Aculturatia

SUMAR

Introducere

Uniunea europeană în ansamblul raporturilor internaționale

Rolul pe care îl are în prezent Europa în ansamblul raporturilor internaționale este o realitate istorică de necontestat Europei. Sunt cei care descoperă „lumi noi” pe care le integrează spațiului social, economic și cultural al cunoașterii umane, dând, astfel conținut și sens noțiunilor de mondialism sau universalism. Tot ei sunt cei care inaugurează modernismul mașinist, care generează schimbări calitative și cantitative fundamentale pentru propriul destin și pentru umanitate în general, revoluționând dezvoltarea umană prin conceperea și punerea în operă a unui nou tip de organizare socio-politică: capitalismul. Din nefericire, însă, opera constructivă a europenilor a fost minată de propriile egoisme, neînțelegeri și interese, divergențe care stau la originile celor două cataclisme militare mondiale: primul și al doilea război mondial.

Perioada ce a urmat a fost marcată de împărțirea lumii între SUA și URSS în așa numitul război rece. După căderea comunismului însă Rusia își pierde statutul de putere mondială, pe care încearcă să-l recupereze, dar situația economică precară în care se află și pierderea unor „republici” din componența sa îi estompează eforturile. Iau avânt statele asiatice (China, Japonia), care se dezvoltă în ritmuri amețitoare; SUA își consolidează puterea mondială jucând un rol din ce în ce mai important în gestionarea relațiilor internaționale. Pentru Europa devine necesar să înceapă un proces de autodefinire și de autoformare.

Competiția economică în care sunt implicate și azi majoritatea statelor lumii împreună cu cele trei superputeri economice, SUA, Europa și Japonia reprezintă aspectul cel mai important de pe scena mondială. Cina va deține supremația economică este clar că va conduce lumea. Nici un stat nu mai poate face față însă singur problemelor dezvoltării contemporane atât de rapide. S-au configurat, astfel, trei regiuni economice importante a căror dezvoltare este impulsionară de rolul pe care îl joacă cele mai puternice state din spațiul respectiv: Germania pentru Uniunea Europeană, SUA pentru zona celor două Americi, Asia-Pacific.

Pentru zona europeană, catalizatorul inițiativelor în planul strategiei de dezvoltare continentală și exeuropeană îl constituie Uniunea Europeană, o asociere de state democrate și suverane, al căror nivel de dezvoltare economico-socială este diferențiat. De aceea, deși integrarea a devenit un obiectiv prioritar pentru numeroase state, inclusiv a fostelor țări comuniste, ea se realizează în trepte, sau în „valuri”.

Decizia de extindere a Uniunii Europene luată la Helsinki a dus la inaugurarea unui nou model de dezvoltare bazat pe potențialul unei țări, ci pe cel al unei întregi regiuni geografice. Se face trecerea de la un proces economic la unul geopolitic, dictat de realitățile actuale. Integrarea fostelor țări socialiste a însemnat transferarea acestora din sfera de influență a Rusiei în sfera de influență a democrațiilor occidentale. Toate acestea se justifică prin prisma presiunii pe care o cunoaște Uniunea Europeană în competiția economică cu celelalte centre de putere.

Fundamentul Uniunii îl reprezintă dezvoltarea cooperării funcționale între state și cedarea unor prerogative ale suveranității care se extinde de la un domeniu la altul. Mecanismele care pun în operă procesul de creare a U.E. debutează în 1951 odată cu realizarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, proces continuat prin instituirea Comunității Economice a Euratom-ului în 1958, a Actului Unic European în 1978, a Tratatului Uniunii Europene în 1992.

Anii 2003-2004 au fost marcați de negocierea Tratatului Constituțional, o premieră în relațiile internaționale.

În prezent Uniunea este structurată în funcție de domeniile de activitate și de competențe în trei direcții. Prima dintre ele cuprinde Comunitatea Europeană și Uniunea Economică și Monetară financiar-economică. A doua are ca obiect Politica Externă și de Securitate, iar a treia o reprezintă Justiția și Afacerile comunitare interne.

Atribuțiile instituțiilor și ale statelor membre sunt însă diferite.

Uniunea Europeană este prima putere comercială a lumii și în prezent reprezintă unul din centrele economiei mondiale și este cel mai important donator internațional. Populația sa numără 450 milioane de oameni, iar PIB-ul s-a ridicat în 2002 la peste 9 miliarde de Euro.

U.E. chiar în postura de putere mondială, nu este lipsită de inconsecvențe și disfuncționalități care alimentează noi idei, concepții și teorii cu privire la evoluția și viitorul său.

Neo-funcționaliștii văd Uniunea drept o continuare a integrării, care tinde spre o anumită coerență. Realiștii apreciază că entitățile statale trebuie să primeze, iar inter-guvernamentaliștii liberali atrag atenția asupra valorii cooperării.

La 50 de ani de la naștere, Uniunea Europeană se află la un punct de cotitură al existenței sale.

Pe scena mondială Uniunea acționează de fel ca o singură voce în numele identității europene, identitate căreia i sa dat un cadru normativ modern și coerent, în baza căruia să funcționeze întregul mecanism comunitar.

Necesitatea unei constituții a arătat și că Uniunea Europeană nu mai este doar o construcție economică, ci se impune să aibă loc o mutație a Europei economice spre Europa politică, iar sistemul de conducere care a permis realizarea pieței unice nu mai este în măsură să conducă automat spre Europa politică fără manifestarea voinței confirmate de către factorul uman.

Constituția Europeană este și trebuie să fie concretizarea Europei politice.

Acest aspect se poate explica prin existența unui spațiu public european generator de politici publice, inclusiv de politici absolute în materie de politică și justiție și de manifestarea unei puteri publice la nivel internațional care să permită Europei să se pronunțe în anumite domenii „pe o singură voce”.

Constituția Europei este un alt punct de cotitură în construcția Europei, având rolul de a răspunde provocărilor unei lumi în continuă schimbare, a unei Uniuni ce traversează cea mai mare extindere din istoria ei și, nu în ultimul rând, a unei Europe unite în care locuiesc peste 450 de milioane de oameni.

Uniunea Europeană înlocuiește „Comunitățile Europene”, progresele de integrare și mecanismele de funcționare ale întregului ansamblu de state componente tinzând să se rodeze, cuprinzând cu timpul și domenii de politică externă, securitate și apărare pentru care în prezent se aplică politici specifice ce vor fi menținute. Tratatele Uniunii Europene și ale Comunităților Europene precum și tratatele ce le amendează și le completează pe acestea vor fi înlocuite cu „Tratatul privind o Constituție pentru Europa”.

Spre deosebire de Tratatul Uniunii Europene, Constituția conferă Uniunii Europene personalitate juridica. Ea va introduce un mecanism care va permite unui stat membru să facă apel la Consiliul European în cazul în care interesele sale naționale sunt lezate.

„Constituția Europeană nu substituie Constituțiile statelor membre, ci va coexista cu acestea având propria rațiune de a fi și propria autonomie, rolul său fiind de a reglementa spațiul comun al Uniunii”.

CAP. I CULTURĂ ȘI GLOBALIZARE

1. Semnificații și sensuri ale conceptului de cultură

Conceptul de cultură vizează o totalitate de valori materiale și spirituale ale omenirii ajunse pe un anumit prag al dezvoltării, produse ale cunoașterii și practicii umane (create, transmise și asimilate în procesul social-istoric).

Cultura unui popor poate include credințele, regulile de comportament, limbă, ritualurile, artele, tehnologia, îmbrăcămintea, modul de producere și pregătire a hranei, religia, sistemele politic și economic.

Etimologia cuvântului cultură ne oferă informații prețioase în legătură cu evoluția istorică a acestuia. Termenul provine din limba latină, de la verbul colere, care înseamnă a cultiva anumite lucruri, cu sensul de a le ameliora calitatea sau a le spori productivitatea.

În sociologie, o definiție interesantă o întâlnim la americanul Talcott Parsons pentru care cultura reprezintă un sistem de simboluri prin care omul conferă semnificație propriei existențe. Recurgând la simboluri, individul se raportează la sine, la ceilalți, la lume și la viață, în general. Aceste sisteme de simboluri odată acceptate joacă un rol semnificativ pentru desfășurarea vieții sociale asemănător cu rolul programului genetic pentru dezvoltarea unui organism.

Pentru sociologi cultura apare ca un fenomen complex aflat în strânsă dependență de societățile din care fac parte. Prof.univ. dr. Aurelian Bondrea – recunoscut pentru preocuparea sa în studiul sociologic al culturii, aprecia însă această (inter)dependență dintre cultură și societate prin prisma a două aspecte fundamentale:

Cei care produc și cei care consumă bunurile culturale sunt membrii societății; aceștia fac parte din diferite comunități și grupuri sociale și ca atare participarea lor la cultură în dublă ipostază de producător și consumator este determinată de legile sociale.

Sistemul cultural se află în relație de interdependență cu alte sisteme ale societății, cum ar fi sistemul producției materiale (economic), sistemul conducerii sociale (politic), sistemul comunicației sociale și sistemul reproducerii biologico-sociale (familia).

Societatea reprezintă un sistem cu o structură socială dată care influențează astfel structura culturii (societate – cultură), acestea din urmă dobândind o configurație dependentă de structura de clasă a societății, de structură de grup și comunitară a societății, în raport cu care se distinge: cultura urbană, cultura rurală, cultura tineretului.

La rândul său, cultura exercită propria influență asupra societății, în special asupra sistemului său social politic și al celui de reproducere biologico-socială a membrilor societății (cultură – societate).

Pornind de la premisa conform căreia sociologia este o știință a realității sociale, cultura va fi studiată ca parte integrantă a acesteia din urmă. Prin urmare, fenomenele culturale, ca fenomene ce se petrec în cadrul societății sunt considerate fenomene sociale cu caracter specific. Mai mult, trebuie înțeles că sociologia culturii își propune studiul fenomenului cultural ca fapt social și ca fapt cultural propriu-zis. Această afirmație demonstrează necesitatea de a delimita sfera și obiectul sociologiei culturii de cele ale altor științe și discipline ale culturii: filosofia culturii, etnologia și etnografia, axiologia, psihologia, etica și nu în ultimul rând antropologia culturală.

În prezent, sensul cel mai larg uzitat al noțiunii de cultură în disciplinele care o studiază este cel de atribut universal al tuturor societăților și al tuturor indivizilor care participă în viața socială.

Cultura nu este rezervată unor „aleși” puțini la număr, așa cum s-a considerat o bună bucată de vreme, viziune reducționistă asupra culturii pe care îi identifica, așa numita „cultură înaltă” sau „cultură cultă”.

Culturile sunt caracterizate de exclusivism și au rolul în special de a marca diferențele între diverse grupuri, comunități, națiuni. Ele conferă sentimentul identității sau într-o formă mai simplificată, ne spun cine suntem și ce sens să dăm vieții. Tocmai din acest motiv pot degenera uneori în fanatism.

Indiferent de tipurile de cultură stabilite după diverse criterii de clasificare, acestora le sunt specifice câteva componente al căror conținut variază desigur de la un tip la altul, de la o arie culturală la alta, în diverse momente istorice. Este vorba despre componentele oricărei culturi care pot fi așa cum s-au menționat anterior: credințele, limba, valorile, legea, simbolurile, normele și sancțiunile sociale.

O definiție a culturii ce se utilizează de obicei în analiza științifică a socialului se regăsește în „American Heritage Dictionary” (1992). Aici cultura este înțeleasă ca:

1. Totalitatea componentelor umane social transmise, a artelor, credințelor, instituțiilor și altor produse ale gândirii și practicii umane;

2. Aceste modele, caracteristici și produse ale gândirii și practicii umane;

3. Aceste modele, caracteristici și produse sunt respectate de o anumită categorie ca moduri, subiecte de expresie.

Pentru Miller (1979), cultura este o luptă mondială pentru civilizație, realizată prin acumularea de practici și credințe; un patern unic de credințe care modelează personalitățile în fiecare societate; un sistem local de idei și practici care sunt integrate în mod funcțional, o structură inconștientă care generează idei și comportamente; un sistem de simboluri împărtășite care intervine în interacțiunile sociale și, în final, un sistem prin care oamenii se adaptează la mediul lor.

A studia cultura, consideră Hannerz (1992), înseamnă a studia ideile, experiențele, sentimentele, dar și formele exterioare a ceea ce se întâmplă în exterior, care sunt făcute public, disponibile simțurilor, dobândind astfel un caracter social. Din punct de vedere antropologic, cultura reprezintă înțelesurile pe care le creează oamenii și care îi creează la rândul lor pe oameni ca membrii ai societății. Cultura este colectivă.

Aculturația “desemnează procesele complexe de contact cultural prin intermediul cărora societățile sau grupurile sociale asimilează, de bunăvoie sau nu, trăsături oriansambluri de trăsături provenind de la alte societăți”.

DE REVIZUIT

2. O definire a globalizării

În centrul culturii moderne se află globalizarea, iar centrul globalizării se află practicile culturale. Aceasta este o relație de reciprocitate. Nu e o afirmație hazardată: nu e totuna cu a spune că globalizarea e singurul factor care determină experiența culturală modernă, sau că singurul concept-cheie pentru înțelegerea dinamicii interne a globalizării este cultura. De aceea, nu e totuna cu a pretinde că politica și economia globalizării pot fi supuse unei abordări culturale care ar avea preponderența conceptuală. Dar nu se poate spune că nu putem înțelege impresionantele procese de transformare contemporane, la care se referă globalizarea, decât dacă le abordăm cu ajutorul vocabularului conceptual al culturii și că, în mod similar, aceste tranformări modifică textura însăși a experienței culturale și afectează modul în care înțelegem ce înseamnă, de fapt, cultura în lumea modernă. Dar cultura și globalizarea sunt concepte extrem de generale și cu semnificații foarte controversate.

Pentru a construi această argumentație, pornim de o accepție simplă și relativ necontroversată a globalizării ca o condiție empirică a lumii moderne: conexiune complexă. Prin aceasta se înțelege că globalizarea se referă la rețeaua din ce în ce mai amplă și mai densă de interconexiuni și interdependențe ce caracterizează viața socială modernă. Noțiunea de conexitate se regăsește, sub o formă sau alta, în toate abordările contemporane ale globalizării. Pentru a da un exemplu tipic, McGrew vorbește de globalizare ca fiind „pur și simplu intensificarea interconectării globale” și subliniază multitudinea de legături pe care aceasta o implică: „În ziua de azi, bunurile, capitalul, oamenii, cunoștințele, imaginile, criminalitatea, factorii poluanți, drogurile, modele și credințele, toate se răspândesc, fără efort, dincolo de granițele teritoriale. Rețelele, mișcările sociale și relațiile transnaționale se pot extinde în toate zonele, de la cea academică până la cea sexuală”. De aici se poate trage concluzia importantă că legăturile sugerate există într-un anumit număr de modalități diferite, de la relațiile sociale instituționalizate, care abundă între indivizii și colectivitățile din lumea întreagă, până la ideea „fluxului” de bunuri, informații, indivizi și practici sociale dincolo de granițele naționale sau până la modalitățile mai „concrete” de concentrare ce se datorează inovațiilor tehnologice, cum ar fi, de exemplu, sistemul internațional de transport aerian rapid sau, într-un sens mai literar, „conectarea prin cablu” prin sistemele electronice de comunicație.

Teoria globalizării are atât sarcina de a înțelege sursele acestei conexități complexe, cât și de a interpreta implicațiile sale, din diverse sfere ale existenței sociale. Una din trăsăturile cele mai izbitoare ale ideii de globalizare este faptul că din ea decurg atât de ușor și de abundent diverse tipuri de implicații. Acest concept are capacitatea de a genera speculații, ipoteze, imagini și metafore sociale puternice, care trec cu mult dincolo de faptul social în sine. Într-un anumit sens, acesta poate fi o calitate pozitivă, deoarece simbolul fapt al creșterii conexității e de interes și, dacă nu e interpretat și dezvoltat, poate rămâne la nivelul unei banale observații. Conexitatea este astfel, o condiție care trebuie interpretată.

3. Teorii despre fenomenului globalizării

Teoriile globalizării pot fi grupate în teorii clasice și teorii moderne. Diferențierea și diversitatea culturală au fost puse în evidență de catre
E. Durkheim și Saint-Sinom.

Max Weber are meritul de a fi pus în evidență rolul raționalizării care a pătruns în culturile occidentale prin intermediul protestantismul calvin. Poate că cele mai sigure referințe la clasici când discutăm despre globalizare le putem face la operele lui Marx. Globalizarea a generat o imensă creștere a puterii clasei capitaliste caracterizată de cosmopolitanism atât în ceea ce privește producția și consumul.

Teriile recente ale globalizării accentuează trei sfere ale vieții sociale în care se desfășoară acest proces:

– Economia – schimburile comerciale transnationale, corporații în mișcare, informatizarea produsului ;

– Politica – centre de putere, instituții politice internaționale;

– Cultura – valori, credințe, simboluri.

În ceea ce privește dimensiunea culturii constatăm că a existat și persistă incă o rezistență solidă din partea fiecărui paopor în păstrarea propiei identități culturale.

Singura fisură pare a fi cea consumeristă prin, modul occidental care a pătruns în întreaga planeta – Coca-Cola si McDonald's au invadat planeta.

Conceptul de "globalizare" este indisolubil legat de numele autorului lui "The Global Village" (Satul Global) din 1986, Marshall Mcluhan. El aduce în discuție doua componente esențiale reoganizării spațiului prin intermediul timpului: prima componentă este ceasul mecanic care a modificat concepția despre timp, iar a doua componentă sunt banii care au mărit și volumul relaționărilor. „Aceasta este noua lume a satului global”.

El nu gândește „globalizarea” în termeni de continuitate, ci ca pe un salt, ca pe o veritabilă ruptură între ce a fost și va fi intervalul redus fantastic, iar din punct de vedere cultural și de proporții gigantice.

Natura umană se transformă cu o rapiditate în sistemele ample de informație ce ar genera o imensă „sensibilitate globală” și „dispariția” oricărui secret; și ca orice fenomen de anvergură cosmică indivizii ne asigură McLuhan, nu sunt conștienți de aceată transformare.

Anthony Giddens observa că „noi trăim într-o lume marcată de o sporire globală” pentu care modele tradiționale ale studiului „oraganizării sociale” și „schimbării sociale” sunt din ce în ce mai îndepărtate. Starea de șoc de astăzi este împărțită între cei săraci și cei bogați, adică se balansează între „dezastru total” și „posibilități extraordinare”.

„Sociologia este cea convocată să pecetluiască noua configurație, abandonând naționalul în favoarea abordărilor mai largi, în perfectă adecvare”, credea Giddens, cu „procesele globalizării ce se instituie cu fatalitate la sfârșitul secolului XX”.

Democrația are nevoie să fie „democratizată”, spune Anthony Giddens autor britanic al multor volume despre integrarea globală. El menționa în lucrarea „How Globalization is Reshaping Our Lives” („Cum Globalizarea schimbă modul nostru de viață”), că, în prezent, cel mai important pentru omenire este dezvoltarea puterii și culturii civice, precum și transformarea oranizațiilor transnaționale, așa, precum este Uniunea Europeană, în structuri noi, deschise. În ultimii 20 de ani suntem martorii unei creșteri accentuate de standarde de trai ale populației în mai multe țări ale lumii. Dar beneficiile care au fost obținute pot fi pierdute.

M. Albrow, în 1990, în lucrarea „Globalization, Knowledge and Society”, schimbă sensul discuției despre globalizare. Pe harta mare a gândirii universale, fiecare stadiu se profilează cu claritate din opțiuni axiologice și metodologice specifice. Acestea sunt: „universalism”, „sociologii naționale”, „internaționalizare” și „globalizare”.

În viziunea autorului, primul palier corepunde cu începutul științei, căreia A. Comte i-a dat numele și constă în găsirea „legilor umanității”. Stadiul al doilea viza replierea analiștilor spre propriul spațiu cultural: spațiul național. După perioada interbelică, o nouă orientate captează orizontul sociologic mondial: internaționalismul, caracterizat prin sporirea cercetărilor la nivel interstatal. Descoperirea lumii a treia aduce după sine, „indigenizarea” sociologiei, incluzând aici sociologiile și antropologiile „de acasă” și punerea la încercare a instrumentului acumulat. Ultima etapă constă în libertatea cercetătorului de a-și selecta orice partener sau colaborator și de a aborda „la alegere” procese sociale de pe întinsul globului, cercetările fiind focalizate spre o țintă în sfârșit abordabilă: lumea.

John Naisbitt în „Megatendințe. Zece noi direcții pentu anii 90”, lucrare semnată împreună cu Patricia Aburdene, tendințele viitoare ale lumii sunt descrise lapidar de către autor: „un univers al interconexiunilor”. Tabloul ultimului deceniu al secolului XX le apare acestora astfel: „Anii 90 prezintă în nouă viziune asupra lumii. Războiul Rece s-a încheiat în ultimii ani ai deceniului IX, iar cursa înarmărilor a fost încetinită, poate chiar oprită. Perioada naționalismului și a Războliului Rece ideologic de după cel de al doilea Război Mondial s-a încheiat, fiind acum înlocuită de o nouă eră a înțelegerilor globale”.

Un paradox pare însă a afecta întreg ediciul, căci, dacă autorii constată privind lumea sfârșitului de veac o „uniformizare a stilurilor de viață la nivel global”, tot ei sunt obligați să dezbată, la același capitol și „naționalismul cultural”, „dar, chiar dacă stilurile de viață încep să semene există indicii certe ale unui puternic curent contrar: inerția împotriva uniformizării, dorința de afirmare a unicității de cultură și loc, respingerea influențelor străine”.

O contribuție esențială în definirea conceptului aparține lui Roland Robertson, ale cărui cercetări în domeniul sociologiei religiilor, îndeosebi a celor din lumea islamică, l-au condus la realizarea unei legături la scară mondială între religie și politică.

Primele cercetări pe tema globalizării le publică în 1983. Unificarea globală este împiedicată de religie, apreciază acesta, iar discontinuitățile culturii împart lumea în două dimensiuni. Spre exemplu: Estul (China) se distinge la Vest (SUA) în termeni religioși și legali, iar Nordul (Rusia) se distinge la Sud (Etiopia) în termeni diplomatici și industriali.

După Robertson religia este faptul critic al globalizării. Lumea poate fi din ce în ce mai unită, dar nu și integrată. Globalizarea implică legea în următoarele patru elemente: individul, societatea națională, sistemul social internațional, umanitatea în general. Aceste elemente constituie „câmpul global” a cărui dinamică internă asigură procesul social în direcția globalizării. Logica globalizării afectează, la rândul său, această dinamică internă, iar modernizarea a grăbit procesul globalizării. Lumea a trecut la o nouă etapă: „de la a trăi prin sine la a trăi pentru sine”.

Pentru Robretson, globalizarea trebuia repetată pe două paliere esențiale, „ca și concept ce se referă atât la dimensiunea lumii cât și la intensificarea conștiinței despre lume ca întreg”.

În intervențiile sale de după 11 septembrie 2001 Francis Fukuyama face încercări de a armoniza, într-un fel oarecare, paradigma referitoare la civilizații a lui Huntigton, a cărei relevanță părea că este din ce în ce mai dificil de negat, cu teza sa despre sfârșitul istoriei, de a cărei valabilitate continua să fie încredințat.

Teza fundamentală a lui Fukuyama este următoarea: în lume există astăzi, într-adevăr, o singură civilizație care poate fi considerată completă și organică – cea occidentală, care urmându-și traiectoria firească, a ajuns, la începutul secolului al XXI-lea, ca rezultat al evoluției interne, în pragul ultimei sale etape – etapa „imperială”, a edificării statului, cu sens de civilizație occidentală. Toate celelate civilizații, dezechilibrate de avântul modernizator, cu efectele globale, ale Occidentului, sunt fundamental instabile, cuplându-se la cea occidentală ca niște structuri neîntregi și neorganice. Forma acestei relații poate fi colaborarea care-și fixează drept țel integrarea totală, opoziția deschisă, mai mult sau mai puțin anarhică.

Prin globalizarea modernizării, Occidentul a cucerit într-adevăr lumea. Ca un balast din ce în ce mai greu apasă însă asupra sa mulțimea popoarelor incapabile de acum să renunțe la „traista fermecată” a modernității, nedispunând însă de motorul civilizator care asigură progresul intern, continuu și de capacitatea ei inovatoare, care este însuși „sufletul Occidentului”. America Latină și Europa Răsăriteană legată de el prin mii de fire; Africa Neagră pe cale de a deveni jungla de nepătruns a unor simulare de state; lumea islamică în fierbere și la pândă; India și Japonia aparent democratice; și în cele din urmă dar de loc în ultimul rând misterioada Chină care poate că va reintra curând în epoca marcată de un sens determinant tocmai în istoria chineză a statelor combatante.

Argumentul politologului este în esență foarte simplu. Odată cu încheirea Războiului Rece, nu mai avem ideologii conflictuale (Liberalism vs. Totalitarism) și, prin urmare în bună tradiție hegeliană (filosoful german vorbea despre un finish istoric atunci când Napoleon a învins monarhia prusacă, bănuind probabil că Europa se va dezvolta ulterior sub impactul cultural uniformizat al principiilor Revoluției Franceze), putem crede că lumea va cunoaște o globalizare mentalistă, în interiorul căreia istoria politică va stagna și va face loc progresului economic.

Mulți experți au fost scandalizați. „Sfârșitul istoriei” – așa cum fusese el teoretizat de către Hegel – li se părea (pe bună dreptate) inacceptabil, în condițiile politice ale lumii începutului de mileniu. Principala obiecție adresată lui Fukuyama a devenit așa-zisul conflict cultural.

Lupta dintre democrație și comunism va ajunge din nou „ideologie” după dispariția regimului totalitar și cel al „civilizațiilor” (democrație). În privința naționalismului profeția ar fi avut șansele de credibilitate. În cazul competiției civilizațiilor sau culturilor, problema este însă ceva mai delicată întrucât antagonismul capătă aici nuanțe discrete de scindare, chiar în inima universului liberal.

Zigmund Bauman, autorul cărții „Globalizare – efectele ei sociale” exprima faptul că acest fenomen complex cu rădăcini adânc înfipte în societatea actuală de o potrivă unește și separă. În paralel cu ridicare la nivel planetar a afacerilor, comerțului și informației s-a pus în mișcare un proces de localizare, de fixare în spațiu. Ceea ce pare drept globalizare pentru unele popoare, înseamnă localizare pentru altele.

Unii dintre indivizi (state) devin cu adevărat complet globali, iar alții sunt țintuiți în localizarea lor. „A fi într-o lume globalizată este un semn de inadecvare socială și de degradare”.

Polarizarea din zona de astăzi, dispune de numeroase dimensiuni; „noul centru oferă o altă întrerupere a distincțiilor tradiționale dintre bogați și săraci: nomazi și sedentari, normali și anormali sau certați cu legea”.

Esența teoriei sale constă în faptul că atribuie cel mai profund sens al ideei de globalizare caracterului nedefinit, dezorganizat și auto propulsat al problemelor lumii: „lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial”.

Teoreticianul englez al postliberalismului John Gray, al cărui nume a devenit cunoscut în anii din urmă datorită interpretării noi a „Leviathanului” hobbesian și criticii iluminismului, susținerea în conferința organizată la mijlocul lunii octombrie 2001, la universitatea Central Europe din Budapesta că trebuie apărată o diferență între sistemul
economic-financiar global existent de relativ puțină vreme și procesul ce ține deja de vreun secol și jumătate, al globalizării, precum industrializarea și modernizarea de proporții mondiale.

În legătură cu globalizarea din secolul XXI, Gray subliniază patru aspecte pentru care omenirea va trebui să se confrunte cumva:

Proliferarea noilor tehnologii și probabilitatea crescândă a războaielor asimetrice. 11 septembrie 2001 a luat naștere din combinația tehnologiei cotidiene și asumării conștiente a morții.

Procesul aparent inexorabil al industrializării mondiale poate conduce la epuizarea resurselor.

În privința slăbirii generale a puterii statale putem produce exemple numeroase de țări ale Africii, Americii Latine, Balcanilor, Orientului Apropiat, Asiei de S-E. Cea mai nouă și mai îngrijorătoare manifestare a acestui fenomen ce poate fi urmărit de o bună bucată de vreme este proliferarea războiului și organizațiilor criminale care scapă de sub controlul statului. În asemenea împrejurări poate fi vorba cel mult de reducerea, pedepsirea exemplară a terorismului, în nici un caz însă de eradicarea sa.

Cea de-a patra caracteristică a „globalizării negative” constă în revigorarea fundamentalismului, interpretabilă ca un eșec al mondializării. Pe vremea lui Comte, opinia generală mai era încă aceea că a fi modern înseamnă a deveni asemănător. Azi deja știm că există nenumărate căi către modernitate. Tocmai de aceea ideea civilizației universale nu e doar flasă, ci de-a dreptul un factor generator de conflicte și tocmai de aceea trebuie să o abandonăm.

DE REVIZUIT

4. Controverse asupra fenomenului globalizării

Statele mici percep fenomenul globalizării ca o amenințare, interpretând-o drept tentativă de „americanizare” și nu ca proces de umanizare a comunității internaționale. Temei pentru o astfel de interpretare, cu caracter reducționist, găsesc în pericolul impunerii prin forță a unui model unic. Din fericire, realitatea este însă mult mai complexă.

Chiar în lumea monopolară care se desenează acum, generalizarea comunicațiilor contribuie, mai mult ca oricând în istorie, la afirmarea diferențelor. În secolul al XIX-lea, naționalismul se bazează pe replierea xenofobă. Astăzi, sublinierea propriei identități reclamă deschiderea și participarea. Comunici în măsura în care ești cineva și ești cineva numai când comunici. Acest adevăr simplu a fost de mult asimilat la Vatican: nu există pe glob un stat mai mic, dar nici vreun comunicator mai activ.

O teză discutabilă este ca progresul tehnologic să fie uniform, în sensul egalizării condițiilor tehnologice în lume – în conformitate cu logica gândirii neoclasice. Există argumente teoretice solide, dar și o evidență empirică, pănând la îndoială această teză.

O altă teză care suscită interes este legată de afirmația potivit căreia globalizarea ar sta la originea progresului economiei din ultimii 50 de ani. Această afirmație este mai mult decât confuză în măsura în care este echivalentă cu reconstrucția și dezvoltarea economică din Europa după al doilea război mondial, ca și ieșirea din „capcana subdezvoltării”, în Asia de S-E, în deceniile 60 și 70. Dacă prin acestea din urmă ar explica o tendință istorică, milenară, de apropiere între civilizații, pe fondul progresului tehnologic și în pofida unor hiatsuri (conflicte, războaie) explicația ar prinde relevanță, deoarece, globalizarea, ca fenomen ce stârnește pasiuni așa de mari azi, acoperă, în special, ultimile două decenii, este un fenomen care a fost favorizat de evoluții tehnologice și de politici deliberate de liberalizarea comerțului și piețelor financiare. Efectele globalizării în acest caz sunt contradictorii.

Chestiunea identitară aduce dovezi suplimentare că oamenii au o nedisimulată și primă loialitate față de cei apropiați ca familie, comunitate locală sau etnică (națională), față de religia împărtășită. Pe de altă parte oamenii nu manifestă aceleași percepții în legătură cu ce este bine și ce este rău, chiar dacă valorile morale împărtășite par a fi aceleași.

Ce pare insuficient subliniat în dezbaterea actuală privind globalizarea este distincția ce se poate face între dimensiunea teleologică a globalizării și mijloacele (mecenismele) ce o definesc. Dacă prin globalizare înțelegem, în primul rând, o stare a omenirii care să permită „dialogul între civilizații” coexistența pașnică, pe fondul creării de șanse egale pentru cât mai mulți locuitori ai planetei de a avea i viață demnă trebuie să avem corectitudinea intelectuală de a accepta că nu există modalități suficient de clare pentru realizareaunei astfel de societăți.

Globalizarea creează oportunități extraordinare și aduce progresul intens în anumite domenii, creând totodată expectații foarte mari în cele mai diverse zone ale lumii. Dar acest progres este departe de a fi uniform. În plus, globalizarea poate tensiona structura socială și economică ce nu se pot adapta rapid. Aceste diferențe statistice și dinamice pot cauza conflicte majore.

Lipsa de convergență în evoluția agregatelor sociale în societate, ce este în disonanță cu presupozițiile de bază ale „globalismului (doctrina superoptimistă a globalizării), poate alimenta percepții ale confruntării în spațiul mondial. Mai cu seamă, într-o lume în care tehnologiile informatice ne permit să interacționăm direct în timpul real, să ne comparăm, și în care există interese diferite (frecvent opuse), dialogul poate fi ușor înlocuit de confruntare. Cei frustrați, numai din motive economice pot recurge la mijloace noi de protest (lupta), la roadele tehnologiilor moderne.

Marea provocarea a globalizării pentru omenire este cum să fie reduse sursele de fragmentare, de slăbire a coeziunii sociale, sentimentale de frustrare ale unor grupuri și comunități „neînțelegerile între civilizații”. În acest context se pune problema „ordonării” sistemului internațional, în condițiile interjocului dintre forțe centrifuge și centripete.

Fenomenul pe care îl numim globalizare merită să fie examinat în mod profund, pentru a-i înțelege complexitatea, toate dimensiunile și faptele. Pentru a încerca să fructificăm șanse și avantaje și să reducem costurile.

DE REVIZUIT

5. Conexiunea complexă și inevitabilă dintre cultură și globalizare

Cultura este importantă pentru globalizare în sensul că ea reprezintă aspectul intrinsec al întregului proces de conexitate complexă. Putem merge însă departe. Putem încerca să înțelegem în ce sens cultura constituie efectiv conexitatea complexă. Există atât moduri corecte cât și moduri greșite de abordare a acestei probleme.

Un risc evident este acela că putem cădea în greșeala de a conferi culturii un anumit grad de prioritate cauzală, privilegiind această dimensiune în exact același mod în care am văzut că au procedat Hrist Și Thompson în cazul economiei. Găsim un astfel de exemplu în lucrarea lui Malcom Waters care, după ce fixează dinstincția standard economie / politică / cultură în termenii unor serii de relații de schim materiale, respectiv politice și simbolice, susține oarecum provocator, că: schimburile materiale localizează; schimburile politice instituționalizează; iar schimburile simbolice globalizează.

De aici rezultă că globalizarea societății umane e condiționată de măsura în care relațiile culturale au efect în relațiile cu aranjamentele economice și politice. Ne putem aștepta ca economia și politica să fie globalizate în măsura în care sunt culturalizate: adică în măsura în care schimburile ce se desfășoară în cadrul lor sunt realizate din punct de vedere simbiloc. De asemenea, ne putem aștepta ca gradul de globalizare să fie mai mare în arena culturală decât în oricare din celelalte două.

Astfel, cultura, este intrisec, mai globalizatoare datorită faptului că relațiile pe care le impliă se pot „lărgi” foarte ușor și datorită mobilității inerente și produselor culturale.

Problema înțelegerii culturii ca parte constitutivă a globalizării
depinde de modul cum concepem cultura și consecințele ei.

„Cultura nu este o putere care să poată constitui cauza evenimentelor sociale” spune Clifford Geertz și are dreptate, în cazul în care considerăm că procesele culturale echivalează cu construirea sensurilor sau, în termenii lui Geertz, cu „un context în care evenimentele pot fi descrise într-un mod inteligibil”. Dacă ne gândim strict în termeni „cauzali”, suntem înclinați să confundăm cultura cu tehnologiile sale. Ceea ce înseamnă, totuși că, cultura nu e lipsită de consecințe importante. Cu siguranță are consecințe importante în măsura în care construcția sensului inspiră acțiuni colective și individuale, având, ele însele, consecințe. Sensurile nu sunt produse printr-un canal interpretativ complet separat, care, funcționează în paralel cu alte practici sociale fără a le modifica. Semnificarea și intepretarea culturală orientează indivizii spre anumite acțiuni, în mod individual sau colectiv sau obiectiv. Adesea, acțiunile noastre, chiar dacă sunt relativ instrumentale, supunându-le unei logici a necesității practice sau economice, se desfășoară în „contextul” unei înțelegeri culturale mai ample.

Putem înțelege capacitatea culturii de a avea consecințe asupra globalizării urmărind modul în care acțiunile „locale” de inspirație culturală pot avea consecințe globalizatoare. Conexitatea complexă nu reprezintă doar integrarea mai strânsă a instituțiilor sociale, ci implică integrarea acțiunilor individuale și colectice în modul de funcționare a instituțiilor. Astfel, conexitatea culturală introduce ideea reflexivității vieții moderne globale.

Dacă ne gândim la dimensiunea culturală a globalizării descoperim, de asemenea, că globalizarea are un caracter esențial dialectic. Faptul că acțiunile individuale se leagă intim de trăsăturile structural-instituționale ale lumii sociale prin intermediul reflexivității arată că globalizarea nu este un proces „unidirecțional” prin care evenimentele sunt determinate de vastele structuri globale, ci implică cel puțin posibilitatea intervenției locale în procesele globale.

Se poate considera că până și problema adevărului științific are o importanță culturală pentru menținerea unor relații de încredere generale.

Așa dar, cultura este importantă pentru globalizare și în următorul sens: ea marchează un teren simbolic al construirii de sensuri ca scenă a intervențiilor politice globale.

Globalizarea modifică modul în care conceptualizăm „cultura” deoarece cultura a fost, foarte multă vreme, legată de ideea unei locații fixe. Ideea de „cultură” leagă, implicit, construirea sensului de particularitate și amplasare.

Noțiunea de „cultură” este similară noțiunii de „societate”, ca exntitate delimitată, ocupând un teritoriu fizic, cartografiat sub forma unui teritoriu politic și legând construcțiile de sens individuale în limitele acestui spațiu social – politic. Conexitatea globalizării reprezintă, cu certitudine, o amenințare la adresa acestui gen de conceptualizări, nu doar din cauză că penetrarea, sub mai multe forme, a locațiilor se răsfrânge asupra legăturii dintre sensuri și loc, dar și datorită faptului că subliniază modul de gândire prin care cultura ajunge să fie asociată cu o amplasare fixă.

În antropologie, lucrările lui James Clifford pe tema „culturilor itinerante” se conturează asupra evaluării, independent de amplasare (de locație). Acesta relevă: „În aceste teorii, existența socială autentică se concentreză, sau ar trebui să se concentreze, în locuri strict delimitate – cum ar fi grădinile, de la cre să derivă sensurile europene ale cuvântului «cultură». Stabilirea unui domiciliu era considerată temelia locală a vieții colective, călătoria un supliment; rădăcinile au întotdeauna întâietate față de intinerarii”.

Metodele tradiționale de cercetare antropologică – satul considerat o „unitate accesibilă” analiezi culturale, practica etnografiei ca „locuire” alături de comunitate – au contribuit la aprecierea potrivită căreia amplasarea (satul) și cultura pot fi considerate a fi unul și același lucru.

Cu toate acestea, noțiunea de „cultură itinerantă” poate fi la fel de tendențioasă. Nu avem nevoie de o inversare a priorității „rădăcinilor” față de itinerarii”, insistând asupra faptului că mișcarea nomadă necontenită constituie esența culturii. Mai degrabă trebuie să considerăm că „rădăcinile și itinerariile” coexistă în cadrul culturii și că, în modernitatea globală, sunt supuse transformării în egală măsură.

Acceptând aceste lucruri, Clifford admite că noțiunea de cultură itinerantă poate implica forțe ce o depășesc – televiziunea, radioul, turiștii, mărfurile, armatele.

Exact aceasta este ideea pe care vreau să o scot în evidență: globalizarea stimulează mult mai mult decât înainte mobilitatea fizică, dar cheia impactului său cultural este transformarea localităților în sine.

Trebuie să mai adăugăm, conexitatea ne pune la dispoziție o resursă culturală pe care nu am ami avut-o înainte: o conștientizare culturală care e, în mai multe sensuri, „globală”. Ronald Robertson a subliniat mereu că globalizarea implică, intrinsec, „o conștientizare mai purenică a faptului că lumea este un întreg”. Giddens susține, de asemenea, că „lumea fenomenală” a oamenilor, deși este situată local, „este în cea mai mare parte, cu adevărat globală”.

Înțelegerea naturii și a semnificației acestei conștiințe globale constituie un obiectiv important al analizei culturale a globalizării.

Una dintre sarcinile analizei culturale este înțelegerea „fenomenologiei” acestei conștiințe globale, în special în forma mediată sub care ni se prezintă în cea mai mare măsură.

Globalizarea este importantă pentru cultură în sensul că face ca negovierea experienței culturale să ajungă în centrul strategiilor de intervenție asupra altor domenii ale conexității: cel politic, ecologic sau economic.

DE REVIZUIT

6. Modernitatea – efect al globalizării

Modernitatea este o idee cuprinzătoare și profund integrată în cunoașterea noastră culturală astfel încât, furnizează, se pare contextul implicit față de care trebuie să se situeze celelalte descrieri analitice: „modernitatea”, „modernitatea capitalistă”, „postmodernitatea”, deci și „modernitatea globală”. Pentru a discuta despre globalizare trebuie, inevitabil, să ne implicăm în dezbaterea pe tema modernității, chiar dacă încercăm să scăpăm de vraja teoretică a acestuia.

Cea mai elementară idee care leagă conexitatea complexă de modernitate este cea care situează fenomene în cadrul perioadei istorice moderne. Această idee se conturează asupra apariției istorice a istituțiilor moderne fundamentale, susținând că rețeaua complexă de legături sociale caracteristică globalizării nu ar fi putut apărea decât în cadrul instituțiilor capitalismului, industrialismului, urbanismului, al unui sistem dezvoltat de state – națiuni, al comunităților de masă.

În primul rând, definirea modernității doar în termenii unui grup de instituții catalogate drept „moderne” poate apărea tautologică; sunt necesare argumente suplimentare pentru a explica de ce condiția socială modernă se definește tocmai prin aceste instituții și în ce mod se clasifică dintre ele pentru a deveni definitorie.

Câteva dintre cele mai puternice argumente în favoarea proprietăților globalizatoare ale modernității cu importantul eseu, The Consequences of Modernity (Consecințele Modernității).

În eseul său, Giddens introduce în teoria sa socială de globalizare următoarea definiție: „intensificarea relațiilor sociale la nivel mondial, intensificare ce leagă localități îndepărtate în asemenea mod încât evenimentele locale sunt modelate de evenimente care se petrec la mare distanță și invers”. Această definiție – în mod clar o versiune a conexității complexe – este introdusă simultan cu afirmația că modernitatea este „inerent globalizatoare”. Iar, într-o lucrare ulterioară, definiția este dezvoltată astfel încât leagă globalizarea și mai strâns de expansiunea modernității: „Globalizarea are de-a face cu intersecția prezenței cu absența, împletirea evenimentelor sociale și a relațiilor sociale, „la distanță” cu contextele locale. Trebuie să înțelegem răspândirea globală a modernității în termenii unei relații, în plină desfășurare, între distanțare și nestatornicia cronică a circumstanțelor locale și a angajamentelor locale”. Dar în ce sens este modernitatea „inerent globalizatoare”? În analiza generală pe care o face Giddens pot fi defectate două versiuni ale acestei afirmații, una mai puternică și una mai puțin puternică.

Versiunea mai puțin convingătoare provine din discutarea a patru dimensiuni instituționale de bază ale modernității: capitalismul, industrialismul, supravegherea și puterea militară.

Astfel, versiunea mai puțin convingătoare constă doar în afirmația implicită că răspândirea globală a acestor instituții moderne, de la apariția lor în Europa secolului XVII, poate fi explicată în termenii caracteristicilor lor expansioniste inerente: capitalismul căutând necontenit noi sfere de operare și noi piețe; statul – națiune extinzându-se rapid într-un sistem politic, ordonat reflexiv, ocupând aproape toate regiunile suprafeței pământului; industrialismul urmând o logică a diviziunii muncii care duce la „specializarea regională în termenii tipului de industrie, abilităților și producției de materii prime” pe toată suprafața globului.

Versiunii mai puțin convingătoare i se poate imputa faptul că, așa cum spunea Robertson, face altceva decât să definească globalizarea ca pe „o lărgire a modernității: de la societate la întreaga lume. Este modernitatea la scară globală”.

În absența altor explicații însă, s-ar putea considera că versiunea mai puțin convingătoare referitoare la caracterul expansionist al instituțiilor moderne presupune o anumită logică intrinsecă a dezvoltării. Cu toate acestea, mai există un aspect în lucrarea lui Giddens, pe care Albrow nu
reușește să îl surprindă. E vorba de un argument mult mai convingător ce pune manifestările instituționale ale modernității pe seama
unor transformări mult mai profunde în modul de percepția și organizare a categoriilor socio – ontologice de bază: timpul, spațiul, locul, distanța și proximitatea. Această versiune convingătoare a proprietăților globalizatoare ale modernității nu mai că evită tehnologia, ci oferă un cadru teoretic mai bogat pentru interpretarea experienței conexității complexe.

CAP. II. GLOBALIZARE ȘI DIFERENȚIERE CULTURALĂ

1. McDonals și mcdolnadizarea în diverse culturi

Răspunsurile le dă americanul George Ritzer în celebra sa lucrare de critică socială și anume cel al mcdonaldizării societății.

Ce interes poate prezenta pentru lumea științifică un restaurant fast food, se pot întreba unii sceptici? Ce poate stârni atâta vâlvă în jurul restaurantului McDonals, un loc în care oamenii vin, mănâncă și apoi pleacă la treburile lor?

Autori din diverse domenii, economice, antropologie, sociologie, politologie, jurnalism și psihologie socială au observat o serie de fenomene socio-culturale care gravitau în jurul lui McDonals. Aceștia au văzut în McDonals una dintre imaginile simbol nu mai ale Statelor Unite ale Americii, ci ale (relativ) noii civilizații pe care o îmbrățișăm destul de timid și noi românii, civilizația care a primit denumiri diverse: post industrială (Daniel Bell), a informației, tehnotronică (Z. Brzezinski), a celui al al treilea val (A. Toffler), postcapitalistă (R. Dahrendorf). Studiul atent al instituției McDonals le-a oferit cercetătorilor surpriza de a afla că rpincipiile care guvernează această instituție corespund celor care caracterizează mai degrabă civilizația industrială, decât pe cea postindustrială!

Conrad Ph. Kottark (1999), antropolog american, este preocupat (asemenea multor autori străini) de interacțiunile puternic ritualizate de la McDonals și se realizează un interesant atudiu, Rituals at McDonals, pe care Ritzer îl va cita în lucrarea sa alături de alți cercetători ai acestui fenomen pe care îl prezentau din perspectiva domeniilor lor de apartenență.

Toți aceștia au semnalat cât de profund înrădăcinate sunt restaurantul McDonals și mcdolnadizarea în diverse culturi. Teoria mcdolnadizării sociatății are la bază una dintre cele mai cunoscute teorii sociale – teoria raționalizării a lui Max Weber.

Sociologia a luat naștere într-o perioadă de criză a Europei, caracterizată de profunde tulburări politic și sociale generate atât de Revoluția Franceză, cât și de alte mișcări revoluționare care au cutremurat statele europene și care semnalau că lumea, viața socială treuie explicată altfel decât în mod tradițional. Sociologia și-a propus, de la bun început, să rezolve cu mijloacele sale specifice problemele relațiilor care apăreau în urma genezei industrialismului modern, a urbanizării societății și generalizării relațiilor capitaliste, a activității maselor, a proceselor care au favorizat și determinat trecerea de la societățile tradiționale la societatea modernă.

Sociologii erau interesați să înțeleagă aceste schimbări și acțiunea umană în contextul din ce în ce mai irațional, injust și conflictual al ordinii sociale impuse de capitalism.

Max Weber (1864-1920) a fost primul dintre cei care au subliniat importanța acestui demers. În viziunea sa esența lumii moderne occidentale o reprezintă procesul de raționalizare. Acest proces, constând în orientarea acțiunii de către norme raționale și instrumentale cum sunt eficiența, calculul și rentabilitatea sau profitul, domină toate sferele vieții sociale:

Știința operează cu concepte raționale;

Arta impune reguli cu caracter rațional: armonia rațională în muzică, utilizarea rațională a perspectivei în pictură;

Viața socială este reglată de norme juridice rațional stabilite și de raporturi impersonale circumscrise birocratizării, adică organizării raționale a activităților sociale.

Toate aceste norme adiacente raționalității instrumentale (realizarea scopurilor acțiunii cu cele mai eficiente mijloace) sunt generate de apariția și dezvoltarea capitalismului de tip occidental. Acesta din urmă se identifică cu moderarea sau chiar cu dominarea rațională a impulsurilor iraționale ale acțiunii umane. Tendința provine dintr-un anumit „ethos” economic determinat de spiritul religios care respinge atitudinile mistice, iraționale și adopta o atitudine rațională față de acțiune în general și față de acțiunea economică în particular.

Raționalismul economic și politic a dat posibilitatea „dezvrăjirii religioase” a lumii (Fr. Schiller), în așa fel încât, odată cu geneza capitalismului, sacrul și iraționalul dispare din viața oamenilor pentru a repune rațiunea în drepturile ei.

Raționalizarea devine un proces caracterizat de 4 trăsături fundamentale:

guvernarea acțiunii de reguli impersonale;

detașarea conductei de imperativele eticii religioase;

separarea activității în sfere de acțiune distincte;

diferențierea și incomparabilitatea valorilor care orientează acțiunea umană.

Trăim o perioadă a contrastelor, a contrasdicțiilor, a schimbării, de continuitate și discontinuitate culturală; postindustrializarea coexistă cu mcdonaldizarea, postulează Ritzer, demonstrându-se încă o dată, că trecerea de la un tip de civilizație la altul nu se produce instantaneu și definitiv, simultan și identic în arii culturale diferite, permițând anumitor elemente din perioada anterioară să se perpetueze și să continue să funcționeze într-o nouă etapă. În anumite limite, procesul este firesc și inexplicabil. Individul și societatea au nevoie de răgazul în care să testeze noile tehnologii, obiectele culturale și normele de comportament care se pot afla în contradicție fralgrantă cu cele deja existente, pe care aceștia le-au asimilat, reprodus și transmis în timp.

Privind lucrările diverșilor autori care au cercetat fenomenul mcdonaldizării se por observa, în general, două tipuri de tendințe polare: cele care laudă fenomenul, axându-se pe surprinderea aspectelor sale pozitive și cele care îi critică vehement neajunsurile.

Credem că adevărul se află, ca de foarte multe ori, undeva la mijloc, că orice viziune extremistă operează reducționist și simplist.

Există două opinii principale:

Mcdonalizarea este în parte un proces unilateral al imperialismului cultural prin care sistemele americane se impun altor țări.

Globalizarea are, în mod limpede, o față americană: are urechile lui Michey Mouse, mănâncă Big Mac, bea Coca-Cola sau Pepsi și folosește un laptop IBM sau Apple utilizând Windows 7, cu un procesor Intel Pentium II, și o rețea Cisco Systems.

Sistemele mcdonaldizate se adaptează mediul local,oamenii transformându-le în funcție de specificul socio-cultural (meniurile McDonalds au fost adaptate specificul culinar local) și uneori au ca efect reînvierea tradițiilor locale.

În plină postmodernitate, la nivel socio-cultural și economic, facem față unui proces, cum este globalizarea, care presupune punerea în discuție a conceptelor moderne ale societății sau ale statului – națiune.

Câteva teoretizării încearcă să explice procesul globalizării prin descoperirea aspectelor sale socio-culturale, sugerând că nu este vorba de omogenizare ideologică și nici de universalizarea impusă a valorilor cultural – politice ale vestului, așa cum se încearcă să se demonstreze în cazul mcdonaldizării și cocacolizării, pentru a oferi o altă perspectivă interpretativă a procesului. Este vorba despre un proces complex, ce implică aspecte în aparență divergente, precum centralizarea și descentralizarea, juxtapunerea și sincretizarea, integrarea și fragmentarea, universalizarea și particularizarea, omogenitatea și eterogenitatea.

Jocul dialectic și contingent al procesului de globalizare a societății alternează, deci, fragmente de realitate, încât o înțelegere corectă a sa implică renunțarea la ideea „americanizării” forțate, prin cele două componente ale sale: mcdonaldizarea și cocacilzarea. Este vorba în special de valorile „blue-jeans” ale unor companii transnaționale precum Coca-cola și McDonalds, a căror simbolistică modifică modalitatea de înțelegere a diferitelor strategii culturale.

Nu mai putem situa relațiile globale doar în cadrele înguste ale internaționalismului, preferat de modernitate, ci în contextul transnaționalismului. Cu atât mai mult, cei care se tem de globalizare por considera că noile valori sunt promovate de acești „monștrii” post moderni care amenință culturile tradiționale și care tind să anuleze, prin omogenizare, diferența marcată de identitățile naționale.

Supoziția noastră este alta: putem vorbi de valorile unui amenrican life style, ale cărui valori sunt purtate de formele simbolistice de tip Coca-cola sau McDonalds, nimic mai adevărat, numai că, surpriza, și aceasta se adaptează la specificul fiecărei comunități.

Cred că, pe baza acestei ipoteze, putem identifica, explica și înțelege resurgența tendințelor etnonaționaliste sau a fundamentalismului religios.

Mă voi axa, în cele ce urmează, pe ideea transmiterii valorilor culturale prin intermediul simbolisticii de tip Coca-cola și McDonalds, încercând să arăt că, alături de vehicularea unor simboluri ale democratizării (și, implicit, ale mentalității specifice capitalismului), acest tip de cultură este determinată să se plieze pe caracteristicile spațiului cultural în care intervine. Două exemple sunt suficiente, cred, în acest sens:

Primul este cel francez, în care gastronomicul produs Big Mac a primit nu doar un articol hotărât în fața numelui (Le Big Mac), dar i-au fost adăugate, și în conținut, tot felul de sosuri franțuzești. Chestiunea de gust, am spune, având în vedere încrederea urmașilor lui Voltaire în propriul bouillon, dar și reticența lor funciară față de orice produs (cultural, ideologic, politic) provenit din spațiul anglo-saxon.

Al doilea exemplu este mai aproape de noi, ține de „mother Russia”. Adevărat fenomen social, McDonalds-ul a incitat socio-psihologii spre diferite studii, din care a rezultat că așa numita mcdonaldizare se caracterizează prin cinci principii:

Eficiența – vezi varianta McDrive;

Calculabilitatea – nu cunosc devieri de la standardul renumitei chifle Mc;

Predictibilitatea – știi întotdeauna ce vei primi;

Control – știi întotdeauna câți bani vei da;

Iraționalitatea raționalului – la nivel simbolic – se impune un anumit tip de comportament social.

Însă, o dată cu deschiderea primului McDonalds din Rusia, în 1990, la Moscova, toate aceste valori „instituționale” au fost bulversate; ele au devenit cu totul altele, primind specificul spiritual slav.

Mcdonaldizarea intră zgomotos în noul secol și, este mai important, în al doilea milenium de existență. Astăzi este o forță infinit de puternică și mai matură decât acum 20 de ani. Compania McDonalds are acum mult mai multe restaurante, a devenit o corporație internațională și mai puternică și și-a croit drum în inimile și mințile multor consumatori și întreprinzători.

Astăzi multe clone ale restaurantului McDonalds, nu numai în industria fast-food, ci și în alte medii sociale. Multe alte națiuni au fost invadate de companii americane mcdonaldizate și multe națiuni au creat versiuni indigene ale acestor întreprinderi. Dar cel mai important este faptul că mcdonaldizarea s-a înrădăcinat și mai adânc nu numai în cultura Statelor Unite, ci și în alte culturi din întreaga lume.

Câteva exemple ne arată cât de profund înrădăcinate sunt restaurantul McDonalds și mcdonaldizarea în alte culturi:

Un japonez a fost surprins când a descoperit un restaurant la Chicago, deoarece credea că acesta există numai în Japonia și că este o companie japoneză.

Ambasadorului american în Israel i s-a cerut un autograf în timp ce patrona deschiderea primului restaurant McDonalds din această țară. Când persoana respectivă a aflat că este ambasadorul Statelor Unite, și nu al restaurantului McDonalds, și-a retras solicitarea.

Aceste anecdote ne arată cât ne mare este puterea și importanța în creștere ale restaurantului McDonalds și ale mcdonaldizării.

Restaurantul McDonalds are, evident, multe avantaje. Acesta și clonele lui beneficiază de foarte multe oportunități și cheltuiesc sume uriașe pentru a-și prezenta avantajele.

Mcdonaldizarea afectează nu numai restaurantele, dar și învățământul, munca, serviciile de sănătate, călătoriile, timpul liber, regimul alimentar, politica, familia, adică toate aspectele societății. Mcdonaldizarea se dovedește un proces inexorabil care afectează instituții și zone ale lumii ce păreau intangibile.

Restaurantul McDonalds a ajuns să ocupe o poziție esențială nu numai în lumea afacerilor, ci și în cultura americană. Deschiderea unui restaurant McDonalds într-un orășel contituie un eveniment social de muncă.

Faptul că restaurantul McDonalds a devenit un simbol al culturii americane este dovedit și de reacția stârnită atunci când s-a hotîrât dărâmarea primului restaurant McDonalds.

Pentru mulți oameni din întreaga lume, restaurantul McDonalds a devenit o instituție sacră.

McDonalds și-a câștigat această poziție pentru că practic
toți americanii, și numai ei, au trecut în nenumărate ocazii pe sub arcadele aurite. În afară de aceasta, cei mai mulți dintre noi suntem bombardați cu reclame care premăresc virtuțile restaurantului, adaptate pentru un public divers și care se schimbă pe măsură ce rețeaua introduce noi feluri de mâncare, concursuri sau produse cu surprize.

De-a lungul anilor, restaurantul McDonalds i-a ispitit pe oameni în diverse feluri. Restaurantele se prezintă ca scoase din cutie, mâncarea se spune că este proaspătă și hrănitoare, angajații tineri și energici, directorii amabali și grijulii, iar servirea mesei este o experiență relaxantă.

În sens larg, model al culturii consumeriste, mcdonaldizarea este obligată să se adapteze, să intre în jocul identitar au comunității pe care încearcă să o penetreze. Lucru valabil, cu mici diferențe, și pentru varianta Coca –cola a culturii de consum, dacă e să gândim numai la faptul că producțiile publicitare ale acestei companii sunt și ele adaptate la spațiul lingvistic și cultural în care se insinuează.

Așadar, în aceeași măsură în care impune o oarecare omogenitate și standardizare, globalizarea culturală se manifestă, la nivelul ludic la simbolurilor, și printr-o anumită diferențiere, ceea ce arată că termenul politically correct al multiculturalismului nu este chiar lipsit de conținut. Ea presupune, dincolo de modificările simbolistice ale spațiului public (gestica, vestimentația, limbajul, ca moduri și „coduri” de comunicare), și o redimensionare a categoriilor mederne de spațiu și timp, cu o extensie în sfera privată. Timpul și spațiul social, chiar și cel caracterizat de privatitate, sunt comprimate, mai ales prin intermediul televiziunii și al Internetului, încât prin simplul gest al telecomandării sau prin cel al testării ne identificăm, rațional sau efectiv, cu evenimente din întreaga lume, de la revolta studenților din Mexic la procesul de pace din Orientul mijlociu, de la criza din Kosovo la ultimul festival de modă din New York.

Dacă o privim din punct de vedere cultural, globalizarea nu poate fi, un joc al omogenității, al nivelării identității. Uniformitatea este, prin exelență, o caracteristică a modernității, dar accerelarea ritmului globalizării se înscrie în timpul postmodern. Cu toate acestea, înțelese ca fiind inerente procesului de globalizare, mcdonalidizarea și coca-colizarea apar ca simptome ale unei lumi unificate de mentaliatea de consum, o lume în care principiile fast-food-ului tind să domine toate celelalte domenii ale vieții culturale. Astfel s-ar construi o lume aparte, numita McWorld, constituită din trei elemente: MTV, MacIntosc (sau Microsoft) și McDonalds, care au în comun un soi de fuziune între modern și principiul comercializării. E adevărat, apartenența la tipul de „ritual” social impus de astfel de coordonate conferă, în plan individual, dar și colectiv, o anumită identitate, dar este vorba despre o identitate manipulată social, astfel încât ideea de cultură globală riscă să se transforme într-o metanarațiune a timpului nostru.

Problema a fost, dezbătută de teoreticienii sociali și politici grupați în jurul revistei americane Theory, Culture and Society, care a consacrat mai multe numere studiului articulațiilor unei eventuale culturi globale. Emergenta acesteia, bazată pe principiile mcdonalizării și coca-colizării, implică ca rezultat, un construct artificial. Nu există o memorie globală a umanității, o memorie împărtășită de toți oamenii, care să facă posobilă existența sentimentului de comuniune și de sens al continiutății dintre generații (decât dacă avem în vedere cele două conflagrații mondiale, dar e neverosimil ca acesta să confere un sentiment pozitiv al unității umane). Hibridizarea culturală nu e un produs natural, ci unul construit de tehnicile de comunicare în masă, ele însele produse artificiale. Asistăm, de aceea, la „confruntarea” unor tendințe opozabile care se circumscriu în cadrul tensional al procesului de globalizare. Comprimarea sau distanțierea spațio-temporală (așa cum au fost înțelese de teoriticieni postmoderni precum David Harvey și Anthony Giddens) articulează cadrele unei dialectici a jocului global, în care regiuni sau tăți diferite acționează în diverse moduri, fiecare după propriul potențial.

Cred că putem vorbi de o globalizare activă, în care sunt implicate state sau grupuri de state ce dețin relativ aceeași putere politică (militară), economică sau culturală, care influențează reciproc pe aceste paliere și de o globalizare pașnică, care presupune relații univoce aflate în centrul sistemului global și cele influențate de acestea la nivel politic, economic
sau cultural.

Jocul global are, așadar, două dimensiuni esențiale, încât, din punct de vedere cultural și mai ales politic, statele aflate în proces de globalizare pasivă sunt cele mai afectate de resurgența tendințelor etnonaționaliste și fundamentaliste recurgând astfel la o abordare tradițională a politicii internaționale.

Procesul globalizării active implică o translare axiologică în dublu sens, adică atât o influență exercitată de valorile Mc World-ului asupra culturii tradiționale, cât și o adaptare a primelor la cele din urmă.

McDonalds și Coca-Cola nu se pot impune, deci, cu sensul lor original.

2. Mondializarea culturală și ”ciocnirea civilizațiilor”

Nu se poate definii nici starea de fapt, nici sensul dezvoltării noastre viitoare ca națiune fără să se raportăm la mișcări mai ample (din care facem parte cu sau fără voia noastră), pe care ansamblul sau umanitatea în determinațiile sale istorice, culturale și geopolitice specifice acestui început de mileniu le pune în evidență.

Prima paradigmă, care accentuează caracterul conflictual al relațiilor dintre state, grupuri etnice, culturi, religii, civilizații sau grupuri de interese economice, sociale sau politico-militare (și ar putea fi definită ca viziune tradiționalistă) s-a configurat relativ recent și are un mare impact de dezbaterea publică odată cu publicarea, în 1995, a studiului lui Samuel Huntington – „Clash of Civilisation” („Ciocnirea Civilizațiilor”).

Studiul pune în circulație o teorie care explică și deopotrivă încearcă să programeze direcțiile evolutive ale lumii pornind de la doctrina tradițională, ce pune la baza dezvoltării raporturilor internaționale principiile conflictului și ale echilibrului de forțe.

Noutatea teoriei constă în identificarea cauzei stărilor de conflict în zona abstractă a valorilor spirituale ce constituie identitatea culturii, a celor ce luptă astazi în tranșeele războiului contemporan.

Viziunea lui Samuel P. Huntington interpretează conflictul din fosta Iugoslavie, dar și alte războaie de la cumpăna dintre milenii ca fiind rodul fricțiunilor dintre culturile dominante și, în ultimă instanță, ca un război între civilizațiile occidentale și celelalte civilizații.

Teoria antagonismului dintre culturi și civilizații permite tocmai multivalența necesară unificării acestor conflicte într-o teorie integratoare adoptată de multipolarismul actual, dar care are și meritul că oferă spațiu de existență și tendinței de unipolarism, în măsura în care civilizațiile occidentale ar prevala prin forța lor în viitor.

Teoria modernismului, ar putea fi considerată ca o
teorie post-factum, o teorie care, constatând sensul evoluției lumii, abstracte din multitudinea evenimentelor individuale, o raționalitate pe care apoi o propune ca model explicativ și ca o opțiune valorizatoare a politicilor raționale și internaționale. Ceea ce generează astăzi forma ireprimabilă a tendinței mondializării este suportul său tehnico-economic.

Se poate spune că o tendință milenară ce viza regruparea umanității într-un „global village” are acum toate condițiile de a trece de la aspirație la realitate.

Există două categorii de teoreticieni ai mondializării, unii care au propus-o ca o soluție pentru evoluția și pacea lumii și îi putem enumera: Wooddraw Wilson, Nicolae Titulescu și părinții fondatori ai Uniunii Europene; iar o alta pe care o reprezintă cei care au semnalat de timpuriu apariția fenomenului la nivelul realității și au atras atenția asupra faptului că mondializarea este o tendință reală, indepenentă de voința factorilor politici și care reunește avantaje și riscuri ce nu pot fi ingnorate

Pentru acest al doilea grup putem considera reprezentativă gândirea lui Alvin Toffler și McLuhan.

Zona cea mai expusă tensiunii mondializării pare a fi cea culturală și
de aceea se poate considera că:

fenomen de respingere înregistrat în zona culturală, apărându-și
originea tocmai în specificul cultural nord-american;

efectele mondializării aduc în zona de distincție și tind să impună
elemente ale pattern-ului cultural american;

uniformizarea culturală este cea care a relevat cel mai devreme
criza în care intră coordonatele naționale ale fiecărui grup, ca
urmare a mondializării.

Ceea ce propune lumii astăzi principala superputere, dacă nu singura, este un model de organizare politică și economică bazată pe democrația pluralistă și economică de piață. Un astfel de model este integral compatibil cu nevoile mondializării și, odată acceptat, aplanează așa – numitele „conflicte între civilizații”.

Realizarea geostrategică a conflictului între civilizații este activă în imediata noastră vecinătate, probabil, în mare măsură, datorită manipulării politice a sentimentelor și convingerilor diferitelor grupări etnice sau religioase. Modalitatea de tratare a acestor tensiuni și conflicte nu se poate spune că a fost cea mai adecvată. Din acest motiv, în loc ca intervențiile militare să conducă la pacificare, ele au generat un război subteran și continuu, bazat pe violență și intoleranță.

Riscul de contagiere al acestei instabilității este cu atât mai mare cu cât ne aflăm într-o zonă în care politicile istorice bazate pe echilibrul de forțe și măsuri de compensare teritorială au condus la o mixtură de populații, culturi și religii, ce nu poate funcționa nonconflictual decât în condițiile existenței unei forțe represive masive sau a unui sistem real de protecție reciprocă a sensibilității și identității grupale.

O soluție care să elimine tensiunile arhaice și să le reechilibreze pe cele nou introduse în urma conflictelor este încă departe de a se fi găsit.

Soluția, cel puțin pentru o perioadă de timp, nu poate fi bazată decât pe consolidarea stabilității, acolo unde ea există și pe integrarea în sisteme defensive cu caracter obiectiv.

Cu cât forța nivelatoare a mondializării acționează mai direct și mai puternic asupra pattern-ului cultural al unei comunități naționale, cu atât aceasta are tendința de a reacționa mai intens. Se naște de aici o tensiune atât între diferitelor grupări naționale, cât și între majoritatea etnică
care definește un grup național și minoritățile cu care acesta conviețuiește pe același teritoriu statal.

Aceasta nu este însă o simplă reminiscență al unei ideologii exclusiviste de tip naționalist, ci este o dovadă că fundamentele naționale sunt mai complexe și mai interminabile decât s-ar crede. Ele recunosc structuri de civilizație specifice, cu interese economice și politice care nu și-au consumat încă resursele de viabilitate și care probabil nici nu vor fi cu atâta de mare ușurință topite în melanjul unificator al mondializării.

În ciuda ascensiunii suspecte a ideologiei a drepturilor omului, care tinde să fie transmutată ilicit la nivelul grupurilor etnice, sub formă „drepturi colective”, forțele coeziunii naționale sunt încă realității extrem de consistente și nu pot fi în nici un caz reduse la o expresie ideologică a unor extremiști naționaliști, deoarece aceste forțe de coeziune au rădăcini mult mai complexe și mai raționale decât sunt dispuși adepții deznaționalizării să recunoască și să accepte.

DE REVIZUIT

3. Consecințele ale globalizării

GLOBALIZAREA ARE IMPORTANTE EFECTE SECUNDARE ÎN STATELE AFECTATE DE INTEGRARE, DE CREȘTERE EXPONENȚIALĂ A NIVELULUI CIRCULAȚIEI LIBERALE, transnaționale, a mărfurilor, capitalului și indivizilor”.

Globalizarea poate fi, deci, asociată cu numeroase
fenomene. Efectele dimensiunii finale ale globalizării sunt încă disputate. Țările sărace nu sunt ajutate de fenomenul globalizării, ci, din contră, sunt „jefuite” și impunse spre marginalizare și excludere socială.

Fenomenul globalizării este o etapă viitoare a procesului general de dezvoltare politico – economică și culturală a omenirii. Pentru moment este dificil să vorbim cu oarecare certitudine despre efectele de lungă durată ale procesului de globalizare asupra comunității internaționale. Partea pozitivă a acestui proces este că va spori interacțiunea dintre țări care, la rândul ei, deschide noi posibilități pentru dezvoltarea civilizației umane.

Mai întâi de toate, globalizarea este un proces geoeconomic și, mai apoi, geopolitic si geocultural.

Poate părea straniu, dar globalizarea înseamnă limitarea democrației, deoarece pentru a asigura influența asupra cetățenilor este îndeajuns să poți influența elita, care este un model pentru imitare. În urma acestei activități de lunga durată se schimbă și modelul de conștiință al elitei – ea începe să gândească puțin altfel – apar noi stereotipuri, ea se distanțează tot mai mult și mai mult de cealaltă masa a populației prin felul de a vedea lumea și prin felul de a gândi.

Chiar dacă și în cazul unor regimuri totalitare, nedemocratice are loc pătrunderea unor idei în conștiința conducătorilor (elitei), atunci în momentul în care această elită devine ultrainformatizată. Pătrunderea noilor idei devine tot mai dificilă.

CONCLUZII

Globalizarea implică un proces de sistematizare economică, de intensificare a relațiilor internaționale și de ciocniri culturale. Implică de asemenea și o intensificare a relațiilor dintre indivizi. Fiecare depinde de celălalt și tot ceea ce face un individ poate avea consecințe
asupra celorlalți.

Globalizarea este un paradox: extrem de avantajoasă pentru cei puțini, ea marginalizează sau exclude 2/3 din populația lumii.

Principalele caracteristici ale globalizătii sunt următoarele:

globalizarea este o conspirație a marilor corporații transnaționale
împotriva țărilor mici;

geniul rău al globalizării este tehnologia informației;

globalizarea implică înflorirea corporațiilor multinaționale,
pe seama corporațiilor mai mici și a consumatorilor;

globalizarea adâncește prăpastia dintre bogați și săraci.

Globalizarea este o întruchipare, un simbol concret (ca de exemplu, un steag) sau abstract (ca o frază) care servește ca instrument de fixare sau de condensare a unui complex de înțelesuri într-o singură expresie, având puterea de a simplifica problemele complicate din mințile celor care le gândesc și le simt.

Cred că, indiferent dacă unii îl acceptă sau nu, fenomenul globalizării este ca un val care vine oricum spre noi.

BIBLIOGRAFIE

Aurelian Bondrea, Sociologia culturii, ediția a III-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 1998, p. 96-98

Pierre Bonte și Michael Izard, Dicționar de antropologie și etnologie, Editura Polirom, Iași, 2007