Acvacultura

BIBLIOGRAFIE

Bud I., 1996 – “Acvaristica pe înțelesul tuturor”, [NUME_REDACTAT] Plus, Cluj-Napoca;

Buzenche C., 2005 – “Acvaristică”, [NUME_REDACTAT] Nordului, București;

[NUME_REDACTAT]., 2005 – “Acvariul – oază de liniște”, [NUME_REDACTAT] de buzunar, București;

Chapman F. A. and col, 1997 – “[NUME_REDACTAT] of America trade in ornamental fish”, Journal of the [NUME_REDACTAT] Society;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2008 – “Pești de acvariu.Ghid ilustrat de la a la z”, [NUME_REDACTAT], București;

Georgescu G., 2000 – “Tratat de producerea, procesarea și valorificarea cărnii”, [NUME_REDACTAT], București;

Manea G., 1985 – “Aclimatizarea de noi pești și alte organisme acvatice”, [NUME_REDACTAT], București;

Misăilă C., [NUME_REDACTAT] Elena și col., 1990 – “Introducerea tufului vulcanic și a procainei în hrana concentrată a păstrăvului curcubeu (Salmo gairdneri Rich.)”, [NUME_REDACTAT] “[NUME_REDACTAT]”, vol I, pag. 223-230;

Oprea M., 2000 – “Acvaristica practică”, [NUME_REDACTAT] României, Galați;

Păsărin B., [NUME_REDACTAT]., 2002 – “Acvacultură – îndrumător practic”, [NUME_REDACTAT], Iași;

Păsărin B., 2001 – “Acvacultură ornamentală”, [NUME_REDACTAT] Nostra;

Păsărin B., [NUME_REDACTAT]., 1996 – “Acvacultură”, curs U.Ș.A.M.V. Iași;

Tamaru C. S., Ako H., 2000 – “[NUME_REDACTAT] Feeds for [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] Fishes in Hawai”, U.J.N.R. [NUME_REDACTAT] No 28;

Tamaru C. and col., 2001 – “A Manual for [NUME_REDACTAT] of the Swordtail, Xiphophorus helleri”, University of [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] Science and Technology, Honolulu;

Tărtășeanu R., 2005 – “Peștii exotici”, [NUME_REDACTAT]-Alex & [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] G., 1959 – “Peștii apelor noastre”, [NUME_REDACTAT], București;

*** www fishfriend.myforum.ro;

*** www.acvariidevis.ro;

*** www.animalutul.ro;

*** www.latifa.ro;

*** www.bristol-aquarists.org.uk;

*** www.acvariul.ro;

*** www.aquarium.ro;

*** www.tarantule-romania.ro;

*** www.ro.wikipedia.org

CUPRINS

CUPRINS

INTRODUCERE

Acvacultura este știința care se ocupă de cultivarea și creșterea diferitelor organisme acvatice, precum și de amenajarea și întreținerea condițiilor de mediu la parametri cât mai stabili (Bud, 1996).

Acvaristica este o ramură a acvaculturii, practicabilă într-un mediu protejat, care se ocupă cu descrierea, creșterea, reproducerea și valorificarea unor specii de pești și a plantelor compatibile acestora (Păsărin, 1996).

Acvaristica sau acvariologia este știința care se ocupă cu studiul unui mediu, izolat de mediul natural din care provine. Un caz particular este mediul acvatic terestru care este studiat într-un acvariu (de unde vine și numele științei). Principalele animale prezente într-un acvariu sunt peștii exotici, care au fost inițial capturați din mediul lor de viață, sălbatic, dar după acomodări și reproduceri succesive numeroase specii sunt comercializate având originea tot în acvariu (www. ro.wikipedia.org).

Pe langă pești de acvariu mai pot exista si moluște, melci de acvariu, care ajută la menținerea echilibrului acvariului consumând resturile alimentare și algele. Oxigenul poate fi furnizat de plante de acvariu, dacă acestea sunt în număr destul de mare, dar se poate atașa și o pompă de aerare care să dizolve oxigen atmosferic în apa din acvariu.

Producerea animalelor de companie este o afacere din ce în ce mai profitabilă pe fondul unei antropizări și urbanizări în creștere care privează omul tot mai mult de contactul direct cu natura. Piscicultura ornamentală se ocupă cu studiul peștilor de acvariu și în ultima perioadă a căpătat o amplă dezvoltare, desprinzându-se din trunchiul acvaculturii. Cele mai cunoscute centre de producție pentru piața acvaristică se găsesc în Thailanda, Singapore, Indonesia, [NUME_REDACTAT], Malayezia, Florida dar și în țările europene. În general se solicită pentru acvaristică specii de apă dulce, dar cererea pentru cele marine este în continuă creștere. Aproximativ 75% din peștii ornamentali de apă dulce sunt importați de către SUA din sud-estul Asiei (Chapman și col., 1997), reflectând un deficit comercial de aproximativ 34USD×106 (Tamaru și Ako). Ferme de dimensiuni mai mici specializate în creșterea peștilor de acvariu se găsesc pe întreg globul.

La noi în țară comerțul acvaristic se practică la o scară mult mai redusă, deoarece micii producători folosesc încă tehnici empirice de producere a materialului biologic, valoarea calitativă a acestuia fiind slabă. Cei mai mulți crescători de la noi din țară folosesc propriile locuințe ca spațiu pentru cultura peștilor ornamentali și puțini dispun de hale special amenajate. Ca material reproducător se folosesc loturi ameliorate provenite din import. Speciile cele mai solicitate sunt cele pașnice excepție făcând Combatantul de Siam (Betta splendens), care în ciuda comportamentului său agresiv față de conspecifici este solicitat în număr mare.

Comerțul acvaristic în România este încă în fază incipientă, punându-se un accent mai mare pe creșterea peștilor de consum. Cu toate acestea se observă, mai ales după 1989, o creștere a solicitărilor și pentru peștii ornamentali. Această cerere însă trebuie mărită prin aducerea de specii noi din import și crearea de loturi proprii de reproducători selecționați conform standardelor internaționale.

În SUA, pe lângă cei douăzeci de milioane de acvariști, ce reprezintă cea mai mare piață de profil din lume, există și producători de pești ornamentali, majoritatea crescătoriilor fiind situate în Florida, Georgia și California. Nu mai puțin de două sute de fermieri de profesie lucreză în domeniu, având la dispoziție peste douăzeci de mii de bazine externe de creștere, cu o producție abundentă, dar complet absorbită de piața americană.

LISTA TABELELOR ȘI A FIGURILOR

PARTEA I

CONSIDERAȚII

GENERALE

CAPITOLUL 1

DATE CU PRIVIRE LA BIOLOGIA SPECIEI XIPHOPHORUS HELLERI

1.1 Încadrarea sistematică

[NUME_REDACTAT] (Xifo, Xipho), pește de acvariu cu coada în formă de spadă, face parte din familia Poeciliidae, ordinul Cyprinodontiformes, ca și Poecilia reticulata (Guppy), Molienisia sphenops (Molly), Xiphophorus maculatus (Platy) și este nepretențios la condițiile de creștere, extrem de adaptabil și rezistent, fiind foarte potrivit pentru acvariștii începători (Tamaru, 2001). Încadrarea sistematică pentru [NUME_REDACTAT] poate fi sintetizată astfel:

ORDINUL: Cyprinodontiformes

SUBORDINUL: Cyprinodontoidei

SUPERFAMILIA: Poecilioidea

FAMILIA: Poecilidae

SUBFAMILIA: Poeciliinae

GENUL: Xiphophorus

SPECIA: helleri

Datorită coloritului foarte variat existent în cadrul speciei și hibrizilor săi, xipho este un pește decorativ și, prin temperamentul prietenos, poate fi cu ușurință crescut alături de alte specii.

Povestea acestor pești vivipari începe în anul 1840, când renumitul botanist [NUME_REDACTAT] conducea o expediție în Mexic, cu scopul de a colecta plante tropicale, în special acvatice. Într-o zi, în timp ce se odihnea pe malul unui mic lac situat în apropierea orașului Orizaba, Heller a observat câțiva pești de dimensiuni reduse, frumos colorați ce irizau în apa luminată de razele soarelui. Acesta a colectat 12 exemplare, pe care le-a expediat naturalistului [NUME_REDACTAT] pentru determinare. Acesta a constatat ca botanistul descoperise o nouă specie de pești vivipari, pe care a denumit-o helleri, în cinstea lui Heller. Se mai întâlnește și sub denumirile de Mollienisia helleri, Xiphophrus jalapae (www.acvariidevis.ro).

1.2 Răspândire și colorit

Xipho este original din [NUME_REDACTAT] mai precis de la [NUME_REDACTAT], Veracruz din Mexic până în nord-vestul Hondurasului. În ultimii ani, a fost aclimatizat și în Africa în lacul Otjikoto din Namibia.

Acest pește trăiește în râuri și lacuri mici, care în perioada călduroasă a unului seacă parțial sau chiar total. În lupta pentru existență aceasta specie s-a transformat, devenind vivipară. În perioada de reproducere, femela păstrează în organul său numit receptaculum seminis mulți spermatozoizi, care fecundează icrele pe măsură ce acestea se dezvoltă. Așadar, este suficient ca numai câteva femele să supraviețuiască perioadei secetoase a anului, pentru ca specia să fie salvată, grație acestei însușiri de autofecundare a femelei. După perioada ploioasă a anului, o femelă care a supraviețuit secetei dă naștere în scurt timp la sute de descendenți.

Culoarea de fond a peștelui este verde-măslinie, iar cea de pe partea ventrală galbenă. Pe toată lungimea corpului, de la vârful botului și până la baza înotătoarei caudale, se observă o dungă roșie-carmin. Pe partea superioară și inferioară a acestei dungi solzii sunt verde-albăstrui.

Dunga principală prezintă pe laturi alte două mai subîiri. Aceste dungi pot uneori să lipsească parțial sau complet la unele forme create prin încrucișări și selecție. Coloritul femelelor este mai slab evidențiat în comparație cu al masculilor.

Fig. 1.1 Xiphophorus helleri arianta sălbatică

(www.tarantule-romania.ro)

La xipho, în primi ani de viață, s-a observat hermafroditismul. Astfel, o femelă ce a dat mai multe generații de pui, se transformă în mascul, schimbându-și coloritul, crescându-i coada și bineînțeles gonopodiul (organul de reproducere masculin). Acest fapt, în natură, vine să suplinească numărul de masculi care în general ca la aproape orice specie, este mult mai mic ca al femelelor.

Forma salbatică este de culoare verde, așa numitul “Xipho verde”.

Prin încrucișarea cu plati sau obținut variante cu coloristic diversificat, cum ar fi roșu, galben, negru, portocaliu, deosebindu-se varietățile: xipho-berlinez (roșu-negru), neurot-xipho (culoarea sângelui), montezumae (roșu cu pete brune), simson (cu voal).

În urma selecțiilor repetate au apărut mai multe varietăți coloristice: xipho roșu cu coada neagră, xipho roșu cu ochii roșii, xipho albinos, simpson xipho – cu aripa dorsală alungită, tuxeto – cu o bandă neagră ce se întinde de la baza pedunculului caudal până la marginea operculului (poate fi roșu sau verde), xipho negru – provenit din tuxeto, la care banda laterală neagră este foarte mult lățită acoperind în întregime flancurile corpului mai puțin înotătoarele, care rămân transparente, berliner – cu puncte negre dispuse neregulat pe fondul roșu al corpului, xipho voal – la care aripioarele perechi și neperechi sunt mult alungite (Oprea, 2000).

(www.animalutul.ro)

Ca dimensiuni, femela ajunge la 12cm, masculul fiind mai mic. Dimorfismul sexual este evident, masculul având înotătoarea anală modificată într-un organ copulator, numit gonopodiu. La varietățile voalate gonopodiul crește foarte mult, devenind, din această cauză inoperant. Dimorfismul se manifestă prin existența la mascul a unei prelungiri în formă de spadă a radiilor de la baza înotătoarei caudale, popular fiind numit și “peștele cu spadă”. Femela este mai mare cu abdomenul bine dezvoltat, prezintă între înotătoarele pelvine și cea anală o pată de gestație de culoare neagră (www.aquarium.ro)

Trebuie subliniat un aspect interesant legat de dimorfismul sexual și de raportul dintre sexe. Este vorba de reversibilitatea sexelor și de disproporția între sexe la depunere. La un moment dat o femelă bine dezvoltată își modifică conformația corpului, îi apare spada și gonopodiul, transformându-se în mascul.

Acest fenomen este observat și la alte specii vivipare (Xiphophorus maculata). Datorită unor factori externi (pH etc) au loc modificări fiziologice care transformă femela în mascul, fenomenul fiind reversivil, un astfel de mascul fals se poate transforma înapoi la femelă, putând naște din nou pui.

În natură trăiește în ape mai mult lent curgătoare, cu o duritate medie de 10-15° dGH. Aceste râuri trec peste soluri care pot fi mai mult sau mai puțin acide și se varsă în mare, unde sunt categoric mai alcaline. Deci peștii au preferințe pentru apa neutră, ușor alcalină.

La varietatea “berliner” se poate observa o concentrare a pigmentului negru (melanina) în partea posterioara a corpului. În situația în care petele metalice se extind foarte mult, jumătatea posterioară a corpului devine neagră, acesta fiind un semn de degenerescență. Caracterul este ereditar cu atât mai mult cu cât încrucișăm pești înrudiți între ei. Deci în cazul în care continuăm apare o maladie genetică, “melanosarcom” sau cancerul pigmentului negru care se manifestă prin distrugerea dorsalei și caudalei, atacând și pedunculul caudal.

Fig. 1.3 Varietăți de Xiphophorus helleri

(www fishfriend.myforum.ro)

Ca exemplu, încrucișând un mascul “berliner” cu o femelă albinos putem obține următoarele varietăți de pui: berliner – care au involuat și care au prezentat fenomenul melanosarcomic, roșii cu ochii roșii – dar cu multe pete albe (în locul celor negre), albinoși – care s-au dezvoltat normal.

Se poate întâmpla ca dorsala și caudala să lipsească chiar de la naștere. Deci vom căuta să evităm încrucișarea între pești înrudiți între ei (pentru a evita consangvinizarea) sau încrucișarea între pești ajunși la capătul selecției artificiale (Oprea, 2000).

Masculii sunt agresivi, în acvariu realizându-se o erarhie a acestora, cel mai mare și cel mai puternic devenind masculul dominant, care are primul aces la hrană și la femele (Oprea, 2000).

Xiphophorus helleri se poate hrăni cu Tubifex rivulorum, hrană uscată, mici insecte sau alți vermișori, chiar materii vegetale (Bud, 1996).

(www.animalutul.ro)

Cu cât hrana are în compoziție material vegetal cu un conținut sporit de carotenoizi, cu atât culoarea roșie este mai intensă (Oprea, 2000).

Acest pește preferă un acvariu cu multă lumină și plante care să facă parte din speciile: Cabomba sp., Elodea sp., Ludwigia sp., Myriophillum sp. (Păsărin, 1996).

În perioada reproducerii, femelelor li se administrează hrană vie. Se va ține cont de faptul că după o hrănire unilaterală cu tubifex, femela se îngrașă și va naște un număr mic de pui, cu un procent de supraviețuire redus (Oprea, 2000).

În primele zile puietul se hrănește cu Cyclops, microviermi (Auguillula silusiae) sau grindal (Enchytraeus albidus), trecând treptat la hrănire cu Tubifex rivulorum tocat și altă hrană mai grosieră (Buzenche, 2005).

CAPITOLUL 2

FACTORI DE CARE DEPINDE DENSITATEA DE POPULARE

În general popularea acvariilor cu pești se efectuează în directă legătură cu scopul urmărit. În primul rând se are în vedere ca fiecare exemplar ce se introduce în acvariu să dispună de un spațiu vital de înot, iar toate organismele existente să aibă în apă condiții fizico-chimice necesare cerințelor fiziologice individuale.

Numărul peștilor care se introduc într-un acvariu, trebuie stabilit în funcție de capacitatea recipientului, talia peștilor, cantitatea de plante existente, posibilitățile de aerare, temperatura apei și caracteristicile fiziologice ale peștilor. Se apreciaza că peștii de 4-8 cm lungime au o nevoie de un volum de 5 litri de apă când acvariu nu este dotat cu aeratoare și de 3 litri când acesta este aerat artificial. Peștii de 8-15cm lungime au nevoie de 10 litri de apă atunci când nu se aereaza artificial acvariul și de 6 litri de apă când se dispune de aeratoare. Peștii de 2-3 centimetri lungime trebuie introduși în 3-4 litri de apă.

Există numeroase metode și principii de populare a unui acvariu. Unele au la bază recomandări standard industriale, calcul pe baza suprafeței, capacitatea biologică și filtrarea mecanică, în timp ce alte metode se referă la caracteristicile fizice și comportamentale incluzându-se aici: regimul alimentar, zonele de hrănire, zona de înnot, compatibilitatea, necesități teritoriale și ordine de cârd, nivele de agresiune, suprapunerea speciilor sau limitarea speciilor. Alți factori pot include nevoile de reproducere, rata creșterii, mărimea peștilor.

2.1 Factori ce țin de condițiile din acvariu

Metodele prezentate anterior (standardele industriei după volum, suprafață, capacitate biologică și filtrare mecanică) au nevoie de formule matematice cu un factor corector pentru dimensiune. Factorul corector este necesar pentru că “amprenta” biologică a unui pește crește mai repede decât lungimea acestuia. Spre exemplu un peste de 20cm va consuma mai mult decât 20 de exemplare de 1cm. Prin urmare este nevoie de o metodă de a corela mărimea acvariului și densitatea de populare cu lungimea corporală a peștelui.

O metodă pentru determinarea densității este de a se folosi un cub cu lungimea peștelui drept latură. Astfel 125 de Tetra cardinal de 2cm (125x2x2x2 = 1000) ar putea fi echivalent biologic cu un Oscar de 10cm (1x10x10x10 = 1000). Amprenta biologică este unul dintre cele mai importante aspecte luate în calcul întrucât corelează atât hrana consumată cât și consumul de oxigen.

[NUME_REDACTAT]

Capacitatea de stocare de bazează pe corelarea lungimii corporale cu volumul de apă necesar. Pentru carașii aurii, oscari și alți pești de dimensiuni mai mari se folosesc 12 litri de apă la 2,54cm lungime corporală (înotătoarea caudală nu este luată în calcul). Pentru ceilalți pești tropicali de talie mică sau medie se folosesc 3,8 litri de apă pentru 2,54cm lungime corporală. Regula se datorează standardelor filtrelor folosite care au o relație asemănătoare cu volumul apei. Deși ar fi fost mai bine ca standardele filtrelor să fie corelate cu greutatea peștelui sau cantitatea de hrană ingerată, aceasta ar fi fost mai puțin practică. Această regulă asemenea își pierde aplicabilitatea la acvarii mai mari de 265 litri.

Suprafața de acvariu necesară

Calculul suprafeței de acvariu necesare are la bază rata de reoxigenare a volumului de apă. Se bazează pe ipoteza că înălțimea acvariului nu e mai mare decât lățimea acestuia (lucru rar aplicat). Pentru factorul de corecție, Innes folosește un grafic logaritmic pentru a arăta relația între suprafața de acvariu necesară și lungimea corporală a peștilor pentru a le corela cantitativ. Innes recomandă utilizarea unei suprafețe de acvariu de 7,6cm2 pentru guppy, 45,7cm2 pentru xipho și platy și de 50,8 cm2 pentru tetrazona sau pești de dimensiuni mai mici (4-5cm).

Tabel 2.1

Corelarea lungimii corporale a peștelui cu suprafața de acvariu și cu densitatea de populare

(Dr. Cliff W. Emmens)

Dr. Ghadially a concluzionat metoda suprafeței astfel: “Nu există un calcul precis al suprafeței per centimetru sau gram de pește. Sunt prea multe variabile implicate. În plus, o suprafață necesară unei specii sau mărimi de pești la un moment dat poate deveni inadecvată pentru altă specie sau poate stopa creșterea la capacitatea maximă.”

Întradevăr există mai mulți factori care intră în calculul suprafeței de acvariu necesare. Temperatura apei are un efect direct asupra capacității de retenție a oxigenului (apa rece reține mai mult oxigen).

Difuzia oxigenului este un alt factor limitativ. Fără filtre sau aerare, doar suprafața apei este bine oxigenată. Folosind filtrele moderne se realizează o turbulență care traversează suprafața și intră în masa apei așa încât reoxigenarea nu mai este o problemă decât în bazinele suprapopulate.

Un alt factor de luat în seamă este că nu toți peștii au aceeași dependență de oxigen. Charachidaele mari vor suferi mai repede de lipsă de oxigen decât Anabantidaele care au organele labirintice de respirat.

[NUME_REDACTAT] Mills, 2008 pentru peștii tropicali dulcicoli 2,5cm din lungimea corporală a unui pește corespunde la 75cm2 din suprafața apei, pentru peștii dulcicoli de apă rece la 2,5cm din lungimea corporală corespunde 190cm2 din suprafața apei iar pentru peștii tropicali marini la 2,5cm din lungimea corporală corespunde 300cm2 din suprafața apei.

Capacitatea biologică

Este factorul cel mai ușor de înțeles și cel mai greu de cuantificat până când nu apar simptomele. Atingerea limitelor poate fi periculoasă pentru pești. Întrucat pesti nu au zonă delimitată pentru materiile fecale, echilibrul acvariului pivotează în jurul capacității sale de a converti reziduurile în forme non-toxice. Plantele au un rol semnificativ în orice acvariu în care rata pești/plante este în favoarea plantelor dar cel mai des sarcina cade în grija filtrelor întrucât acestea au un loc mai mare pentru coloniile de bacterii.

Spre exemplu AquaClear 200 și Penguin 170 sunt cotate, optimist, pentru acvarii cu o capacitate de 250 litri. Producătorii calculează filtrele în funcție de reziduurile solide reținute, capacitatea de recirculare și, cel mai important, capacitatea de stocare a bacteriilor. Astfel AC200 atinge nivelul de bacterii pentru un bazin de 250 litri prin buretele său mare în timp ce P170 folosește o roată biologică pentru a suplini buretele mai mic să atingă aceeași capacitate bacteriologică.

Concluzia e că filtrul trebuie să fie dimensionat funcție de cantitatea de hrană din acvariu. După ce un acvariu s-a ciclat (are peste 8 săptămâni și este stabil), orice amoniac sau nitrit existent în acvariu va indica faptul că fitrul a fost curățat defectuos (bacteriile au fost distruse) sau că acvariul este subfiltrat (filtrele au o capacitate bacteriologică scăzută pentru mărimea acvariului). Acest aspect poate fi corectat prin micșorarea rațiilor de hrană (scăderea reziduurilor) sau prin adăugare de mediul filtrant adițional (alt filtru sau un burete mai mare).
În timp ce un acvariu poate avea prea multe turbulențe el nu poate fi suprafiltrat. Oricum suprafiltrarea pentru a compensa suprastocarea este foarte problematică. În timp ce o sarcină prea mare cade doar pe o componentă, factorul de siguranță scade și riscul eșecului crește.

În cazul unui acvariu suprapopulat, această scădere a factorului de siguranță va permite cantități mici de amoniac să fie prezente în acvariu chiar dacă filtrul funcționează corect. Dacă există o pană de curent prea mare bacteriile pot muri ceea ce ar lăsa acvariul suprapopulat să se umple de toxine. În general trebuie suprafiltrat, folosindu-se nu doar un filtru. Fiecare filtru trebuie dimensionat la 65-100% din cerințele bazinului, astfel încât cel puțin un filtru să poată susține pentru un scurt timp acvariul.

Întrucât reziduurile sunt fertilizatoare pentru plante, creșterea plantelor va elimina o parte din amoniac, nitriți sau nitrați dar aceasta depinde de numărul plantelor existente.

Filtrarea mecanică

Nu este în mod normal un factor restrictiv dar avem nevoie de filtre pentru a elimina reziduurile solide prin spălarea filtrului. Dacă în acvariu sunt mai multe ornamente (pietre, buturugi, etc) și o slabă circulație a apei, reziduurile solide se vor transforma în reziduuri organice dizolvate în apă.

Pentru a preîntâmpina creșterea nivelului toxic al acvariului sunt necesare schimburi frecvente și mari de apă.

Trăsăturile fizice și comportamentale (dieta, zonele de hrănire, zonele de înnot, etc) sunt de asemenea factori ce influențează densitatea de populare deoarece există niște limite în baza cărora putem asocia pești din diverse specii cu trăsături diferite.

2.2 Factori ce țin de pești

[NUME_REDACTAT] nu este considerat un factor limitator al densității, dieta influentează compatibilitatea între pești. Peștii ierbivori nu vor putea digera cantități mari de hrană bogată în proteine întrucât intestinele lor lungi sunt adaptate unei digestii mai lente asociată hranei vegetale. În plus, când se asociază peștii ierbivori cu cei carnivori, meniul trebuie adus la nivelul ierbivorelor constrângând creșterea carnivorilor. Aceast fenomen este specific amestecului de cichlide africane. Malawi bloat este o boală care duce la pierderi mari de efectiv și este provocată de consumul de către peștii ierbivori a nutrețurilor neadecvate.

Zonele de hrănire

Un alt aspect ce trebuie considerat când stabilim densitatea de pești pentru un acvariu este zona de hrănire. Peștii care se hrănesc agresiv la suprafața apei îi vor face pe cei pasivi să sufere de inaniție și eventual să moară. Aceasta e ușor de demonstrat cu un banc de zebre și câțiva corydoras. Zebrele au o frenezie a hrănirii ce seamănă cu cea a piraniilor și scufundarea fulgilor printre zebrele flămânde până la corydorașii în așteptare va fi destul de anevoioasă.

Zonele de înnot

Zona de activitate și metabolismul sunt factori care determină înălțimea apei acvariului care va fi populat. Ca o trăsătură generală un acvariu suprapopulat dar distribuit pe fiecare nivel e preferat decât unul cu toți peștii înghesuiți pe un singur nivel. Când se populează un acvariu cu specii diferite trebuie să stabilim câți pești vor fi pe fiecare nivel.

Un acvariu poate fi populat cu pești rapizi sau la fel de bine cu pești lenți dar combinarea celor două tipuri de pești poate fi problematică. Mișcarea continuă este generatoare de stress pentru peștii mai puțin activi. Astfel ori se populează cu mai puține exemplare sau se menține doar un singur tip de pești.

[NUME_REDACTAT] exemplu de incompatibilitate ar fi între ciclidele mari americane cele africane. Spre exemplu un [NUME_REDACTAT] și o Frontosa nu par a fi incompatibile, având dieta similară și un bazin destul de mare. Cu toate acestea, Frontosa își decolorează tegumentul pentru a arăta agresiune în timp ce [NUME_REDACTAT] își închide culorile. Astfel, aceste specii nu au un limbaj comun, fiecare comunicând agresiunea sau supunerea în modalități diferite putând genera conflicte datorită confuziei.

Multe incompatibilități sunt vizibile cum ar fi peștii care ciupesc înnotătoarele (tetrazona, zebra, peștele jandarm), pești temperamentali (anabantidele, unele ciclide) precum și personalitățile formate (odată cu înaintarea în vârstă, unii pești dezvoltă o intoleranță față de ceilalți).

Necesitățile teritoriale

Aproape toți peștii au necesități teritoriale sau comportament alfa. La unii pești acest comportament este mai accentuat în timpul împerecherii, in timp ce la alții se manifestă continuu dominația teritorială.

Rechinii (bala sharks, negrii, coadă neagră sau curcubeu) sunt extrem de intoleranți față de semeni în special în bazine mici având însă un grad de acceptare mare față de alte specii.

Betta este un exemplu clasic de pește care consideră că acvariul e teritoriul său și este gata să-l apere împotriva competiției (alți betta sau pești colorați cum ar fi guppy). Chiar când nu sunt în perioada de împerechere multe cichlide sau anabantidae au o ordine de grup cu un mascul alfa sau femelă alfa.

Unii dintre peștii teritoriali își focalizează activitățile în apărarea unui adăpost, astfel încât asigurarea de refugii în colțurileacvariului este des folosită. O altă variantă este eliminarea peșterilor astfel eliminându-se motivul unui astfel de comportament.

Pentru a evita agresiunile legate de teritoriu ori se păstrează acvariul slab populat situație în care peștii vor considera că teritoriile le sunt bine protejate sau se populează la o densitate mare astfel încât să nu se stabilească zone de dominare teritorială. Tehnica suprapopulării este folosită în cazul ciclidelor (extrem de agresive și teritoriale) pentru a se menține o ordine dinamică a cârdului.

[NUME_REDACTAT] nu sunt agresivi fără o cauză ci datorită perceperii unui risc la adresa dominanței, teritoriului, rezervei de hrană, locului de înnot, competitorilor la împerechere. Cichlidele pot fi agresive sau pasive față de ceilalți pești, câteodată fără motiv.

Melanachromis auratus poate conviețui cu alți pești la fel de agresivi dar introducerea de pești pasnici va rezulta într-un adevărat dezastru.

Tetrazonele, majoritatea rechinilor, leporinus, gourami mari și o serie de ciclide pot intra în categoria de agresiune medie.

Majoritatea ciclidelor americane și pirania pot intra în categoria agresiunii ridicate în timp ce mulți pești mici, sunt în general, pașnici. Mărimea are o influență ridicată asupra nivelului de agresiune.

Suprapunerea speciilor

Când se amestecă specii diferite de pești, fiecare va ocupa o parte a bazinului. Dacă nivelurile nu se suprapun atunci comportamental, lipsa de interacțiune îi va face invizibili unii față de ceilalți.

Dacă vom popula acvariul cu Rummy nose, neon tetra și Rasbora arlechin zona de mijloc a bazinului va fi suprapopulată deoarece aceste specii folosesc aceeasi zonă și cu forme diferite ale corpurilor nu își vor împărți zonele personale. Dacă amestecul este format din pești cu forme apropiate atunci având o formă comună îi va face să își împartă spațiul, acvariul fiind populat mai uniform.

În general se recomandă să se folosească un număr limitat de specii. Dacă sunt prea multe, spațiul existent se va consuma repede. Mai mulți pești din specii mai puține vor oferi un comportament mai pașnic.

Limitarea specie

Peștii de cârd își găsesc siguranța în grupuri mari dar trebuie să evităm să suprapopulăm acvariul. Dacă filtrarea este adecvată atunci putem ajunge la o densitate de 25,4 cm lungime pește 4 litri de apă. De exemplu vom popula cu 600 neoni un acvariu de 240 litri.

Ca un exemplu de limitare a speciei: într-un acvariu de 200 litri pot fi 18 pești din trei specii diferite, 24 din 2 specii diferite sau 40 exemplare când avem o singură specie.

Nevoia de împerechere

Într-un acvariu, fiind un mediu închis selecția partenerilor se rezumă la exemplarele introduse, locul de împerechere e unde se poate, intimitatea nu există și siguranța înseamnă a profita la maximum de situație. În ciuda acestor realități, nevoia de împerechere este prea puternică pentru ca peștii să-i reziste. Este remarcabil că peștii se pot adapta la circumstanțe care nu s-ar petrece niciodată în natură.

Spațiul este problema cea mai stringentă și orice pește cu comportament parental va trebui să își protejeze puii alungând și concentrând într-un anumit spațiu ceilalți cohabitanți.

Ritualul de împerechere se manifestă diferit de la o specie la alta. Masculii speciilor vivipare, la maturitatea sexuală vor alerga femelele motiv pentru care trebuie să fie mai multe exemplare femele decât masculi pentru reducerea stressului. Dacă nu există femele atunci masculii se vor hărțui între ei devenind o problemă pentru alți pești, în special pentru mouly și xipho.

În cazul peștilor care împrăștie icrele, masculii speciilor mici pot fi insistenți în timp ce la speciile mari aceștia vor înghesui femelele în colțurile acvariului. În această situație se recomandă să existe mai mulți masculi când peștii se adună în grupuri mai mari de 5 exemplare.

Constructorii de cuiburi intră într-un ritual de împerechere pentru a stabili compatibilitatea. Dacă nu sunt compatibili atunci trebuie separați. La acești pești un părinte va avea grijă de pui așa că celălalt se înlătură de obicei.

Purtătorii în gură ai puilor se înmulțesc dar sunt pești agresivi și selecția partenerilor, stabilirea ordinii de cârd sau menținerea poziției alfa poate fi dificilă.

Reproducătorii care folosesc frunze sau substrat sunt parentali. Masculul alfa trebuie stabilit prin bătăi de intensități diferite. Selecția partenerilor continuă și o zonă este asigurată. Partenerii respinși pot muri dacă sunt păstrați în acvariu. Zona poate fi mică (30 cm) în jurul cuibului dar în general este destul de mare caz în care ceilalți locuitori nu vor mai avea loc, sau în caz extrem, omorându-se între ei. Nu este neobișnuit ca într-o comunitate stabilă să fie dezechilibrată de lupte pentru stabilirea ordinii de cârd sau de împerechere. Soluția în acest caz este de a avea mai multe acvarii sau despărțitoare în același acvariu.

La stabilirea numărului de pești din aceeași specie trebuie ținut seama dacă această specie duce o viață de cârd . În caz pozitiv este necesar să se asocieze în același acvariu 4-6 perechi. Speciile negregare, cum sunt scalarii și peștele paradisului se izolează sau se grupează în 1-2 perechi. De asemenea singularizarea peștilor depinde și de necesitate. Astfel carasul auriu nu trebuie asociat cu alte specii mai mici care iar sfârteca înotatoarele. De obicei la peștii de acvariu se utilizează un mascul și o femelă.

Sunt însă cazuri când pentru o femelă se introduc 2-3 masculi ca de exemplu la zebra și cardinali. În general, la speciile vivipare, trebuie ca în același acvariu să existe un număr mai mic de masculi deoarece femelele sunt fugărite și uneori grav traumatizate. Peștii agresivi se pot asocia cu o specie pasnică însă aceasta trebuie să fie mai mare decât agresorii.

Speciile peștele paradisului și Betta nu au nevoie de acvarii spațioase deoarece, în mod normal ei se ridică la suprafață și captează aer atmosferic pentru respiratie.

Rata de creștere

Nu este neobișnuit ca același grup de pești să aibă rate de creștere diferite. O cauză este cea genetică. În plus, peștii mai agresivi cresc mai mari fiind cei care mănâncă mai mult.

O dietă variată duce la o rată mai mare de creștere. Bolile și paraziții pot reduce rata creșterii. Câteodată la un stagiu critic al dezvoltării juvenile, mesele vor cauza creșteri rapide, cum ar fi cazul specie oscar.

La majoritatea speciilor diferența de creștere nu va face ca peștii mai mici să devină hrană pentru cei mai dezvoltați, dar exemplarele rămase în urmă cu dezvoltarea vor decădea în erarhia cârdului. Discușii sunt un exemplu bun de pești care fiind marginalizați, nu li se vor permite să se hrănească și dacă nu se intervine acele exemplare vor muri.

[NUME_REDACTAT] un pește va încăpea în gura altuia e foarte probabil sa fie consumat. Există pești mari vegetarieni care nu se dau în lături de la o masă bogată în proteine cum ar fi un pește mai mic. Sanitarii consumă rar pești vii dar situația se schimbă când sunt în gura altui pește întrucât înnotătoarele vor înțepa gura răpitorului. Fără să poata înghiți sanitarul, răpitorul va muri de foame. Câteodată, sanitarul supraviețuiește dar este indicat sa fie extras din gura celuilalt pește pentru a fi salvați amândoi.

Peștii mici și mari pot ajunge la echilibru dacă sunt crescuți împreună. Acest fapt este văzut în cazul scalarilor crescuți cu neonii. În natură scalarii sunt carnivori și neonii sunt masa lor favorită. Dar acest tip de echilibru nu prea rezistă. Adăugarea unui neon nou va face scalarul mai agresiv și după ce neonul e consumat în câteva zile va veni și rândul celorlalți.

CAPITOLUL 3

CREȘTEREA SPECIEI XIPHOPHORUS HELLERI ÎN ACVARII

Cunoașterea condiților de creștere a speciei Xiphophorus helleri este deosebit de importantă deoarece este o specie foarte des întâlnită în acvarii, fiind una din cele mai răspândite specii ornamentale din țara noastră, dar și din lume datorită faptului că este ușor de întreținut, are un regim de hrană omnivor și prezintă un colorit foarte variat.

Temperatura optimă de creștere a speciei Xiphophorus helleri este 23-25°C deși suportă bine și temperaturi de 20°C ( temperatură nerecomandată deoarece la mai puțin de 23°C riscul îmbolnăvirii cu Ichtyphoniaza crește simțitor).

Este o specie pașnică, omnivoră, recomandată în mod special începătorilor. Acvariul de creștere se recomandă să aibă o lungime 60cm. Xipho preferă straturile superioare ale acvariului. În ultimii ani, au început să fie folosiți chiar și la studii și experimente genetice, în laboratoarele NASA și a mai multor mari universității ale lumii.

Această specie preferă un bazin cu multe plante și cu o apă obișnuită (de la robinet) bine oxigenată și filtrată. Fiind un pește cu un metabolism ridicat preferă acvarii mai mari (50 – 80 litri). Sunt pești activi și relativ pașnici, putând trăi în acvarii comune, dar mănâncă peștii mai mici de 1cm. Masculii sunt agresivi, în acvariu realizându-se o ierarhie a masculilor, cel mai mare și mai puternic devenind masculul dominant, care are primul acces la hrană și împerechere. Consumă atât hrană vie cât și uscată. Cu cât hrana are în compoziție material vegetal cu un conținut sporit de carotenoizi, cu atât culoarea roșie este mai intensă (Oprea M., 2000).

Originar din nordul Americii de Sud și centrală, acest pește de acvariu este obișnuit cu temperaturi de 22-26°C (unele surse menționând 18-28°C), așadar, pentru a-i ține în condiții optime și pentru a-i menține alerți și sănătoși, este absolut necesară instalarea în acvariu a unui dispozitiv de încălzire a apei cu termostat și a unui termometru, fixat în zona mediana a acvariului, pentru a putea ajusta și verifica temperatura apei în orice moment.

Preferă un mediu ușor bazic, cu PH 7,0 până la 8,3 și o duritate a apei de 12-30° dGH. De asemenea, mulți acvariști adaugă în acvariile cu xipho, guppy, molly și platy și câte o linguriță de sare neiodată la fiecare 10 litri de apă, deși în extremis xipho se adaptează și la acvarii cu apă dulce.

Acvariul potrivit pentru Xiphophorus helleri este bine să fie de capacitate mare, întrucât sunt pești care preferă să înoate în spații largi și, în cazul în care nu au loc suficient (situație care apare în cazul în care acvariile de capacitate mare sunt suprapopulate), nu cresc la dimensiunile obișnuite (8-14cm), ramânând mici.

De asemenea, în acvariile suprapopulate este dificil de menținut echilibrul chimic atât de necesar peștilor, datorită acumulărilor de fecale care se descompun și cărora filtrele nu le pot face față corespunzător iar peștii sunt predispuși la îmbolnăviri (paraziți, fungi, bacterii) care pot lua rapid proporții epidemice. Astfel, este recomandabil ca un pește să aibă disponibili cca 6 litri de apă, dar nu mai puțin de 5 litri. Așadar, pentru 10 exemplare este necesar un acvariu de cel puțin 50 de litri.

Întrucât xipho sunt pești cunoscuți pentru plăcerea de a face salturi afară din apă, pentru a preveni pierderea lor din acvariu, este recomandabil a se utiliza un acvariu acoperit.

(www.animalutul.ro)

Xiphophorus helleri este un peste de grup care conviețuiește bine cu specii asemănătoare. Trebuie avut grijă ca apa din acvariu să se mențină la o temperatură constantă de 20-25°C și, din două în două săptămâni, să o împrospătăm, schimbând-o parțial cu apă stătută cel puțin 72 de ore. Reproducerea speciilor de pești din genul Xiphophorus este foarte similară și deloc dificilă, acești pești fiind considerați ideali pentru acvariștii începători care doresc să-și reproducă peștii. Peștii din familia Poeciliidae sunt vivipari (nasc pui vii). Speciile de Xiphophorus vor hibridiza ușor între ele, dar este recomandată precauție la hibridizare întrucât femelele rezultate pot fi sterile (www.latifa.ro).

Xiphophorus helleri se înmulțește ușor în captivitate; femelele cresc mai mari decât masculii, iar aceștia se deosebesc de femele prin faptul că au partea inferioară a cozii alungită, în formă de spadă iar pe abdomen, în locul unde s-ar fi aflat în mod normal înotătoare, au organul copulator, cilindric, translucid, la adulti ajungând la cca 1 cm lungime, numit gonopodiu. S-a observat că unele femele de Xiphophorus helleri își pot aparent schimba sexul, transformandu-se în masculi (apar modificări la înotătoarea anală, care se transformă într-un pseudogonopodiu și se lungește partea inferioara a cozii.

În această situație fie avem masculi care se maturizează mai greu (uneori chiar și în jurul vârstei de un an și mai târziu), fie femele aflate într-un acvariu cu prea puțini masculi, care pot exhiba comportamente sexuale masculine dar care, din câte s-a observat, nu pot totuși să procreeze.

3.1 Obținerea unei perechi de reproducători viabilă

Primul pas pentru o reproducere de succes este asigurarea a cel puțin o pereche de reproducători viabilă. Ideal este să existe un mascul la 3-5 femele, pentru a evita stresarea acestora. Se folosește pentru reproducere pești tineri și sănătoși. Masculul are corpul mai suplu și alungit, iar femela are corpul mai rotund. Masculul are aripioara anală transformată în gonopodiu (organ sexual, folosit pentru a injecta sperma).

Femelele gestante prezintă o pată de culoare închisă (pată genitală) la baza înotătoarei anale. Pentru a se obține descendenți viabili trebuie să se asigure femelei hrană din abundență și de preferință hrană vie.

Masculii sunt foarte dornici să se împerecheze cu femelele și le urmăresc peste tot în acvariu, așadar este recomandabil ca la un mascul să existe cel puțin 5- 6 femele. În caz contrar, femelele aflate în număr insuficient sunt de-a dreptul "hărțuite" de mascul, devin stresate, nu se hrănesc și nu se odihnesc corespunzator și se pot îmbolnăvi. Masculul este cel care inițiază actul sexual.

Femelele au capacitatea de a stoca sperma într-o cută adâncă a căilor uterine, astfel încât o singură fertilizare poate duce la 4-6 nașteri consecutive. Perioada de gestatie este de circa 4-6 săptămâni. Dacă sunt stresate femelele pot absorbi sarcina sau pot da naștere unor pui neviabili.

3.2 Pregătirea acvariului de reproducere

Xiphophorus helleri sunt pești ovovivipari, deci fecundarea se produce în interiorul corpului femelelor, care nu depun icre ci "nasc" pui vii, după 6 săptămâni de la fecundare. Ca orice pește vivipar însă, femelele, dar și ceilalți xipho din acvariu, au tendința de a consuma puii imediat ce se nasc. Așadar este necesar ca acvaristul să ia câteva măsuri speciale pentru a proteja descendenții.

Înmulțirea se face într-un acvariu de reproducere. Femela cu 3 – 4 zile înainte de data estimată a ecloziunii se separă într-un acvariu cu multe plante, cu apă bine filtrată și aerisită. În această perioadă femela se hrănește cu organisme vii. Se va ține cont că după o hrănire unilaterală cu tubifex, femela se va îngrășa și va naște un număr redus de pui, iar din aceștia mulți vor fi neviabili.

Temperatura de reproducere este de 25-28°C într-un acvariu cu pH-ul apei de 6-9 și o duritate de 8-12 dGH ce poate ajunge în apele de baștină în jurul a 30 dGH. Ca plante recomandate în acvariul pentru reproducere sunt Fontinalis și Myriophylum.

Fig. 3.2 Acvariu de reproducere

(www.bristol-aquarists.org.uk)

Femela care urmează să eclozioneze se introduce într-un acvariu special amenajat, având în partea superioara un bazinet prevăzut cu orificii în partea inferioară, suficient de mari pentru a permite trecerea puilor către nivelul inferior, unde se află în siguranță. În momentul eclozării puii sunt "ghemuiți", având aspectul unor mici sfere, și sunt mai grei decât apa, căzând imediat către fundul acvariului prin orificiile bazinetului. Ajunși la fundul apei își pierd aspectul sferoid și încep imediat să înoate și să caute hrană.

În acvariile plantate, în cazul în care plantele sunt dese și ocupă o suprafață suficientă și dacă acvaristul nu intenționează să salveze toți puii, aceștia au șanse de supraviețuire și fără aceste măsuri speciale, pentru că se pot ascunde între plante, unde peștii adulți nu pot ajunge, și se hrănesc cu praful fin rezultat din granulele de nutreț cu care sunt în mod normal hrăniți adulții, precum și cu algele microscopice care cresc pe plante.

Acvariul de reproducere va fi folosit numai pentru ecloziune și pentru creșterea alevinilor. Acesta nu trebuie să fie foarte mare (60x30x30cm), iar apa trebuie să fie ușor dură, cu un PH de 7,0 sau peste. Se folosește un încălzitor pentru a menține temperatura apei la 24-25°C și un filtru reglat pe debitul cel mai scăzut. Este indicat să se adauge și câteva grupuri de plante cum ar fi: mușchi Java (Taxiphyllum barbieri – Versicularia dubyana), Nitella spp., Fontinalis spp.

3.3 Eclozionarea larvelor

Ca semn distinctiv că se apropie eclozionarea este că abdomenul femelei se îngroașă foarte mult iar în partea anterioară i-a forma unui cub. Pentru a obține cât mai mulți descendenți trebuie să scoatem femela din maternitate imediat după naștere pentru a preveni canibalismul și să începem hrănirea puilor cu naupli de Arthemia salina, microviermi și Daphnia pulex.

Fig. 3.3 Femelă înainte de eclozionare

(www acvariul.ro)

O femelă de Xiphophorus helleri poate da naștere la câteva zeci de pui la o naștere; primiparele (femelele care nasc pentru prima dată) au o prolificitate mai redusă. După 2 – 3 ecloziuni, femela poate naște între 100 – 250 de pui.

Înainte de naștere femela are un abdomen foarte umflat și devine agitată, căutând să se ascundă de mascul. Acesta este momentul în care trebuie separată femela de mascul, introducând-o în acvariul de reproducere. Femela naște în primele ore ale dimineții de la câteva zeci până la peste o sută de pui. Imediat după expluzarea puilor femela se îndepărtează din acvariul de reproducere pentru a evita ca să-și consume descendenții.

3.4 Dezvoltarea puilor

Puii de xipho după eclozare sunt mici dar vizibili cu ochiul liber (6-9 mm), au corpul și coada translucide, capul este vizibil mai mare decât corpul și se poate observa imediat datorită prezenței ochilor punctiformi de culoare închisă.

Alevinii sunt capabili să înoate, să se hrănească și să se ferească de pericole încă din primele momente de viață. Puii trebuie hrăniți bine pentru a se dezvolta repede și sănătos (de minim 4 ori pe zi).

Fig. 3.4 Icre înainte de eclozare în abdomenul femelei

(www.latifa.ro)

Fig.3.5 Larvă la o zi de la eclozare

(www.latifa.ro)

Ca hrană pentru alevini se folosesc următoarele: microviermi, organisme vii de dimensiuni reduse, fulgi fini mărunțiți, pui de creveți etc. Săptămânal va trebui să se înlocuiască minim 30% din apa din acvariu. Odată ce puii împlinesc 6 săptămâni putem introduce în acvariu un filtru puternic.

Peștii devin maturi sexual la vârsta de 6-7 luni, dar separarea lor pe sexe trebuie făcută în jurul vârstei de 3-4 luni, pentru a evita reproducerile accidentale (consangvinizarea va determina maladii genetice la pui).

CAPITOLUL 4

FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ DEZVOLTAREA CORPORALĂ A SPECIEI XIPHOPHORUS HELLERI

4.1 Condițiile de mediu

Condițiile de mediu trebuie să corespundă cerințelor fiecărei specii cu care populăm acvariul. Fiind un mediu închis putem controla toți parametrii ce țin de mediu: temperatura apei, calitatea apei, cantitatea de oxigen solvit în apă, caracteristicile chimice ale apei.

4.1.1 Calitatea apei

Un rol important în creșterea și dezvoltarea armonioasă a peștilor de acvariu îl au condițiile de mediu: calitatea apei, temperatura apei, duritatea, pH-ul, oxigenul solvit în apă, cantitatea de cloruri, azotați, azotiți și substratul din acvariu.

Apa este mediul în care trăiesc atât peștii cât și plantele din acvariu. De aceea, acvariștii trebuie să țină cont de calitatea apei pe care o folosesc la umplerea acvariului. În acest sens, se fac o serie de analize prin care se stabilesc caracteristicile fizico-chimice ale apei și după aceea stabilim dacă o folosim sau nu în acvariu.

Calitatea apei are rol decisiv în sănătatea tuturor viețuitoarelor din acvariu, dar și în dezvoltarea microorganismelor, indispensabile peștilor și plantelor (Manea, 1985).

Pentru acvarii se folosește apa din rețeaua orășenească, dar după ce s-a lăsat în prealabil timp de 48 de ore în vase emailate cu gura largă, pentru a trece clorul din apă în atmosferă (Tărtășeanu, 2005).

Apa folosită în acvariu trebuie să fie transparentă, orice modificare a culorii afectând starea de sănătate a peștilor și implicit apetitul, consumul de hrană. Atunci când în acvariu s-au dezvoltat în exces algele verzi, apa are culoarea verde-închis, iar când apa este acidifiată, culoarea ei se modifică în brun-gălbui (Buzenche, 2005).

Apa din iazuri, bălți sau ape curgătoare, se folosește cu multă precauție, deoarece este puternic infestată cu suspensii, materii organice sau componente vii ale faunei acvatice, periculoase în acvaristică.

Apa din acvariu nu trebuie să fie tulbure sau colorată și nici cu mirosuri particulare, deoarece poate conține substanțe toxice pentru pești. Dacă apa este încărcată cu bicarbonați feroși, nu se va utiliza pentru acvariu, și nici cea care conține sare pentru acvarii de apă dulce (Bud, 1996).

Apa proaspătă folosită pentru acvariu nu are miros. Dacă observăm că apa din bazin degajă un miros de amoniac, de gaz metan, de hidrogen sulfurat, va trebui să aerisim și să filtrăm apa pentru a elimina gazele și mirosurile ce pot contribui la scăderea apetitului, îmbolnăvirea sau chiar moartea peștilor (Buzenche, 2005).

Tabel 4.1

Caracterizarea fizico-chimică a diferitelor tipuri de ape

(Buzenche, 2005)

Apa de ploaie este săracă în săruri și bogată în dioxid de carbon, iar în cantitate mare acidifică apa din acvariu. Există și situații când nu putem întrebuința nici o sursă de apă din zonă, caz în care putem folosi zăpada topită sau apa distilată. Aceste ape sunt sărace sau lipsite de săruri minerale. De aceea se dizolvă în ele substanțe chimice necesare dezvoltării florei și faunei acvatice. Se folosesc la 7 litri de apă distilată sau zăpadă topită 6 lingurițe de clorură de sodiu, 2 lingurițe de sulfat de potasiu și 2 lingurițe de sulfat de magneziu (Bud, 1996). Dacă sursa de alimentare este o apă care are salinitatea prea mare față de cea tolerată de speciile din acvariu putem adăuga apă de izvor, care este limpede, săracă sau chiar lipsită de săruri.

Tabel 4.2

Factorii fizico-chimici și condițiile de hrană necesare creșterii în acvarii a peștilor exotici

(Buzenche, 2005)

În tabelul anterior s-au făcut următoarele notații:

V =hrană vie (ciclops, dafnii, artemii, tubifex, râme);

U =hrană uscată (preparate pe bază de vitamine);

P =hrană vegetală suplimentar acordată (frunze de salată verde, de spanac).

Apa de mlaștină este o apă lipsită de calități și însușiri necesare creșterii peștilor și plantelor. Acest tip de apă este acidă, conține multe substanțe humice, are culori diverse (cafenie, ciocolatie) și nu este potabilă (Păsărin, 1996).

Apa din acvariu nu trebuie schimbată în întregime ci doar 10 – 30%, în funcție de mărimea bazinului și intervalul de timp. Apa va fi scoasă de preferință cu un furtun, aspirând deșeurile de la fundul bazinului.

4.1.2 Temperatura apei

Un factor deosebit de important în creșterea peștilor de acvariu îl constituie temperatura apei. Când vrem să populăm un acvariu trebuie să ținem cont de temperatura optimă pentru fiecare specie în parte. Sunt pești pentru care temperatura maximă de întreținere este sub temperatura minimă a altora, așa cum reese și din tabelul anterior. Temperatura apei are o mare importanță în buna desfășurare a proceselor vitale, inclusiv a metabolismului și hrănirii.

Intensitatea metabolismului crește odată cu temperatura. La o temperatură a apei sub cea optimă de creștere, peștii vor avea mișcări mai lente și un apetit scăzut. În acest caz vom avea pești cu o rezistență mai mică la boli, cu un colorit slab, care înoată apatic, stau mai retrași decât de obicei.

Depășirea unor praguri minime sau maxime ale optimului termic are drept consecință o serie de modificări morfofiziologice deosebit de grave, care în unele situații pot duce la pierderi de efectiv (Bud, 1996).

Majoritatea peștilor de acvariu provin din regiuni tropicale, unde temperatura apei este cuprinsă între 23ºC și 30ºC (Oprea, 2000).

Peștii de acvariu, față de alte specii, sunt mai sensibili la variațiile bruște de temperatură, pierderile înregistrate prin șoc termic fiind frecvente, în special la categoriile de vârstă mai mici sau la speciile care provin din medii naturale cu valori mai ridicate ale apei (Bud, 1996).

În mod obișnuit, apa acvariilor trebuie să aibă o temperatură de 20-23ºC în timpul verii și minim 18ºC în timpul iernii. Pentru menținerea acestei temperaturi trebuie să ținem cont și de temperatura camerei în care ținem acvariul. Când adăugăm apă în acvariu aceasta trebuie să aibă aceeași temperatură cu cea din acvariu, pentru a nu crea peștilor starea de șoc termic (Buzenche, 2005).

Peștii sunt organisme poechiloterme, la care temperatura corpului depinde de cea a apei în care se găsesc. Toate procesele de creștere, reproducere, hrănire, digestie depind de acest factor. Nu numai peștii ci și celelalte organisme acvatice sunt influențate în mod direct de temperatura apei. Plantele au și ele un anumit optim de temperatură la care se dezvoltă. Dezvoltarea plantelor este esențială în special pentru stadiile tinere de pești, dar și pentru adulți în cazul speciilor fitofage (Xiphophorus heleri, Pterophillum scalare).

4.1.3 Valoarea pH-ului apei

Un rol important în crearea unui mediu favorabil creșterii și dezvoltării peștilor îl constituie calitatea apei de a fi acidă, neutră sau alcalină. În acvarii apa trebuie să aibă valori ale pH-ului între 5 și 9, deoarece o apă foarte acidă (pH sub 4) sau foarte alcalină (pH peste 10) poate provoca disfuncționalități în creșterea peștilor (Buzenche, 2005).

[NUME_REDACTAT] pH-ul optim pentru pești variază între 6 și 8. Reacția apei depinde de lipsa sau prezența bicarbonatului de calciu. Astfel, o apă este considerată neutră atunci când valoarea pH-ului este 7. Dacă pH-ul are o valoare peste 7 apa este alcalină, iar dacă este sub această valoare este acidă.

Tabel 4.3

Caracteristicile apei în funcție de valorile pH-ului

(Carabela, 2005)

Valoarea pH-ului variază de la o oră la alta, mai ales în timpul ciclului zi- noapte. În timpul zilei însorite sau la o lumină artificială puternică, plantele absorb bioxidul de carbon, care, dizolvat în apă, face ca aceasta să devină ușor acidă. Acest lucru duce la creșterea valorii pH-ului, urcând-o spre valori alcaline. În timpul nopții, plantele, producând bioxid de carbon, micșorează valoarea pH-ului spre valori acide.

Aceste variații nu sunt așa semnificative și nu duc la scăderea pH-ului până la valori periculoase. Reziduurile de la pești, plantele moarte precum și resturile alimentare neconsumate și neîndepărtate la timp, fac să scadă valoarea pH-ului până la valori critice (Oprea, 2000).

Ca rezultat al procesului de respirație și datorită depunerii de materii fecale pe fundul acvariului, se acumulează bioxid de carbon și amoniac. Dacă se acumulează bioxid de carbon, apa are tendința de a deveni acidă, pentru că o mare parte din acesta va contribui la formarea acidului carbonic.

Valoarea pH-ului scade. Prin descompunerea fecalelor se produce bioxid de carbon. Un excedent de bioxid de carbon duce la greutăți în respirație, peștii slăbesc, devin mai sensibili la îmbolnăviri și au un apetit scăzut, înotul este mai greoi, molatec (Oprea, 2000).

Pentru a evita crearea unui exces de bioxid de carbon se recomandă, de două ori pe săptămână, înlocuirea a 1/5 din apa din acvariu. Astfel contribuim la starea bună de sănătate atât a peștilor cât și a plantelor.

4.1.4 Oxigenul solvit în apă

Oxigenul este cel mai important component al apei, care condiționează prezența florei și faunei acvatice și favorizează procesele de oxidare și mineralizare a substanțelor organice. Oxigenul din moleculele de apă nu este folosit de pești în respirație deoarece este bine legat de atomii de hidrogen. Oxigenul respirat de pești este un oxigen suplimentar, dizolvat în apă.

Între cantitatea de oxigen solvită în apă și masa organismelor vii din aceasta, există un echilibru foarte strict. Dezvoltarea în exces a unora duce la diminuarea cantitativă la celelalte.

Așa se explică uneori mortalitatea masivă a peștilor și a unor organisme acvatice, când se dezvoltă în exces flora acvatică, care în procesul respirației elimină bioxid de carbon, consumând oxigenul. Din aceste cauze se recomandă aerarea suplimentară cu pompe de aerare, mai ales pe timpul nopții, când în procesul de respirație este consumat oxigenul.

Intensitatea metabolică crește odată cu cantitatea de oxigen dizolvat în apă. Metabolismul se măsoară prin cantitatea de oxigen consumată de pește pe unitatea de masă și pe oră (Oprea, 2000).

Între temperatura apei și cantitatea de oxigen solvită în apă este o legătură invers proporțională. Cu cât apa are o temperatură mai ridicată cu atât conținutul de oxigen solvit este mai redus și invers (Buzenche, 2005).

Cantitatea minimă de oxigen solvit în apă necesară bunei dezvoltări a peștilor este de 5-8mg/l.

4.1.5 Substratul din acvariu

Substratul oferă ascunziș peștilor, constituie un izolator termic pentru acvariile a căror fund este din tablă sau din beton și oferă peștilor posibilitatea de a se debarasa de paraziții externi prin frecarea de pietrele existente la acest nivel. În substrat se dezvoltă o serie de microorganisme care sunt consumate de către pești.

Ideal pentru acvarii este cuarțitul, a cărui granule cernute au o dimensiune de 2-3mm diametru și sunt neutre, neavând nici o influență asupra parametrilor fizico-chimici ai apei. Înainte de introducerea în acvariu, substratul trebuie foarte bine curățat sub jet de apă, până apa rămâne curată (Georgescu, 2000).

4.2 Factori dependenți de pești

Valorificarea hranei sau eficiența utilizării substanțelor nutritive din rație, variază în funcție de o serie de factori dependenți de pești cum ar fi: rasa (specia), vârsta, individualitatea și starea de sănătate.

4.2.1 [NUME_REDACTAT] specie are un anumit regim alimentar în funcție de zona din care provine, dar și de modificările ce au loc ca urmare a ținerii în captivitate.

Unii pești consumă numai vegetale, plante și alge, pe care le înghit întregi sau le triturează. Alte specii sunt detritofage, hrănindu-se cu resturi de plante și animale, care se depun pe substrat.

Sunt specii care se hrănesc numai cu alți pești (specii răpitoare), sau consumă alte organisme acvatice în afară de pești (specii carnivore).

4.2.2 [NUME_REDACTAT] cursul vieții peștii consumă mai multe categorii de hrană, dar înaintând în vârstă și greutate, își schimbă tipul de hrană și regimul alimentar (Păsărin, 1996).

În primele etape ale dezvoltării, după eclozare, necesitățile proceselor vitale sunt asigurate de resursele nutritive furnizate de vitelusul din icre, vitelus încorporat în sacul vitelin. Acesta este stadiul de larvă.

După două-trei zile, peștii trec la hrănire endogen-exogenă și în final la hrănire exclusiv exogenă. Din acest moment, peștii trec la stadiul de alevini și-i putem hrăni cu infuzori.

Pe măsură ce cresc vor fi hrăniți cu microviermi, viermi oligocheți, larve de insecte, naupli de artemia. Pentru a preveni îngrășarea la stadiile adulte se recomandă ca o zi pe săptămână să nu-i hrănim deloc. Adulții sunt hrăniți de două-trei ori pe zi, în timp ce la puiet și alevini hrănirea se face de cinci-șase ori pe zi (Georgescu, 2000).

4.2.3 [NUME_REDACTAT] asigurăm aceleași condiții de mediu și de hrănire, vom observa că dezvoltarea indivizilor în cadrul aceleași specii este diferită. Unele exemplare au un apetit mai ridicat ca celelalte, sunt mai rapace și asimilează mai bine substanțele nutritive. Astfel se dezvoltă mai repede având un spor de creștere mai ridicat.

La peștii de cârd în mod special, dar și la speciile solitare, există exemplare dominante, care vor ajunge primele la hrană, și vor încerca să-i îndepărteze pe ceilalți. De aceea trebuie să le asigurăm o cantitate suficientă de hrană dar care să fie consumată în întregime, pentru a nu modifica parametrii fizico-chimici ai apei.

PARTEA a II-a CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL V

SCOPUL LUCRĂRII ȘI ORGANIZAREA CERCETĂRILOR

5.1 Scopul lucrării

Densitatea de populare are o importanță deosebită în piscicultura ornamentală deoarece pentru a avea rezultate cât mai bune trebuie să știm care este numărul optim de exemplare cu care putem popula un anumit acvariu.

Un acvariu care este suprapopulat este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de întreținut. Toate instalațiile de aerare, oxigenare, filtrare, încălzire sau iluminat sunt dimensionate în funcție de capacitatea acvariului dar și de densitatea de populare a acestuia.

Un acvariu cu puțini pești este o soluție practică de a menține echilibrul în în acest biotop care se formează în acvariu. Dar cu cât avem mai puțini pești cu atât acvariul nu este așa de atractiv.

Prin urmare este necesar să se cunoască câți pești putem introduce într-un acvariu, cum putem să-i asociem și cu ce plante pot convețui.

Dat fiind cele de mai sus, lucrarea de față își propune punerea în evidență a efectelor care decurg în urma unei suprapopulări sau a unei densități sub capacitatea acvariului, asupra dezvoltării corporale la Xiphophorus helleri.

5.2 Organizarea cercetărilor

Cercetările s-au desfășurat în cadrul Laboratorului de Acvacultură al USAMV Iași pe o perioadă de trei luni, timp în care s-a urmărit evoluția dezvoltării corporale a speciei Xiphophorus helleri la densități diferite de populare.

În acest sens s-au utilizat trei acvarii de aceeași capacitate (40 litri). Fiecare acvariu a fost prevăzut cu instalație de iluminare (lampă fluorescentă), instalație de aerare (pompă de aerare), instalație de filtrare (filtru mecanic de interior cu aer), instalație de încălzire a apei (încălzitor cu termostat), substrat vegetal (plante din genul Vallisneria și Elodea), substrat mineral (pietriș).

Iluminarea a fost asigurată de o lampă fluorescentă (neon) de 20W montat deasupra acvariilor. S-a urmărit ca, prin amplasarea acvariilor lângă fereastră, să putem beneficia și de lumină naturală. După locul de amplasare al acvariilor, avem două posibilități de programare a folosirii luminii artificiale (Păsărin, 2001):

dimineața, până la ora 10, acvariul să primească lumină naturală, după această oră și până în jurul orei 19 să beneficieze de lumină suplimentară;

dimineața, între orele 7 și 10, acvariul să primească lumină suplimentară, iar între 19 și 22 să beneficieze din nou de lumină artificială.

În cadrul experimentului s-a folosit prima variantă de iluminare.

Încălzirea a fost realizată cu câte un încălzitor electric cu termostat de 50W pentru fiecare acvariu. Citirea temperaturii se face folosind termometre cu mercur, câte unul pentru fiecare acvariu.

Aerarea s-a realizat cu ajutorul unei pompe electrice, alimentate direct la priză, care aspiră aerul atmosferic și-l împinge prin conducta de alimentare spre un difuzor. Aceste pompe sunt formate din electromagneți care acționează asupra unor rame metalice, rame situate în legătură cu o membrană elastică. Când membrana este în repaus, aerul pătrunde în pompă, iar când electromagnetul atrage lama metalică și membrana, aerul este împins prin conductă spre difuzor.

Filtrarea a fost asigurată de un filtru mecanic de interior cu aer, filtru care funcționează pe baza pompei de aer, pompă ce creează un sistem aspiro-refulant care determină apa să circule printr-un material filtrant (burete, spumă de polistiren, nisip grosier). Periodic, în funcție de încărcătura apei în suspensii, masa filtrantă se curăță, se dezinfectează sau se înlocuiește.

Densitatea de populare depinde de lungimea corporală a exemplarelor care urmează să fie lansate în acvariu. Peștii cu o lungime corporală de 4-8 cm necesită un volum de 5 litri apă / exemplar când acvariu nu este dotat cu aeratoare și de 3 litri apă / exemplar când beneficiem de aerare suplimentară. Peștii cu o lungime corporală de 8-15cm au nevoie de 10 litri apă / exemplar atunci când nu se aerează artificial acvariul și de 6 litri apă / exemplar când se dispune de aeratoare. Peștii care au o lungime corporală de 2-3 cm au nevoie de 3-4 litri apă / exemplar.

Pentru a stabili densitatea optimă este necesar să se determine lungimea corporală medie a exemplarelor pe care urmează să se efectueze cercetările. Lungimea corporală s-a determinat prin măsurare cu ajutorul șublerului luându-se în calcul distanța de la bot până la baza înotătoarei caudale.

În urma determinărilor s-a obținut o lungime corporală medie de 1cm. densitatea optimă de populare este 2 exemplare / litru de apă.

După calcularea densității optime s-a determinat numărul de exemplare ce trebuie introdus în fiecare acvariu. Pentru lotul martor (A), la care densitatea de populare este optimă, s-a utilizat un număr de 20 exemplare, pentru lotul experimental I (B), la care densitatea de populare este sub cea optimă, s-au folosit 10 exemplare, iar pentru lotul experimental II (C), cu o densitate mai mare față de cea optimă 30 exemplare.

Fiecare lot a fost introdus în câte un acvariu cu o capacitate de 40 litri, cu o temperatură a apei de 24°C, un pH neutru și o apă ușor alcalină.

Parametrii urmăriți au fost lungimea corporală și greutatea corporală cu ajutorul cărora s-au determinat:

[NUME_REDACTAT];

Sporul de creștere în greutate;

Raportul mediu de multiplicare a greutății medii.

Parametrii au fost determinați la sfârșitul fiecărie luni pe toată durata experimentului.

5.3 Elemente de calcul statistic

Calculul statistic constă în calcularea mediei aritmetice, a varianței, a abaterii standard a mediei și a coeficientului de variabilitate. Semnificația diferențelor s-a stabilit cu ajutorul testului Fischer.

Media aritmetică reprezintă valoarea în jurul căreia fluctuează valorile variabilei studiate și se calculează cu formula:

unde: Σxi = suma valorilor individuale;

n = numărul de valori.

Varianța oferă date cu privire la variabilitatea caracterului studiat și asupra gradului de împrăștiere a variabilei în jurul valorii centrale. Se calculează după formula:

unde: Σx 2 = suma pătratelor valorilor individuale;

(Σx)2 = pătratul sumei valorilor individuale;

n = numărul determinărilor;

n-1 = numărul gradelor de libertate.

Deviația standard este reprezentată în valori absolute specifice caracterului analizat. Cu cât această mărime este mai ridicată, cu atât și variabilitatea caracterului analizat este mai mare. Deviația standard se calculează extrăgând raducalul din varianță.

Abaterea standard a mediei indică gradul de încărcare cu eroare a mediei aritmetice și indică limitele între care se află media adevărată. Se calculează cu ajutorul formulei:

unde: S2 = varianța

Coeficientul de variabilitate este măsura variabilității caracterului analizat și se exprimă procentual. Cu ajutorul acestui coeficient se poate compara gradul de variabilitate a diferitelor caractere ce au unități de măsură diferite. Dacă acest coeficient are valori sub 10% probele se apreciază ca fiind cu o variabilitate mică, dacă vaoarea acestui coeficient este între 10 și 20% variabilitatea este medie iar dacă valoarea coeficientului depășește 20% considerăm că variabilitatea este mare. Formula de calcul este următoarea:

unde: S = deviația standard;

= media aritmetică.

Datele au fost prelucrate statistic prin intermediul testului Fisher pentru a pune în evidență diferențele dintre loturi. [NUME_REDACTAT] ne arată dacă între loturi există diferențe nesemnificative, semnificative sau distinct semnificative.

Pentru testul Fisher s-a determinat valoarea F care s-a comparat cu valorile tabelare F0,05; F0,01 și F0,001. Dacă F F0,05 între loturi există diferențe nesemnificative, dacă F0,05 F F0,01 între loturi există diferențe semnificative, iar dacă F F0,01 între loturi există diferențe distinct semnificative.

CAPITOLUL VI

rezultate cu privire la influența densității de populare asupra dezvoltării corporale la xiphophorus helleri

Densitatea de populare influențează în mod direct creșterea în lungime dar și în greutate, parametri deosebit de importanți în creșterea peștilor exotici. Spre deosebire de speciile pentru consum, la peștii de acvariu se urmărește obținerea de exemplare cu forme cât mai armonioase care depind de creșterea în lungime și de greutatea pe care o are fiecare individ.

6.1 Rezultate obținute cu privire la influența densității de populare asupra greutății la Xiphophorus helleri

Greutatea corporală a fost determinată la sfârșitul fiecărei luni pe toată durata experimentului cu ajutorul balanței analitice. Valorile medii ale greutății corporale au fost înregistrate în câte un tabel pentru fiecare lot experimental.

Tabel 6.1

Valorile medii ale greutății corporale pentru lotul A

Greutatea corporală medie pentru exemplarele lotului A a înregistrat valorile cele mai mari comparativ cu celelalte două loturi experimentale, ajungând de la 0,09g greutatea inițială la 0,30g în prima lună, 0,66g în a doua lună și 0,89g în luna a treia.

Peștii sunt organisme foarte plastice, variind modul de asimilare a hranei de la un exemplar la altul. Greutatea corporală are un interval mare de variație de la 0,2g la 0,42g pentru prima lună, de la 0,4g la 1,01g în luna a doua și de la 0,57g la 1,43g, prin urmare și coeficientul de variație are valori mari peste 10 ( 24,52 în prima lună, 31,64 în luna a doua și 31,20 în luna a treia).

Tabel 6.2

Valorile medii ale greutății corporale pentru lotul B

Lotul experimental B are o creștere în greutate mai mică în toate cele trei luni de experimentare, comparativ cu lotul A, care a avut o densitate de populare sub cea optimă, și și mai mare față de lotul C cu o densitate de populare peste cea optimă.

Tabel 6.3

Valorile medii ale greutății corporale pentru lotul C

Valorile greutății medii pentru lotul C, cu o densitate mai mare de populare față de cea optimă, reflectă faptul că exemplarele acestui lot au avut o creștere în greutate mai mică decât loturile A respectiv B. Și pentru lotul experimental C valorile coeficientului de variație sunt mari, peste 10, greutatea de la un individ la altul variind în fiecare lună de experimentare.

Fig 6.1 Graficul variației greutății corporale

Pornindu-se de la aceeași greutate medie de 0,09g pe exemplar pentru toate cele trei loturi s-a observat că încă din prima lună lotul A a avut cea mai mică creștere în greutate, fiind urmat de lotul B și lotul C. Diferența de creștere în greutate se accentuează odată cu înaintarea în vârstă a exemplarelor.

În prima lună greutatea medie a fost de 0,30g pentru lotul A cu o densitate de populare sub cea optimă, cu 0,05g mai mare față de cea determinată pentru lotul B, cu densitate optimă de populare și cu 0,08g mai mare față de lotul C cu densitate de populare mai mare decât cea optimă. Diferența dintre lotul B și lotul C a fost de 0,03g, exemplarele lotului B având o creștere în greutate mai mare.

În luna a doua greutatea medie a fost de 0,66g pentru lotul A, de 0,48g pentru lotul B și 0,44g pentru lotul C, menținându-se valorile maxime pentru lotul A și minime pentru lotul C.

În luna a treia diferența dintre loturi se accentuează, fiind de 0,16g între loturile A și B și de 0,23g între loturile B și C.

Cu cât crește densitatea de populare exemplarele au o creștere mai mică în greutate, deoarece crește concurența la hrană, apare stresul datorită spațiului mai redus de viață. Nu toate exemplarele asimilează la fel nutrienții și de aceea apar diferente în ce privește greutatea exemplarelor din cadrul aceluiași lot.

Tabel 6.4

Interpretarea statistică a rezultatelor

În urma testului Fisher s-a constatat că între loturile experimentale există diferențe nesemnificative, valoarea lui F fiind mai mică decât F

6.2 Rezultate obținute cu privire la influența densității de populare asupra lungimii corporale la Xiphophorus helleri

Fiind un mediu închis, acvariul ne dă posibilitatea de a stabili cu exactitate care exemplar a rămas în urmă cu creșterea sau greutatea și putem interveni în timp util în cazul apariției unor modificări nedorite ale acestor parametri.

Lungimea corporală a fost determinată la sfârșitul fiecărei luni pe toată durata experimentului cu ajutorul șublerului. Valorile medii ale lungimii corporale au fost înregistrate în câte un tabel pentru fiecare lot experimental.

Tabel 6.5

Valorile medii ale lungimii corporale pentru lotul A

Creșterea în lungime a exemplarelor lotului A a fost de 0,7cm pentru prima lună, de 0,8cm pentru luna a doua și de 0,4cm pentru luna a treia. Din datele menționate se poate observa că exemplarele lotului A au avut o creștere constantă în prima lună și în cea de a doua de 0,7cm – 0,8cm, în timp ce în luna a treia creșterea în lungime a fost mai mică.

Tabel 6.6

Valorile medii ale lungimii corporale pentru lotul B

În cazul lotului B lungimea corporală a avut o creștere cu 0,4cm față de lungimea inițială, pentru ca în luna a doua să se înregistreze o creștere cu 0,79cm comparative cu prima lună. În a treia lună lungimea corporală a cescut cu 0,36cm comparative cu luna a doua.

Din datele prezentate se observă că lungimea corporal are o creștere inegală de la o lună la alta, înregistrându-se la finalul celor trei luni o creștere în lungime cu 1,55cm față de lungimea inițială.

Tabel 6.7

Valorile medii ale lungimii corporale pentru lotul C

Datorită densității mai mari de populare, creșterea în lungime pentru lotul C a fost mai mică în prima lună comparativ cu celelalte loturi experimentale. Astfel s-a înregistrat o creștere cu 0,1cm mai mică în prima lună, cu 0,03cm mai mică pentru a doua lună.

Coeficientul de variație a variat de la 10,88 pentru lungimile inițiale până la 19,93 în luna a treia. În prima lună și a doua lună coeficientul de variație a fost de 17,83 și respectiv 17,93.

Fig. 6.2 Graficul variației lungimii corporale

Lungimea corporală este direct influențată de densitatea de populare. Cu cât densitatea de populare a fost mai mare cu atât creșterea în lungime a fost mai mică. Lotul A cu densitatea cea mai mică de populare a avut cea mai mare creștere în lungime în cele trei luni de experimentare (2cm), comparativ cu lotul B cu o densitate medie (1,55cm) și cu lotul C cu o densitate mult peste cea optimă (1,1cm).

Tabel 6.8

Interpretarea statistică a rezultatelor

În prima lună diferențele dintre loturi în ce privește creșterea în lungime au fost nesemnificative. Începând cu luna a doua diferențele dintre loturi au fost semnificative.

Tabel 6.9

Raportul dintre creșterea în lungime și greutatea corporală (R) pentru lotul A

Raportul dintre creșterea în lungime și greutatea corporală, în cazul lotului cu densitate minimă, a crescut de la o lună la alta, având o creștere mai mare în prima și a doua lună (0,08 respectiv 0,08) și mai redusă în luna a treia (0,05).

În prima lună la o creștere de 1cm în lungime exemplarele au luat în medie 0,14g, în luna a doua 0,22g iar în luna a treia 0,27g.

Tabel 6.10

Raportul dintre creșterea în lungime și greutatea corporală (R) pentru lotul B

Și în cazul lotului B cu o densitate de populare medie raportul dintre creșterea în lungime și greutatea corporală a înregistrat o creștere pe parcursul celor trei luni de experimentare de la 0,06 la 0,24.

În prima lună la 1cm creștere în lungime îi corespunde 0,13g, în luna a doua 0,18g iar în luna a treia 0,24g. Pe măsură ce exemplarele înaintează în vârstă creșterea în lungime este mai lentă, în timp ce creșterea în greutate se accentuează. Peștii au luat în greutate și au crescut mai puțin în lungime.

Tabel 6.11

Raportul dintre creșterea în lungime și greutatea corporală (R) pentru lotul C

Pentru lotul C, cu densitatea cea mai mare de populare, raportul dintre creșterea în lungime și greutatea corporal a avut o creștere constant începând cu prima lună și până în cea de a treia lună a experimentului. Valoarea madie de creștere a fost de 0,22.

6.3 Rezultate obținute cu privire la influența densității de populare asupra indicilor de creștere la Xiphophorus helleri

Rapiditatea cu care peștele crește în lungime și greutate în cursul vieții se numește ritm de creștere. În general peștii cresc neuniform, ajungând la aceeași vârstă la dimensiuni variate. Aceste variații depind de tipul de hrană administrat, de cantitatea de hrană, de lumină și spațiul de populat (Vasiliu, 1959).

Indicii de creștere (corporali) sunt cei care ne dau informații cu privire la starea de sănătate a peștilor și la modul de dezvoltare al acestora. Calcularea indicilor corporali este importantă în realizarea selecției și estimarea valorii peștilor exotici.

4.3.1 Influența densității de populare asupra indicelui de întreținere

Se determină cu formula (Păsărin, 2002):

Lî = (g x 100): l3

unde: LÎ = indicele de întreținere; g = greutatea corpului [g];

l = lungimea standard a corpului [cm].

Valori mai mari a indicelui de întreținere indică pești mai dezvoltați și mai valoroși. O valoare bună a indicelui de întreținere este apropiată de 2.

Tabel 6.12

Valorile medii ale indicelui de întreținere pentru lotul A

Pe toată durata experimentului indicele de întreținere a avut valori apropiate de 2, ceea ce indică faptul că peștii au fost sănătoși, având o creștere bună atât în lungime cât și în greutate. Cea mai mare valoare a indicelui de întreținere s-a înregistrat în prima lună (2,82) iar minimă în luna a treia (2,26).

Tabel 6.13

Valorile medii ale indicelui de întreținere pentru lotul B

Pentru lotul cu densitate minimă, valorile indicelui de întreținere au fost în jurul valorii de 2, excepție făcând prima lună în care indicele de întreținere a avut valoarea peste 3. Cu cât valoarea indicelui de întreținere este mai mare cu atât peștii sunt mai sănătoși și au o dezvoltare corporal mai bună.

Tabel 6.14

Valorile medii ale indicelui de întreținere pentru lotul C

Valorile indicelui de întreținere pentru prima lună continuă să fie peste 3 și în cazul lotului C, deoarece creșterea în lungime și în greutate în această lună a fost mai mică, diferențele dintre loturi fiind reduse.

Pentru luna a doua indicele de întreținere a avut valoarea medie sub 2, peștii având o creștere bună, dar mai slabă comparative cu celelalte două loturi. Densitatea de populare mai mare a avut repercursiuni asupra dezvoltării exemplarelor acestui lot.

Fig. 6.3 Graficul variației indicelui de întreținere

Indicele de întreținere a avut la începutul experimentului valori apropiate pentru toate loturile experimentale. În prima și a treia lună valorile indicelui de întreținere au crescut pentru toate loturile, în timp ce în luna a doua valorile acestui indice au scăzut.

6.3.2 Influența densității de populare asupra sporului de creștere în greutate

Se determină după formula:

SC = Gf – [NUME_REDACTAT]: SC = sporul de creștere în greutate [mg / exemplar]

Gf = greutatea finală [mg / exemplar]

Gi = greutatea inițială [mg / exemplar]

Determinările s-au făcut lunar luându-se în calcul valorile medii. Determinarea acestui indicator este importantă întrucât ne dă informații cu privire la gradul de asimilare al furajelor date peștilor, ne ajută să verificăm dacă peștii au atins greutatea optimă în funcție de vârsta pe care o au. Dacă sporul de creștere în greutate este sub cel pe care ar trebui să-l aibă peștii, trebuie să verificăm dacă aceștia consumă furajul sau dacă rația stabilită este suficientă.

Tabel 6.15

Valorile medii ale sporului de creștere în greutate pentru lotul A

Creșterea în greutate a fost de 0,21g pentru prima lună, de 0,45g pentru luna a doua și de 0,23g în luna a treia. În luna a doua creșterea în greutate a fost mai mare înregistrându-se un spor de creștere în greutate de 0,45g, dublu față de prima lună.

În luna a treia sporul de creștere în greutate a fost de 0,23g mai mare cu 0,02g față de prima lună, dar cu 0,22g mai puțin comparative cu luna a doua.

Tabel 6.16

Valorile medii ale sporului de creștere în greutate pentru lotul B

Sporul de creștere în greutate în prima lună, pentru exemplarele lotului B, a fost de 0,16g, valoare peste cea determinată pentru lotul C.

Valorile sporului de creștere în greutate determinate pentru exemplarele lotului B, au fost superioare și în lunile a doua respectiv a treia față de cele corespunzătoare lotului C. Densitatea de populare mai mare a determinat o scădere a sporului de creștere în greutate.

Tabel 6.17

Valorile medii ale sporului de creștere în greutate pentru lotul C

În prima lună exemplarele lotului C au avut un spor de creștere în greutate de 0,13g, valoare sub cele determinate pentru loturile A și B. În luna a doua sporul de creștere în greutate a fost mai mare (0,31g), cu 0,01g mai mic față de lotul B și cu 0,14g mai redus față de lotul A.

Cu cât densitatea de populare este mai mare cu atât sporul de creștere în greutate este mai mic, peștii având greutăți mai mici.

Fig. 6.4 Graficul variației sporului de creștere în greutate

Odată cu înaintarea în vârstă creșterea în greutate s-a redus pentru toate loturile experimentale. În luna a doua creșterea în greutate a fost mai mare pentru toate loturile.

Din grafic se poate deduce că densitatea de populare influiențează în mod direct creșterea în greutate. Cu cât densitatea de populare este mai mare cu atât sporul de creștere în greutate este mai redus. Densitatea mai mare este un factor de stress care influiențează negativ creșterea în greutate.

6.3.3 Influența densității de populare asupra raportul de multiplicare a greutății medii

Se calculează după formula (Misăilă, 1990):

R.M.G.I. = Gf / [NUME_REDACTAT]: R.M.G.I. = raportul de multiplicare a greutății medii

Gf = greutatea finală

Gi = greutatea inițială.

Acest indicator ne ajută să determinăm creșterea în greutate de la o lună la alta și ritmul lunar de creștere în greutate. Astfel, putem să intervenim la timp în cazul unor creșteri în greutate sub nivelul pe care ni l-am propus sau să determinăm din timp cazurile de îngrășare excesivă a peștilor cu repercusiuni negative asupra dezvoltării acestora.

Tabel 6.18

Valorile medii ale raportului de multiplicare a greutății medii

pentru lotul A

În prima lună, raportul de multiplicare a greutății medii pentru lotul A cu densitatea de populare cea mai mică, a fost de 3,33. Această valoare este peste cea determinată pentru loturile B și C, cu densități de populare mai mari față de lotul A.

În luna a doua valoarea raportului de multiplicare a greutății medii a fost mai mică cu 1,1 pentru ca în luna a treia să scadă cu 1,95.

Tabel 6.19

Valorile medii ale raportului de multiplicare a greutății medii pentru lotul B

Valoarea raportului de multiplicare a greutății pentru lotul B în prima lună a fost de 2,78 valoare ce este peste cea determinată pentru lotul C (2,44) și sub cea înregistrată pentru lotul A (3,33). Raportul de multiplicare a greutății a scăzut cu 0,87 în luna a doua față de prima lună și a crescut cu 0,4 față de luna a treia. În luna a treia raportul de multiplicare a greutății medii a scăzut cu 0,4 față de luna a doua.

Tabel 6.20

Valorile medii ale raportului de multiplicare a greutății medii pentru lotul C

Valoarea raportului de multiplicare a greutății medii în prima lună a fost de 2,44 cu 0,44 mai mare față de luna a doua și cu 0,96 mai mare față de luna a treia.

În luna a treia raportul de multiplicare a greutății medii pentru lotul C a fost cu 0,5 mai mic față de luna a doua.

Fig. 6.5 Graficul variației raportului de multiplicare a greutății medii

Valorile cele mai mari ale raportului de multiplicare a greutății medii s-au înregistrat în prima lună pentru toate loturile experimentale. Valoarea acestui raport a scăzut pe măsură ce exemplarele au înaintat în vârstă pentru toate loturile experimentale.

Concluzii și recomandări

Greutatea corporală a peștilor este influențată în mod direct de densitatea de populare. Cu cât densitatea este mai mare cu atât greutatea medie a exemplarelor este mai mică. Greutatea corporală medie pentru exemplarele lotului A a înregistrat valorile cele mai mari comparativ cu celelalte două loturi experimentale, ajungând de la 0,09g greutatea inițială la 0,30g în prima lună, 0,66g în a doua lună și 0,89g în luna a treia.

Lungimea corporală este scade odată cu creșterea densității de populare. Lotul A cu densitatea cea mai mică de populare a avut cea mai mare creștere în lungime în cele trei luni de experimentare (2cm), comparativ cu lotul B cu o densitate medie de populare (1,55cm) și cu lotul C cu o densitate de populare mult peste cea optimă (1,1cm).

Indicele de întreținere a avut la începutul experimentului valori apropiate pentru toate loturile experimentale. În prima și a treia lună valorile indicelui de întreținere au crescut pentru toate loturile, în timp ce în luna a doua valorile acestui indice au scăzut.

Valorile cele mai mari ale raportului de multiplicare a greutății medii s-au înregistrat în prima lună pentru toate loturile experimentale. Valoarea acestui raport a scăzut pe măsură ce exemplarele au înaintat în vârstă pentru toate loturile experimentale.

Dezvoltarea corporală a peștilor din specia Xiphophorus hellery este influențată de densitatea de populare.

BIBLIOGRAFIE

Bud I., 1996 – “Acvaristica pe înțelesul tuturor”, [NUME_REDACTAT] Plus, Cluj-Napoca;

Buzenche C., 2005 – “Acvaristică”, [NUME_REDACTAT] Nordului, București;

[NUME_REDACTAT]., 2005 – “Acvariul – oază de liniște”, [NUME_REDACTAT] de buzunar, București;

Chapman F. A. and col, 1997 – “[NUME_REDACTAT] of America trade in ornamental fish”, Journal of the [NUME_REDACTAT] Society;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2008 – “Pești de acvariu.Ghid ilustrat de la a la z”, [NUME_REDACTAT], București;

Georgescu G., 2000 – “Tratat de producerea, procesarea și valorificarea cărnii”, [NUME_REDACTAT], București;

Manea G., 1985 – “Aclimatizarea de noi pești și alte organisme acvatice”, [NUME_REDACTAT], București;

Misăilă C., [NUME_REDACTAT] Elena și col., 1990 – “Introducerea tufului vulcanic și a procainei în hrana concentrată a păstrăvului curcubeu (Salmo gairdneri Rich.)”, [NUME_REDACTAT] “[NUME_REDACTAT]”, vol I, pag. 223-230;

Oprea M., 2000 – “Acvaristica practică”, [NUME_REDACTAT] României, Galați;

Păsărin B., [NUME_REDACTAT]., 2002 – “Acvacultură – îndrumător practic”, [NUME_REDACTAT], Iași;

Păsărin B., 2001 – “Acvacultură ornamentală”, [NUME_REDACTAT] Nostra;

Păsărin B., [NUME_REDACTAT]., 1996 – “Acvacultură”, curs U.Ș.A.M.V. Iași;

Tamaru C. S., Ako H., 2000 – “[NUME_REDACTAT] Feeds for [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] Fishes in Hawai”, U.J.N.R. [NUME_REDACTAT] No 28;

Tamaru C. and col., 2001 – “A Manual for [NUME_REDACTAT] of the Swordtail, Xiphophorus helleri”, University of [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] Science and Technology, Honolulu;

Tărtășeanu R., 2005 – “Peștii exotici”, [NUME_REDACTAT]-Alex & [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] G., 1959 – “Peștii apelor noastre”, [NUME_REDACTAT], București;

*** www fishfriend.myforum.ro;

*** www.acvariidevis.ro;

*** www.animalutul.ro;

*** www.latifa.ro;

*** www.bristol-aquarists.org.uk;

*** www.acvariul.ro;

*** www.aquarium.ro;

*** www.tarantule-romania.ro;

*** www.ro.wikipedia.org