contabile Generale. Ele au devenit principalele instrumente ale normalizării contabile în țările în care s-au elaborat.

În România, țară aflată în tranziție spre o economie de piață, preocupările privind modernizarea contabilității agenților economici nu s-au concretizat în elaborarea unui plan contabil general, ci în emiterea unor, acte normative care formează un tot unitar cunoscut sub denumirea de Sistem contabil al agenților economici din România. Acesta cuprinde: Legea contabilității nr.82/1991, Regulamentul de aplicare a Legii contabilității, Planul de conturi și Normele de utilizare ale acestuia etc.

Sistemul de contabilitate românesc aplicabil de la 1 ianuarie 1994 s-a inspirat din planurile contabile generale ale țărilor vest-europene, în special din cel francez și se bazează pe normele contabile internaționale, care au fost adaptate cerințelor și experienței practice românești. În speranța că în viitorul apropiat sistemul contabil românesc se va concretiza într-un ansamblu legislativ coerent și funcțional de tipul „Planului Contabil General".

Ca structură un plan contabil general cuprinde 3 părți și anume:

1. Generalități, în structura cărora distingem 3 secțiuni și anume:

a) Dispoziții generale, care prevăd, în mod sintetic, norme privind: – principiile generale ale contabilității;

– registrele de contabilitate, respectiv instrumentele de lucru ale contabilității;

– regulile de înregistrare în conturi;

– prevederi privind folosirea calculatoarelor electronice la prelucrarea datelor contabile.

Astfel de norme sunt prevăzute pentru contabilitatea românească în Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității.

b) Legislația românească nu cuprinde în mod expres un glosar anume de termeni, dar literatura de specialitate pune la dispoziția celor interesați dicționare cu termeni financiari-contabili.

c) Planul de conturi, reprezentat de un tablou al conturilor sintetice ce trebuiesc folosite de unitățile economice

2. Contabilitatea financiară, numită și generală, în care se înregistrează toate operațiile care afectează patrimoniul întreprinderilor spre a determina rezultatele financiare ale acestora.

Datorită faptului că obiectul său este omogen, fără diferențe apreciabile de la o unitate la alta, face ca în practică contabilitatea financiară să fie unitară și în același timp obligatorie.

Prezintă un interes major pentru stat, care vrea să controleze aplicarea metodelor de evaluare a diferitelor elemente ale patrimoniului și stabilirea rezultatelor ce formează baza de determinare a impozitelor pretinse de fisc.

Contabilitatea financiară prezintă următoarele caracteristici:

– se realizează după o schemă normalizată, respectiv unitară, impusă de către autoritățile fiscale și de cerințele de control ale statului;

– este organizată în vederea prezentării patrimoniului organismelor și persoanelor externe;

– prezintă patrimoniul unităților într-o viziune globală, nepropunându-și furnizarea unor informații de detaliu;

– din rațiuni juridice și fiscale, rezultatele financiare au în vedere, de regulă, un ciclu de un an.

Contabilitatea financiară are si anumite limite si anume:

– nu permite decât comparări în timp și în spațiu (între întreprinderi) ale rezultatului global și ale bilanțului contabil;

– rezultatul global, calculat provizoriu lunar și definitivat anual, nu este suficient pentru a conduce bine gestiunea întreprinderii.

Nu permite cunoașterea contribuției fiecărui produs sau sector de activitate la rezultatele financiare ale întreprinderii.

Aceste limite ale contabilității financiare sunt suplinite de contabilitatea de gestiune.

Contabilitatea financiară formează obiectul a 3 secțiuni si anume:

a) Reguli de evaluare a patrimoniului și de determinare a rezultatelor financiare

Evaluarea elementelor patrimoniale care constituie obiectul contabilității financiare se face pe baza unor reguli bine precizate, ce sunt o consecință a aplicării principiului prudenței.

Pentru determinarea rezultatelor financiare sunt definite reguli precise privind structurarea veniturilor și a cheltuielilor precum și modalitatea determinării rezultatului exercițiului.

b) Gruparea conturilor din contabilitatea financiară

Conturile contabilității financiare se grupează pe clase de conturi care, la rândul lor, pot fi structurate astfel:

Conturi bilanțiere, respectiv conturi ce reflectă posturi de bilanț, în care se înregistrează operațiile economice ce modifică patrimoniul unității. Conturile de bilanț sunt cuprinse în 5 clase și anume:

– clasa 1 : Conturi de capitaluri;

– clasa 2 : Conturi de imobilizări;

– clasa 3 : Conturi de stocuri și producție în curs de execuție;

– clasa 4 : Conturi de terți;

– clasa 5 : Conturi de trezorerie.

La sfârșitul exercițiilor financiare conturile din aceste clase de conturi pot avea solduri debitoare sau creditoare, ori pot fi soldate. Soldurile debitoare sau creditoare se preiau în bilanțul contabil la finele perioadelor pentru care se întocmește această lucrare de sinteză contabilă.

Funcția contabilă a conturilor este dată de poziția lor în bilanț. Se au în vedere regulile universale de funcționare a conturilor de activ și pasiv.

Conturi de rezultate, cuprinse în clasele:

– clasa 6: Conturi de cheltuieli;

– clasa 7: Conturi de venituri.

Aceste conturi servesc la determinarea rezultatelor financiare. La finele exercițiilor financiare soldurile lor se închid printr-un cont de rezultate financiare, care va apare în bilanțul contabil.

Conturi speciale, cuprinse în clasa a 8-a a planului de conturi, clasă ce poartă aceeași denumire și care servesc la:

– înregistrarea drepturilor și obligațiilor formate din angajamente acordate și angajamente primite precum și alte valori extrapatrimoniale, care pot duce ulterior la modificarea mărimii sau structurii patrimoniului întreprinderii;

– preluarea soldurilor conturilor bilanțiere la deschiderea și închiderea fiecărui exercițiu financiar.

Conturile din prima categorie funcționează în partidă simplă (fără folosirea de conturi corespondente), iar cele din a doua categorie funcționează în partidă dublă (cu folosirea conturilor bilanțiere ce au sold la începutul și sfârșitul fiecărui exercițiu financiar).

c) Documentele de sinteză contabilă

Ele se prezintă sub formă de:

– bilanț contabil anual, care se compune din:

– bilanțul propriu-zis;

– contul de profit și pierdere;

– anexa la bilanț;

– raportul de gestiune.

– raportare contabilă semestrială, care se compune din:

– rezultatele financiare;

– situația patrimoniului;

– anexa;

– raportul de gestiune.

Documentele de sinteză contabile anuale si semestriale se întocmesc în mod obligatoriu de către toți agenții economici, indiferent de forma lor de organizare și tipul de proprietate.

4. Contabilitatea de gestiune.

Mai poate fi definită și contabilitate analitică sau contabilitatea exploatării.

Conducerea ei nu este, în general, obligatorie pentru întreprinderi, dar este utilă, fiind considerată în fapt contabilitatea activității de producție.

Caracteristicile contabilității de gestiune pot fi formulate astfel:

a) Are ca obiect gestiunea internă a patrimoniului. Ea oferă un avantaj de soluții pentru gestionarea concretă a întreprinderii;

b) Este o contabilitate suplă, adică adaptabilă la toate întreprinderile oricare ar fi mărimea, activitatea și structura lor;

e) Este condusă cu o periodicitate variabilă, adesea legată de ciclul de exploatare;

d) Acoperă insuficiențele contabilității financiare în materie de gestiune internă a unității.

Operațiile înregistrate în contabilitatea de gestiune se împart în două categorii:

a) Operații preluate din contabilitatea financiară, cum sunt cheltuielile de exploatare, veniturile din exploatare etc.

Aceste operații sunt supuse unei duble înregistrări și anume: în contabilitatea financiară, într-o formă generalizată; în contabilitatea de gestiune, într-o formă detaliată.

b) Operații înregistrate în mod exclusiv în contabilitatea de gestiune, care se referă la transformările ce au loc în cadrul procesului de exploatare.

La începutul aplicării noului sistem de contabilitate în România, contabilitatea de gestiune are ca obiect în principal calculația costurilor, fiind prevăzute în acest scop conturi adecvate ce fac parte din clasa a 9-a a planului de conturi, respectiv „Conturi de gestiune".

Agenții economici pot extinde obiectul contabilității de gestiune în funcție de specificul activității lor și necesitățile proprii ale acestora. Astfel, cu ajutorul acesteia se pot urmări venituri-le și rezultatele analitice ale activității de exploatare, precum și execuția bugetelor de venituri și cheltuieli.

5. Modalitățile ținerii contabilității financiare a agenților economici

Modalitățile tinerii contabilității financiare a agenților economici sunt

prevăzute prin lege și ele pot fi următoarele:

a) Prin compartimente distincte, conduse de către directorul financiar-contabil, contabilul-șef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție. Aceste persoane trebuie să posede studii economice superioare.

Compartimentele financiar-contabile se întâlnesc la întreprinderile mijlocii și mari. Ele sunt constituite dintr-un grup stabil de persoane subordonate unui conducător unic ce au atribuții cu caracter permanent în domeniul financiarcontabil.

Încadrarea cu posturi a compartimentelor nu este prevăzută expres în legislație, dar considerăm că numărul minim ar trebui să fie de două posturi. Conducătorul compartimentului financiar-contabil răspunde, împreună cu persoanele din subordine, de ținerea contabilității potrivit legii.

b) Prin persoane juridice autorizate, reprezentate de societăți comerciale, înființate în baza legislației românești; care au ca obiect ținerea contabilității pentru terți și care sunt autorizate în acest scop de Corpul experților contabili și contabililor autorizați din România. Aceste unități sunt înscrise în Tabloul experților contabili și contabililor autorizați, publicat în Monitorul Oficial al României.

Răspunderea pentru ținerea corectă și la zi a contabilității revine persoanei juridice autorizate.

c) Prin persoane fizice, după cum urmează:

– persoane fizice autorizate, adică cele care au calitatea de contabil autorizat sau expert contabil. O asemenea calitate se atribuie de către comisiile stabilite prin ordin comun al ministrului finanțelor și al ministrului educației naționale, pe baza examenelor organizate de Corpul experților contabili și contabililor autorizați din România (CECCAR).

Aceste persoane pot să execute lucrări în domeniul contabilității în baza unui contract de muncă (deci în regim de angajare) sau pot încheia contracte de prestări servicii cu agenții economici beneficiari. Ele țin. contabilitatea potrivit legii, întocmesc bilanț contabil și răspund de lucrările executate.

– persoane fizice calificate, adică cele cu pregătire economică superioară sau medie, dar care n-au dobândit calitatea de expert contabil sau contabil autorizat. În această categorie, intră economiștii indiferent de specialitatea dobândită în facultate, contabilii sau alte calificări asimilate, care au urmat școli medii economice sau școli postliceale economice recunoscute de Ministerul Educației Naționale, în care au avut ca disciplină de studiu contabilitatea.

Ele pot ține contabilitatea și întocmi bilanț contabil numai dacă sunt angajate ale unităților economice potrivit legii. Răspunderea pentru conducerea corectă a contabilității și întocmirii bilanțului contabil revine, în toate cazurile, persoanelor fizice calificate la care ne-am referit precum și patronului.

– persoane fizice care nu au calificare necesară în domeniul contabilității, adică au alte calificări decât cele specifice economiștilor, contabililor sau celor asimilați acestora. Ele pot conduce contabilitatea agenților economici după cum urmează :

– la unități mici cu cifre de afaceri anuale sub 100 milioane lei, acestea pot întocmi și bilanțul contabil. Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine integral patronului;

– la unitățile care depășesc cifra de afaceri anuală de 100 milioane lei, care nu au angajat personal calificat și nu apelează la persoane fizice și juridice autorizate. În aceste cazuri asemenea persoane țin doar contabilitatea unităților pe răspunderea patronului. Întocmirea bilanțului contabil la aceste unități se faee de către persoane fizice sau juridice autorizate (înscrise în Tabloul Corpului experților contabili și contabililor autorizați), pe bază de contracte de prestări servicii, care își asumă răspunderea nu numai pentru completarea formularelor de bilanț, ci și pentru realitatea datelor ce fac obiectul raportării contabile.

Din cele arătate se desprind câteva concluzii de care trebuie să țină seama conducătorii unităților, și anume:

– răspunderea pentru organizarea contabilității, potrivit legii, revine administratorului sau altei persoane care are obligația gestionării patrimoniului;

– răspunderea pentru ținerea contabilității revine acestora numai când unitatea nu are compartiment financiar-contabil și nu folosește persoane fizice și juridice autorizate.

6. Forme de înregistrare contabilă

Forma de înregistrare contabilă constituie unul din principalele instrumente (mijloace) ale contabilității agenților economici. Ea asigură înregistrarea documentelor primare și centralizatoare în ordine cronologică (în ordinea documentelor sau numărului de ordine al acestora) și sistematică (după natura și felul lor) privitoare la toate operațiile economice ale unității.

O formă de înregistrare contabilă presupune îmbinarea următoarelor elemente:

– formularistica de lucru utilizată;

– modul de completare a formularisticii utilizate;

– tehnica de calcul folosită.

Întreprinderile mari utilizează conturi de gradul I în cazul când acestea nu se detaliază pe conturi de grad superior, și conturi de gradul II pentru acele conturi de gradul I care se dezvoltă pe conturi de grad superior.

În decursul timpului, formele de înregistrare contabilă au evoluat, s-au perfecționat continuu. În prezent, formele de înregistrare contabilă cu cea mai mare răspândire în unitățile economice din țara noastră sunt:

– forma de înregistrare contabilă „maestru-șah";

– forma de înregistrare contabilă „pe jurnale";

– forma de înregistrare contabilă adaptată la echipamentele moderne de prelucrare a datelor.

a) Forma de înregistrare contabilă „maestru-șah"

Se aplică încă într-un mare număr de unități, fiind apreciată ca o formă de înregistrare simplă, ușor accesibilă lucrătorilor contabile. Are o productivitate a muncii redusă deoarece se bazează pe înregistrarea bilaterală în conturi a operațiilor economice, respectiv atât în debitul cât și în creditul conturilor, fiecare având și conturi corespondente.

Formularistica de lucru utilizată este formată din: note de contabilitate, jurnalul de înregistrare, registrul jurnal, fișe sintetice șah, fișe de cont analitic, balanța de verificare, bilanțul contabil, registrul inventar.

În figura nr. 1.1 se redă schema realizării contabilității în forma de înregistrare contabilă „maestru-șah".

Figura nr. 1.1. Schema realizării contabilității în forma de înregistrare contabilă "maestru șah"

b) Forma de înregistrare contabilă „pe jurnale"

Asigură înregistrarea operațiilor economice în mod cronologic și sistematic, direct din documentele primare și centralizatoare în jurnal, care constituie instrumentul de lucru de bază în această formă de înregistrare contabilă.

Prezintă avantajul că înregistrarea operațiilor economice se face unilaterâl, adică o singură dată în creditul conturilor, în corespondență cu conturile debitoare.

Formularistica de lucru utilizată este formată din: jurnale, registru jurnal, situații auxiliare, fișe de cont analitice, balanțe de verificare, bilanțul contabil, registrul inventar.

În figura nr. 1.2 se redă schema realizării contabilității în forma de înregistrare contabilă „pe jurnale".

Figura nr. 1.2. Schema realizării contabilității în forma de înregistrare contabilă „pe jurnale"

c) Forma de înregistrare contabilă adaptată la echipamentele moderne de prelucrare a datelor

Ca urmare a creșterii gradului de dotare a economiei naționale cu echipamente moderne de prelucrare a datelor, tot mai multe unități trec de la formele clasice de înregistrare contabilă la forme moderne, adaptate calculatoarelor electronice. Acestea au în vedere, în general, aceleași formulare de lucru specifice formelor de înregistrare contabilă clasice, pe care le adaptează posibilităților de lucru ale calculatoarelor electronice.

Prin Regulamentul de aplicare a Legii contabilității se precizează că persoanele fizice și juridice care utilizează sisteme de prelucrare automată a datelor au obligația să asigure respectarea normelor contabile, stocarea, păstra rea sub forma suporturilor tehnici și controlul datelor înregistrate în contabilitate.

Potrivit aceluiași regulament registrele de contabilitate (formularistica de lucru), precum și documentele justificative care au stat la baza înregistrării lor în contabilitate se păstrează în arhiva unităților timp de 10 ani, cu excepția statelor de salarii care se păstrează timp de 50 de ani.

1.3. Sfera de acțiune a contabilității financiare

Sfera de acțiune a contabilității financiare o reprezintă unitatea patrimonială. Acele persoane juridice și fizice care desfășoară activități economice în scopul obținerii de profit se numesc agenți economici. Ei au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie a patrimoniului.

În România, obligația organizării și conducerii contabilității proprii revine următorilor agenți economici:

a) Regiile autonome, care se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale și au ca obiect exploatarea și valorificarea în scopul obținerii de profit a unor bunuri aflate în proprietatea statului.

b) Societățile comerciale, care sunt unități patrimoniale cu personalitate juridică înființare prin acte administrative sau prin asociere de persoane fizice sau juridice în scopul fabricării unor produse, comercializării bunurilor, executării de lucrări sau prestării de servicii.

Se cunosc două tipuri de societăți comerciale: de persoane și de capital.

Societățile de persoane sunt:

– Societatea în nume colectiv, ce se constituie dintr-un singur fel de asociați, aportul lor sub formă de părți sociale fiind netransmisibil. Obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților;

– Societatea în comandită simplă, ce se constituie din două categorii de asociați: comanditați, care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale și comanditari, care răspund numai până la limită aportului lor de capital și nu au dreptul să participe la administrarea societății.

Societățile de capital sunt:

– Societatea în comandită pe acțiuni al cărei capital social este împărțit pe acțiuni, iar obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, cu răspunderea nelimitată și solidară a acționarilor comanditați și cu răspunderea numai în limita acțiunilor subscrise și deținute a comanditarilor;

– Societatea pe acțiuni, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acționarii sunt obligați să răspundă în limita capitalului subscris și concretizat în acțiuni. Acțiunile se pot transmite prin vânzare-cumpărare.

O formă aparte de societate comercială este societatea cu răspundere limitată, în a cărei funcționare se regăsesc atât elemente de la societățile de persoane cât și de la cele de capital. Obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații răspund numai în limita aportului de capital. Capitalul social este divizat în părți sociale netransmisibile altor persoane.

c) Societățile agricole, care au ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor, animalelor și realizarea de investiții în interes agricol.

d) Organizațiile cooperatiste, adică persoanele juridice constituite prin asocierea membrilor săi pentru muncă în comun după reguli statutare specifice de administrare și repartizare a rezultatelor financiare. Este cazul organizațiilor cooperației meșteșugărești, organizațiilor cooperației de consum și de credit.

e) Persoanele fizice, care au calitatea de comerciant, adică acele persoane care efectuează acte de comerț (cumpărare-vânzare de mărfuri, operațiuni de asigurare, transport de mărfuri și călători etc.) și sunt înscrise la Registrul Comerțului, potrivit legii.

Trebuie făcută o distincție clară între problemele cercetării contabile care derivă din obiectul contabilității și problemele pe care le ridică contabilitatea ca tehnică de investigare. Aceste două aspecte ale contabilității sunt inseparabile și se condiționează reciproc, unul arată modul de cercetare al obiectului contabilității, iar celălalt arată mijloacele de acțiune, respectiv, procedeele tehnice de lucru. In orice caz, aspectele teoretice legate de tehnica contabilă nu trebuie confundate cu munca de investigare științifică care decurge din obiectul contabilității. Stabilirea obiectului de studiu al unei discipline științifice indică în mod precis și sfera preocupărilor științifice și fixează locul pe care îl ocupă disciplina respectivă în procesul cunoașterii științifice.

În primul rând, în sfera cercetării se cuprind toate problemele legate de starea și mișcarea patrimoniului unităților economice și sociale studiate sub aspectul eficienței economice. Ca atare, finalizarea muncii de cercetare contabilă se concretizează în răspunsul fundamentat științific pe care contabilitatea trebuie să-l dea întrebării dacă un proces de exploatare este justificat din punct de vedere economic, adică dacă veniturile obținute acoperă cheltuielile efectuate și aduc un profit întreprinzătorului.

În al doilea rând, cercetarea contabilă este strâns legată de aspectele tehnice, tehnologice și organizatorice ale exploatării factorilor de producție. În elaborarea problemelor contabilitatea folosește tehnica sa proprie cu ajutorul căreia cunoaște activitatea economică desfășurată și rezultatele obținute. Se poate afirma că cercetarea contabilă derivă din conținutul cercetării din domeniul tehnic, tehnologic și organizatoric și în același timp constituie punctul de plecare pentru cercetarea contabilă. Cercetarea contabilă devine tot mai necesară și mai importantă pe măsură ce unitățile economice sunt tot mai mari, iar procesele de producție tot mai complexe.

În al treilea rând, cercetarea contabilă este chemată să demonstreze rezultatele întregii activități economice și să arate factorii care le-au determinat. Prin informațiile furnizate de contabilitate se poate efectua controlul îndeplinirii obiectivelor stabilite în conformitate cu cerințele creșterii economice.

În al patrulea rând, este de subliniat faptul că multe din problemele cercetării contabile se interferează cu cele de cercetare ale altor științe tehnice sau economice (fiind grefate pe același patrimoniu), cu care trebuie să colaboreze în soluționarea lor. Fiecare dintre ele cercetează același patrimoniu dintr-un unghi de vedere, specific fiecărei discipline științifice.

Sfera de aplicare a contabilității are două dimensiuni, una pe orizontală și una pe verticală. In ceea ce privește prima dimensiune, contabilitatea cercetează starea și mișcarea patrimoniului unităților economice și sociale ca celule de bază ale economiei. Cât privește a doua dimensiune, sfera de cercetare a contabilității pe verticală, aceasta are în vedere circumscrierea contabilității pe treptele organizatorice ierarhic superioare ale economiei. Prin centralizarea datelor contabile obiectul contabilității se extinde dincolo de limitele unităților economice și sociale. Ea cuprinde deci, existența, mișcarea și transformarea patrimoniului, rezultatul final, inclusiv controlul mișcării și transformării acestuia pe ramuri de activitate și pe scara întregii economii până la nivelul economiei naționale. Prin centralizarea datelor contabilității unităților patrimoniale, acestea se varsă în „albia" comună a economiei naționale. Unitățile economice și sociale ca celule de bază ale economiei naționale nu pot fi privite izolat, rupte din angrenajul din care fac parte, ca urmare, este firesc ca situația economică și financiară a unităților patrimoniale oglindită în contabilitate să fie reflectată în formă concentrată prin indicatori sintetici până la nivelul economici naționale.

1.4. Relațiile contabilității cu celelalte științe

În calitatea ei de disciplină științifică, contabilitatea constituie un sistem de cunoaștere privind evidența, calculul, analiza și controlul în expresie valorică a stării de mișcare a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. Prin realizarea obiectului său de cercetare, contabilitatea descoperă raporturile între componentele patrimoniului și pe această bază furnizează cunoștințe privind modul de gestionare și dezvoltare a acestuia. Contabilitatea face parte din grupa științelor sociale. Corespunzător naturii economice a obiectului ei de studiu, contabilitatea se încadrează în sistemul științelor economice, iar specializarea ei în probleme informaționale și de gestiune a patrimoniului o încadrează în grupa științelor economice funcționale.

Contabilitatea are strânse legături cu economia politică, lucru ce rezultă din studierea aceluiași obiect – patrimoniul – însă din puncte de vedere diferite. In timp ce contabilitatea înregistrează, prelucrează, analizează și controlează starea și mișcarea elementelor patrimoniale, economia politică studiază condițiile sociale de producție, descoperind legile care guvernează producția și schimbul bunurilor materiale în societatea omenească. În toate cazurile, cercetarea contabilă se bazează pe conținutul categoriilor economice definite de economia politică, cum sunt: marfă, bani, valoare etc. ar legăturile dintre fenomenele și procesele economice descoperite de contabilitate sunt demonstrate pe baza legilor descoperite de economia politică, acestea constituind baza teoretică a contabilității.

Studiind starea și mișcarea patrimoniului agenților economici, contabilitatea are strânse legături cu disciplinele economice naționale care sunt: știința managementului economic, știința financiară, analiza activității economice și controlul activității economice. Analiza activității economice, constituie o continuare contabilității ca disciplină aplicativă, în sensul folosirii datelor ei ca sursă documentară principală în realizarea obiectului ei de studiu. În procesul analizei și controlului, datele contabile sunt prelucrate și interpretate după metode proprii ale fiecărei discipline în parte, elaborându-se în baza lor măsurile necesare pentru perfecționare activității economice a unităților supuse controlului și analizei. Astfel, analiza și controlul creează condiții pentru finalizarea datelor și valorificarea lor multilaterala, iar informațiile economice și financiare furnizate de contabilitate se întregesc și se desăvârșesc.

Contabilitatea are relații cu statistica, atât pe plan teoretic cat și ca activitate practică. Din punct de vedere teoretic contabilitatea ține seama de cerințele statisticii, la elaborarea categoriilor proprii acesteia, iar din punct de vedere practic, contabilitatea pune la dispoziția statisticii un volum important de date pe care aceasta le prelucrează și le generalizează după metodele ei proprii.

Contabilitatea are relații cu dreptul, atât pe plan teoretic cât și practic.

Pe plan teoretic reamintim ca patrimoniul ca obiect al contabilității este definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând titularului de patrimoniu precum și bunurile la care se refera. Bunurile economice care formează activul, și relațiile de drepturi și obligații cu privire la aceste bunuri care formează pasivul, constituie conținutul teoriei juridice a activului și pasivului.

Din punct de vedere practic, contabilitatea prin înregistrările sale evidențiază raporturile juridice dintre stat și agenții economici, drepturile și obligațiile reciproce dintre agenții economici, persoane fizice și/sau juridice ce apar ca urmare a desfășurărilor proceselor economice. În contabilitate se oglindește și modul cum sunt respectate normele de drept; disciplina financiară, disciplina muncii, disciplina contractuală etc. Din aceasta cauză, contabilitatea prezintă importanță deosebita pentru organele de drept, datele ei constituind forța probantă in justiție in stabilirea adevărului în cazul litigiilor patrimoniale.

Contabilitatea are strânse legături cu matematica, întrucât totalitatea modificărilor pe care le produc operațiile economice, prelucrate și interpretate după metode proprii ale fiecărei discipline în parte, elaborându-se în baza lor măsurile necesare pentru perfecționarea activității economice a unităților supuse controlului și analizei. Astfel, analiza și controlul creează condiții pentru finalizarea datelor și valorificarea lor multilaterală, iar informațiile economice și financiare furnizate de contabilitate se întregesc și se desăvârșesc.

Relațiile strânse și utilizarea unor instrumente și procedee matematice, au determinat pe unii autori să considere contabilitatea ca fiind o ramură a matematicii.

După Luca Paciolo, primul autor al unei cărți de contabilitate, care a încadrat tratatul său de contabilitate în partidă dublă, 1494, în lucrarea “Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita”, aproape toți autorii care au urmat, au făcut același lucru. Alții au mers mai departe și au fundamentat anumite teorii matematice ale conturilor. Astfel, se pot menționa: teoria matematică a contabilității și conturilor susținute de Girlamo Cardano în 1539 în lucrarea sa „Practicae mathematicae ", P. Bouchet în 1832 care fundamentează partida dublă cu ajutorul ecuațiilor, iar apoi Giovani Rossi în 1889 lucrarea „La teoria matematica della scittura doppia ", care face același lucru.

Contabilitatea nu este matematică. Faptul utilizării de către contabilitate a raționamentului, a unor instrumente, procedee și metode matematice, nu imprimă contabilității caracterul de matematică aplicată și nu schimbă sau explică conținutul metodei contabilității.

Contabilitatea a ajuns la un nivel la care conceptele ei teoretice pot fi demonstrate matematic, ceea ce îi imprimă caracterul de adevărată știință. Leonardo da Vinci menționa: „Nici o cercetare umană nu se poate numi știință adevărată dacă nu trece prin demonstrații matematice".

Legăturile contabilității cu științele tehnice este o tehnica contabilă reflectă cu ajutorul conturilor sintetice și analitice cheltuielile unor faze ale proceselor tehnologice sau ale întregului proces de producție al întreprinderii.

Organizarea și conducerea contabilității se face în strânsă legătură cu tehnologia și organizarea tehnico-administrativă a întreprinderii.

1.5. Norme internaționale contabile

Începând cu 1 ianuarie 1994, persoanele juridice sau fizice care exercită acte de comerț și sunt înmatriculate la Oficiul Registrului Comerțului (ORC) trebuie să-și organizeze și să conducă o contabilitate proprie, potrivit Legii contabilității nr. 82/1991 și să respecte regulamentul de aplicare a acesteia cât și a planului de conturi general și a normelor de utilizare a acestuia, aprobate de Guvernul României prin HG nr. 704/14.12.1993. În acest fel, legislația României s-a pus în concordanță cu prevederile Directivei a IV-a a Comunității Economice Europene (CEE) și cu standardele de contabilitate internaționale. S-au asigurat, totodată, posibilități superioare de reflectare în contabilitate a operațiunilor economico-financiare specifice economiei de piață.

Normalizarea contabilității pe plan mondial a necesitat luarea în considerare a unui sistem de adaptări a regulilor internaționale de organizare și conducere a contabilității la specificul fiecărei țări și respectiv a unităților economice componente. Un asemenea sistem a avut în vedere:

– nevoile de informații economice ale unităților ce compun economia fiecărei tării;

– specificul diferitelor sectoare de activitate;

– evoluțiile doctrinare ale teoriei contabile pe plan național și internațional.

Pentru coordonarea acțiunii de armonizare, respectiv de normalizare a contabilității pe plan mondial s-a înființat în anul 1973 Comitetului Internațional de Standarde Contabile (I.A.S.C.). Acesta elaborează și difuzează norme contabile internaționale țărilor membre. Fiecare țară care face parte din I.A.S.C. are obligația să recomande aceste norme agenților economici din țara respectivă. Ele pot fi aplicate de agenții economici în forma recomandată sau adaptate la specificul lor prin grija și avizul organismelor naționale cu atribuții în domeniul contabilității. Comitetului Internațional de Standarde Contabile (I.A.S.C.) are ca obiectiv și asigurarea posibilităților de comparare a bilanțurilor contabile din România cu cele din alte țări.

Pe plan european preocupările de armonizare a contabilității diferitelor țări sunt mai vechi. În anul 1968 s-a difuzat țărilor membre ale Pieței Comune un Cadru Contabil General. În anul 1978 s-a emis Directiva a IV-a cu aplicare în țările Pieței Comune, prin care se stabilesc documente de sinteză contabile aproximativ similare și reguli de evaluare a patrimoniului.

În vederea armonizării contabilității grupurilor economice care au sub controlul lor filiale cu activități economice s-a emis Directiva a VII-a care prevede reguli de întocmire a bilanțurilor contabile și a folosirii conturilor de consolidare de către astfel de unități.

Pentru țările Pieței Comune s-a mai emis în anul 1983 Directiva a VIII-a prin care se stabilesc principii-de unificare a conturilor folosite, cu scopul de a fi preluate și adaptate de fiecare țară.

Pe baza acestor directive țările vest-europene au emis, prin grija organismelor contabile naționale, norme contabile armonizate concretizate în:

– reguli generale de evaluare a patrimoniului;

– o terminologie de specialitate comună;

– documente de sinteză contabile comune.

Fiecare țară a adus, însă, anumite elemente specifice în concretizarea soluțiilor practice de aplicare a normelor contabile armonizate recomandate de organismele internaționale.

Este recunoscut de o mare parte din specialiștii în domeniu că România a efectuat un progres considerabil prin trecerea la aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate și la armonizarea contabilității cu prevederile cuprinse în directivele europene. Trecerea la aplicarea acestor reglementări implică aspectele:

– Aplicarea graduală a reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, susținută de monitorizare și asistență va conduce la aplicarea corectă a acestora, realizându-se în final obiectivele ce au fost avute în vedere la elaborarea acestor reglementări;

– Reglementările contabile corespund cerințelor Directivei a IV-a și Standardelor Internaționale de Contabilitate, dar respectarea acestor reglementări contabile implică muncă și raționament profesional și în consecință alocarea de resurse umane. Nu în ultimul rând, întocmirea situațiilor financiare conform acestor reglementări implică responsabilitate sporită ținând seama de complexitatea acestora;

– Aplicarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a și IAS

face ca tratamentul fiscal al operațiunilor să fie, în multe cazuri, diferit de tratamentul contabil, fapt ce implică judecată și raționament profesional atât prin prisma reglementărilor contabile cât și prin prisma legislației fiscale.

Reglementările contabile aplicabile în România și categoriile de persoane juridice cărora li se aplică la această dată, potrivit prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, agenții economici aplică următoarele reglementări contabile:

a Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 (publicat în M.O. nr. 85 din 20 februarie 2001), aplicabile de către persoanele juridice care îndeplinesc criteriile de mărime referitoare la cifra de afaceri, totalul activelor și numărul mediu de salariați, prevazute în ordinul menționat;

b. Reglementările contabile specifice domeniului asigurărilor armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul comun al ministrului finanțelor publice și al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 2328/2001, care au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2002, aplicabile de către persoanele juridice care desfășoară activitate în domeniul asigurărilor (publicat în M.O. nr. 34 bis din 18 ianuarie 2002). Aceste Reglementări au fost elaborate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și avizate de Ministerul Finanțelor Publice;

c. Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor reglementate și supravegheate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, aprobate prin Ordinul comun al ministrului finanțelor publice și al președintelui Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 1742/2002, care se aplică începând cu situațiile financiare anuale ale exercițiului financiar 2003, de către persoanele juridice care operează pe piața de capital (publicate în M.O. nr. 947 din 23 decembrie 2002);

d. Reglementări contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor de credit, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1982/2001 (publicat în M.O. nr. 694 din 1 noiembrie 2001), care se aplică începând cu situațiile financiare ale anului 2003 de către toate instituțiile de credit.

Pentru persoanele juridice care nu intră sub incidența Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001, s-au elaborat Reglementările contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 306/2002 (publicat în M.O. nr. 279 bis din 25 aprilie 2002), care au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.

Acestea sunt aplicabile de către persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile de mărime cerute pentru aplicarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001, inclusiv de către microîntreprinderi. Regulamentul de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 704/1993, a fost abrogat prin Hotărârea Guvernului nr. 22 din 16 ianuarie 2003 pentru abrogarea unor dispoziții legale, precum și pentru modificarea și completarea unor metodologii contabile și fiscale (publicată în M.O nr. 44 din 27 ianuarie 2003).

Argumente de ordin pragmatic

În susținerea celor de mai sus sunt prezentate următoarele argumente care se bazează pe prevederi cuprinse în reglementări contabile existente. Situațiile financiare anuale trebuie să respecte prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, ale Reglementarilor contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/ 2001, ale Cadrului general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, elaborat de Comitetul pentru Standarde Internațional de Contabilitate și ale Standardelor Internaționale de Contabilitate (pct. 3.4 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001).

La punctul 3.6 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 se precizează că Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, va fi aplicată împreună cu Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate. Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, elaborat de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate, Standardele Internaționale de Contabilitate și Ghiduri profesionale. Se menționează că Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 asigură conformitatea cu prevederile Directivei a IV-a a Comunităților Economice Europene și Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, elaborate de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate.

În situațiile în care tratamentul contabil prevăzut de Directiva a IV-a a CEE este diferit de cel cuprins în Standardele Internaționale de Contabilitate, pe perioada de implementare a programului de dezvoltare a sistemului de contabilitate, societățile comerciale pot opta pentru aplicarea unuia dintre acestea, astfel încât să se asigure prezentarea unei imagini fidele a evenimentului în cauză.

Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 prevăd la pct. 3.8 că, dacă în împrejurări speciale ce privesc o întreprindere, respectarea unora din Reglementările contabile prezentate mai sus nu răspunde cerinței de a prezenta o imagine fidelă, administratorii întreprinderii se pot abate de la cerințele acestora atât cât este necesar pentru a prezenta o imagine fidelă. În acest caz întreprinderile trebuie să prezinte în notele explicative aspectele enumerate în reglementarea contabilă.

CAPITOLUL II.
SISTEMUL INFORMAȚIONAL FINANCIAR-CONTABIL

2.1. Sistem informațional. Sistem informatic

Un element important al insuccesului unei întreprinderi în general, și a întreprinderii este lipsa acută de informații, îndeosebi de natură economică și legislativă, așa cum relevă studiile de specialitate.

Sistemul informatic constituie în prezent un subiect amplu analizat în literatura de specialitate. Într-o formă simplistă se poate considera că, dacă, intr-un sistem informațional predomină ca echipament mijloacele de automatizare, atunci acesta este denumit sistem informatic. Prin urmare, sistemul informațional, având o sferă mai largă, include și sistemul informatic. De altfel, încă de la începutul deceniului '70 prin sistem informațional se sub înțelegea și sistemul informatic, adică ansamblul de mijloace – calculatoare, programe, fișiere. Prin sistem informatic se consideră acea parte din sistemul informațional în care prelucrarea este automată. Altfel spus, sistemul informatic, presupus parte integrantă din cel informațional, se referă la prelucrarea structurilor de informare, pe când cel informațional, la conținutul lor. Un sistem informatic devine integrat atunci când pentru tot sistemul informațional, prelucrarea este automată. În aceeași ordine de idei, un punct de vedere este și acela al egalității sub care sunt privite cele două noțiuni ce se pot înlocui reciproc.

Pentru întreprinderile române, un asemenea sistem trebuie privit ca o limită spre care este orientată evoluția sistemului informatic, și nu un obiectiv imediat. Conturarea opiniilor menționate anterior a fost rezultatul unui proces istoric legat de evoluția tehnicilor de prelucrare a datelor.

Prima etapă a fost legată de perioada de pionierat a sistemelor informaționale când prelucrarea informațiilor se efectua manual și transmiterea lor se realiza pe suporți de hârtie. Ca urmare, primele definiții date sistemului informațional, aveau în vedere numai procedurile de prelucrare manuală a informației.

Apariția mijloacelor mecanografice de prelucrare a informației au determinat abordarea sistemelor informaționale, într-o manieră diferită, ele fiind definite prin complexe de proceduri mecanizate parțial sau total. Aceste tipuri de definiții au fost specifice deceniilor 4 și 5 ale secolului nostru.

Apariția calculatorului electronic a indus ideea că un sistem de informare modern nu poate fi conceput decât complet mecanizat și automatizat, acreditându-se impresia că sistemul informatic nu este chemat să completeze sistemul informațional, ci să îl înlocuiască. O asemenea abordare s-a dovedit exagerată. S-a constatat astfel, că un calculator electronic poate fi foarte util în conducerea proceselor de producție cu componente tehnologice relativ standardizate, în care omul este mai puțin implicat. Însă, cum nu toate procesele de conducere și execuție pot fi standardizate, rămân o serie de activități care nu pot fi conduse exclusiv prin calculator. În această componentă a sistemului informațional se operează prin oameni și informațiile sunt tratate potrivit înțelesului lor. În acest caz, informațiile de prelucrat sau cele prelucrate apar în punctele de intrare și ieșire, unde sunt identificate de oameni. Această constatare a fost coroborată cu apariția microprocesorului și a calculatoarelor personale; care, practic au revoluționat procesele manageriale. O gamă foarte mare de aplicații au fost orientate către întreprinderile comerciale, unde datorită intervențiilor oamenilor în estimarea factorilor de risc, era extrem de dificilă o automatizare a sistemelor informaționale. Pe de altă parte, intr-un sistem informațional, culegerea, prelucrarea și transmiterea datelor ocupă un loc central. Acestea au tendința de a deveni preponderente, pe măsura automatizării proceselor. Cu timpul, datorită creșterii ponderii prelucrării electronice, deci a utilizării sistemelor electronice ca exponente ale modernizării, s-a acreditat ideea renunțării la noțiunea de sistem informațional, cel informatic fiind suficient. În condițiile menționate, și-a făcut astfel loc părerea că prin sistem informatic se înțelege un proces de informare perfecționat, mecanizat sau automatizat negându-se importanța celorlalte părți componente ale sistemului informațional – concepte, metodologii de prelucrare, reguli de transmitere a informațiilor, care derivă din existența sistemului decizional.

Obiectivul unui sistem informațional este furnizarea, cu eficiență maximă, a informațiilor necesare conducerii. În acest context apreciem că informatizarea sistemelor informaționale este, în fapt, un proces de creștere a eficienței acestora și implicit a actului de decizie. Gradul de informatizare a sistemului informațional este strict dependent de nivelul de complexitate al agregării deciziei și de potențialul de finanțare al întreprinderii comerciale.

Componentele fizice ale sistemelor informaționale

În vederea transformării datelor în informații utile, un sistem informațional trebuie să aibă cel puțin cinci elemente de bază:

– date sau intrări care urmează a fi prelucrate în sistem;

– un prelucrător (procesor) de date (uman sau mașini);

– unele mijloace de memorare a datelor pentru utilizarea viitoare;

– un mijloc de ieșire pentru comunicarea informațiilor;

– instrucțiuni sau proceduri pentru prelucrarea datelor.

Indiferent că se utilizează sau nu mijloace de prelucrare modeme, aceste cinci componente se regăsesc în toate tipurile de sisteme.

Într-un sistem informatic, elementele esențiale ale sistemului informațional pot fi împărțite în patru categorii: hardware (echipament), software (programe), personal și baza de date.

Componentele hardware ale unui mediu tipic de prelucrare a datelor, deși este foarte important are o valoare mică fără soft-ul corespunzător care să-l comande, fără personalul care să-l opereze și să conducă sistemul și fără căile de acces la date.

2.2. Relația dintre sistemul de organizare a contabilității
și abordarea informatică

Utilizarea în practica economică a sistemelor informatice financiar-contabile complexe conduce la perfecționarea proceselor informaționale și de fundamentare a deciziilor, în concordanță cu cerințele implementării mecanismului economiei de piață.

Sistemele informatice financiar-contabile proiectate și realizate în unitățile economice (regii autonome și societăți comerciale) au la bază conceptul organizării contabilității într-un circuit sau în două circuite, ținând cont de cerințele informaționale și de particularitățile organizatorice și funcționale.

Organizarea contabilității într-un singur circuit este orientată pentru a reflecta mișcările patrimoniale în planul intern și extern al unității economice. Acest concept de organizare impune sistemului informatic, proiectat și realizat, asigurarea conținutului informațional, care să permită cunoașterea modificărilor interne și externe ale patrimoniului, în concordanță cu operațiunile economice desfășurate în cadrul unei perioade de gestiune. Sistemul informatic „Contabil integrat" are la bază conceptul organizării contabilității în două circuite, aferente contabilității financiare și contabilității de gestiune internă. Conceptul de organizare a „Contabilității financiare" reflectă starea patrimonială a unității economice prin intermediul activului, datoriile (obligațiile), capitalul propriu și rezultatele nete obținute pe parcursul unei perioade de gestiune. Acest concept cuantifică circuitul patrimonial al unității economice în corespondență cu mediul economic extern la care aceasta participă din punct de vedere informațional. Rezultă că acest concept de organizare a contabilității financiare reflectă operațiile economice desfășurate prin circuitele patrimoniale externe numai la nivelul conturilor financiare (sintetic). Conceptul de organizare a „Contabilității de gestiune internă" (managerială sau analitică) reflectă procesele economice proprii activității interne a unității economice, prin care se evidențiază mișcările transformatoare ale patrimoniului economic într-un interval de gestiune economică. Sistemul informatic realizat pe baza conceptului de organizare a contabilității de gestiune internă oferă informații care reflectă cheltuielile și veniturile pe purtători de valoare și resursele , repartizate spre gestionare la nivelul fiecărei structuri organizatorice interne.

Corespunzător conceptului de organizare a contabilității de gestiune internă, sistemul informatic asociat acesteia se poate realiza în două variante:

– varianta integrată asigură realizarea contabilității la nivelul analitic prin detalierea conturilor financiare (sintetice) pe niveluri de detaliere, potrivit opțiunilor de organizare concretă a contabilității, ca urmare a faptului că unitatea economică este titulara patrimoniului.

– varianta paralelă presupune organizarea contabilității analitice prin intermediul unor conturi proprii de gestiune, care să-i permită urmărirea stării și a mișcării elementelor patrimoniale pe niveluri suplimentare de detaliere.

Această variantă este folosită de unitățile economice care doresc să reflecte alte aspecte decât cele permise de varianta integrată, motiv pentru care acestea își organizează contabilitatea într-o manieră proprie, care să genereze atât informații necesare controlului financiar efectuat de organele Ministerului de Finanțe, cât și alte informații suplimentare utilizate în gestiunea internă a patrimoniului unității.

1. Conținutul și importanța sistemului informatic financiar-contabil

Indiferent de cele două concepte de organizare a contabilității, din punct de vedere structural, sistemul informatic financiar-contabil integrat se compune din următoarele subsisteme:

– previziunea financiară, care are ca principal scop fundamentarea și elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli;

– normarea costurilor de producție și antecalculație, care urmărește prefigurarea cu anticipație a nivelului cheltuielilor de producție și a costurilor unitare ocazionate de activitățile economice desfășurate;

– contabilitatea financiară (sintetică) și de gestiune internă (analitică),

care asigură evidențierea proceselor economice interne, care generează

mișcarea și transformarea patrimoniului unității în raport de specificul

operațiilor economice desfășurate;

– analiza economică financiară, care asigură comparabilitatea rezultatelor obținute între două perioade diferite de gestiune, cu reflectarea factorilor ce au influențat pozitiv sau negativ rezultatele activității și care au produs modificări în nivelul absolut sau relativ al indicatorilor economico-financiari.

Aceste subsisteme sunt interdependente pentru reflectarea conexiunilor de coordonare, control și reglare specifice funcției financiar-contabile a unităților economice.

În cadrul sistemului informatic financiar-contabil integrat, contabilitatea financiară și gestiune reprezintă componenta centrală a sistemului, deoarece asigură conducerea controlul tuturor proceselor economice generatoare de informații pentru toate celelalte componente ale sistemului informatic, cât și pentru conducerea unității economice, inclusiv pentru legăturile informaționale cu exteriorul (Ministerul Finanțelor, alte regii sau sociale comerciale).

Complexitatea sistemului informatic financiar-contabil este determinată în principal particularitățile și conexiunile exhaustive specifice activității de contabilitate, elemente impun definirea distinctă a sistemului informatic contabil integrat.

Sistemul informatic contabil integrat ocupă o poziție centrală în cadrul sistemului informatic al unității economice prin faptul că oferă informații tuturor structurilor funcționale și urmărește sistematic realizarea programelor de dezvoltare economico-socială a unității economice.

Sistemul informatic financiar-contabil permite administratorilor și utilizatorilor externi de informații contabile să obțină o imagine asupra întregii activități economice, deoarece leagă celelalte subsisteme informaționale specifice funcțiilor de cercetare-dezvoltare, producție, comercială și resurse umane.

Sistemul informatic financiar-contabil poate fi considerat un „instrument" pentru satisfacerea cerințelor utilizatorilor în luarea celor mai bune decizii și care să conducă la cea mai bună soluție în alocarea resurselor.

Sistemul informatic financiar-contabil are ca obiectiv obținerea documentelor de sinteză, care să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situației financiare și rezultatului, în scopul furnizării de informații utile întregului ansamblu de utilizatori. În Standardele de Contabilitate Internaționale (IASC), „Obiectivul documentelor contabile de sinteză ale unei întreprinderi este de a furniza informații privind situația financiară, performanțele și evoluția situației financiare, care să fie utilă unei game largi de utilizatori atunci când aceștia iau decizii economice".

Cadrul conceptual al IASC, privitor la utilizatori, prezintă șapte categorii distincte: investitorii, salariații, creditorii, furnizorii și alți creditori, clienții, organismele guvernamentale și administrațiile, publicul, dintre care clienții și furnizorii sunt interesați de informații mai detaliate legate de continuitatea activității și chiar de informații oferite de contabilitatea de gestiune.

Ierarhizarea proprietăților utilizatorilor nu reprezintă o soluție reală, deoarece conduce la un dezechilibru în furnizarea informațiilor prin dezavantajarea unor categorii de utilizatori. Acest lucru poate genera presiuni din partea utilizatorilor dezavantajați, ceea ce impune ca lista celor privilegiați să fie nelimitativă, iar un organism de normalizare trebuie să dovedească mai multă flexibilitate în această privință.

În definirea obiectivului sistemului informatic financiar-contabil se vor determina caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească informațiile contabile, care sunt strâns legate de conceptul de imagine fidelă.

La analiza caracteristicilor informațiilor și implicit a calității lor se are în vedere: dimensiunea temporală, conținutul și forma.

Dimensiunea temporală presupune ca o informație să fie obținută la momentul potrivit, la anumite intervale stabilite și să reflecte realitatea din momentul utilizării sale. Cu alte cuvinte, o informație trebuie să fie oportună, frecventă și actuală.

Conținutul, considerat cea mai importantă dimensiune a informației, presupune exactitate, să răspundă unei nevoi specifice a utilizatorului și să fie completă. Exhaustivitatea este la fel de importantă ca și conciziunea informației, în sensul furnizării utilizatorului numai a informațiilor de care acesta are nevoie, fără a-l sufoca cu informații suplimentare care-l fac incapabil să decidă ce îi este necesar.

Forma definește modalitatea de prezentare a informației, care trebuie să fie atrăgătoare, ușor de utilizat și de înțeles. Din acest punct de vedere, informațiile trebuie să fie clare, precise, ordonate, prezentate într-o modalitate adecvată (text, grafice, scheme) și pe un suport accesibil.

Satisfacerea cerințelor pentru diverse categorii de utilizatori, concomitent cu creșterea gradului de cuprindere a caracteristicilor în informația contabilă și diminuarea stărilor conflictuale între acestea, pot fi realizate printr-o bună integrare a sistemului informatic financiar-contabil în sistemul informațional total al întreprinderii.

Sistemul informatic financiar-contabil oferă contabilității posibilitatea de a beneficia de avantajele utilizării tehnologiilor informaționale, în vederea ameliorării caracteristicilor informației contabile sub cele trei aspecte: dimensiune temporală, conținut și formă. Mai mult, se vorbește tot mai des despre integrarea celor două circuite contabile, financiar și de gestiune, prin adoptarea unui sistem contabil care devine posibil în condițiile noilor tehnologii informaționale.

2. Modelarea conceptuală a datelor (MCD) pentru contabilitatea financiară

Modelul conceptual al datelor (MCD) urmărește să servească drept suport de comunicare între utilizatori și informaticieni, el exprimă modul în care datele din sistemul informatic reflectă realitatea.

Modelul conceptual al datelor pentru sistemul informatic privind Contabilitatea financiară este o metodă abstractă de reprezentare a tipurilor de date, a legăturilor dintre acestea, a dinamicii acestor legături și a restricțiilor (constrângerilor) aferente prin intermediul unor concepte specifice cum ar fi:

– tip de entitate;

– tip de asociere (tip de relație);

– tip de atribut (proprietate);

– cardinalitate;

– roluri.

Modelul conceptual al datelor se poate realiza prin folosirea metodei deductive sau inductive.

– Metoda deductivă permite ca, pe baza elementelor conceptuale ale sistemului informatic „INTRĂRI" sau „IEȘIRI" sau prin intermediul modelului conceptual al prelucrărilor (MCP), să se poată deduce structura modelului conceptual al datelor.

– Metoda inductivă permite ca, pe baza unei analize detaliate și complete a intrărilor a unui formalism prezentat și acceptat, se va construi modelul conceptual al datelor.

Formalismul utilizat în modelul conceptual al datelor este descris prin intermediul conceptelor fundamentale ENTITATE-ASOCIERE (E-A), care au o recunoaștere informațională prin intermediul Organizației Internaționale de Standardizare. Prin acest formalism (E-A), conceptele lumii reale, care informatic, sunt grupate în două clase: entități și asocieri.

Entitatea reprezintă un „obiect" concret sau abstract, care:

– aparține spațiului problemei de rezolvat (face parte sau este relevant pentru entități observată);

– are o existență de sine stătătoare;

– poate fi identificat în raport cu celelalte obiecte de același tip, prin caracteristicile sau proprietățile specifice prin intermediul cărora se realizează o abstractizare a descrierii datelor folosite.

Sistemul informatic pentru contabilitatea financiară va cuprinde entitățile:

– document

– cont

– operație

– jurnal

– valută

– data

Fiecare entitate va fi identificată prin proprietățile care o caracterizează, denumite atribute.

Fenomenele și procesele economice sunt consemnate, la locul lor și în momentul producerii lor, în documente primare care constituie principala sursă de constituire a bazei de date pentru viitorul sistem informatic. Din acest punct de vedere, conținutul informațional al documentelor primare scoate în evidență anumite elemente comune, cum ar fi:

– felul documentului evidențiază tipul documentului justificativ pe baza căruia se va face înregistrarea în contabilitate (ex. factură fiscală, bon de consum, notă contabilă etc.);

– numărul documentului redă elementul de identificare și verificare;

– data documentului reflectă data calendaristică înscrisă în documentul justificativ;

– suma se referă la valoarea în lei a fenomenului sau procesului economic consemnat în document;

– explicația operației este o descriere de tip text a operației contabile;

– simbolul contului reprezintă codul asociat fiecărui element patrimonial pe care Ministerul Finanțelor 1-a realizat prin Planul de Conturi General;

– denumirea contului face referire concretă la denumirea efectivă a fiecărui element patrimonial în parte; ,

– tipul contului (funcția contului) are în vedere caracterul elementului patrimonial respectiv: dacă este o sursă de finanțare (conturi de PASIV) sau o utilizare a acestor surse (conturi de ACTIV) sau conturi care nu pot fi încadrate în cele două categorii (conturi BIFUNCȚIONALE);

– sold inițial Debitor este specific conturilor de activ și se referă la valoarea de plecare de la un moment dat;

– sold inițial Creditor este specific conturilor de pasiv și se referă la valoarea de plecare de la un moment dat;

– rulaj precedent Debitor redă totalul sumelor debitoare ale conturilor din perioada precedentă (lună, trimestru);

– rulaj precedent Creditor redă totalul sumelor creditoare ale conturilor din perioada precedentă (lună, trimestru);

– cod valută este un simbol atribuit valutelor utilizate (ex. pentru lei = ROL, pentru dolar = $, pentru marca germană = DM etc.);

Fiecare entitate constituită are un nume prin care este recunoscută în baza de date, iar din atributele proprii, un atribut sau un grup minimal de atribute primesc valori unice pentru identificarea fără echivoc a entității. Pentru simplitate, se recurge frecvent la coduri, care sunt atribute construite special, astfel încât să răspundă cerințelor de identificare.

Exemplu: pentru entitatea CONT, identificatorul va fi îndeplinit de atributul Simbol cont, iar pentru entitatea DOCUMENT identificatori vor fi atributele FelDocument și NumărDocument, ceea ce presupune că tipul de entitate DOCUMENT va fi ordonat după „Felul documentului" și apoi după „Numărul documentului".

Asocierea redă legăturile sau corespondențele existente între două sau mai multe realizări de entități. O asociere nu are existență de sine stătătoare, depinzând de existența realizărilor entităților pe care le leagă, în consecință nu are identificatori specifici.

3. Modelarea fizică a datelor financiar-contabile

Modelarea fizică a datelor presupune:

– alegerea tipului de sistem electronic de calcul (SEC), care va fi folosit pentru realizarea în practică a sistemului informatic privind contabilitatea financiară, fie prin soluția cu PC-uri independente, fie soluția cu rețele de calculatoare;

– alegerea soluției de gestiune a bazei de date (SGBD) are în vedere trei componente esențiale:

– Sistemul de operare;

– Sistemul de gestiune al datelor;

– Alegerea tipului de bază de date (rețea, relaționale, orientate pe obiect, funcționale sau deductive).

Crearea bazei de date pentru sistemul informatic privind Contabilitatea financiară presupune crearea structurii TABELELOR pentru toate entitățile și respectiv asocierile, care întrunesc condițiile pentru a deveni tabele.

Între tabele se vor stabili legături prin intermediul cheilor primare și al cheilor externe.

Pentru a stabili o interfață între utilizator și tabelele (BD), utilizatorii creează anumite machete, denumite FORMLALARE, pentru a putea realiza actualizarea bazei de date (adăugare, modificare, ștergere).

Formularele pot fi constituite din unul sau mai multe subformulare în care se pot afișa date asociate. De asemenea, formularele pot conține și câmpuri calculate, motiv pentru care, în astfel de cazuri, se impune să se realizeze interogările bazei de date pentru a contribui la obținerea unor rezultate de sinteză sau afișarea simultană a înregistrărilor din mai multe tabele.

Majoritatea rapoartelor (liste/situații de ieșire din sistemul informatic) folosesc interogările ca sursă de înregistrări, deoarece rapoartele combină în mod frecvent date din mai multe tabele sau folosesc interogările pentru rezultate de sinteză.

Rapoartele rezultă ca urmare a declanșării operațiilor de ieșire ale sistemului informatic. Ele pot conține subrapoarte și, spre deosebire de formulare, nu pot modifica datele. Rapoartele furnizate de sistemul informatic privind contabilitatea financiară sunt numeroase.

4. Criterii de alegere a produselor informatice financiar-contabile

Necesitatea unei contabilități informatizate este recunoscută unanim la ora actuală, dar o problemă deosebit de importantă vizează modul în care viitorul utilizator își fundamentează opțiunea pentru o anumită soluție informatică.

Opțiunea pentru un anumit produs informatic trebuie făcută plecând de la particularitățile activității desfășurate de agentul economic și volumul acesteia, care determină particularități specifice la nivelul reflectării contabile.

Agenții economici mari vor opta pentru produse software la comandă, proiectate și realizate (intern sau de către firme specializate) în funcție de particularitățile concrete ale activității.

Agenții economici mijlocii și mici vor opta pentru un produs informatic la cheie. Această opțiune este justificată, deoarece produsele oferite de firmele specializate prezintă mai multe avantaje:

– acoperă integral segmentul contabilității financiare și cerințele contabilității de gestiune;

– este un produs testat și verificat și poate fi implementat imediat de către utilizator;

– poate fi adaptat la particularitățile specifice utilizatorului, deci poate fi personalizat;

– este mult mai ieftin decât un produs la comandă.

Criteriile după care se vor aprecia produsele informatice vor viza aspecte suplimentare cu privire la posibilitatea definirii și gestionării concomitente a mai multor societăți utilizând același pachet de programe, posibilitatea opțiunii pentru versiuni monopost sau rețea locală de calculatoare etc.

Sistemul informatic financiar-contabil trebuie să asigure mijloace de protecție deosebite, care să vizeze atât produsul în sine (protecția hard dovedindu-se cea mai sigură), cât și activitățile de prelucrare realizate prin intermediul său. Acest aspect presupune definirea unor drepturi (privilegii) pentru utilizatori, cum ar fi dreptul de a prelua și de a introduce datele din documentele primare în baza de date (poate fi atribuit unor operatori), dreptul de a modifica date din entitatea „conturi" (nu poate fi acordat decât unui anumit utilizator) etc.

Produsele informatice trebuie să fie deschise, adică să permită modificări viitoare pentru acoperirea unor cerințe informaționale. Această necesitate generează o problemă deosebit de importantă și anume „cine va realiza aceste dezvoltări?". În majoritatea cazurilor, se apreciază ca realizarea dezvoltărilor trebuie făcută de către firma producătoare.

Modalitatea de lucru oferită de pachetul de programe trebuie să fie deosebit de prietenoasă, ușor de înțeles și de utilizat chiar și de neinformaticieni. Acest lucru poate fi realizat prin oferirea unor meniuri de lucru derulante (cuprinzând opțiuni de prelucrare clar definite) sau prin proiectarea unor ecrane ușor de selectat și exploatat.

Produsele de contabilitate oferite pe piață asigură doar realizarea activității contabile în manieră informatizată. Se scapă astfel din vedere una din funcțiile de bază ale. contabilității, cea de informare și control, care în condițiile actuale trebuie să se realizeze la noi standarde. De aceea, se consideră utilă dezvoltarea acestor produse în sensul realizării unor module de asistare a deciziei și de sisteme expert.

În mod normal, orice produs, inclusiv cel informatic, trebuie să se alinieze la anumite standarde. La ora actuală, în țara noastră nu sunt precizate standardele specifice pentru auditul sistemelor informatice și în mod special al celor dedicate activității financiar-contabile. În acest sens, este necesar ca în viitorul apropiat organele competente să definească aceste standarde, pasul următor fiind acela de verificare a produselor la cheie oferite pe piață în raport cu standardele internaționale.

2.3. Modernizarea sistemelor informaționale.

În societatea modernă, sistemele informaționale, în general și cele bazate pe tehnologie computerizată, în special, impun acceptarea ideii că producerea informației este un domeniu de sine stătător. Un complex de activități economice specifice existenței unei afaceri nu se poate desfășura fără a lua în calcul costul și valoarea informației. Se estimează că, spre exemplu, domeniile producerii și distribuirii informației dețin o pondere de peste 30% din produsul național brut al Statelor Unite ale Americii. În acest context, pentru cele mai multe firme, competitivitatea a devenit sau va deveni în viitorul imediat, un atribut al calității procesării și analizării informației.

Ca urmare a extinderii și generalizării domeniilor de producere a informației, managerilor întreprinderilor comerciale le revin atribuții noi legate de creștere rolului informației în actul de decizie.

Apar astfel competențe noi legate de:

– controlul și gestionarea tehnologiilor de informații;

– proiectarea sau reproiectarea sistemelor informaționale în raport cu creșterea și diversificarea afacerilor;

– dobândirea de abilității în utilizarea computerelor pentru producerea informațiilor în vederea elaborării și monitorizării deciziei.

Valorificarea informației și a tehnologiei de procesare a ei devine, pe zi ce trece, o componentă a strategiei întreprinderii . Implementarea sistemelor informaționale oferă acesteia o poziție competitivă pe piață.

Legate de dinamismul înregistrat de industria tehnicii de calcul, sistemele informaționale înregistrează, la rândul lor, o evoluție accelerată. Îmbunătățirea și modernizarea sistemelor informaționale devin un atribut al managementului schimbării. Potrivit accepțiunii că un sistem informațional este un set de proceduri organizate, se poate prezuma ideea că informațiile produse sunt destinate susținerii obiectivelor firmei.

În accepțiunea modernă, informația este privită ca o entitate tangibilă sau intangibilă, subordonată obiectivului reducerii riscului în afaceri (informația completă reduce nesiguranța).

În prezent, procesul de implementare sau perfecționare a unui sistem informațional este strict legat de integrarea tehnologiei computerelor în procesul managerial al firmei. În conformitate cu obiectivele și cu dimensiunile afacerilor sale, o întreprindere comercială se află în situația procesării unui număr impresionant de date, iar un sistem informațional bazat pe microcomputere aduce, în mod categoric, un plus de rapiditate. Pe măsură ce întreprinderea comercială se încadrează în mediul concurențial, are loc o diversificare a destinației informației produse. Astfel, o parte din informații sunt destinate utilizării de către angajații firmei, potrivit cerințelor managementului, iar o altă parte trebui pusă la dispoziția publicului (informații referitoare la produse, preturi) sau statului (informații referitoare la datele financiare). Fără un sistem informațional informatizat, acest lucru nu este posibil.

Deși procesarea informației nu este obiectivul cel mai important al multor firme, el este totuși o componentă vitală a cadrului lor operațional. Ca urmare, managerii sunt coordonatorii proiectării și totodată beneficiarii acestui sistem. Pentru ei informația este formată din date care au fost procesate într-o formă care are un înțeles pentru cel care o receptează și are valoare în procesul decizional actual sau viitor.

1. Sisteme informaționale computerizate

Achiziționarea oricărui fel de tehnologie informatică are ca obiectiv obținerea unui avantaj asupra modelelor vechi de desfășurare a afacerilor. Indivizii și întreprinderile manifestă o mare preocupare pentru aplicarea noilor tehnologii ale informațiilor pentru a îmbunătății operațiile proprii și pentru câștigarea unui avantaj competitiv.

Una din primele utilizări ale computerului a fost, doar, procesarea unor volume mari de tranzacții în special de către firme de pe piața de capital, companii de asigurări și bănci. Astăzi, aceste tipuri de utilizări au devenit domenii de sine stătătoare care oferă permanent informații, în timp real, referitoare la cotații de acțiuni, cursuri valutare, cotații futures la burse, iar producătorii de computere și soft se întrec în a oferi soluții și, tot mai performante.

Tehnologia informatică este orientată și către proceduri mai simple, pentru birouri. Există sute de sisteme pentru procesare de text sau tabele de calcul pentru toate tipurile de computere. Sistemele birotice oferă și posibilitatea creării unui "birou social" pentru indivizi aflați în locuri diferite. Sedii de firmă (birouri, depozite, magazine) aflate la distanța mare, pot fi conectate prin canale dedicate pentru a facilita interacțiunea între ele.

Tehnologia informației poate fi folosită, atât pentru facilitarea procesului decizional, cât și pentru procesarea tranzacțiilor. Indiferent de tipurile de activități procesate, fișierele cu date sunt o componentă majoră a unui sistem informațional stocat pe computere. Dacă în primele faze ale existenței sistemelor informaționale fișierele (dosarele) erau ținute în bibliorafturi, sertare, dulapuri, etc, într-un sistem computerizat, informația poate fi luată de pe suportul magnetic pe care se află, modificată, adăugată sau ștearsă, fără mari probleme. Aceste facilitați accelerează și ușurează procesul decizional. Computerele pot fi folosite atât pentru activități personale, cât și pentru cele profesionale. Multe dintre ele pot fi transformate în terminale, legate în rețea, care se pot conecta la servere de sistem de bănci de date, din care utilizatorul poate extrage informațiile necesare.

Există o mare varietate de moduri în care computerele pot fi folosite. Un mare atu al computerelor este acela că pot stoca mari cantități de informație întrun spațiu evident restrâns și oferă posibilitatea utilizării ulterioare a acestor informații stocate.

2. Tendințe în informatizarea sistemelor informaționale ale întreprinderilor

Deoarece impactul tehnologiei informației este diferit de impactul oricărui alt tip de tehnologiei orice firmă trebuie să controleze informația cu grijă din cauza efectelor primare, dar, mai ales din cauza efectelor secundare potențiale pe care le generează.

Aplicarea tehnologici informației la o problemă de afaceri cum ar fi introducerea unui nou proces de comercializare, conduce la o serie de beneficii primare ca de exemplu: reducerea costurilor unitare de comercializare, creștere calității produsului, etc.

Există trei niveluri de integrare a tehnologiei informației:

Primul nivel este constituit din sisteme informaționale independente care ajută firma să implementeze strategia prin mărirea eficienței activităților operaționale Aceste sisteme nu sunt legate direct de procesul de formulare a strategiei sau de integrare cu un anumit plan strategic

Cel de al doilea nivel este caracteristic sistemelor de susține a politicii firmei și sunt proiectate pentru impulsionarea procesului de planificare strategică. În acest caz, sistemele ajută la formularea planului, dar nu constituie o parte a acestuia. Rezultă de aici că sistemele de intrare a tehnologiei informatici nu sunt o parte a unui produs finit sau a unui serviciu produs de firmă.

Cel de al treilea nivel de integrare devine, în sine, o parte a strategiei firmei. La acest nivel, tehnologia informației și integrarea acesteia în procesul decizional este în relație strânsă cu gândirea strategică a managementului firmei prin aportul adus la definirea ariei de posibilități și opțiuni. În același timp, oferă o bună parte din mijloacele prin care strategia, odată aleasă, va fi implementată.

În mediul economic, la un moment dat, o firmă care beneficiază de avantajul unui asemenea nivel de integrare a tehnologiei informațiilor în procesul decizional, se poate afla în situația de concurență cu alte firme care își dezvoltă sisteme informaționale similare. În numeroase cazuri, sistemele competitorilor pot să se dovedească mai fiabile pentru că, de obicei, concurenta se dezvoltă pe baza experienței acumulate de primele firme care au găsit o nouă metodă de abordare a afacerilor.

Forma de contabilitate informatică reprezintă, adaptarea formelor de contabilitate prin folosirea tehnicii de calcul. Ciclul contabil de prelucrare a datelor are la intrare în calculator formula contabilă. Pe baza ei, se clădește întregul sistem de stocare și prelucrare a datelor.

Pe baza datelor introduse în calculator se editează obligatoriu registrul-jurnal, care constituie evidența cronologică. Editarea registrelor cartea-mare este, după caz, obligatorie sau facultativă, în raport cu decizia utilizatorului de sistem informatic. În mod obligatoriu sunt editate, lunar, balanțele conturilor, care în cele mai multe cazuri preiau și funcția registrelor cartea-mare.

3. Rolul sistemelor informaționale contabile în conducerea organismelor economice

Un studiu efectuat de economistul american Hybe relata că într-o unitate economică, din totalul informațiilor, 80% sunt informații economice, din care 47% sunt informații contabile. Din zi în zi, însă, cantitatea de informații este tot mai mare.

De la bun început avansăm ideea utilizării calculatoarelor electronice pentru ușurarea muncii economistului Poate cel mai important aspect îl reprezintă extraordinara avalanșă a microcalculatoarelor în viața unităților economice, indiferent de dimensiunile lor – situație în care, în orice ipostază s-ar afla, economistul contabil trebuie să recurgă la resursele sistemelor informatice .

Organizațiile economice sunt deosebit de complexe, relațiile lor cu alte sisteme fiind foarte diversificate. În multe țari, inclusiv România, contabilitatea care oferă informații utilizatorilor externi se numește contabilitate financiară, iar cea care oferă informații de utilitate interna este contabilitate manageriala sau contabilitate de gestiune internă.

Din exterior, informația contabilă este cerută de șase mari categorii de utilizatori, după cum urmează:

– Cumpărătorii, care sunt interesați să cunoască prețurile produselor, performanțele lor, de unde și când să le aprovizioneze ș.a., în acest sens, un rol deosebit îl vor avea: publicitatea, cataloagele de prețuri și, bineînțeles, alte informații (de genul "AT A GLANCE" – dintr-o privire) din care să rezulte că unitatea este" sănătoasă"; alteori, ei vor informații despre situația la un moment dat (ce datorii au, care sunt termenele de plată ș.a.);

– Furnizorii, livrând de cele mai multe ori mărfurile pe credit, sunt interesați să cunoască disponibilitățile de plată ale unității respective, iar când s-au onorat la plată, care este situația lor la zi;

– Acționarii sunt interesați de toate fazele de derulare a operațiilor economice. Ei ar fi în stare să ceară situația contabilă în fiecare zi. Pentru ei se asigură informații speciale și din alte surse cum sunt "analiștii siguranței investițiilor', precum și publicațiile financiare, dar de bază rămân tot datele contabilității, care, în final, le vor spune dividendul pe fiecare acțiune și câștigul avansat în afaceri în continuare;

– Angajații unități, de asemenea, vor să cunoască salariul mediu, ce parte din profit li se cuvine, precum și alte informați . Susținătorul punctelor de vedere ale muncitorilor este sindicatul

– Creditorii, de cele mai multe ori băncile, nu numai că se interesează, dar și verifică majoritatea datelor contabile ale unități;

– Organismele guvernamentale sunt interesate să cunoască profitul unității și impozitele datorate statului.

În afara acestor grupuri, ar mai fi de amintit instituțiile specializate de statistică, cercetare, învățământ care, de asemenea, solicită datele contabilității.

Informațiile interne au un alt regim. În cazul lor trebuie cunoscut cui i se vor adresa, ce anume să se ofere, cu ce frecvență ș.a. Prioritate vor avea informațiile privind costurile și beneficiile. Contabilitatea reprezintă sursa principală de informații pentru conducere, de aceea sistemul informațional al contabilității rămâne partea cea mai importantă a unui sistem informațional pentru conducere.

Proiectanții sistemelor informaționale contabile trebuie să determine ce informații sunt necesare conducerii și cât de rapid trebuie ele oferite. Dacă factorii de conducere nu primesc suficiente informații sau primesc informații sărace, și deciziile vor avea de suferit. Așadar, contabilitatea joacă un rol major în conducerea organizațiilor economice.

CAPITOLUL III.
TEHNOLOGII DE REALIZARE A PRODUSELOR PROGRAM UTILIZATE ÎN CONTABILITATE

3.1. Noțiuni generale

Proiectarea fișierelor și a bazelor de date își propune să asigure trecerea de la descrierea logică a datelor la una tehnica de stocare a datelor. Totuși, proiectarea fizică se concretizează în specificații tehnice folosite ulterior de programatori și alți specialiști implicați în construirea sistemului (în timpul implementării), prin crearea fișierelor, a modurilor de organizare a acestora, precum și a bazelor de date.

Proiectare a fișierelor și bazelor de date are două obiective:

– Transpunerea relațiilor dintr-un model de reprezentare logică a datelor într-un proiect tehnic. Un astfel de proiect va conțin formatele sub care vor fi reprezentate atributele, modul de grupare a acestora din una sau mai multe relații în una sau mai multe înregistrări fizice, alegerea modului de organizare a fiecărui fișier cu înregistrări, precum și proiectarea metodelor de accesare a datelor din unul sau mai multe fișiere.

– Selectarea tehnologiilor folosite pentru stocarea datelor. Tehnologiile includ diverse funcții ale sistemelor de operare numite metode de acces și sisteme de gestiune a bazelor de date. Fiecare tehnologie va fi specifică unei anumite arhitecturi a sistemului.

Informațiile necesare proiectării fizice a fișierelor și bazelor de date se referă la:

– relații normalizate, inclusiv estimarea volumului;

– definirea fiecărui atribut;

– specificarea momentului și a locului utilizării datelor: introducere, restaurare, ștergere, actualizare (inclusiv frecvența operațiunilor);

– timpul preconizat pentru obținerea răspunsurilor;

– descrieri ale tehnologiilor folosite pentru crearea fișierelor și a bazelor de date.

Pe baza informațiilor de mai sus, analistul va lua câteva decizii-cheie, cu reflectare directă în integritatea și performanțele aplicației respective. Deciziile sunt:

1. Selectarea formatului de stocare (tipul datei) pentru fiecare atribut al modelului logic al datelor. Rolul formatului este de minimizare a spațiului de stocare și maximizare a integrității datelor.

2. Gruparea atributelor din modelul logic al datelor în înregistrări fizice numită și structura înregistrărilor/datelor stocate.

3. Aranjarea înregistrărilor înrudite în memoria secundară (discuri, benzi), astfel încât înregistrările individuale sun grupate că poată fi stocate, restructurate și actualizate rapid (operațiunea este cunoscută ca organizarea fișierelor). Tot acum se va pune și problema protecției informațiilor și a reconstituirii lor după anumite incidente.

4. Selectarea suporturilor și structurilor de stocare a datelor astfel încât să se ofere un acces cât mai eficient. Suportul va condiționa și organizarea fișierelor În cazul sistemelor de gestiune a bazelor de date, pasul de față va însemna selectarea opțiunilor pentru acces secvențial sau prin chei precum și implementarea legăturilor/asociate dintre entități si relații. Structura primară cea mai utilizată în prezent se bazează pe indecși construiți prin chei primare și secundare.

Rezultatele proiectării fizice a fișierelor și bazelor de date se concretizează într-un set de specificații ce vor fi utilizate de programatorii sau analiștii bazelor de date pentru definirea formatului și structurii datelor stocate în memoria secundară, de regulă discuri fixe. Pentru cele mai multe sisteme moderne, specificațiilor vor conțin toate informațiile necesare scrierii sau generării declarativelor de definire a datelor în SQL, (un limbaj standard pentru baze de date relaționale). Alteori, specificațiilor vor ajuta la efectuarea operațiunii de descriere a datelor de către programatorii în limbajele COBOL, C sun C++. În acest scop specificațiile vor fi sub forma pseudocoduri dat de multe ori ele sunt orientate spre un anumit limbaj.

3.2. Baze de date

Sintagma baza de date apare pentru prima dată în titlul unei conferințe organizate la Santa Monica (California) în 1964 de System Development Corporation. Majoritatea lucrărilor consideră ca moment al consacrării termenului anul 1969, când CODASYL publică, în cadrul unei conferințe dedicate limbajelor de gestiune a datelor, primul raport tehnic [CODASYL69] în care este prezentat conceptul de „bază de date". Față de modelul file-based, noutatea o constituie existenta unui fișier de descriere globală a bazei, astfel încât să se poată asigura independența programelor fată de date.

Avantajele organizării informațiilor în baze de date decurg tocmai din existenta acestui fișier de descriere globala a bazei, denumit, în general, dicționar de date (denumit și repertoar de date sau catalog de sistem). Extragerea și modificarea datelor – altfel spus, lucrul cu fișierele de date – se derulează exclusiv prin intermediul dicționarului în care se găsesc informații privitoare la structura datelor și restricțiile îndeplinite de acestea.

Iată câteva dintre avantaje:

– Un grad redus de redundanta a datelor;

– Evitarea, în mai mare măsură, a inconsistentei datelor;

– Facilitarea partajării informațiilor intre toți utilizatorii acestora din cadrul organizației;

– Suport pentru standardizare;

– Implementarea unor mecanisme ameliorate privind asigurarea securității informațiilor;

– Îmbunătățirea integrității datelor.

– Un mai bun suport pentru rezolvarea conflictelor ce apar la încercările de modificare simultan a unei aceleiași date (de către doi sau mai mulți utilizatori).

– Structurile de date sunt mai aproape de realitate și mai ușor de manipulat.

– Este permisa legătura cu diverse limbaje-gazdă.

– Întreprinderea poate fi abordata global, luându-se în considerare și interacțiunile dintre compartimente (producție, marketing, personal, finanțe, contabilitate).

– Datele fiind separate de programele de consultare și actualizare a lor, procesul de dezvoltare a aplicațiilor-program este sensibil ameliorat, efortul de scriere a programelor (codarea) diminuându-se considerabil.

– Sistemele informatice ce utilizează baze de date sunt mai flexibile, reflecta mai bine specificul firmei, fiind adaptabile la modificările ulterioare ale mediului economic.

O bază de date (BD) reprezintă un ansamblu structurat de fișiere care grupează datele prelucrate în aplicațiile informatice ale unei persoane, grup de persoane, întreprinderi, instituții etc. Formal, BD poate fi definită ca o colecție de date aflate în interdependență, împreună cu descrierea datelor și a relațiilor dintre ele, iar după G.D. Everest, o BD reprezintă "o colecție de date utilizata intr-o organizație, colecție care este automatizată, partajată, definită riguros (formalizata) și controlată la nivel central ."

Bazele de date evoluează în timp, ]n funcție de volumul și complexitatea proceselor, fenomenelor și operațiunilor pe care le reflectă. Ansamblul informațiilor stocate în bază la un moment dat constituie conținutul sau realizarea acesteia. Organizarea bazei de date se reflectă în schema sau structura sa, ce reprezintă un ansamblu de instrumente pentru descrierea datelor, a relațiilor dintre acestea, a semanticii lor și a restricțiilor la care sunt supuse. În timp ce volumul prezintă o evoluție spectaculoasă în timp, schema unei baze rămâne relativ constantă pe tot parcursul utilizării acesteia.

Limbaje de definire a datelor

Arhitectura unei baze de date este specificată printr-o serie de definiții redactate sub forma de instrucțiuni scrise intr-un anumit limbaj – limbajul de definire a datelor – DDL (Data Definition Language). Execuția acestor definiții se materializează intr-un ansamblu de tabele care sunt memorate într-un fișier special, denumit dicționar (sau repertoar) de date.

Un dicționar de date conține deci metadate, adică date relative la alte date, fiind consultat înaintea oricărei citiri sau modificări a datelor din bază.

Principalele funcții ale DDL sunt:

1. Descrierea logică a bazei de date și sub-schemelor proprii fiecărui grup de utilizatori.

2. Identificarea schemei, sub-schemelor și diverselor agregări de date.

3. Specificarea fișierelor de date și a legăturilor logice dintre acestea. Pe baza acestor specificării se poate realiza accesul la date chiar și în condițiile coexistenței mai multor modele de organizare într-o aceeași BD.

4. Definirea restricțiilor semantice la care sunt supuse datele. Acestea reprezintă ansamblul valorilor permise ale fiecărei date, eventual formula de calcul a unei date pe baza valorilor altor date. Respectarea acestor restricții asigură coerența bazei.

5. Definirea cheilor de acces rapid și a cheilor confidențiale (parolelor).

6. Definirea metodelor de exploatare a fișierelor ce vor fi utilizate în aplicații pentru selectarea înregistrărilor.

7. Definirea procedurilor speciale de criptare, în vederea generării cheilor de acces.

8. Definirea modului de indexare sau de localizare a entităților.

9. Denumirea tipului unei date, în sensul de data de baza sau derivată

Dată fiind complexitatea structurilor de memorare și metodelor de acces la acestea, la nivelul elementar fișierele de date și dicționarul de date sunt accesibile numai specialiștilor. În schimb, pentru descrierea schemei BD, marea majoritate a limbajelor de interogare prezintă comenzi adecvate, ce pot fi utilizate și de ne-informaticieni.

Limbaje de manipulare a datelor

Prin manipularea datelor se înțelege efectuarea uneia dintre următoarele operațiuni:

– extragerea unor date din baza (consultare);

– scrierea de noi date în baza (adăugare);

– ștergerea datelor perimate sau eronate (uneori chiar și a celor corecte);

– modificarea valorii unor date.

Prin limbaj de manipulare a datelor (DML – Data Manipulation Language) este utilizat pentru a prelucra datele în funcție de structura lor. La nivel fizic, prin DML se vizează identificarea și implementarea unor algoritmi performanți de acces la date, în timp ce la nivel extern DML trebuie sa faciliteze dialogul utilizatorului cu baza în vederea obținerii informațiilor dorite.

In mod curent, termenul consultare sau interogare desemnează acțiunea de căutare și identificare a datelor necesare, dintre cele aflate în baza. Ansamblul instrucțiunilor DML pentru căutarea și identificarea datelor constituie limbajul de consultare.

3.3. Sisteme de gestiune a bazelor de date

Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date (prescurtat SGBD-uri) reprezintă un ansamblu de programe ce permit utilizatorilor să interacționeze cu o baza de date, în vederea creării, actualizării și interogării acesteia. SGBD-ul este cel care :

– asigură și supervizează introducerea de informații în baza de date, actualizarea și extragerea datelor din baza;

– autorizarea și controlul accesului la date;

– păstrarea independenței dintre structura bazei și programe.

Obiectivul esențial al unui SGBD este furnizarea unui mediu eficient, adaptat utilizatorilor care doresc să consulte sau să actualizeze informațiile conținute în baza. Bazele de date sunt concepute pentru a prelucra un volum mare de informații. Gestiunea acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar și o raționalizare a procedurilor de acces și prelucrare.

Principalele funcțiuni ale unui SGBD vizează:

– descrierea ansamblului de date la nivelurile fizic și conceptual;

– crearea (inițializarea) și exploatarea (consultarea și actualizarea) bazei de date;

– controlul integrității informații bazei;

– confidențialitatea informațiilor conținute în bază;

– accesul simultan al mai multor utilizatori la informații;

– securitatea în funcționare;

– furnizarea unui set de comenzi și instrucțiuni necesare atât utilizatorilor pentru consultarea directa a bazei, prin intermediul unui limbaj de manipulate, cat și programatorilor, pentru redactarea programelor de lucru cu baza de date;

– revizia și restructurarea bazei;

– monitorizarea performantelor.

Un SGBD prezintă, în general, următoarele module:

– Gestionarul fișierelor, care se ocupă cu afectarea spațiilor de memorie pe disc și cu structurile fizice de date care servesc la reprezentarea informațiilor pe suport.

– Gestionarul bazei de date face legatura datelor „fizice" din bază cu aplicațiile-program de consultare și actualizare.

– Procesorul de consultare „traduce" instrucțiunile limbajului de consultare în instrucțiuni elementare, „inteligibile" pentru gestionarul bazei. Mai mult, acesta optimizeaza consultarea, pentru a obține rezultatele într-un timp cat mai scurt.

– Modulele DML (Data Manipulation Language) realizează conversia instrucțiunilor limbajului de manipulare a datelor (DML) inserate intr-un program de aplicație în proceduri curente ale limbajului-gazdă, interacționând cu procesorul de consultare în vederea producerii secvențelor de cod adecvate.

– Modulele Limbajului de Definire a Datelor – DDL (Data Definition Language) „traduc" (prin compilare sau interpretare) și execută instrucțiunile DDL, obținându-se ansamblul de tabele ce reprezintă metadatele stocate în dicționarul de date.

1. Sistemul de gestiune a bazelor de date

Visual FoxPro (VFP)

Componenta unui sistem de bază de date care are rolul de a permite descrierea și manipularea datelor conform unui model de date este sistemul de gestiune a bazelor de date (SGBD).

În momentul actual, în lume, cea mai mare parte a SGBD-urilor care se utilizează sunt bazate pe modelul relațional.

Visual FoxPro (VFP) este un SGBD relațional cu limbaj propriu, care suportă un nucleu extins din limbajul relațional SQL (Structured Query Language). Versiunile "Visual" de FoxPro, ajunse la V6.0 lansată în septembrie 1998 în cadrul pachetului de programe Visual Studio 6.0, au însemnat un salt în ceea ce privește tratarea obiectelor (programarea vizuală), extinderea facilităților oferite de generatoare și extinderea nucleului SQL. Tendința impusă de firma Microsoft (cea care a dezvoltat versiunile VFP) este de a evolua VFP de la un SGBD minimal relațional spre unul complet relațional.

VFP este un sistem rapid, modularizat, flexibil, nu cere resurse de calcul foarte mari, îmbină programarea procedurală (prin limbajul propriu foarte puternic și ușor) cu cea descriptivă (prin programarea vizuală).

Ca SGBD relațional, VFP este unul dintre cele mai utilizate atât în lume cât si în țara noastră. El se recomandă pentru dezvoltarea aplicațiilor cu baze de date în instituții si întreprinderi mici si mijlocii pe microcalculatoare ca stații de lucru individuale sau conectate în rețea locală (LAN – Local Area Network). Faptul că VFP este unul dintre cele mai utilizate SGBD relaționale este demonstrat, printre altele de decizia Microsoft de a dezvolta acest produs în mod continuu, în condițiile în care firma avea deja un produs similar (ACCESS).
Prin facilitățile sale VFP este destinat tuturor categoriilor de utilizatori care vor să lucreze cu aplicații cu baze de date- Astfel, utilizatorii neinformaticieni au la dispoziție o gamă largă de generatoare (pentru ecrane, meniuri, rapoarte etc.), precum si asistentul Wizard. De asemenea, utilizatorii de specialitate (informaticienii) pot dezvolta programe (în limbajul propriu și în SQL) si aplicații (prin componentele DESIGNER, APPLICATION etc.). în sfârșit, administratorul bazei de date are la dispoziție instrumente oferite de VFP pentru asigurarea securității și integrității datelor (drepturi de acces, concurența la date, integritatea semantică a datelor etc.), pentru obținerea unor situații statistice, pentru refacerea bazei de date etc.

Un sistem de gestiune a bazelor de date, asa cum este Fox Pro, este utilizat pentru a realiza aplicații informatice cu baze de date.

2. SQL

Se pate afirma ca SQL a devenit, de o buna bucată de vreme, stindardul limbajelor din a IV-a generație. Nu există lucrări sau publicații în domeniul SGBD-urilor care să nu prezinte mecanismul de lucru al acestui limbaj sau ultimele produse/tendințe din lumea SQL. Impactul său este profund. Devenit un fel de esperando al limbajelor pentru baze de date, SQL are toate șansele de a nu cadea în desuetudinea esperando-ului propriu-zis, aceasta deoarece a fost altoit pe toate tipurile de SGBD-uri, de la cele dedicate microcalculatoarelor (PC), la cele care operează în medii distribuite/eterogene/client-server.

SQL este, pe de o parte, unul dintre „responsabili informații" noii apropieri a noninformaticianului de datele sale, iar pe de alta parte, pentru profesioniști, reprezintă nucleul dezvoltării aplicațiilor ce utilizează bazele de date.

Dacă încă din 1970, E.F. Codd sugera „adoptarea unui model relațional pentru organizarea datelor […] care să permită punerea la punct a unui sub-limbaj universal pentru gestiunea acestora, sub-limbaj care să fie, în fapt, o formă aplicată de calcul asupra predicatelor", momentul decisiv în nașterea SQL îl constituie lansarea proiectului System/R de către firma IBM, eveniment ce a avut loc în 1974.

Tot în 1974, Chamberlin și Boyce au publicat un articol în care este prezentat un limbaj structurat de interogare, denumit SEQUEL (Structured English as QUery Language). În 1975, Chamberlin, Boyce, King și Hammer redactează o lucrare dedicată sub-limbajului SQUARE, asemănător SEQUEL-ului, dar care utilizează expresii matematice și nu cuvinte din limba engleză. Autorii celor două studii au demonstrat că limbajele SEQUEL și SQUARE sunt complete din punct de vedere relațional. În 1976, o echipă de autori condusă de Chamberlin elaborează o nouă lucrare în care se face referire la SEQUEL 2, acesta fiind declarat limbaj de interogare al SGBD-ului System/R al firmei IBM.

În 1980, Chamberlin schimbă denumirea SEQUEL în SQL – Structured Query Language (Limbaj Structurat de Interogare), dar și astăzi mulți specialiști pronunță SQL ca pe predecesorul său. Don Chamberlin lucrează încă la IBM și publică, în continuare, lucrări legate de SQL și DB2.

Anii '80 au înregistrat apariția a o serie intreagă de lucrări dedicate SQL, care 1-au perfecționat și consacrat ca pe cel mai răspândit limbaj de interogare a BDR, prezent în numeroase „dialecte" specifice tuturor SGBDR-urilor actuale, de la DB2 la Microsoft SQL Server, de la Oracle la FoxPro și Access.

Încercând să răspundă solicitărilor privind standardizarea unui limbaj de lucru cu bazele de date, Institutul National American pentru Standarde (ANSI) a încredințat această sarcină comitetului X3H2 în anul 1982. Comitetul pentru baze de date X3H2 (unul dintre numeroasele informații tehnice ale X3) a fast și este format din experți independenți și din aproape toate firmele importante din domeniul bazelor de date.

Un standard nou începe cu o schiță, proiect de lucru (working draft) întocmit de comitet ( X3H2) și care este ameliorat până când membrii convin că este aproape finalizat. In această fază proiectul de lucru devine proiect al comitetului (committee draft), care este transmis comunității profesionale și firmelor pentru comentarii și propuneri.

Din 1982, rapid (în circa doi ani), au fost elaborate câteva versiuni ale standardului care insă devenise incompatibil cu dialectele SQL majore la acel moment, astfel încât a fost necesară reluarea lucrului pentru asigurarea unui minim numitor comun.

ANSI publică în 1986 standardul SQL ANSI X3.135-1986, standard ce utilizează, pentru reprezentarea sintaxei, forma Backus-Naur. Este un standard care se bazează, într-o mare măsură, pe „dialectul" SQL al IBM și se întinde pe aproximativ 100 de pagini. Organizația Internațională pentru Standarde (ISO) a adoptat propriul document, aproape identic cu ANSI SQL-86, pe care 1-a publicat în 1987 ca ISO 9075-1987 Database Language SQL.

SQL-86 definește comenzile de bază ale SQL, inclusiv pentru crearea de tabele și tabele virtuale (CREATE TABLE, CREATE VIEW), însă nu contine opțiuni de modificare a structurii sau ștergere (ALTER …/ DROP…) și nici comenzi pentru acordare și revocare de drepturi utilizatorilor (GRANT/REVOKE). Lipsa facilităților privind defmirea și asigurarea restricțiilor referențiale a generat discuții aprinse și critici vehemente, astfel încât rapid a fost publicat un set de specificații numit Integrity Enhancement Feature (elemente de ameliorare a integrității), prin care se pot defini chei primare și chei străine ca elemente componente ale schemei bazei de date.

La trei ani de la publicarea SQL-86, prin revizuirea și extinderea sa, se „naște" SQL-89, care mai este denumit și SQL-1 – ANSI X3.135-1989, respectiv ISO 9075:1989. Deși recunoscut ca fundament al multor SGBDR-uri comerciale, și SQL-1 și-a atras numeroase critici. În plus, variantele comercializate de diferiții producători, deși esențialmente asemănătoare, erau (și sunt) incompatibile la nivel de detaliu. În afară de setul de specificații mai sus amintit, SQL-89 a inclus și specificațiile pentru apelul comenzilor și funcțiilor SQL din limbaje-gazdă, precum COBOL, Fortran și C.

Pentru a umple golurile SQL-1, ANSI și ISO au elaborat în 1992 versiunea SQL-2, ANSI X3.135-1992 (Database Language SQL), respectiv ISO/IEC 9075:1992, specificațiile fiind prezentate la un nivel mult mai detaliat (dacă SQL-1 se întindea pe numai 100 de pagini, SQL-92 a fost publicat în aproape 600). Dintre numeroasele facilități aduse de SQL-92, merită amintite cu deosebire: joncțiunea externă (OUTER JOIN), atribute zi-oră și de alte tipuri, raportare standardizată a erorilor, un set standard de tabele din catalog (dictionarul de date), modificarea schemei bazei (DROP, ALTER, GRANT, REVOKE), SQL dinamic, modificări și ștergeri referențiale în cascadă, amânarea verificării restricțiilor, niveluri de consistență a tranzacțiilor etc.

Standardul SQL-92-definește trei niveluri de conformitate:

• Entry – intrare, de bază (opțiunile din SQL-89 corectate);

• Intermediate- intermediar (ce include aproximativ jumătate dintre facilități);

• Full – deplin.

Fiecare firmă își declară nivelul de conformitate al SGBD-ului în raport cu SQL-92. Spre exemplu, nucleul SQL din Oracle 8 este conform cu nivelul de bază (entry), dar, după declarațiile producătorului, prezintă multe elemente suplimentare specifice celorlalte trei niveluri superioare.

Certificarea nivelului de conformitate cădea, până nu demult, în sarcina unui organism independent, National Institute for Standards and Technology (NIST), care utiliza Federal Information Processing Standards (FIPS), FIPS PUB 127-2. Din 1997 însă, FIPS și-a declinat implicarea în activitatea de certificare.

Pe lângă ANSI, ale cărui standarde au cea mai largă audiență, mai există și alte organisme de standardizare SQL. X/Open este un grup de firme europene care a adoptat SQL ca nucleu al unei întregi serii de standarde menite să asigure realizarea unui mediu general pentru aplicații portabile, grefat pe sistemul de operare UNIX. IBM a avut un aport incontestabil la apariția și maturizarea SQL, find un producător cu mare influență în lumea SGBD-urilor, iar produsul său, DB2, este unul din standardele de facto ale SQL.

În 1989, un grup de producători de instrumente dedicate bazelor de date au format SQL Access Group, în vederea realizării conexiunilor dintre SGBDR-urile fiecăruia, pe baza unor specificații comune, din care un prim set a fost publicat în 1991 sub titulatura RDA (Remote Database Access). Specificațiile RDA n-au reușit să se impună pe piața SGBD-urilor. La insistentele firmei Microsoft, SQL Access Group și-a concentrat eforturile pentru elaborarea unei interfețe-standard pentru SQL. Pe baza unui set de propuneri înaintat de companie, în 1992, au rezultat specificațiile CLI (Call Level Interface). Având drept reper CLI, Microsoft elaborează și implementează în același an un set propriu, ODBC (Open DataBase Conectiviry), care a devenit standard în materie de interfață SQL pentru accesarea diferitelor baze de date.

Cel mai recent standard este SQL-3, care a fost publicat în cea mai mare parte în iulie 1999. Complexitatea superioară față de precedesor este sugerată și de numărul de pagini, aproape 2000 (față de 600 ale SQL-92). Scadența finalizării sale a fost repetat amânată.

Principalele orientări ale SQL-3 vizează transformarea acestuia într-un limbaj complet, în vederea definirii și gestionării obiectelor complexe și persistente. Aceasta include:

– generalizare și specializare,

– moșteniri multiple,

– polimorfism,

– încapsulare,

– tipuri de date definite de utilizator,

– suport pentru sisteme bazate pe gestiunea cunoștințelor,

– expresii privind interogări recursive și instrumente adecvate de administrare a datelor.

În 1997, organizația X3 a ANSI a fost redenumită NCITS – National Committee for Information Technology Standards, iar comitetul care se ocupă de standardizarea SQL se numește acum ANSI NCITS-H2.

Se poate spune că, o dată cu standardul publicat în 1999, SQL iese din sfera relaționalului și a normalizării relațiilor, așa cum au fost formulate de Codd. În orice caz, SQL continuă să evolueze, iar organismele care-i guvernează standardizarea sunt preocupate de întâmpinarea cerințelor pieței bazelor de date.

Obiectivul principal al SQL constă în a oferi utilizatorului mijloacele necesare formulării unei consultări numai prin descrierea rezultatului dorit, cu ajutorul unei aserțiuni (expresie logică), fără a fi necesară și explicitarea modului efectiv în care se face căutarea în BD. Altfel spus, utilizatorul califică (specifică) rezultatul, iar sistemul se ocupă de procedura de căutare.

Deși este considerat, în primul rând, un limbaj de interogare, SQL este mult mai mult decât un instrument de consultare a bazelor de date, deoarece permite, în egală măsură:

– Definirea datelor

– Consultarea BD

– Manipularea datelor din bază

– Controlul accesului

– Partajarea bazei între mai mulți utilizatori ai acesteia

-Menținerea integrității BD.

După Groff și Weinberg, principalele atuuri ale SQL sunt:

1. Independența de producător, nefiind o tehnologie proprietară

2. Portabilitate între diferite sisteme de operare

3. Este standardizat

4. „Filozofia" sa se bazează pe modelul relațional de organizare a datelor

5. Este un limbaj de nivel înalt, cu structură ce se apropie de limba engleză

6. Permite formularea de răspunsuri la numeroase interogări simple, ad-hoc, neprevăzute inițial

7. Constituie suportul programatic pentru accesul la BD

8. Permite multiple imagini asupra datelor bazei

9. Este un limbaj relațional complet

10. Permite definirea dinamică a datelor, în sensul modificării structurii bazei chiar în timp ce o parte dintre utilizatori sunt conectați la BD

11. Constituie un excelent suport pentru implementarea arhitecturilor client-server.

3. ACCESS

Access 2003, programul de gestiune a bazelor de date din Microsoft Office, oferă o utilizare mai ușoară și extinderea abilităților de a importa, exporta și de a lucra cu fișiere de date XML. Lucrul în Access 2003 este mai ușor, deoarece erorile uzuale sunt identificate și marcate, apoi vi se propun opțiuni de corectare a lor. De asemenea, o nouă caracteristică îi ajută pe dezvoltatorii de baze de date să identifice dependențele dintre obiecte.

Se pot utiliza bare de meniu proprii sau meniuri contextuale proprii în trei moduri

– Atașate de o formă sau de un raport. Microsoft Access afișează meniurile proprii la deschiderea formei sau la afișarea raportului în print preview.

– Drept un meniu contextual atașat unei forme, unui raport sau unui control dintr-o formă. Microsoft Access afișează un asemenea meniu la click dreapta pe formă, raport sau control.

– Ca o bară meniu globală, a aplicației. Microsoft Access afișează această bară proprie în toate ferestrele, cu excepția formelor sau rapoartelor care au propria bară definită.

Se pot utiliza una sau mai multe bare de unelte proprii într-o aplicație. Se creează barele de unelte necesare și se alege pentru afișare una dintre metodele următoare:

– Dacă aplicația are doar o bară de unelte utilizator, se va utiliza commanda Toolbars (din meniul View) pentru a o afișa; bara respectivă va apare de fiecare dată când se pornește aplicația.

– Dacă aplicația are bare diferite pentru forme sau rapoarte, se va specifica bara necesară în proprietatea Toolbar a formei sau raportului. Bara indicată se va afișa și ascunde împreună cu forma.

– Dacă sunt necesare mai multe bare de unelte proprii pentru o formă sau raport, sau dacă se dorește ascunderea/afișarea barelor predefinite, se va utiliza proprietatea Visible a obiectului CommandBar în Visual Basic sau acțiunea ShowToolbar în macro-uri.

– Dacă se dorește ca aplicația să afișeze doar barele proprii, se pot ascunde barele de unelte built-in prin comanda Startup (meniul Tools) și se deselectează boxa de control Allow Built-in Toolbars.

3.4. Tehnologii vizuale și de reprezentare grafică

In 1937, marele pictor spaniol Pablo Picasso uimea lumea cu capodopera sa fascinantă si dramatică: Guernica. Din fericire, astăzi nu mai e nevoie sa fim pictori extraordinari, înscriși în cataloagele de arta pentru a putea crea desene si alte documente grafice de mare calitate. Programele de reprezentare grafica moderne sunt suficiente. Printre aceste aplicații, OpenOffice.org Draw, Adobe Photoshop, face ca munca să fie mai creativa, mai ușoară și chiar mai interesantă.

Pentru designeri, ilustratori, fotografi și graficieni, pentru cei implicați în multimedia atunci când lucrează cu imagini scanate si în general pentru cei ce prelucrează imagini cu ajutorul computerului, apariția a tot mai multe programe de editare grafică a însemnat o îmbunătățire simțitoare muncii lor. Consecințele nu au constat numai în facilitățile oferite de această aplicație în sine, ci de industria ce s-a dezvoltat în spatele ei, aceea de producere a programelor adiționale, pe de o parte si de creiere de noi algoritmi pentru noi efecte care să poată fi aplicate asupra imaginilor digitale, pe de altă parte si de concurența pe care a creat-o în acest domeniu, concurență ce a dus si la dezvoltarea rapidă a altor aplicații de același calibru.

Practic astăzi nu putem concepe un sistem de calcul dirijat de un sistem de operare fără interfață grafică. Deși se concep în continuare atât sisteme de operare cât si limbaje de programare ce lucrează exclusiv în modul text, acestea se adresează unui număr restrâns de utilizatori, de cele mai multe ori specializați, pe o aparatură dedicată.

Folosirea mesajului vizual în locul mesajului scris este o abordare noua ce tinde sa acopere o arie din ce în ce mai întinsă în realizarea paginilor de web, si a diverselor tipuri de interfețe. S-a observat o creștere semnificativă a randamentului în operare, în momentul în care au fost introduse imaginile ca o completare a textului. Este vorba despre clasicele icon-uri. Firma Apple a introdus prima dată conceptul de icon la sistemele de operare mac-os prezente pe sistemele de calcul Macintosh. Această abordare a constituit pasul cel mai important în evoluția interfețelor utilizator. Imediat după apariția lui mac os, Microsoft a preluat fără prea multe ezitări ideea de la APPLE, și a dezvoltat interfețele grafice WINDOWS versiunile 3.x, urmate în 1995 de WINDOWS95, numele de cod CHICAGO. Din acel moment, Microsoft nu a mai produs nici o versiune de sistem de operare gen DOS. Mai mult de atât, sisteme de operare ce aveau tradițional un mod de lucru tip terminal text, cum ar fi versiunile de UNIX, au renunțat la modul text sau au completat sistemele cu interfețe grafice, generându-se astfel noțiune de XWINDOW. Acest mod de lucru, tipurile de operațiuni fundamentale ce pot fi executate în acest mod de lucru, au devenit standard în foarte scurt timp. Trăim practic în epoca de aur a tehnologiei. Deși ne este greu să avem o imagine de ansamblu asupra creșterii și dezvoltării hardware a tehnicii de calcul, în ce privește standardele interfețelor umane, noi, utilizatorii fără experiență și training deosebit. Paradoxal, dar utilizatorii de rând prin alegerile pe care le fac, prin feedback-ul pe care îl dau producătorilor de software reușesc să facă schimbări uneori radicale. Nu același lucru îl putem spune despre influențele pieței tehnicii de calcul asupra producătorilor. Chiar în acest moment, un observator fin, ar putea sesiza spre exemplu infiltrarea subtilă în modul de operare pe calculator a unei noțiuni absolut noi, necunoscută acum 1 an. Este vorba despre mouse gesture, ce s-ar putea traduce ca gesturi efectuate cu mouse-ul. Foarte puțini utilizatori ai internetului știu ca exista un browser de internet ce se numește Opera, și care permite realizara unor funcții elementare cum ar fi refresh, open în new window, back, forward, etc, prin simpla mișcare a mouse-lui. În momentul în care utilizatorul s-a familiarizat cu aceste operațiuni noi, ele devin o a doua natură, de multe ori încercând să le folosească și în alte aplicații inferioare din punct de vedere al tehnicii de programare, cum ar fi Internet Explorer, Mozilla, etc. Fără îndoială, aceste mici dezvoltări și tendințe vor deveni standard în mai puțin de 5 ani, le vom găsi în absolut toate aplicațiile vizuale sau nu, ca un mod obișnuit de operare.

Meniul

Meniurile sunt liste cu comenzi din care utilizatorul poate să aleagă. Ele oferă un mod convenabil și consistent de a grupa comenzi asociate după funcțiuni și un mod simplu de acces al utilizatorului. Anumite comenzi pot să determine afișarea unor submeniuri, pe diferite nivele de organizare. Există de asemenea meniuri contextuale (shortcut menus) care oferă o modalitate de grupare a comenzilor uzuale aplicabile în contextul limitat al unei acțiuni specifice.

Se pot asigura chei de acces pentru a permite afișarea imediată a unui meniu, ca și asignarea unor taste directe la comenzi. În plus, meniurile ocupă mai puțin loc decât barele de unelte (nu toate comenzile sunt afișate permanent).

Avantajul meniurilor este că oferă utilizatorului mai puțină informație la un moment dat și aplicația crește în claritate.

Barele de unelte conțin controale care permit executarea comenzilor des utilizate. Barele de unelte sunt adecvate pentru prezentarea atributelor individuale (cum ar fi bold, italic etc.), pentru comenzile care se pot reprezenta vizual (cum ar chenare, dimensiunile liniilor etc.) și pentru comenzile pentru care se dorește accesul printr-un simplu click. Barele de unelte rămân mereu vizibile și acest fapt conduce la o parcurgere mai ușoară pentru determinarea comenzii dorite. Dezavantajele includ necesitatea mouse-ului (controalele nu pot fi accesate din tastatură) și ocuparea spațiului de lucru în detrimentul documentului principal.

O bară de meniu este o bară așezată în partea superioară a ferestrei active și care afișează numele tuturor meniurilor care sunt permise în aplicație la un moment dat. Sistemul de meniuri este compus dintr-o mulțime de meniuri și câte o mulțime de intrări în fiecare meniu. Fiecare menu este fie un meniu, un submeniu sau un meniu contextual.

Astăzi aplicațiile contabile sunt cele mai multe structurate pe module cum ar fi: aplicații contabile pentru machintosh, pentru dos, pentru windows 95, 98, xp,2000, milenium, profesional. Ele sunt aplicații pentru imobilizării, pentru gestiune, pentru salarii, balanță și bilanț, venituri și cheltuieli. Bara de meniu este o bară așezată în partea superioară a ferestrei active și care afișează numele tuturor meniurilor care sunt permise în aplicație la un moment dat. Sistemul de meniuri este compus dintr-o mulțime de meniuri și câte o mulțime de intrări în fiecare meniu. Fiecare meniu este fie un meniu, un submeniu sau un meniu contextual

Organizarea submeniurilor se poate baza pe entitățile procesate (comenzi, clienți etc.) sau pe acțiunile suportate de entități (adăugare, editare etc.).

Există și meniuri pop-up sau verticale care nu sunt legate de bara de meniuri a aplicației și care se afișează în interiorul unei ferestre, în funcție de poziția cursorului în zona client a acesteia. O altă deosebire între aceste tipuri de meniuri privește modul de accesare al acestora, discutat în continuare.

Controalele care afișează meniuri sunt cunoscute drept controale pop-up

La orice bară de unelte, built-in sau proprie, se pot adăuga controale pop-up, aceleași ca la crearea meniurilor/submeniurilor. Această acțiune este un compromis acceptabil între modificarea unei bare de meniu și introducerea unui mare număr de butoane unelte.

Meniurile pop-up au fost introduse sistematic în versiunile pe 32 de biți ale lui Windows. Există unele aplicații Windows pe 16 biți care le folosesc, însă acest lucru nu este general valabil. Accesarea lor se face cu mouse-ul, prin click pe butonul din dreapta.

Meniurile sunt astăzi elemente nelipsite din interfața aplicațiilor. Meniurile sunt elemente de bază ale interfeței utilizator pentru aplicațiile grafice. De regulă, fereastra principală a unei astfel de aplicații are o bară de meniuri, cu ajutorul cărora se pot prezenta și accesa funcțiunile acesteia. Împreună cu bara de instrumente, toolbar-ul, meniurile reprezintă cea mai comodă modalitate de expunere și accesare a funcționalității unei aplicații, caracterizată în primul rând prin compactitatea sa.

Bara de meniuri apare imediat sub bara de titlu a ferestrei. Ea conține unul sau mai multe titluri de meniuri (sau pe scurt meniuri). Un astfel de titlu, care are numele dat de regulă printr-un singur cuvânt, are menirea de a grupa funcții înrudite, cunoscute sub numele de elemente de meniu. Spre exemplu, aproape toate aplicațiile standard din Windows posedă în bara de meniuri titlurile File și Help. Primul dintre acestea conține funcțiile legate de lucrul cu fișiere (deschiderea, salvarea, schimbarea numelui, imprimarea unui fișier), iar cel de al doilea prezintă cartea de vizită a aplicației (elementul About), tabla de materii a facilității de help on-line (Contents), respectiv indexul elementelor cuprinse în sistemul de asistență (Index).

Fiecare element de meniu are un nume (titlu) care sugerează funcționalitatea sa. Elementele de meniu pot să reprezinte comenzi, bare de separare și titluri de submeniuri. Elementele unui meniu sunt statice și dinamice. Elementele statice sunt cele prevăzute la proiectarea meniului, ele fiind afișate în ordinea prevăzută acolo. Un meniu poate conține și elemente dinamice. Luând ca exemplu editorul de texte Microsoft Word, putem găsi astfel de elemente dinamice în meniul File (lista ultimelor fișiere editate) sau în meniul Window (lista fișierelor deschise, Word fiind o aplicație MDI). Ca regulă, partea dinamică a unui meniu este separată de partea sa statică prin bare de separare.

Meniurile și elementele de meniu au ca atribute importante vizibilitatea și accesibilitatea. Dacă un meniu (submeniu) nu este vizibil, atât el cât și elementele sale nu se afișează. Accesibilitatea se referă la răspunsul aplicației, la selectarea unui meniu sau element de meniu. Un meniu sau element de meniu este activabil dacă selectarea sa provoacă executarea funcțiunii specifice acestuia. Invers, dezactivarea unui meniu sau element de meniu inhibă executarea funcțiunii specifice, când acesta este selectat

Submeniurile permit organizarea meniurilor pe nivele. Ele sunt utile când bara de meniuri s-a umplut deja sau când se dorește o mai bună structurare a elementelor (prea numeroase ale) unui meniu. Abstract vorbind, fiecare meniu are o structură arborescentă, în care rădăcina este reprezentată de titlul meniului din bara de meniuri, nodurile interioare sunt submeniurile, iar frunzele sunt celelalte elemente ale meniului sau submeniurilor, adică comenzile sau separatorii. Vizual, titlul unui submeniu are ca sufix o săgeată spre dreapta, fapt ce indică expandarea acestuia. Acest mod de organizare permite mărirea considerabilă a numărului de funcții distincte pe care o aplicație le poate expune în meniul său. Totuși, se recomandă să nu se folosească mai mult de 4-5 nivele de meniuri, deoarece scade gradul de confort al utilizatorului în găsirea unui anumit element: cu cât sistemul de meniuri este mai plat, cu atât utilizatorul se simte mai confortabil în folosirea lui. Referindu-ne la editorul Microsoft Word, trebuie să remarcăm că sistemul său de meniuri este în întregime plat, neexistând nici un submeniu între elementele meniurilor sale.

Implicit, forma aplicației prezintă numai titlurile din bara de meniuri. În momentul în care este selectat un titlu, acesta se expandează (sau se derulează, de unde și numele de meniu derulant, în engleză pull-down menu), prezentându-și elementele sale. Meniurile derulante sunt legate de bara de meniuri, titlul lor rămânând vizibil și la expandarea lor, în aceeași locație a barei, pe când elementele sunt afișate într-o fereastră poziționată imediat sub titlu. Un alt tip de meniu este meniul sistem (denumit așa în versiunile anterioare lui Windows 95), al cărui nume a fost schimbat în meniul ferestrei (engl. window menu), care apare sub forma unei casete în partea stângă a barei de titlu a ferestrei, respectiv sub forma unui icon.

Accesarea meniurilor derulante se poate face cu mouse-ul sau cu tastatura. Folosirea mouse-ului presupune deplasarea cursorului pe denumirea titlului de meniu și apăsarea butonului stânga (click).

Tasta de accesare este litera subliniată din titlul meniului. Există o diferență între accesarea meniurilor și accesarea elementelor acestora, care este foarte evidentă mai ales în cazul editoarelor de texte. La acestea, tastatura este folosită pentru a introduce text, prin urmare este nevoie de o tastă specială (Alt) care să activeze bara de meniuri. După apăsarea acestei taste, accesarea unui titlu de meniu se face prin simpla apăsare a tastei de accesare a acestuia. În cazul accesării elementelor de meniu nu mai este necesară apăsarea tastei Alt deoarece meniul este deja activat, ci doar apăsarea tastei de accesare.

Prescurtările se folosesc de obicei pentru elementele de meniu și permit execuția funcțiunii acestora fără a recurge la meniu. Ele sunt realizate de obicei prin combinații de taste funcționale (Ctrl, Alt, Shift, F1-F12) cu taste obișnuite sau funcționale. Spre exemplu, deschiderea unui fișier (elementul de meniu File/Open) în Word are ca prescurtare combinația de taste Ctrl/O (se ține apăsată tasta Ctrl și se apasă litera O), verificarea corectitudinii scrierii (elementul Tools/Spelling) are ca prescurtare tasta F7, Ctrl/R pentru creare document, sau Ctrl/T pentru operațiunea contabilă ștornare

Odată ce meniul este accesat, elementele sale se expandează. Pentru a selecta un element al meniului, se deplasează cursorul mouse pe el sau se apasă tasta de accesare prezentă în titlul său. Dacă elementul este o comandă, atunci un click mouse pe el are semnificația lansării în execuție a comenzii respective. În cazul submeniurilor apare însă o diferență de comportament între versiunile mai vechi de Windows (până la 3.1 și 3.11) și cele mai noi (pe 32 de biți): în versiunile vechi este nevoie de un nou click pentru a expanda submeniul, pe când în versiunile noi acesta se expandează automat când cursorul mouse este poziționat pe el. Expandarea submeniului se face relativ la poziția acestuia ca element al meniului din care face parte.

3.5. Produse program

1. Caracterizare generală a produselor program

Una din marile facilitați ale microcomputerelor este soft-ul existent pentru creșterea productivității personale. Pentru personale implicate în activitatea managerială apar facilități noi în ceea ce privește redactarea de documente prin procesoare de text, calcule manageriale prin procesoare de tabele sau chiar programe care permit crearea de imagini care pot fi tipărite sau prezentate online.

Produsele program sunt componentele software-ului . Orice produs program este constituit din :

– programul propriu-zis (codul sau instrucțiunile);

– datele asociate prelucrărilor prevăzute în program;

– documentația asociată produsului.  

Produsele program (produse software) sunt asemănătoare produselor rezultate dintr-o activitate de producție tradițională, ele trecând prin etapele de analiză, proiectare, realizare, testare, experimentare și utilizare. Deosebirea constă în faptul că produsul program rezultă dintr-o activitate intelectuală și sunt destinate pentru a pune în valoare produse de tip calculator sau echipament, care funcționează pe bază de instrucțiuni (program). Considerând ca esențial raportul dintre utilizator și mașină, produsele program se pot stratifica în următoarele categorii (figura nr. 3.1).

Figura nr. 3.1. Stratificarea produselor program

1. Sisteme de operare – programe de bază, cu caracter universal; un sistem de operare este o colecție de elemente software care controlează execuția programelor și furnizează servicii altor componente ale software-ului

2. Extensii ale sistemelor de operare – sunt sisteme de operare cu caracter dedicat, care asigură, la nivelul echipamentelor, facilități speciale cerute numai de anumite aplicații; ca exemplu, amintim sistemele de operare pentru rețele de calculatoare, mesagerie electronică, teleconferințe, sisteme de operare pentru conducere de procese tehnologice etc.

3. Sistemele de gestiune a bazelor de date (SGBD) – sunt sisteme de programare pentru gestiunea datelor dintr-o bază de date, care asigură independența programelor față de modul de structurare a datelor, o redundanță minimă în memorarea acestora precum și timp minim de răspuns la solicitările utilizatorilor

4. Produse program orientate pe metodă sau model matematic – sunt produse program de tipul bibliotecilor de (sub)programe matematice, pachete și sisteme de programe pentru rezolvarea unor clase de aplicații ce au la bază același model sau metodă matematică etc.

5. Produse program orientate pe domenii sau pe specificul domeniului de aplicație – sunt produse destinate rezolvării aplicațiilor din diferite domenii de activitate umană (industrie, agricultură, transporturi, sănătate etc.)

6. Instrumente pentru realizarea produselor program – sunt entități software care prelucrează / acționează asupra altor entități software, fie ca instrumente de programare, fie ca o componentă transparentă a sistemului de programare sau a sistemului de operare. Ele pot fi simple instrumente dispersate sau integrate în medii de programare, sisteme de dezvoltare complexe, produse de tip CASE (Computer Aided Software Engineering).

 După cum se observă din figura 1.1, instrumentele pot opera asupra tuturor componentelor clasificării date și ele se regăsesc la orice nivel al piramidei. De asemenea ele constituie calea prin care componentele de nivel superior (de exemplu cele de nivel 4 și 5) folosesc facilitățile oferite de cele de nivel inferior. Produsele program orientate pe metode /domenii (categoriile 4 și 5) formează software-ul de aplicație. Ele sunt ușor de utilizat, au o structură modulară (care le conferă un grad înalt de flexibilitate în implementare precum și facilități de extindere și modificare) și dispun de documentație adecvată sub formă de manuale de prezentare, utilizare și operare.

 Precizăm faptul că același produs program poate fi clasificat atât după domeniul de aplicație în care este utilizat cât și după metoda / modelul pe care se bazează.

 Caracteristicile generale întrunite de produsele program orientate sunt:

1. generalitate – produsul program rezolvă toate problemele din clasa respectivă;

2. eficiența algoritmului – durata execuției să fie mică iar memoria internă utilizată să fie redusă;

3. parametrizare completă – parametrii algoritmului să fie sub controlul utilizatorului;

4. independență între intrări și ieșiri;

5. portabilitate – produsul să poată fi implementat pe diferite tipuri de calculatoare fără modificări prea mari;

6. robustețe, siguranță în execuție – dispun de o bază matematică solidă, convergența algoritmului să fie demonstrată etc.;

7. fiabilitate ridicată – numărul de erori în faza de execuție să fie foarte mic.

 Utilizarea produselor program orientate prezintă următoarele avantaje:

a) reducerea efortului și costului realizării programelor / sistemelor informatice;

b) reducerea timpului total de implementare a aplicațiilor / sistemelor;

c) reducerea erorilor în fazele de implementare și execuție;

d) asigură o legătură directă om-mașină;

e) asigură performanțe de timp de calcul și precizie.

 Dintre dezavantaje amintim: numărul mare de instrucțiuni, slaba eficiență sub aspectul utilizării echipamentelor de calcul, documentație deficitară etc.

Elementele constitutive ale software-ului de aplicație sau al produselor program orientate pot fi de următoarele tipuri: programe, module, pachete / sisteme de programe, biblioteci de (sub)programe etc.

 Programul este o combinație de instrucțiuni de calcul și definiții de date care permit calculatorului să execute calcule și funcții de control; programul reprezintă deci codificarea într-un limbaj accesibil mașinii sau într-un limbaj de nivel înalt a unor algoritmi sau a unor funcții de prelucrare a informației; programul constituie o unitate de sine stătătoare care interacționează doar cu sistemul de operare și lucrează cu date de intrare / ieșire proprii.

 Modulul (la nivel de program) este un element de structură al programului, rezultat din divizarea acestuia în părți disjuncte, astfel încât fiecare parte să aibă independența funcțională, iar interacțiunea dintre părți să fie minimă. Modulul este caracterizat de următoarele elemente: funcția, logica, interfața și ponderea / tăria modulului. Menționăm că termenul de modul este utilizat la orice nivel în ierarhia sistem informatic, subsistem, aplicație, program, modulele unui sistem fiind subsistemele, ale unui subsistem fiind aplicațiile, ale unei aplicații fiind programele. Modularitatea la nivel de programe se numește micromodularitate. Pachetul / sistemul de programe reprezintă o mulțime de programe / module, constituită într-o structură de tip liniar, arborescent sau rețea, care rezolvă izolat sau împreună probleme de un anumit tip, aparținând unei aceleași clase de probleme.

Bibliotecile de (sub)programe sunt colecții de (sub)programe care rezolvă probleme dintr-o anumită clasă și sunt folosite de programatori ca instrumente de dezvoltare a aplicațiilor, obținând astfel un înalt grad de standardizare și modularizare. Subprogramele nu efectuează operații de intrare / ieșire, datele și rezultatele fiind transmise prin listă de parametrii sau zonă comună.

 Orice program (figura nr. 3.2) este compus din trei părți principale: date, algoritm și structură. Interacțiunea acestora este prezentată în figura nr. 3.3. Algoritmul specifică un set de operații ce se aplică asupra mulțimii datelor, rezultând la intersecția acestor două parți, operații de intrare / ieșire, operații logice, atribuiri, etc.

 Structura programului definește pe mulțimea datelor diferite tipuri de structuri de date necesare prelucrărilor cuprinse în algoritm.

Figura nr. 3.2. Părți componente ale unui produs program

 De asemenea structura programelor induce asupra algoritmului diferite tipuri de structuri fundamentale de control.

Figura nr. 3.3. Interacțiuni între părțile unui program

2. Aspecte legislative privind protecția produselor program

Protecția produselor program a fost reglementată prin “Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, aprobată în februarie 1996. Această lege definește obiectul și conținutul dreptului de autor, având o serie de dispoziții speciale referitoare la produsele software. Astfel, obiectul dreptului de autor îl reprezintă operele originale de creație intelectuală, indiferent de modalitatea de creație, modul și forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor.  Conținutul dreptului de autor: autorul are dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea integrală sau parțială, difuzarea, transmiterea prin fir, cablu, fibră optică, accesul public la bazele de date, dacă ele sunt protejate, utilizarea, închirierea, împrumutul originalului sau a copiilor. Prin contractul de închiriere autorul permite folosirea pe un timp determinat a originalului sau a copiilor.

 Durata dreptului de autor – tot timpul vieții autorului și se transmite prin moștenire pe o durată de 50 ani.

 Dispoziții speciale referitoare la protecția produselor program:

1. Protecția programelor pentru calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicație și sistemele de operare, exprimate în orice limbaj (cod sursă sau cod obiect), materialul de concepție pregătitor și manualele

2. Nu sunt protejate ideile, procedeele, metodele de funcționare, conceptele matematice și principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program, inclusiv cele care stau la baza interfețelor

3. Autorul are dreptul exclusiv de a realiza și de a autoriza:

– reproducerea permanentă sau temporală, integrală sau parțială a unui program, prin orice mijloc sau formă

– traducerea, adaptarea, rearanjarea și alte transformări ale unui program precum și reproducerea acestor transformări, fără a prejudicia drepturile persoanei care face transformările

– difuzarea originalului sau a copiilor, sub orice formă, inclusiv prin închiriere

4. Drepturile asupra programelor create de unul sau mai mulți angajați, ca atribuții de serviciu sau după instrucțiunile celui care angajează, aparțin acestuia din urmă.

5. Prin contractul de utilizare al unui program

–  Utilizatorul are dreptul neexclusiv de utilizare a programului

– Utilizatorul nu poate transmite dreptul de utilizare unei alte persoane

– Cesiunea dreptului de utilizare al unui program nu implică transferul dreptului de autor asupra acestuia

– Utilizatorul autorizat are dreptul de a realiza copii de arhivă sau de siguranță fără acceptul autorului

6. Reproducerea sau traducerea codului program pentru interoperabilitate cu alte programe trebuie autorizată de titularul dreptului de autor dacă

– Actele de reproducere sau traducere sunt realizate de o persoană care deține dreptul de utilizate a unei copii a programului

– Informațiile necesare interoperabilității nu sunt ușor și rapid accesibile

–  Actele se limitează la părți din program

7. Informațiile necesare interoperabilității

–  Nu pot fi utilizate în alte scopuri decât pentru realizarea acestora

–  Nu pot fi comunicate altei persoane

– Nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea sau centralizarea a unui program a cărui expresie este fundamental similară

 Se sancționează cu amendă sau închisoare următoarele fapte:

– Accesul public la bazele de date care conțin sau constituie opere protejate, fără autorizarea titularului dreptului de autor

– Însușirea fără drept a calității de autor

– Fără autorizarea titularului dreptului de autor se:

– Reproduce, difuzează, comercializează programe

– Pune la dispoziția publicului, prin vânzare, a mijloacelor tehnice destinate neutralizării dispozitivelor de protecție a programelor

 Beneficiază de protecție prin lege și programele create anterior intrării în vigoare a acestei legi.

3. Criterii de alegere a produselor program și evaluarea performanțelor acestora

 La alegerea unui produs program se iau în considerare cerințe ca:

Dimensiunea maximă a problemei ce trebuie rezolvată în raport cu dimensiunea maximă planificată de produsul program.

Resursele (configurația) sistemelor de calcul necesare implementării produsului program în raport cu resursele configurației sistemului la care are acces utilizatorul.;

Flexibilitate, ușurința în vehicularea datelor de I/E, modul de înțelegere (învățare) a utilizării produsului program și de interpretare care să conducă la un anumit număr redus de rulări cu erori;

Costurile implicate de utilizarea curentă și de menținere în exploatare să se situeze la nivele care să nu afecteze negativ eficiența economică a unității beneficiare;

Produsul program să poată incorpora noi componente pentru funcții de prelucrare identificate ulterior și/sau să poată fi adaptat tehnicilor de prelucrare ce corespund dezvoltării ulterioare a configurației sistemului de calcul;

Nivelul de tratare a erorilor să conducă la reducerea numărului de rulări incomplete ale produsului program; produsul poate pune în evidență totalitatea erorilor existente în date, poate realiza corectarea sau ignorarea unora din acestea, iar mesajele de eroare trebuie să stabilească cât mai exact locul, cauza și modalitățile de eliminare a erorilor;

Nivelele de fiabilitate și mentenabilitate trebuie să fie astfel dimensionate încât ponderea erorilor ce necesită modificarea de secvențe în program să fie cât mai redusă;

Implicațiile algoritmului utilizat în realizarea produsului program asupra preciziei, vitezei, consumului de resurse.

Criteriile de alegere sunt după cum rezultă din cele semnalate anterior, strâns legate de caracteristicile de calitate, asigurate în toate etapele de elaborare a produsului program. Vom aminti că putem vorbi, ca în cazul oricărui produs, de calitatea la elaborator și calitatea la beneficiar sau de calitatea procesului de realizare și calitatea produsului final.

Gestionarea unică a produselor program are menirea de a selecta după criteriul performanței și de a generaliza implementarea lor. În același timp cererile formulate de beneficiar au ca efect perfecționarea produselor program existente și influențează lansarea în realizare de noi produse program.  

Din punct de vedere al beneficiarului evaluarea performanțelor și limitelor unui produs program presupune examinarea unor elemente cum sunt: configurația minimă (maximă) necesară implementării; necesarul de memorie internă pentru program sau corelația dintre elementele care definesc dimensiunile problemei în raport cu disponibilul de memorie internă; precizia pe care o pot avea rezultatele în raport cu durata rezolvării problemei; opțiuni pentru obținerea rezultatelor intermediare; modul de tratare al erorilor; nivelul fiabilității produsului program etc.

CAPITOLUL IV.
E-CONTABILITATE

Volumul de informații creat, prelucrat și transmis la nivelul organizației economice actuale este atât de mare încât nu mai putem concepe o astfel de activitate fără exploatarea unor soluții informatice. Au apărut astfel noi funcții în nomenclatorul de funcții, alte entități organizatori la nivel de organigramă, alte reguli și procese la nivel de proceduri specifice etc.

Motorul acestor transformări la nivel de societate este Internetul, care constituie atât cauză cât și efect al globalizării și a tot ce decurge ca transformări ale societății în ansamblu și al societății economice în particular.

Era astfel imposibil ca organizația prin funcțiile sale specifice să nu să se adapteze la noile cerințe ale noii societăți. Dacă pentru o serie de funcții, și aș aminti aici funcția de marketing, care sunt mai „liberale” au putut să se adapteze mult mai ușor funcția contabilă care trebuie să recunoaștem este poate cea mai rigidă și are un grad mai scăzut de adaptare la noi condiții, fiind un sistem strict reglementat, a făcut mai greu trecerea în mediul Internet.

Concret Internetul a constituit o sursă de documentare, o infrastructură comunicațională și mai puțin un mediu de dezvoltare a noi aplicații contabile. Cu timpul când accentul s-a pus pe prelucrare distribuită Internetul prin serviciile pe care le utilizează a constituit un model de organizare datorită protocoalelor folosite a rețelelor locale în primă fază și mai apoi a Intraneturilor organizaționale.

4.1. Internetul – motorul globalizării

A vorbi despre societatea informațională înseamnă fără îndoială a vorbi în primul rând despre internet. O istorie a transmiterii informației cuprinde câteva etape majore: transmiterea informației de la persoană la persoană, comunicarea prin scris, apariția tiparului, apariția telefonului, radioului, televiziunii și industriei filmului, a computerelor și, în sfârșit, apariția rețelei de rețele care este INTERNETUL.

La originea internetului se află cercetările demarate în 1969 de către departamentul “proiecte avansate” al armatei americane, denumit ARPA, care a realizat interconectarea computerelor din laboratoarele de cercetare intr-o rețea cunoscută sub numele de Arpanet. Din varianta sa de început, internetul de azi nu mai păstrează decât conceptul de transmisie a informației sub formă de pachete. Primele demonstrații cu această rețea au avut loc în 1971. Ulterior au apărut și alte rețele similare, dar care reprezentau comunități izolate. Abia în 1973 se va realiza interconectarea acestor rețele separate prin impunerea unui limbaj comun care să fie descifrat și care să permită trimiterea și recepționarea pachetelor în rețea. Proiectul internet a mai necesitat apoi definirea limbajului comun, esența acestuia fiind acum cunoscută sub numele de protocolul “Internet IP” și protocolul de control de transmisie TCP. Primele versiuni ale acestora au fost publicate în 1978 iar finalizarea a avut loc in anul 1981.

Creatorii rețelei internet, oricare ar fi fost justificările lor, au avut ca idee crearea unei rețele descentralizate prin eliminarea oricărui punct central a carui distrugere să însemne și dispariția rețelei. Urmărindu-se acest deziderat, toate rețelele cooperează, toate sunt egale. Democrația a dominat spațiul virtual încă de la început, eliminând astfel greșelile din lumea reală. În internet nu există monopoluri de tip național sau regional. Fiecare furnizor este independent și dependent de alții în același timp. Fiecare are interesul de a-și dezvolta propria rețea cât mai bine, dar și de a se interconecta. Fără a exista o autoritate care să controleze traficul, există o solidaritate interesată de a menține conectivitatea globală.

Cu siguranță, cel mai fascinant aspect al internetului îl constituie ideea de libertate: libertatea cunoașterii, a informațiilor, a schimbului de opinii. Internetul reprezintă azi cel mai deschis și democratic sistem de comunicare. Ofertantul de rețea pune la dispoziție numai căile de comunicare, suportul. Ei nu pot să influențeze cosiderabil ansamblul de opinii și informații din rețea.

Internetul este o structură mereu crescândă de dimensiuni gigantice, necontrolabile, nesupravegheabilă. Expeditorii și adresanții rămân relativi anonimi, mesajele se criptează și devin ilizibile pentru autorități. Internetul se întinde peste granițe și evident se pune problema unei forme de cenzură. Ce se poate face și ce nu se poate face în rețea? Unde intervine statul, guvernul și care este rolul acestuia în protecția cetățenilor și companiilor din rețea ?

Mobilității personale, caracteristica societății industriale, i se asociază mobilitatea spirituală cu ajutorul accesului la informații prin intermediul rețelelor. Internetul este unul dintre mijloacele prin care omul modern poate scutura jugul birocrației. Informația transmisă prin internet traversează granițele și împiedică statele să guverneze prin autoritate, minciună și manipulare. Propaganda nu mai are forța din perioada dominației radioului și televiziunii.

În termeni practici, pentru a pătrunde în orizonturile deschise de gigantica poartă a internetului, calculatorul personal « comunică » simultan cu un alt calculator sau cu milioane de calculatoare din lume. Zeci de mii de retele pretutindeni pe globul pământesc se interconectează, schimbând informații intre ele; milioane de oameni folosesc acest sistem în fiecare zi. Internetul este o adevarată casetă cu surprize. Unii spun că este ca și cum ai avea pe statul de plată peste 30 de milioane de consultanți, în toate domeniile imaginabile, și pe care nu trebuie să îi plătești. Poți să cauți raspunsuri la orice întrebare posibilă, să trimiți mesaje și documente oriunde în lume într-o secundă (poșta electronică sau e-mail), poți să îți faci cumpărăturile pe alt continent, să asculți muzică, să vizitezi galerii de artă, să citești cărți, să stai de vorba în timp real cu oameni din toate colțurile lumii, pe orice subiect, să afli ultimele știri din lume în orice limbă, să joci jocuri, să obții software gratuit, să te implici pe piața bursieră, sau doar să pierzi vremea navigând printr-o lume de culori, imagini și sunete.

Internetul este un instrument de afaceri valoros, pentru corespondența zilnică, pentru promovarea produselor și serviciilor, devenind, pe zi ce trece, parte integrantă a afacerii, ca telefonul sau faxul.

4.2. Întreprinderea modernă

În momentul de față există o multitudine de factori ce impun intreprinderii un comportament agitat pentru supraviețuire conomică. Între acești factori enumerăm pe cei mai importanți: tehnologiile informaționale, schimbările politice, schimbările din mentalitatea clienților, interesele diferitelor organisme profesionale și sindicale, terorismul international etc.

Totuși, în drumul spre modernitate întreprinderea actuală constituie teatrul de desfășurare a operațiilor de tranziție către viitoarea societate global informatională. Motivul ce stă la baza acestei afirmații este destul de simplu, în sensul că tehnologiile informaționale, înainte de a fi aplicate în practică, trec succesiv prin stadiile de cercetare și implementare. Dar înainte de toate cercetarea necesită fonduri care provin în esență din sectorul productiv al țărilor angrenate în acest proces. Există și situații când activitatea de cercetare aduce fonduri în urma vânzării rezultatelor cercetării intreprinderilor din domeniul productiv. Cu alte cuvinte, se sesizează o spirală evolutionistă a cercetării și aplicării tehnologiilor informatice, astfel încât este foarte greu să se precizeze după parcurgerea unui număr de spirale care este latura determinată și care este determinantă.

În tot acest labirint factorial și informational întreprinderea este obligată să se modernizeze, ba mai mult pe aceste idei moderniste se creează întreprinderi „gata modernizate”, adica întreprinderi care acum 20-30 de ani nici nu se punea problema să existe. De exemplu întreprinderile furnizoare de internet, care acum 20 de ani nu existau, dar care acum sunt suportul unei încrengături de noi întreprinderi moderne: de la publicitate la comert electronic, de la afaceri personale la servicii de outsourcing prestate marilor companii.

Dacă întreprinderile existente trebuie sa accepte să supravietuiască în acest mediu global informational, este important de știut care sunt caracteristicile pe care trebuie să le aibă, pentru ca procesul de modernizare să fie eficient. În urma studierii atente a unui volum însemnat de întreprinderi și coroborarii rezultatelor cu tendințele viitoarei societăți global informaționale am ajuns la urmatorul set de caracteristici principale pentru viitoarea întreprindere: flexibilitate, deschidere, receptivitate la integrare și la globalizare și inteligism1.

În urma celor prezentate mai sus, putem spune că întreprinderea reprezintă un sistem deosebit de complex cu componente funcționale diverse, aflate într-o interdependență continuă, reprezentate în mod unitar în raport de mediul economic.

Consider deosebit de important pentru demersul acesta că trebuie discutat pe scurt care sunt principalele tehnologii informaționale care conduc întreprinderile spre modernitate iar societatea spre globalizare.

a. Internet-ul. Trebuie reținut de la bun început că principala tehnologie informațională a viitoarei societăți o reprezintă internet-ul. Definit ca o rețea a tuturor rețelelor, acesta a revolutionat și a dinamizat toate activitățile economice dintr-o intreprindere și a stat la baza altor tehnologii informatice. În esență acesta are la bază rețele de calculatoare dispersate la nivel mondial în toate colțurile lumii, rețele care comunică între ele prin intermediul unui protocol (internet protocol – IP) ușor de recunoscut indiferent de tipul echipamentelor (calculatoare) și de sistemul de operare utilizat.

Iată câteva aplicatii care s-au dezvoltat pe baza internet-ului: intranet-ul în sine, extranet-ul, groupware-ul, EDI2 internet, poșta electronică, e-marketing, e-learning, discuții pe internet (forumuri, grupuri de întâlniri, grupuri de știri), chat (discuții în timp real), comerț electronic (e-commerce cu următoarele modele de afaceri: magazin electronic (e-shop), aprovizionare electronică (e-procurement), licitație electronică (e-auction), supermagazinul electronic (e-mall), piața unui terț (Third Party Marketplace), comunități virtuale (Virtual Communities), conectări la distanță, telefonie, videoconferințe, universuri virtuale, captare de programe radio-tv, biblioteci digitale etc.

b. Recunoașterea optică a caracterelor (Optical Character Recognition). Această tehnologie este utilizată în operațiile de digitizare a datelor de tip text. În scop comercial această tehnologie se folosește pe scară largă în magazine la citirea codurilor de bare de pe diferite produse. În felul acesta se află informații cu privire la denumire, preț, raion de vânzare, taxele aferente (TVA, accize etc.), termen de valabilitate, producător etc. Dacă la aceste informații adăugăm data vânzarii, casa și vânzătorul, precum și cumpărătorul, atunci obținem o imagine completă asupra actului de vânzare-cumpărare. Toate aceste informații se transferă serverului central pentru înregistrare contabilă, pentru luarea unor decizii etc.

c. Bancomatele (Automat Teller Machine – ATM) reprezintă tehnologia informatică și de comunicații prin care cardul bancar este identificat și poate fi folosit pentru retragerea unei sume de bani sau efectuarea unor plăți în conturi predefinite (telefonie, utilități, magazine).

d. Sistemele electronice de realizare a întâlnirilor. Prin intermediul acestei tehnologii se facilitează întâlnirea virtuală a membrilor unei comunități sau unei echipe cu diferite prilejuri între care: conferințe, luarea unei decizii, simple discuții video etc. Această tehnologie constă în digitizarea secvențelor audio și video, compresia, criptarea, transmiterea, decriptarea, decompresia și vizualizarea acestora cu o viteză foarte mare folosind infrastructura de bază – INTERNET-ul.

e. Gestiunea electronică a documentelor și lucrul în medii colaboraționiste (groupware). Prezentăm cele doua tehnologii informatice și de comunicații în același grup, deoarece lucrul în medii colaborationiste presupune lucrul cu documente în format electronic (creat sau digitizat prin scanare) folosind un soft special care contine absolut toate componentele pentru lucrul de birou la care se adauga și componenta de transmitere co-echiperilor (poșta electronică, gestionar de documente).

f. Inteligența artificială și aplicațiile ei. Această tehnologie informatică reunește un mănunchi de aplicații ce vor cunoaște o extindere deosebit de mare în viitorul apropiat. În categoria aplicațiilor specifice inteligenței artificiale sunt incluse: sistemele inteligente, recunoașterea formelor, recunoașterea și întelegerea vorbirii, robotica, rezolvatoarele generale de probleme, învatamântul asistat de calculator și prelucrarea limbajului natural.

g. Sistemele multimedia. Această tehnologie reprezentă acea configurație informatică minimală prin intermediul căreia se pot achiziționa, prelucra, stoca și transmite date/informații multimedia (text, sunet, voce, imagini, video si animații) prezentate, de cele mai multe ori, sub formă animată conform unei ordini predefinite (inclusiv suprapuse) în vederea asigurarii comunicării. În cadrul unui sistem multimedia toate datele prelucrate trebuie să fie de natură digitală, chiar dacă acestea au fost preluate/redate sub forma analogică din/în periferice corespunzătoare. Atunci când discutăm de un sistem multimedia avem în vedere două componente majore: componente hard digitale și analogice și componente soft.

h. Alte tehnologii informaționale. Încadrăm aici toate tehnologiile moderne de proiectare asistață de calculator, semnatură digitală pentru care și în România s-a adoptat legislația în domeniu, așa-zisele tehnologii calme, teleprezența la locul de muncă, calculatoarele web, microsistemele etc.

4.3. Contabilitate OnLine în România

Există mai multe forme prin care funcția contabilă s-a adaptat la noile tehnologii informaționale. Astfel pe de o parte este folosit Internetul ca infrastructura comunicațională care permite exploatarea unor produse program financiar-contabile dezvoltate după tehnologia client-server, adică o prelucrare distribuită iar pe de altă parte Internetul, mai ales prin avantajele oferite de Internet 2.0. ca un spațiu virtual ce permite interconectarea diverselor categorii de specialiști din domeniu, oferind acces gratuit la anumite aplicații sau la costuri net inferioare celor generate de angajarea unui contabil.

Dezavantajele apelării la astfel de soluții sunt cele legate de aspectele de securitate datorită gradului ridicat de vulnerabilitate a confidențialității anumitor informații.

La o simplă căutare în motorul Google pe baza expresiei contabilitate online, rezultatul este de 3.530.000 de referințe la nivelul site-urilor din România.

Cele mai multe servicii oferite sunt din categoria contabilității online, realizându-se o formă particulară a distribuirii prelucrării și stocării datelor. Astfel clientul nu mai este nevoit să dețină decât un calculator care să-i permită accesul la Internet (se poate „ține” contabilitatea și dintr-un InternetCafe). Modul se lucru este foarte simplu adresându-se unor persoane care nu au cunoștințe deosebite în exploatarea tehnologiilor informaționale, ele fiind familiarizate cu aplicațiile de tip browser Internet. Dacă ținem cont că la nivelul unei firme mici costurile cu licențele reprezintă o pondere foarte mare putem concluziona că firmele care apelează la această soluție pot obține o reducere considerabilă a cheltuielilor, trebuie să avem în vedere însă și fenomenul pirateriei.

4.3.1. e-Contabilitate.ro

Unul dintre cele mai cunoscute site-uri care oferă astfel de servicii de contabilitate online este www.e-contabilitate.ro.

Fig. 4.1. Pagina principală www.e-contabilitate.ro

Administratorii site-ului își propun o formă superioară de externalizare a contabilității unei firme.

Se adresează firmelor de mici dimensiuni care nu au un număr mare de tranzacții care să genereze un flux documentar complex.

Procedurile de înscriere sunt simple prin completarea unui formular, se obține o perioadă gratuită de utilizare de trei luni după care se plătește un tarif lunar în funcție de aplicațiile care se doresc a fi exploatate.

Fig. 4.2. Formularul de înscriere membru

Tarifele sunt foarte mici ajungând la echivalentul a 10 euro pe lună, putându-se obține chiar o reducere pentru abonamentele pe 6 sau 12 luni.

Fig.4.3. Taxe și tarife

Fig. 4.4. Oferta de aplicații utile

4.3.2. de-Contabilitate.ro

Un alt site care oferă servicii asemănătoare cu cel prezentat anterior este
www.de-contabilitate.ro

Fig . 4.5. Pagina principală www.de-contabilitate.ro

Prin intermediul acestui site se oferă posibilitate realizării unor operațiuni mai complexe:

contabilitatea salariilor si a altor drepturi de personal;

derularea in paralel a contabilitatii financiare cu cea de gestiune;

provizioane;

inventariere;

diferente de curs valutar;

contabilitatea importurilor si exporturilor;

contabilitatea productiei; tehnici de lucru si informatii practice conforme cu Standardele Internationale de Contabilitate;

inregistrari contabile testate si perfect aplicabile…

Concluzii și propuneri

A vorbi despre societatea informațională înseamnă fără îndoială a vorbi în primul rând despre internet. O istorie a transmiterii informației cuprinde câteva etape majore: transmiterea informației de la persoană la persoană, comunicarea prin scris, apariția tiparului, apariția telefonului, radioului, televiziunii și industriei filmului, a computerelor și, în sfârșit, apariția rețelei de rețele care este INTERNETUL.

La originea internetului se află cercetările demarate în 1969 de către departamentul “proiecte avansate” al armatei americane, denumit ARPA, care a realizat interconectarea computerelor din laboratoarele de cercetare intr-o rețea cunoscută sub numele de Arpanet. Din varianta sa de început, internetul de azi nu mai păstrează decât conceptul de transmisie a informației sub formă de pachete. Primele demonstrații cu această rețea au avut loc în 1971. Ulterior au apărut și alte rețele similare, dar care reprezentau comunități izolate. Abia în 1973 se va realiza interconectarea acestor rețele separate prin impunerea unui limbaj comun care să fie descifrat și care să permită trimiterea și recepționarea pachetelor în rețea. Proiectul internet a mai necesitat apoi definirea limbajului comun, esența acestuia fiind acum cunoscută sub numele de protocolul “Internet IP” și protocolul de control de transmisie TCP. Primele versiuni ale acestora au fost publicate în 1978 iar finalizarea a avut loc in anul 1981.

Există mai multe forme prin care funcția contabilă s-a adaptat la noile tehnologii informaționale. Astfel pe de o parte este folosit Internetul ca infrastructura comunicațională care permite exploatarea unor produse program financiar-contabile dezvoltate după tehnologia client-server, adică o prelucrare distribuită iar pe de altă parte Internetul, mai ales prin avantajele oferite de Internet 2.0. ca un spațiu virtual ce permite interconectarea diverselor categorii de specialiști din domeniu, oferind acces gratuit la anumite aplicații sau la costuri net inferioare celor generate de angajarea unui contabil.

Dezavantajele apelării la astfel de soluții sunt cele legate de aspectele de securitate datorită gradului ridicat de vulnerabilitate a confidențialității anumitor informații.

La o simplă căutare în motorul Google pe baza expresiei contabilitate online, rezultatul este de 3.530.000 de referințe la nivelul site-urilor din România.

Cele mai multe servicii oferite sunt din categoria contabilității online, realizându-se o formă particulară a distribuirii prelucrării și stocării datelor. Astfel clientul nu mai este nevoit să dețină decât un calculator care să-i permită accesul la Internet (se poate „ține” contabilitatea și dintr-un InternetCafe). Modul se lucru este foarte simplu adresându-se unor persoane care nu au cunoștințe deosebite în exploatarea tehnologiilor informaționale, ele fiind familiarizate cu aplicațiile de tip browser Internet. Dacă ținem cont că la nivelul unei firme mici costurile cu licențele reprezintă o pondere foarte mare putem concluziona că firmele care apelează la această soluție pot obține o reducere considerabilă a cheltuielilor, trebuie să avem în vedere însă și fenomenul pirateriei.

BIBLIOGRAFIE

D. Oprea – “Analiza și proiectarea sistemelor informaționale economice”, Editura POLIROM, , 1999.

D. Oprea, D. M. Racovițan, V. Oprean – “Informatica de gestiune managerială”, Editura EUROUNION, , 1994.

M. Fotache – “Baze de date relaționale. Organizare și interogare”, Editura Junimea, , 1996.

D. Oprea – “Premisele și consecințele informatizării contabilității”, Editura Graphix, 1995

G. Șoava, L. Rîcu, A. Mehedințu – “Proiectarea sistemelor informatice”, Ed. Reprograph, , 1999

N. Feleagă – “Sisteme contabile comparate”, Ediția a II-a, vol. II, Normele contabile internaționale, Editura Economica, București, 1999

L. Rîcu, G. Șoavă, I. Vlăduțu – “Limbaje de programare și sisteme de gestiune a bazelor de date”, Editura Fundației România de Mâine, București; 2000

G. Șoavă – “Limbaje evoluate”, Editura Reprograph, Craiova, 1999

G. Șoava, L. Ricu, A. Mehedintu – “Proiectarea sistemelor informatice”, Editura Reprograph, , 1999

I. Roșca (coord) – “Proiectarea sistemelor informatice financiar-contabile"; Editura Didactica și Pedagogică, București, 1993

I. Roșca, D. Zaharie – “Proiectarea sistemelor informatice de gestiune”, ASE București, 1988

M. Baduț – “Informatica pentru management”, Editura Teora, București, 1999.

D. Dănăiață – “Informatica în sprijinul managementului”, Editura Mirton, , 1998.

Ovidiu Nicolescu (coordonator) – “Sistemul informațional-managerial al organizației”, Ed. Economocă, București, 2001

Bob – “Sisteme informaționale în comerț”, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj 1999

C.A. Bob, M. Drăgușin, A. Grigorescu –“Sisteme informaționale pentru afaceri”, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj 2000

www.chip.ro

thor.info.uaic.ro

www.agora.ro

www.pcconcrete.ro

www.financialservices.ro

BIBLIOGRAFIE

D. Oprea – “Analiza și proiectarea sistemelor informaționale economice”, Editura POLIROM, , 1999.

D. Oprea, D. M. Racovițan, V. Oprean – “Informatica de gestiune managerială”, Editura EUROUNION, , 1994.

M. Fotache – “Baze de date relaționale. Organizare și interogare”, Editura Junimea, , 1996.

D. Oprea – “Premisele și consecințele informatizării contabilității”, Editura Graphix, 1995

G. Șoava, L. Rîcu, A. Mehedințu – “Proiectarea sistemelor informatice”, Ed. Reprograph, , 1999

N. Feleagă – “Sisteme contabile comparate”, Ediția a II-a, vol. II, Normele contabile internaționale, Editura Economica, București, 1999

L. Rîcu, G. Șoavă, I. Vlăduțu – “Limbaje de programare și sisteme de gestiune a bazelor de date”, Editura Fundației România de Mâine, București; 2000

G. Șoavă – “Limbaje evoluate”, Editura Reprograph, Craiova, 1999

G. Șoava, L. Ricu, A. Mehedintu – “Proiectarea sistemelor informatice”, Editura Reprograph, , 1999

I. Roșca (coord) – “Proiectarea sistemelor informatice financiar-contabile"; Editura Didactica și Pedagogică, București, 1993

I. Roșca, D. Zaharie – “Proiectarea sistemelor informatice de gestiune”, ASE București, 1988

M. Baduț – “Informatica pentru management”, Editura Teora, București, 1999.

D. Dănăiață – “Informatica în sprijinul managementului”, Editura Mirton, , 1998.

Ovidiu Nicolescu (coordonator) – “Sistemul informațional-managerial al organizației”, Ed. Economocă, București, 2001

Bob – “Sisteme informaționale în comerț”, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj 1999

C.A. Bob, M. Drăgușin, A. Grigorescu –“Sisteme informaționale pentru afaceri”, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj 2000

www.chip.ro

thor.info.uaic.ro

www.agora.ro

www.pcconcrete.ro

www.financialservices.ro