Adaptarea Penitenciară

=== dba9b7cfd8f58958893694890b6b7af6fc66e9ea_29678_1 ===

FACULTATEA

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

SPECIALIZARE : MASTER – PSIHOLOGIE JUDICIARA SI VICTIMOLOGIE

ADAPTAREA PENITENCIARĂ

PROFESOR COORDONATOR MASTERAND

2016

INTRODUCERE

Închisorile sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, apariția lor fiind legată de apariția statului și a dreptului.

Existența acestora a fost determinată de necesitatea sancționării celor care încălcau normele de conduită stabilite și de aceea, întregul proces evolutiv al închisorilor, al diferitelor sisteme penitenciare trebuie privit ca un fenomen social-istoric.

În evoluția sistemului sancționator un loc important îl ocupă privațiunea de libertate care a cunoscut o diversitate de forme de executare ajungându-se la multiple regimuri de detenție.

În societatea modernă privarea de libertate este privită ca un nucleu social care influențează întreaga evoluție de viață a deținutului punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate deoarece este o realitate cunoscută că penitenciarul are rolul de a pedepsi și în același timp de a reeduca faptele antisociale.

Pornind de la necesitatea construirii unei asemenea paradigme,lucrarea ADAPTAREA PENITENCIARĂ își propune să evidențieze principalele dificultăți epistemologice implicate de procesul apropierii celor două științe, în vastul efort de deschidere spre social și a sociologiei spre cazul clinic în care sunt implicați deținuți .

Voi începe această lucrare prin a motiva faptul că alegerea temei a avut un scop bine determinat deoarece, prin intermediul acesteia, studiind și literatura de specialitate, am dorit să scot în evidență factorii traumatici prin care trec detinutii.

De asemenea, doresc sa mentionez faptul ca lucrarea ADAPTAREA PENITENCIARĂ prezintă o temă de actualitate, deoarece personalitatea deținutului, joacă un rol deosebit de important pentru latura umană a acestuia.

Concluziilе ofеră o analiză succеptibilă și pеrtinеntă asupra lucrării deoarece, de aici reiese faptul că pierderea unei legături semnificative cu familia și înlocuirea cu anturajul neadecvat din penitenciare,stă la originea aparitiei diferitelor efecte

nedorite asupra psihicului deținutului direct implicat.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе, dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2016.

PSIHOLOGIE JUDICIARA SI CRIMINOLOGIE.

1. Efecte psihosociale ale privarii de libertate

Voi începe acest referat în al cita pe Dr. Gheorghe Florian, ce menționa în cartea sa – Psihologia Penitenciară – următoarele: „Privind în urmă cu 25 de ani de când sunt psiholog în sistemul penitenciar românesc, constat că înțelegerea acestei instituții și a oamenilor care o populează a implicat abordări venind dinspre psihologie, drept, criminologie, psihiatrie, sociologie, pedagogie și nu în ultimul rând, dinspre etică și filozofie…”.Fenomenologia penitenciară se prezintă specialistului în probleme umane ca un întreg ce solicită rezolvări globale și într-o perspectivă lungă de durată: tot ce se întâmplă aici este un spectacol permanent în care toți – personal și deținuți – sunt în același timp și actori și spectatori, marcați profund de faptul că sunt într-un univers al așteptării închise, în care marele supliciu este timpul.Loc al perspectivei sociale, penitenciarul invită la meditație asupra condiției umane, psihologul comparând idealurile cu realitatea, așa cum o constată el în teritoriul său de muncă și nu poate să nu întrebe societatea dacă acceptă gradul de discrepanță, rol care, desigur, nu este prea satisfăcător.Trimiterea în închisoare a infractorilor afectează în fiecare an sute de mii de oameni din fiecare țară – familie, rude, prieteni, victime, instituții în care aceștia lucrau sau au produs daune. Cu toate acestea, penitenciarul rămâne o instituție utilă și deci, prezentă în societate și un mijloc privilegiat de reacție împotriva infracțiunilor, prin cele două funcții ale sale: custodială și educativă (Gheorghe Florian, p. 143, 2012).

Funcția de custodie este componentă a sistemului de protecție al societății și servește obiectivului major al neutralizării infractorilor și al controlului comportamentului acestora.

La baza acesteia sunt preocupările pentru aplicarea principiilor Regulilor europene pentru penitenciare privind regimul deținerii, concomitent cu respectarea legislației naționale în vigoare. Aplicarea regimului urmărește principiile de imparțialitate, umanism și respectarea demnității umane, fără discriminare referitoare la naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, situație economică și socială, opinii politice și convingeri religioase.Obiectivele generale ale sectorului operativ sunt următoarele:

•prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței locului de deținere și a misiunilor specifice;•asigurarea legalității deținerii;

•activități de pază, escortare, supraveghere și aplicarea corectă a normelor regimului penitenciar.

Sectorul operativ realizează ținerea în custodie a persoanelor pentru care s-a pronunțat o măsură privativă de libertate, în condiții de siguranță, legalitate, asigurând respectarea reglementărilor interne și internaționale în vigoare, referitoare la executarea pedepselor privative de libertate .Funcția educativă se realizează prin totalitatea activităților de asistență educativă și psihosocială destinate să genereze modificări pozitive în mentalitatea și comportamentul persoanelor private de libertate. Principiile fundamentale sunt cele potrivit cărora persoanele condamnate sunt responsabile pentru infracțiunile săvârșite și, în aceeași măsură, au disponibilități extrem de diferite pentru reintegrarea socială și profesională, care trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate. Principalele direcții ale activităților educative vizează:

•viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;

•viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;

•viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie

responsabil;

•viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și

din punct de vedere cultural.

Punând în evidență realități socio-culturale și politice, psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:

•Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice, care a sfidat măsurile luate contra ei;

•Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului, ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;

•Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori, încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;

•Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;

•Înainte, delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative, acum acestea sunt pozitive, fiind consecințe ale procesului de creștere.

Univers fascinant și revoltător în egală măsură, penitenciarul este o lume în permanentă implozie psihologică:coordonatele de existență sau crima, eșecul, patologicul, stresul, disperarea, neputința.De aceea, fenomenologia umană a închisorii pare mai potrivit să fie povestită, prezentată panoramic, cu toate umbrele și luminile care, greu de crezut, există!

Penitenciarul oferă totuși puține motive de optimism, pentru că deseori prilejuiește experiențe autentic umane, în care – cel puțin pentru unii deținuți – lumea valorilor este repusă în ordinea firească.

În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția indivizilor, în comun are un impact negativ asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți.

2.Psihologia persoanelor deținute

Pentru a înțelege dramatismul acestui capitol – care abordează psihologia deținutului – este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate. Viața în închisoare, este în mod absolut, o viață în grup:

este anulată orice intimitate;

totul este la vedere pentru ceilalți;

relația interpersonală este o golire;

risipire de sine;

nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;

capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult.

Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională: morfologică, fiziologcă și psihosocială sau, în alți termini, în unitatea sa, ce-i dă coerență și organizare unitară, în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori (endogeni) și de stimuli exteriori (exogeni), în conștiința de sine, adică a reprezentării mintale, a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul în relațiile sale cu mediul fizic și social, patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.

În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități, dar departe de echilibru, conduitele lor devin specifice.

Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin, se va diminua.

Va începe cu explorarea medilui și seva termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.

Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovăția se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers (Durnescu Ioan, p. 189, 2011)

Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,structura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.

Factorul care se impune cu brutalitate, având consecințe ample asupra deținuților nou depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii.

Din punctul de vedere al deținutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:

cresc sentimentele negative (mânie, depresie);

se pierde controlul situațiilor;

scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră;

se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit.

Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului și mai ales, prin intimitatea conversației).

La toate acestea se adaugă oprăbușir pihosocială,:

ierarhiile de dominanță sunt bulversate;

agresivitatea crește

stările conflictuale și violente,de asemenea cresc

serviabilitatea scade

Judecățile de valoare devin severe.

În lucrarea sa, Denis Szabo, propune următoarea clasificare pentru deținuți:

periculoși – înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism exagerat;

marginali – cu deficiențe psihologice ușor de remediat;

imaturi – care s-au identificat cu scheme de comportament deviant, violent și criminal;

cu structură nevrotică – nu acceptă rolurile sociale, sunt inegali în timp, explozivi;

deținutul înveterat – comportament repetitiv obișnuit, agresivitate persistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor, infracțiuni deosebit de grave, frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal

deținutul primejdios – criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior, starea mintală, posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:

-caracter primejdios: manie fără delir, atavism, deficiență endocrină ,psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;

-criminalul primejdios: impulsiv, agresiv, violent, incapabil de a simți culpabilitatea, rușinea, anxietate, fără ideal în viață, brutal.

deținutul dificil:

produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;

este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare;

refuze să se conformeze regulamentelor;

are proaste relații;

nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate;

deținutul pe termen lung: problematica este determinată de privarea de responsabilitate, de izolare și alienare;

inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale, alcoolism, se droghează); din punct de vedere social, el inspiră frică;

deținuții cu studii sunt:

mai socializați;

compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii;

depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație, vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog (Gheorghe Florian, p. 156, 2012).

3.Frica și decadența în penitenciar

Pornind de la premisa că într-o societate modernă, educația reprezintă o prioritate în condițiile actualei crize morale a societății, realitatea contemporană demonstrează că rolul penitenciarului nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex. Ideile libertății și descătușării, umanismului și creativității în educație, chiar dacă pătrund cu greu în mentalitatea oamenilor, ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în șir a creat stereotipuri eronate.

În actualul context,avem nevoie de o educație dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice.

În societatea actuala, caracterizată prin mobilitate economica, politică și culturala, noua ordine educațională nu se concepe fără avangarda mișcării teoretice și a praxis-ului educațional.

Viitorul educației constituie o prioritate a comunității mondiale, națiunile au nu numai dreptul, dar și datoria de a se sprijini reciproc pentru ca prin educație, cultură și știință să ajungă la progres.

Nu este prea greu să ne închipuim suferințele prin care trece un deținut care vine pentru prima dată în penitenciar: o ambianță cu reguli neclare, oameni necunoscuți și ostili, obligația de a te supune unuia sau altuia, lipsa unui refugiu în care te simți în siguranță.

„Toți colegii de celulă sunt cu ochii pe tine, încerci să te arăți puternic, dar nu poți păcăli pe nimeni, singurătatea te copleșește; atunci ți se întinde o mână, ți se dă o țigară, ți se explică ce se întâmplă dacă nu faci cutare lucru, cum să eviți contactele neplăcute …..Vrei să fii recunoscător ,să mulțumești într-un fel pentru sfaturi într-un fel pentru sfaturi:devii sincer, prezinți în amănunt situația ta și a familiei, ce ajutor aștepți de la avocat sau nu știu ce persoană influentă, câți bani pui la bătaie pentru a fi din nou liber … De fapt, cel cu sfaturile asta așteaptă: să te destăinui ca să te poată manipula. Nu după mult timp îți dai seama că s-a profitat de tine conform unui scenariu exersat cu succes de nenumărate ori și, atunci, ți se face frică…” (E. Zamfir – Psihologie socială, pag.181-182).

Astfel, frica de penitenciar are pentru deținut mai multe surse care acționează simultan asupra lui:acțiunile altor deținuți pentru a-l intimida, amenințările făcute în fața martorilor (care sperie mai mult decât cele făcute între patru ochi), deposedarea de bunuri personale, fapt care afectează puterea de a supraviețui a individului, incertitudinea permanentă, teama de denunțători, zvonurile (care-l fac pe deținut să treacă de la o mare speranță la o mare disperare și invers), conduitele arbitrare ale unor gardieni care îl derutează pe deținut,acesta nemaiștiind criteriile pentru conduita corectă.

Având în vedere toate acestea, îi dăm dreptate întru totul Aurorei Liiceanu care consideră că: ,,Ura, ca amestec de ostilitate, intoleranță și agresivitate, este îndreptată către acele persoane sau grupuri care îl fac pe individ să se simtă într-o situație de inferioritate”.

În penitenciar frica poate lua mai multe:desigur pe primul loc vom găsi frica pentru propria viață, frica de o boală incurabilă sau rușinoasă, frica de a-și pierde virilitatea (fapt care duce la pierderea respectului de sine – cf. Bettelheim), frica de a cădea pradă disperării (pe care ceilalți deținuți o consideră contagioasă – cf.lui Bettelheim), frica de a cădea întrun strat de deținuți considerați subumani și care pot fi loviți de ceilalți (cf. lui Bettelheim, op. cit. pag. 244)

În acest context, remediile pentru frica resimțită de un deținut sunt destul de numeroase: căutarea unui statut care să te protejeze, alianța cu un deținut puternic, izolarea de ceilalți (a nu vorbi, a nu comenta), devine anxios cu teamă de orice și oricine, crearea unei aparențe de om slab și nefericit, văicăreala permanentă.

La acestea se mai adaugă unele modalități pe care nu le întâlnim decât în penitenciare: a face astfel încât să fie considerat distins și important de către gardieni, a anticipa exigențele personalului chiar cu riscul de a deveni mai rău decât este necesar, a face provizii de alimente, a elabora un stil de viață bazat pe compromisuri, a elimina semnele de superioritate care ar atrage ostilitatea gardienilor, de exemplu, ochelarii cu ramă scumpă, a construi o imagine mitică a persecutorului pentru a face suportabile persecuțiile (cf. lui Bettelheim).

În continuare, alte și alte strategii în ceea ce privește investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate pot fi adoptate pentru a face față multiplelor solicitări în lumea deținuților:

evitarea prieteniilor strânse (în genere oamenii frustrați și disperați nu leagă prietenii trainice)

a-și vărsa agresivitatea asupra minorilor slabi

a inventa zvonuri din dorința de prestigiu și încurajat de aviditatea altora de a asculta (Bettelheim),replierea pe sine pentru a se proteja de decepții

a încerca să te opui gardienilor pentru a-ți dovedi că ei sunt atotputernici.

Deținutul abandonat are o nevoie crescută de securitate și deseori,,se refugiează în boală sperând ca prin martiraj să obțină mila sau înțelegerea celui plecat și alianța cu anturajul impresionat de această „suferință”.

Ajungem astfel la concluzia lui Bettelheim: „aici totul este permis în măsura în care te ajută să supraviețuiești.”

Se ajunge astfel la anumite stiluri de relaționare pe care le folosesc deținuții în efortul lor de a face față greutăților vieții de detenție.

Astfel, vom întâlni:

deținutul care se teme să nu fie respins de ceilalți colegi sau de personal și face tot ce doresc aceștia („martirul”);

deținutul care se teme să nu fie abandonat de partenerii de celulă deoarece simte că nu va putea face față lumii din închisoare;

deținutul care se teme de orice schimbare (de celulă, de colegi, de program);

deținutul care se teme de a nu fi înțeles corect de nimeni din jurul său;

cel care se teme de propria slăbiciune și ca urmare se teme să-și exprime deschis frământările sufletești.

Într-un mediu penibil și frustrant în care efortul de adaptare a epuizat resursele persoanei,nu mai rămâne decât recurgerea la mecanisme psihologice de apărare care să permită persoanei să reziste ( să suporte) o perioadă indefinită universul în care trăiește.

Desigur, aceste modalități de apărare pot fi de mai multe feluri:

imature (somatizare,hipocondrie,introspecție,comportament pasiv-agresiv, regresie, retragere autistă);

nevrotice (deplasare, disociație, inhibiție, intelectualizare, izolare, reprimare, sexualizare);

narcisiace (negare, distorsiune, proiecție);

mature (anticipare, umor, ascetism, sublimare).

Mai ales la deținuții cu pedepse lungi, după mai mulți ani de ședere în penitenciar constatăm schimbări majore la nivelul conduitei și chiar al personalității: au comportament cameleonic în orice situație, urmărind doar propiul avantaj (material și biologic cel mai frecvent), renunță la orice inițiativă, vechile convingeri sunt abandonate, mâncarea devine un obiect esențial pentru sine, depășește orice împrejurare în care-i poate „pică” ceva, este excesiv de amabil cu cei puternici și cei care primesc pachete consistente de la familie, în public își târăște picioarele, semn al suferinței și neajutorării (crede el!), obiectele și alimentele devin mai importante ca viața (Bettelheim), își trădează colegii pentru avantaje ridicole,inventează evenimente și informații pentru a beneficia de atenția personalului, își produce răni serioase doar pentru a scăpa de o pedeapsă minoră (,,Pe măsură ce trece timpul… majoritatea deținuților nu mai fac diferența între suferințele minore și cele majore). Aceștia au ajuns la un stadiu avansat de dezintegrare a personalității și par ca niște copii nefericiți.

Deținuții și-au construit astfel o nișă de rezistență într-un mediu în care nu există posibilitatea de luptă și nici de evadare .

Suntem de acord cu Simona Popescu care consideră că apatia este o formă de disperare a celui lovit, umilit, distrus, este o formă de apărare într-un mediu meschin și mediocru, este o formă de capitulare, de abrutinare, un sentiment al inexistenței, este un stilș de viață prin eliminarea amintirilor, este o revoltă mută, pietrificată.

În alte cazuri,deținuții pot deveni distructivi mai ales atunci când sentimentul de neputință îi copleșește:reacțiile lor se îndreaptă spre alți deținuți,spre obiectele din ambianță sau spre propria persoană.

„Individul izolat și neputincios este împiedicat în realizarea potențialităților sale senzoriale ,emoționale și intelectuale .Îi lipsește securitatea interioară și spontaneitatea,care sunt condițiile acestei realizări… S-ar părea că doza de distructivitate întâlnită la indivizi este proporțională cu măsura în care este împiedicată expresivitatea vieții”.

CONCLUZII

Privarea de libertate trebuie privită ca o sancțiune sau măsură extremă și, așadar, trebuie să se recurgă la aceasta numai în cazurile în care gravitatea infracțiunii ar face ca orice altă măsură să fie evident neadecvată;

Acolo unde apar condiții pentru supraaglomerare ,trebuie pus accentul pe demnitatea umană,hotărârea conducerilor închisorilor de a aplica un tratament uman și poyitiv,deplina recunoaștere a personalului și abordării eficiente și moderne privind managementul;

Trebuie create și implementate programe eficiente pentru tratament pe timpul detenției și pentru supraveghere și tratament după eliberare pentru a facilita reinserția socială a infractorilor,pentru a reduce recidivismul,pentru asigurarea siguranței publice și pentru a da judecătorilor și procurorilor încrederea că măsurile destinate reducerii lungimii actuale a sentinței executate sunt suficiente și că sancțiunile și măsurile comunitare sunt opțiuni consecutive și responsabile;

Deținuților trebuie să le fie oferite posibilități în cea mai mare măsură posibilă;

Deținuții vor fi solicitați,în cea mai mare măsură posibilă ,să-și asume responsabilitatea activităților și îndeletnicirilor zilnice;

Sprijinul în rezolvarea propriilor probleme va fi oferit infractorilor înainte ca aceste probleme să necesite rezolvări rapide .Acestora trebuie să li se permită a alege între diferite oferte relevante de ajutor;

Infractorilor le va fi oferită posibilitatea de a-și exercita influența asupra planificării măsurilor de ajutor și a îndeplinirii părților particulare ale unor asemenea planuri;

Deținuților le vor fi oferite posibilități flexibile de a-și exercita influența și a-și alege responsabilitatea pentru condițiile în penitenciar;

Sarcinile de control și siguranță se vor îndeplini prin folosirea unei combinații între personal și deținuți;

Se vor face toate eforturile pentru a încerca să se prevină evadările și evitarea de către deținuți a supravegherii de-a lungul întregii perioade de detenție.

BIBLIOGRAFIE

1.GHEORGHE FLORIAN-Psihologie Penitenciară ,editura Oscar Print,București,2012

2.GHEORGHE FLORIAN-Prevenirea Criminalității-Teorie si practica, editura Oscar Print,București,2011

3.GHEORGHE FLORIAN-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2013

4.GHEORGHE FLORIAN – „Dinamică Penitenciară – Reforma structurilor interne”, Editura Oscar Print, București, 1998

5.RAYMOND BOUDON –Tratat de sociologie,Editura Elli,București, 2011

6.DURNESCU IOAN -Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010

7.GHEORGHIȚĂ CĂLINESCU,CONSTANTIN, VICTOR DRĂGHICI- Drepturile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Editura Ellis,București, 2009

8.PAULA CONSTANTINESCU ,TAMARA DOBRIN,L.GAVRILIU Eliminarea și evaluarea violenței în regimul de detenție ,Editura Polirom, București 2000