Adaptarea Copilului C.b. la Programul Gradinitei cu Ajutorul Familiei

Cuprins

1 Familia

1.1 Mediul familial

1.2 Tipologii familiale

1.3 Funcțiile familiei

1.4 Rolul familiei în dezvoltarea copilului

2 Părinții

2.1 A fi părinte astăzi

2.2 Exemplul personal al părinților pentru copiii lor

2.3 Categorii de părinți

3 Cercetarea

3.1 Scopul cercetarii

3.2 Ipoteza

3.3 Metodologia cercetării

3.4 Studiu de caz – Adaptarea copilului C.B. la programul grădiniței cu ajutorul familiei.

Introducere

Moto: ”Unii copii sunt precum niște roabe:

trebuie să fie împinși.

Unii sunt precum bărcuțele:

trebuie să fie vâslite.

Unii sunt precum zmeele:

dacă nu le ții strâns de sfoară

vor zbura departe, sus.

Unii sunt precum pisicuțele:

tare mulțumite când sunt mângâiate.

Unii sunt ca niște remorci:

folositoare numai când sunt trase.

Unii sunt precum baloanele:

tare ușor de vătămat,

de nu le mânuiești cu grijă.

Unii sunt mereu

de nădejde și gata să te-ajute.”

(El. Schulman Kolumbus – Didactică preșcolară)

In opinia mea familia are un rol foarte important în dezvoltarea copilului preșcolar. Pe lângă alți factori care ajută la formarea copilului pentru viață, familia este primul mediu în care se naște. Copilul crește în diferite categorii de familii, formate dintr-un părinte sau doi. Există familii extinse în care copilul trăiește alături de părinți și de bunici, dar și alte tipuri de familii.

Familia are anumite funcții care asigură în principal dezvoltarea firească a personalității fiecărui membru al grupului, socializarea și integrarea sa corespunzătoare în viața socială. Viața în familie reprezintă sursa de securitate și încurajare în fața oricărei situații obișnuite și are la bază respectul, egalitatea și toleranța.

Familia constituie mediul natural al copilului și diferă mult de la o familie la alta. Atât rolul mamei cât și rolul tatălui sunt importante în educația copilului : fermitatea tatălui trebuie să fie afectuosă, iar afecțiunea mamei cere fermitate.

Ca părinte să ai un copil ”bun” nu înseamnă să ai noroc, înseamnă o muncă susținută pentru obținerea unor rezultate pe termen lung, alături de cei dragi.

Copilul trebuie să-și descopere aptitudinile și să creadă în visele ce se pot realiza. Părinții trebuie să-l ajute să-și găsească acest vis, să-l sprijine și să se bucure alături de el.

A fi părinte astăzi este o ”artă”, este un rol dificil pe care și-l poate asuma cineva. A fi un părinte bun înseamnă să ai capacitatea să fii prezent cât mai mult în viața copilului, să-l încurajezi, să îi oferi afecțiune, să-i deschizi calea spre starea de bine din punct de vedere psihic. Exemplul personal al părinților pentru copiii lor are un rol foarte important fiind urmat cu sfințenie de aceștia. Rolul de părinte se învață din copilărie, atunci cand se joacă ”de-a mama și de-a tata” unde sunt imitate persoanele apropiate.

Am ales acceastă temă ”Rolul familiei în dezvoltarea copilului preșcolar”, deoarece lucrez la o grădiniță cu program prelungit și am observat cât de importantă este familia în dezvoltarea copilului preșcolar. Familia există din cele mai vechi timpuri, iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul educativ al părinților este legat de apariția sentimentului familiei și a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt, implicând asumarea unei funcții afective atât în raporturile dintre soți,cât și în raportul dintre părinți și copii.

Copilul nu este o materie de modelat ci o personalitate în devenire care se poate constitui ca partener al propriei sale formări.

Dar cheia și puterea sunt în mâinile părinților care au ”misiunea” de a ”șlefui diamantul”.

Familia

Orice om mare a fost copil – Cine-l vede pe copil cum crește?Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun:”Vai, ce a crescut!”.Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum crește. El a devenit în timp și în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.(Antoine de Saint-Exupery)

Mediul familial

F – fidelitate

A – armonie

M – multumire

I – iubire

L – liniste

I – izbânda

e – egalitate

M

ediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv și protector, dublă condiție , indispensabilă pentru dezvoltarea copilului preșcolar.

Familia este cea mai veche instituție socială, care fiecare în parte, este organizată cu diferențe specifice. A. Berge (1967, p5) definește familia ca fiind un fel de cooperativă de sentimente care îndulcește pentru fiecare membru loviturile cele mai grele, împărțind efectele pentru toți. Pentru copil familia este primul mediu în care se naște și trăiește primii ani ai săi, aici se dezvoltă și se formează pentru viață.

Familia este o asociere, are un caracter privat, fiind alcătuită dintr-un bărbat, o femeie și copii lor naturali. În această familie soțul își exercită rolul asupra soției și copiilor, este responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice necesare gospodăriei sale, reprezintă familia la nivelul sferei publice. Mama – soția răspunde de organizarea vieții domestice, conduce gospodăria, îngrijește și educă copiii. Există o diviziune clară între domeniul privat al familiei, asociat naturii și sfera publică, a vieții social-politice, reglementată în mod convențional prin contractul social. De aici rezultă că legile reglementează sfera publică, iar reprezentantul gospodăriei în sfera publică este bărbatul.

Căsătoria este un parteneriat încheiat conform voinței părților. Soții pot decide între ei modul de administrare al relațiilor personale și financiare în timpul căsătoriei și în eventualiatatea unui divorț. Susținătorii ordinii contractuale a vieții de familie argumentează că aceasta este modalitatea prin care libertatea indivizilor este limitată doar de obligațiile autoasumate.

Familia este expresia relaționărilor personale și sociale mai ample decât cele individuale, nu se spijină în primul rând pe înțelegeri contractuale și acorduri. Jean Elshtain susțină că: familia constituie precondiția oricărei forme de viață socială, iar un ideal specific al familiei este necesitatea de a crea o societate mai umană. Mariajul nu este și nici nu a fost în primul rând o relație a doi oameni, ci posibilitatea perpetuării generațiilor.

Originea latină a termenului familie provine de la ”famulus- sclav de casă”, înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. În trecut familia era proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copii, sclavii și tot avutul nefiind de fapt între ei relații familiale, ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl nefiind numit pater ci genitor.

În familie se realizează integrarea socială a copilului . Familia asigură condițiile necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei care stau la baza formării personalitații copilului. Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme de asociere umană, o instituție stabilă cu roluri fundamentale pentru individ și societate (M. Voinea, 1996).

Murdoch (1949) definește familia ca : „ grupul social ai cărui membrii sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic și au grijă de copii.”

Krober Kluckhov (1952) – ”familia este un grup format din două sau mai multe persoane, legate prin legături de sânge, căsătorie sau adopție care locuiesc într-un cămin comun interacționând și comunicând unele cu altele în cadrul rolurilor lor familiale, creând și menținând un mod de viață comun.„

Mediul familial are o amprentă in dezvoltarea fizică, psihică, morală și spirituală a copilului. Familia contemporană este caracterizată de o grupare de probleme și situații care ne determină să-i reanalizăm coordonatele și să căutăm soluții pentru a le rezolva cât mai eficient.

După părerea mea, familia este o ”reuniune” de două persoane la început, apoi apare copilul sau copii și împreună au responsabilități unul față de altul. Cum spune și Elena Anghel în cartea sa ”Psihologia educației pe tot parcursul vietii” ”familia nu este dat, ci este o costrucție aflată într-o permanentă reconstrucție, asigurându-și astfel salturi adaptive prin trecerea de la un echilibrul la altul.”

Familia este ”un grup natural și necesar ” o rețea de relații psihosociale, apreciată drept mediu educațional și nucleu societal cu o importanță hotărâtoare pentru evoluția copilului. Familia are formă de organizare, scopuri, posibilități de a influența integral pe fiecare dintre membrii săi, un sistem de relații între membrii.

Kaye spune că:

Părinții trebuie să le asigure copiilor satisfacerea nevoilor fizice și emoționale;

Îi protejează de pericol, permițându-le în același timp să încerce lucruri de care încă nu sunt capabili pentru a-și dezvolta independența;

Părinții sunt îndrumători, acționează ca modele, demonstrând deprinderi și atitudini;

Acționează ca bază de date pentru copil, fapt ce îi ușurează copilului munca de organizare a informației , de elaborare de planuri.

Încurajează conversația, favorizând participarea copilului și puterea de înțelegere;

Asigură copiilor un feed-back asupra activităților lor pentru a-i ajuta să-și îmbunătățească performanțele sau pentru a evita pericolele. ( Ann Birch, 2000, p 40)

Familia concentrează pentru copil primul său univers afectiv și social. Trăsăturile personalității se cristalizeză în raport cu modelul și natura situației trăite în mod corect de copil în mediul familial, iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității în formare a acestuia. Mama are o ”funcție interioară” pe când tatăl o ”funcție exterioară”, prima referindu-se la atmosfera intrafamilială și la asigurarea securității afective, iar cea de-a doua, la comunicarea socio-familială și respectarea normelor. În general, cei doi părinți , deși implicați egal în procesul de educație, dețin roluri diferite. Mama asigură căldura afectivă, iar tatăl reprezintă autoritatea. Ambii asigură sentimentul de confort și securitate, sunt răspunzători de situația copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieții de familie îmbinând cele două aspecte: atitudinea afectuasă a mamei cu autoritatea rațională a tatălui. In sens contrar, o viață de familie în care nu există unitate de cerințe și consecvență în atitudini, în care există mari diferențe de opinii în ce privește creșterea și educarea copilului, o viață de familie lipsită de afecțiune, frământată de tensiuni, cu conflicte ce pot genera acte de contrazicere, va duce inevitabil la reacții de inadaptare, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului.

”Familia există ca o structură relativ independentă în sistemul social, dar în același timp ea răspunde presiunilor de tip social, economic, religios și al mediului cultural-educațional”. (Gratiela Sion, 2007, p 170).

Părinții reprezintă primii mentori reali în viața copilului, ei furnizându-i primele repere de orientare în lume, primele informații și învățături despre lucrurile și fenomenele din natură și din societate, primele sfaturi, norme și reguli de conduită. Nu toate familiile își înțeleg rolul în același fel. De aceea, diversitatea de ”formule” familiale depinde numai de activitatea părinților, ci rezultă, de asemenea și din structura mediului. Toate framântările, ambițiile părinților – uneori flancate de bunici, mătuși – converg spre copil, îl copleșesc, îl strivesc ”când prea multă lume se amestecă să-și dea cu părerea asupra felului cum trebuie crescut un copil, rezultatul este și mai rău decât dacă nimeni nu s-ar îngriji de el, chiar dacă printre aceste numeroase păreri, sunt și unele întru totul raționale”(Maurice Debbese, 1970, p 285). În același timp, mediul familial nu acționează numai prin compoziția sa numerică.În interiorul familiei se conturează curenții afectivi cărora fiecare dintre membr lume se amestecă să-și dea cu părerea asupra felului cum trebuie crescut un copil, rezultatul este și mai rău decât dacă nimeni nu s-ar îngriji de el, chiar dacă printre aceste numeroase păreri, sunt și unele întru totul raționale”(Maurice Debbese, 1970, p 285). În același timp, mediul familial nu acționează numai prin compoziția sa numerică.În interiorul familiei se conturează curenții afectivi cărora fiecare dintre membrii care o compun le suportă efectele. În mediul familial trăsătura specifică și cea mai importantă este calitatea dintre părinți. Întreaga structură familială depinde în mare măsură de atitudinea pe care o au soțul și soția unul față de celălalt. Astfel, un mediu familial închegat se constituie în mod clasic din tata, mama și copiii.

Importanța în dezvoltarea generală a personalității copilului preșcolar este și interacțiunea și comunicarea cu proprii părinți. Astfel, ” în funcție de felul în care mama și tatăl își înțeleg și își joacă rolul în primii ani de viață ai copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată accelerată sau dimpotrivă, întârziată, frânată , fiind desfășurată în manieră echilibrată, armonioasă ori cu producerea unor dezechilibre și dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relaționare cu cei din jur și integrarea normală în viața socială și profesională”.( Mihai Golu, 1993, p 140).

Familia constituie mediul natural al copilului, însă acest mediu, a cărui influență asupra dezvoltării individului este esențială, diferă mult de la o familie la alta, pe de o parte în funcție de societatea pe care o reflectă, iar pe de altă parte în funcție de propria sa structură interioară.

Familia este o lume care, în anumite împrejurări trebuie sa-și organizeze apărarea față de agresiunile exterioare, pentru ai proteja pe acei membrii ai săi care sunt încă prea slabi pentru a le suporta fără prejudicii.

Tipologii familiale

Familia extinsă: cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude (de exemplu familia mea care cuprinde trei generații : eu și soțul, copii noștri și părinții mei).

Mitrofan și Ciupercă (2002) subliniază că familia extinsă include relații relative și nonrelative între membrii care locuiesc împreună în același spațiu, reprezintă două-trei generații reunite și uneori colaterale.

Familia extinsă se aseamănă cu o mică comunitate unde copii petrec mai mult timp în compania adulților (bunicilor), fapt ce ar putea influența în sens pozitiv dezvoltarea lor.

Familia românească, chiar dacă nu mai locuiește sub același acoperiș, continuă să funcționeze ca o familie extinsă, bine integrată în comunitate ca o rețea de suport: legături strânse între membrii care oferă sprijin emoțional, îngrijire, ajutor domestic și suport material. Dar este și o familie cu nivel de trai scăzut, fapt ce poate reprezenta o explicație importantă pentru solidaritatea ridicată și pentru menținerea acestor aranjamente de tip extins. Distribuția mai egalitară a treburilor caznice, îngrijirea copiilor, a bătrânilor și a bolnavilor nu reprezintă numai o egalitate de gen și o solidaritate intergenerațională sporită, ci și un standard de viață scăzut, imposibilitatea externalizării sarcinilor domestice și o lipsă de acces la servicii destinate vârstnicilor.

Avantajele familiei extinse pot fi sistematizate astfel:

Capacitatea sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei (îngrijirea copiilor, bolnavilor, vârstnicilor);

Posibilitatea de a acumula resurse mai mari;

Durabilitatea și continuitatea acestei forme de asociere, vizibile în condițiile dispariției unuia din membrii familiei;

Influența mare pe care o poate exercita asupra comunității locale;

Dezavantajele familiei extinse sunt:

Dificultăți în conducerea acestui tip de familie;

Satisfacerea limitată a cerințelor materiale ale tinerilor;

Surse sporite de conflict.

Cercetările unor istorici (Laslett) au arătat că dimensiunea medie a gospodăriei în Anglia se situa în jurul a 4-5 membrii, începând cu secolul al XVI, și a rămas constantă până sfârșitul secolului al XIX, când a început să înregistreze un declin- până la 3 membrii la începutul seclolului XX.

Familia nucleară: cuprinde un tată, o mamă și copii lor care locuiesc și se gospodăresc împreună. Această combinație este considerată unitatea minimală de organizare socială, ea reprezentând nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale.

Murdock descrie acest tip de familie, denumit și ”familie elementară”, în care adulții pot fi sau nu căsătoriți, iar copii pot fi biologici sau adoptați.

Chipea (2001) susține că se folosește frecvent denumirea de ”diadă nucleară”, vizând relațiile între cele trei roluri din cadrul acestui tip de familie. Se întâmplă uneori ca aceste diade să nu fie complete, întâlnindu-se următoarele situații:

Tată cu un copil/ copii;

Mamă cu un copil/copii;

Un cuplu fără copii

Doi sau mai mulți frați fără părinți.

Comparativ cu familia extinsă, familia nucleară este mai expusă instabilității, ”divorțul emoțional fiind mai frecvent decât cel legal” (Mitrofan și Ciupercă , 2002,p 46). Conform recensământului din 2011, dimensiunea medie a gospodăriei în România este de 2,66 persoane, în scădere față de valoarea de 2,92 membrii de la recensământul din 2002.Modelul familial cel mai raspândit este cel al familiilor nucleare, dar există o pondere importantă a familiilor extinse, de aproape 7%, printre cele mai ridicate valori din Europa. Peste jumătate din părinți declară că se văd aproape zilnic cu copii lor, deși nu locuiesc în aceeași gospodărie. Contactele sunt frecvente și cu celelalte rude, peste 40% declarând că se văd cu aceștia cel puțin o dată pe săptămână și peste 60% declarând că vorbesc prin telefon sau internet cel puțin săptămânal (Datele prezentate sunt din anchetele europene European Quality of Life Survey – 2012 , Generații și Gen – 2005). Întâlnirile atât de frecvente indică nu numai o solidaritate crescută, ci și proximitatea spațială a familiei, majoritatea indivizilor având părinți, copii și chiar alți membrii ai familiei în localitate sau în apropiere. România conservă un pattern al relațiilor strânse dintre generații, comparativ cu țările occidentale, asemănător câtorva state estice și sudice.

O familie bine închegată din zilele noastre îi ajută pe membrii ei să facă fața situațiilor stresante , devenind o rețea cu un important rol protectiv.

Faptul că membrii locuiesc în apropiere indică nu numai modelul familiei unite, ci și o mobilitate rezidențială redusă, explicabilă prin structura pieței muncii și factori economici. Vizitele frecvente ale copiilor adulți la părinții vârstnici și îngrijirea acestora când este cazul , indică și faptul că nu vor apela la servicii de îngrijire pentru că nu și-le permit. De asemenea, bunicii sunt foarte implicați în creșterea nepoților, cel puțin până la vârsta școlară și pentru că părinții nu pot suporta costurile grădinițelor particulare și a altor centre de zi.

Familia monoparentală: se distinge de familia nucleară ca structură doar prin absența unui părinte, fiind o unitate socială constituită dintr-un singur părinte și unul sau mai mulți copii (Stănciulescu, 1997, p 72).

Stănciulescu menționează că familia monoparentală poate fi consecința unor experiențe diferite, cum sunt:

Nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile, care nu se finalizează cu o căsătorie;

Decizia unei femei de a avea un copil în afara unei căsătorii legale;

Decesul unuia dintre parteneri;

Divorțul unor cupluri cu copii minori.

Familia compusă sau familia cu părinți vitregi: rezultă din căsătoria a doi părinți rămași singuri cu copii proprii și/sau copii comuni. Cea mai comună formă a acestui tip de familie este cea compusă din mamă si tată vitreg.

P. Papernow (1993) a evidențiat că familia compusă parcurge trei mari stadii : stadiul timpuriu, stadiul de mijloc și stadiul târziu.

Stadiul timpuriu în care părinții cât și copii încearcă să înțeleagă fiecare stările celuilalt și să constate dacă sunt rele sau nu, să conștientizeze experiențe variate.

Stadiul de mijloc are ca scop principal structurarea și unificarea familiei , promovarea valorilor proprii specifice noii familii, fiecare membru relaționând cu ceilalți.

Stadiul târziu este etapa în care familia este pregătită să întâmpine evenimente majore cum ar fi: absolvirea studiilor de către copii, căsătoria acestora sau chiar decesul unor membrii ai familiei.

Recăsătorirea este un eveniment traumatic pentru copii, este necesară pregătirea acestora pentru noua familie , prin discuții și întâlniri cu noul părinte.

În cadrul relațiilor părinți-copii, climatul familial joacă un rol decisiv, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de ralaționare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacție, climatul familial caracterizează grupul familial, ca grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalității copilului, trăsăturile psihocomportamentale ale copilului fiind influențate de trăsăturile pe care le are familia în care trăiește.

În funcție de caracteristicile și trăsăturile climatului familial, se pot diferenția:

Familii stabile , bazate pe o anumită constantă a vieții de familie, pe respectarea fermă a unor principii și norme de viață, de activitate.

Familii instabile , caracterizate prin schimbări permanente ale modului de viață.

De asemenea se pot stabili o tipologie familială și în funcție de gradul de libertate de acțiune acordată copilului, putând fi:

Familii reprimatoare, ce înăbușă spiritul de independență al copilului.

Familii liberale, care dezvoltă inițiativele copilului.

Constat astfel că de o importanță deosebită, în relația familială, este componenta afectivă, respectiv ”căldura” sau ”răceala emoțională”, ”răutatea” sau ”bunătatea”, ”duritatea” sau ”gingășia” care îmbracă și colorează activitatea de îngrijire, comunicarea verbală și jocul cu copilul, raportul dintre toleranță, înțelegere, blândețe și intoleranță în procesul cotidian de educație al copilului, precum și raportul dintre permisivitate și interdicție în reglarea tendințelor, trebuințelor și dorințelor copilului.

Funcțiile familiei

Funcția definește un set coerent de activități, asemănătoare care au rolul să asigure identitatea unui grup, existența acestuia, buna sa dezvoltare și adevărata sa relaționare cu mediul. ”Un lucru sau un fenomen există atâta timp cât îndeplinește anumite funcții în care nu poate fi substituit”(Corina Bistriceanu, p 145, 2006,).

Familia iși arată funcționalitatea față de societate cât și de indivizii care o alcătuiesc, îndeplinind mai multe funcții. Sociologii au dat diferite clasificări ale acestor funcții, printre ele se regăsesc:

Menținerea continuității biologice a societății prin procrearea , formarea educației copiilor;

Menținerea continuității culturale prin transmiterea moștenirii culturale în cadrul procesului de socializare;

Transmiterea de la ascendenți la descendenți a unei poziții sociale;

Satisfacerea nevoilor emoționale, a trăirilor interne asigurând sentimentul siguranței;

Integrarea socială a membrilor săi prin procesul de orientare, educare și socializare.

Henri H. Stahl clasifică funcțiile familiei în două mari categorii: funcții interne și funcții externe.

Funcții interne care contribuie la crearea unui regim de viață intimă menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecție și afecțiune.

În categoria funcțiilor interne includem:

Funcții biologice și sanitare constând în satisfacerea cerințelor și necesităților sexuale ale partenerilor cuplului conjugal, procreerea copiilor și asigurarea necesităților igienico-sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei.

Funcții economice realizate prin acumularea de venituri suficiente pentru întreg colectivul familial și organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun de venituri și cheltuieli astfel încât să se asigure locuința, hrana, îmbrăcămintea, obiectele de trai și susținerea urmașilor pentru realizarea lor. Familia asigurându-și această funcție favorizează îndeplinirea celorlalte funcții.

Funcții de solidaritate familială incluzând ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între părinți și copii, între frați și surori, față de bătrânii din familie sau de bolnavi și infirmi. Se bazează pe egalitate , pe stimă și susținere având menirea de a oferi stabilitate și unitate familiei.

Funcții pedagogico-educative sau morale vizând asigurarea educației și învățământului precum și socializarea primară a acestora.

În societatea noastră de azi, unele din aceste funcții au dispărut, altele sau redus sau sunt asumate în mare parte de alte instituții ale societății.

În felul acesta funcțiile externe reprezintă o continuare , o prelungire a funcțiilor interne, efectele pe termen lung al instituției familiei, deci asigură in principal dezvoltarea firescă a personalității fiecărui membru al grupului, socializarea și integrarea sa corespunzătoare în viața socială.

Viața în familie, valorile care sunt respectate și mai ales experiențele pe care copilul le realizează în colectivul familial depind de felul în care părinții ”se poartă” cu copii lor. Pentru copii, părintele, reprezintă sursa de securitate și încurajare în fața oricărei situații noi, neobișnuite.

În societatea actuală, în familie se doresc relații la baza cărora stau respectul, egalitatea, toleranța și un climat familial cu o educație superioară. Părintele dacă știe cum să se apropie de sufletul copilului poate deveni confidentul și sfătuitorul propriului copil.

Părinții ar trebui să știe că emoțiile sunt naturale, că ele se schimbă de la un moment la altul, că putem avea mai multe emoții față de o anumită situație și că fiecare poate simți diferit aceeași situație sau acțiune. Toate acestea pentru a sprijini copilul în primii ani de viață, ceea ce contează este modul cum le simțim, ce semnificație și ce urmă lasă ele. Este bine ca adulții să nu provoace emoții negative copilului, iar acesta are nevoie să știe că indiferent de ceea ce simte, este natural și adultul îi este alături.

Rolul familiei în dezvoltarea copilului

Dezvoltarea este un proces dinamic prin care copilul trece în mod treptat, iar funcționarea copilului este dependentă de interacțiunea continuă cu familia sau cu alte persoane care au grijă de el. Pornind de la analiza nevoilor pe care le prezintă copiii în dezvoltarea lor se evidențiază în primul rând valoarea atenției necesare față de nevoile acestuia care se reflectă în dezvoltare și integrare.

Fiecare copil este o persoană unică, cu un temperament individual, cu un stil de învățare propriu, mediul familial propriu și un model și ritm personal de creștere. De aceea, pe măsură ce se dezvoltă copii au nevoie de tipuri diferite de stimulare și interacțiune pentru a-și exersa abilitățile de evoluție și a-și dezvolta unele noi.

Majoritatea studiilor evidențiază rolul jucat de familie, cu focalizare pe părinți, în dezvoltarea psihologică și socială a copilului.

Elementele cele mai importante ale relațiilor cu părinții sunt definite în patru mari concepte analizate din perspectiva dezvoltării optime și bunăstării copilului (UNICEF, 2008,p6):

Dragoste

Stabilitate

Siguranță

Stimulare

Puterea acestor concepte, structură prin numeroase studii și cercetari actuale, influențează nu numai gândirea științifică cu privire la copilărie, ci și politicile sociale și educaționale.

În urma cercetărilor recente asupra dezvoltării creierului uman sunt descoperite ca elemente fundamentale cele care țin de influența comportamentelor directe ale părinților în primii ani de viață. Modul în care cei mai mulți părinți răspund copiilor mici, valoarea zâmbetului și altor semne, care se dovedesc a fi extrem de importante. Ceea ce devine tot mai sigur și este demonstrat în ultime vreme prin cercetări sistematice este că dragostea și consolidarea relației directe cu copilul preșcolar, alături de asigurarea unei nutriții adecvate, constituie începutul esențial al dezvoltării copilului în plan emoțional, fizic și cognitiv.

Studiile au demonstrat că îngrijirea și educația ca procese nu se pot separa la copilul preșcolar. Un factor esențial este legătura strânsă de tip emoțional dintre părinți și copil, atât în dezvoltarea intelectuală cât și în cea emoțională. Dacă sunt neglijate nevoile emoționale ale copilului preșcolar, oricâte eforturi de tip educațional se fac pentru dezvoltarea cognitivă a abilităților lui, acestea pot rămâne nedeterminate. Numeroase studii afirmă faptul că afecțiunea față de copil exprimată în îngrijirea lui, nu în instruirea lui, constituie punctul de plecare în dezvoltarea sa optimală.

În evoluția personală, copii trec de la ”eu am” la ”eu pot”, spre tot mai mult ”eu sunt”.

La ”eu am”, copilul are nevoie de suport pentru a dezvolta sentimentul de siguranță și securitate pe toată perioada copilăriei. Un copil spune ”eu am” dacă are: relații de încredere, organizare și reguli acasă, modele de rol, este încurajat să fie cât mai autonom, au acces la sănătate, educație, bunăstare și servicii de securitate.

Pentru ”eu sunt” se evidențiază factori interni ai personalității copilului: sentimente, atitudini, convingeri. Copilul care spune ”eu sunt” este drăguț , cu un temperament atrăgător, iubitor, empatic, mândru de el, responsabil, plin de credință, speranță și încredere.

Pentru ”eu pot” factorii se referă la deprinderile sociale și interpersonale. Astfel el poate comunica, poate să rezolve probleme, poate să cunoască temperamentul său și al altora, poate să își controleze sentimentele și impulsurile și poate să caute relații de încredere.

Părerea unui medic englez cu privire la esența familiei care se găsește în ”cei patru C” aceștia sunt:

Compromis

Considerație

Comunicare

Cooperare

Mediul în care crește copilul poate fi reprezentat ca o masă rotundă, la care fiecare participant este poziționat la același nivel, are un cuvânt de spus și este ascultat.

În vremurile de astăzi, copilul este considerat și valorizat ca parte în deciziile educative, după posibilitățile și dimensiunile sale. Părinții, copii și comunitatea se influențează puternic unii pe alții. Mediul în care trăiesc părinții și copii poate să se comporte ca o sursă de energie și siguranță. Aceasta poate sprijini sau devia traseele sociale și profesionale ale părinților și influențează dezvoltarea personalității copiilor prin schimbările provocate. Deasemeni părinții pot influența comunitatea, contribuind la dezvoltarea valorilor acesteia prin participarea și implicarea lor.

Familia există din cele mai vechi timpuri iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul educativ al părinților este legat de apariția sentimentului familiei și a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt, implicând asumarea unei funcții afective atât în raporturile dintre soți, cât și în raportul dintre părinți și copii. Copilul nu este o materie de modelat ci o personalitate în devenire care se poate constitui ca partener al propriei sale formări.

Părinții sunt primii educatori din viața copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius, care, în prima carte de educație a copilului considera că educația primită de acesta până la vârsta de șase ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Familia este adevăratul ”laborator” de formare a persoanei. Noi, adulții, suntem adesea copleșiți de grijile zilnice și ne este tot mai greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost.

Începând din primii ani din viață copilul preia de la cei din jur, gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relație a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia, aceasta îi oferă copilului primele informații despre lumea care-l înconjoară, primele reguli și norme de conduită, dar și climatul socio-afectiv. Acest tip de relație este hotărâtoare în devenirea personalității , nu numai prin faptul că ea este primordială și se menține pe toată durata vieții, dar și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.

Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai puțin sau mai mult dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de către părinți , cât și climatul socio-afectiv în care se exercită influențele educaționale, constituie, primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre, viață a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Fiecare copil are un limbaj principal de iubire , o modalitate în care el înțelege cel mai bine afecțiunea părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria modalitate de a oferi și de a primi iubire. Când copilul se simte iubit este mai ușor de disciplinat și de format decât atunci când simte că rezervorul său emoțional este gol. Iubirea adevărată este întotdeauna necondiționată, este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare, care strălucește în întuneric și ajută părinții sa-și dea seama ce trebuie să facă pentru a-și crește copilul. Iubirea necondiționată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face. Familia trebuie să asigure adăpost, hrană, haine, să-și asume și răspunderea formării lor mentale și sentimentale.

Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoțional și va deveni un om complexat pe viață, baza emoțională se construiește în primele 18 luni de viață. ”Hrana” necesară sănătății emoționale constă în mângâierile fizice, vorbele bune și îngrijirea tandră. Fundamentul iubirii așezat în primii ani de viață afectează capacitatea copilului de a învăța și determină în mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze și un alt tip de informații.

Copilul trebuie să atingă un nivel emoțional necesar de maturitate, înainte de a fi capabil să învețe în mod eficient la nivelul vârstei sale. Dacă iubirea va fi alimentată așa cum se cuvine, copilul va inflori și va binecuvânta lumea prin frumusețea sa, fără iubire va deveni o floare veștejită, însetată.

Există cinci modalități în care copii exprimă și înțeleg iubirea:

Mângâierile fizice

Cuvintele de încurajare

Timpul acordat

Darurile

Serviciile

Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii. Copiii care sunt ținuți în brațe, sunt îmbrățișați, sărutați, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoțional , decât cei care sunt lăsați multă vreme fără un contact fizic.Copilul trebuie să fie ajutat să-și exprime sentimentele, emoțiile, chiar dacă nu le poate descrie. Vorbind cu el îl ajutăm sa-și descopere emoțiile să și-le definească.

Cuvintele de încurajare ”balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul valorii de sine și al siguranței.Tonul vocii, blândețea, atmosfera afectuoasă, toate comunică cu o căldură emoțională și multă iubire. Cuvintele de laudă, de încurajare, cuvintele călăuzitoare , tonul agreabil și o mânie stăpânită vor aduce oricând un câștig insutit.

Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezența sa copilului. În multe case copiilor le este mai greu fără televizor decât fără tați. Timpul acordat trebuie să presupună și un contact vizual plăcut și plin de afecțiune. A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată inima către sufletul copilului. Timpul acordat înseamnă a desfășura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtășind gândurile și sentimentele. Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna.

Darurile sunt o formă de recunoștință sau de stimulare, adevăratul dar exprimă iubirea pentru orice persoană, gestul fiind făcut de bunăvoie.

Serviciile cu compasiune și iubire sunt caracteristice părinților cu vocație. A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ce își dorește.

Pentru a fi un părinte bun trebuie:

Să observe felul în care copilul își exprimă iubirea față de părinte;

Să observe felul în care copilul își exprimă iubirea față de ceilalți;

Să asculte cu atenție care sunt cele mai dese rugăminți ale copilului;

Să observe care sunt lucrurile de care se plânge cel mai adesea;

Să-i ofere copilului posibilitatea de a alege.

Părinții au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înțelepciune, imaginație, răbdare și multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată și foarte vigilentă, aceea de a călăuzi copilul de când este sugar și până la vârsta adultă. Părinții sunt cheia capacității copiilor de a învăța și de a reuși în toate direcțiile.

În concluzie , pe lângă ceilalți factori care contribuie la dezvoltarea copilului familia joacă rolul cel mai important în dezvoltarea multilaterală a acestuia, fizică, intelectuală, psihică, afectiv-emoțională. Fiecare copil este unic, că el crește și se dezvoltă în ritmul său, că are nevoie de sprijinul familiei pentru a-i oferi un mediu sănătos și adaptat nevoilor lui și trebuie stimulat, ajutat să descopere lumea. Sarcina familiei este aceea de a ajuta copilul să-și dezvolte propriile capacități și mai puțin să-și atingă propriile obiective.

Părinții

Faptul că aveți un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveți un pian nu vă face pianist. (Mihail Levine)

A fi părinte astăzi

A fi părinte este o ”artă” care se învață greu, este un rol dificil pe care și-l poate asuma cineva. Este foarte important ca partenerii sa-și fi împărtășit gândurile în legătură cu rolul de tată sau mamă, să conștientizeze că venirea pe lume a copilului va aduce o perioadă de transformări și de inițiere pe un alt drum în viață. Părintele nu aplică niște soluții învățate pe de rost , ci își construiește o practică parentală proprie. Trebuie să lăsăm în urmă rețetele preluate de la părinți și să descoperim noi modalități de interacțiune și conviețuire adaptate nevoilor personale, ale familiei nou constituite și ale propriului copil.

Devii părinte atunci când copilul se naște și/sau atunci când numele tău este înscris pe certificatul său de naștere. Ar fi o greșeală să ne limităm doar la atât. Părinți devenim cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absența sa, dar cu gândul la el. Ne este util să recunoaștem cu toții că părinții cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care ”își crește” părinții: fiecare (mamă, tată sau copil) crește și se dezvoltă în funcție de celălalt.

Relația dintre copil și părinte este definită ca una de dependență, sensul de derulare a acestei relații fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenței. Mulți sunt aceia care spun despre copil :”este mic, ce înțelege el?!” Este adevărat, copilul este mic, însă nu și incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a crește și pentru a se dezvolta, pentru a-și repera abilitățile și pentru a-și dezvolta competențele. Pe măsură ce un copil dobândește abilități, părintele trebuie să poată și să știe să se retragă din demersul său protectiv și să-l ajute pe copil să și le consolideze.

A fi părinte înseamnă să ai cunoștințe, deprinderi și capacități relaționale, valori la care să aderi și care să îți regleze conduita, orientând-o într-o direcție predominant pozitivă pro-socială. Desigur, putem vorbi de o conduită parentală generală, ca model la nivel social și de o conduită parentală particulară, individuală pe care o adoptă fiecare părinte în parte.

În ceea ce privește profesiunea de părinte, trebuie să recunoaștem că, deși există mai multe surse de învățare pentru fiecare individ, nu există la nivel social, un sistem coerent și conștient de trening. Sursele pot fi foarte diferite de la o persoană la alta, una din sursele comune este modul în care s-au raportat la noi proprii noștri părinți. Așadar, putem accepta ideea că, încă din primele momente ale venirii noastre pe pământ începem să ”învățăm” cum să ne purtăm în calitate de părinți. Aceasta este una din sursele care lasă urme adânci în toată ființa noastră și atunci când ne vine ”rândul” să devenim părinți, fără să vrem sau fără să facem eforturi speciale apare în prim plan experiența noastră de ”fost elev ” la școală privind învățarea profesiunii de părinte. Răspunderea noastră este mult mai mare decât ne-o închipuim. Cei doi părinți trebuie să fie permanent de acord cu adoptarea unor procedee, metode și moduri de acțiune în ceea ce privește copilul. De aceea este bine să citim cărți de specialitate, să discutăm cu specialiștii deoarece, copilul este o ființă ce prezintă carențe comportamentale specifice vârstei. Sunt mulți părinți care merg pe principiul ”este copilul meu și fac ce vreau cu el”, o filozofie care atrage foarte multe aspecte negative după ea. În concepția pedagogică a fi părinte competent înseamnă să adopți și să aplici consecvent o anumită strategie privind conduita parentală.

În actualele condiții sociale mulți părinți nu sunt vigilenți în ceea ce privește educarea copiilor către standardele normale și sociale, copilul creându-și o proprie personalitate care poate fi detașată de adevăratele valori morale.

”Copiii de astăzi vor fi adulții de mâine,, (Elena Bonchiș, 2011, p 70) și este foarte important cum îi educăm și cum îi creștem pe copii de azi pentru ca să avem pretenții de la generațiile viitoare.

Dacă ne întrebăm : ”ce inseamnă să fii un părinte bun / eficient ?,, (Elena Bonchis, 2011, p 72) spune :”a fi un părinte bun înseamnă să ai capacitatea de a centra pe copil și de a fi mereu prezent în viața lui.,, Mai înseamnă să-l încurajezi , să îi oferi afecțiune copilului, să îi deschizi calea spre starea de bine din punct de vedere psihic.

Valoarea și importanța influențelor exercitate asupra copiilor mici este deja demult cunoscută și în teorie și în practică. Formula ”cei șapte ani de acasă” a devenit pentru mulți scala uzuală de evaluare a calității conduitei vârstnicilor, dar pune baza personalității și caracterului copilului.

Copilul are nevoie să ne vorbească despre ceea ce simte și este important să îl lăsăm să se exprime și să îi arătăm că este important pentru noi ceea ce crede. Copii au nevoie să se simtă parteneri în dialog. La începutul perioadei, nu poate face diferența între imaginar și real (nu poate face diferența între poveste și realitate, nu poate face diferența între vis și realitate). Doar în cazul unui dialog între adult și copil în care copilul va primi răspunsuri la toate întrebările pe care le are, acesta va dobândi abilitatea de a diferenția imaginarul de real. În caz contrar riscurile sunt nebănuite, refuzul dialogului și stagnarea la nivelul dezvoltării limbajului și la nivel psiho-social, teama crescută la lăsarea nopții.

Trebuie să înțelegem nevoia copilului de fabulație, astfel încât să nu penalizăm ”minciunile” copilului decât în măsura în care acestea ne demonstrează că este vorba de un comportament conștient.În majoritatea cazurilor copii ascund adevărul din teama de a nu fi pedepsiți, de a nu mai fi iubiți, deoarece nu își dau seama de consecință. Relația pe care copilul o stabilește cu egalii de vârstă are o importanță definitorie pentru dezvoltarea sa ulterioară.

Medicul psihiatru Eric Berne a identificat trei tipare individuale de bază ale personalității prezente la fiecare dintre noi: părinte, adult, copil, fiecare cu comportamente , sentimente și moduri de gândire unice, pozitive (funcționale) sau negative (disfuncționale), în timpul comunicării fiecare persoană poate trece de la o stare a eului la alta, însă în mod normal trebuie să existe un echilibru între ele.

Copilul – este constituit din ceea ce simțim – eul copil este o stare în care ființele umane se comportă , gândesc și simt la fel ca în copilărie , adică instictual. Copilul este sursa de emoție, creație , recreație, spontaneitate și intimitate, datele continuate provin din primii 5 ani din viață. Copilul natural sau liber este plin de energie, creativ, jucăuș și spontan, în varianta pozitivă îi oferă ființei o bază din care să evolueze , iar în varianta negativă poate fi un inadaptat social. Copilul adaptat este ascultător și politicos în varianta pozitivă, iar în varianta negativă este rebel și manipulator.

Părinte – se formează din ceea ce observăm – copiem în mod inconștient comportamentul figurile parentale și poate avea două forme: părinte protector care oferă sfaturi , ajutor , sentimentul securității , mângâiere în varianta pozitivă, oferă încredere, iar în varianta negativă este copleșitor. Părinte normativ include prejudecățile și judecățile de valoare , acesta stabilește reguli și limite , cenzurează, critică, disciplinează în varianta pozitivă oferă apărare , iar în varianta negativă devalorizează.

Adultul- se formează din ceea ce învățăm – starea de adult permite evaluarea și validarea datelor primite de părinte și copil, în varianta pozitivă este atent , ia decizii, colaborează și negociază, iar în varianta negativă adultul analizeză excesiv datele sau relațiile interpersonale.

A fi părinte astăzi însemnă să te implici în creșterea copiilor tăi , ca factor esențial în această ”artă”. Stă în menirea noastră să încurajăm personalități puternice și valoroase , pentru o lume mai frumoasă ! ”Voi sunteți arcuri, iar ei săgețile însuflețite pe care le trimiteți înainte„, spunea foarte frumos Khalil Gibrau în ”Profetul”.

Părinții care au o atitudine pozitivă față de viață se dovedesc a fi mai bune modele pentru copii lor , care vor fi de asemenea mult mai încrezători în forțele lor. Factorii care influențează profund comportamentul copiilor nu se limitează însă la exemplul părinților ci includ și moștenirea genetică și nivelul hormonal , mediul, mass-media, anturajul. Sunt părinți care petrec mult timp cu copii lor, căutând activități cât mai variate, care stimulează activitățile sociale ale copilului, spiritul de inițiativă.

Astfel profesiunea de părinte este una foarte grea, însă este divină pentru că noi, părinții nu suntem viabili decât prin urmașii noștri.Cel mai important lucru pe care trebuie să îl știi, indiferent dacă vei participa sau nu la vreun curs de ”cum să iți crești copilul” este că ai nevoie să lucrezi cu tine însuți, permanent, pentru a putea deveni un părinte model.

Exemplul personal al părinților pentru copiii lor

Noi, cei mari, uităm adesea că am fost copii. Și lucrul acesta ar trebui să ni-l aducem aminte, mai ales când ne găsim în fața copiilor. (Alexandru Vlahuță)

În primii ani din viață exemplul personal deține un rol foarte important fiind urmat cu sfințenie de copil.Viața se poate compara cu un spectacol în care rolurile se schimbă mereu. La început când copilul încearcă să se integreze în lumea reală el este un ”spectator” extrem de atent la exemplul oferit de părinți (fiind actorii). De aceea, ”actorii” trebuie să fie adevărate modele de corectitudine, întrucât la această vârstă educația se realizează prin puterea exemplului (Lanz Bauchiș , 1998,p 91). Mai târziu rolurile se schimbă copilul este ”actorul” , iar părinții se transformă în ”spectatori” atenți și discreți , care participă la spectacol doar atunci când sunt solicitați de copil. Pe timpul școlarității mici, copii își observă cu atenție părinții și îi imită. Dacă părinții nu dau exemplu de corectitudine , a-l învăța pe copil va fi inutil.

Copiii exprimă și înțeleg iubirea prin mai multe modalități cum ar fi: mângâierea, cuvintele de încurajare, timpul petrecut cu părinții, darurile primite, serviciile făcute. Cea mai puternică voce a iubirii sunt mângâierile. Copii care sunt îmbrățișați, sărutați, ținuți în brațe se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoțional decât cei care sunt lăsați multă vreme fără un contact fizic. O amintire pe care copilul o poate avea pentru tot restul vieții este momentul în care i se citește o poveste în timp ce este ținut în brațe. Copii cu o personalitate puternică sunt mult mai cooperanți învață să-și asume responsabilități, se simt în siguranță, înțeleg locul pe care îl au în familie și mai apoi în societate, toate acestea sunt formate cu o educație pozitivă.

Lipsa de afecțiune din partea adulților dar și co-vârstnicilor sau a unor copii mai mari are un impact negativ, un efect durabil, urmări nocive în planul echilibrului psihic și al emoționalității. (Irina Maciuc, 2009, p 247)

Berge spune că cele șapte ”păcate” capitale ale părinților sunt:

Incapacitatea de a iubi

Teama permanentă

Protejarea dusă la extrem

Perfecționismul

Spiritul posesiv

Narcisismul

Nervozitatea

Copilul își însușește limbajul și corectitudinea în exprimare în familie. Aproximativ 90% din cunoștințele copilului despre plante, animale, obiecte caznice le primesc în familie.

O deprindere greșit formată este mai greu de înlocuit cu una corectă. Familia este primul mediu de viață socială și culturală, iar prin valorile pe care le transmite copilului asigură premisele dezvoltării intelectuale, morale și estetice.

Primul exercițiu de formare al judecății este că se realizează natural și firesc atunci când părintele îi oferă copilului cartea de lectură și-l provoacă să povestească , să comenteze și să aprecieze ce l-a impresionat.

Alte ”păcate” ale părinților sunt: slăbiciunea, lipsa de respect față de propriul copil, lipsa de consecvență.

Rolul de părinte se învață încă din copilărie, atunci când se joacă ”de-a mama și tata”, unde sunt imitate persoanele apropiate. Familia se construiește pe relația zisă ”triunghiulară” în care fiecare întreține relații afective cu ceilalți doi ”convingerea că suntem iubiți ne oferă cea mai mare fericire în viață” (Victor Hugo).

Copilul încă de la începutul vieții experimentează atât emoții negative cât și pozitive. Prin acțiunile și relațiile sale, el va întâlni permanent ocazii care să-i trezească mulțumirea sau nemulțumirea. Trăirile emoționale sunt regăsite în fiecare experiență nouă. Așa cum învață copilul să vorbească el are nevoie să-și cunoască emoțiile și mai apoi sentimentele, să le înțeleagă, la fel cum este necesar să identifice emoțiile și sentimentele celor din jurul său și să le descifreze. Emoțiile fac parte integrată din natura umană și sunt greu de măsurat. Ele au o importanță deosebită în dezvoltarea copilului pentru că susțin anumite comportamente, reprezintă o experiență valoroasă pentru fiecare persoană ”fiecare persoană este o combinație unică” (Florence Littauer ,2009, p163). Toți copii se dezvoltă secvențial similar, dar fiecare individ are particularitățile sale de dezvoltare încă de la vârstele mici. Aceste particularități sunt foarte influențate de modul în care se acumulează experiența personală a copilului.

”Viața de familie este prima școală a emoțiilor.În acest caz intim învățăm să recunoaștem emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre, cum să gândim aceste emoții și cum să le alegem reacțiile, cum să citim și să ne exprimăm speranțele și temerile. Această școală emoțională nu înseamnă doar ceea ce le spun părinții copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei, ea presupune, de asemenea, modele oferite de părinți în ceea ce privește felul de a-și trata propriile emoții și pe cele care apar în relația soț-soție.” (D. Goleman, , 2002,P 3).

Omul se dezvoltă, evoluează și se integrează în societatea din care face parte mai bine sau mai puțin bine, în funcție de nivelul de dezvoltare a limbajului, dar și în funcție de modul în care a fost învățat să folosească acest instrument de comunicare. Dacă un copil va înțelege că, exprimându-și în cuvinte nevoile, dorințele și părerile, este ascultat și înțeles mai bine și mai repede decât atunci când plânge, țipă sau arată cu degetul, atunci el se va strădui să vorbească, să se exprime pe sine pentru a-și asigura un plus de confort. Simpla activitate de a sta împreună cu copilul, de a desena, de a-i povesti ceva despre tine, de a comenta împreună la un desen animat, de a râde împreună este foarte importantă și constructivă pentru relația părinte-copil. Micuțul poate învăța o mulțime de atitudini, stări, cuvinte de la părinte, într-o simplă discuție și mai ales învață să se simtă iubit și important pentru că părintele îi dă atenție și petrece timp numai cu el.

Copilul are nevoie să devină un om responsabil, încă de mic. Cel mai bun lucru prin care îl poți ajuta în acest sens este să îi dai responsabilități chiar dacă sunt mici. O poți face oricând, mai ales în cadrul gospodăriei, unde poți să îl ai aproape și să-l supraveghezi. Micuții nu fac decât să urmărescă comportamentele în diferite situații ale vieții și să îl imite. Pentru ei părinții sunt adevărate ”staruri”.Părintele trebuie să fie un model pozitiv pentru copilul său, pentru a nu căuta ”modele” în alte părți. Din prima copilărie se formează ideile despre lume și este general acceptată ideea că obiceiurile alimentare formate în copilărie rămân fixate pentru întreaga perioadă de existență a adultului. Educația pentru sănătate pe parcursul copilăriei timpurii formează obiceiurile și atitudinile pentru tot timpul vieții.

”Cu fiecare copil care se naște în lume renasc speranțele și visele rasei umane” (UNICEF, 2000).

Copiii sunt sensibili , în lumea lor binele și răul nu sunt ca în lumea celor mari. Cuvintele părinților pot să-i facă pe copii să înțeleagă unde greșesc sau le pot crea temeri și complexe inutile. Copii greșesc uneori, fac lucruri necugetate, pun întrebări insistente sau nu ascultă de părinți. Comunicarea este foarte importantă pentru încrederea pe care copii o au în ei înșiși, ca și pentru echilibrul lor emoțional. Șapte lucruri pe care nu trebuie să le spunem copiilor:

”De ce nu poți să fii ca sora / fratele tău?” Astfel de comparații îl va face pe copil să se simtă pe locul doi și vor crea o atmosferă de competiție, care va duce adesea la izbucnirea conflictelor. Dacă se va simți mereu pe locul doi, copilul nu va avea încredere în el.

”Nu face așa!” Dacă îi spui să nu facă un anumit lucru, copilul îl va face cu siguranță, dar asta nu ca să supere părinții ci pentru că îl face curios. Lucrurile interzise sunt cele mai tentante, părinții încearcă să îi explice totul de așa manieră încât să nu simtă că primește interdicții.

”Dacă nu mă asculți , nu te mai iubesc!” Părinții nu trebuie să ”șantajeze” copilul, indiferent de situație! El va ajunge să creadă că sentimentele se negociază și se va teme că poate pierde oricând sprijinul și iubirea părinților.

”Este așa pentru că așa zic eu!”Părinții trebuie să încerce să ofere mereu explicații copilului, atunci când le cer. Dacă părintele i se va adresa sub această formă, el nu va sesiza decât excesul părintelui și se va simți, probabil frustrat.

”Fac eu asta în locul tău!” Dacă părinții în mod repetat fac lucrurile pe care le poate face singur, îi va crea sentimentul neputinței. Atunci când părinții preiau constant inițiativa îl vor invăța să primească totul de-a gata și nu va avea simțul responsabilității.

”Nu ești în stare de nimic!” Pentru a nu induce convingerea că nu e capabil, părinții nu trebuie să generalizeze atunci cand el nu poate să facă un anumit lucru. O astfel de atitudine este demoralizantă și va avea efecte și în viitor. Părintele trebuie să-și cunoască calitățile copilului, să pună accent pe ele și să nu-i reproșeze lucruri de care nu este în stare.

”Plec și te las aici!” Cea mai mare temere a unui copil mic este că s-ar putea pierde sau ar putea fi părăsit, astfel de amenințări îl vor speria și va intra în panică. Părinții trebuie să ofere alternative, și să nu încerce să-l manipuleze, riscând să-i creeze fobii sau să i le amplifice.

Ca să te asiguri că educarea copilului tău va fi la nivelul unor standarde normale și că va ajunge un adult responsabil fii un exemplu pentru el făcând următoarele :

Încurajează-l să fie mereu cel care este el , de exemplu nu-i cere să devină inginer doar pentru că tu ai fi vrut să fii;

Spune-i cât te bucură reușitele sale și nu te concentra pe ceea ce nu a făcut bine , copilul trebuie lăudat și încurajat pentru lucrurile făcute;

Ești părintele său și prietenul său , de exemplu uneori ești mămică, alteori ești mamă, copilul are nevoie de amândouă;

Dacă îi ceri ceva, trebuie să faci tu însuți la fel, exemplul personal este mai puternic;

Explică-i că un cuvânt dat este un angajament luat și nu uita el va urma exemplul tău;

Încurajează-l să citească multe cărți, când e mic citește-i tu însuți povești pentru copii. Acestea îi vor forma o vastă cultură generală, un vocabular bogat, o viziune diversă și complexă asupra lumii, ai grijă să te vadă citind;

Învață-l să creadă că primește în măsura în care a dat, în orice domeniu al vieții.

Îndrumă-l să-și stabilească obiective și să lucreze pentru a și-le realiza, începe cu lucruri mici;

Spune-i cât mai des ”te iubesc!”.

Creșterea și educarea copiilor , precum și ceea ce înseamnă ”bun” pentru copil se află într-o dinamică continuă de la o cultură la alta, de la o perioadă la alta. Se pot stabili anumite funcții deosebit de importante și decisive pentru dezvoltarea copilului care sunt în sarcina părinților , indiferent de contextul cultural sau istoric.

Dorința multor părinți este aceea de a face din copil o persoană care să exceleze în toate domeniile.Chiar dacă cel mic nu a îndeplinit încă 3 ani, părintele are, de multe ori, un plan pentru viitorul copilului său: îl vede pianist, dansator, pictor,…La intrarea în grădiniță părinții se interesează de disciplinele opționale sau de cursurile care se organizează și dacă nu este mulțumit de ce i se oferă recurge la alte instituții sau profesori particulari.Dintr-o dată copilul se trezește ”târât” la cursuri de dans, la cursuri de limbi străine, la karate,… programul lui devenind deodată foarte încărcat și nu înțelege de ce joaca din parc a fost înlocuită cu mersul la aceste cursuri. Copilul nu înțelege de ce mama și tata nu înțeleg că el nu vrea. Nu vrea, nu doar pentru că îi place să spună așa, ci pur și simplu că nu îi place sau îl plictisește. Copilul vrea, dar vrea doar să fie în altă parte, îi place să se plimbe prin parc, vrea să se uite cum furnicile cară ceva, nu știe exact ce, vrea să știe ce e în mușuroi și cum arată de aproape vietățile acelea mici care i se par fascinante.

Eu nu sunt împotriva frecventării unor cursuri opționale, dar părintele când dorește să-l înscrie la astfel de cursuri trebuie să întrebe copilul dacă:

dorește să meargă: Nimănui nu-i place să facă ceva ce i se impune, cu mult tact putem să-l facem pe copil să creadă că inițiativa îi aparține.

are predispoziții pentru acestă activitate. O atentă observare a jocului copilului ne poate permite identificarea aptitudinilor, înclinațiilor sau talentelor. Rolul nostru al adulților, este să îi dăm posibilitatea să-și manifeste aptitudinile, punându-i la dispoziție jucării cât mai diferite și stimulându-l în diferite tipuri de jocuri.

a-și găsi profesorul cel mai potrivit: înainte de a-l înscrie, părintele trebuie să se intereseze dacă persoana care susține cursurile are experiență și dacă metodele folosite sunt potrivite vârstei copilului.

suprasolocitarea programului copilului : programul încărcat poate duce la apariția stresului pentru copil.

Copilul nu trebuie să fie niciodată pus în situația de a vorbi despre ”pe cine iubește mai mult” dintre membrii familiei sale. El trebuie ajutat să înțeleagă că există mai multe forme de a iubi, că este firesc să poată simți că are dreptul să îi placă să își petreacă timpul împreună cu mama sa când desenează, că îi place să meargă la plimbare cu tatăl, că este fericit să se joace împreună cu fratele/sora sa, că-l poate strânge în brațe pe bunicul său și o poate pieptăna pe bunica. Nimic din atitudinea adultului nu trebuie să îi trezească copilului sentimente de vinovăție pentru ceea ce simte în raport cu membrii familiei sale. Este important să poată avea încredere să vorbească despre ceea ce simte.

Killen Heap în 1998 stabilea urmatoarele funcții de bază ale părinților, strâns legate una de cealaltă:

Abilitatea de a percepe copilul în mod realist – modul în care este perceput copilul are urmări asupra atitudinii și comportamentului față de el. Cu cât părinții sunt capabili să perceapă mai realist și mai diferențiat, cu atât este mai mare șansa de a se apropia de el într-un mod adecvat nevoilor și potențialului său. O percepere relativ realistă este dependentă de activitățile observabile ale copilului preșcolar și de nevoile acestora apărute la diferite nivele ale dezvoltării sale. Părinții sunt cei care trebuie să satisfacă nevoile emoționale, de liniște, îngrijire și apropiere a le copilului.Ei se manifestă realist în legătură cu satisfacerea nevoilor copilului atunci când prin comportamentul lor, îi transmit copilului că este normal ca ei să-i satisfacă nevoile de bază.

Abilitatea așteptărilor realiste față de colaborarea copilului – o așteptare relativ realistă este în concordanță cu vârsta copilului, cu resursele și dezvoltarea sa. Așteptările realiste privind colaborarea cu copilul preșcolar joacă un rol decisiv în dezvoltarea lui, deoarece aceste așteptări pot stimula, provoca și confirma.

Abilitatea părinților de a avea o relație empatică cu copilul – relația empatică a părinților cu copiii preșcolari presupune trei elemente:

Abilitatea de a diferenția și de a da un nume gândurilor și sentimentelor copiilor;

Abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele copilului;

Abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul copilului.

Empatia paternală permite părinților să presimtă și să anticipe cel mai corect reacțiile copiilor lor în anumite situații, precum și să se ”pătrundă” emoțional de suferințele, eșecurile, bucuriile și succesele acestora. Abilitatea de a-și face griji realiste în ceea ce privește copilul este importantă pentru rolul părintesc și determină capacitatea de a îngriji copilul fizic și emoțional. Experimentarea unor situații emoționale diferite în relațiile cu părinții oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoționale diverse, ceea ce contribuie la înțelegerea situațiilor emoționale și la reacții adecvate în diferite situații.

Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacțiunea cu copilul – un angajament predominant pozitiv este în concordanță cu nevoia copilului de îngrijire, de a i se răspunde, de stimulare, de structurare și fixare a limitelor inițiativei. Este hotărâtor pentru copii ca părinții să fie capabili să se angajeze pozitiv în relația cu el, în dezvoltarea, învățarea, jocul, tristețea și bucuriile lui.

Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului înaintea celor proprii pentru ca un copil să se poată dezvolta fizic, emoțional, intelectual și social, trebuie să-i fie satisfăcute nevoile de hrană, îngrijire, stimulare, securitate și stabilitate, nevoia de explora mediul înconjurător, nevoia de joacă și companie a altor copii într-un cadru sigur.

Adesea devenim părinți fără să știm prea bine ce este necesar să facem pentru a stabili și apoi menține o bună relație cu copii noștri și mai târziu cu adolescenții. Fiecare dintre noi dorim să avem un copil ascultător, ordonat, cuminte, cu un comportament responsabil. Dar cum să facem să ne atingem acest scop?

Din păcate cei mai mulți dintre părinți folosesc unica metodă pe care o cunosc și care le este la îndemână, adică forța. Având în vedere că majoritatea părinților la rândul lor au fost tratați cu violență, pe vremea când au fost copii, acest lucru li se pare firesc, ca o continuare în timp a tradițiilor de creștere a unui copil, dar fără să-și dea seama ce efecte negative are acest lucru asupra personalității copilului.

Oare de ce se întâmplă asta?

Pentru că:

Obține cu rapiditate supunerea din partea copilului prin pedepse;

El nu va învăța decât că trebuie să se ascundă cât mai bine pentru a nu fi descoperit de către părinți.

De cele mai multe ori pedeapsa nu are efect decât în prezența părinților, copilul nefiind convins de necesitatea respectării unei reguli dacă părintele nu-l vede și nu-l poate pedepsi.

De asemenea, puțini dintre părinți cunosc efectele extrem de negative ale folosirii forței asupra copilului mai ales pe termen lung. Cei mai mulți dintre părinți nu-și dau seama că folosirea forței nu înseamnă neapărat violență fizică (sau bătaie) ci orice fel de constrângere la care sunt supuși copii pentru impunerea unui comportament dorit de adulți. Avantajele celorlalte metode sunt atât de puțin cunoscute, încât se consideră că dacă efectele nu sunt imediate nu merită să li se acorde o importanță prea mare.

Disciplina îi ajută pe copii să se maturizeze, încurajează încrederea în sine și îl ajută la dezvoltarea unui simț al propriei valori. Un copil disciplinat este mândru de sine satisfăcut, iubit de cei din preajmă, convins de dreptatea părinților în care are încredere, bine dezvoltat fizic și psihic. Pe când un copil nedisciplinat este plin de mânie, ostil celorlalți, stăpânit de sentimente de răzbunare, se consideră inferior, lipsit de dragostea părinților, care sunt pentru el doar niște ființe de care trebuie să se teamă.

Altă metodă pe care unii părinți o folosesc este recompensa, aceasta este o recunoaștere a îndeplinirii obligațiilor de către copil și ea nu trebuie să abată atenția lui de la efectuarea activității respective până la capăt.

Pentru o cât mai bună colaborare cu copilul, părintele trebuie să fie:

Un bun ascultător – copilul trebuie să înțeleagă că pe părinte îl preocupă sincer problemele lui. Confesiunea creează o atmosferă de respect și simpatie reciprocă.

Flexibil – părintele trebuie să îi arate că este gata să facă niște schimbări pentru ca lucrurile să intre în normal. Nu trebuie pus la zid fără ca părintele să nu-i acorde nici o șansă.

Realist – părintele nu trebuie să-i ceară copilului mai mult decât poate să dea, având în vedere vârsta lui, puterea lui de înțelegere.

Capabil să zâmbească- simțul umorului poate ajuta părintele să iasă dintr-o situație dificilă. Un zâmbet poate apropia părintele de copil chiar și într-o situație de criză.

Capabil să colaboreze- creșterea unui copil este un efort de echipă.

Oricât de mult se străduiesc unii părinți pentru a-i oferi copilului compensații materiale, faptul că nu poate să-și împărtășescă sentimentele sau să primească sprijinul necesar atunci când are nevoie, îl face să-și piardă încrederea în adulți, îl doare ceva pe copil, să se retragă și să se închidă într-o lume a lui.Revolta copilului, senzația că nu este înțeles, apreciat și iubit duc adesea la scăderea interesului pentru învățătură, o pedeapsă involuntară pe care copilul o aplică părintelui prea ocupat.

Ca părinte să ai un copil ”bun” nu înseamnă să ai noroc, înseamnă o muncă susținută pentru obținerea unor rezultate pe termen lung, alături de cei dragi. Comunicarea este foarte importantă și modul cum este făcută, cuvintele și expresiile trebuie bine alese, pentru a nu avea o influență asupra copilului.

De multe ori părinții nu își dau seama că multe din activitățile zilnice desfășurate de copii reprezintă știința în acțiune. Ei pot să îi ajute pe copii să înțeleagă lucruri importante legate de lumea înconjurătoare având la bază o serie de evenimente cotidiene. Copiii sunt ”oameni de știință” înăscuți , dotați cu multă curiozitate și o pornire pasionată de a afla cât mai multe despre lumea în care trăiesc.

Educația copilului este un demers care presupune un schimb de experiență, de valori și competență între toți adulții care îl susțin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaționară care se țese în jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competențele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacțiile sale la stimulii pe care îi oferim și nu în ultimul rând deschiderea spre cunoaștere. Este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru și să-i recunoaștem unicitatea, personalitatea, nevoile.

Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepția asupra copilului, accentuând tot mai mult competențele și aptitudinile copilului ca persoană și importanța recunoașterii faptului că un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de toți adulții care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate.

Categorii de părinți

Clasificarea stilurilor parentale după Vicent:

Părinți rigizi (sau autoritari) acest stil de părinți încearcă să dețină permanent controlul asupra copiilor lor, ei stabilesc reguli stricte, sunt foarte critici la adresa copiilor atunci când aceștia nu reușesc să se ridice la un standard impus. Acești părinți nu le explică celor mici de ce le cer un anumit lucru, dacă copilul întreabă părintele răspunde:”fiindcă așa trebuie!”. Acest stil de părinte se concentrează pe comportamentele negative ale copiilor, micuții fiind certați sau pedepsiți cu asprime pentru reguli impuse. Întipăresc în mintea copiilor repere foarte precise în timp și spațiu , care pot ajuta la înțelegerea lumii înconjurătoare, impun copiilor opiniile, ideile, modul de a trăi și a vedea obișnuințele lor, fără să țină cont de particularitățile individuale ale fiecăruia.

Părinți anxioși sunt părinții care exercită o presiune asupra copiilor, aceștia simțindu-se întodeauna supravegheați, deoarece din gesturile sale se naște teamă, copilul ajunge la un fel de deposedare de el însuși.

Părinții infantili sunt părinții care refuză să se definească în calitate de părinți și să își asume responsabilități, fiind de regulă prea absorbiți de propriile lor probleme de afirmare personală, care se anulează uneori brusc, părinții adoptând o porție prea apropiată de cea a copilului printr-o identificare exagerată. Drept consecință, copii unor părinți infantili riscă mai târziu să nu aibă mare încredere în forțele proprii și să fie dependenți și ușor influențabili.

Părinții boemi sunt părinții care nu se implică în educarea și creșterea copiilor putând avea drept consecințe în dezvoltarea lor delăsarea morală. Ei lasă copii mai mult în voia lor sau a altor persoane, drept consecințe, poate să apară la copii lipsa unor puncte de reper în viață și a unei baze suficiente care să le garanteze un sentiment de securitate.

Părinții incoerenți se caracterizează printr-o mare instabilitate privind modul de relaționare cu copii. Activitatea educativă prezintă multiple neregularități exigențele cele mai nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală. Dacă copilul nu are la îndemână un personaj ”puternic”, cu care să poată stabili relații continue, cum ar fi cazul unui unchi, unei mătuși, unui bunic care, fără să se substituie părinților, le oferă un model de identificare solid, el va prezenta adesea o stare cronică de descumpănire.

Părinții prea indulgenți nu manifestă nici un fel de limită și nici un fel de rezervă în a acorda copilului tot ce acesta își dorește drept consecință, nu va putea mai târziu să suporte nici o frustare, cultivând totuși un anumit sentiment de vinovăție.

Părinții prea tandri care creează, de regulă, un climat prea încărcat de stimulente afective, fiecare părinte revarsându-și fără nici o rezervă întreaga lui afectivitate. Asemenea atitudini pot favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor comportamente deviate pe linie sexuală. Există însă și cazuri în care cei doi părinți nu manifestă aceeași atitudine în ceea ce privește exercitarea influențelor educative asupra copiilor. În timp ce unul din părinți este deosebit de sever și autoritar, celălalt dimpotrivă este extrem de permisiv și tolerant sau în timp ce unul este foarte apropiat de copil, celălalt este mult mai distant și mai rece afectiv. Imaginea sec XXI depinde de modul în care ne formăm copii, astfel granița dintre bine și rău, adevărat sau fals, educație și abandon școlar poate fi susținută numai pritr-o bună educație a părinților. Iată câteva porunci ale părintelui modern: să dai copilului un sentiment de securitate , să dai copilului sentimentul că este iubit și dorit, să eviți amenințările, pedepsele fizice exagerate, să-l înveți pe copil cu independența, să-l determini să-și asume responsabilitațile, să rămâi calm și să nu te șocheze manifestările intelectuale ale copilului, să fi tolerant și să eviți conflictele, să nu-l faci pe copil să se simtă inferior, să respecți sentimentul copilului, să răspunzi cu franchețe la întrebările copilului, să te intereseze activitățile copilului, chiar dacă nu consideri că este ceva util, să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri ”anormal”, să favorizezi creșterea, progresul, fără să hiper-protejezi.

Părinți zeflemitori consideră și îl tratează pe copil ca fiind un mic obiect cu care se amuză. Efectul cel mai nociv al acestei zeflemisiri permanente este formarea la copii a unei atitudini de apărare batjocoritoare care atrage după ea o răceală a sentimentelor și a gândirii.

”Primul mediu al copilului după naștere se limitează la mamă, care e totul pentru el” (Bonchiș Elena, , 2004, p 479). Mama prima ființă din ”ochii copilului”, persoana care îi oferă liniște și căldură sufletească, alături de care trăiește experiențe pozitive. Rolul fundamental în viața copilului preșcolar pentru a construi relația lui cu lumea în care trăiește îl are mama dar nu numai ea.

Vicent descrie următoarele categorii de mame:

Mama prietenă este mama care știe să se apropie de copil, să-l ajute atunci când are nevoie, să-l înțeleagă și este considerată mama ideală.

Mama bomboană este mama nepăsătoare și banală, care nu o intereseză în mod special ce fac copii.

Mama modernă este mama interesată mai mult de propria persoană decât de copii ei.

Mama calmă este mama foarte liniștită și tolerantă fiind foarte rar respinsă sau criticată.

Mama energică este apreciată de copii și are inițiative.

Mama cloșcă este mama pe care copii nu o acceptă deoarece este o persoană posesivă. În orice activitate pe care copii vor să o facă aceasta îi va impiedica, îi va supraveghea și este exagerat de tandră și iubitoare.

Vicent descrie următoarele categorii de tați:

Tatăl dominator este o persoană exigentă dorește să fie ascultat, respectat, eventual venerat, are o personalitate puternică. El consideră copilul și soția două ființe slabe, neajutorate care au nevoie de protecție. Copilul care trăiește alături de un astfel de tată se va dezvolta fie timid, supus și neîncrezător sau se poate dezvolta rebel, autoritar, violent.

Tatăl tiran este un tată autoritar, violent, dar care totuși este timid care are izbucniri sporadice. Copilul care trăiește alături de un astfel de tată este nervos, fricos, instabil și are ieșiri agresive necontrolate și lovește.

Tatăl prieten este tatăl care impune superioritate prin stimă și nu prin autoritate. Acest tip de tată cultivă încrederea în sine, îi indeamnă pe copii să ia decizii singuri și îi va ajuta. Își respectă copii, iar ei sunt tandrii și recunoscători.

Tatăl bomboană acel tată care joacă rolul de mamă, stabilește relații armonioase cu copilul. Acesta devine lipsit de voință , capricios, răsfățat și niciodată mulțumit.

Tatăl demisionar este un tată care nu manifestă nici un interes pentru copil și nici pentru educația acestuia. El nu dorește să fie deranjat, este absent și plecat majoritatea timpului. Copilul alături de un acest tip de tată este recalcitrant și nu se poate conforma cerințelor școlare. Copilul vede că tată înseamnă dragoste și siguranță pentru mamă și implicit va însemna acelașii lucru și pentru el, deoarece ”mama va fi o mamă adevărată, acceptată, securizantă, valorizantă, senină și binevoitoare, disponibilă pentru copil în măsura în care ea are un soț bun” (Bonchiș Elena, 2004, p 482).

Cercetarea

Potrivit Dicționarului de pedagogie (1979), cercetarea pedagogică este ”cercetarea care are ca scop cunoașterea fenomenelor educative, realizată de către teoreticieni și practicieni în domeniul pedagogiei și de echipe de cercetare interdisciplinară, pentru cunoașterea legislațiilor pedagogice”.

Dumitru Muster (1985) definește cercetarea pedagogică astfel: ”o investigație delimitată precis ca temă la o întrebare restrânsă, invită în procesul perfecționării muncii de învățare de educație și care presupune să se afle un răspuns cert, temeinic, argumentat, științific la întrebare”. Se consideră obiect al cercetării problema sau evenimentul pedagogic descoperit de cel care inițiază cercetarea și care îi solicită cercetătorului verificarea sa pentru a obține certitudini cu privire la influența lor asupra rezultatelor. Cercetarea pedagogică organizată științific poate îndeplini mai multe roluri:

De generalizare și de finalizare a contribuțiilor teoretice și practice roluri care aparțin în cea mai mare parte specialiștilor în cercetare.

Constatativ, descriptiv, explicativ, de interpretare a unor aspecte ale educației, de sesizare a cauzelor și efectelor, de prelucrare a datelor, roluri pe care le pot îndeplini și cadrele didactice.

Scopul cercetarii

Cea mai mare parte a timpului copilul îl petrece în familie. Aici copilul crește și se dezvoltă sub acțiunea modelatoare a mediului familial. Această influență se împletește mai mult sau mai puțin cu cea provenită din partea grădiniței. Cu timpul influența educațională a grădiniței crește în intensitate până ce devine dominantă. Unul din rolurile pe care le are gradinița este acela de a veghea permanent ca munca depusă de educatoare să fie continuată, susținută și întărită de familie.

Ce se întâmplă cu copilul care la grădiniță învață un lucru, iar în familie altul? Din experiența mea, observat că în gradiniță învață să așeze jucăriile, cărțile pe care le folosesc, creioanele, fișele, în ordine, iar în familie obișnuiește să le arunce peste tot, în grădiniță învață să fie politicos, față de ceilalți copii, față de adulți, iar în familie asistă la scene care contrazic sfaturile educatoarei sau i se tolerează lipsa bunelor maniere.

Scopul cercetării este acela de a arăta rolul important pe care familia îl are în dezvoltarea copilului preșcolar. În opinia mea, copiii nu se nasc buni sau răi, dar ei pot deveni așa datorită educației pozitive sau negative pe care o primesc sau mediului în care se dezvoltă.

Ipoteza

În cadrul cercetării s-a format ipoteza că în dezvoltarea copilului preșcolar, familia are rolul cel mai important, influența părinților fiind un factor determinant, mediul din care copilul provine, valorile ce stau la baza familiei intervin în formarea lui ca om.

Metodologia cercetării

Chestionarele au fost aplicate unui eșantion de 32 de subiecți, iar scopul a fost de a realiza un sondaj de opinie (o cercetare) privind mediul familial din care face parte preșcolarul.

În urma centralizării datelor s-a observat faptul că persoanele de sex feminin sunt reprezentate de o pondere de 75% față de doar 25% cât constituie persoanele de sex masculin. Din acest fapt se poate deduce interesul crescut al femeilor pentru tot ceea ce înseamnă familie. Ținând cont de statutul celor intervievați am observat faptul că 72% au studii superioare și 28% au studii medii.

La prima întrebare unde părinții au fost chestionați cât de bine iși cunosc copilul o mare parte dintre ei au răspuns că iși cunosc copilul foarte bine, adică 87%.Doar un procent mic de 13%, își cunosc copilul bine. De aici rezultă că majoritatea părinților chestionați își cunosc propriul copil adică îi cunosc comportamentul și îi ințeleg stările pentru ai acorda sprijinul necesar.

La întrebarea a doua a chestionarului cu privire la cine se ocupă mai mult de copil, cea mai mare parte, adică 91 % dintre răspunsuri au fost mama și o mică parte de 9% a fost tata. Statistic, tatăl este persoana care petrece cel mai puțin timp cu copilul de aceea, momentele acestea ar trebuie extrem de intens trăite. Mama, de obicei, are rolul principal, îi oferă copilului echilibrul afectiv. S-a efectuat un studiu prin care s-a dovedit că vocea mamei reduce stresul copilului și îl liniștește acordându-i siguranță. Mama este cea care are mai multă răbdare, mai multă ambiție, înțelegere, cum astfel este și normal.

Referitor la timpul alocat copilului de către părinți marea majoritate a lor , adică 66%, îi acordă între 5 și 8 ore pe zi, în procent de 28% dintre aceștia alocă copilului său un interval de 3-4 ore pe zi , iar o mică parte dintre ei 6% nu au suficient timp pentru copiii lor acordându-le 1-2 ore pe zi. Având în vedere că o mare parte dintre părinții chestionați își petrec între 5-8 ore pe zi cu copiii lor, este foarte importantă calitatea, dar și cantitatea timpului alocat. Pentru copii este important ca părinții să fie lângă ei, să le fie martor la propriile vieți în devenire. Și asta înseamnă că au nevoie să aibe alături părinții în micile ”fleacuri” zilnice pe care simt nevoia să le împărtășească cu ei.

Majoritatea părinților chestionați au răspuns în procent de 91% că știu ce pasiuni are copilul lor, doar 9% nu cunosc ce pasiuni are copilul.

În procent de 87% dintre părinți știu ce îl întristează pe copilul lor, iar o mică parte de 13% nu știu ce îl poate întrista pe copil.

Părinții chestionați știu majoritatea ce îl bucură pe copilul lor în procent de 97%, iar 3 % nu știu.

În urma răspunsurilor la întrebările dacă părinții cunosc ce pasiuni au copii lor, ce anume îl întristează, dar și ce îl bucură, în proporție de 92% dintre acestea au răspuns afirmativ. De unde și concluzia că părinții își cunosc bine copiii ceea ce ajută la dezvoltarea lor, ei având multe întrebări în perioada preșcolarității.

Cât timp alocă copilul dvs pe zi :

La întrebarea a șaptea în care părinții au fost chestionați cum împart timpul copilului pe diferite activități, răspunsurile au fost dintre cele mai variate. Televizorul îi ocupă copilului în procent de 37% dintre cei întrebați 2 ore pe zi, iar 30% – 1 oră pe zi. Calculatorul în procent de 76% îi alocă 1 oră pe zi, iar 18% – 2 ore pe zi. Coloratului i se alocă 1 oră pe zi în procent de 84%, iar 2 ore pe zi doar 16% din cei chestionați. Timpul alocat jucăriilor este de 1 oră pe zi în procent de 45 % și de 2 ore pe zi doar de 36%.

Părinții chestionați mai desfășoară și alte activități cu copiii 1 oră pe zi în procent de 33%, 2 ore pe zi 39%, 3 ore pe zi 11% și 4 ore pe zi 17%. Cei mai mulți dintre părinți au răspuns că timpul copiilor lor este petrecut 1 oră pe zi colorând și 2 ore pe zi la televizor.

Televizorul poate fi comparat cu dulciurile concentrate, adică copilul trebuie să se bucure de gustul și aroma seductivă a acestora fără a face însă excese. Specialiștii recomandă un anumit program de privit la televizor maxim 2 ore pe zi la copiii preșcolari.

Calculatorul nu are un impact negativ asupra copiilor preșcolari dacă nu petrec mai mult de 1-2 ore zilnic, ei reușind să acumuleze multe informații utile, iar mintea lor câștigă în precizie și claritate.

Jucăriile, adică joaca în general aduce una dintre cele mai împortante contribuții în dezvoltarea psihică și în educația copilului, dar petrecerea timpului liber trebuie să includă și joaca în aer liber. Copilul participă în mod activ și cu plăcere la joc unde își însușește reguli și deprinderi. Prin joc se desprinde munca, își dezvoltă curajul interesul și plăcerea pentru unele activități utile, dar disciplinarea lor. În grup se modelează mai bine caracterul și temperamentul său.

Coloratul sau desenatul ocupă cel puțin 1 oră pe zi la majoritatea copiilor preșcolari în urma răspunsurilor părinților chestionați. Prin această activitate de a colora un desen în diferite culori sau a desena ceva pe o coală de hârtie, în funcție de imaginația copilului, înseamnă că înțelege și simte frumosul din artă, dezvoltă aptitudinile de creație artistică.

La întrebarea dacă copilul acceptă să se despartă de părinte fără motive și explicații 75% dintre răspunsuri au fost ca nu acceptă și 25% că acceptă. De aici concluzionăm că trebuie să le explicăm copiilor de ce trebuie să se despartă de noi părinții și să le dăm motivele pentru care dorim să se întâmple asta.

Din părinții chestionați majoritatea , adică 69%, au răspuns afirmativ la întrebarea dacă se opune copilul la unele hotărâri luate de părinți. Adică copiii vor să ia singuri hotărâri personale. Acest fapt presupune că nu trebuie să luăm decizii în locul copiilor ci să-i implicăm și pe ei în acest proces. Trebuie să-i lăsăm să facă singuri alegeri, asumându-și consecințele acestora, începând cu situații mărunte a căror consecințe să fie ușor de suportat.

Părinții sunt deranjați cel mai mult dacă copilul lor plânge în procent de 27% , strigă și se agită în procent de 25 %. Nici un părinte dintre cei chestionați nu sunt deranjați dacă copilul lor îi întreabă.

Din experiența mea am observat că indiferent care este motivul copilului de a plânge, striga, agita trebuie aflat acesta și ameliorată cauza. Copilul poate plânge din mai multe motive fondate sau nefondate: ca să atragă atenția , i s-a întâmplat ”ceva” , are o durere corporală sau o neliniște cu privire la o situație anume.

Atunci când copilul greșește majoritatea părinților , adică 65% discută cu el, 20% îl ceartă și 12% îl pedepsește, numai 3% dintre părinți nu-i vorbesc copilului. Majoritatea părinților au ales să discute cu copilul în cazul în care acesta greșește fiind cea mai bună alegere după părerea mea. Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat în care să se simtă în siguranță și de o comunicare eficientă cu părinții săi. Acest lucru este posibil dacă aceștia din urmă sunt atenți la nevoile copilului și se preocupă de educația lui, dacă dau dovadă de înțelegere, sunt afectuoși și calmi și participă la evenimentele importante din viața lui. Totodată este necesar ca părinții să fie , fermi să stabilească limite și să nu lase copilul să facă tot ce vrea, aspecte care pot fi îndeplinite printr-o comunicare adecvată părinte – copil, o comunicare verbală și nonverbală.

Un sondaj recent arată că noile generații își ceartă copii folosind aceleași expresii chiar dacă anterior au spus că nu se vor transforma în proprii părinți. Ca o concluzie a acestei întrebări , părinții chestionați ceartă copilul când e necesar, îl pedepsesc în procente egale rar și când e necesar, discută cu el într-un procent destul de mare și îl alintă mereu 53% dintre ei.

La întrebarea dacă certați copilul, părinții în procent de 70% au răspuns că doar când este necesar, 23% rar și 7% mereu. De aici concluzia că părintele ceartă copilul doar atunci când e necesar. Dintr-un sondaj UNICEF rezultă că peste 50% dintre părinți spun că prima reacție atunci când copilul face ceva greșit este să ridicea vocea sau să țipe.

Dintre părinții chestionați care își pedepsesc copiii doar când este necesar sunt în procent de 41% la fel ca cei care îi pedepsesc rar, iar 18% au spus că nu-i pedepsesc deloc. Pedepsele pot fi benefice, dar pot fi și neproductive pentru copil. Totul stă în arta de a dezvolta un sistem de pedepse și recompense. Ideea este că pedeapsa înseamnă să îi răpești ceva care chiar contează pentru copil, de la jucăriile preferate la lucruri pe care le consideră extrem de importante. Scopul pedepselor este nu numai trezirea remușcărilor și conștientizarea că ceea ce a făcut este greșit, ci și înțelegerea motivului pentru care este greșit.

Copilul este alintat mereu în procent de 53%, când este necesar în procent de 37%, 7% deloc și 3% rar. Copilul nu se naște alintat, ci devine așa din cauza modului cum este tratat de cei din jur, a metodelor educative pe care părinții le adoptă. Merită să investești în copil deoarece valoarea lui este inestimabilă și satisfacția ca părinte este unică. Dar cheia și puterea sunt în mâinile părinților care au ”misiunea” de a ”șlefui diamantul”.

Atunci când părinții au fost întrebați dacă copiii lor îi mint 66% au răspuns câteodată și 34% deloc. Copii preșcolari știu foarte bine diferența dintre bine și rău, adevărat sau fals și sigur nu le place să fie mințiți. Totuși multora pare să nu le pese dacă modifică adevărul uneori, mai ales dacă asta le acordă atenție sau îi apără, le dă privilegii sau recompense.

Când va-ți bucurat cel mai recent împreună cu copilul dvs ?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cum ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Părinții chestionați au răspuns la această întrebare cât mai diversificat. Majoritatea lor se bucură destul de des (aproape zilnic) împreună cu copiii lor făcând lucruri simple dar care aduc bucuria copiilor. Au fost și părinți în proporție de 20% care se bucură împreună cu copilul lor destul de rar (la sărbători sau evenimente importante din viața lor), ceea ce denotă că ar trebui să le acorde mai mult timp copiilor și să realizeze că se pot bucura și din lucruri mărunte.

15.

Timpul alocat copilului este important cantitativ dar și calitativ. O mare parte dintre părinți (34%) în timpul în care îl petrece cu copilul său îi răspunde la întrebările acestuia, dar desfășoară și jocuri în proporție de 29% dintre cei chestionați.

Majoritatea părinților chestionați la întrebarea în ce constă timpul alocat copiilor 34% le răspund la întrebări, 29% desfășoară jocuri, 25% le citesc povești și 12% îi supraveghează și îi îndrumă.

16.

Părinții doresc de la educatoare să li se comunice în permanență evoluția copilului preșcolar, în procent de 73%, doar 22% dintre ei vor să coopereze, o muncă în comun bazată pe respectul reciproc și conștientizarea importanței fiecăruia pentru munca proprie: educatoarea realizează susținerea părintelui și părintele apreciază implicarea educatoarei în devenirea copilului său. Este important în acestă relație ca ambii implicați să facă tot posibilul pentru a ajunge la un punct de întâlnire între nevoile copilului și resursele sale. De aici concluzia, că majoritatea vor să le spună educatoarea în permanență ce a făcut copilul la grădiniță, dar el să nu spună informații utile despre copil care poate ajuta la dezvoltarea sa.

17.

Parteneriatul familie-grădiniță este foarte important și este necesar să se prezinte ca o colaborare strict educativă în jurul copilului în care părintele și educatoarea să facă schimb reciproc de informații și păreri. Familia și grădinița oferă în mod complementar, împreună un spațiu complex necesar dezvoltării copilului preșcolar. Ambele sunt necesare și nici una nu poate prelua atribuțiile celeilalte fiecare având un alt rol.

În urma centralizării răspunsurilor părinților chestionați la ce oferă ei în parteneriatul familie-grădiniță 35% dintre ei oferă sprijin, 29% implicare și 25% atitudine deschisă. De aici rezultă că din cele două medii educative, anume familia și grădinița se întâlnesc într-o perioadă a vieții lor pentru că au un scop comun și anume asigurarea unui mediu educativ propice dezvoltării copilului. Bazându-se pe sprijin, implicare și o atitudine deschisă, relația familie-grădiniță își atinge scopul propus.

18.

Dezvoltarea psihică în perioada preșcolară capătă un caracter complet îmbrăcând forme noi de cunoaștere și comportament, aceasta nu este omogenă pe toată perioada. Copilul preșcolar prezintă o dorință foarte mare de a cunoaște și de aceea întrebările lui sunt numeroase. Jocul face parte din viața noastră încă din primele luni de viață, deci putem spune că este o realitate permanentă. Consider că jocurile în diferitele lor forme făcute la grădiniță dar și acasă pot contribui la procesul de cunoaștere, formare și educare, la adaptarea și socializarea copiilor preșcolari, la dezvoltarea relațiilor de cooperare între aceștia.

Obiectivul prioritar în grădiniță este după părerea părinților chestionați dezvoltarea intelectuală în procent de 36%, jocul 21%, pregătirea pentru școală 17% și în procente egale de 13% educația pentru mediu/ sănătate și pregătirea pentru viață.

Grădinița este prima experianță a vieții în societate a copilului, ea constituie un cadru nou pentru el, prin dimensiunile și conținuturile sale prin activitățile variate, noi și interesante. Când intră în grădiniță, copilul se află în perioada celor mai importante acumulări, care vor sta la baza personalității sale. Ulterior copilul va trebuie să se integreze într-o nouă ambianță și anume școala cu alte reguli și altă doamnă.

19.

Părinții chestionați majoritatea sunt interesați de ceea ce face copilul la grădiniță : dacă a mâncat, dacă a dormit, dacă a învățat ceva nou, întrebându-i în proporție de 83%.

Somnul este pentru sănătatea și buna funcționare a organismului copilului preșcolar precum și apa și mâncarea. Obiceiurile de somn sunt stabilite în viața copilului, iar familia deține un rol important în acest proces. Din experiența mea, eu lucrând la o grădiniță cu program prelungit, unii părinți aleg să-și înscrie copiii la program prelungit, chiar dacă au cu cine să îi lase acasă, sau chiar ei stau acasă (poate mai au un copil mai mic), pentru a se învăța copilul cu un program de mâncare și somn. Copilul se învață cu un program stabilit în afară de activitățile pe care le face la grădiniță , de mâncare și de somn.

Copilul preșcolar are nevoie de 11 – 13 ore de somn în fiecare zi, după studierea unor experți în care este calculat și somnul de după amiază.

Copilul nu este doar educat și stimulat cognitiv în grădiniță ci și disciplinat.

Finalul chestionarului este despre mediul în care trăiesc părinții , studiile lor și vârsta copiilor. Grădinița se află în mediul rural , dar fiind cotată la un nivel destul de înalt, printre altele având programul prelungit (singura pe o distanță destul de mare) din numărul total de 32 de părinți chestionați 12 dintre ei sunt din mediul urban.

Un procent de 72% dintre părinții chestionați au studii superioare, iar un procent de 28% au studii medii.

Din numărul total de părinți chestionați 75% au fost de sex feminin și 25% de sex masculin.

Vârstele copiilor preșcolari ai căror părinți au răspuns la acest chestionar sunt 53% de 5 ani, 41% de 4 ani și 6% de 6 ani.

Studiu de caz – Adaptarea copilului C.B. la programul grădiniței cu ajutorul familiei.

”Noi cunoaștem copilul educându-l și-l educăm mai bine cunoscându-l”

Copilul se numește C.B. care s-a născut la data de 28.02.2010 într-o familie organizată.

În timpul cât părinții lui C.B. sunt la serviuciu copilul este supravegheat de bunici. S-a prezentat la grădiniță la data de 27.10.2014 când avea vârsta de 4 ani și 8 luni, până la această dată nu a mai frecventat grădinița. Încă de la sosirea în grădiniță am constatat comportamentul retras al copilului față de ceilalți copii și refuzul de a se despărți de bunica lui.

Cunoscând că ființa umană nu reflectă în mod indiferent realitatea, ci trăiește anumite emoții sau sentimente față de ceilalți oameni, față de fenomenele naturii și societății, față de sine însuși, precum și că realitatea obiectivă poate provoca diferitelor persoane stări afective diferite, ba chiar, un obiect oarecare poate să-i producă aceleiași persoane la momente diferite de timp stări afective diferite în funcție de experiența sa cu acel obiect, de modificarea trebuințelor, intereselor, convingerilor sale, am căutat alegerea și aplicarea metodelor celor mai potrivite pentru copilul în cauză putându-i ușura adaptarea la programul grădiniței.

Astfel observând copilul C.B., constat că are mișcări lente, astenice, lipsite de vioiciune. Lucrul acesta se observă mai ales în jocurile de mișcare, în alergare, întreceri la sărituri, rămâne cu mult în urma altor copii. La început îi era chiar teamă să se prindă într-o horă sau să intre într-un grup de copii, ca nu cumva aceștia să-l lovescă sau să-l împingă. Îi era teamă ca nu cumva să-i fie afectat echilibrul de ceilalți copii. Nu are încredere în posibilitățile proprii, s-ar putea spune că nota caracteristică a copilului este timiditatea excesivă, lipsa de îndrăzneală și de inițiativă (manifestarea accentuată a reflexului prudenței naturale).

Limbajul lui C.B. este monoton și inexpresiv, vorbește cu o voce ”ștearsă”, uniformă, fără intonații. La intervențiile altor copii din grupă este cuprins de nesiguranță de sine, se întrerupe din povestire, repovestire, recitare, așteptând ajutor din partea mea.

Totuși limbajul lui C.B. este dezvoltat la nivelul vârstei sub aspect lexical și gramatical. Am constatat că nu are siguranță de sine atunci când prezintă pentru apreciere lucrările, executate de altfel conștiincios. În ce privește relațiile lui C.B. cu alți copii are o atitudine ”de rezervă”. El nu participă bucuros la jocurile colective în cadrul activităților la liberă alegere. Îi place mai mult să privească cum se joacă alți copii. Nu am înregistrat vreun caz când C.B. ar fi bruscat sau nedreptățit pe un alt copil, mai degrabă el este acela căruia i se ia vreo jucărie cu care se joacă în timpul activităților alese. În astfel de situații copilul nu-mi spune nimic mie, ci se ”închide în sine” uneori plânge pe tăcute fără a pretinde să i se facă dreptate. Având în vedere temperamentul melancolic a lui C.B. , mi-am îndreptat influența pedagogică în direcția exersării forței proceselor nervoase vizând creșterea rezistenței la eforturi, înlăturarea timidității, a neîncrederii în puterile proprii, a pasivității. Astfel i-am încredințat sarcini legate de autoservire (să îngrijească plantele de la colțul naturii vii, să împartă materiale tuturor copiilor la activități matematice, desen, pictură) care am constata că i-a dezvoltat încrederea în forțele proprii, spiritul de inițiativă, curajul.

Este cunoscut faptul că în viața copilului preșcolar, emoțiile joacă un rol important pentru orientarea conduitei copilului, pentru formarea intereselor sale. Un mijloc important pentru a-l face pe copil să acționeze într-o direcție sau alta, pentru a-i mobiliza întregul potențial psihic constă în a-l introduce în diverse activități și situații care să-l determine la o participare activă. Jocul este o astfel de activitate, așa se face că C.B. a devenit mai sociabil când i-am încredințat rolurile unor personaje îndrăgite din basme și povești. Un mijloc eficient de a-i fortifica sistemul nervos au fost exercițiile de gimnastică. Am observat existența unei relații speciale între copil și bunica acestuia, care îl aducea dimineața la grădiniță. El conștientizează pierderea acestor relații securizante și astfel este afectat major îngreunând integrarea copilului în grădiniță. Viața afectivă a copilului preșcolar sub influența multiplilor factori interni și externi este într-o continuă evoluție dar și că ”nevoia de atașament ca fiind elementul central al dezvoltării afective în etapa de acomodare și la vârsta copilăriei mici, orientarea copilului către o relaționare puternică cu părinții fiind o tendință naturală, înăscută”(J. Bowlby- pediatru englez).

Studiind teoria modelului intern de atașament, C.B. se înscrie în categoria atașamentului slab – dezorientat – dezorganizat, copilul pare blocat, neliniștit. Poate evita contactul, ca în momentul următor să-l caute, apar în comportamentul său note paradoxale: se apropie de bunică, dar fără să o privească, poate prezenta stări emoționale fără vreo legătură aparentă cu persoanele prezente.

Atașamentul copilului față de bunică îi creează greutăți în adaptarea la regimul grădiniței, el căutând permanent proximitatea acestei persoane, dând dovadă de un comportament de securizare. Pentru a-l face pe copil să se adapteze treptat, am sfătuit-o pe bunică să nu-l lase dintr-o dată ”singur”- așa că în fiecare zi timp de două săptămâni bunica a rămas alături de copil, la început două ore apoi din ce în ce mai puțin așa încât despărțirea s-a făcut treptat până când copilul s-a desprins dintr-o dată de bunică. Discutând cu bunica lui C.B. am aflat că în familie sunt opt adulți (străbunici, bunici, părinți, un unchi și-o mătușă) care-l înconjoară pe copil. El nu are în vecinătate copii de vârsta lui, așa că el se joacă singur în curte sau în casă.

Aceeași modalitate de joc a avut-o la început și la grădiniță (de unul singur, cu jucăriile lui cu care monologa în șoaptă). Am aflat de la bunica copilului, că C.B. este puțin rezistent la schimbări de temperatură, el răcind repetat, ceea ce s-a întâmplat și-n perioada cât a frecventat grădinița ceea ce a făcut ca să absenteze destul de des și de fiecare dată când revenea la grădiniță cu greu se adapta (în 2-3 zile).

Pentru a-l ajuta pe C.B. să se adapteze la regimul grădiniței se impunea cunoașterea psihopedagogică a copilului, iar pentru aceasta alegerea metodelor potrivite. Astfel pentru adaptarea copilului la grădiniță, familia a avut un rol foarte important cooperând cu mine în rezolvarea acestei probleme.

Am reușit adaptarea copilului la regimul grădiniței, prin influențele pe care le-am avut asupra lui în direcția înfrângerii sentimentului de teamă față de ceva necunoscut, încurajându-l și punându-i în sarcină ducerea la îndeplinire a cerințelor corespunzătoare.

Anexa 1

Chestionar

Stimați parinți,

Doresc să realizez o cercetare privind mediul familial din care face parte preșcolarul, vizând elementele legate de viața acestuia de familie, poziționarea părinților în raport cu diverse aspecte legate de nevoile și necesitățile acestuia și adaptarea lor la activitatea din gradiniță. În acest scop, vă rog să mă sprijiniți prin completarea chestionarului de mai jos. Raspunsurile dvs sunt confidențiale, prelucrate statistic și utilizate numai pentru scopul cercetării.

Modalitatea de completare a chestionarului : încercuiți varianta de răspuns care corespunde opiniei dvs sau completați spațiile punctate acolo unde este cazul. Dacă nici unul dintre răspunsurile din listă nu vi se potrivește puteți încercui, acolo unde există varianta ”altele” precizând propriul dvs răspuns.

Multumesc pentru colaborare.

CE STIU DESPRE COPILUL MEU ?

Vă cunoașteți copilul ?

Foarte bine

Bine

Suficient

Puțin / Deloc

Cine se ocupă mai mult de copil ?

Mama

Tata

Bunicii

Frații

Alții

Cât timp stați cu copilul dvs pe zi ?

1-2 h

3-4 h

5-8 h

Știți ce pasiuni are copilul dvs?

Da. Care? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu.

Știți ce îl întristează cel mai mult ?

Da. Ce?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu.

Dar ce-l bucură?

Da. Ce? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu.

Cât timp alocă copilul dvs pe zi :

TV-ului . . . . . . . . . . .

Calculatorului. . . . . . . . . . .

Coloratului. . . . . . . . . . . . .

Jucăriilor. . . . . . . . . .. . .

Alte activități . . . . . . . . . . . . . .

Acceptă copilul să se despartă de dvs fără motive și explicații ?

Da

Nu

Se opune copilul la unele hotarâri luate de dvs ?

Da

Nu

Vă deranjează dacă :

Întreabă

Se agită

Tace

Strigă

Plânge

Se alintă

Cum vă comportați când greșește ?

Îl certați

Îl pedepsiți

Îl loviți

Nu-i vorbiți

Discutați

.

Copilul dvs vă minte ?

Des

Foarte des

Câteodată

Deloc

Când va-ți bucurat cel mai recent împreună cu copilul dvs ?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cum ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În ce constă timpul alocat copilului :

Îi citiți povești ?

Îl supravegheați și îl îndrumați in rezolvarea unor fișe (matematică, cunoașterea mediului) ?

Îi răspundeți la întrebările puse ?

Desfașurați jocuri educative, distractive ?

Altele . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . .

Ce așteptați de la d-na educatoare cu privire la dezvoltarea copilului ?

Să nu-mi spună nimic

Să nu mă deranjeze mereu

Să coopereze

Să imi comunice în permanență evoluția copilului

Întreb eu când vreau să știu despre copil.

Parteneriatul familie – grădiniță înseamnă pentru dumneavoastră :

Care credeți că ar trebui să fie obiectivul prioritar al programului din gradiniță :

Jocul

Pregătirea pentru școală

Dezvoltarea intelectuală

Pregătirea pentru viață

Educația pentru mediu / sănătate.

Alceva………………………..Ce ?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la gradiniță ?

Mediul rural / urban

Studii: . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Sex M / F

Vârsta copilului: . . . . .ani

Anexa 2

”Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copii învață să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copii învață să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copii învață să fie anxioși;

Dacă trăiesc inconjurați de milă, copii învață autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copii învață să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copii învață să simtă invidia;

Dacă trăiesc în rușine, copii învață să se simtă vinovați;

Dacă trăiesc în încurajare, copii învață să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranță, copii învață răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copii învață prețuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copii învață să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copii învață să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copii învață că este bine să ai un țel;

Dacă trăiesc împărțind cu ceilați, copii învață să fie generoși;

Dacă trăiesc în onestitate, copii învață respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copii învață să fie drepți;

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copii învață respectul;

Dacă trăiesc în siguranță, copii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți;

Dacă trăiesc în prietenie, copii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”

(D.L.Nolte și R. Harris, 2001)

Bibliografie

Bibliografie

Anexa 1

Chestionar

Stimați parinți,

Doresc să realizez o cercetare privind mediul familial din care face parte preșcolarul, vizând elementele legate de viața acestuia de familie, poziționarea părinților în raport cu diverse aspecte legate de nevoile și necesitățile acestuia și adaptarea lor la activitatea din gradiniță. În acest scop, vă rog să mă sprijiniți prin completarea chestionarului de mai jos. Raspunsurile dvs sunt confidențiale, prelucrate statistic și utilizate numai pentru scopul cercetării.

Modalitatea de completare a chestionarului : încercuiți varianta de răspuns care corespunde opiniei dvs sau completați spațiile punctate acolo unde este cazul. Dacă nici unul dintre răspunsurile din listă nu vi se potrivește puteți încercui, acolo unde există varianta ”altele” precizând propriul dvs răspuns.

Multumesc pentru colaborare.

CE STIU DESPRE COPILUL MEU ?

Vă cunoașteți copilul ?

Foarte bine

Bine

Suficient

Puțin / Deloc

Cine se ocupă mai mult de copil ?

Mama

Tata

Bunicii

Frații

Alții

Cât timp stați cu copilul dvs pe zi ?

1-2 h

3-4 h

5-8 h

Știți ce pasiuni are copilul dvs?

Da. Care? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu.

Știți ce îl întristează cel mai mult ?

Da. Ce?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu.

Dar ce-l bucură?

Da. Ce? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu.

Cât timp alocă copilul dvs pe zi :

TV-ului . . . . . . . . . . .

Calculatorului. . . . . . . . . . .

Coloratului. . . . . . . . . . . . .

Jucăriilor. . . . . . . . . .. . .

Alte activități . . . . . . . . . . . . . .

Acceptă copilul să se despartă de dvs fără motive și explicații ?

Da

Nu

Se opune copilul la unele hotarâri luate de dvs ?

Da

Nu

Vă deranjează dacă :

Întreabă

Se agită

Tace

Strigă

Plânge

Se alintă

Cum vă comportați când greșește ?

Îl certați

Îl pedepsiți

Îl loviți

Nu-i vorbiți

Discutați

.

Copilul dvs vă minte ?

Des

Foarte des

Câteodată

Deloc

Când va-ți bucurat cel mai recent împreună cu copilul dvs ?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cum ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În ce constă timpul alocat copilului :

Îi citiți povești ?

Îl supravegheați și îl îndrumați in rezolvarea unor fișe (matematică, cunoașterea mediului) ?

Îi răspundeți la întrebările puse ?

Desfașurați jocuri educative, distractive ?

Altele . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . .

Ce așteptați de la d-na educatoare cu privire la dezvoltarea copilului ?

Să nu-mi spună nimic

Să nu mă deranjeze mereu

Să coopereze

Să imi comunice în permanență evoluția copilului

Întreb eu când vreau să știu despre copil.

Parteneriatul familie – grădiniță înseamnă pentru dumneavoastră :

Care credeți că ar trebui să fie obiectivul prioritar al programului din gradiniță :

Jocul

Pregătirea pentru școală

Dezvoltarea intelectuală

Pregătirea pentru viață

Educația pentru mediu / sănătate.

Alceva………………………..Ce ?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la gradiniță ?

Mediul rural / urban

Studii: . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Sex M / F

Vârsta copilului: . . . . .ani

Anexa 2

”Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copii învață să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copii învață să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copii învață să fie anxioși;

Dacă trăiesc inconjurați de milă, copii învață autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copii învață să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copii învață să simtă invidia;

Dacă trăiesc în rușine, copii învață să se simtă vinovați;

Dacă trăiesc în încurajare, copii învață să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranță, copii învață răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copii învață prețuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copii învață să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copii învață să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copii învață că este bine să ai un țel;

Dacă trăiesc împărțind cu ceilați, copii învață să fie generoși;

Dacă trăiesc în onestitate, copii învață respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copii învață să fie drepți;

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copii învață respectul;

Dacă trăiesc în siguranță, copii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți;

Dacă trăiesc în prietenie, copii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”

(D.L.Nolte și R. Harris, 2001)