Actul Juridic

ACTUL JURIDIC

Notiune si clasificarea Prin act juridic civil se înțelege manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil

concret. Din această definiție rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt

următoarele:

– prezența unei manifestări de voință, care poate să provină de la una sau de la

mai multe persoane fizice ori juridice;

– manifestarea de voință este exprimată cu intenția de a produce efecte juridice

civile (prin acest element, actul juridic civil se deosebește de faptul juridic civil,

acesta din urmă fiind săvârșit fără intenția de a se produce efecte juridice, efecte

care însă se produc în temeiul legii);

– efectele juridice urmărite pot consta în a da naștere, a modifica sau a stinge

un raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil se delimitează de

actele juridice din alte ramuri de drept).

Clasificare : Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale și acte juridice plurilateraleÎn funcție de numărul părților, actele juridice civile se clasifică în unilaterale,

bilaterale și plurilaterale (multilaterale).

Actul juridic unilateral este rezultatul voinței unei singure părți (art. 1324 C.civ.).

Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea

moștenirii, renunțarea la moștenire, denunțarea unui contract de către una dintre

părți mărturisirea etc.i, actele juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării (oferta, promisiunea publică de recompensă, denunțarea unilaterală a contractului de mandat etc.) și acte nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul).

Actul juridic bilateral reprezintă voința concordantă (acordul de voințe) a două

părți. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare, contractul de schimb,

contractul de donație, contractul de locațiune, contractul de mandat etc.

Actul juridic plurilateral este rezultatul voinței concordante (acordului de voințe)

a trei sau mai multor părți. Un asemenea act este contractul de societate civilă,

dacă a fost încheiat de cel puțin trei asociați.[

Atragem atenția că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în

unilaterale și bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale și

contracte bilaterale [art. 1171 C.civ.].

Clasificarea actelor juridice în unilaterale și bilaterale se face după criteriul

numărului părților, pe când clasificarea contractelor în unilaterale și bilaterale se

face după criteriul conținutului lor. Toate contractele, deci și contractele unilaterale,

fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, în schimb, actele

juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecința unui acord de

voință, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale de voință.

Această primă clasificare a actelor juridice civile prezintă importanță practică

sub următoarele aspecte:

– cât privește formarea valabilă a lor, în cazul actelor juridice unilaterale, cercetarea

valabilității voinței unice este nu numai necesară, dar și suficientă, pe

când, în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, trebuie să se cerceteze

fiecare dintre cele două sau mai multe manifestări de voință;

– regimul juridic al viciilor de consimțământ este diferențiat;

– actele juridice bilaterale sau plurilaterale pot fi revocate de comun acord de

către părți, deci printr-un act simetric celui de constituire (mutuus consensus –

mutuus dissensus), în vreme ce asupra actelor juridice unilaterale nu se poate

reveni prin manifestarea de voință în sens contrar a autorului actului, cu excepția

cazurilor expres prevăzute de lege.

2.2. Acte juridice cu titlu oneros și acte juridice cu titlu gratuit

După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu

oneros și actele juridice civile cu titlu gratuit.

Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmărește să își

procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate [art. 1172 alin. (1) C.civ.]. Spre

exemplu, în contractul de vânzare, vânzătorul urmărește să obțină prețul în

schimbul bunului, iar cumpărătorul urmărește să obțină bunul în schimbul prețului.

Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care una dintre părți urmărește să procure

celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj [art. 1172

alin. (2) C.civ.]. Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit, cităm: donația,

comodatul (împrumutul de folosință), împrumutul de consumație fără dobândă,

mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat,[1] legatul.

Importanța practică a acestei clasificări a actelor juridice vizează următoarele

aspecte:

– există un regim juridic diferit din punctul de vedere al capacității, legea fiind în

general mai exigentă atunci când este vorba de acte juridice cu titlu gratuit

– în principiu, regimul juridic al viciilor de consimțământ diferă după cum este

vorba de un act cu titlu oneros sau de un act cu titlu gratuit (

– în cazul actelor cu titlu oneros răspunderea,si obligațiile părților sunt reglementate cu mai

multă severitate ;

– în materie succesorală, există o serie de reguli deosebite pentru anumite acte

cu titlu gratuit.

La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative și

acte aleatorii.

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate și

liberalități.

Importanța distincției între liberalități și acte dezinteresate constă în următoarele:

condițiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităților (în general,

liberalitățile sunt acte juridice solemne, ceea ce nu este cazul actelor dezinteresate);

regulile prevăzute în materie succesorală în legătură cu reducțiunea se

aplică numai în cazul liberalităților, iar cele privind raportul vizează numai donațiile.

2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative și acte juridice

declarative

Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative și declarative se

face după criteriul efectului lor.[1]

Actul juridic constitutiv este acela care dă naștere unui drept subiectiv civil ce

nu a existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive, menționăm: instituirea

unui uzufruct, contractul prin care se instituie un drept de gaj, contractul de

ipotecă, convenția de partaj (de împărțeală – art. 680 C.civ.) etc.

Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept

subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt translative,

de exemplu: contractul de vânzare, donația, cesiunea de creanță etc.

Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea

unui drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie actul

confirmativ, tranzacția.[2]

Interesul acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:

– actele juridice constitutive și cele translative își produc efectele numai pentru

viitor (ex nunc), însă actele juridice declarative își produc efectele și pentru trecut

(ex tunc);

– calitatea de având-cauză (habentes causam) o are numai dobânditorul unui

drept printr-un act translativ sau constitutiv, iar nu și partea dintr-un act declarativ;

– în principiu, numai actele constitutive și cele translative sunt supuse publicității

imobiliare;

– numai actele juridice translative și constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice,

sunt supuse rezoluțiunii sau, după caz, rezilierii, iar nu și actele juridice

declarative.

2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare și acte juridice

de dispoziție

În raport de importanța lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de administrare

și de dispoziție.

Actul juridic de conservare este acela prin care se urmărește preîntâmpinarea

pierderii unui drept subiectiv civil.

Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmărește să

se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu Sunt socotite acte de administrare: culegereafructelor, asigurarea unui bun, locațiunea unui bun[1] etc.

Actul juridic de dispoziție este acela care are ca rezultat ieșirea din patrimoniu a

unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie:

vânzarea, donația, renunțarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct,

de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj sau a unei garanții reale mobiliare

(care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc.

Importanța acestei clasificări a actelor juridice vizează următoarele aspecte:

– capacitatea de a încheia acte juridice civile, în sensul că actele de conservare

pot fi încheiate și de cel lipsit de capacitate de exercițiu; actele de administrare, în

măsura în care nu sunt lezionare, pot fi încheiate de minorul cu capacitate de

exercițiu restrânsă fără a fi nevoie de încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal

[art. 41 alin. (2) C.civ.], iar, pentru cel lipsit de capacitate de exercițiu, actele de

administrare se încheie de reprezentantul legal [art. 43 alin. (2) C.civ.]; actele de

dispoziție pot fi încheiate de cel cu capacitate de exercițiu deplină, de minorul cu

capacitate de exercițiu restrânsă, dar numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului

legal, precum și cu autorizarea instanței de tutelă, iar pentru cel incapabil de

către reprezentantul legal, cu autorizarea instanței de tutelă;[2]

– în cazul în care s-a dat un mandat general pentru actele de dispoziție este totuși nevoie de un mandat special [art. 2016 alin. (2) C.civ.];

2.5. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) și acte juridice

reale

În funcție de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale,

solemne (formale) și reale.

Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naștere în mod valabil prin

simpla manifestare de voință a părții sau a părților, neînsoțită de niciun fel de

formă. Chiar dacă părțile înțeleg să însoțească manifestarea de voință de redactarea

unui înscris care să o consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci

pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia.

Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice,

actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul

consensualismului (art. 1178 C.civ.).

Actul juridic solemn (denumit și formal) este acel act juridic pentru formarea

căruia simpla manifestare de voință nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace

o anumită formă prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică)

reprezintă o condiție pentru însăși valabilitatea actului juridic respectiv. Se obișnuiește

să se spună că forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem. Sunt

acte juridice solemne: testamentul, donația, contractul de ipotecă etc.

Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea

de voință este însoțită de remiterea (predarea) bunului

Importanța acestei clasificări privește următoarele aspecte:

– în cazul actelor juridice solemne, nerespectarea formei prescrise de lege atrage

sancțiunea nulității absolute [art. 1242 alin. (1) C.civ.];

– cât privește încheierea actului juridic solemn prin mandatar, aplicându-se

principiul simetriei de formă, este necesar ca și procura să îmbrace forma solemnă

– modificarea actului juridic solemn nu se poate face decât tot prin formă

solemnă [art. 1242 alin. (2) C.civ.];

– regimul probelor este diferit în cazul celor trei categorii de acte juridice.

2.6. Acte juridice patrimoniale și acte juridice nepatrimoniale

După criteriul conținutului lor, actele juridice civile se clasifică în patrimoniale și

nepatrimoniale.

Actul juridic este patrimonial dacă are un conținut evaluabil pecuniar. În principiu,

sunt asemenea acte cele care privesc drepturile reale și drepturile de creanță.

Actul juridic este nepatrimonial dacă are un conținut neevaluabil în bani. Spre

exemplu, înțelegerea părinților unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele

unuia dintre ei sau numele lor reunite reprezintă un act juridic nepatrimonial.

Această clasificare a actelor juridice civile prezintă interes în materia nulităților (nu

se pune problema „restituirii prestațiilor” în cazul actelor nepatrimoniale), în materia

simulației (care poate fi întâlnită numai în cazul actelor juridice patrimoniale – art. 1294

C.civ.), precum și în materia ocrotirii incapabilului.

2.7. Acte juridice civile între vii și acte juridice civile pentru cauză de moarte

În funcție de momentul în care își produc efectele, actele juridice civile se

împart în acte între vii și acte pentru cauză de moarte.

Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care își produce efectele necondiționat

de moartea autorului sau autorilor lui. Actele între vii reprezintă majoritatea

actelor juridice civile.

Actul juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) este acela de a cărui esență

este faptul că nu își produce efectele decât la moartea autorului său, un asemenea

act juridic fiind făcut tocmai în considerarea morții. Testamentul este un act juridic

mortis causa.

Clasificarea respectivă prezintă importanță după cum urmează:

– actele juridice mortis causa se bucură de o reglementare amănunțită, pe când

nu toate actele juridice inter vivos au o asemenea reglementare;

– actele juridice mortis causa nu pot fi decât cele prevăzute de lege, deci sunt

numai acte juridice numite (tipice);

– actele juridice mortis causa sunt supuse, în general, unor condiții mai

restrictive în ceea ce privește capacitatea de a dispune, iar uneori și capacitatea de

a primi;

– actele mortis causa sunt acte juridice solemne, în vreme ce actele inter vivos

sunt solemne numai ca excepție.

2.9. Acte juridice civile pure și simple și acte juridice civile afectate de

modalități

După legătura lor cu modalitățile (termen, condiție, sarcină), deosebim acte juridice

civile pure și simple și acte juridice civile afectate de modalități.

Actul juridic pur și simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel,

unele acte juridice sunt incompatibile cu modalitățile, spre exemplu, actul de

opțiune succesorală (acceptarea sau renunțarea la o moștenire), recunoașterea

filiației, căsătoria, adopția etc.

Actul juridic afectat de modalități este acela care cuprinde o modalitate, adică

un termen, o condiție sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esențialmente

acte afectate de modalități, de exemplu, contractul de împrumut, contractul de

rentă viageră, contractul de întreținere, contractul de donație cu sarcină, contractul

de asigurare etc.

Ținând cont de cele menționate mai sus, poate rezulta și o altă clasificare a

actelor juridice în funcție de criteriul legăturii lor cu modalitățile, și anume:

– acte juridice incompatibile cu modalitățile;

– acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalități;

– acte juridice inseparabile de modalități.

Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce privește valabilitatea actelor

juridice (de exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esență este existența unei

modalități, lipsa acesteia conduce la ineficacitatea actului), precum și producerea

efectelor actelor juridice.

2.10. Acte juridice civile principale și acte juridice civile accesorii

După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.

Actul juridic principal este acel act care are o existență de sine stătătoare,

regimul său juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai

multe acte juridice sunt acte principale.

Actul juridic accesoriu nu are o existență de sine stătătoare, soarta sa juridică

depinzând de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii:

clauza penală, fideiusiunea, arvuna, contractul de gaj, convenția de ipotecă etc.

Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în același timp cu actul juridic principal, dar

și într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi

inclus și în actul principal, sub forma unor clauze.

Importanța acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului

juridic principal și menținerea lui se examinează numai în funcție de propriile

elemente, independent de alte acte juridice, validitatea și eficacitatea actului juridic

accesoriu se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ci și în funcție de

validitatea și eficacitatea actului juridic principal; soarta actului juridic accesoriu

urmează soarta actului juridic principal – accesorium sequitur principale. Desființarea

sau încetarea actului juridic principal atrage și desființarea sau încetarea

actului juridic accesoriu.[1]

2.12. Acte juridice civile strict personale și acte juridice civile care pot fi

încheiate și prin reprezentant

Această clasificare se face în raport de modalitatea încheierii actelor juridice.

Actul juridic strict personal este acel act care nu poate fi încheiat decât personal,

nefiind deci susceptibil de a fi încheiat prin reprezentare. Cu titlu exemplificativ,

pot fi incluse în această categorie: testamentul, căsătoria, recunoașterea unui

copil.

Majoritatea actelor juridice civile este formată din acele acte ce pot fi încheiate

personal, dar care pot fi încheiate și prin reprezentant.

Clasificarea prezintă importanță sub următoarele aspecte:

– constituind excepția, normele juridice care reglementează actul juridic strict

personal sunt de strictă interpretare și aplicare;

– capacitatea de a încheia acte juridice strict personale este guvernată de

anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege;

– problema actelor strict personale nu se poate pune decât în cazul persoanelor

fizice;

– valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în raport de

persoana sau persoanele care îl încheie, în schimb, de regulă, la aprecierea actului

juridic încheiat prin reprezentare se are în vedere și persoana reprezentantului.

2.13. Acte juridice civile numite și acte juridice civile nenumite

După reglementarea și denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în

acte juridice numite (tipice) și acte juridice nenumite (atipice).

Prin act juridic civil numit (tipic) se înțelege acel act care are o denumire stabilită

de lege, precum și o reglementare proprie.

Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înțelege acel act care nu se bucură de o

reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertății actelor

juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile voinței juridice.

De exemplu, convenția prin care se realizează o delegație imperfectă, nemaifiind

reglementată de legislația noastră, este un contract nenumit.

Menționăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic

numit, în măsura în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. Spre exemplu:

după adoptarea Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare,

dintr-un contract nenumit, a devenit un contract numit; ca urmare a emiterii

O.G. nr. 51/1997 și O.G. nr. 52/1997, contractul de leasing și contractul de franciză

au devenit acte juridice numite; după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009,

contractul de întreținere a devenit un act juridic numit [art. 2254 – 2263 C.civ.] etc.

2.14. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată și acte juridice civile cu

executare succesivă

Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.

Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare

presupune o singură prestație din partea debitorului. El se mai numește și

act cu executare instantanee.

Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune

mai multe prestații eșalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie:

contractul de locațiune, contractul de arendare, contractul de închiriere a suprafețelor

locative, contractul de societate civilă etc.

Clasificarea respectivă prezintă interes din următoarele puncte de vedere:

– sancțiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea necorespunzătoare

va fi rezoluțiunea în cazul contractelor sinalagmatice cu executare

dintr-o dată (deci contractul se desființează cu efect retroactiv), iar în cazul contractelor

sinalagmatice cu executare succesivă va interveni rezilierea, care are ca efect

desfacerea contractului numai pentru viitor [art. 1554 alin. (3) C.civ.];[1]

– problema suspendării executării, din motive de forță majoră, pe toată durata

imposibilității de executare, se pune numai în cazul actelor juridice cu executare

succesivă [art. 1557 alin. (2) teza I C.civ.];

– dacă una dintre părțile contractante are dreptul de a denunța unilateral contractul,

condițiile exercitării acestuia diferă după cum contractul este cu executare

dintr-o dată sau cu executare succesivă [art. 1276 alin. (1) și (2) C.civ.];

– posibilitatea denunțării unilaterale a contractului încheiat pe durată nedeterminată

(art. 1277 C.civ.) vizează contractele cu executare succesivă;

– în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestație curge

câte o prescripție extinctivă distinctă, cu excepția cazului în care prestațiile succesive

alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din voința părților, un tot

unitar [art. 2503 alin. (2) și (3) C.civ.].

conditii de validitate :

I Capacitatea de a încheia actul juridic civil

1. Noțiune

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înțelege aptitudinea subiectului

de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea

actelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiție de fond, esențială,

de validitate și generală a actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacității civile,

reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosință a persoanei fizice sau

juridice, precum și capacitatea de exercițiu a acesteia. principiul capacității

de a contracta, care reprezintă regula, excepțiile fiind de strictă

reglementare și aplicare.

În acest sens, potrivit art. 1180 N. C. civ., poate contracta

orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici

oprită să încheie anumite contracte, iar dispozițiile art. 1181

N.C.civ. fac trimitere, în privința capacității de a contracta, la

dispozițiile generale cuprinse în Cartea I a Codului („Despre

persoane”) Fiind vorba de nerespectarea unei condiții de fond,

esențială și de validitate a contractului, sancțiunea care intervine,

în principiu, este aceea a nulității actului încheiat cu

neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.

a) În cazul persoanei fizice, actele făcute de cel lipsit de

capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,

precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de

tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt

lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu

(art. 44 N.C.civ.) Caracterul nulității este determinat, fără îndoială, de natura

interesului ocrotit, care este unul personal, dar în același timp, se

observă instituirea unui regim specific prin noua reglementare,

câtă vreme nu se cere să se facă dovada existenței unei vătămări, a

unui prejudiciu, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul nesocotirii

unor norme de interes particular pentru a atrage anulabilitatea. b) În cazul persoanei juridice, lipsa capacității de folosință

(cu excepția celei recunoscute anticipat), ca și nerespectarea

principiului specialității capacității de folosință pentru persoanele

juridice fără scop patrimonial sunt sancționate cu nulitate

absolută. Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția

cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu (2); art. 29 dispune:

„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în

parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres

prevăzute de lege Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la

capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu (2)”. De asemenea, este

reglementată dobândirea capacității de exercițiu a minorului prin efectul

căsătoriei (art. 39), capacitatea de exercițiu anticipată a minorului, când pentru

motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit

vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu (art. 40), capacitatea de

exercițiu restrânsă pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.

Pentru situația minorului care a împlinit vârsta de 15 ani este reglementată

posibilitatea întocmirii de către acesta a anumitor acte juridice referitoare la

munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviințarea

părinților sau a tutorelui, cazuri în care minorul exercită singur drepturile și

îndeplinește tot astfel obligațiile născute din aceste acte (art. 42).

Secțiunea a II-a. Consimțământul

1. Noțiune și aspecte generale

Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic

civil. Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a

actului juridic civil.

Ca regulă generală, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței

lor, afară de excepțiile expres prevăzute de lege, cum este cazul actelor juridice

pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit.

Manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin

modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau

terților.

Manifestarea de voință este tacită (implicită) atunci când ea se deduce. De

exemplu, succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral

este socotit că a acceptat, în mod tacit, moștenirea [art. 1110 alin. (2) C.civ.].

Manifestarea tacită de voință prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori,

prezintă dezavantajul echivocității.

Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea

expresă a voinței [actele solemne, fiducia – art. 774 alin. (1) teza a II-a C.civ.,

scutirea de raport al donațiilor – art. 1146 alin. (2) C.civ. și art. 1150 alin. (1) lit. a)

C.civ., acceptarea unei donații – art. 1013 alin. (1) teza I C.civ., revocarea voluntară

a testamentului – art. 1051 alin. (1) C.civ., retractarea revocării voluntare a testamentului

– art. 1053 alin. (1) C.civ., indivizibilitatea convențională – art. 1424

C.civ., solidaritatea convențională – art. 1435 C.civ., subrogația convențională –

art. 1593 alin. (3) C.civ., fideiusiunea – art. 2282 C.civ. etc.], în timp ce alte acte

juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinței, fie printr-o manifestare

tacită a voinței [acceptarea moștenirii – art. 1108 alin. (1) C.civ., relocațiunea

– art. 1810 C.civ., renunțarea la compensație – art. 1617 alin. (3) C.civ. etc.].

Consimțământul poate fi exprimat verbal, în scris sau printr-un comportament

care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor,

nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare

(art. 1240 C.civ.).

Astfel, modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și

prin gesturi sau fapte concludente.

Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri:

– când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1810 C.civ.);

– dacă, prin voința expresă a părților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație

juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau

de denunțare a acesteia);

– când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

Potrivit art. 1204 C.civ., consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și

exprimat în cunoștință de cauză.

Astfel, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele

cerințe, cumulativ:

– să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu

discernământ;

– să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte

juridice;

– să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

.

CONDITII:

Potrivit art. 1204 C.civ., consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și

exprimat în cunoștință de cauză.

Astfel, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele

cerințe, cumulativ:

– să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu

discernământ;

– să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte

juridice;

– să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

3.2. Consimțământul să provină de la o persoană cu discernământ

Această cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic civil, în sensul

că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice

care se produc în baza manifestării sale de voință.

Nu trebuie confundată această primă cerință a consimțământului cu condiția

capacității, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezența sau

lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare

de drept. Astfel, se impun următoarele precizări:

– persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate că au

discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile;

– cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discernământ, fie

din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală;

– minorul între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare;

– pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privință, deoarece

reprezentanții lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de

exercițiu.

Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice

(animo contrahendi negotii)

Această cerință se desprinde din chiar esența actului juridic civil, care este o

manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.

Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte

juridice în următoarele cazuri:

– când manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie,

din curtoazie sau pură complezență;

– când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care

se obligă (art. 1403 C.civ.);

– dacă manifestarea de voință este prea vagă;

– dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio

mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.

3.4. Consimțământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de

consimțământ

Această cerință este impusă de caracterul conștient, liber al actului juridic civil.

Într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimțământ sunt acele împrejurări

care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic.

Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință

(există deci consimțământ), însă aceasta este alterată fie în conținutul său intelectual,

conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul

violenței și al leziunii.

Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voință” este mai

exactă decât expresia „vicii de consimțământ”, deoarece, pe de o parte, viciile

respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza (scopul) actului juridic,

or, după cum am văzut, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar, pe

de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite

nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci și în cazul actelor

juridice unilaterale.[1] Pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia

tradițională (vicii de consimțământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu este

riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudență, precum și de noul Cod civil.

Viciile de consimțământ sunt următoarele: eroarea; dolul; violența; leziunea

(art. 1206 C.civ.).

VICII DE CONSIMTAMANT

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui

act juridic.

4.2. Clasificare

Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii, anume consecințele

ce intervin, precum și natura realității fals reprezentate.

În funcție de consecințele care intervin distingem între eroarea

esențială și eroarea neesențială.

Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esențială dacă falsa reprezentare

cade asupra:

– naturii sau obiectului actului juridic

– identității fizice a obiectului prestației

– calităților substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări considerate

esențiale de către părți în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in

substantiam);[3]

– asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența

căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam).

Eroarea neesențială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai

puțin importante la încheierea actului juridic Eroarea neesențială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestației,

În funcție de natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri:

– eroare de fapt;

– eroare de drept.

Eroarea de fapt constă în falsa reprezenta re a unei stări sau situații faptice la

încheierea actului juridic civil.

Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenței

sau conținutului unei norme juridice.

4.3. Structura erorii esențiale

În alcătuirea erorii esențiale intră un singur element, de natură psihologică,

anume falsa reprezentare a realității. Tocmai de aceea, probarea erorii esențiale

poate ridica dificultăți reale.[1] Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea

poate fi probată prin orice mijloc de probă.

5. Dolul

5.1. Noțiune

Potrivit art. 1214 alin. (1) C.civ., „consimțământul este viciat prin dol atunci când

partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte

părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe

contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

Așadar, dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în

eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un

anumit act juridic.

5.2. Structura dolului

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:

– un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene

(manopere frauduloase, șiretenii etc.) pentru a induce în eroare;

– un element subiectiv (intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare

o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Cât privește elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acțiune

(fapt comisiv), cât și într-o inacțiune (fapt omisiv).

] Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se folosește

expresia dol prin reticență, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea

celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o

cunoască. De reținut că nu constituie dol, deoarece lipsește elementul obiectiv,

simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranța sau de lipsa de

experiență a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete ale speței,

nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.

În legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină și în jurisprudență s-au

făcut următoarele precizări: provocarea unei erori din simplă neglijență, fără

rea-credință, nu constituie dol

lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită incompatibilității lor;[2] nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.[3]

5.3. Cerințele dolului

Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, pentru a fi viciu de consimțământ,

dolul trebuia să îndeplinească două cerințe, cumulativ: să fie determinant

pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte.

Prin urmare, singura cerință a dolului, care se desprinde din art. 1214 alin. (1)

C.civ. [„(…) manoperele frauduloase ale celeilalte părți (…)”], art. 1214 alin. (3)

C.civ. [„contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul,

prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți”] și art. 1215 alin. (1) C.civ. [„partea

care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte

a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”],

este ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul

ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț, însă în acest din urmă caz

numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască

existența dolului.

5.4. Sancțiune

Așadar, victima dolului are la îndemână două acțiuni, anume, pe de o parte, o

acțiune în declararea nulității relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acțiune

în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace frauduloase

în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acțiuni pot fi cumulate, în

sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.

Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru încheierea contractului,

victima dolului poate opta pentru menținerea contractului, cu echilibrarea

corespunzătoare a prestațiilor, ținându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca

urmare a dolului.

5.5. Proba dolului

Întrucât dolul nu se prezumă [art. 1214 alin. (4) C.civ.], persoana care solicită

anularea actului juridic pe motiv că a avut consimțământul viciat prin dol trebuie să

facă dovada dolului.[1]

Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă.

Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai ușor de făcut datorită elementului

său material.

6. Violența

6.1. Noțiune

Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei

persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să

încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

6.2. Clasificare

Violența poate fi clasificată în funcție de două criterii, anume natura răului cu

care se amenință și caracterul amenințării.

După natura răului cu care se amenință, violența poate să fie fizică sau morală.

Violența fizică (vis) există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea

fizică a persoanei ori bunurile sale.

Violența morală (metus) există atunci când amenințarea cu un rău se referă la

onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

În raport de caracterul amenințării, se deosebește între amenințarea legitimă și

amenințarea nelegitimă.

Amenințarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimțământ.

Amenințarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmărește să inducă o temere fără

drept, astfel încât constituie viciu de consimțământ, atrăgând nulitatea relativă a

actului juridic încheiat sub imperiul ei.

6.3. Structura violenței

Ca structură, violența viciu de consimțământ este alcătuită din două elemente:

– un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău;

– un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei temeri

persoanei amenințate.

În legătură cu elementul obiectiv, precizăm că amenințarea poate să privească

un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun), un rău de natură

fizică (de exemplu, vătămarea integrității corporale) sau un rău de natură morală

(spre exemplu, compromiterea reputației).

După cum rezultă din art. 1216 alin. (2) și alin. (3) C.civ., răul cu care se amenință

poate să vizeze fie persoane, fie bunuri. În categoria persoanelor la care se

referă răul ce produce temerea intră nu numai persoana victimă a violenței, deci

cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci și soțul sau, după caz,

soția, descendenții și ascendenții acesteia, precum și orice altă persoană apropiată,

deci o altă persoană de care cel amenințat este legat de o temeinică afecțiune.

Cât privește elementul subiectiv, este de observat că tocmai temerea insuflată

victimei violenței alterează consimțământul acesteia; starea de teamă provocată de

amenințare cu un rău este aceea care dă naștere motivului (evitarea răului) ce

determină victima violenței să încheie contractul. Ar putea constitui violență chiar

amenințarea cu un rău viitor, în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă

și prezentă la încheierea actului juridic.

6.4. Cerințele violenței

Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ trebuie întrunite cumulativ

trei cerințe, anume:

– temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

– amenințarea să fie injustă (nelegitimă);

– în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, amenințarea să provină de la

cealaltă parte contractantă sau, dacă provine de la un terț, cocontractantul cunoștea

ori ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.

În aprecierea primei cerințe, însăși legea vine cu o serie de indicații. Astfel, în

ceea ce privește temerea insuflată celui amenințat, art. 1216 alin. (1) C.civ. prevede

că aceasta trebuie să fie „justificată”, adică să fie hotărâtoare pentru încheierea

actului juridic. În ceea ce privește aprecierea caracterului determinant, hotărâtor

al temerii, art. 1216 alin. (4) C.civ. stabilește că „în toate cazurile, existența

violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și

caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă împreII.

jurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului”,[1]

deci criteriul de apreciere este unul subiectiv, iar nu obiectiv, ca în dreptul privat

roman (în care aprecierea violenței se făcea în raport de tipul abstract al omului cel

mai curajos – metum non vani hominis, sed qui merito et in hominem constantissimum

cadat, ad hoc edictum pertinere dicemus).

A doua cerință trebuie înțeleasă în sensul că nu orice amenințare, prin ea

însăși, constituie o violență ca viciu de consimțământ, ci numai atunci când amenințarea

este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.

Va fi însă violență viciu de consimțământ în cazul în care, deși se urmărește

realizarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite (spre exemplu, pentru a obține recunoașterea

datoriei de către debitor, creditorul îl amenință cu vătămarea integrității

corporale). Cât privește folosirea unui mijloc legal într-un scop ilicit, dacă aceasta

nu îndeplinește cerințele violenței viciu de consimțământ, va putea fi sancționată ca

un abuz de drept.

Art. 1218C.civ., potrivit căruia „contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu

poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare”

art. 1221 alin. (1) C.civ., cu referire la fera de aplicare a leziunii, vorbește de „starea de nevoie”, iar nu de „starea de necesitate”, vom trage concluzia că, dacă una dintre părțile actului juridic profită de

starea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este

susceptibil de anulare potrivit regulilor de la violență.

A treia cerință rezultă din art. 1216 alin. (1) și din art. 1220 alin. (1) C.civ.

Dacă violența a fost săvârșită de un terț, iar cocontractantul celui amenințat nu

a cunoscut și nici nu ar fi trebuit să cunoască violența, partea amenințată nu mai

poate solicita anularea actului juridic, însă, potrivit art. 1220 alin. (2) C.civ., are la

îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al violenței, nu

însă și împotriva celeilalte părți contractante, care este străină de dolul în cauză.

Dispozițiile legale în materie de violență nu se referă și la situația în care aceasta

provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți, însă,

pentru identitate de rațiune, apreciem că prevederile art. 1214 alin. (3) C.civ. se

aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că nu va fi incidentă condiția

restrictivă stabilită de art. 1220 alin. (1) partea finală C.civ., deci violența săvârșită

de reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți se asimilează violenței

care provine de la cocontractantul celui amenințat, iar nu violenței săvârșite

de un terț.

6.5. Sancțiune

Sancțiunea care intervine în cazul violenței este, așa cum rezultă din art. 1216

alin. (1) C.civ., nulitatea relativă a actului juridic.[1]

. Leziunea

7.1. Noțiune

Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una dintre părți ca urmare

a încheierii unui contract.

Ca regulă, leziunea constă în disproporția vădită de valoare între prestații, ce

există în chiar momentul încheierii contractului (laedere – a răni; laesio – rană,

vătămare, pagubă).

Totuși, în cazul minorului, noțiunea de pagubă primește un înțeles mai larg,

putând fi vorba nu numai de compararea prestațiilor din contractul respectiv, ci și de

raportarea obligației asumate de minor la patrimoniul său ori la alte circumstanțe.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care, ca regulă, leziunea îi

privea doar pe minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă, corespunzător noii

reglementări trebuie să distingem între leziunea în cazul majorului și leziunea în

cazul minorului. Subliniem că și în acest din urmă caz leziunea este tot un viciu de

consimțământ, iar nu o problemă ce privește capacitatea civilă de exercițiu,

anularea actului juridic și, ca o consecință, restituirea (sau, după caz, adaptarea

contractului) intervin nu atât pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită

de cel cu capacitate restrânsă de exercițiu, adică pentru leziune – minor restituitur

non tanquam minor, sed tanquam laesus.

7.2. Structura leziunii

Structura leziunii diferă în raport de concepția care stă la baza reglementării ei.

În cadrul concepției subiective, leziunea presupune două elemente: un element

obiectiv, ce constă în disproporția de valoare între contraprestații; un element

subiectiv, constând în profitarea de situația specială în care se găsește cocontractantul.

În cadrul concepției obiective, leziunea are un singur element, și anume prejudiciul

material egal cu disproporția de valoare între contraprestații.

Legislația noastră consacră ambele concepții.

Astfel, leziunea în cazul minorului are la bază concepția obiectivă. În consecință,

cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de

minor.

În schimb, leziunea în cazul majorului beneficiază de o reglementare fundamentată

pe concepția subiectivă, vădita disproporție de valoare între prestații nemaifiind

suficientă, ci mai este necesar ca una dintre părți să profite la încheierea

contractului de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a

celeilalte părți.

7.3. Domeniul de aplicare

În ceea ce privește leziunea în cazul minorului, aceasta poate fi invocată dacă

este vorba de un act juridic care îndeplinește următoarele cerințe:

– să fie un act juridic civil de administrare;[1]

– să fie act juridic bilateral, cu titlu oneros și comutativ;

– să fie încheiat de minorul între 14 și 18 ani singur (minorul cu capacitate de

exercițiu restrânsă), fără încuviințarea ocrotitorului legal;[1]

– să fie păgubitor pentru minor, în sensul că prin acel act „minorul își asumă o

obligație excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le

obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor” [art. 1221 alin. (3) C.civ.].

Caracterul excesiv al obligației asumate de minor se apreciază însă tot prin raportare

la momentul încheierii contractului.

Cât privește leziunea în cazul majorului, ca regulă, pot fi atacate actele juridice

bilaterale, cu titlu oneros și comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de

dispoziție, dacă, așa cum prevede art. 1221 alin. (1) C.civ., „una dintre părți, profitând

de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte

părți,[2] stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o

valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei

prestații”. Alin. (2) al aceluiași articol stipulează că existența leziunii se apreciază

și în funcție de natura și scopul contractului.

În cazul majorului, acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea

depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului,

prestația promisă sau executată de partea lezată, iar disproporția trebuie să

subziste până la data cererii de anulare [art. 1222 alin. (2) C.civ.].

Din împrejurarea că art. 1222 alin. (2) C.civ. se referă numai la acțiunea în anulare,

s-ar putea trage concluzia, folosind argumentul per a contrario, că, dacă partea

al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicită reducerea obligației sale

(sau, după caz, mărirea prestației celeilalte părți), nu ar mai fi necesar ca disproporția

de valoare între prestații să depășească limita fixată de acest text de lege.

Trebuie reținut că, potrivit art. 1224 C.civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele

aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege,

această dispoziție legală vizând sfera de aplicare a leziunii atât în cazul majorului,

cât și în cazul minorului.

încheia singur anumite acte juridice de dispoziție, însă acestea trebuie să fie de mică

valoare, așa încât nu se pune problema leziunii.

7.4. Sancțiune

Art. 1222 alin. (1) C.civ. dispune că „partea al cărei consimțământ a fost viciat

prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor

sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită”, însă textul are o

redactare deficitară, deoarece, în funcție de situația concretă, partea lezată ar

putea să solicite majorarea prestației celeilalte părți.

Așadar, leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative:

– nulitatea relativă;

– reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.

Potrivit art. 1222 alin. (3) C.civ., „în toate cazurile, instanța poate să mențină

contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe

sau, după caz, o majorare a propriei obligații”, dispozițiile privitoare la adaptarea

contractului în ipoteza erorii (art. 1213 C.civ.) aplicându-se în mod corespunzător.

Evident, textul de lege prezintă interes practic în situația în care partea al cărei

consimțământ a fost viciat prin leziune solicită anularea contractului.

În cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) C.civ. instituie un termen special de prescripție

extinctivă, anume un an de la data încheierii contractului, indiferent dacă s-ar

solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligații.

De asemenea, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249 alin. (2) teza a II-a

C.civ. în ceea ce privește invocarea nulității relative pe cale de excepție, art. 1223

alin. (2) C.civ. prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune „nu poate să fie

opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris”.

Secțiunea a IV-a. Obiectul actului juridic civil

1. Noțiune

potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ., „obiectul contractului îl reprezintă operațiunea

juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită

de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor

contractuale”, iar art. 1226 alin. (2) C.civ. dispune că „obiectul obligației este prestația

la care se angajează debitorul”.

A spune că actul juridic în general (privit în abstract) are ca obiect o operațiune

juridică nu ar prezenta utilitate practică semnificativă.[1] Însă, a spune despre un

anumit act juridic (concret) că are ca obiect operațiunea juridică înseamnă, în realitate,

a te referi la conduita părților, spre exemplu, obiectul contractului de vânzare

„îl reprezintă vânzarea”, adică transmiterea unui drept patrimonial (sau îndatorirea

de a transmite un asemenea drept) de către o parte contractantă în schimbul plății

unui preț de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, prestațiile la care se

angajează părțile nu înseamnă nimic altceva decât acțiunile sau inacțiunile de care

sunt ținute părțile (conduita părților), de exemplu, vânzătorul își asumă, între altele,

obligația de a preda lucrul cumpărătorului, iar această obligație are ca obiect însăși

predarea.

Reținem că obiectul constituie o condiție de fond, esențială, de validitate și

generală a actului juridic civil.

2. Cerințele valabilității obiectului actului juridic civil

2.1. Enumerarea cerințelor valabilității obiectului actului juridic civil

, cerințele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic

civil, anume obiectul să fie determinat sau determinabil și obiectul să fie licit, la

care mai adăugăm și cerințele ca obiectul să existe și să fie posibil.

Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile există însă și cerințe

speciale, de exemplu, obiectul să fie un fapt personal al celui care se obligă, să

existe autorizația administrativă sau judiciară prevăzută de lege, pentru actele

juridice de înstrăinare obiectul derivat (lucrul) să fie în circuitul civil. De asemenea,

natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri,

spre exemplu, împrumutul de folosință privește numai bunuri neconsumptibile,

împrumutul de consumație nu poate privi decât bunuri fungibile și consumptibile

potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil etc.

2.2. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Această cerință este prevăzută atât de art. 1179 alin. (1) pct. 3 C.civ., care

vorbește despre „un obiect determinat”, ca o condiție esențială pentru validitatea

unui contract, cât și de art. 1225 alin. (2) și art. 1226 alin. (2) C.civ.

Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operațiune juridică determinată ar

fi lovit de nulitate absolută, nefiind suficient nici măcar o operațiune juridică deter-

minabilă. Prestația (acțiune sau abstențiune) trebuie să fie determinată sau cel

puțin determinabilă (susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului

juridic, ca, de altfel, și obiectul derivat (bunul).

Când obiectul privește un bun individual determinat (res certa), prin ipoteză,

această cerință de valabilitate a obiectului este îndeplinită. Dacă este vorba de

bunuri determinate generic (res genera), cerința este îndeplinită fie prin stabilirea

precisă a cantității, calității (obiectul este determinat și atunci când părțile stabilesc

cantitatea, fără să precizeze însă calitatea, întrucât, părțile nederogând prin

stipulație expresă, își va găsi aplicare criteriul legal de stabilire a calității, criteriu

prevăzut de art. 1486 teza a II-a C.civ., potrivit căruia debitorul nu este liberat decât

prin predarea unor bunuri de calitate cel puțin medie), valorii (într-o asemenea

situație, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii

de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului juridic (în acest

caz, se spune că obiectul este determinabil).

În ceea ce privește determinarea calității obiectului, potrivit art. 1231 C.civ.,

atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestației sau a obiectului

acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel

mediu.

2.3. Obiectul să fie licit

Această cerință este prevăzută de art. 1225 alin. (2) C.civ. și de art. 1226 alin. (2)

C.civ. Cu referire la operațiunea juridică, art. 1225 alin. (3) C.civ. dispune că „obiectul

este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor

moravuri.” Se observă că, în concepția legiuitorului, nu există o cerință distinctă a obiectului

de a fi moral, ci aceasta este o componentă a cerinței ca obiectul să fie licit.

Prestațiile (acțiunile sau inacțiunile) părților actului juridic civil trebuie să fie în

concordanță atât cu legea, cât și cu bunele moravuri (regulile de conviețuire socială

sau morala).

În cazul în care obiectul actului juridic este ilicit, sancțiunea care intervine este

nulitatea absolută.

2.4. Obiectul să existe

În măsura în care conduita părților privește un bun, devin incidente următoarele

reguli:

– dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, cerința

nu este îndeplinită și, deci, actul juridic nu este

– bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplinește cerința în

discuție, chiar dacă bunul piere ulterior;

– un bun viitor poate forma, în principiu, obiect valabil al unui act juridic civil,

conform art. 1228 C.civ. (de exemplu, o recoltă viitoare, lucrul care se va confecționa

etc.). Există însă și excepții, de exemplu, succesiunea viitoare nu poate forma

obiect nici pentru convenție, nici pentru actul juridic unilateral care constă în

acceptarea sau renunțarea la succesiune (art. 956 C.civ.).

Cerința este îndeplinită și în ipoteza în care se încheie un act juridic privind un

bun care aparține unui terț. În acest sens, art. 1230 C.civ. dispune că, dacă prin

lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul

fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină

acordul terțului, iar în cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile

cauzate.

2.5. Obiectul să fie posibil

Din împrejurarea că, referitor la imposibilitatea inițială a obiectului obligației,

art. 1227 C.civ. dispune că actul juridic „este valabil chiar dacă, la momentul

încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate de a-și executa obligația,

afară de cazul în care prin lege se prevede altfel” nu trebuie trasă concluzia că

actul juridic ar fi valabil chiar dacă ar avea un obiect imposibil pentru oricine. Dimpotrivă,

trebuie avut în vedere că imposibilitatea absolută a obiectului echivalează

practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic, așa

încât obiectul actului juridic trebuie să fie posibil – ad impossibilium, nulla obligatio.

Cerința ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate

absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru oricine. Imposibilitatea

poate să fie de ordin material (dacă obiectul actului juridic nu poate fi

înfăptuit din cauza unei stări de fapt), dar și de ordin juridic (dacă se datorează

unei împrejurări de drept).

Dacă, însă, imposibilitatea este relativă, adică obiectul este imposibil pentru

debitor, nu însă și pentru o altă persoană, atunci obiectul actului juridic este posibil,

deci actul juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului,

se va angaja răspunderea sa civilă.

Dacă, în momentul încheierii unui contract sinalagmatic, obiectul era posibil, dar

ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forță majoră,

atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine

imposibilă din culpa părții, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.

2.6. Obiectul să fie în circuitul civil

Această cerință se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind

prevăzută în mod expres de art. 1229 C.civ., potrivit căruia „numai bunurile care

sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale” și reluată în

materia contractului de ipotecă de art. 2351 alin. (1) C.civ., neputându-se astfel

ipoteca bunurile inalienabile sau insesizabile.

Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înțelege acele bunuri care pot fi dobândite

sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care

pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiții restrictive.

Încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicției de înstrăinare sau a cerințelor

restrictive de circulație a anumitor bunuri atrage sancțiunea nulității absolute a

actului juridic respectiv.

Însă bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte juridice

(de exemplu, bunurile proprietate publică pot constitui obiectul derivat al unui contract

de concesiune sau de închiriere).

2.7. Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă

Cerința este necesară în cazul în care obiectul actului juridic constă într-o faptă

și decurge din principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin

voința sa. Prin urmare, o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci

numai propria sa faptă, cu excepția ipotezei în care promisiunea s-ar face în

calitate de reprezentant al acelei persoane.

În alte cuvinte, sub aspectul opozabilității, promisiunea faptei altuia este lipsită

de eficiență juridică în privința persoanei a cărei faptă a fost promisă. În schimb,

este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligența pentru

a convinge un terț să încheie ori să ratifice un act juridic (convenție de porte-fort),

deoarece este vorba de propria faptă a celui care și-a asumat o asemenea

obligație, iar dacă terțul consimte ulterior, el însuși încheie un contract, aderă la un

contract sau îl ratifică, prin voința sa. În caz contrar, potrivit art. 1283 alin. (1)

C.civ., cel care se angajează la a determina un terț să încheie sau să ratifice un act

este ținut să repare prejudiciul cauzat dacă terțul refuză să se oblige.

În actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), precum contractul

de mandat, contractul de antrepriză, contractul de angajare a unui avocat etc.,

obiectul trebuie să fie o faptă personală a celui care se obligă, deoarece

cocontractantul a încheiat actul juridic în considerarea însușirilor acestuia.

2.8. Existența autorizației administrative sau judiciare ori a altei cerințe

prevăzute de lege

Art. 207 C.civ., după ce prevede că în cazul activităților care trebuie autorizate

de organele competente, dreptul de a desfășura asemenea activități se naște

numai din momentul obținerii autorizației respective, dacă prin lege nu se prevede

altfel, instituie sancțiunea nulității absolute pentru „actele și operațiunile” săvârșite

fără autorizațiile prevăzute de lege.

În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub

sancțiunea nulității absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obține

autorizația administrativă prevăzută de lege. În acest sens, Legea nr. 295/2004

privind regimul armelor și al munițiilor, cu modificările și completările ulterioare,

instituie obligativitatea obținerii prealabile de autorizație în vederea încheierii de

acte juridice privitoare la arme și muniții.

Mai reținem că, în sistemul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru

investiții imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat

poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul

prealabil al creditorului ipotecar, acord dat pentru fiecare înstrăinare, sub sancțiunea

nulității absolute [art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 190/1999, cu modificările și

completările ulterioare].

Secțiunea a V-a. Cauza (scopul) actului juridic civil

1. Noțiune

În literatura de specialitate corespunzătoare Codului civil din 1864, de regulă,

prin cauza (scopul) actului juridic civil se înțelegea obiectivul urmărit la încheierea

II. Actul juridic civil

121

acestuia. Se mai sublinia că în structura cauzei actului juridic civil intră două

elemente, anume scopul imediat și scopul mediat.[1]

Noul Cod civil nu a reținut această concepție, nedefinind cauza și prin luarea în

considerare a scopului imediat. Astfel, potrivit art. 1235 C.civ., cauza actului juridic

civil este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Motivul determinant al încheierii actului juridic se poate referi fie la însușirile

unei prestații, fie la calitățile unei persoane. El se caracterizează prin aceea că este

concret și variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile și chiar în cadrul

aceleiași categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în cazul contractului de

vânzare, scopul mediat constă în destinația concretă ce urmează a se da lucrului

cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă prețul, astfel încât diferă de la cumpărător

la cumpărător (o persoană cumpără o locuință pentru a o dona cuiva, altă persoană

cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru

a face o investiție etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un

lucru pentru ca din suma obținută ca preț să își cumpere un alt lucru, o altă persoană

vinde un lucru pentru ca din suma obținută să își plătească o datorie etc.).

Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic

civil. Ea răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?”

Cauza actului juridic nu se confundă cu consimțământul, ci, dimpotrivă, împreună

cu acesta formează voința juridică, aceasta din urmă cuprinzând și scopul

urmărit de parte atunci când și-a dat consimțământul la încheierea actului juridic,

obligația pe care și-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se

ajunge la realizarea scopului respectiv. De asemenea, cauza actului juridic nu

trebuie confundată nici cu obiectul acestuia și nici cu izvorul raportului juridic civil

concret.

Dacă ținem cont și de sensul filosofic al noțiunii de cauză (causa efficiens),

constatăm că terminologia folosită de Codul civil este relativ improprie, fiind preferabil

ca pentru desemnarea acestei condiții a actului juridic civil să se utilizeze

cuvântul scop. Deși, aparent, cauza în sens juridic (causa finalis ori scopul) ar

urma efectului, în sensul că realizarea scopului propus este ulterioară momentului

încheierii actului juridic, în realitate, cauza precede efectului, întrucât, fiind prefigurarea

mentală a scopului urmărit, se realizează înainte și în vederea încheierii

actului juridic.

2. Cerințele valabilității cauzei actului juridic civil

2.1. Enumerarea cerințelor valabilității cauzei actului juridic civil

Conform art. 1236 C.civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să

îndeplinească următoarele cerințe, cumulativ:

– să existe;

– să fie licită;

– să fie morală.

[1] A se vedea, pentru dezvoltări, G. BOROI, op. cit., p. 198-199.

Instituții de drept civil

122

2.2. Cauza să existe

Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-și reprezenta (prefigura)

corect faptele sale ori consecințele acestora. În alte cuvinte, lipsa cauzei se

poate datora lipsei discernământului.

Întrucât noua reglementare nu a mai reținut ca o cerință distinctă a cauzei și pe

aceea de a fi reală, vom considera că lipsa cauzei include și ipoteza în care cauza

este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esențială asupra existenței

cauzei, adică asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic,[1] ceea

ce evidențiază strânsa legătură ce există între această cerință a cauzei și eroarea

ca viciu de consimțământ. Spre exemplu, s-ar putea obține anularea unui legat

pentru lipsa cauzei (cauză falsă) dacă se face dovada că testatorul nu a știut că i

se va naște un copil (ceea ce implică necunoașterea, de către testator, a sarcinii

femeii) și că, dacă ar fi cunoscut această împrejurare, nu ar mai fi lăsat legatul.

Potrivit art. 1238 alin. (1) C.civ., „lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului,

cu excepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte

efecte juridice”. Desigur că, în situația cauzei false, nulitatea relativă a actului

juridic va interveni numai dacă sunt îndeplinite condițiile de la eroare.

Întrucât condițiile de validitate privesc încheierea actului juridic, înseamnă că

existența cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii acestuia. Altfel

spus, nu este necesar ca motivul determinant al încheierii actului juridic să subziste

până la executarea acestuia. Dacă împrejurarea care a determinat pe una dintre

părți să încheie actul juridic a suferit modificări sau a dispărut până la executarea

acestuia, atunci nu se va pune problema anulării actului juridic pentru lipsa cauzei,

ci, după caz, problema revizuirii efectelor pe temeiul impreviziunii, a riscului sau

chiar a leziunii.

2.3. Cauza să fie licită

Conform art. 1236 alin. (2) C.civ., cauza este ilicită atunci când este contrară

legii și ordinii publice.

De asemenea, cauza este ilicită și în ipoteza fraudei la lege, deci atunci când

actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative

(art. 1237 C.civ.).

În cazul actelor juridice nenumite, ar putea să aibă caracter ilicit nu numai motivul

determinant, ci chiar prestația la care se obligă una dintre părți, de exemplu,

contractul prin care Primus se obligă să îi plătească lui Secundus o sumă de bani

dacă acesta din urmă săvârșește o anumită infracțiune.

Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în

caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o

cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestația primită sau executată în temeiul

[1] De altfel, chiar și sub imperiul Codului civil din 1864, s-a susținut că lipsa cauzei se

confundă cu cauza falsă, care, la rândul ei, nu este decât o eroare asupra cauzei –

A. IONAȘCU, op. cit., p. 91. În sensul că o obligație nu poate fi lipsită de cauză decât atunci

când este fondată pe o cauză falsă, menționăm și M.F. MOURLON, op. cit., tome II, p. 575.

II. Actul juridic civil

123

unei cauze ilicite rămâne întotdeauna supusă restituirii (art. 1638 C.civ.). Argumentul

per a contrario nu ar fi suficient pentru a stabili soarta unui contract la

încheierea căruia doar una dintre părți a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu

a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască această împrejurare, deoarece s-ar

putea concluziona fie în sensul valabilității contractului, fie în sensul nulității relative

(și virtuale). În ce ne privește, optăm pentru soluția valabilității contractului, afară

de cazul în care, pe temeiul unei norme speciale (inclusiv aparținând unei alte

ramuri de drept, spre exemplu, dreptului penal), ar urma să se dea o altă soluție.

2.4. Cauza să fie morală

Potrivit art. 1236 alin. (3) C.civ., cauza este imorală atunci când este contrară

bunelor moravuri.

Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic[1] dacă este comună ori,

în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o

cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestația primită sau executată în temeiul

unei cauze imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii (art. 1638 C.civ.).

Cât privește corelația dintre art. 1238 alin. (2) C.civ. și art. 11 C.civ., conform

căruia „nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile

care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”, se observă că nu

există o suprapunere între domeniile de aplicare ale celor două texte de lege, în

sensul că în baza art. 11 C.civ. pot fi declarate nule numai actele juridice având o

cauză ce contravine dispozițiilor exprese care interesează ordinea publică și

bunele moravuri, așa încât vor putea fi declarate nule numai pe temeiul art. 1238

alin. (2) C.civ. acele acte juridice a căror cauză, deși imorală, nu contravine unei

dispoziții legale exprese.

Mai precizăm că, dacă obiectul actului juridic civil contravine normelor imperative,

ordinii publice sau bunelor moravuri, atunci și cauza actului juridic respectiv

este ilicită sau imorală, în schimb, pot exista situații în care cauza actului juridic să

fie ilicită sau imorală, iar obiectul acelui act juridic să fie licit.

3. Proba cauzei

Potrivit art. 1239 alin. (1) C.civ., „contractul este valabil chiar atunci când cauza

nu este expres prevăzută”, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că „existența

unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”.

Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei.[2]

Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă.

[1] Spre exemplu, s-a decis că antecontractul de vânzare încheiat pentru a se menține o

relație de concubinaj este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală – C.A. Ploiești,

dec. civ. nr. 211/1998, B.J., semestrul I/1998, p. 198.

[2] A se vedea și C.S.J., completul de 7 judecători, dec. nr. 39/1994, în B.J. 1994, p. 45.

Instituții de drept civil

Forma actului juridic civil Clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic civil

Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condițiilor de formă ale actului

juridic civil.

După consecințele nerespectării lor, condițiile de formă se împart în:

– forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită și forma ad validitatem

sau forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută

a actului juridic civil;

– forma cerută pentru probarea actului juridic (numită și forma ad probationem),

a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu,

imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;

– forma cerută pentru opozabilitate față de terți, a cărei nerespectare, de

asemenea, nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancțiunea inopozabilității

față de terți, aceștia din urmă fiind în drept să facă abstracție de actul

juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoștință, deci să îl ignore.

După sursa (izvorul) lor, se poate distinge între:

– forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziție legală;

– forma voluntară (convențională), care este impusă de părți, iar nu de lege.

În privința formei convenite de părți, reținem însă că, potrivit art. 1242 alin. (2)

C.civ., „dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă,

pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost

respectată”.

2. Forma ad validitatem

Prin forma pentru valabilitatea actului juridic civil se înțelege acea condiție de

validitate, esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților

prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naște în mod

valabil.

În ceea ce ne privește, apreciem că forma ad validitatem poate să fie nu numai

legală, ci și voluntară, deci nu ar trebui exclusă posibilitatea părților actului juridic

de a ridica, prin voința lor, forma unui act juridic care, potrivit legii, nu este solemn,

la rangul de condiție esențială pentru încheierea valabilă a actului juridic respectiv.

Spre exemplu, părțile se înțeleg cu privire la încheierea unui contract (pentru care

legea nu ar pretinde forma ad validitatem), stabilind drepturile și obligațiile ce

constituie efectele acestuia, însă mai convin că respectivul contract va fi considerat

valabil încheiat numai din momentul întocmirii lui în formă autentică. Desigur că, în

baza principiului libertății actelor juridice, părțile, prin acordul lor de voință, expres

sau tacit [art. 1242 alin. (2) C.civ.], ar putea renunța ulterior la forma pe care o stabiliseră

inițial. De asemenea, ar fi posibil să se facă o ofertă în vederea încheierii

unui contract pentru care legea nu cere forma ad validitatem, dar ofertantul să

stipuleze că simpla acceptare a ofertei nu este suficientă, ci contractul trebuie

încheiat în formă autentică.

Instituirea formei necesare pentru însăși valabilitatea actului juridic civil se

bazează pe următoarele rațiuni: atenționarea părților asupra importanței deosebite

Instituții de drept civil

126

pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui care le face sau pentru

patrimoniile celor care le fac (de exemplu, în cazul donației, al renunțării exprese la

succesiune etc.); asigurarea libertății și certitudinii consimțământului (cum este

cazul testamentului); exercitarea unui control al societății, prin organele statului, cu

privire la actele juridice civile care prezintă o importanță ce depășește cadrul strict

al intereselor părților (de exemplu, în cazul contractului prin care se înființează o

societate cu personalitate juridică, al convențiilor care strămută sau constituie

drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară etc.).

Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:

– reprezintă un element constitutiv (esențial) al actului juridic civil, în lipsa căruia

actul juridic va fi lovit de nulitate absolută;

– este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință, deci presupune manifestarea

expresă de voință;

– este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie

îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică [de la acest caracter există

însă și excepții, precum testamentul (art. 1041 C.civ.), fideiusiunea (art. 2282

C.civ.) etc.].

Chiar dacă, în cele mai multe cazuri, forma ad validitatem îmbracă forma autentică,

trebuie reținut că între cele două noțiuni nu există identitate. Spre exemplu:

testamentul poate îmbrăca nu numai forma autentică, dar poate fi și olograf (scris

în întregime, datat și semnat de către testator); contractul de arendare trebuie

încheiat în formă scrisă, fiind suficient chiar și un înscris sub semnătură privată etc.

Cerințele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt

următoarele:

– toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea

sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil așa-numitul act

per relationem, adică actul în care, pentru determinarea conținutului său, se face

trimitere la o sursă externă;[1]

– actul juridic aflat în interdependență cu un act juridic solemn trebuie să

îmbrace și el forma solemnă. Spre pildă: mandatul dat pentru încheierea unui act

juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică; atât pactul de opțiune,

cât și declarația de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru

contractul pe care părțile urmăresc să îl încheie [art. 1278 alin. (5) C.civ.], deci,

dacă este cazul, forma cerută ad validitatem; cesiunea contractului și acceptarea

acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege

pentru validitatea contractului cedat (art. 1316 C.civ.) etc.;

[1] În cazul în care convenția, pentru care legea pretinde forma ad validitatem, este

încheiată prin corespondență, atât oferta de a contracta, cât și acceptarea ofertei trebuie să

îndeplinească cerințele de formă.

De asemenea, potrivit art. 7 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică este

considerat a îndeplini condiția de formă ad validitatem (sau, după caz, ad probationem)

dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă (art. 4

pct. 4 din Legea nr. 455/2001), bazată pe un certificat calificat (art. 4 pct. 12, art. 18 și

art. 20 din Legea nr. 455/2001) și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de

creare a semnăturii (art. 4 pct. 8 din Legea nr. 455/2001).

II. Actul juridic civil

127

– actul juridic prin care se modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace și el

forma solemnă (art. 1243 C.civ.);

– actul juridic care determină ineficiența unui act juridic solemn trebuie să

îmbrace și el forma solemnă. De la această regulă există însă și excepții, spre

exemplu: legatul poate fi revocat și în mod tacit (art. 1052 C.civ.); desemnarea

tutorelui de către părinte poate fi făcută numai în formă autentică, însă revocarea

poate fi făcută chiar și printr-un înscris sub semnătură privată (art. 114 C.civ.).

Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă (de regulă,

forma autentică) sunt următoarele:

– contractul de donație [art. 1011 alin. (1) C.civ.];

– promisiunea de donație [art. 1014 alin. (1) C.civ.];

– testamentul (art. 1040 C.civ.);

– revocarea expresă a unui legat [art. 1051 alin. (1) C.civ.];

– renunțarea expresă la succesiune [art. 1120 alin. (2) C.civ.];

– înlăturarea efectelor nedemnității de drept sau judiciare [art. 961 alin. (1)

C.civ.];

– convenția de constituire a unui drept de ipotecă imobiliară [art. 2378 alin. (1)

C.civ.] sau mobiliară [art. 2388 C.civ.];[1]

– fiducia [art. 774 alin. (1) teza I C.civ.];

– vânzarea unei moșteniri [art. 1747 alin. (2) C.civ.];

– convenția prin care se lichidează regimul legal al comunității de bunuri

[art. 355 alin. (1) C.civ.];

– partajul convențional în timpul comunității de bunuri [art. 358 alin. (1) C.civ.];

– partajul succesoral în cazul existenței bunurilor imobile succesorale [art. 1144

alin. (1) teza a II-a C.civ.];

– contractul de societate în cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al

altor drepturi reale imobiliare [art. 1883 alin. (2) C.civ.];

– contractul de întreținere (art. 2255 C.civ.);

– fideiusiunea, care trebuie asumată în mod expres printr-un înscris autentic

sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute (art. 2282 C.civ.);

– convenția matrimonială, care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie

încheiată prin înscris autentificat de notarul public [art. 330 alin. (1) C.civ.];

– convențiile care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise

în cartea funciară, care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie încheiate

prin înscris autentic (art. 1244 C.civ.);

[1] S-a decis că inserarea în convenția părților (contract de credit) a unei clauze prin care

debitorul constituie un drept de ipotecă în favoarea creditorului nu este suficientă, câtă

vreme convenția nu a fost încheiată în formă autentică, ci această clauză constituie o obligație

de a face, care trebuia urmată de încheierea contractului de ipotecă în formă autentică –

C.S.J., s. com., dec. nr. 129/1996, în B.J. 1996, p. 310. Instanța supremă mai precizează că

nu s-ar putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de ipotecă, însă această parte

a soluției este discutabilă, întrucât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, clauza

respectivă ar putea fi interpretată ca un antecontract de ipotecă, iar obligația rezultată dintr-un

asemenea antecontract este susceptibilă de executare silită în natură.

Instituții de drept civil

128

– înscrierea în Cartea funciară în cazul înstrăinării și constituirii de drepturi reale

imobiliare [art. 885 alin. (1) C.civ.], cu precizarea că prevederea legală referitoare

la caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară se va aplica numai după finalizarea

lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, până la

acea dată înscrierea făcându-se numai în scop de opozabilitate față de terți;

– contractul de arendare, care trebuie încheiat în scris [art. 1838 alin. (1) C.civ.];

– contractul de înființare a unei societăți cu personalitate juridică, care trebuie

încheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute [art. 1884 alin. (2) C.civ.];

– cesiunea ipotecii, care trebuie realizată printr-un act în formă scrisă [art. 2358

alin. (2) C.civ.];

– convenția de alegere a legii aplicabile divorțului, care trebuie încheiată în

scris, semnată și datată de soți [art. 2599 C.civ.];

– clauza de neconcurență din contractul de agenție, care trebuie redactată în

scris, sub sancțiunea nulității absolute [art. 2075 alin. (2) C.civ.];

– renunțarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în cartea

funciară [art. 562 alin. (2) C.civ.];

– actul juridic de înstrăinare, între vii, a locuințelor și unităților individuale trebuie

să se realizeze în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute [art. 10¹

alin. (1) din Legea nr. 114/1996 privind locuința];

– contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii, care, sub sancțiunea nulității,

trebuie încheiat în scris [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice, republicată];

– contractul de voluntariat, care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie încheiat

în formă scrisă [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului, republicată];

– actul de mecenat, care se încheie în formă autentică [art. 1 alin. (4) din Legea

nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările și completările ulterioare] etc.

3. Forma ad probationem

Prin forma pentru probarea actului juridic civil se înțelege acea cerință care

constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.

Această formă este justificată, pe de o parte, de importanța anumitor acte

juridice civile, iar, pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl prezintă, în

sensul că asigură redarea certă și fidelă a conținutului actului juridic civil și, prin

aceasta, fie prevenirea unor eventuale litigii, fie ușurarea sarcinii organului de

jurisdicție în ceea ce privește stabilirea situației de fapt într-o speță determinată.

Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea

ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un

alt mijloc de probă.

Așadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului

juridic civil, ci, în principiu, sancțiunea care intervine constă în imposibilitatea

dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Însă dovada actului juridic civil

și existența acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în

caz de litigiu.

II. Actul juridic civil

129

Există o serie de dispoziții legale care instituie forma scrisă ad probationem,

deosebindu-se, în această privință, două procedee tehnico-juridice:

a) instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte juridice

civile, anume cele care au un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută de

lege [art. 1191 alin. (1) C.civ. din 1864];

b) instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte

juridice, precum:

– contractul de societate [art. 1884 alin. (1) C.civ.];

– contractul de comision (art. 2044 C.civ.);

– contractul de consignație (art. 2055 C.civ.);

– contractul de depozit [art. 2104 C.civ.; însă, potrivit art. 2124 alin. (2) C.civ.,

depozitul necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, indiferent de valoarea

lui, iar, în cazul depozitului hotelier, conform art. 2133 C.civ., dovada introducerii

bunurilor în hotel, indiferent de valoarea lor, poate fi făcută prin declarații de martori];

– contractul de asigurare [art. 2200 alin. (1) teza I C.civ.];

– contractul de tranzacție (art. 2272 C.civ.);

– contractul de agenție, care trebuie încheiat în forma scrisă, autentică sau sub

semnătură privată [art. 2078 alin. (1) C.civ.];

– contractul de sponsorizare [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea,

cu modificările și completările ulterioare];

– contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor și contractul de

reprezentare teatrală sau de execuție muzicală [art. 42, art. 59 alin. (1) și art. 68

alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cu

modificările și completările ulterioare] etc.

4. Forma pentru opozabilitate față de terți

Prin forma pentru opozabilitatea față de terți a actului juridic civil desemnăm

acele formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil

și persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor

sau intereselor lor.

Această cerință de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecție

a terților față de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile,

expres prevăzute de lege.

Forma cerută pentru opozabilitate față de terți este obligatorie, iar nu facultativă.

În cazul nerespectării acestei cerințe de formă, sancțiunea constă în inopozabilitatea

actului juridic, adică în posibilitatea terțului interesat de a ignora actul

juridic invocat de părțile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa. În consecință,

actul juridic civil produce efecte între părți, dar este ineficace față de terți, deci

părțile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic

față de terți.

Dintre principalele aplicații ale formei cerute pentru opozabilitatea față de terți,

menționăm următoarele:

Instituții de drept civil

130

– înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiunilor asimilate

acestora, precum și a altor drepturi prevăzute de lege în Arhiva Electronică de

Garanții Reale Mobiliare [art. 2413 alin. (1) C.civ.];

– publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în

Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare [art. 2482 alin. (1) C.civ.];

– comunicarea scrisă a cesiunii, acceptarea cesiunii de către debitor printr-un

înscris cu dată certă [art. 1578 alin. (1) C.civ.],

– opozabilitatea față de terți a cesiunii unei universalități de creanțe, actuale sau

viitoare prin înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare

[art. 1579 teza I C.civ.];

– opozabilitatea față de debitor a cesiunii unei universalități de creanțe, actuale

sau viitoare prin comunicarea acesteia[art. 1579 teza a II-a C.civ.];

– forma scrisă pentru subrogația în drepturile creditorului consimțită de către

debitor sau creditor [art. 1593 alin. (3) teza a II-a C.civ.];

– publicitatea convențiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul național

notarial al regimurilor matrimoniale [art. 334 alin. (1) C.civ.];

– publicitatea inventarului de bunuri mobile în cazul regimului separației de

bunuri prin anexarea la convenția matrimonială și înscrierea în Registrul național

notarial al regimurilor matrimoniale [art. 361 alin. (3) C.civ.];

– înscrierea în cartea funciară pentru bunurile mobile prin anticipație [art. 540

alin. (2) C.civ.;

– menționarea fiduciei în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare

[art. 781 alin. (1) C.civ.];

– înscrierea în cartea funciară a declarației de rezoluțiune sau de reziliere

[art. 1552 alin. (3) C.civ.];

– înscrierea clauzelor de insesizabilitate în Cartea funciară sau, după caz, în

Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare [art. 2329 alin. (3) C.civ.];

– înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ținut de secretarul

consiliului local în a cărui rază se află bunurile arendate [art. 1838 alin. (3)

C.civ.];

– data certă a înscrisului sub semnătură privată, dobândită prin una dintre cele

patru modalități prevăzute de art. 1182 C.civ. din 1864 (opozabilitatea față de terți

a datei înscrisului sub semnătură privată nu ar însemna nimic dacă, în realitate, nu

ar fi vorba despre opozabilitatea față de terți a actului juridic ce este constatat prin

înscrisul sub semnătură privată, mai exact, despre opozabilitatea față de terți a

drepturilor și obligațiilor părților ce izvorăsc din actul juridic consemnat într-un

înscris sub semnătură privată);

– înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară a

contractelor de concesiune a terenurilor de orice natură (art. 71 din O.U.G.

nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune proprietate publică, astfel

cum a fost aprobată prin Legea nr. 22/2007);

– înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice natură privitoare la

perimetrele de exploatare și/sau explorare [art. 54 lit. k) din Legea nr. 238/2004 a

petrolului];

II. Actul juridic civil

131

– înregistrările sau, după caz, înscrierile prevăzute de Legea nr. 64/1991 privind

brevetele de invenții, cu modificările ulterioare, de Legea nr. 129/1992 privind protecția

desenelor și modelelor industriale, cu modificările ulterioare, de Legea

nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, de Legea nr. 255/1998 privind

protecția noilor soiuri de plante;

– mențiunile cu caracter de protecție, precum și înregistrările în materia dreptului

de autor și drepturilor conexe (art. 126, art. 148 etc. din Legea nr. 8/1996, cu

modificările ulterioare) etc.

Principiul consensualismului

Privită în înțelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul

consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această

materie a principiului libertății actelor juridice civile (principiul autonomiei de voință).

Prin principiul consensualismului se înțelege acea regulă de drept potrivit căreia

simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca

actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă

manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice. În alte cuvinte,

pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voință nu trebuie să

îmbrace o formă specială.

În legislația actuală, există o consacrare expresă, cu caracter general, a acestui

principiu în art. 1178 C.civ. potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord

de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea

sa valabilă”.

De asemenea, acest principiu este consacrat în mod expres pentru anumite

acte juridice civile, precum contractul de vânzare [art. 1674 C.civ., conform căruia

„cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul,

proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii

contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă”] sau,

mai larg, contractele translative de drepturi reale [art. 1273 alin. (1) teza I C.civ.

care dispune că „drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință

al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra

unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă

asupra unor bunuri de gen”].

Fiind vorba de un principiu, înseamnă că excepțiile trebuie să fie expres și

limitativ prevăzute de lege.

Efectele actului juridic civil

Forta obligatorie a act j c.( pacta sunt servanta) Principiul forței obligatorii, exprimat și prin adagiul pacta sunt servanda, este

acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părților

(în cazul contractelor) sau părții (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai

ca legea. În alte cuvinte, executarea actului juridic civil este obligatorie pentru părți,

iar nu facultativă.[1]

Actul juridic civil legal încheiat are forță obligatorie nu numai pentru părțile acestuia,

ci și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu decurgând

dintr-un astfel de act, deci instanța este obligată să asigure executarea actului

juridic legal încheiat, ținând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voința părților.

Trebuie reținut că formula întrebuințată de art. 1270 alin. (1) C.civ. [„contractul

(…) are putere de lege”] urmează a fi înțeleasă doar în sens metaforic, deoarece

nu se poate pune semnul egalității între lege și contract.

Existența principiului forței obligatorii a actului juridic civil este justificată, pe de

o parte, de necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice generate

de actele juridice civile, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării

cuvântului dat.

Excepții

Prin excepții de la principiul forței obligatorii desemnăm acele situații în care

efectele actului juridic civil nu se mai produc așa cum au prevăzut părțile, la

încheierea lui, ci, independent de voința părților sau, după caz, a părții, aceste

efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite inițial.

Există atât cazuri de restrângere a forței obligatorii a unui act juridic civil, cât și

cazuri de extindere a acesteia.

a) Cazurile de restrângere a forței obligatorii sunt acele situații, prevăzute în

mod expres de lege, în care actul juridic își încetează efectele înainte de termen,

datorită dispariției unui element al său. Dintre excepțiile ce pot fi incluse în această

categorie, menționăm:

– încetarea contractului de locațiune din cauza pieirii totale sau considerabile a

lucrului [art. 1818 alin. (1) C.civ.];

– încetarea contractului de locațiune ca urmare a desființării dreptului care

permitea locatorului să asigure folosința bunului închiriat [art. 1819 alin. (1) C.civ.],

cu excepția cazului în care locatarul a fost de bună-credință la data încheierii locațiunii,

contractul urmând a produce efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai

mult de un an de la data desființării titlului locatorului [art. 1819 alin. (2) C.civ.];

– încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la

data înregistrării decesului chiriașului [art. 1834 alin. (1) C.civ.];

– încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de

art. 1937 și art. 1938 C.civ. [pieirea bunurilor subscrise ca aport; moartea unui asociat,

afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moștenitorii

[1] În aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că o parte contractantă nu

poate să modifice, în mod unilateral, prețul convenit în momentul încheierii contractului

(C.S.J., s. com., dec. nr. 890/1995, în B.J. 1995, p. 313; dec. nr. 1086/1996, în B.J. 1996,

p. 278) și nici clauza referitoare la modalitățile de plată a prețului (C.S.J., s. com., dec.

nr. 78/1995, în B.J. 1995, p. 287). De altfel, în actuala reglementare, din art. 1270 alin. (2)

C.civ. rezultă foarte clar că, exceptând cazurile expres prevăzute de lege, contractul nu

poate fi modificat decât prin acordul părților.

II. Actul juridic civil

149

asociatului decedat; punerea sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice

asociate, încetarea calității de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice

asociate, falimentul unui asociat];

– încetarea contractului de mandat din cauza morții, incapacității sau falimentului

mandantului ori a mandatarului [art. 2030 lit. c) C.civ.];

– obligarea comodatarului, de către instanță, la restituirea lucrului înainte de

expirarea termenului stipulat de părți sau înainte de a se fi folosit de bun potrivit

convenției, însă numai atunci când comodantul are o nevoie urgentă și neprevăzută

de bun, atunci când comodatarul decedează sau atunci când acesta își

încalcă obligațiile (art. 2156 C.civ.);

– încetarea contractului de arendare prin decesul, incapacitatea sau falimentul

arendașului (art. 1850 C.civ.);

– încetarea contractului de antrepriză prin decesul beneficiarului dacă acesta

face imposibilă sau inutilă executarea sa (art. 1870 C.civ.);

– încetarea contractului de arendare din cauza decesului sau incapacității antreprenorului,

neimputabile acestuia, dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor

personale ale antreprenorului [art. 1871 alin. (1) C.civ.], precum și încetarea altor

acte juridice intuitu personae ca urmare a morții părții în considerarea căreia s-a

încheiat actul;

– încetarea contractului de consignație prin moartea, dizolvarea, falimentul,

interdicția sau radierea consignantului ori a consignatarului (art. 2063 C.civ.);

– încetarea contractului de întreținere încheiat pe durată determinată din cauza

morții credirentierului, dacă aceasta a survenit înainte de expirarea duratei contractului

[art. 2263 alin. (1) C.civ.];

– încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulație

contrară (art. 2319 C.civ.);

– desființarea contractului de asigurare în cazul în care, înainte ca obligația

asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs sau producerea

sa a devenit imposibilă, precum și dacă, după ce obligația menționată a

început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă

[art. 2205 alin. (1) C.civ.];

– încetarea contractului de concesiune datorită dispariției, dintr-o cauză de forță

majoră, a bunului concesionat, precum și încetarea aceluiași contract prin renunțarea

concesionarului, datorită imposibilității obiective de a exploata bunul concesionat

[art. 57 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de

concesiune de bunuri proprietate publică];

– stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioară celei prevăzute de

părți în contractul aflat în curs de executare, fie a altor efecte, mai restrânse decât

cele prevăzute de părți, în măsura în care o asemenea lege ar prevedea în mod

expres că se aplică și contractelor în curs de executare.[1]

[1] Prin urmare, ar trebui să fie o lege care să conțină dispoziții tranzitorii derogatorii de la

prevederile înscrise în art. 6 alin. (2) C.civ., lucru posibil având în vedere că textul de lege

menționat nu vizează neretroactivitatea legii noi, ci ultraactivitatea legii vechi, desigur pentru

efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi.

Instituții de drept civil

150

b) În categoria cazurilor de extindere a forței obligatorii se includ:

– prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii,

peste termenul convenit de părți [spre exemplu, prorogarea, din 5 în 5 ani sau la

alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere, cum a fost cazul art. 1 din

Legea nr. 17/1994, al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, al art. 1 din O.U.G.

nr. 40/1999, O.U.G. nr. 8/2004 etc.];

– prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării

temporare a executării acestuia, pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;

– moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect

amânarea generală a executării unor obligații contractuale de către o anumită categorie

de debitori, în considerarea unor împrejurări excepționale precum crize

economice, conflicte militare etc.

Nu vom reține însă ca excepții de la principiul în discuție, deoarece producerea

mai multor efecte decât cele stabilite la încheierea contractului are loc în temeiul

unui acord tacit sau, după caz, expres al părților:

– tacita relocațiune (dacă, după expirarea termenului stipulat în contractul de

locațiune, locatarul continuă să folosească lucrul și să își îndeplinească obligațiile

fără vreo împotrivire din partea locatorului), caz în care este vorba despre un nou

contract de locațiune ce se consideră a fi încheiat în condițiile primului contract, dar

fără termen (art. 1810 C.civ.);

– reînnoirea contractului de arendare pentru aceeași durată, dacă niciuna dintre

părți nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puțin 6 luni

înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor cu destinație agricolă, cu cel

puțin un an, termenele de refuz reducându-se la jumătate dacă durata contractului

de arendare este de un an sau mai scurtă (art. 1848 C.civ.);

– prelungirea tacită a contractului de societate, care intervine în cazul în care

societatea continuă să execute operațiunile sale, iar asociații continuă să inițieze

operațiuni ce intră în obiectul său și să se comporte ca asociați, prorogare ce operează

pe o durată de un an, continuând din an în an, de la data expirării duratei,

dacă sunt îndeplinite aceleași condiții (art. 1931 C.civ.);

– cazul în care părțile contractante au prevăzut, la încheierea contractului,

posibilitatea prelungirii efectelor acestuia sau a reînnoirii contractului (de exemplu,

într-un contract de depozit bancar la termen, se inserează clauza potrivit căreia, în

cazul în care, la expirarea termenului, deponentul nu solicită restituirea sumei, se

va considera încheiat un nou depozit pe același termen și în aceleași condiții).

De exemplu, fostul art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru

obligații bănești (în prezent abrogată prin O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie

și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor

măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar), potrivit căruia în raporturile civile, dobânda

convențională nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, s-a aplicat și

contractelor în curs de executare la data intrării lui în vigoare și în care părțile au prevăzut o

dobândă mai mare, ceea ce înseamnă că în aceste contracte dobânda s-a redus, începând

cu data intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, la nivelul menționat.

II. Actul juridic civil

151

c) Tot o excepție de la principiul pacta sunt servanda o constituie și revizuirea

efectelor anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma

schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți în momentul încheierii actului

juridic (așa-numita teorie a impreviziunii – rebus sic stantibus), deoarece se ajunge

ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părțile, în momentul

încheierii actului, au înțeles să le stabilească și care să fie obligatorii pentru ele.[1]

Teoria impreviziunii vizează, ca regulă, contractele sinalagmatice, cu titlu oneros,

comutative și cu executare succesivă. Totuși, apreciem că ar putea fi vorba și

de un contract cu executare uno ictu, în măsura în care împrejurarea care rupe

echilibrul contractual survine după încheierea acestuia, dar înainte de momentul la

care obligațiile părților trebuiau executate. De asemenea, teoria impreviziunii este

compatibilă și cu unele contracte unilaterale, deoarece și în cazul acestora ar fi

posibil să se pună problema distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta datorită

împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligației să devină excesiv de

oneroasă pentru debitorul ei.

Reglementarea anterioară nu conținea o dispoziție cu caracter general privind

impreviziunea, ci numai câteva aplicații legale particulare ale acesteia, care încă

sunt în vigoare. Astfel, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de

autor și drepturile conexe, cu modificările ulterioare, prevede că „în cazul unei

disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a

obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale

competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației”.

De asemenea, art. 54 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de

concesiune de bunuri proprietate publică dispune că „relațiile contractuale dintre

concedent și concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii,

respectiv pe realizarea unei posibile egalități între drepturile care îi sunt

acordate concesionarului și obligațiile care îi sunt impuse. În consecință, concesionarul

nu va fi obligat să suporte creșterea sarcinilor legate de execuția obliga-

[1] Pentru justificarea teoriei impreviziunii, unii autori au arătat că, ori de câte ori executarea

unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părțile contractante,

este admisibilă revizuirea efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului

valoric al prestațiilor, deoarece părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data

încheierii contractului, așa încât, dacă între timp aceste condiții s-au schimbat, este necesar

ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice; cum schimbarea condițiilor

economice a fost imprevizibilă, înseamnă că revizuirea efectelor contractului corespunde

voinței prezumate a părților contractante. Alți adepți ai teoriei impreviziunii au justificat-o fie

recurgând la o interpretare extensivă a noțiunii de forță majoră, asimilând ipoteza imposibilității

absolute de executare a contractului cu ipoteza în care executarea lui ar fi foarte

dificilă din cauza clauzelor devenite între timp prea oneroase, fie pe îmbogățirea fără justă

cauză, fie pe ideea de echitate coroborată cu buna-credință a părților în executarea contractelor.

Jurisprudența în materie era contradictorie, predominante fiind soluțiile care nu

admiteau revizuirea efectelor pe temeiul impreviziunii în lipsa unui text expres de lege

(totuși, în sensul recunoașterii posibilității revizuirii clauzei referitoare la preț dintr-un contract

cu executare succesivă – chiria în cazul unui contract de locațiune încheiat pe o durată de

5 ani –, a se vedea C.S.J., s. com., dec. nr. 21/1994, în B.J. 1996, p. 230 – contractus qui

habent tractum succesivum et dependentiam de futuro rebus sic stantibus intelliguntur).

Instituții de drept civil

152

țiilor sale, în cazul în care această creștere rezultă în urma: a) unei măsuri dispuse

de o autoritate publică; b) unui caz de forță majoră sau unui caz fortuit”.

Codul civil din 2009 reglementează cu caracter general posibilitatea revizuirii

efectelor contractului în caz de impreviziune, cu respectarea anumitor condiții.

Astfel, după ce primul alineat al art. 1271 C.civ. reafirmă principiul forței obligatorii,

dispunând că „părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor

a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații,

fie datorită scăderii valorii contraprestației”, alineatul 2 prevede că „dacă executarea

contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale

a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea

obligației, instanța poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în

mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor,

fie încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește”.

Condițiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune revizuirea

efectelor contractului sunt prevăzute de art. 1271 alin. (3) C.civ., anume: schimbarea

împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor,

precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere

de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; debitorul nu

și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat

că și-ar fi asumat acest risc. Același text adaugă și o condiție procesuală,

instituind o procedură prealabilă și obligatorie sesizării instanței în sensul că

debitorul trebuie să încerce, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea

adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

În materia liberalităților, indiferent că acestea sunt donații sau legate, este reglementată

revizuirea condițiilor și sarcinilor. Astfel, art. 1006 C.civ. prevede că „dacă,

din cauza unor situații imprevizibile și neimputabile beneficiarului, survenite acceptării

liberalității, îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor care afectează

liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar,

acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condițiilor”.

Cât privește soluționarea cererii de revizuire a sarcinilor sau condițiilor liberalității,

art. 1007 C.civ. stabilește că instanța de judecată sesizată cu cererea de

revizuire, cu respectarea, pe cât posibil, a voinței dispunătorului, poate să dispună

modificări cantitative sau calitative ale condițiilor sau ale sarcinilor care afectează

liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalități.

Instanța poate autoriza înstrăinarea parțială sau totală a obiectului liberalității, stabilind

ca prețul să fie folosit în scopuri conforme cu voința dispunătorului, precum și

orice alte măsuri care să mențină pe cât posibil destinația urmărită de acesta.

Mai reținem că, potrivit art. 1008 C.civ., „dacă motivele care au determinat

revizuirea condițiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă, persoana interesată poate

cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”.

De altfel, chiar anterior Codului civil din 2009, legiuitorul consacrase, în mod

excepțional, teoria impreviziunii și în cazul unui anumit act juridic cu titlu gratuit,

anume contractul de voluntariat. Astfel, art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului

prevede că, „dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine,

II. Actul juridic civil

153

independent de voința părților, o situație de natură să îngreuneze executarea obligațiilor

ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situația face imposibilă

executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”.

Este de reținut că, în situația în care părțile au stipulat în contract o clauză ce

prevede revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în

vedere în momentul încheierii, nu mai suntem în prezența unei excepții de la principiul

pacta sunt servanda, ci este vorba de un aspect al principiului libertății actelor

juridice.

d) În rândul excepțiilor de la principiul forței obligatorii vom include și acele

situații în care legea ar recunoaște uneia dintre părțile actului juridic posibilitatea de

a aduce modificări unilaterale actului respectiv, deci de a modifica actul juridic fără

a avea nevoie de acordul celeilalte părți și fără ca aceasta din urmă să se poată

opune. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006, „concedentul poate

modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea

prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interesul național

sau local, după caz”; alineatul următor al aceluiași articol prevede că, „în cazul în

care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are

dreptul să primească fără întârziere o justă despăgubire”, iar în alin. (3) se adaugă

faptul că, „în caz de dezacord între concedent și concesionar cu privire la suma

despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către instanța judecătorească competentă”,

stipulându-se în continuare că „acest dezacord nu poate, în niciun caz, să permită

concesionarului să nu își execute obligațiile”.

3. Irevocabilitatea actului juridic civil

3.1. Noțiune și justificare

Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent dacă ar fi privită ca o consecință a

principiului forței obligatorii sau ca un principiu al efectelor actului juridic, înțelegem

faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se poate pune capăt prin voința

numai a uneia dintre părți, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin

manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia.

Irevocabilitatea decurge din principiul forței obligatorii a actului juridic, fiind o

consecință și, în același timp, o garanție a acestui principiu. Prin urmare, rațiunile

care servesc ca justificare existenței principiului forței obligatorii sunt, în același

timp, și rațiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.

Este, însă, de reținut că irevocabilitatea donațiilor (art. 1015 C.civ.) nu reprezintă

o simplă aplicație a irevocabilității actului juridic civil bilateral, în sensul că, în

materie de donații, irevocabilitatea privește nu numai efectele actului juridic, ci

însăși esența contractului de donație, fiind o condiție de validitate pentru formarea

acestuia. Tocmai de aceea, uneori, se face distincție între, pe de o parte, „irevocabilitatea

de gradul I”, care vizează actul juridic în general, iar, pe de altă parte,

„irevocabilitatea de gradul II”, care se referă la contractul de donație.

Instituții de drept civil

154

3.2. Excepții

Constituie excepții de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului

juridic bilateral i se poate pune capăt prin voința uneia dintre părți, actului juridic

plurilateral i se poate pune capăt prin voința uneia sau mai multor părți, dar nu a

tuturor, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voința autorului lui.

a) Principalele excepții de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau

plurilaterale sunt următoarele:

– revocarea donației între soți, care poate avea loc numai în timpul căsătoriei

(art. 1031 C.civ.);

– revocarea de către stipulant a stipulației pentru altul cât timp acceptarea

beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent, cu excepția cazului în care

promitentul ar avea interesul de a o executa [art. 1286 alin. (2) teza I și art. 1287

alin. (1) C.civ];

– denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de

oricare dintre părți, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, orice clauză

contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării contractului considerându-

se nescrisă (art. 1277 C.civ.);

– denunțarea contractului de locațiune încheiat pe durată nedeterminată

[art. 1816 alin. (1) C.civ.];[1]

– denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței înainte de

împlinirea termenului stabilit, cu condiția notificării prealabile într-un termen de cel

puțin 60 de zile [art. 1825 C.civ.];

– denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței pe durată

nedeterminată, cu condiția notificării prealabile într-un termen care nu poate fi mai

mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei [art. 1824

alin. (1) C.civ.];

– denunțarea de către locator a contractului de închiriere a locuinței pe durată

nedeterminată, cu condiția notificării prealabile într-un termen care nu poate fi mai

mic de 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este

de o lună sau mai mare, respectiv de minim 15 zile, dacă acest interval este mai

mic de o lună [art. 1824 alin. (2) C.civ.];

– revocarea contractului de mandat de către mandant [art. 2030 alin. (1) lit. a)

C.civ.][2] și renunțarea mandatarului la mandat [art. 2030 alin. (1) lit. b) C.civ.];

– revocarea împuternicirii date comisionarului până în momentul în care acesta

a încheiat actul cu terțul [art. 2051 alin. (1) C.civ.];

– revocarea contractului de consignație de către consignant și renunțarea

consignatarului (art. 2063 C.civ.);

– revocarea de către comitent o ordinului de expediție până la încheierea

contractului de transport (art. 2065 C.civ.);

– denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de agenție pe durată

nedeterminată, cu un preaviz obligatoriu [art. 2089 alin. (1) C.civ.];

[1] C.S.J., s. econ. și com., dec. nr. 78/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 498.

[2] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1226/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 64.

II. Actul juridic civil

155

– denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de agenție, fără necesitatea

unui preaviz, atunci când circumstanțe excepționale, altele decât forța majoră

ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent [art.

2090 alin. (1) C.civ.];

– încetarea contractului de depozit la cererea deponentului [art. 2115 alin. (1)

C.civ.] sau prin restituirea bunului de către depozitar, în cazul depozitului fără

termen [art. 2115 alin. (4) C.civ.];

– denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de cont curent încheiat

pe durată nedeterminată [art. 2183 alin. (2) C.civ.];

– denunțarea de către oricare dintre „curentiști”, de către reprezentantul incapabilului

sau de către moștenitori a contractului de cont curent în caz de incapacitate,

insolvență sau moarte a uneia dintre părți [art. 2183 alin. (3) C.civ.];

– denunțarea de către oricare dintre părți a contractului de cont curent bancar

încheiat pe durată nedeterminată, cu un preaviz de 15 zile [art. 2188 C.civ.];

– denunțarea de către oricare dintre părți a facilitării de credit încheiate pe

durată nedeterminată, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din

contract sau din uzanțe nu rezultă altfel [art. 2195 alin. (3) C.civ.];

– denunțarea unor contracte de către administratorul sau lichidatorul judiciar

[art. 20 alin. (1) lit. j) și art. 25 lit. e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței,

cu modificările și completările ulterioare];

– denunțarea contractului de comandă a unei opere viitoare [art. 46 alin. (3) din

Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cu modificările și

completările ulterioare];

– denunțarea contractului de asigurare, cu condiția notificării prealabile a celeilalte

părți într-un termen de cel puțin 20 de zile (art. 2209 C.civ.);

– renunțarea asiguratului la contractul de asigurare de viață individual încheiat

pe o durată de cel mult 6 luni fără preaviz, în termen de 20 de zile de la data semnării

contractului de către asigurător (art. 2229 C.civ.);

– încetarea contractului de concesiune, prin denunțarea unilaterală a concedentului

și cu plata unei despăgubiri juste și prealabile către concesionar, în cazul în

care interesul național sau local impune o asemenea încetare [art. 57 alin. (1) lit. b)

din O.U.G. nr. 54/2006 privind contractele de concesiune de bunuri proprietate

publică];

– denunțarea unilaterală a contractului de voluntariat, fie de către voluntar, fie

de către beneficiarul voluntariatului, termenul stabilit pentru prezentarea preavizului

fiind de 30 de zile (art. 16 din Legea nr. 195/2001, republicată);

– denunțarea contractului de consum de către consumator, în condițiile stabilite

de Legea nr. 296/2004 și de O.G. nr. 130/2000.

După cum am menționat deja, art. 1270 alin. (2) C.civ. prevede posibilitatea

revocării contractului prin acordul părților, ceea ce nu reprezintă altceva decât un

aspect al principiului libertății actelor juridice, în sensul că, așa cum contractul se

încheie mutuus consensus, tot astfel i se poate pune capăt prin mutuus dissensus.

De asemenea, mai reținem că art. 1276 C.civ. reglementează unele aspecte ce

privesc denunțarea unilaterală. În ce ne privește, apreciem că acest text de lege se

referă nu numai la acele situații în care dispoziții legale exprese prevăd dreptul de

Instituții de drept civil

156

denunțare unilaterală, ci, dimpotrivă, pe temeiul lui, părțile ar avea posibilitatea să

includă o clauză de dezicere în orice contract, afară de cazul în care legea ar

interzice aceasta.[1]

Mai mult, din interpretarea per a contrario a art. 1276 alin. (3) C.civ. potrivit

căruia „dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte

numai atunci când prestația este executată”, rezultă că legea permite nu numai

dezicerea cu titlu oneros,[2] ci și dezicerea cu titlu gratuit.

În cazul existenței unui drept legal sau convențional de denunțare unilaterală a

contractului, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a

început, iar în contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate

fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea

executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor

executate sau care se află în curs de executare [art. 1276 alin. (1) și (2) C.civ.].

Subliniem însă că normele înscrise în art. 1276 alin. (1) – (3) C.civ. sunt supletive,

părțile putând astfel deroga de la acestea, de exemplu, stabilind că dreptul de

denunțare unilaterală poate fi exercitat și după începerea executării contractului, că

denunțarea va produce efecte chiar și înainte de plata prețului dezicerii etc.

b) Excepțiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele:

– testamentul (art. 1034 C.civ.);

– dispoziția prin care se revocă un testament poate fi retractată în mod expres

prin act autentic notarial sau prin testament (art. 1053 C.civ.);

– legatul (art. 1068 C.civ.);

– revocarea renunțării la moștenire, care poate avea loc dacă nu a expirat termenul

pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală [un an de la data deschiderii

moștenirii – art. 1103 alin. (1) C.civ.] și dacă, între timp, moștenirea nu a

fost acceptată de alți succesori ai defunctului [art. 1123 alin. (1) C.civ.];

– consimțământul părintelui firesc sau, după caz, al tutorelui la încuviințarea

adopției poate fi revocat în termen de 30 de zile de la exprimarea lui în condițiile

legii [art. 466 alin. (2) C.civ.];

– consimțământul de a recurge la reproducerea asistată medical cu terț donator

poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure

asistența pentru reproducerea cu terț donator [art. 442 alin. (2) teza a II-a C.civ.];

[1] S-a arătat că în cazul în care părțile contractante au convenit posibilitatea denunțării

unilaterale a contractului nu ar fi vorba de o excepție propriu-zisă de la principiul forței obligatorii,

întrucât este vorba despre un aspect al principiului libertății actelor juridice, iar denunțarea

(revocarea) unilaterală intervine în baza acordului părților – M. NICOLAE, Actul juridic civil,

în Drept civil român. Curs selectiv pentru licență (2000-2001), Ed. Press Mihaela, București,

2000, p. 63. Pentru opinia că stipularea posibilității de denunțare unilaterală a contractului

reprezintă o excepție de la principiul forței obligatorii, a se vedea, totuși, C. STĂTESCU,

C. BÎRSAN, op. cit., p. 59.

[2] Un caz particular de dezicere cu titlu oneros este reglementat de art. 1545 C.civ. sub

denumirea de arvună „penalizatoare”; potrivit acestui text de lege, „dacă în contract este

stipulat expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul ambelor părți de a se dezice de

contract, cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie

dublul celei primite”.

II. Actul juridic civil

157

– oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi retrasă dacă

retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu

acceptarea (art. 1199 C.civ. coroborat cu art. 1191 C.civ.);

– promisiunea publică de recompensă este susceptibilă de revocare [art. 1329

alin. (1) C.civ.];

– mărturisirea poate fi revocată pentru eroare de fapt [art. 1206 alin. (2) C.civ.

din 1864].

4. Principiul relativității efectelor actului juridic civil

4.1. Noțiune și justificare

Prin principiul relativității efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept

potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai față de autorul sau, după caz,

autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze terțelor persoane.

Într-o altă formulare, se poate spune că actul juridic civil bilateral sau plurilateral

dă naștere la drepturi subiective și obligații numai pentru părțile lui, iar actul juridic

unilateral obligă doar pe autorul acestuia.

Conținutul principiului consacrat de art. 1280 C.civ. este foarte exact exprimat

de adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Principiul în discuție își găsește justificarea în două idei de bază și anume, pe

de o parte, însăși natura volițională a actului juridic civil impune un asemenea principiu,

în sensul că, dacă este firesc ca o persoană să devină debitor sau creditor

pentru că și-a manifestat voința în acest sens, la fel de firesc este ca o altă persoană

să nu devină debitor sau creditor fără voia sa, iar, pe de altă parte, soluția

contrară ar fi de natură să aducă atingere libertății persoanei.

4.2. Principiul relativității și opozabilitatea față de terți a actului juridic

Trebuie distins între principiul relativității efectelor actului juridic și opozabilitatea

față de terți a actului juridic. Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naștere

la drepturi subiective și obligații decât în beneficiul, respectiv în sarcina părților

actului juridic (principiul relativității), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar

reprezenta nimic pentru terțele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore

sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situație

juridică), este opozabil și persoanelor străine de el, desigur în privința drepturilor și

obligațiilor ce revin părților actului juridic.

Așadar, un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective și obligații

pentru un terț, în schimb, drepturile și obligațiile părților actului juridic trebuie

respectate și de terți. Tocmai de aceea, spre pildă: actul juridic poate fi invocat, de

către una dintre părți, față de un terț, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de

creanță; actul juridic poate servi ca temei pentru justificarea măririi patrimoniului

unei persoane, putând fi opus unei persoane străine de acel act juridic și care ar

introduce o acțiune în îmbogățire fără justă cauză împotriva uneia dintre părțile

actului juridic respectiv etc.

Instituții de drept civil

158

Opozabilitatea efectelor contractului este prevăzută de art. 1281 C.civ., potrivit

căruia „contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și

obligațiilor născute din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă

fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de

lege”.

În concret, opozabilitatea actului juridic față de terți înseamnă dreptul părții de a

invoca acel act juridic împotriva terțului care ar ridica pretenții în legătură cu un

drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea

actului juridic față de terți se înțelege lipsa unui asemenea drept. De regulă, opozabilitatea

față de terți a unui act juridic este condiționată de respectarea anumitor

formalități.

Trebuie precizat că pot exista și cazuri în care terțele persoane ar avea interesul

să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părților acestuia.

Este de reținut că, atunci când se pune problema opozabilității față de terți a

actului juridic, din punctul de vedere al terților, actul juridic apare doar ca o situație

juridică, deci ca un fapt juridic stricto sensu. Din împrejurarea că față de terți actul

juridic urmează a fi considerat ca un simplu fapt juridic, rezultă cel puțin două

consecințe importante: dacă un terț încalcă un drept ce aparține unei părți dintr-un

act juridic sau dacă împiedică pe una dintre părțile actului juridic să execute obligația

ce îi revine din acel act, atunci se va angaja răspunderea civilă delictuală a

terțului, iar nu răspunderea contractuală, aceasta din urmă revenind numai părților

contractante; atunci când are interesul să se prevaleze de un act juridic la care nu

a fost parte, terțul poate să folosească orice mijloc de probă pentru a-l dovedi,

regulile restrictive prevăzute de art. 1191 alin. (1) și (2) C.civ. din 1864 nefiindu-i

aplicabile.

Menționăm că, în doctrină și în practică, uneori, noțiunea de opozabilitate (respectiv

inopozabilitate) este folosită și pentru raporturile juridice fie dintre părțile

actului juridic, fie dintre una dintre părțile actului juridic și succesorii celeilalte părți,

fie dintre succesorii părților actului juridic. Trebuie însă reținut că, pentru astfel de

raporturi juridice, noțiunea de opozabilitate înseamnă dreptul de a invoca actul

juridic respectiv pentru a cere executarea obligației sau obligațiilor la care actul a

dat naștere, iar inopozabilitate înseamnă lipsa unui asemenea drept.

4.3. Noțiunile de parte, terț și având-cauză

Înțelegerea conținutului principiului relativității efectelor actului juridic, precum și

a excepțiilor de la acest principiu necesită precizarea noțiunilor de parte, avândcauză

și terț, întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de

drept civil se plasează într-una dintre aceste trei noțiuni.

a) Prin parte se înțelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau

prin reprezentare, și în patrimoniul ori față de care se produc efectele actului

respectiv.

În legătură cu noțiunea de parte a actului juridic civil se impun unele precizări.

În primul rând, cuvântul „parte” desemnează atât pe una dintre părțile actului

juridic civil bilateral sau plurilateral, cât și pe autorul actului juridic civil unilateral.

II. Actul juridic civil

159

Desigur că, în raport de natura actului juridic, părțile poartă denumiri diferite

(ofertant, testator, vânzător și cumpărător, asociați, copărtași etc.).

În al doilea rând, trebuie subliniat că, în sens juridic, prin parte se înțelege nu

numai persoana care încheie direct și personal un anumit act juridic civil, ci și persoana

care încheie actul prin intermediul unui reprezentant (legal sau convențional).

În al treilea rând, este de remarcat că, din punct de vedere juridic, o parte a

actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice care

promovează ori au un interes sau o poziție comună.

Ca o concluzie, reținem că părțile reprezintă acea categorie de persoane față

de care actul juridic civil își produce efectele în temeiul principiului relativității.

b) Terții (penitus extranei) sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care

nu au participat nici direct și nici prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu,

terții nu sunt afectați prin încheierea unui act juridic, în sensul că acesta nu le

profită, dar nici nu le dăunează.

c) Prin având-cauză (habentes causam) se desemnează persoana care, deși

nu a participat la încheierea actului juridic civil, este totuși îndrituită să profite de

efectele actului respectiv sau, după caz, este ținută să suporte aceste efecte,

datorită legăturii sale juridice cu una dintre părțile acelui act juridic.

De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:

– succesorii universali și succesorii cu titlu universal;

– succesorii cu titlu particular;

– creditorii chirografari.[1]

Succesorul universal este acea persoană care dobândește un patrimoniu, adică

o universalitate (universitas bonorum). Este cazul moștenitorului legal unic, al legatarului

care a cules întreaga moștenire și al persoanei juridice dobânditoare a unui

patrimoniu ca efect al fuziunii (absorbției sau contopirii) ori al transformării.

Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândește o fracțiune

dintr-un patrimoniu, precum: moștenitorii legali, legatarul sau legatarii care a(u)

dobândit o cotă-parte din moștenire,[2] persoana juridică dobânditoare a unei părți

din patrimoniul persoanei juridice divizate (indiferent dacă ar fi vorba de o divizare

totală sau de o divizare parțială).

Se observă că între succesorii universali și succesorii cu titlu universal ai părților

actului juridic nu există vreo deosebire de ordin calitativ, ci numai de ordin

cantitativ, așa încât ei formează o singură categorie de avânzi-cauză.

[1] A se vedea, de exemplu: A. POP, Gh. BELEIU, op. cit., p. 316; C. STĂTESCU, C. BÎRSAN,

op. cit., p. 64; M. NICOLAE, op. cit., p. 70. Așa cum vom arăta, unele rezerve ar putea fi făcute

în ceea ce privește includerea creditorilor chirografari în categoria avânzilor-cauză; în orice

caz, aceștia au o poziție specială.

[2] Din definițiile date de art. 1055 și art. 1056 alin. (1) C.civ. legatului universal și legatului

cu titlu universal nu trebuie trasă concluzia că distincția între succesorul universal și

succesorul cu titlu universal s-ar face în funcție de vocația de a dobândi întreg patrimoniul

sau numai o fracțiune din acesta, deoarece calitatea de având-cauză privește dobândirea

efectivă, pentru că numai atunci se pune practic problema transmiterii drepturilor și obligațiilor

patrimoniale.

Instituții de drept civil

160

Din punct de vedere juridic, succesorii universali sau cu titlu universal ai părților

actului juridic sunt considerați continuatori ai personalității autorului lor, tocmai

pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracțiune de patrimoniu.

Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal ai părților de a fi avânzicauză

constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor (adică de cel de la

care au dobândit patrimoniul sau o fracțiune din acesta) își produce efectele și față

de ei, în sensul că acești succesori preiau toate sau o parte din drepturile subiective

și obligațiile patrimoniale ale autorului, cu excepția drepturilor și obligațiilor strâns

legate de persoana autorului, precum și cele declarate de părți ca intransmisibile.

În acest sens, art. 1282 alin. (1) C.civ. prevede că „la moartea unei părți, drepturile

și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali

sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulația părților ori din natura contractului

nu rezultă contrariul”, legiuitorul scăpând însă din vedere că nu numai persoanele

fizice, ci și persoanele juridice pot fi părți în raporturile juridice contractuale.

Este de reținut că, în cazurile prevăzute de lege, ar fi posibilă încetarea calității

de avânzi-cauză ai succesorilor universali sau cu titlu universal față de anumite

acte juridice încheiate de autorul lor. Ca exemplu, menționăm cazul moștenitorilor

legali rezervatari în privința liberalităților făcute de autorul lor și care încalcă

rezerva succesorală.

Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândește un anumit

drept subiectiv, privit individual (ut singuli). Este cazul cumpărătorului unui bun,

donatarului, cesionarului, legatarului cu titlu particular etc.

Trebuie subliniat că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea sa de

având-cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a dobândit un

anumit drept subiectiv (în acest act juridic având poziția juridică de parte) și nici în

raport de alte acte juridice încheiate de autorul său (cel de la care a dobândit acel

drept subiectiv) cu alte persoane și care acte nu au nicio legătură cu dreptul

subiectiv respectiv (față de aceste acte juridice având poziția de terț), ci numai în

raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la același drept sau

bun, încheiate cu alte persoane (față de aceste din urmă acte juridice, succesorul

cu titlu particular poate să fie având-cauză sau terț).

Art. 1282 alin. (2) C.civ. dispune că „drepturile, precum și, în cazurile prevăzute

de lege, obligațiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu

acesta, succesorilor cu titlu particular ai părților”.

Așadar, dobânditorul unui anumit drept are calitatea de având-cauză (deci

poate exercita drepturile și este ținut să execute obligațiile autorului său și care decurg

din actul juridic respectiv) numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele

cerințe:

– să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de dreptul subiectiv dobândit;

– să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui cu alte persoane

și referitoare la același drept sau bun;

– actul juridic față de care urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de

terț a succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerințele privitoare la forma

pentru opozabilitate față de terți.

II. Actul juridic civil

161

În cazul neîndeplinirii vreuneia dintre aceste cerințe, dobânditorul cu titlu particular

se va afla în poziția de terț.

Spre exemplu, să presupunem că se încheie un contract de locațiune cu privire

la un imobil înscris în cartea funciară, iar, după aceea, proprietarul (locatorul) vinde

imobilul respectiv unei terțe persoane. Dacă locațiunea a fost notată în cartea

funciară, contractul de locațiune va produce efectele (astfel cum au fost convenite

de locator și locatar) și față de cumpărător [art. 1811 lit. a) C.civ.], iar în situația în

care în contractul de locațiune s-a prevăzut expres încetarea acestuia în cazul

vânzării, locațiunea rămâne opozabilă dobânditorului (va produce efecte față de

acesta) chiar și după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un anumit

termen stabilit potrivit art. 1812 alin. (2) C.civ. Dimpotrivă, dacă locațiunea nu era

notată în cartea funciară la data încheierii contractului de vânzare, atunci cumpărătorul

nu mai este obligat să respecte locațiunea consimțită de către vânzător.

Este de reținut că, în aceleași condiții, contractul de locațiune își va produce

efectele și față de alți dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi formează

obiectul (spre exemplu, în cazul înstrăinării bunului printr-un contract de donație,[1]

de întreținere, de schimb etc.), precum și față de cel căruia locatorul îi constituie un

dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv (de exemplu,

convenția de constituire a unui drept de uzufruct sau a unui drept de superficie).

Menționăm că producerea efectelor unui act juridic și față de succesorii

universali sau cu titlu universal ai părților, precum și, în condițiile arătate, față de

succesorul cu titlu particular este justificată și de principiul potrivit căruia un drept

se dobândește așa cum apare el în patrimoniul transmițătorului, acesta din urmă

neputând transmite sau constitui mai multe drepturi decât are [art. 17 alin. (1)

C.civ.] – nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanție reală care să le

asigure realizarea creanței pe care o au împotriva debitorului (ipotecă, gaj, privilegiu),

ci numai un drept de „gaj general” asupra bunurilor prezente și viitoare ale

debitorului lor, aceste bunuri servind drept garanție comună a creditorilor [art. 2324

alin. (1) C.civ.].

Creditorii chirografari sunt considerați de majoritatea autorilor ca fiind avânzicauză

ai debitorului lor, în sensul că ei suportă influența actelor juridice patrimoniale

încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin care activul patrimonial

(gajul general sau garanția comună) se poate mări sau micșora. În principiu,

aceste acte trebuie respectate de creditorul chirografar, deoarece el nu are

dreptul să se amestece în treburile debitorului său.

În alte cuvinte, creditorilor chirografari le sunt opozabile actele juridice încheiate

de debitorul lor cu terțe persoane; însă din aceste acte nu se nasc drepturi subiective

și obligații în beneficiul sau în sarcina creditorilor chirografari, aceștia nedevenind

creditori sau debitori ca urmare a unor asemenea acte juridice. Tocmai de

aceea, poziția creditorilor chirografari în raport de actele juridice încheiate de

debitorul lor cu terțe persoane nu vizează atât principiul relativității efectelor actului

[1] Pentru o aplicație practică, a se vedea Trib. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1945/1996,

în C.P.J.C. 1993-1997, p. 26.

Instituții de drept civil

162

juridic (din perspectiva acestui principiu, creditorii chirografari urmează a fi incluși

în categoria terților), cât opozabilitatea față de terți a drepturilor subiective civile și,

implicit, a obligațiilor părților actului juridic.

Există totuși o particularitate, în sensul că legea instituie anumite reguli specifice

prin care creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea față de ei a

actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor lor, fie prin acțiunea revocatorie

(pauliană), reglementată de art. 1562 și urm. C.civ., fie prin acțiunea în

declararea simulației, reglementată de art. 1289 și urm. C.civ. Această posibilitate

recunoscută de lege se explică prin aceea că, spre deosebire de situația terților

desăvârșiți, între creditorul chirografar și debitorul său (parte în actul juridic

respectiv) există anumite raporturi, concretizate în dreptul de gaj general.

4.4. Excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic civil

Constituie excepții de la principiul relativității efectelor actului juridic acele cazuri

în care efectele actului juridic civil s-ar produce și față de alte persoane care nu au

participat la încheierea actului respectiv, deci față de alte persoane decât părțile.

Așadar, când vorbim despre excepțiile de la acest principiu, trebuie să fim în prezența

fie a unui act juridic care dă naștere la drepturi subiective direct în favoarea

altei persoane decât aceea sau acelea care au încheiat actul respectiv, fie a unui

act juridic care dă naștere la obligații civile direct în sarcina altei persoane decât

părțile lui.

Reamintim că opozabilitatea față de terți a actului juridic civil (a situației juridice

create de un asemenea act) nu reprezintă o excepție de la principiul relativității

efectelor actului juridic civil, deoarece în sarcina terților nu se nasc obligații civile

din actul juridic respectiv, ci este vorba numai de împrejurarea că terților nu le este

permis să aducă atingere drepturilor subiective născute în favoarea părților actului

juridic.

Sub imperiul reglementării anterioare, excepțiile de la principiul relativității erau

împărțite de literatura de specialitate în excepții aparente și excepții reale, neexistând

însă un punct de vedere unitar în ceea ce privește includerea anumitor situații

în categoria excepțiilor reale sau a celor aparente. Opinia majoritară era în sensul

că excepția reală de la principiul relativității ar presupune că, prin voința părților

actului juridic și numai prin voința acestora (nu însă și în temeiul legii sau al consimțământului

tacit al terțului), actul respectiv creează drepturi subiective sau

obligații pentru o persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici

prin reprezentant; pe cale de consecință, se admitea că singura excepție reală de

la principiul relativității efectelor actului juridic ar fi stipulația pentru altul.

a) Stipulația pentru altul (numită și contractul în folosul unei terțe persoane) este

acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă față de cealaltă parte (stipulantul)

să execute o prestație în favoarea unei a treia persoane (terțul beneficiar),

fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenției respective nici direct

și nici reprezentată de stipulant.

Până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, nu exista o reglementare cu

caracter general a stipulației pentru altul, iar în doctrină aceasta era considerată

II. Actul juridic civil

163

unanim ca excepție veritabilă (reală) de la principiul relativității efectelor actului

juridic civil, deoarece se admitea că dreptul subiectiv civil al terțului se năștea

direct și în puterea convenției dintre stipulant și promitent, iar numai exercițiul

acestui drept depindea de voința terțului beneficiar.

Codul civil din 2009 nu numai că reglementează cu caracter general stipulația

pentru altul, dar, după ce prevede că, „prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește

dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației” [art. 1284

alin. (2) C.civ.], dispune că, „dacă terțul beneficiar nu acceptă stipulația, dreptul său

se consideră a nu fi existat niciodată” [art. 1286 alin. (1) C.civ.], ceea ce înseamnă

că nașterea dreptului subiectiv civil direct și definitiv în patrimoniul terțului beneficiar

(mai exact, consolidarea acestuia) este condiționată de acceptarea acestui

drept de către terțul beneficiar, neacceptarea stipulației având caracterul unei condiții

rezolutorii.

Stipulația pentru altul implică trei persoane (stipulantul, promitentul și terțul

beneficiar), însă numai primele două (stipulantul și promitentul) sunt părți contractante.

Ca aplicații ale stipulației pentru altul, menționăm: donația cu sarcină instituită în

favoarea unei terțe persoane [art. 1027 alin. (2) C.civ.], donatorul având calitatea

de stipulant, iar donatarul pe cea de promitent; contractul de asigurare atunci când

asiguratul (în calitate de stipulant) convine cu societatea de asigurare (în calitate

de promitent) ca aceasta să plătească indemnizația de asigurare unei terțe persoane;[

1] contractul de rentă viageră în care s-a prevăzut că debirentierul va plăti

renta unei terțe persoane [art. 2243 alin. (2) C.civ.]; contractul de transport etc.

De cele mai multe ori, stipulația pentru altul se grefează pe un alt contract

încheiat între cele două părți (stipulant și promitent), fără însă a se înlătura identitatea

proprie a stipulației pentru altul.

Fiind vorba de un contract, trebuie îndeplinite, în primul rând, condițiile generale

de valabilitate a oricărui act juridic.

De asemenea, mai trebuie îndeplinite două condiții speciale:

– existența voinței de a stipula (nu este însă necesar ca voința de a stipula să

fie exprimată în anumite formule, ci doar să fie neîndoielnică, neechivocă);

– beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puțin, determinabil la data

încheierii stipulației și să existe în momentul în care promitentul trebuie să își

execute obligația. În caz contrar, stipulația profită stipulantului, fără a agrava însă

sarcina promitentului (art. 1285 C.civ.).

Cât privește efectele stipulației pentru altul, în prealabil, trebuie reținut că raporturile

juridice dintre stipulant și terțul beneficiar nu se nasc din stipulația pentru

altul, ci, de regulă, preexistă acesteia.

Așadar, din stipulația pentru altul izvorăsc două categorii de raporturi juridice:

[1] De exemplu, în materia Legii privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare,

împrumutatul are îndatorirea de a încheia un contract de asigurare privind imobilul ipotecat,

iar în acest contract de asigurare împrumutătorul (creditorul ipotecar) va figura ca beneficiar

al poliței de asigurare (art. 16 din Legea nr. 190/1999), ceea ce înseamnă că, în stipulația

pentru altul care se grefează pe contractul de asigurare, împrumutatul este stipulant, societatea

de asigurare este promitent, iar terț beneficiar este creditorul ipotecar.

Instituții de drept civil

164

– raporturile juridice dintre stipulant și promitent;

– raporturile juridice dintre promitent și terțul beneficiar.

Raporturile juridice dintre stipulant și promitent au în conținutul lor dreptul

stipulantului de a pretinde promitentului executarea obligației asumate în folosul

terțului beneficiar. Rezultă deci că se va putea angaja răspunderea contractuală a

promitentului față de stipulant.

În cazul în care contractul pe care se grefează stipulația pentru altul este sinalagmatic,

neexecutarea de către promitent a obligației asumate în favoarea terțului

beneficiar poate îndreptăți pe stipulant să solicite rezoluțiunea (rezilierea) sau să

invoce excepția de neexecutare.

În analiza raporturilor juridice dintre promitent și terțul beneficiar, corespunzător

reglementării anterioare, se pornea de la împrejurarea că stipulația pentru altul era

o excepție veritabilă de la principiul relativității efectelor contractului, în sensul că

dreptul creat prin contractul dintre stipulant și promitent se năștea direct, nemijlocit

în patrimoniul terțului beneficiar, chiar din momentul încheierii stipulației, fără a

trece vreun moment în patrimoniul stipulantului, admițându-se că acceptarea dreptului

de către terțul beneficiar nu avea efect constitutiv, ci viza numai exercițiul

dreptului deja născut în patrimoniul său. Noua reglementare însă, așa cum am

arătat deja, atribuie o altă valoare acceptării stipulației de către terțul beneficiar,[1]

aceasta având, în opinia noastră, semnificația unei condiții ca modalitate a actului

juridic. Mai mult, din redactarea art. 1286 alin. (1) C.civ., se desprinde concluzia că

nu atât acceptarea constituie o condiție suspensivă, ci neacceptarea desființează

retroactiv dreptul terțului beneficiar, fiind deci o condiție rezolutorie. Prin urmare, nu

sunt deosebiri majore față de consecințele deduse sub imperiul reglementării

anterioare, de vreme ce, pendente conditione, dreptul afectat de o condiție rezolutorie

se comportă ca și cum ar fi un drept pur și simplu.

Așadar:

– terțul beneficiar nu va intra în concurs cu moștenitorii stipulantului sau cu

creditorii chirografari ai acestuia;

– dacă terțul beneficiar decedează după încheierea stipulației, dar mai înainte

de a accepta dreptul, acesta din urmă va fi transmis către moștenitorii săi, care

deci vor putea să accepte stipulația;

– terțul beneficiar poate să îl acționeze în justiție pe promitent, cerând executarea

obligației corelative dreptului său;

– promitentul poate invoca împotriva terțului beneficiar numai apărările întemeiate

pe contractul care cuprinde stipulația (art. 1288 C.civ.), deci apărările pe

care le-ar putea opune stipulantului, iar o asemenea consecință se datorează

legăturii dintre stipulația pentru altul și contractul pe care aceasta se grefează.

Mai reținem că, potrivit art. 1286 alin. (2) teza I C.civ., „stipulația poate fi revocată

cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau promitent”.

Ca regulă, așa cum rezultă din art. 1287 alin. (1) C.civ., doar stipulantul poate

să revoce stipulația, iar nu și creditorii sau moștenitorii săi. Același text de lege

[1] Potrivit art. 1286 alin. (2) teza a II-a C.civ., stipulația poate fi acceptată și după decesul

stipulantului sau al promitentului.

II. Actul juridic civil

165

impune acordul promitentului pentru ca stipulantul să poată să revoce stipulația,

însă numai în cazul în care promitentul are interesul să execute stipulația.

Revocarea stipulației produce efecte din momentul în care ajunge la promitent.

Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau

moștenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului [art. 1287 alin. (2)

C.civ.].

b) Situația avânzilor-cauză nu constituie o excepție reală de la principiul relativității

efectelor actului juridic civil, deoarece: succesorii universali și cei cu titlu

universal sunt persoane asimilate părților, în sensul că iau locul părților inițiale în

privința efectelor actului juridic, fiind deci „continuatori ai autorului lor”, iar, de cele

mai multe ori (de exemplu, în cazul fuziunii), această împrejurare nici nu este străină

de voința acestor succesori; succesorul cu titlu particular, în măsura îndeplinirii

celor trei condiții arătate, ia locul părții actului juridic, dobândirea calității de avândcauză

făcându-se cu voia lui; creditorii chirografari, admițând că fac parte și ei din

categoria avânzilor-cauză, nu dobândesc drepturi subiective sau obligații din actul

juridic încheiat de debitorul lor, iar dreptul de a ataca actul fraudulos al debitorului

lor (drept care, oricum, depășește cadrul noțiunii de efecte ale actului juridic) se

naște din lege.

c) Promisiunea faptei altuia (numită și convenția de porte-fort), adică acel contract

prin care o parte (promitentul) se obligă față de cealaltă parte (creditorul

promisiunii) să determine o a treia persoană să încheie ori să ratifice un act juridic

(art. 1283 C.civ.), reprezintă numai în aparență o excepție de la principiul relativității

efectelor actului juridic, întrucât, în realitate, promitentul promite propria lui

faptă (de a determina pe o terță persoană să își asume un anume angajament juridic

în folosul creditorului promisiunii), iar terțul nu devine obligat prin acest contract,

ci numai dacă se obligă personal sau prin reprezentant, deci terțul devine parte în

actul juridic respectiv numai prin voința sa.

d) Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul)

încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane (reprezentatul),

efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui

reprezentat, deci direct între reprezentat și cealaltă parte (art. 1296 C.civ.). Indiferent

de felul ei, reprezentarea este doar o excepție aparentă de la principiul relativității,

în sensul că efectele actului juridic se produc față de reprezentat, deși actul

juridic respectiv a fost încheiat (fizic) de către reprezentant, însă, în cazul reprezentării

convenționale, reprezentatul intră, așa cum am văzut, în noțiunea de parte

a actului juridic (prin contractul de mandat, reprezentatul și-a manifestat voința de a

deveni titularul drepturilor și obligațiilor ce se vor naște din actul juridic pe care îl va

încheia reprezentantul), iar, în cazul reprezentării legale sau judiciare, reprezentatul

se vede în temeiul legii titular de drepturi și obligații izvorâte din actul juridic

încheiat de reprezentant, iar nu exclusiv în temeiul voinței altei persoane, parte în

actul juridic în cauză.

Din art. 1295 C.civ., potrivit căruia „puterea de a reprezenta poate rezulta fie din

lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz”, rezultă

că reprezentarea, în funcție de izvorul ei, este de trei feluri:

Instituții de drept civil

166

– legală, când împuternicirea de a reprezenta izvorăște din lege, ca în cazul

incapabilului (minorul sub 14 ani și cel pus sub interdicție judecătorească), dar și în

alte cazuri expres prevăzute de lege;

– convențională, dacă împuternicirea de reprezentare izvorăște din voința

părților exprimată în contractul de mandat. Art. 2009 C.civ. definește mandatul ca

fiind contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau

mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant;

– judiciară, care își are izvorul în împuternicirea dată de instanță, ca în cazul

sechestrului judiciar [art. 600 alin. (3) C.proc.civ.].[1]

În funcție de întinderea puterii de a reprezenta, deosebim:

– reprezentarea totală (generală), care conferă reprezentantului puterea de a

încheia pentru reprezentat toate actele juridice (cu excepția celor cu caracter strict

personal) și cu privire la toate bunurile, cum este cazul reprezentării incapabilului

sau al mandatului general – procuratio omnium bonorum;

– reprezentarea parțială (specială), care conferă reprezentantului puterea de a

încheia pentru reprezentat fie numai un anumit act juridic – procuratio unicus rei,

fie numai anumite acte juridice determinate, fie numai acte cu privire la un anumit

bun sau la anumite bunuri determinate.

De regulă, în doctrină se arată că reprezentarea presupune întrunirea cumulativă

a trei condiții: împuternicirea de a reprezenta; intenția de a reprezenta; voința

valabilă a reprezentantului.

În legătură cu condiția privitoare la împuternicirea de a reprezenta, se pun o

serie de probleme referitoare la contractul cu sine însuși și dubla reprezentare

(„autocontractul”), precum și la consecințele lipsei ori depășirii împuternicirii de a

reprezenta.

Contractul cu sine însuși constă în acel contract ce este încheiat de către reprezentant,

pe de o parte, în numele reprezentatului, iar, pe de altă parte, în numele

său și pentru sine (deci contractul încheiat prin procedeul reprezentării are ca părți

pe reprezentat și pe reprezentant). Dubla reprezentare presupune că actul juridic

este încheiat de o persoană în numele și pe seama altor două persoane pe care le

reprezintă deopotrivă (deci părți în actul juridic sunt două persoane care însă au

avut același reprezentant). În primul caz există pericolul neglijării intereselor reprezentatului,

iar în cel de al doilea caz există pericolul neglijării intereselor unuia

dintre reprezentați. Pentru ambele cazuri, art. 1304 C.civ. prevede sancțiunea nulității

relative, care poate fi cerută numai de către reprezentat, cu excepția cazului în

[1] Codul civil din 2009 nu a reținut critica acestei clasificări în doctrina corespunzătoare

reglementării anterioare (A. POP, Gh. Beleiu, op. cit., p. 338, nota 472; G. BOROI, op. cit.,

p. 239, nota 1), în care se sublinia că în cazul reprezentării judiciare este vorba tot de o

reprezentare legală, întrucât, pe de o parte, legea este izvorul puterii persoanei numite ca

sechestru judiciar de a încheia anumite acte juridice (acte de conservare și de administrare

cu privire la bunul sau bunurile puse sub sechestru judiciar) pentru părțile în litigiu, iar, pe de

altă parte, desemnarea reprezentantului de către instanță nu este suficientă pentru a deduce

existența unui al treilea fel de reprezentare, deoarece ar însemna să se schimbe

criteriul de clasificare (organul care desemnează pe reprezentant; de altfel, incapabilul este

reprezentat de tutore, acesta din urmă fiind desemnat de către instanța de tutelă, fără însă a

înceta de a fi vorba de o reprezentare legală).

II. Actul juridic civil

167

care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul

contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui

conflict de interese.

În privința consecințelor lipsei ori depășirii împuternicirii de a reprezenta, potrivit

art. 1309 alin. (1) C.civ., „contractul încheiat de persoana care acționează în calitate

de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor

conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț”, însă, alin. (2) al aceluiași

articol prevede că „dacă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe

terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l

reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate

prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”. Pentru ipoteza în

care contractul încheiat nu produce efecte între reprezentat și terț, art. 1310 C.civ.

dispune că persoana care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând

împuternicire ori depășind limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde

pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care s-a încrezut, cu bună-credință,

în încheierea valabilă a contractului.

Legea permite reprezentatului (precum și, dacă este cazul, succesorilor acestuia)

să ratifice contractul încheiat fără sau cu depășirea puterii de reprezentare.

Ratificarea este actul juridic unilateral prin care persoana în numele căreia s-a

încheiat un act juridic, în lipsa ori cu depășirea împuternicirii de a reprezenta,

înlătură ineficacitatea actului respectiv, devenind prin aceasta parte în actul juridic

pe care îl ratifică. Ratificarea nu presupune consimțământul celui care a încheiat

actul juridic în numele altuia și nici al terțului cu care s-a contractat, ci valabilitatea

ei se apreciază numai în raport de persoana ratificantului. Ratificarea consolidează

retroactiv efectele la care dă naștere actul juridic ratificat, însă retroactivitatea

privește numai pe părți și pe succesorii acestora, fără a se răsfrânge și asupra

terților, față de care ratificarea operează numai de la data la care a fost săvârșită.

În acest sens, art. 1312 C.civ. prevede expres că „ratificarea are efect retroactiv,

fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp”.

Mai reținem că, potrivit art. 1311 alin. (2) C.civ., „terțul contractant poate, printro

notificare, să acorde un termen rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire

contractul nu mai poate fi ratificat”. De asemenea, ratificarea nu mai este posibilă

după data la care terțul contractant și cel care a încheiat contractul în calitate de

reprezentant au convenit desființarea contractului (art. 1314 C.civ.).

Chiar și în lipsa ratificării, este totuși posibilă obligarea reprezentatului, în măsura

în care sunt întrunite condițiile de la gestiunea de afaceri. De asemenea, atunci

când nu ar fi îndeplinite condițiile de la gestiunea de afaceri (de exemplu, prin

contractul de mandat s-a interzis în mod expres depășirea limitelor împuternicirii de

a reprezenta, actul juridic încheiat nu prezintă utilitate pentru reprezentat etc.),

dacă este cazul, reprezentantul l-ar putea acționa în judecată pe reprezentat pe

temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Cât privește condiția referitoare la intenția de a reprezenta, aceasta constă în

cunoașterea și acceptarea, atât de către reprezentant, cât și de către persoana cu

care se încheie actul juridic, a faptului că acel act juridic se încheie prin procedeul

reprezentării. Dacă reprezentantul nu aduce la cunoștința terțului cocontractant

Instituții de drept civil

168

intenția sa de a reprezenta pe cineva, atunci el va deveni parte în actul juridic ce

urmează a fi încheiat, așa încât lui îi vor reveni obligațiile civile ce decurg din acest

act juridic; se spune că actul juridic se încheie pe seama reprezentatului, dar nu și

în numele acestuia, ci în numele reprezentantului.

Condiția privitoare la voința valabilă a reprezentantului se pune cu mai mare

sau cu mai mică intensitate în raport de întinderea puterii de a reprezenta. Astfel,

în cazul reprezentării totale, reprezentantul manifestă o deplină inițiativă în încheierea

actului juridic prin procedeul reprezentării, așa încât el trebuie să-și dea seama

pe deplin de consecințele actului ce îl încheie, ca și cum ar încheia un act juridic

pentru sine însuși. În cazul reprezentării parțiale, inițiativa reprezentantului scade

pe măsura creșterii gradului de precizare, de către reprezentat, a condițiilor în care

se va încheia actul juridic prin procedeul reprezentării.

În cazul reprezentării convenționale, o altă condiție privește capacitatea părților,

în sensul că, așa cum prevede art. 1298 C.civ., atât reprezentatul, cât și reprezentantul

trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a

fost dată. De asemenea, dacă este cazul, împuternicirea trebuie dată cu respectarea

formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care

reprezentantul urmează să îl încheie (art. 1301 C.civ.).

Mai trebuie reținut că, potrivit art. 1303 C.civ., contractul încheiat de un reprezentant

aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului,

atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de terțul

contractant la data încheierii contractului. De asemenea, deși legea nu prevede

expres sancțiunea ce intervine în cazul încheierii unui act juridic prin reprezentare

frauduloasă, care presupune încheierea actului juridic de către reprezentant în

dauna (frauda) intereselor reprezentatului, reprezentantul acționând cu intenție și

în înțelegere cu terțul cocontractant, trebuie admis că un asemenea act juridic este

lovit de nulitate relativă.

Referitor la anularea contractului încheiat prin procedeul reprezentării pentru

vicii de consimțământ (sau incidența altor sancțiuni pentru acestea), potrivit

art. 1299 C.civ., contractul este anulabil atunci când consimțământul reprezentantului

este viciat. Dacă însă viciul de consimțământ privește elemente stabilite de

reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost

viciată. De asemenea, mai reținem că art. 1300 C.civ. prevede că afară de cazul în

care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reauacredință,

cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în

persoana reprezentantului și că reprezentatul de rea-credință nu poate invoca

niciodată buna-credință a reprezentantului.

Cât privește efectele reprezentării, contractul încheiat prin reprezentare produce

efecte față de reprezentat întocmai ca în cazul în care reprezentatul ar fi încheiat

personal acest contract cu terțul cocontractant. Față de terțul cocontractant, actul

juridic încheiat prin reprezentare produce efecte întocmai ca față de reprezentat,

deoarece aceștia au calitatea de părți în actul juridic respectiv (în fapt, terțul tratează

cu reprezentantul, însă, în drept, contractează cu reprezentatul). Față de

reprezentant, în principiu, contractul încheiat prin procedeul reprezentării nu produce

vreun efect.

II. Actul juridic civil

169

Însă, contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când

terțul contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul

acționa în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant și pe terț,

dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci

când contractează cu terțul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi,

pretinde că este titularul acesteia, terțul care descoperă ulterior identitatea adevăratului

titular poate să exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le

are împotriva reprezentantului (art. 1297 C.civ.).

Reprezentarea legală încetează în următoarele cazuri: când minorul lipsit de

capacitate de exercițiu împlinește vârsta de 14 ani, dobândind, prin aceasta, capacitate

de exercițiu restrânsă; dacă moare minorul sub 14 ani sau cel pus sub interdicție

judecătorească; dacă se ridică interdicția judecătorească, fostul interzis

având peste 14 ani. O dată cu încetarea reprezentării legale, încetează și calitatea

de reprezentant legal, însă aceasta din urmă mai poate înceta prin: moartea reprezentantului

legal (părinți, tutore sau, după caz, curator); punerea sub interdicție

judecătorească a reprezentantului legal; înlocuirea tutorelui sau a curatorului;

îndepărtarea tutorelui sau a curatorului.

Reprezentarea convențională încetează, în afară de cauzele generale de stingere

a obligațiilor contractuale, prin: revocarea împuternicirii (mandatului) de către

mandant[1] sau renunțarea mandatarului la mandat; moartea mandantului sau a

mandatarului persoană fizică, respectiv încetarea existenței reprezentantului sau

reprezentatului persoană juridică; punerea sub interdicție a mandantului sau a

mandatarului persoană fizică; deschiderea procedurii insolvenței asupra mandantului

sau mandatarului.

Ca regulă generală, este de reținut că efectele încetării reprezentării se produc

de la data la care cei interesați au cunoștință efectivă de cauza încetării reprezentării

sau cel puțin trebuiau să cunoască încetarea reprezentării. În acest sens,

art. 1307 alin. (4) C.civ. dispune că „încetarea puterii de a reprezenta nu produce

efecte în privința terților care, în momentul încheierii contractului, nu cunoșteau și

nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare”.

Mai reținem că, potrivit art. 1308 C.civ., la încetarea puterilor încredințate,

reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată

aceste puteri, neputând reține acest înscris drept garanție a creanțelor sale asupra

reprezentatului, ci poate doar să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat,

cu mențiunea că puterea de reprezentare a încetat.

e) Prin acțiunile directe desemnăm acele situații în care, potrivit legii, o persoană

(reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se

află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă

persoană cu care și pârâtul se află în raporturi contractuale.

[1] Revocarea împuternicirii, precum și modificarea acesteia trebuie aduse la cunoștința

terților prin mijloace corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile terților

decât dacă se dovedește că aceștia le cunoșteau ori puteau să le cunoască în momentul

încheierii contractului (art. 1306 C.civ.).

Instituții de drept civil

170

Astfel, în cazul sublocațiunii, art. 1807 alin. (1) C.civ. recunoaște locatorului,

pentru chiria cuvenită în temeiul contractului de locațiune, o acțiune directă împotriva

sublocatarului, până la concurența chiriei pe care acesta din urmă o datorează

locatarului principal.

În materia contractului de antrepriză, art. 1856 C.civ. recunoaște lucrătorilor

(care sunt terți față de contractul încheiat de antreprenor cu beneficiarul) o acțiune

directă împotriva beneficiarului (care este terț față de contractele încheiate de

antreprenor cu lucrătorii), dispunând că, „în măsura în care nu au fost plătite de

antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat

o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au

acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta

din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii”.

De asemenea, în materia contractului de mandat, pentru ipoteza în care mandatarul,

în executarea mandatului, și-a substituit o altă persoană, art. 2023 alin. (6)

C.civ. recunoaște mandantului (care este terț față de contractul prin care s-a produs

substituirea) o acțiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul și-a

substituit-o.

Se observă că, în cazul acțiunilor directe, posibilitatea reclamantului de a pretinde

un drept subiectiv, invocând un act juridic la care nu este parte, nu se naște din

acel act juridic, ci izvorăște din lege, așa încât suntem în prezența unei excepții

aparente de la principiul relativității efectelor actului juridic civil.

f) Cesiunea de creanță poate fi privită ca o excepție aparentă de la principiul

relativității efectelor actului juridic civil. Deși părțile convenției care are ca obiect

cesiunea unei creanțe sunt cedentul și cesionarul, debitorul cedat fiind un terț față

de această convenție, totuși, după ce i-a devenit opozabilă, debitorul va trebui să

efectueze plata către cesionar. Este vorba însă de aceeași creanță (sub aspectul

obiectului, al naturii, al garanțiilor care o însoțesc, al eventualelor dobânzi), fiind

schimbată numai persoana creditorului; oricum, efectele cesiunii de creanță se

produc față de debitor în temeiul legii.

g) Nici cesiunea contractului nu constituie o excepție veritabilă de la principiul

relativității, deoarece presupune consimțământul contractantului cedat, consimțământ

ce poate fi dat în mod anticipat sau ulterior cesiunii.

h) De asemenea, preluarea datoriei printr-un contract încheiat de debitorul inițial

cu noul debitor produce efecte numai dacă se obține acordul creditorului.

i) Gestiunea de afaceri (denumită și gestiunea intereselor altei persoane) este,

în esență, operațiunea ce constă în aceea că o persoană, numită gerant, prin fapta

sa voluntară și unilaterală, intervine și săvârșește acte materiale sau acte juridice

în interesul altei persoane, numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acesteia

din urmă. În măsura în care actele juridice încheiate de gerant, cu intenția de a

gera interesele altuia, sunt utile geratului, deci au caracterul de acte necesare sau

utile, atunci acestea își vor produce efectele față de gerat, în alte cuvinte, deși actul

juridic este încheiat de gerant cu o terță persoană, el va naște drepturi și obligații

pentru gerat. Aceasta se datorează însă dispozițiilor legii [art. 1337 alin. (2) C.civ.],

așa încât suntem în prezența unei excepții aparente de la principiul relativității

efectelor actului juridic.

II. Actul juridic civil

171

j) Actele juridice colective (hotărârile asociaților sau chiar ale unora dintre

coproprietari) sunt tot excepții aparente de la principiul în discuție, întrucât ele își

produc efectele față de asociații (coproprietarii) care nu au participat la adoptarea

lor, precum și față de cei care au votat împotrivă, în temeiul legii, precum și, uneori,

al unui consimțământ tacit și prealabil dedus din actul juridic la care aceștia au

consimțit inițial (actul constitutiv, actul juridic de coachiziție). Spre exemplu: art. 23

alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații stabilește că „hotărârile

luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv și ale statutului

sunt obligatorii chiar și pentru membrii asociați care nu au luat parte la adunarea

generală sau au votat împotrivă”, fiind posibil ca hotărârile respective să privească

încheierea unor acte juridice; art. 43 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea

și funcționarea cooperației dispune că „hotărârile adunării generale a

membrilor cooperatori luate în conformitate cu prevederile actului constitutiv și ale

prezentei legi sunt obligatorii pentru membrii cooperatori, inclusiv pentru membrii

cooperatori care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă”; în materia

coproprietății obișnuite actele de administrare pot fi făcute, ca regulă, cu acordul

coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți” (art. 641 C.civ.); în materia coproprietății

asupra părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente,

încetarea destinației de folosință comună pentru anumite părți comune se poate

hotărî motivat cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor, cu aceeași

majoritate putându-se hotărî înstrăinarea sau ipotecarea acestora (art. 658 C.civ.)

etc.

k) S-ar putea ajunge ca un act juridic să producă, indirect, efecte față de un terț

prin aplicarea regulilor din materia răspunderii civile delictuale. Este vorba de ipoteza

în care un terț, prin fapta sa ilicită și culpabilă, a împiedicat executarea unei

obligații asumate printr-un act juridic. Creditorul acelei obligații nu are împotriva

terțului o acțiune contractuală, ci o acțiune în răspundere civilă delictuală în cadrul

căreia terțul este ținut să repare integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, iar, în

funcție de împrejurările concrete, despăgubirea la care va fi obligat terțul ar putea

echivala cu valoarea prestației neexecutate datorită faptei sale.

4.5. Excepții de la opozabilitatea actului juridic civil

În ce ne privește, apreciem că este preferabil ca situația unei anumite categorii

de avânzi-cauză, anume cea a creditorilor chirografari, să fie considerată excepție

de la opozabilitatea actului juridic, iar nu excepție aparentă de la principiul relativității

efectelor actului juridic, întrucât nu este vorba de drepturi subiective civile și

obligații civile care să aparțină sau, după caz, să revină unor persoane ce nu au

participat, nici direct și nici prin reprezentare, la încheierea actului juridic și care nu

au nici calitatea de succesori ai părților. Situația creditorilor chirografari este inclusă

uneori în categoria excepțiilor aparente de la principiul relativității pe considerentul

că dreptul creditorilor chirografari de a ataca actele juridice frauduloase ale debitorului

lor, pe calea acțiunii revocatorii, se naște din lege, iar nu din actul juridic

încheiat de părți, însă, un asemenea drept excede noțiunii de efecte ale actului

Instituții de drept civil

172

juridic civil, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din art. 1565 alin. (1) C.civ.,

efectul admiterii acțiunii revocatorii constă în inopozabilitatea actului juridic atacat.

De altfel, am considerat simulația ca excepție nu de la relativitate, ci de la opozabilitate,

iar în cazul simulației poate fi vorba tot de creditorii chirografari ai părților

simulației, cărora legea le recunoaște, în anumite condiții, dreptul de opțiune între a

invoca actul juridic aparent (simulat) sau actul juridic ascuns (real).

În categoria excepțiilor de la opozabilitatea actului juridic ar putea fi inclus și

cazul în care, potrivit legii, terțul care ar justifica un interes este îndreptățit să atace

un act juridic (de exemplu, nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de

orice persoană interesată).

O altă excepție de la opozabilitatea actului juridic față de terți o întâlnim în

materia simulației.

4.6. Simulația

4.6.1. Noțiune

Prin simulație se înțelege operațiunea juridică în cadrul căreia printr-un act

juridic public, dar aparent, denumit și simulat, se creează o altă situație juridică

decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu

și contraînscris.

Așadar, în cazul simulației, voința reală a părților nu este reflectată în actul

public, ci în actul secret.

Pentru a fi în prezența simulației, este necesar ca actul juridic ascuns (secret)

să se încheie concomitent sau înainte de încheierea actului juridic public (simulat).[

1] Dacă părțile încheie un contract (public), iar ulterior încheie un alt contract

(secret), ce anihilează sau modifică efectele primului contract (ambele contracte

corespunzând, în momentul încheierii lor, voinței reale a părților), nu mai este

vorba de simulație, ci de revocarea sau modificarea contractului inițial prin acordul

de voință al părților contractante. Într-o asemenea situație, este totuși posibil să se

producă unele efecte asemănătoare simulației, în sensul că părțile nu ar putea

invoca împotriva terților revocarea ori modificarea contractului inițial în măsura în

care contractul ulterior nu ar îndeplini formalitățile cerute pentru opozabilitatea față

de terți.

Simulația poate fi întâlnită nu numai în materia contractelor, ci și în cazul actelor

juridice unilaterale. În acest sens, art. 1293 C.civ. prevede că „dispozițiile referitoare

la simulație se aplică în mod corespunzător și actelor juridice unilaterale destinate

unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul

actului și destinatarul său”.

În schimb, conform art. 1294 C.civ., „dispozițiile referitoare la simulație nu se

aplică actelor juridice nepatrimoniale”.

[1] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 459/1977, în Repertoriu 1975-1980, p. 84; dec. nr. 311/1978,

în C.D. 1978, p. 50; dec. nr. 1325/1979, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 130.

II. Actul juridic civil

173

4.6.2. Formele simulației

Simulația poate îmbrăca, în funcție de modul în care este conceput contractul

aparent și de elementul în privința căruia operează simulația, următoarele forme:

– simulația prin încheierea unui act public fictiv;

– simulație prin deghizare;

– simulație prin interpunerea de persoane.

a) Simulația prin încheierea unui act public fictiv

Această formă a simulației implică o disimulare totală a realității, actul juridic

public fiind încheiat numai de conivență, existența lui fiind contrazisă de actul

secret, în care se menționează că în realitate nu s-a încheiat niciun act juridic.[1]

Părțile încheie actul public numai pentru că au interesul să se creadă că între ele

s-a născut astfel un raport juridic, dar în actul secret se înțeleg ca actul public să

nu producă niciun fel de efecte juridice.

De cele mai multe ori, scopul simulației prin încheierea unui act juridic fictiv este

ilicit (se urmărește eludarea intereselor unor terțe persoane), spre exemplu, o persoană,

intenționând să scoată un imobil de sub iminenta urmărire silită a creditorilor

săi, simulează încheierea cu o altă persoană a unui contract de vânzare a

imobilului respectiv, contract a cărui existență este anihilată prin actul secret din

care rezultă că, în realitate, nu s-a vândut nimic.

b) Simulația prin deghizare

Această formă de simulație presupune încheierea în realitate a unui contract,

care însă este ținut secret, în tot sau în parte, față de terți.

Deghizarea este totală dacă părțile urmăresc să ascundă însăși natura juridică

a contractului, ceea ce înseamnă că în actul public se indică un anumit contract, iar

în actul secret se arată adevăratul contract încheiat de părți, de exemplu, actul

public este un contract de vânzare a unui imobil, deși în realitate între părți s-a

încheiat un contract de locațiune, așa cum rezultă din actul secret.[2]

Deghizarea este parțială atunci când părțile urmăresc să ascundă unele clauze

convenite, de exemplu: în contractul public se menționează un anumit preț al

vânzării, iar în contractul secret se menționează adevăratul preț al vânzării; în actul

public nu este prevăzută scadența reală a obligației de plată a prețului, astfel cum

a fost convenită în actul secret etc.

c) Simulația prin interpunerea de persoane

În cadrul unei asemenea forme de simulație, contractul public se încheie între

anumite persoane, iar în actul secret se menționează adevăratul beneficiar al

contractului, altul decât cel care apare în actul public.

În alte cuvinte, părțile actului public urmăresc ca efectele să se producă față de

o altă persoană decât cea menționată în acest act, căreia i se asigură anonimatul,

[1] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1893/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 194.

[2] Pentru o situație practică în care un contract de întreținere a fost deghizat într-un contract

de vânzare, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 834/1989, în Dreptul nr. 3/1990,

p. 64.

Instituții de drept civil

174

deci actul juridic public își va produce efectele nu între persoanele menționate în

acesta, ci între persoanele menționate în actul secret; spre exemplu, prin actul

public, o persoană îi donează un autoturism unei alte persoane, dar în actul secret

se menționează că adevăratul beneficiar al donației este o a treia persoană.

Corespunzător reglementării anterioare, într-o opinie, s-a considerat că, pentru

a fi vorba de această formă de simulație, este necesar ca terțul față de care se

produc efectele actului ce corespunde voinței reale a părților să participe la

încheierea actului secret, deci că acordul simulatoriu ar trebui să se realizeze între

cel puțin trei persoane (cele două părți și persoana interpusă).[1] În cadrul acestei

opinii, s-a apreciat că așa-numita convenție de prete-nom (care este un mandat

fără reprezentare și la care se recurge atunci când o persoană, anume mandantul,

dorește să încheie un act juridic în așa fel încât persoana sa să nu fie cunoscută

de către cealaltă parte a contractului pe care îl va încheia mandatarul ocult și/sau

de către terți) nu constituie un caz de simulație.

Într-o altă opinie, pe care am considerat-o și o considerăm în continuare preferabilă,

s-a apreciat că mandatul fără reprezentare este guvernat tot de regulile

din materia simulației, indiferent dacă persoana care contractează cu mandatarul

ocult participă sau nu la simulație (în cazul în care persoana cu care contractează

mandatarul ocult nu participă la simulație, atunci ea va avea calitatea de terț față

de actul secret, cu toate consecințele care decurg din aceasta).[2]

Din definiția dată de art. 2039 alin. (1) C.civ. mandatului fără reprezentare, anume

acel contract „în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice

în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față

de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință

despre mandat”, rezultă că mandatul fără reprezentare este guvernat de aceleași

reguli indiferent dacă persoana cu care contractează mandatarul ocult avea cunoștință

sau nu de existența mandatului, deci dacă a participat sau nu la simulație. De

reținut însă că art. 2040 C.civ., după ce prevede în alin. (1) că terții nu au niciun

raport juridic cu mandantul, dispune în alin. (2) că mandantul, substituindu-se mandatarului,

poate exercita drepturile de creanță născute din executarea mandatului,

dacă și-a executat propriile sale obligații față de mandatar.

4.6.3. Efectele simulației

Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulație are caracter ilicit, astfel încât, atât

în sistemul Codului civil din 1864, cât și în sistemul Codului civil din 2009, simulația

nu a fost sancționată, ca regulă, ci a fost și este stabilită, cu caracter general, o altă

sancțiune (desigur că ar putea interveni nulitatea contractului secret, în măsura în

[1] A se vedea, spre exemplu: C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,

ed. a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 78 și p. 79;

L. POP, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998,

p. 125-126.

[2] A se vedea, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București,

1999, p. 362-363.

II. Actul juridic civil

175

care, la încheierea sa, nu s-a respectat vreuna dintre condițiile de validitate de

fond).

Sancțiunea cu caracter general în materie de simulație constă în inopozabilitatea

față de terții de bună-credință a situației juridice create prin actul secret,

precum și, dacă este cazul, înlăturarea simulației pe calea acțiunii în simulație.

Există însă și situații în care legiuitorul sancționează simulația cu nulitatea. Spre

exemplu, art. 992 alin. (1) C.civ. sancționează cu nulitatea relativă liberalitățile

făcute cu nerespectarea incapacităților speciale de a primi liberalități stabilite de

art. 988 alin. (2), de art. 990 și de art. 991 C.civ., atât cele deghizate sub forma

unui contract oneros, cât și cele făcute prin interpunere de persoane.

În examinarea efectelor simulației, din perspectiva sancțiunii cu caracter general,

urmează a deosebi:

– raporturile care se stabilesc între părțile simulației (precum și, în principiu,

succesorii universali sau cu titlu universal ai părților);

– raporturile dintre părțile simulației și terțele persoane;

– raporturile dintre terți.

În prealabil, subliniem că art. 1290 și art. 1291 C.civ., deși probabil și-au propus

să reglementeze ultimele două categorii de raporturi menționate mai sus, nu au o

redactare care să acopere toate situațiile ce se pot ivi, ci oferă soluții exprese doar

la unele cazuri particulare, care se desprind din conținutul lor.

a) Efectele simulației față de părți

Potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., „contractul secret produce efecte numai între

părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul,

între succesorii lor universali sau cu titlu universal”.

Așadar, în raporturile dintre părțile simulației își va produce efectele actul

secret, care reflectă voința reală a părților.

De asemenea, în principiu, actul secret își produce efectele și față de succesorii

universali sau cu titlu universal ai părților simulației, deoarece aceștia sunt considerați

continuatori ai personalității autorului lor. Însă, succesorii universali sau cu

titlu universal ai părților devin terți atunci când simulația a fost folosită în vederea

fraudării intereselor legitime ale acestora.

Pentru a produce efecte, este însă necesar ca actul juridic secret să fi fost

încheiat cu respectarea condițiilor de validitate. Corespunzător reglementării anterioare,

s-a pus problema dacă și actul secret, în cazul în care pentru acest act

legea pretinde forma ad validitatem, trebuie să îndeplinească și cerința de formă.

Deși izolat a fost oferită și soluția afirmativă,[1] majoritară era soluția contrară. De

aceea, art. 1289 alin. (2) C.civ. și-a propus să pună capăt acestei controverse –

„contractul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile

de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă”. Per a contrario, actul secret

nu trebuie să îndeplinească și condițiile de formă, soluție evident firească de vreme

ce, în cazul în care forma ad validitatem ar fi forma autentică, nu ar putea exista

act secret. Numai că, în Codul civil din 2009, simulația nu mai este reglementată în

[1] C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., p. 83.

Instituții de drept civil

176

secțiunea consacrată înscrisului autentic (precum fostul art. 1175 C.civ. din 1864,

care deci avea ca premisă faptul că actul juridic public este consemnat într-un

înscris autentic), astfel încât nu este rezolvată legislativ problema dacă nu mai este

deloc necesară forma cerută ad validitatem (deci nici pentru actul secret, nici pentru

actul public) sau dacă doar actul secret nu trebuie să îmbrace forma ad validitatem.

În ce ne privește, înclinăm spre soluția că, atunci când pentru actul juridic

ce corespunde voinței reale a părților legea pretinde forma ad validitatem, acest act

poate „împrumuta” forma de la actul public, însă, dacă nici actul public nu respectă

forma ad validitatem, atunci actul secret este lovit de nulitate absolută.

b) Efectele simulației în raporturile dintre părți și terți

Deoarece terții, în principiu, au cunoștință numai despre existența și conținutul

contractului public, nu însă și de contractul încheiat în secret și care exprimă voința

reală a părților, ca regulă, actul juridic secret nu poate fi invocat împotriva terțelor

persoane, complet străine de contract.

Mai exact, în principiu, terților de bună-credință, adică terților care, la data

nașterii intereselor lor referitoare la contractul încheiat de participanții la simulație,

nu aveau cunoștință de existența simulației, nu le este opozabil contractul secret, ci

lor le poate fi opus numai contractul public (simulat).

În acest sens, potrivit art. 1290 alin. (1) C.civ., „contractul secret nu poate fi

invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu

particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților care,

întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la

achizitorul aparent”, iar art. 1291 alin. (1) C.civ. prevede că „existența contractului

secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent care, cu bunăcredință,

au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut

sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației”.

Mai mult, art. 1290 alin. (2) C.civ. dispune că „terții pot invoca împotriva părților

existența contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”,[1] mai exact,

terții de bună-credință pot să invoce, în beneficiul lor și împotriva părților, contractul

secret (desigur, în măsura în care află de existența acestuia), prin intermediul

acțiunii în simulație.[2]

Așadar, în materia simulației, față de părți, terțul de bună-credință, în funcție de

interesele sale, se poate prevala fie de contractul public, fie de contractul secret.

În schimb, contractul secret poate fi opus terților care, în momentul când s-au

născut interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoșteau existența și conținutul,

deci terții de rea-credință nu au dreptul de opțiune între a invoca actul aparent

sau a se prevala de actul secret.[3]

[1] Textul de lege are însă o redactare deficitară, deoarece terții au interesul să invoce

împotriva părților contractul secret atunci când acesta le este profitabil, deci când contractul

public le vatămă drepturile.

[2] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1823/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 124.

[3] A se vedea și Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 32/1955, în Repertoriu 1952-1969,

p. 194; s. civ., dec. nr. 1361/1970, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 131.

II. Actul juridic civil

177

Din redactarea art. 1290 alin. (1) C.civ. nu trebuie să se tragă concluzia că, în

materie de simulație, prin terț s-ar înțelege doar cel care dobândește drepturi de la

achizitorul aparent. În realitate, textul de lege vizează doar simulația sub forma

contractului aparent fictiv, când acesta este un contract de înstrăinare a unui drept.

Considerăm că, în materie de simulație, exceptând cazul dispozițiilor legale

exprese din care rezultă altfel, categoria terților include și pe: creditorii chirografari

ai părților simulației; succesorul cu titlu particular al oricăreia dintre părțile simulației;

succesorii universali sau cu titlu universal ai părților simulației dacă prin actul

secret li se încalcă drepturi proprii (de exemplu, în cazul unei donații deghizate sub

forma unui contract de vânzare, moștenitorii legali rezervatari ai donatorului devin

terți dacă donația încalcă rezerva succesorală).[1]

c) Efectele simulației în raporturile dintre terți

Este posibil să se ivească un conflict între terți, în sensul că unii ar avea interesul

să se prevaleze de existența contractului secret, iar alții de cea a contractului

aparent.

Corespunzător reglementării anterioare, în lipsă de text expres de lege, se

admitea că vor fi preferați terții care, cu bună-credință, se întemeiază pe contractul

aparent (buna-credință însemnând necunoașterea existenței și conținutului contractului

secret în momentul când s-a născut dreptul sau interesul terțului respectiv).

Așadar, într-o asemenea situație, se aprecia că, deși între părți va produce

efecte contractul secret, totuși, contractul public va fi opozabil tuturor terților, astfel

încât va avea câștig de cauză terțul care are interesul să invoce contractul public

(aparent), chiar dacă acesta nu corespunde voinței reale a părților.

Codul civil din 2009 se referă expres la două ipoteze, ambele privind doar o

singură formă de simulație, anume cea care presupune că actul public este un

contract de înstrăinare fictiv.

Astfel, art. 1290 alin. (1) C.civ. preferă pe dobânditorul de bună-credință de

drepturi de la achizitorul aparent în detrimentul creditorilor înstrăinătorului aparent

și al succesorului (dobânditorului) cu titlu particular al înstrăinătorului aparent, ceea

ce înseamnă că între astfel de terți va fi luat în considerare contractul public, iar nu

cel secret.

În schimb, art. 1291 alin. (2) C.civ. prevede că „dacă există un conflict între creditorii

înstrăinătorului aparent și creditorii dobânditorului aparent, sunt preferați cei

dintâi, în cazul în care creanța lor este anterioară contractului secret”, deci, în

concursul dintre creditorii părților simulației sub forma contractului fictiv sunt preferați

cei care se întemeiază pe contractul secret.

4.6.4. Acțiunea în simulație

Acțiunea în simulație este acea acțiune în justiție prin care se urmărește dezvăluirea

caracterului mincinos al contractului public și existența unui alt contract, cel

secret, care corespunde voinței reale a părților.

[1] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1243/1958, în Repertoriu 1952-1969, p. 450.

Instituții de drept civil

178

Acțiunea în simulație este apreciată ca fiind o acțiune în constatare, și deci

imprescriptibilă extinctiv.[1]

Calitatea procesuală activă aparține oricărei persoane ce are interesul a se face

să se aplice contractul secret, inclusiv oricăreia dintre părțile simulației.

Sub aspect probator, trebuie deosebit după cum acțiunea este formulată de una

dintre părțile contractante sau de un terț. În primul caz, prevederile art. 1191 C.civ.

din 1864 (text încă în vigoare) sunt aplicabile, inclusiv excepțiile aferente.[2] Totuși,

atunci când partea care a exercitat acțiunea în simulație pretinde că simulația are

caracter ilicit, art. 1292 teza a II-a C.civ. îi permite să facă dovada simulației cu

orice mijloc de probă. Dacă acțiunea în simulație este introdusă de un terț, inclusiv

de un creditor al uneia dintre părțile simulației, existența contractului secret poate fi

făcută prin orice mijloc de probă (art. 1292 teza I C.civ.).[3]

Efectele admiterii acțiunii în simulație constau în înlăturarea efectelor contractului

public, singurul contract eficient rămânând cel secret,[4] în măsura în care

îndeplinește condițiile de valabilitate (de fond). Dacă însă contractul secret este

lovit de o cauză de nulitate relativă sau absolută, admiterea acțiunii în simulație nu

îl validează.

Acțiunea în simulație exercitată de un creditor al uneia dintre părțile simulației

nu trebuie confundată cu acțiunea revocatorie (pauliană);[5] deși ambele sunt

acțiuni în inopozabilitate, principalele deosebiri între aceste două acțiuni în justiție

fiind următoarele: prin acțiunea revocatorie se atacă un act juridic ce corespunde

voinței reale a părților acestuia, în vreme ce acțiunea în simulație are ca scop

înlăturarea contractului aparent; insolvabilitatea debitorului nu constituie o condiție

pentru admiterea acțiunii în simulație; în acțiunea în simulație creditorul nu trebuie

să probeze că actul a fost încheiat în vederea prejudicierii intereselor sale și, pe

cale de consecință, nu trebuie să dovedească nici complicitatea la fraudă a celui

cu care debitorul său a contractat.

5. nulitatea actului j civil

1. notiune: Art. 1246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor

cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin

lege nu se prevede o altă sancțiune”.

Nulitatea poate fi definită ca sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele

contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

În alte cuvinte, nulitatea este sancțiunea ce intervine, dacă legea nu dispune

altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile

legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu

va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.

Din această definiție pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulității, anume:

– nulitatea actului juridic civil este o sancțiune de drept civil;

– privește numai actele juridice,[1] nu și faptele juridice stricto sensu;

– intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează

condițiile de validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiții de fond sau

condiții de formă);[2]

– constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice

edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu privește, întotdeauna,

actul juridic în întregul lui;

– pentru stabilirea concordanței sau neconcordanței cu legea a efectelor actului

juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit numai de

acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziția legală încălcată;

– momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea

este acela al încheierii actului juridic;[1]

– nulitatea nu intervine dacă, deși la încheierea actului juridic a fost încălcată o

condiție de validitate, printr-o normă specială se dispune altfel (spre exemplu,

art. 1213 C.civ. care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru

eroare, art. 1221 alin. (1) care prevede sancțiunea alternativă a reducerii obligației

în caz de leziune etc.).

1.2. Funcțiile nulității

Instituția nulității actului juridic civil are atât un rol preventiv, cât și un rol represiv.

În consecință, nulitatea îndeplinește nu numai o funcție preventivă, ci și o funcție

sancționatorie.

Funcția preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor

de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condițiilor

sale de valabilitate, în sensul că, știind că un asemenea act va fi lipsit de efecte,

persoanele sunt descurajate și îndemnate să respecte legea civilă.

Funcția sancționatorie intră în acțiune atunci când funcția preventivă nu și-a

dovedit eficiența, constând în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice

edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.

Unii autori adaugă și o a treia funcție a nulității actului juridic civil, ca fiind o

sinteză a celorlalte două, anume funcția de mijloc de garanție a principiului legalității

în domeniul actelor juridice civile, în sensul că, prin realizarea funcției preventive

și a celei sancționatorii, se asigură respectarea normelor juridice civile care

reglementează condițiile de valabilitate a actului juridic civil.[2]

[1] Și în cazul la care se referă art. 1662 alin. (3) C.civ. cauza de nulitate există la momentul

încheierii contractului, însă aplicarea sancțiunii este condiționată de nedeterminarea

prețului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului.

De asemenea, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieții unei

persoane afectate, la data încheierii contractului, de o boală letală, din cauza căreia a murit

în interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247 C.civ., care, conform art. 2256

alin. (1) C.civ. se aplică și în cazul contractului de întreținere], cauza de nulitate exista la

data încheierii contractului și consta în lipsa elementului aleatoriu.

[2] Gh. BELEIU, op. cit., p. 213. Într-o altă concepție, se face deosebire între funcția

potențială a nulității și funcția operativă a nulității, iar, în analiza acestei din urmă funcții, se

vorbește, printre altele, de finalitatea represivă și de finalitatea preventivă (O. CĂPĂȚÎNĂ,

Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei,

București, 1989, p. 212-214). Însă, așa-numita funcție potențială nu este altceva decât starea

legală a actului juridic în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii și momentul

anulării lui, perioadă în care actul juridic lovit de nulitate se bucură totuși de o prezumție de

validitate.

Instituții de drept civil

1.4. Clasificarea nulităților actului juridic civil

1.4.1. Nulitatea absolută și nulitatea relativă

În funcție de natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea

actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută și nulitatea relativă [art. 1246

alin. (2) C.civ.].

Nulitatea absolută este aceea care sancționează nerespectarea, la încheierea

actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes general, deci a

unei norme juridice imperative de ordine publică, desigur, care instituie o condiție

de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1247 alin. (1) C.civ.].

Nulitatea relativă este aceea care sancționează nerespectarea, la încheierea

actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes individual (particular),

deci a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o condiție

de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1248 alin. (1) C.civ.].

Felul nulității (absolute sau relative) se stabilește, în primul rând, ținând cont de

indicația legiuitorului. Astfel, în Codul civil din 2009, nulitatea absolută este desemnată

fie prin sintagma ca atare, fie prin formula „constatarea nulității”, iar nulitatea

relativă este desemnată, în afară de sintagma ca atare, prin formula „act anulabil”.

Dacă din textul de lege care instituie nulitatea nu rezultă felul acesteia ori dacă

dispoziția legală stabilește doar condiția de validitate pentru încheierea actului juridic,

fără a indica și sancțiunea incidentă, stabilirea felului nulității se face în raport

de natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice care a fost nesocotită la

încheierea actului juridic.[1]

[1] Desigur că, dacă legiuitorul precizează în mod expres că, în situația respectivă, este

vorba de o nulitate absolută sau, după caz, de o nulitate relativă, nu mai este necesară

stabilirea felului nulității în raport de natura interesului ocrotit, iar aceasta chiar și atunci când

s-ar ajunge la o altă soluție decât cea la care s-a oprit legiuitorul. Spre exemplu, art. 5 din

Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare dispune că, sub sancII.

Actul juridic civil

201

Dacă nici după recurgerea la acest criteriu nu se poate determina felul nulității,

se va aplica prezumția de nulitate relativă stabilită de art. 1252 C.civ., care dispune

că „în cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip

neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”.

Menționăm că în doctrină a fost formulată și așa-numita teorie a actelor inexistente,

adepții acesteia deosebind: acte lovite de nulitate relativă, acte lovite de nulitate

absolute și acte inexistente.[1] O asemenea teorie este însă inutilă, deoarece,

și în cazul așa-zisei inexistențe, urmează ca instanța să verifice cauza ineficacității

actului, iar regimul juridic al inexistenței este tocmai regimul juridic al nulității absolute.

Mai mult, motivul real care îi determină pe unii autori să împărtășească această

teorie (faptul că nulitatea absolută, în anumite sisteme de drept, este supusă

prescripției extinctive), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, întrucât nulitatea

absolută este imprescriptibilă.

Subliniem, însă, că teoria actelor juridice inexistente, cu care nu suntem de

acord, nu trebuie confundată cu teoria clauzelor considerate ca nescrise, aceasta

din urmă cunoscând unele aplicații chiar în Codul civil din 2009.

În ce ne privește, considerăm că, în ipoteza unei clauze considerate ca nescrisă,

se poate spune că, practic, ar fi vorba de o nulitate absolută (și parțială)

care, însă, operează de drept.

1.4.2. Nulitatea parțială și nulitatea totală

Această clasificare se face după criteriul întinderii efectelor nulității.

Nulitatea totală este acea nulitate care desființează actul juridic civil în întregime.

Nulitatea parțială este acea nulitate care desființează numai o parte dintre efectele

actului juridic civil, celelalte efecte menținându-se, întrucât nu contravin legii.

Din art. 1255 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „clauzele contrare legii, ordinii publice

sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului

în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa

acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”, se poate trage concluzia că, în sistemul

nostru de drept, nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie

excepția. Totuși, nulitatea parțială presupune un act juridic cu un conținut complex, în

țiunea nulității absolute, până la rambursarea integrală a creditului ipotecar, imobilul ipotecat

va putea fi înstrăinat numai cu acordul prealabil, în scris, al creditorului ipotecar, acord dat

pentru fiecare înstrăinare, deși se observă că textul de lege, instituind o condiție specială de

validitate a actelor juridice de înstrăinare a imobilului ipotecat pentru garantarea creditului

ipotecar pentru investiții imobiliare, nu a urmărit să asigure protecția unui interes general, ci a

interesului creditorului ipotecar, deci a unui interes individual.

[1] Teoria inexistenței actului juridic derivă din concepția nulității „actului organism”, care,

după cum am menționat deja, este în prezent abandonată. Astfel, comparându-se actul juridic

cu un organism uman, se arată că actul juridic valid este precum un organism perfect sănătos,

actul juridic lovit de nulitate relativă este ca un organism atins de o boală care se poate vindeca,

actul juridic lovit de nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă,

care îi va aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să

prindă viață.

sensul că actul juridic are mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situație

s-ar putea pune problema desființării unor efecte și a menținerii altor efecte.

În cazul în care contractul este menținut în parte, atât clauzele nule, cât și cele

considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile

[art. 1255 alin. (2) și (3) C.civ.].

Mai reținem că, potrivit art. 1256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai multe părți

în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea

contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a

contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru

existența contractului”.

Subliniem că nulitatea parțială nu trebuie confundată cu următoarele situații:

– situația în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se

anulează în întregime numai unul;

– ipoteza în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de

voință produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;

– cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;

– ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior,

este îndeplinită cerința legală nerespectată în momentul încheierii lui;

– situația când forma ad probationem nu îndeplinește cerințele prevăzute de

lege, dar operațiunea juridică (negotium) este valabilă.

Așadar, nulitatea parțială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a

unor clauze, dar nu toate, ale aceluiași act juridic.

Atragem atenția că nu trebuie confundată clasificarea în nulități parțiale și

nulități totale cu clasificarea în nulități absolute și nulități relative. Combinând cele

două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit și întinderea efectelor), vom

deosebi: nulitate absolută și parțială (spre exemplu, cazul prevăzut de art. 2546

C.civ., potrivit căruia, „este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește

un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau

săvârșirea actului de către partea interesată”), nulitate absolută și totală, nulitate

relativă și parțială, nulitate relativă și totală.

1.4.3. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală

În funcție de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită

și nulitate textuală sau chiar explicită) și nulitatea virtuală (numită și nulitate

implicită sau tacită).

Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca

atare, într-o dispoziție legală. Cele mai multe nulități fac parte din această categorie,

fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative.

Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută

de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o

anumită condiție de validitate a actului juridic civil sau, după cum spune art. 1253

C.civ., sancțiunea nulității trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate

să fie atins.

II. Actul juridic civil

203

Clasificarea nulităților în exprese și virtuale nu trebuie confundată cu clasificarea

nulităților în absolute și relative, deoarece este vorba despre două criterii

diferite. În consecință, pot exista: nulități exprese și absolute; nulități exprese și

relative; nulități virtuale și absolute; nulități virtuale și relative.

1.4.4. Nulități de fond și nulități de formă

După felul condiției de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulitățile

sunt de fond sau de formă.

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilității

unei condiții de fond a actului juridic civil (consimțământ, capacitate, obiect,

cauză). Nulitățile din această categorie sunt cele mai numeroase în practică.

Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei

cerute ad validitatem. Spre exemplu, art. 1041 C.civ., care prevede că „sub sancțiunea

nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat

de mâna testatorului”, instituie o nulitate de formă.

1.4.5. Nulități amiabile și nulități judiciare. Precizări privind așa-numitele nulități

de drept. Clauze considerate nescrise

Unii autori mai împart nulitățile, în raport de modul de valorificare, în nulități judiciare

și nulități amiabile, iar alți autori, după același criteriu, deosebesc între nulitățile

judiciare și nulitățile de drept.

Distincția dintre nulitățile amiabile și nulitățile judiciare este consacrată și de

Codul civil din 2009. Potrivit art. 1246 alin. (3) C.civ., „dacă prin lege nu se prevede

altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților”.

Prin urmare, putem face deosebire între situația în care părțile se înțeleg cu

privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv

prin voința lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicție competent (caz în care

am fi în prezența unei nulități amiabile) și situația în care părțile nu se înțeleg în

acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt

printr-un act simetric celui prin care a luat naștere, deci nesusceptibil de o nulitate

amiabilă, precum recunoașterea de filiație, căsătoria etc., fiind astfel necesar ca

nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicție competent (într-o

asemenea situație vorbim de nulitate judiciară).

În schimb, exceptând ipoteza clauzelor considerate ca nescrise și eventualele

norme speciale ce ar institui cazuri de nulitate care să opereze de drept,[1] distincția

între nulitatea de drept și nulitatea judiciară nu poate fi primită, în considerarea

[1] De exemplu, art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare

pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale

în domeniul bancar, după ce prevede în alin. (1) că „în raporturile juridice care nu decurg

din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda nu poate depăși dobânda

legală cu mai mult de 50% pe an”, dispune în alin. (2) că „orice clauză prin care se încalcă

dispozițiile alin. (1) este nulă de drept”, iar într-un asemenea caz „creditorul este decăzut din

dreptul de a pretinde dobânda legală”.

Instituții de drept civil

204

următoarelor argumente: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate,

chiar și atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, așa încât, în

măsura în care părțile nu se înțeleg (sau nu au posibilitatea să se înțeleagă asupra

nulității), înlăturarea prezumției respective urmează a se face pe calea judecății;

întrucât nimeni nu poate să își facă singur dreptate, dacă părțile nu se înțeleg, trebuie

să hotărască instanța; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare

a actului juridic, precum și problema de a ști dacă este vorba de o nulitate totală

sau parțială impun intervenția organului de jurisdicție competent; într-o formă a

proiectului Noului Cod civil se prevedea că nulitatea absolută operează de drept,

însă Codul civil din 2009 nu a reținut acea prevedere.[1]

Prin urmare, întrucât nulitatea absolută nu operează de drept, înseamnă că nu

ar trebui să se vorbească despre constatarea nulității absolute și declararea nulității

relative, deoarece, atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative,

instanța apreciază (constată) existența sau inexistența cauzei de nulitate, iar,

în caz afirmativ, va pronunța nulitatea, deci va anula actul juridic.[2] Mai mult, distincția

cu care nu suntem de acord poate crea impresia că acțiunea prin care se

invocă nulitatea absolută ar fi o acțiune (cerere) în constatare, reglementată de

art. 111 C.proc.civ., deși, în realitate, acțiunea în declararea nulității unui act juridic

este o acțiune (cerere) în realizare, indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate absolută

sau de o nulitate relativă.

Prin excepție, așa cum am menționat deja, clauzele considerate nescrise pot fi

privite ca nulități absolute și parțiale care, însă, operează de drept.

Ca exemple de clauze considerate nescrise, menționăm:

– clauza prin care s-ar restrânge sau s-ar renunța la dreptul de a îndeplini o

formalitate de publicitate, precum și clauza penală sau altă sancțiune stipulată

pentru a împiedica exercitarea acestui drept [art. 19 alin. (3) C.civ.];

– dispensa de a da socoteală acordată de părinți sau de o persoană care ar fi

făcut minorului o liberalitate (art. 154 C.civ.);

– clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile

organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile

conferite exclusiv de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate [art. 218

alin. (3) C.civ.];

– clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei [art. 267 alin. (2) C.civ.];

– orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar

unuia dintre soți [art. 325 alin. (3) C.civ.];

– clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului

acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate

ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor [art. 1009 alin. (1)

C.civ.];

[1] În mod surprinzător, nu au fost scoase referirile la constatarea nulității absolute.

[2] După cum s-a precizat în literatura juridică mai veche, „în toate cazurile de nulitate,

judecătorul constată cauza ineficacității actului și, odată cauza constatată, el proclamă nulitatea

actului” – C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 123.

II. Actul juridic civil

205

– dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune

pentru încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispozițiilor

din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori

sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri [art. 1009 alin. (2) C.civ.];

– orice dispoziție testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moștenirii,

urmărește să înlăture regula potrivit căreia moștenirile vacante revin comunei,

orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la

data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat (art. 1138 C.civ.);

– dispoziția care impune donatarului raportul în natură [art. 1151 alin. (1) C.civ.];

– orice clauză prin care părțile ar institui o altă cauză de nulitate în afara celor

stabilite de lege ori ar suprima o cauză de nulitate prevăzută de lege [art. 1246

alin. (4) C.civ.];

– clauza prin care s-ar suprima obligația respectării unui termen rezonabil de

preaviz pentru denunțarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată,

precum și clauza prin care s-ar stipula o prestație în schimbul denunțării

contractului (art. 1277 C.civ.);

– clauza prin care s-ar prevedea o condiție imposibilă, contrară legii sau bunelor

moravuri, cu excepția ipotezei în care condiția este însăși cauza contractului, caz

în care intervine nulitatea absolută a contractului (art. 1402 C.civ.);

– stipulația conform căreia creditorul nu ar avea obligația de a dovedi cazurile în

care debitorul se află de drept în întârziere [art. 1523 alin. (4) C.civ.];

– orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1541 alin. (1) și (2) C.civ.

care reglementează reducerea cuantumului penalității;

– orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1551 alin. (1) C.civ. care

reglementează condițiile în care creditorul poate solicita rezoluțiunea sau, după

caz, rezilierea contractului;

– stipulația conform căreia creanța încorporată într-un titlu la purtător nu s-ar

transmite prin remiterea materială a titlului [art. 1588 alin. (3) C.civ.];

– stipulația conform căreia subrogația ar opera cu consimțământul debitorului

[art. 1594 alin. (2) C.civ.];

– orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1699 C.civ. care reglementează

limitele clauzei de nerăspundere pentru evicțiune;

– orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 1734 alin. (1) C.civ. care reglementează

concursul dintre preemptori;

– orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 1825 alin. (1) C.civ. care prevede

condițiile denunțării închirierii încheiate pe durată determinată;

– clauzele nescrise prevăzute de art. 1826 C.civ. în materia închirierii locuințelor;

– orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărțirea beneficiilor sau

de la participarea la pierderi [art. 1902 alin. (5) C.civ.];

– orice clauză contrară dispozițiilor art. 1910 alin. (1)-(4) C.civ. care reglementează

modalitatea de adoptare a hotărârilor privind societatea;

– orice clauză contrară dispozițiilor art. 1918 alin. (1)-(3) C.civ. care reglementează

drepturile asociaților care nu sunt administratori;

Instituții de drept civil

206

– orice clauză care stabilește un nivel minim garantat de beneficii pentru unul

sau unii dintre asociați [art. 1953 alin. (5) C.civ.];

– clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în

sarcina transportatorului [art. 1995 alin. (1) C.civ.];

– orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului

pentru prejudiciile prevăzute în art. 2004 alin. (1)-(4) C.civ.;

– orice clauză prin care s-ar extinde sfera clauzei de neconcurență [art. 2075

alin. (3) C.civ.];

– înscrierea în contul curent a creanțelor care nu pot face obiectul compensației

[art. 2172 alin. (1) C.civ.];

– orice clauză prin care instituția de credit este exonerată de răspundere pentru

neexecutarea obligațiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudență și

diligență [art. 2192 alin. (3) C.civ.];

– clauza prin care creditorul întreținerii se obligă la prestarea unor servicii

[art. 2257 alin. (5) C.civ.];

– orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 2263 alin. (3) C.civ. care reglementează

pronunțarea rezoluțiunii contractului de întreținere numai de către

instanță;

– orice stipulație prin care s-ar prevedea o altă ordine de exercitare a privilegiilor

în caz de concurs, în afară de cea stabilită de art. 2339 alin. (1) C.civ.;

– clauzele care impun debitorului plata anticipată și imediată, la cerere, a

obligației garantate cu ipotecă imobiliară ori cu ipotecă mobiliară sau plata vreunei

alte obligații prin faptul constituirii unei alte garanții asupra aceluiași bun [art. 2384

alin. (2) C.civ. și art. 2396 alin. (3) C.civ.];

– clauza de antihreză, adică acea clauză prin care creditorul ipotecar este autorizat

ca, până la data începerii executării, să exercite posesia asupra imobilului

ipotecat sau să își însușească fructele ori veniturile acestuia (art. 2385 C.civ.);

– orice stipulație care ar contraveni obligației creditorului ipotecar de a remite

debitorului său sumele încasate care depășesc cuantumul capitalului creanței

ipotecate, al dobânzilor și al cheltuielilor (art. 2408 C.civ.);

– orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligației debitorului

său, creditorul își rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului ipotecat

ori să dispună de acesta fără formalitățile impuse de lege (art. 2433 C.civ.);

– orice stipulație prin care s-ar limita obligația creditorului, atunci când legea îi

permite să preia bunul mobil ipotecat prin mijloace proprii, de a nu tulbura liniștea

și ordinea publică ori recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar

dacă fapta sa nu ar constitui o infracțiune [art. 2440 alin. (2) C.civ.].

1.5. Delimitarea nulității de alte sancțiuni de drept civil (de alte cauze de

ineficacitate a actului juridic)

Mai buna înțelegere a instituției nulității actului juridic civil presupune și operațiunea

delimitării acesteia de alte sancțiuni sau cauze de ineficacitate a actului

juridic civil.

II. Actul juridic civil

207

1.5.1. Nulitatea și rezoluțiunea

Reamintim că rezoluțiunea este acea sancțiune ce constă în desființarea retroactivă

a unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul neexecutării

culpabile a obligațiilor de către una dintre părți. Spre exemplu, dacă la încheierea

unui contract de vânzare cumpărătorul a fost în eroare cu privire la calitățile

substanțiale ale bunului, atunci el va putea solicita anularea contractului respectiv;

dacă, însă, contractul a fost încheiat în mod valabil, dar vânzătorul nu predă lucrul

vândut sau cumpărătorul nu plătește prețul, atunci cel interesat va putea să ceară

rezoluțiunea contractului respectiv (cel interesat poate să solicite și executarea

silită a obligației ce revine celeilalte părți contractante).

Asemănările dintre nulitate și rezoluțiune sunt următoarele:

– ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;

– atât rezoluțiunea, cât și, în principiu, nulitatea produc efecte retroactiv;

– ambele sancțiuni pot interveni, în principiu, fie în temeiul unei hotărâri a organului

de jurisdicție, fie în temeiul voinței părților.

Principalele deosebiri dintre cele două sancțiuni sunt următoarele:

– nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de

validitate, pe când rezoluțiunea presupune un act juridic valabil încheiat;

– nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea intervine

numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;

– cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în

nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, însă

cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea

culpabilă a obligației de către una dintre părți;

– acțiunea în rezoluțiune și acțiunea în declararea nulității relative sunt supuse

unor reguli diferite în privința începutului prescripției extinctive, iar nulitatea absolută,

precum și nulitatea relativă invocată pe cale de excepție nu sunt supuse

prescripției extinctive.

Sub aspect procesual, apreciem că sunt utile unele precizări (care pot viza nu

numai raportul dintre nulitate și rezoluțiune, ci și raportul dintre nulitate și alte

cauze de ineficacitate).

Dacă în legătură cu același contract sinalagmatic s-ar pune atât problema rezoluțiunii,

cât și problema nulității, atunci va fi analizată cu prioritate aceasta din

urmă. Să presupunem că una dintre părțile contractante solicită rezoluțiunea

pentru neexecutare culpabilă (eventual cu daune-interese), iar cealaltă parte formulează

o cerere reconvențională prin care solicită desființarea contractului pentru

o cauză de nulitate relativă sau absolută. Instanța va analiza cu prioritate cererea

reconvențională, iar dacă o va admite (pronunțând în dispozitivul hotărârii desființarea

contractului pentru nulitate, adică, potrivit unei părți a jurisprudenței, anularea

sau, după caz, „constatarea nulității”), va trebui să respingă ca neîntemeiată cererea

în rezoluțiune, fără a mai administra probe pentru verificarea condițiilor rezoluțiunii.

Chiar și în ipoteza în care pârâtul dintr-o acțiune în rezoluțiune nu ar formula

cerere reconvențională, dar ar invoca în mod întemeiat nulitatea contractului

(ca mijloc de apărare), indiferent că ar fi vorba de o cauză de nulitate absolută sau

Instituții de drept civil

208

relativă, instanța va trebui să respingă acțiunea în rezoluțiune, fără însă a mai

dispune desființarea contractului. Mai mult, dacă ar fi vorba de o cauză de nulitate

absolută de care pârâtul nu s-ar prevala, instanța trebuie să invoce din oficiu

nulitatea absolută a contractului și să respingă acțiunea în rezoluțiune.

1.5.2. Nulitatea și rezilierea

Rezilierea este, așa cum am menționat cu un alt prilej, sancțiunea de drept civil

ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare

succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru

viitor. De exemplu, dacă încheierea unui contract de locațiune prin violență atrage

nulitatea relativă a acestuia, în schimb, neplata chiriei de către locatar poate conduce

la rezilierea contractului de locațiune valabil încheiat.

Rezultă că rezilierea se deosebește de rezoluțiune prin aceea că intervine în

cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestații succesive și că operează

numai pentru viitor. În consecință, comparația dintre nulitate și rezoluțiune

prezintă numeroase puncte comune cu aceea dintre nulitate și reziliere.

1.5.3. Nulitatea și revocarea

Revocarea, ca sancțiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor liberalităților

din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Noțiunea de revocare este folosită uneori și în sensul de denunțare unilaterală,

în cazurile prevăzute de lege, a unui act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a

unui contract prin acordul părților.

Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că și ea reprezintă o cauză de

ineficacitate a actului juridic civil.

Însă, între cele două sancțiuni civile există importante deosebiri, anume:

– revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune

un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate;

– nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în

principiu, liberalităților;

– cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe

când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;

– prescripția extinctivă este supusă unor reguli diferite.

1.5.4. Nulitatea și caducitatea

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic

civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare

încheierii sale și care este independentă de voința autorului actului juridic.

Ca exemple de caducitate menționăm:

– art. 333 alin. (4) C.civ., conform căruia „clauza de preciput devine caducă

atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a

decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau

II. Actul juridic civil

209

când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor

comuni”;

– art. 1071 C.civ., potrivit căruia orice legat devine caduc atunci când: legatarul

nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii; legatarul este incapabil de a

primi legatul la data deschiderii moștenirii; legatarul este nedemn; legatarul renunță

la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează

legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; bunul ce formează obiectul

legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu țin de voința

testatorului, în timpul vieții testatorului sau înaintea împlinirii condiției suspensive

ce afectează legatul;

– art. 1195 C.civ., care prevede că oferta devine caducă: dacă acceptarea nu

ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil; dacă

destinatarul o refuză; în cazul decesului sau incapacității ofertantului, în măsura în

care natura afacerii sau împrejurările impun caducitatea etc.

Spre deosebire de nulitate, caducitatea[1] se caracterizează prin următoarele

trăsături:

– presupune un act juridic valabil încheiat;

– produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul juridic

respectiv nu și-a produs niciun efect);

– presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;

– împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința

autorului actului juridic.

1.5.5. Nulitatea și inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancțiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerințe

de publicitate față de terți, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.

Tot despre inopozabilitate se vorbește și în cazul încheierii unui act juridic prin

procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depășirea puterii de a reprezenta, în

cazul încheierii de acte juridice cu privire la bunul proprietate comună fără respectarea

anumitor reguli privind acordul coproprietarilor, precum și în cazul acțiunii

revocatorii (pauliene).

Principalele deosebiri dintre nulitate și inopozabilitate sunt următoarele:

– nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune

un act juridic încheiat cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile

sale de validitate;

– în caz de nulitate, efectele privesc atât părțile actului juridic, cât și terții, însă,

în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc față de părți, dar drepturile

și obligațiile născute din actul respectiv nu pot fi opuse terților;

[1] Pentru o soluție greșită din cauza faptului că se pune semnul egalității între, pe de o

parte, caducitatea ofertei de donație ca urmare a decesului ofertantului survenit înainte ca

acceptarea ofertei de donație să îi fie comunicată, iar, pe de altă parte, nulitatea contractului

de donație, a se vedea C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1688/1997, în C.P.J.C. 1993-

1998, p. 19.

Instituții de drept civil

210

– cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea

presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii

actului juridic;

– nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea

poate fi înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare.

1.5.6. Nulitatea și reducțiunea

Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate

cu nesocotirea unor interdicții stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau

pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu

oneros și comutativ.

În consecință, deosebim, pe de o parte, reducțiunea liberalităților excesive,

adică a legatelor și donațiilor făcute de cel care lasă moștenirea (de cuius) și care

încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducțiunea unei prestații pentru

leziune sau pentru un alt viciu de consimțământ, precum și în cazul impreviziunii ori

în alte cazuri prevăzute de lege (spre exemplu, în ipoteza prevăzută de art. 1551

C.civ., anume neexecutarea culpabilă a obligației asumate printr-un contract

sinalagmatic, dar de mică însemnătate).

Principalele deosebiri dintre nulitate și reducțiune vizează următoarele aspecte:

– nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică

fie liberalităților excesive, fie contractelor cu titlu oneros și comutative;

– nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulității constă în nerespectarea

unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe

când, în cazul reducțiunii liberalităților excesive și al aplicării teoriei impreviziunii,

actele juridice au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea

totală sau parțială, din cauza încălcării rezervei succesorale sau din cauza apariției

unor împrejurări, neavute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic,

care duc la ruperea echilibrului contractual.

Regimul juridic al nulității

3.1. Precizări introductive

Clasificarea nulităților în absolute și relative prezintă importanță sub aspectul

regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulități.

Prin regim juridic al nulității înțelegem regulile cărora le este supusă nulitatea

absolută sau, după caz, nulitatea relativă.

Aceste reguli se referă, în esență, la trei aspecte:

– cine poate invoca nulitatea;

– cât timp poate fi invocată nulitatea;

– dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

3.2. Regimul juridic al nulității relative

3.2.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul juridic al nulității relative

În cazul nulității relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele

reguli:

– nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită

prin norma juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al

cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

– nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acțiune, în termenul de prescripție

extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acțiune, însă este imprescriptibilă

pe cale de excepție;

– nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată

(sau de succesorii în drepturi ai acesteia).

[1] Uneori, legea sancționează cu nulitatea relativă și cazuri particulare de cauză ilicită

sau imorală, spre exemplu, potrivit art. 215 alin. (1) C.civ., „este anulabil actul juridic încheiat

în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă

acesta din urmă, soțul, ascendenții sau descendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii

săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act și dacă

partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru”.

Instituții de drept civil

216

3.2.2. Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana interesată

Art. 1248 alin. (2) C.civ. dispune că „nulitatea relativă poate fi invocată numai de

cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată”.[1]

Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită să ocrotească

un interes individual (particular).

Trebuie însă subliniat că, deși regula în discuție este formulată restrictiv, totuși,

posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic aparține unui cerc mai

larg de persoane. Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată:

– de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (de exemplu,

de victima violenței, de titularul dreptului de preempțiune în măsura în care încălcarea

acestui drept atrage nulitatea relativă etc.);[2]

– de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu, care de altfel

este cel care încheie actul juridic pentru incapabil, așa încât, cu atât mai mult,

trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea menită să îl ocrotească pe cel aflat

sub protecția sa;

– de ocrotitorului legal al minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă;[3]

– de succesorii părții ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului

juridic, cu excepția acțiunilor intuitu personae;

[1] Spre exemplu, s-a decis că, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub imperiul

dolului exercitat de cumpărătoare, soțul vânzătoarei nu poate cere anularea contractului în

contradictoriu cu cumpărătoarea – I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 4564/2005,

www.scj.ro.

[2] De regulă, persoana interesată să invoce nulitatea relativă este una dintre părțile

actului juridic. Sunt, însă, cazuri în care norma juridică nerespectată la încheierea actului

juridic ocrotește interesele unei terțe persoane, iar nu interesele uneia dintre părțile actului

juridic, astfel încât nulitatea relativă nu va putea fi invocată de vreuna dintre părțile actului

juridic, ci de către terțul respectiv. Interesul de a invoca nulitatea relativă a unui legat pentru

vicierea consimțământului testatorului aparține moștenitorilor legali, care, prin ipoteză, nu

sunt părți în actul juridic a cărui nulitate o invocă.

Subliniem că acțiunea în anularea actului juridic pentru încălcarea dispozițiilor legale

referitoare la capacitatea de exercițiu poate fi invocată și de minorul care a împlinit vârsta de

14 ani [art. 46 alin. (3) C.civ.]. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (2) C.civ., cel lipsit de capacitate

de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare,

anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea

sub interdicție judecătorească.

[3] Ocrotitorul legal sau reprezentantul legal poate să invoce anulabilitatea nu numai

pentru încheierea actului juridic cu încălcarea regulilor referitoare la capacitatea de exercițiu

[art. 46 alin. (2) C.civ.], ci pentru orice cauză de nulitate relativă. Această soluție se fundamentează

pe o interpretare extensivă și teleologică a art. 2529 alin. (1) lit. c) C.civ.; dacă

prescripția extinctivă curge de la data când reprezentantul legal sau ocrotitorul legal

cunoaște cauza de anulare, înseamnă, implicit, că acesta o poate și invoca, fiindcă altfel nu

s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecție reală celui cu capacitate de exercițiu

restrânsă, iar, pe de altă parte, cerința cunoașterii de către reprezentantul legal sau ocrotitorul

legal a cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă dacă acesta nu ar putea

solicita anularea.

II. Actul juridic civil

217

– de creditorii chirografari ai părții ocrotite, pe calea acțiunii oblice, afară de cazul

în care ar fi vorba de drepturi sau acțiuni strict personale (art. 1560-1561 C.civ.);[1]

– de procuror, în condițiile prevăzute de art. 45 C.proc.civ., precum și atunci

când actul juridic s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, deși o asemenea

autorizare era necesară, potrivit legii [art. 46 alin. (3) C.civ.].

În sfârșit, mai reținem că, potrivit art. 1248 alin. (3) C.civ., nulitatea relativă nu

poate fi invocată din oficiu de instanța judecătorească. În schimb, dacă este cazul,

notarul public trebuie să invoce motivul de nulitate relativă dacă are cunoștință de

existența acestuia și să refuze autentificarea actului, iar aceasta indiferent dacă

părțile solicită încheierea actului juridic în forma ad validitatem cerută de lege sau

autentificarea unui act juridic deja încheiat și pentru care legea nu pretinde forma

autentică.[2]

3.2.3. Nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de acțiune și imprescriptibilă

pe cale de excepție

Art. 1249 alin. (2) teza I C.civ. prevede că „nulitatea relativă poate fi invocată pe

cale de acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege”.

Același alineat, curmând o controversă doctrinară, consacră, în teza a II-a,

imprescriptibilitatea nulității relative invocate pe cale de excepție, dispunând că

„partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea

relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului

la acțiunea în anulare”. Prin derogare însă de la această din urmă regulă, invocarea

nulității relative pentru leziune pe cale de excepție este, potrivit art. 1123

alin. (2) C.civ., supusă prescripției extinctive în aceleași condiții ca și invocarea

nulității relative pe cale de acțiune.

3.2.4. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită

Art. 1248 alin. (4) C.civ. dispune că actul juridic anulabil este susceptibil de confirmare.

Având menirea de a ocroti anumite interese individuale (particulare), este firesc

ca persoana interesată să poată renunța în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea

relativă, dacă apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunțarea

la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulității relative (deci consolidarea

actului juridic anulabil) și se realizează prin confirmare.

Așadar, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunță la

dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.

[1] În acest sens, menționăm I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 3255/2005,

www.scj.ro.

[2] Art. 1258 C.civ. prevede că „în cazul anulării sau constatării nulității contractului

încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existență rezultă din însuși

textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea

prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”.

Instituții de drept civil

218

Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele

cerințe:

– să provină de la cel îndreptățit să invoce nulitatea relativă și să fie făcut în

deplină cunoștință de cauză, adică numai cunoscând cauza de nulitate și, în caz

de violență, numai după încetarea acesteia [art. 1263 alin. (2) C.civ.];

– viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să fi încetat

în momentul confirmării (în caz contrar, însuși actul de confirmare este anulabil) și

să fie întrunite, la momentul confirmării, toate celelalte condiții de validitate

[art. 1263 alin. (1) C.civ.];[1]

– să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune despre

motivul acțiunii în anulare, precum și despre intenția de a repara viciul pe care se

întemeiază acea acțiune (art. 1264 C.civ.).

Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenției

de acoperire a nulității relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit

de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este, însă, necesar ca persoana

respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă și să fi executat actul în cunoștință

de cauză). În acest sens, art. 1263 alin. (5) C.civ. prevede că, „în lipsa confirmării

exprese, este suficient ca obligația să fie executată în mod voluntar la data

la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată”.

Mai reținem că, potrivit art. 1263 alin. (6) C.civ., persoana care poate invoca

nulitatea poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată

să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acțiunea în

anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancțiunea decăderii din dreptul

de a cere anularea contractului.

Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului

juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv (ex tunc),

adică de la data când a fost încheiat actul juridic confirmat. Astfel, potrivit art. 1265

alin. (1) C.civ., „confirmarea își produce efectele din momentul încheierii contractului

și atrage renunțarea la mijloacele și excepțiile ce puteau fi opuse, sub rezerva

însă a drepturilor dobândite și conservate de terții de bună-credință”.

Dacă fiecare dintre părți poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părți

o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică

invocarea nulității de către celelalte părți [art. 1265 alin. (2) C.civ.].

Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol

sau violență nu implică, prin ea însăși, renunțarea la dreptul de a cere dauneinterese

[art. 1263 alin. (3) C.civ.].

Confirmarea nulității relative nu trebuie confundată cu ratificarea, aceasta din

urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa

ori cu depășirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.

[1] Este aproape inutil să precizăm că nu se poate renunța la dreptul de a invoca nulitatea

relativă prin chiar actul juridic anulabil. Prin ipoteză, confirmarea poate să intervină numai

ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză de nulitate relativă, neputând îmbrăca

forma unei clauze inserate în acesta.

II. Actul juridic civil

219

De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece

în cazul acesteia ia naștere un nou act juridic, care își produce efectele din acel

moment, pe când confirmarea operează retroactiv. Potrivit art. 1259 C.civ., „contractul

nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condițiilor

prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va

produce efecte decât pentru viitor, iar nu și pentru trecut”. Deși, aparent ar rezulta

că acest text de lege ar viza numai actele juridice lovite de nulitate absolută, nu

trebuie exclusă refacerea unui act juridic lovit de nulitate relativă (de exemplu,

pentru leziune).

În sfârșit, este necesar să se facă deosebire între confirmare și actul recognitiv,

prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privința

existenței lui, iar nu și cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana

interesată nu renunță la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a

actului juridic preexistent.

3.3. Regimul juridic al nulității absolute

3.3.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul juridic al nulității absolute

În cazul nulității absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele

reguli:

– nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic,

avânzii-cauză ai părților, alte persoane care nu au participat la încheierea

actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu), de instanță din oficiu, de

procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege;

– nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de

excepție, fiind deci imprescriptibilă;

– în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici

expresă și nici tacită).

3.3.2. Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță,

de procuror sau de alte organe prevăzute de lege

Această regulă își găsește justificarea în faptul că nulitatea absolută este

menită să ocrotească un interes general, așa încât trebuie să se dea posibilitatea

unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a unui act

juridic civil.

De reținut că, pentru instanță, invocarea nulității absolute a actului juridic dedus

judecății este nu numai o posibilitate, ci chiar o obligație. În acest sens, art. 1247

alin. (3) C.civ. prevede că „instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea

absolută”.

Însă, invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute nu trebuie înțeleasă

în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în

declararea nulității absolute a unui act juridic și nici că instanța ar putea, în lipsa

unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesoInstituții

de drept civil

220

cotirea unei norme juridice care ocrotește un interes general, să se pronunțe în

dispozitivul hotărârii asupra nulității (adică să declare nul actul juridic respectiv),

deoarece s-ar încălca principiul disponibilității.

Atunci când se spune că instanța poate să invoce din oficiu nulitatea absolută a

unui act juridic, trebuie avută în vedere ipoteza în care una dintre părți declanșează

un litigiu civil având ca obiect executarea unui act juridic (în alte cuvinte,

reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea prestației ce îi revine potrivit

acelui act juridic, de exemplu, se cere ca pârâtul să fie obligat la predarea lucrului

pe care l-a vândut reclamantului) sau, mai larg, își întemeiază pretenția împotriva

pârâtului pe un anumit act juridic, iar instanța, constatând că actul juridic ce constituie

fundamentul pretenției supuse judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge

cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată),[1] fără însă a

pronunța și nulitatea actului juridic respectiv (afară de cazul în care pârâtul, prin

cerere reconvențională, a solicitat anularea).

Se mai impune încă o precizare, care vizează tot un aspect de ordin procesual.

Având în vedere condițiile exercitării acțiunii civile (mai exact, condiția interesului,

prin care se înțelege folosul practic urmărit de cel care recurge la acțiunea civilă,

cu mențiunea că, în principiu, interesul procesual trebuie să fie personal), rezultă

că nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoană complet străină de

actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu,

care să fie în legătură cu cauza nulității absolute a actului juridic respectiv.

Așadar, deși nulitatea absolută ocrotește un interes general, un asemenea interes

nu exclude existența și a unui interes individual (personal), iar persoana care

invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obținerea unui

folos propriu din anularea actului respectiv; în caz contrar, acțiunea va fi respinsă

ca lipsită de interes.

Numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, se recunoaște legitimare

(calitate) procesuală activă unor organe sau persoane care nu ar justifica un

interes propriu. În alte cuvinte, acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea

de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestor persoane

calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că, în mod automat, ele ar justifica

și un interes propriu, deoarece, în privința condițiilor procesuale ale exercitării

acțiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.

În sfârșit, mai adăugăm că în cazul unei acțiuni în nulitatea absolută a unui

contract exercitate de terțul care justifică un interes, calitatea procesuală pasivă

aparține tuturor părților contractante, deci terțul trebuie să introducă acțiunea în

nulitate absolută împotriva tuturor părților contractante, iar nu numai împotriva

uneia dintre acestea. Nu putem admite că un contract ar putea să fie desființat

doar față de unul dintre contractanți, dar să fie valabil față de celălalt contractant

(dacă s-ar accepta că acțiunea ar putea fi introdusă și doar împotriva uneia dintre

[1] Mai mult, pentru a se asigura respectarea unui alt principiu care guvernează procesul

civil [principiul contradictorialității – art. 129 alin. (5) teza a II-a C.proc.civ.], instanța este obligată

să pună în discuția părților problema nulității absolute, fiind fără relevanță că aceasta

este reținută doar ca un mijloc de apărare împotriva pretenției reclamantului.

II. Actul juridic civil

221

părți, contractantul nechemat în judecată ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii),

deoarece efectele nulității trebuie să opereze erga omnes. În schimb, dacă

reclamantul își fundamentează pretenția pe un contract față de care pârâtul este

terț (de exemplu, reclamantul dintr-o acțiune în revendicare introdusă împotriva

simplului posesor se prevalează de contractul prin care o altă persoană i-a

transmis dreptul de proprietate asupra bunului aflat în posesia pârâtului), pârâtul

poate invoca nulitatea absolută pe cale de excepție fără a mai fi introdusă în proces

cealaltă parte contractantă, având în vedere că instanța nu va pronunța și

desființarea contractului, ci doar va respinge pretenția reclamantului. Dacă însă

pârâtul urmărește ca în dispozitivul hotărârii să se desființeze contractul, atunci va

trebui să formuleze cerere reconvențională, fiind vorba despre unul din rarele

cazuri în care cererea reconvențională se introduce nu numai împotriva reclamantului,

ci și împotriva unui terț față de procesul respectiv.

3.3.3. Nulitatea absolută este imprescriptibilă

Regula imprescriptibilității nulității absolute a actului juridic este prevăzută de

art. 1249 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea

absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de

excepție”. Așadar, nulitatea absolută a actului juridic nu este supusă prescripției

extinctive, indiferent dacă se valorifică pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.

De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv

există o excepție, care rezultă din art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit

căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul

la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei

legi” (precizăm că, prin O.U.G. nr. 145/2001, termenul de prescripție a fost mărit cu

3 luni). Întrucât acest text de lege nu distinge între nulitatea absolută și nulitatea

relativă, se desprinde concluzia că sunt supuse prescripției extinctive atât acțiunea

în declararea nulității relative, cât și acțiunea în declararea nulității absolute a

actelor juridice care cad sub incidența acestei legi.[1]

3.3.4. Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare

Potrivit art. 1247 alin. (4) C.civ., „actul juridic lovit de nulitate absolută nu este

susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege”.

Această a treia regulă a regimului juridic al nulității absolute este consecința

primelor două (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunța valabil la dreptul

de a invoca nulitatea absolută) și se explică prin caracterul general al interesului

ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Mai mult, nulitatea

absolută putând fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, ar fi

greu sau chiar imposibil (de exemplu, în cazul reprezentantului Ministerului Public,

adică al procurorului) ca toți cei care au un asemenea drept să renunțe la el prin

confirmarea actului nul absolut.

[1] A se vedea și I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 528/2008, www.scj.ro.

Instituții de drept civil

222

Confirmarea expresă ori tacită a nulității absolute fiind, în principiu, inadmisibilă,

rezultă că un eventual act de confirmare ar fi și el lovit de nulitate absolută.

Menționăm, însă, că legea prevede și unele excepții de la imposibilitatea

confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.

Astfel, din art. 1010 C.civ., potrivit căruia, „confirmarea unei liberalități de către

moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la

dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin

această renunțare să se prejudicieze drepturile terților”, rezultă că moștenitorii

universali ori cu titlu universal ai dispunătorului pot confirma atât donațiile, cât și

legatele făcute de autorul lor, indiferent de motivul de nulitate care le afectează,

deci inclusiv atunci când acestea ar fi lovite de nulitate absolută.

De asemenea, art. 303 C.civ., care reglementează acoperirea nulității căsătoriei

încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la vârsta matrimonială,

poate fi privit și ca un caz particular de confirmare tacită a nulității absolute a

căsătoriei.

Mai trebuie reținut că inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate

absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul absolut, refacere

care este admisibilă și valabilă, în măsura în care sunt respectate dispozițiile legale

privitoare la condițiile de validitate, inclusiv cele nesocotite la încheierea primului

act juridic. În cazul unei refaceri a actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate

absolută, iar actul refăcut este un nou act juridic, care își va produce efectele de la

data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act.

Se vorbește uneori despre validarea actului juridic nul absolut prin îndeplinirea

ulterioară a cerinței legale nerespectate în momentul încheierii lui, validare care ar

decurge din concepția despre nulitate. În ceea ce ne privește, apreciem că și

într-un asemenea caz actul juridic își va produce efectele de la data îndeplinirii

condiției de validitate inițial nerespectate, afară de cazul în care printr-o normă specială

s-ar dispune altfel [o asemenea normă ar fi, spre exemplu, art. 197 alin. (2)

C.civ., potrivit căruia, „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă

în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe

de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”]. Oricum, nici această situație nu

trebuie confundată cu confirmarea.

Efectele nulității

4.1. Considerații generale

4.1.1. Noțiunea de efecte ale nulității

Prin efectele nulității actului juridic civil înțelegem consecințele juridice ale aplicării

sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte

a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare

la condițiile sale de validitate.

4.3. Principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum)

4.3.1. Noțiune

Principiul restabilirii situației anterioare (repunerii în situația anterioară) este

acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic

anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în

care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Instituții de drept civil

226

Ca și principiul retroactivității, principiul restitutio in integrum vizează efectele

nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu

și efectele față de terți.

Acest principiu este consecința principiului retroactivității efectelor nulității și,

totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienței lui practice.

Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C.civ., care prevede că „în cazul

în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură

sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1639 – 1647,

chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”,

fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C.civ., și actelor juridice unilaterale lovite de

nulitate.

4.3.2. Aspecte procesuale

Trebuie reținut că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act

juridic anulat nu se confundă cu însăși acțiunea în nulitate.

Așadar, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una dintre următoarele

două căi procedurale:

– să solicite, în același timp, atât declararea nulității, cât și restabilirea situației

anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanșează procesul

civil va avea două capete de cerere, și anume un capăt de cerere principal, prin

care se solicită declararea nulității actului juridic, precum și un capăt de cerere

accesoriu, prin care se solicită restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului

juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluționat pe fond numai

dacă se va admite capătul de cerere principal);

– să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar, dacă instanța va dispune desființarea

acestuia, să declanșeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea

prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat.

Subliniem că, dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar nici

pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu a solicitat, pe calea cererii reconvenționale,

restituirea prestațiilor efectuate, instanța nu poate să dispună din oficiu restabilirea

situației anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității [art. 129 alin. (6)

C.proc.civ.], principiu specific procesului civil și care prevalează față de regulile

dreptului material.

Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desființarea contractului,

solicitând și restituirea prețului, fără a menționa nimic despre restituirea bunului

către partea adversă (deci reclamantul solicită doar restituirea propriei prestații),

s-a ridicat problema dacă restituirea prestației pârâtului se dispune numai în cazul

când acesta a formulat cerere reconvențională ori poate fi dispusă și în baza

solicitării formulate prin întâmpinare. Soluțiile majoritare sunt în sensul că instanța

învestită cu soluționarea unei astfel de cereri în desființare a contractului este

obligată să se pronunțe cu privire la repunerea ambelor părți în situația anterioară,

prin restituirea prestației fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea

prestației sale, nefiind, deci, necesară cererea reconvențională, astfel că nu se

pune problema timbrării, inclusiv în cazul în care se formulează o astfel de cerere.

II. Actul juridic civil

227

Așadar, dacă una dintre părți solicită restituirea prestației pe care a executat-o,

instanța va dispune și restituirea prestației executate de cealaltă parte.

4.3.3. Excepții de la principiul restitutio in integrum

Constituie excepții de la principiul restitutio in integrum acele situații în care,

pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul actului juridic desființat nu

sunt supuse restituirii, ci sunt menținute în tot sau în parte.

În ceea ce ne privește, apreciem că sunt excepții de la principiul restitutio in

integrum următoarele:

– păstrarea de către posesorul (dobânditorul dintr-un act juridic translativ ori

constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer) de bună-credință,

în temeiul art. 948 C.civ. și art. 1645 alin. (1) C.civ, a fructelor culese în intervalul

de timp cât a durat buna sa credință. Spre exemplu, printr-un act juridic încheiat cu

nesocotirea unor dispoziții legale referitoare la condițiile sale de validitate, Primus îi

transmite lui Secundus dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; deși principiul

retroactivității efectelor nulității ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus

fructele acelui bun și pe care le-a cules, întrucât se consideră că el nu a fost

niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prerogativele dreptului

de proprietate (aici interesează prerogativa de a culege fructele), totuși, Secundus,

în măsura în care a fost de bună-credință (ceea ce înseamnă că, la încheierea

actului juridic, a avut convingerea că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate,

deci nu a cunoscut cauza de nulitate), va reține fructele culese în intervalul

de timp cât a durat buna sa credință (buna-credință încetează, cel mai târziu,

în momentul introducerii cererii în declararea nulității, fiind însă posibil să înceteze

și înainte de acest moment),[1] urmând a restitui numai bunul, precum și fructele

dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credință (de asemenea, dacă

este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa credință);

– cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu

restrânsă, care este ținut să restituie prestațiile primite numai în limita folosului

realizat (art. 47 C.civ.), apreciat la data cererii de restituire, afară de ipoteza când,

cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă, situație în

care va fi ținut la restituirea integrală (art. 1647 C.civ.). Această excepție este

justificată de principiul ocrotirii minorilor și a persoanelor puse sub interdicție

judecătorească (spre exemplu, să presupunem că un minor vinde un lucru al său

unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obținută ca preț se plătește o

datorie pe care minorul o avea față de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat;

[1] Astfel, s-a decis că declararea nulității unui contract de vânzare nu justifică obligația

cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acțiunii în

anularea contractului respectiv, deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptățit să le

culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credință asupra bunului ce a constituit

obiectul vânzării; de asemenea, vânzătorul urmează să fie obligat la plata dobânzii aferente

sumei pe care a primit-o ca preț al vânzării tot numai de la data introducerii acțiunii în anularea

vânzării – Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 322/1980, în C.D. 1980, p. 63; dec. nr. 1005/1985, în

C.D. 1985, p. 34.

Instituții de drept civil

228

ulterior, se anulează contractul de vânzare, însă restabilirea situației anterioare va

fi numai parțială, în sensul că minorul va redobândi lucrul și va restitui numai acea

parte din prețul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale față de

terța persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv);

– cazul în care și-ar găsi aplicare art. 580 C.civ., ipoteza fiind următoarea: se

încheie, cu încălcarea unei condiții de validitate, un act juridic prin care se transferă

proprietatea unor materiale de construcție, care sunt încorporate în terenul

proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta se anulează actul juridic de

înstrăinare a materialelor respective (este însă posibil ca excepția de la restitutio in

integrum să fie doar parțială, anume atunci când la data anulării actului juridic

numai o parte din materiale se găsesc încorporate în sol, celelalte materiale fiind

încă nefolosite; deoarece cu privire la acestea din urmă nu operează accesiunea,

înseamnă că proprietarul terenului le va restitui și va primi, la rândul lui, numai

partea din prețul pe care îl plătise ce corespunde materialelor restituite);

– cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit

dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea

invoca uzucapiunea;

– cazul în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor

executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.

În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, se admitea că există încă

două excepții de la principiul restitutio in integrum, anume menținerea, până la data

anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, precum și

cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu

îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a

obține protecția judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral sau cauză

imorală. Codul civil din 2009 nu a reținut însă și aceste excepții. Astfel, potrivit

art. 1254 alin. (3) C.civ., restituirea prestațiilor se realizează chiar dacă acestea au

fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este

cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) C.civ., restituirea se va face prin echivalent. De

asemenea, art. 1638 C.civ. stipulează că prestația primită sau executată în temeiul

unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.

4.3.4. Modalități de restituire

Restituirea se face în natură sau prin echivalent [art. 1637 alin. (1) C.civ.], cu

precizarea că regula o constituie restituirea în natură.

Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui

impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate,

restituirea se face prin echivalent, valoarea prestațiilor apreciindu-se la momentul

la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie [art. 1640 alin. (1) și (2)

C.civ.].

Pentru ipoteza pieirii totale și nefortuite sau a înstrăinării bunului supus restituirii,

art. 1641 C.civ. distinge două situații. Dacă debitorul obligației de restituire a

fost de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa (cauza de nulitate

îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare

II. Actul juridic civil

229

dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit și valoarea bunului la

momentul pierderii ori al înstrăinării. Dacă debitorul obligației de restituire a fost de

bună-credință și obligația de restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ținut

să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela

al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori.

Pentru ipoteza pieirii totale și fortuite a bunului supus restituirii, art. 1642 C.civ.

distinge aceleași două situații. Dacă debitorul obligației de restituire a fost de reacredință

ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire

decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar

fi fost deja predat creditorului. Dacă debitorul obligației de restituire a fost de bunăcredință

și obligația de restituire nu provine din culpa sa, el este liberat de această

obligație, însă trebuie să cedeze creditorului obligației de restituire fie indemnizația

încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a

primi această indemnizație.

Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială, cum este o

deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ținut să îl

indemnizeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea rezultă din folosința

normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când

cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie

înapoiat în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără

despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului

restituirii [art. 1643 alin. (1) și (2) C.civ.].

Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat cheltuieli

privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părți să îi restituie aceste

cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost de rea-credință ori cauza

restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii

pentru posesorul de rea-credință sau, dimpotrivă, a fost de bună-credință și

obligația de restituire nu îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute

în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință (art. 1644 C.civ.).

Dacă debitorul obligației de restituire a bunului a fost de bună-credință, nu

numai că dobândește fructele produse de bunul supus restituirii (suportând însă

cheltuielile angajate cu producerea lor), dar nu datorează nicio indemnizație pentru

folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul

principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei

deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când

cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor

angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să

le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a

putut-o procura [art. 1645 alin. (1) și (2) C.civ.].

Cheltuielile efectuate cu restituirea prestațiilor se suportă, potrivit art. 1646

C.civ., fie de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie, fie integral

de cel care a fost de rea-credință ori din a cărui culpă contractul a fost desființat.

Instituții de drept civil

230

4.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)

4.4.1. Noțiune și justificare

Desemnăm prin acest principiu regula de drept potrivit căreia anularea (desființarea)

actului juridic inițial (primar) atrage și anularea actului juridic subsecvent

(următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu privește efectele nulității actului juridic față de terți și este consacrat

de art. 1254 alin. (2) C.civ., care prevede că „desființarea contractului atrage,

în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind

aplicabil, pe temeiul art. 1325 C.civ., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

De asemenea, principiul rezultă și din art. 1648 C.civ., chiar dacă acesta este

consacrat efectelor restituirii față de terți. Din acest text de lege rezultă că în cazul

în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite

drepturi reale, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor,

sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință

a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

În literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur

ius accipientis este o consecință atât a celorlalte două principii ale efectelor

nulității, cât și a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse

habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic

inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (și care a

fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis

un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul

acestui drept.

Precizăm, însă, că din această justificare nu trebuie trasă concluzia potrivit

căreia ar fi necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ

de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului subsecvent ca urmare a

anulării actului primar își găsește aplicare și atunci când este vorba de drepturi de

creanță. De altfel, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie

constitutive sau translative de drepturi reale (de exemplu, actul juridic primar îl

reprezintă un contract de locațiune, iar actul juridic subsecvent este un contract de

comodat).

Principiul și-ar putea găsi aplicare, în funcție de împrejurări, chiar și atunci când

actul inițial are caracter declarativ, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ

desființat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

4.4.2. Excepții

Sunt considerate excepții de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului juridic

inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este

menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat. Așadar, deși

anularea actului juridic primar are drept consecință desființarea dreptului care a

II. Actul juridic civil

231

fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuși, rămâne în ființă actul

juridic încheiat ulterior de una dintre părțile actului juridic primar cu un terț și în

legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu actul juridic subsecvent

menținându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul acestuia.

De regulă, aceste excepții se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe

(în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securității și

stabilității circuitului civil.

În vederea stabilirii excepțiilor de la acest principiu, trebuie să avem în vedere

anumite norme speciale, dar și art. 1648-1649 C.civ. Deși aceste două texte de

lege reglementează efectele restituirii față de terți, apreciem că excepțiile ce

rezultă din cuprinsul lor sunt excepții și de la anularea actului subsecvent, deoarece,

o acțiune în anularea actului subsecvent ar urma să fie respinsă ca lipsită de

interes, de vreme ce reclamantul dintr-o asemenea acțiune nu ar obține niciun

folos practic.

În ceea ce ne privește, vom reține următoarele excepții de la principiul în

discuție:

– cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz ar

rezulta din art. 1649 C.civ.), menținerea acestora fiind justificată de interesul economic

ori social sau de ocrotirea bunei-credințe (de exemplu, se va menține contractul

încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor și care privește efectuarea

unor reparații curente la acea casă, ipoteză în care contractul de antrepriză

reprezintă un act de administrare, chiar dacă se va anula actul juridic prin care

cumpărătorul – clientul din contractul de antrepriză – a dobândit casa respectivă);[1]

– cazul locatarului de bună-credință, contractul de locațiune încheiat de acesta

urmând a produce efecte și după desființarea titlului locatorului pe durata stipulată

de părți, fără a se depăși un an de la data desființării [art. 1819 alin. (2) C.civ.];

– cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiția respectării

formalităților de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe

durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului

constituitorului (art. 1649 C.civ.);

– cazul aplicării art. 937 alin. (1) C.civ.,[2] în ipoteza în care proprietarul unui bun

[1] Subliniem însă că actele juridice de administrare nu vor fi menținute în cazul în care

acestea au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar – fraus omnia

corrumpit.

[2] De regulă, în literatura de specialitate (a se vedea, spre exemplu, A. POP, Gh. BELEIU,

op. cit., p. 401), se arată că ipoteza acestei excepții este următoarea: Primus îi încredințează

lui Secundus un bun mobil, cu titlu precar (spre exemplu, se încheie un contract de

comodat, de depozit etc., adică un contract prin care nu se constituie sau transmite un drept

real cu privire la bunul mobil respectiv), iar Secundus vinde bunul în cauză lui Tertius,

acesta din urmă intrând în posesia bunului fiind de bună-credință (crezând că a tratat cu

adevăratul proprietar); ulterior, contractul dintre Primus și Secundus se anulează (de

exemplu, pentru error in negotio), dar aceasta nu antrenează și anularea contractului dintre

Secundus și Tertius, întrucât Tertius a dobândit bunul mobil cu titlu oneros și a fost de bunăcredință.

Se observă, însă, că ipoteza astfel luată nu constituie atât o excepție de la

principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, cât o excepție numai

de la principiul nemo dat quod non habet, de vreme ce prin actul juridic inițial nu s-a creat

sau transmis un drept care să îi permită lui Secundus înstrăinarea bunului mobil. În alte

Instituții de drept civil

232

mobil îl înstrăinează (printr-un act juridic lovit de nulitate), după care dobânditorul

din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terț de bună-credință (în momentul

în care a intrat în posesia bunului respectiv), iar ulterior primul act juridic

este anulat. Prin actul juridic inițial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului

mobil, cu toate prerogativele sale (inclusiv dispoziția), așa încât anularea acestuia

ar urma să ducă la desființarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului

din actul juridic respectiv, care ar atrage și desființarea actelor juridice

încheiate ulterior de acest dobânditor cu terțe persoane, însă, în baza art. 937

alin. (1) C.civ., va fi menținut actul juridic încheiat cu terțul de bună-credință;

– cazul aplicării art. 54 alin. (2) teza a II-a C.civ., potrivit căruia, deși cel care a

fost declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii

declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuși, dobânditorul cu titlu oneros

nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de

carte funciară, se va dovedi că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana

declarată moartă este în viață. Așadar, anularea actului jurisdicțional declarativ

de moarte atrage desființarea drepturilor transmise către moștenitorii celui

declarat mort și, pe cale de consecință, ar urma să fie desființate și actele juridice

prin care acești moștenitori au înstrăinat către terțe persoane bunurile (nu numai

cele mobile, ci și cele imobile – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus)

care au aparținut celui declarat mort, însă, în temeiul art. 54 alin. (2) teza a II-a

C.civ., va fi menținut actul juridic cu titlu oneros încheiat cu un subdobânditor de

bună-credință;

– cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) C.civ. și art. 908 alin. (1) pct. 1 C.civ.,

adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a

dobândit un drept real imobiliar cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu

oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea

unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de

înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci

când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în

rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit. Astfel, potrivit art. 907 alin. (1) C.civ.,

când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală,

se poate cere rectificarea acesteia. De asemenea, conform art. 908 alin. (1) pct. 1

C.civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri

provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia

a fost efectuată înscrierea a fost desființat, în condițiile legii, pentru cauze ori motive

anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui (cu precizarea

că persoana interesată poate fi chiar înstrăinătorul din actul juridic lovit de nulitate).

Art. 909 alin. (3) C.civ. dispune că, „sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în

fond, acțiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1)

pct. 1 și 2, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris

cuvinte, nu s-ar pune problema ca, anulând actul juridic inițial, să dispară (retroactiv) un

drept subiectiv care, ulterior, a stat la baza încheierii actului juridic subsecvent.

II. Actul juridic civil

233

vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act juridic cu titlu oneros

sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul

cărții funciare”, în aceste cazuri, termenul de decădere fiind de 3 ani, socotiți de la

data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al

dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepția cazului când încheierea, prin care

s-a ordonat înscrierea care face obiectul acțiunii în rectificare, a fost comunicată

celui îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.

Rezultă că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în

actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior

transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de

bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar,

de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909

alin. (3) C.civ. (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a

solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la

acțiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul

de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare,

deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din

actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent;[1]

– cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) C.civ., adică ipoteza subdobânditorului

de bună-credință și cu titlu gratuit (prin donație sau legat cu titlu particular) al unui

drept real, însă numai dacă au trecut 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea

lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară.

– cazul în care terțul subdobânditor ar putea invoca uzucapiunea (art. 1648

C.civ.), deoarece, așa cum am spus, ar fi lipsit de interes să se solicite desființarea

[1] Anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, o parte a doctrinei, precum și unele

soluții din jurisprudență (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în C.D. 1983, p. 31; dec.

nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 68; Trib. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997,

în C.P.J.C. 1993-1997, p. 73; I.C.C.J, s. civ. și de propr. int., dec. nr. 6587/2009, www.scj.ro

etc.) au extins excepția la cazul oricărui subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al

unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudențială a unui nou mod

de dobândire a proprietății, deși modurile de dobândire a proprietății erau (și sunt) expres și

limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepției nu se sprijinea însă pe vreun text

de lege și nici nu ținea cont de faptul că atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la

principiul în discuție, oferind protecție terțului dobânditor (subdobânditor) de bună-credință,

în anumite situații, a făcut-o în mod expres [spre exemplu, art. 1909 alin. (1) C.civ. din 1864,

art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în prezent abrogate], iar exceptio est strictissimae

interpretationis. Chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și

publicitatea imobiliară, care conținea dispoziții asemănătoare celor din art. 909 C.civ., au

existat soluții jurisprudențiale care preferau pe (sub)dobânditorul de bună-credință și cu titlu

oneros al unui imobil în detrimentul proprietarului. Sperăm însă că, după intrarea în vigoare

a art. 17 C.civ., în special alin. (1) și alin. (4), precum și a art. 1648 alin. (1) C.civ., soluțiile

care reprezintă derogări de la aceste dispoziții cu caracter general să se sprijine numai pe

prevederi legale speciale.

Instituții de drept civil

234

actului juridic în temeiul căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea

posesiei utile care a condus la dobândirea proprietății prin uzucapiune.

Vom mai reține o excepție de la principiul în discuție, anume ipoteza prevăzută

de art. 293 alin. (2) C.civ., care dispune că, „în cazul în care soțul unei persoane

declarată moartă s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte

este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a

fost de bună-credință”, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii

(acest caz este prezentat uneori ca o excepție de la regula potrivit căreia nulitatea

absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, alteori ca o excepție de la principiul

retroactivității efectelor nulității). Astfel, încheierea celei de-a doua căsătorii a

fost posibilă tocmai datorită hotărârii declarative de moarte (care are ca efect, printre

altele, încetarea primei căsătorii), așa încât, în lipsa textului de lege menționat,

anularea hotărârii judecătorești declarative de moarte, producând efecte retroactiv,

ar fi antrenat și desființarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie. Se observă

că această excepție prezintă o particularitate, în sensul că actul primar, care a stat

la baza actului subsecvent, nu este un act juridic, ci un act jurisdicțional.

Prescripția extinctivă

Pornind de la dispozițiile art. 2500 alin. (1) C.civ., prescripția extinctivă poate fi

definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de

lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen.

Alineatul 2 al aceluiași articol arată că prin drept la acțiune se înțelege dreptul

de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație,

să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune

civilă, după caz.

2. Natura juridică a prescripției extinctive

În stabilirea naturii juridice a prescripției extinctive, trebuie, în prealabil, să se

țină cont de împrejurarea că prescripția extinctivă este cunoscută de toate ramurile

de drept, iar nu numai de dreptul civil. În consecință, datorită faptului că prescripția

extinctivă se înfățișează ca o instituție juridică având un caracter complex, natura

sa juridică urmează a fi stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept. A determina

natura juridică a prescripției extinctive pentru dreptul civil înseamnă a stabili ce

este pentru dreptul civil prescripția extinctivă.

În ce ne privește, considerăm că, pentru dreptul civil, prescripția extinctivă este

o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil sau al

altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu va mai avea posibilitatea

de a obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material

la acțiune.

Efectul prescripției extinctive

3.1. Noțiune și consecințe

În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare nu a existat un punct de

vedere unitar în legătură cu soluționarea problemei de a ști ce se stinge prin

prescripția extinctivă.[1]

De lege lata, după ce din art. 2500 alin. (1) C.civ. se poate deduce că prescripția

are ca efect stingerea dreptului material la acțiune, art. 2506 alin. (2) C.civ.

precizează expres că, după împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate

să refuze executarea obligației.

Având în vedere faptul că prescripția extinctivă stinge numai așa-numitul „drept

la acțiune în sens material”, precum și faptul că prescripția extinctivă nu operează

de drept (prin simpla împlinire a termenului) și nici din oficiu, ci numai la cererea

persoanei interesate (cel în folosul căruia curge prescripția având posibilitatea de a

se prevala sau nu de aceasta), urmează a se desprinde o consecință importantă,

anume supraviețuirea, după împlinirea termenului de prescripție, a dreptului

subiectiv civil și a obligației civile corelative.

Astfel, întrucât organul de jurisdicție nu mai poate invoca din oficiu prescripția

extinctivă, dreptul subiectiv civil poate beneficia de protecție judiciară pe cale de

acțiune ori de câte ori prescripția extinctivă nu este invocată în termenul prevăzut

de lege (art. 2513 C.civ., potrivit căruia prescripția poate fi opusă numai în primă

instanță prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de

judecată la care părțile sunt legal citate) de către cel în folosul căruia a curs

prescripția sau de persoanele menționate în art. 2514 C.civ.

Ca și în reglementarea anterioară, dreptul subiectiv prescris se bucură de

protecție pe cale de excepție,[2] în sensul că, în cazul în care obligația corelativă a

fost executată de bunăvoie după ce termenul de prescripție s-a împlinit, nu se va

putea cere restituirea chiar și atunci când, la data executării, cel în folosul căruia a

curs prescripția nu știa că termenul de prescripție era împlinit [art. 2506 alin. (3)

C.civ.].

Tot despre supraviețuirea dreptului ulterior împlinirii termenului de prescripție

este vorba și în cazurile prevăzute de art. 2506 alin. (4) C.civ., potrivit căruia sunt

valabile recunoașterea dreptului făcută prin act scris, precum și constituirea de

garanții în folosul titularului dreptului supus prescripției extinctive, chiar dacă cel

care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, în ambele ipoteze

fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.

Având în vedere caracterul de ordine privată al prescripției extinctive, legea

permite celui în folosul căruia curge sau a curs prescripția să renunțe la beneficiul

termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită sau, după caz, la

prescripția împlinită (art. 2507 C.civ.), renunțare care poate fi expresă sau chiar și

[1] A se vedea G. BOROI, op. cit., p. 284-286.

[2] În dreptul civil, noțiunea de excepție este folosită, de regulă, în sensul de excepție de

drept substanțial, deci ceea ce în dreptul procesual civil se desemnează prin expresia „apărare

de fond”.

Instituții de drept civil

280

tacită, aceasta din urmă trebuind să fie neîndoielnică și să rezulte numai din manifestări

neechivoce (art. 2508 C.civ.).

Nu poate însă renunța la prescripție cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau,

după caz, de a se obliga (art. 2509 C.civ.).

Cât privește efectele renunțării la prescripție, art. 2510 C.civ. distinge între renunțarea

la prescripția împlinită, caz în care începe să curgă o nouă prescripție de

același fel, și renunțarea la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută

și neîmplinită, ipoteză în care sunt aplicabile regulile privind întreruperea prescripției

prin recunoașterea dreptului.

Trebuie reținut că, potrivit art. 2511 C.civ., renunțarea produce efecte numai în

privința celui care a făcut-o, neputând fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori

a unei obligații indivizibile sau împotriva fideiusorilor, aceștia putându-se prevala de

prescripție. De altfel, potrivit art. 2514 C.civ., codebitorii unei obligații solidare sau

indivizibile și fideiusorii pot invoca prescripția, chiar dacă unul dintre debitori a

neglijat să o facă ori a renunțat la ea, textul recunoscând acest drept și creditorilor

celui interesat, precum și oricărei alte persoane interesate.

Precizăm, însă, că nu este supus prescripției extinctive așa-numitul „drept la

acțiune în sens procesual”, adică acele componente ale dreptului la acțiune constând

în posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicție, de a formula cereri, de a propune

probe, de a pune concluzii, de a exercita căile de atac prevăzute de lege etc., în alte

cuvinte, posibilitatea de a exercita mijloacele procesuale reglementate de lege și

care alcătuiesc acțiunea civilă.

Domeniul prescripției extinctive

1. Noțiune

Prin domeniul prescripției extinctive se înțelege sfera drepturilor subiective ale

căror acțiuni cad sub incidența prescripției extinctive.

În concret, a determina domeniul prescripției extinctive înseamnă a stabili, prin

raportarea tuturor drepturilor subiective la instituția prescripției extinctive, care sunt

drepturile subiective ale căror drepturi la acțiune sunt supuse prescripției extinctive

și, deci, a le deosebi de drepturile subiective ale căror drepturi la acțiune nu sunt

supuse prescripției extinctive.

În funcție de natura drepturilor subiective civile distingem, pe de o parte, domeniul

prescripției extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (deosebindu-se apoi

domeniul prescripției extinctive în categoria drepturilor de creanță, domeniul prescripției

extinctive în categoria drepturilor reale accesorii, precum și domeniul prescripției

extinctive în categoria drepturilor reale principale), iar, pe de altă parte, domeniul

prescripției extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

2. Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale

2.1. Prescripția extinctivă și drepturile de creanță

În principiu, drepturile de creanță, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte

juridice licite, fapte juridice ilicite),[1] sunt supuse prescripției extinctive.

Această regulă rezultă din art. 2501 alin. (1) C.civ., potrivit căruia drepturile la

acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de

cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

[1] Cu privire la prescripția dreptului la acțiune privind acordarea de despăgubiri ca

urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, a se vedea și I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec.

nr. 3378/2005, în Dreptul nr. 4/2006, p. 273.

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

283

De la principiul potrivit căruia acțiunile personale (acțiunile în justiție prin care se

solicită protecția judiciară a drepturilor de creanță) sunt supuse prescripției extinctive,

pot exista și excepții. De exemplu, potrivit art. 2237 C.civ., drepturile asiguraților

asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările

de viață pentru obligații de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripției.

2.2. Prescripția extinctivă și drepturile reale accesorii

Drepturile reale accesorii sunt supuse prescripției extinctive, ca regulă, în

aceleași condiții ca și dreptul de creanță principal pe lângă care există [art. 2501

alin. (1) C.civ. și art. 2503 alin. (1) C.civ.].

Pornind de la particularitatea rezultată din art. 2504 alin. (1) C.civ., nu trebuie

trasă concluzia imprescriptibilității dreptului de ipotecă, ci doar că în privința acestuia

nu se aplică principiul accesorium sequitur principale, însă dreptul de ipotecă

rămâne supus prescripției extinctive [art. 2501 alin. (1) C.civ.] în termenul prevăzut

de art. 2518 pct. 1 C.civ., deoarece el este un drept patrimonial pe care legea nu îl

declară în mod expres imprescriptibil.

2.3. Prescripția extinctivă și drepturile reale principale

În aplicarea art. 2501 alin. (1) C.civ. ar rezulta că și drepturile reale principale

sunt supuse prescripției extinctive, dacă legea nu dispune altfel. Cu toate acestea,

în această materie există prevederi legale care declară anumite drepturi reale ca

fiind imprescriptibile extinctiv, astfel încât majoritare sunt acțiunile reale imprescriptibile

extinctiv.

Astfel, următoarele acțiuni reale sunt imprescriptibile extinctiv:

– acțiunea în revendicare (imobiliară sau mobiliară) întemeiată pe dreptul de

proprietate privată, afară de cazul în care prin lege se dispune în mod expres altfel

[art. 563 alin. (2) C.civ.];

– acțiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de

proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate publică este statul

sau o unitate administrativ-teritorială [art. 136 alin. (2) din Constituție, art. 861

alin. (1) și art. 865 alin. (3) C.civ.];[1]

– acțiunea care are ca obiect stabilirea dreptului de trecere pe fondul vecinului

în favoarea proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea publică

[art. 617 alin. (3) C.civ.];

– acțiunea de partaj, adică acțiunea prin care se cere împărțirea bunurilor aflate

în proprietate comună (art. 669 C.civ.);

– acțiunea negatorie (art. 564 C.civ.);

– acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea unui drept de superficie

(art. 696 C.civ.);

[1] Este de reținut că acțiunea în revendicarea unui bun proprietate publică este imprescriptibilă

extinctiv în toate cazurile, chiar și în acelea în care, potrivit unor dispoziții speciale,

acțiunea in revendicarea unui bun proprietate privată ar fi supusă prescripției extinctive.

Instituții de drept civil

284

– acțiunea în grănițuire;[1]

– petiția de ereditate (art. 1130 C.civ.).

În schimb, următoarele acțiuni reale sunt supuse prescripției extinctive:

– acțiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572 C.civ.

(avulsiunea) și de art. 520 C.proc.civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul

procedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situații cu excepția cazului când

imobilul revendicat este proprietate publică;

– acțiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia

[art. 576 alin. (1) C.civ.];

– acțiunea confesorie prin care se urmărește apărarea dreptului de uzufruct

[art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ.], a dreptului de uz sau de abitație (art. 754 C.civ.) și a

dreptului de servitute [art. 770 alin. (1) lit. f) C.civ.];

– acțiunea în apărarea dreptului de administrare, a dreptului de concesiune și a

dreptului de folosință cu titlu gratuit [art. 870, art. 873 și art. 875, raportate la

art. 2501 alin. (1) C.civ.].[2]

3. Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

3.1. Principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale

Prin acest principiu se desemnează acea regulă de drept potrivit căreia protecția

drepturilor nepatrimoniale, pe calea acțiunii în justiție, nu este limitată în timp,

putându-se obține oricând.

Principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale este consacrat expres de

art. 2502 alin. (2) pct. 1 C.civ., care însă admite și excepții pentru care trebuie să

existe dispoziție legală expresă.

Principiul în discuție este justificat de caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale

și de împrejurarea că astfel de drepturi sunt inseparabile de persoana

fizică sau juridică.

Cu titlu exemplificativ, menționăm că sunt imprescriptibile extinctiv, deoarece au

caracter nepatrimonial: acțiunea privind apărarea dreptului la nume sau a dreptului

la pseudonim [art. 254 alin. (2) și (3) C.civ.], acțiunea în contestarea existenței

împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate (art. 434 C.civ.),[3]

[1] Imprescriptibilitatea acțiunii în grănițuire ar decurge din caracterul perpetuu al dreptului

de proprietate, fiind practic vorba de un atribut al dreptului de proprietate asupra unui teren; în

alte cuvinte, prin acțiunea în grănițuire se apără însuși dreptul de proprietate asupra terenului,

deci, soluția dată cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare imobiliară trebuie dată

și în privința acțiunii în grănițuire.

[2] O altă acțiune reală supusă prescripției extinctive este și acțiunea posesorie [art. 951

alin. (1) C.civ.], însă, prin intermediul acesteia, reclamantul nu urmărește apărarea unui

drept real, ci numai a posesiei, ca stare de fapt care produce efecte juridice.

[3] S-a decis că, în cazul acțiunii în contestarea filiației din căsătorie, nu pot fi aplicate dispozițiile

de excepție referitoare la prescriptibilitatea acțiunii în tăgăduirea paternității (acțiunea prin

care se urmărește înlăturarea prezumției de paternitate, întrucât este cu neputință ca soțul

mamei să fie tatăl copilului), deci, o asemenea acțiune este imprescriptibilă extinctiv – C.A.

București, s. a IV-a civ., dec. nr. 520/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 126.

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

285

acțiunea în contestarea recunoașterii voluntare de maternitate sau de paternitate

(art. 420 C.civ.), acțiunea în contestarea filiației atunci când filiația rezultă din certificatul

de naștere fără însă a exista o folosință a stării civile conformă cu acest certificat

(art. 421 C.civ), acțiunea în stabilirea filiației față de mamă [art. 423 alin. (4)

C.civ.], acțiunea în stabilirea paternității introdusă în timpul vieții copilului [art. 427

alin. (1) C.civ.], acțiunea în tăgada paternității introdusă de către copil [art. 433

alin. (2) C.civ.], acțiunea în tăgada paternității introdusă de către cel care se pretinde

tată biologic [art. 432 alin. (2) teza I C.civ.], acțiunea prin care se solicită înregistrarea

tardivă a nașterii, acțiunea prin care se solicită desființarea, modificarea

sau completarea unui act de stare civilă sau unei mențiuni de pe acesta etc.

3.2. Excepții de la principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale

Următoarele acțiuni, deși au un obiect nepatrimonial, sunt, totuși, prescriptibile

extinctiv:

– acțiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil nepatrimonial [art. 1249

alin. (2) C.civ.];[1]

– acțiunea în nulitatea relativă a căsătoriei [art. 301 alin. (1) C.civ.];

– acțiunea în nulitatea relativă a recunoașterii copilului [art. 419 alin. (2) C.civ.];

– acțiunea în tăgăduirea paternității atunci când este introdusă de soțul mamei

sau moștenitorii acestuia (art. 430 C.civ.), mamă sau moștenitorii acesteia (art. 431

C.civ.), precum și de către moștenitorii tatălui biologic [art. 432 alin. (2) teza a II-a

C.civ.];

– acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, atunci când este pornită după

decesul copilului de către moștenitorii acestuia [art. 423 alin. (5) C.civ.];

– acțiunea în stabilirea paternității, atunci când este pornită după decesul

copilului de către moștenitorii acestuia [art. 427 alin. (2) C.civ. și art. 423 alin. (5)

C.civ.];

. Termenele de prescripție extinctivă

1. Noțiune și clasificare

Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege sau

chiar de părți, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, sub sancțiunea

stingerii dreptului material la acțiune.

Ca orice termen, și termenul de prescripție extinctivă are un început (marcat de

momentul la care începe să curgă prescripția extinctivă), o durată, precum și un

sfârșit (marcat de momentul împlinirii prescripției extinctive).

[1] A se vedea și FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999, p. 517.

[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 503/1987, citată mai sus.

Instituții de drept civil

296

Spre deosebire de reglementarea anterioară, termenul de prescripție extinctivă

nu mai este un termen esențialmente legal, deoarece, în condițiile art. 2515 C.civ.,

părțile pot reduce sau mări termenele de prescripție extinctivă prevăzute de lege.

Deși, ca regulă, durata termenului de prescripție nu poate fi modificată decât

prin acordul expres al părților, există totuși un caz de prorogare legală a termenului

de prescripție extinctivă. Astfel, potrivit art. 1394 C.civ., în toate cazurile în care

despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi

decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului

la acțiunea în răspundere civilă.

Termenele de prescripție extinctivă pot fi clasificate, în funcție de izvorul lor, în

termene legale și termene convenționale.

După vocația sau sfera lor de aplicare, se poate face distincție între termenul

legal general de prescripție extinctivă și termenele legale speciale de prescripție

extinctivă.

În raport de izvorul normativ, deosebim între termene legale de prescripție

extinctivă instituite de Codul civil și termene legale de prescripție extinctivă instituite

de alte acte normative.

2. Termenul general de prescripție extinctivă

Prin termen general de prescripție extinctivă înțelegem acel termen care se

aplică practic ori de câte ori nu își găsește aplicație un termen special de prescripție

extinctivă într-un anume caz dat sau părțile nu au convenit un alt termen.

Potrivit art. 2517 C.civ., termenul de prescripție extinctivă este de 3 ani, dacă

legea nu prevede un alt termen.

Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale (prin care se valorifică drepturi

de creanță), cu excepția cazurilor în care există termene speciale de prescripție

sau părțile au convenit un alt termen, indiferent de izvorul concret al raportului

juridic obligațional (act juridic sau fapt juridic stricto sensu licit sau ilicit), inclusiv în

cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune, indiferent dacă aceasta din

urmă este sau nu prescriptibilă extinctiv (spre exemplu, pretențiile patrimoniale ce

însoțesc acțiunea în nulitate, acțiunea în reducțiune, acțiunea în rezoluțiune sau

reziliere etc.), în măsura în care acțiunea prin care se valorifică asemenea pretenții

are caracterul unei acțiuni patrimoniale și personale.

Cu titlu exemplificativ, menționăm că termenul general de prescripție extinctivă

de 3 ani poate fi aplicat în cazul: acțiunii oblice (subrogatorii),[1] în măsura în care

nu are natura juridică a unei acțiuni reale imprescriptibile sau, după caz, supuse

unui alt termen de prescripție; cererii prin care se solicită contravaloarea, proporțional

cu cota-parte, a fructelor naturale sau industriale ori a fructelor civile încasate

doar de unul dintre coproprietari;[2] cererii prin care se solicită rezoluțiunea unui

[1] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 653/1973, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 145.

[2] Trib. Suprem, completul de 7 judecători, dec. nr. 74/1982, în C.D. 1982, p. 49; s. civ.,

dec. nr. 129/1983, în C.D. 1983, p. 80; dec. nr. 2791/1984, în C.D. 1984, p. 50.

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

297

antecontract de vânzare-cumpărare;[1] cererii prin care mandantul solicită obligarea

mandatarului să îi restituie bunurile primite de acesta din urmă în temeiul contractului

de mandat;[2] acțiunea în stabilirea unui termen de restituire în cazul

împrumutului de consumație (art. 2163 C.civ.); acțiunea în despăgubire exercitată

de proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant [art. 620

alin. (1) C.civ.] etc.

Acest termen general de prescripție extinctivă este aplicabil și acțiunilor nepatrimoniale

prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabilește un termen special de

prescripție extinctivă,[3] cum este cazul acțiunii în nulitatea relativă a recunoașterii

copilului [art. 419 alin. (2) C.civ.].

Termenul general de prescripție de 3 ani nu își va găsi aplicare în cazurile când,

printr-o dispoziție legală expresă, se instituie un termen special de prescripție tot

de 3 ani. Precizarea prezintă utilitate practică în situația în care legiuitorul ar modifica

termenul general de prescripție extinctivă, fără însă a modifica și normele speciale,

ținând cont de corelația care există între normele generale și normele speciale

(o normă specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres de o

normă generală ulterioară).

3. Termene speciale de prescripție extinctivă

Atât în Codul civil, cât și în alte acte normative, sunt instituite o serie de termene

speciale de prescripție extinctivă.

Codul civil stabilește, spre exemplu, următoarele termene speciale de prescripție

extinctivă:[4]

– termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acțiune privitor la drepturile reale

care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de

prescripție [art. 2518 pct. 1 C.civ.];[5]

– termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acțiune privitor la repararea prejudiciului

moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie

sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui

[1] C.A. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 63/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 29.

[2] C.A. București, s. a III-a civ., dec. nr. 2339/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 60.

[3] A se vedea, spre exemplu, C.A. București, s. a III-a civ., dec. nr. 3246/1999 și dec.

nr. 2079/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 39 și p. 80.

[4] Pentru alte termene speciale de prescripție extinctivă, a se vedea prezentul capitol,

secțiunea a II-a, nr. 4.8 [termenele prevăzute de art. 892, art. 897 alin. (2), art. 915 alin. (2)

C.civ.] și nr. 4.9 [termenele stabilite de art. 1122 alin. (1), art. 1124, art. 1070, art. 1095

alin. (1) C.civ.], precum și secțiunea a IV-a, subsecțiunea I, nr. 2.6 [termenele instituite de

art. 301 alin. (1), art. 316 alin. (2), art. 479 alin. (2), art. 1223 alin. (1) C.civ.] și nr. 2.9

[termenele stabilite de art. 270, art. 369 alin. (3), art. 423 alin. (5), art. 427 alin. (2), art. 428

alin. (3), art. 430 alin. (1), art. 431 alin. (1) și alin. (2), art. 432 alin. (2), art. 433 alin. (2),

art. 572, art. 576 alin. (1), art. 951 alin. (1), art. 1024 alin. (1) și alin. (3), art. 1027 alin. (3),

art. 1329 alin. (4), art. 1564, art. 1669 alin. (2), art. 1933 alin. (3), art. 1936, art. 2071,

art. 2182, art. 2190 alin. (1) C.civ.].

[5] Prin raportare doar la categoria acțiunilor reale, acest termen poate fi privit ca un termen

general aplicabil ori de câte ori legea nu stabilește un termen de prescripție și nu declară

imprescriptibilă acțiunea reală respectivă.

Instituții de drept civil

298

minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și

exprima voința [art. 2518 pct. 2 C.civ.];

– termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acțiune privitor la repararea prejudiciului

adus mediului înconjurător [art. 2518 pct. 3 C.civ.];

– termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acțiune întemeiat pe un raport de

asigurare sau reasigurare [art. 2519 alin. (1) C.civ.];

– termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acțiune privitor la plata remunerației

cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere

[art. 2519 alin. (2) C.civ.];

– termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acțiune în următoarele cazuri prevăzute

de art. 2520 alin. (1) C.civ.:

1. profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe

care le prestează;

2. profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile date cu ora, cu

ziua sau cu luna;

3. medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau

medicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor

livrate;

5. meșteșugarilor și artizanilor, pentru plata muncii lor;

6. avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor. Termenul

de prescripție se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din

aceea a împăcării părților ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate,

termenul de prescripție este de 3 ani de la data ultimei prestații efectuate;

7. notarilor publici și executorilor judecătorești, în ceea ce privește plata sumelor

ce le sunt datorate pentru actele funcției lor. Termenul prescripției se va socoti

din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8. inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști, pentru

plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripției se va socoti din ziua când s-a

terminat lucrarea;

– termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acțiune privitor la restituirea sumelor

încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc

[art. 2521 alin. (1) C.civ.];

– termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acțiunea izvorâtă dintr-un contract de

transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului

[art. 2521 alin. (2) C.civ.];

– termenul de 3 ani, aplicabil dreptului la acțiunea izvorâtă dintr-un contract de

transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului,

atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv

sau, după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de

transport diferite [art. 2521 alin. (3) C.civ.];

– termenul de 3 ani, aplicabil acțiunii proprietarului terenului prin care se solicită

superficiarului încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situația anterioară,

în cazul modificării de către acesta a structurii construcției [art. 695 alin. (3)

C.civ.];

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

299

– termenul de 10 ani, aplicabil dreptului de uzufruct și termenul de prescripție

extinctivă de 2 ani aplicabil uzufructului unei creanțe [art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ.];

– termenul de 10 ani, aplicabil uzului și abitației [art. 754 C.civ. și art. 746

alin. (1) lit. e) C.civ.];

– termenul de 10 ani, aplicabil servituților [art. 770 alin. (1) lit. f) C.civ.] etc.

Cu titlu exemplificativ, menționăm ca termene speciale de prescripție extinctivă

instituite prin alte acte normative:

– termenul de 3 ani, aplicabil acțiunii în revendicarea imobilului adjudecat în

cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară [art. 520 alin. (2) C.proc.civ.];

– termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C.proc.pen., pentru acțiunea

în repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe

nedrept, termen care se socotește de la data rămânerii definitive, după caz, a

hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului;[1]

– termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru

acțiunile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract

administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate;

– termenul de prescripție extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 12 din Legea

nr. 11/1991 pentru combaterea concurenței neloiale, cu modificările ulterioare, aplicabil

dreptului la acțiune pentru repararea daunelor patrimoniale sau morale cauzate

prin fapte de concurență neloială;

– termenul de 6 luni (în cazul trimiterilor poștale interne) sau de 1 an (în cazul

trimiterilor poștale internaționale), pentru acțiunea în răspunderea operatorilor

pentru prestarea serviciilor poștale (art. 41 din O.G. nr. 31/2002 privind serviciile

poștale, cu modificările și completările ulterioare);

– termenul de 3 ani (de la publicarea în Monitorul Oficial al României a datei

începerii plății) pentru prezentarea procesului-verbal de rechiziție la lichidare în

vederea plății despăgubirilor [art. 28 alin. (2) și (3) din Legea nr. 132/1997 privind

rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public];

– termenul de 1 an, stabilit de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind

taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, aplicabil dreptului

de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, în

cazurile prevăzute de primul alineat al aceluiași articol;

– termenul de 3 ani, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea

producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată,

aplicabil acțiunii pentru repararea pagubelor generate de produsele cu

defecte destinate pentru uzul sau consumul privat al persoanelor fizice sau juridice;

– termenul de prescripție extinctivă de 90 de zile, prevăzut de art. 40 alin. (1)

din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de

sănătate, cu modificările și completările ulterioare, în care pot fi solicitate indemnizațiile,

termen care începe să curgă de la data la care beneficiarul era în drept să

le solicite;

– termenele de prescripție extinctivă de 30 de ani și de 10 ani, stabilite de

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune

nucleare, cu modificările ulterioare, primul termen fiind aplicabil în ipoteza în care

acțiunea în răspundere civilă se referă la o daună nucleară legată de deces sau de

rănire, iar cel de-al doilea termen fiind aplicabil în celelalte cazuri de daune

nucleare potrivit art. 3 lit. d) pct. 2-5 și pct. 7 din aceeași lege.

. Suspendarea prescripției extinctive

1. Noțiune. Justificare

Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului

acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripție, pe timpul

cât durează situațiile care îl pun pe titularul dreptului la acțiune în imposibilitate

de a acționa.

Pentru ca prescripția extinctivă să își producă efectul său sancționator, este

necesar, în ceea ce îl privește pe titularul dreptului la acțiune, să existe, pe lângă

voința de a acționa, și posibilitatea reală, efectivă de a se adresa organului de

jurisdicție, solicitând protecția juridică a dreptului său subiectiv. Dacă, în acele

cazuri prevăzute de lege, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul

expres al părților [art. 2515 alin. (3) C.civ.], în care titularul dreptului la acțiune este

în imposibilitate de a acționa, cursul prescripției extinctive nu ar fi oprit, atunci s-ar

ajunge la situația în care titularului dreptului la acțiune i s-ar aplica efectul extinctiv

fără a i se putea imputa pasivitatea sau neglijența sa în a acționa, ceea ce ar

echivala cu deturnarea prescripției extinctive de la finalitatea sa. Tocmai de aceea,

legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripției extinctive.

Subliniem că, pentru a fi vorba de suspendarea prescripției extinctive, este

necesar ca împrejurările care constituie cauze de suspendare să apară în timp ce

prescripția extinctivă este în curs, deci după ce prescripția extinctivă a început să

curgă și mai înainte de împlinirea termenului de prescripție extinctivă. În cazul în

care aceste împrejurări intervin mai înainte de începerea cursului prescripției

extinctive, efectul produs va fi nu de suspendare a prescripției extinctive, ci de

amânare (întârziere) a începutului prescripției extinctive. Faptul că este vorba de

două noțiuni distincte rezultă și din preambulul art. 2532 C.civ. („prescripția nu

începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă …”). Această precizare

ar prezenta importanță practică în cazul în care termenul de prescripție

extinctivă ar fi mai scurt de o lună, în sensul că, nefiind vorba de suspendarea

cursului prescripției extinctive, ci de amânarea începutului prescripției extinctive, nu

își vor mai găsi aplicare prevederile înscrise în art. 2534 alin. (2) C.civ. (în legătură

cu efectul special al suspendării prescripției extinctive), deci, după încetarea cauzei

care a determinat amânarea începutului cursului ei, prescripția extinctivă se va

împlini la expirarea termenului de prescripție (prin ipoteză, acesta este mai scurt de

o lună), iar nu la expirarea termenului de o lună la care se referă art. 2534 alin. (2)

C.civ.

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

311

2. Cauzele de suspendare

2.1. Cauzele generale de suspendare

Potrivit art. 2532 C.civ., prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să

curgă, prescripția se suspendă:

1. între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt;[1]

2. între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu

capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă, cât

timp durează ocrotirea și socotelile nu au fost date și aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al

unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel

administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și

aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu

restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în

care există o dispoziție legală contrară;[2]

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei

sau exigibilitatea acesteia;

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă

a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6

luni înainte de expirarea termenului de prescripție;

7. în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori

contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația

administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut

și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3

luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt

termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din

forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de

război. Sunt avute în vedere și persoanele civile care se găsesc în forțele armate

pentru rațiuni de serviciu impuse de necesitățile războiului;

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția

este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a

încetat această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o

[1] Pentru a fi vorba de suspendarea prescripției extinctive, este necesar ca raportul

juridic având în conținut dreptul prescriptibil să se nască înainte de încheierea căsătoriei

(dacă se naște în timpul căsătoriei va fi vorba de o amânare a începutului cursului prescripției),

iar termenul de prescripție extinctivă să nu se fi împlinit anterior încheierii căsătoriei.

Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că această cauză de suspendare nu se

poate aplica, prin analogie, raporturilor dintre concubini – C.S.J., s. civ., dec. nr. 2426/1992, în

Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 122, soluție care poate fi menținută și în actuala reglementare.

[2] Această cauză de suspendare nu se aplică în cazul cererii de evicțiune, totală sau

parțială, privind imobilul adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară, deoarece

art. 520 C.proc.civ. instituie o derogare de la dreptul comun, prevăzând că „prescripția curge

și împotriva dispăruților, minorilor și persoanelor puse sub interdicție”.

Instituții de drept civil

312

cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de

expirarea termenului de prescripție.[1]

2.2. Cauzele speciale de suspendare

Existența altor cazuri în care cursul prescripției extinctive nu începe sau se

suspendă este evocată de chiar art. 2532 pct. (10) C.civ., iar articolul următor

prevede 3 astfel de cazuri în materie succesorală.

Astfel, prescripția extinctivă nu curge contra creditorilor defunctului în privința

creanțelor pe care aceștia le au asupra moștenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată

de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator

care să îi reprezinte [art. 2533 alin. (1) C.civ.].

Prescripția nu curge nici contra moștenitorilor defunctului cât timp aceștia nu au

acceptat moștenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte [art. 2533

alin. (2) C.civ.].

De asemenea, prescripția nu curge contra moștenitorilor, în privința creanțelor

pe care aceștia le au asupra moștenirii, de la data acceptării moștenirii și până la

data lichidării ei [art. 2533 alin. (3) C.civ.].

O altă cauză specială de suspendare ori amânare a începutului cursului prescripției

extinctive este prevăzută de art. 430 alin. (2) C.civ. pentru exercitarea dreptului

la acțiunea în tăgada paternității de către soțul mamei, anume starea de

incapacitate a acestuia, termenul de prescripție necurgând împotriva soțului pus

sub interdicție judecătorească pe intervalul de timp situat între punerea sub

interdicție și ridicarea interdicției, indiferent dacă acesta are sau nu tutore. Se

observă că nu este vorba de o simplă aplicație a cauzei de suspendare înscrisă în

art. 2532 pct. 4 C.civ., aceasta din urmă vizând doar ipoteza în care cel lipsit de

capacitate de exercițiu (sau cu capacitate de exercițiu restrânsă) nu are reprezentant

legal (respectiv ocrotitor legal).

În materia accesiunii imobiliare artificiale, prescripția acțiunii autorului lucrării

privind plata indemnizației nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să dețină

imobilul [art. 591 alin. (1) C.civ.].

Prescripția acțiunii prin care proprietarul terenului solicită obligarea superficiarului

care a modificat structura construcției la repunerea în situația anterioară

este suspendată până la expirarea duratei superficiei [art. 695 alin. (3) C.civ.].

Prescripția acțiunii în răspundere pentru ținerea defectuoasă a cărții funciare

este suspendată prin exercitarea acțiunilor și căilor de atac prevăzute de lege

pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare [art. 915 alin. (2) C.civ.].

Prescripția dreptului la acțiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin

vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori prin decesul unei persoane este

suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul

asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație [art. 1395 alin. (2) C.civ.].

[1] Art. 2532 pct. 9 C.civ. trebuie interpretat în sensul că numai în ultimele 6 luni ale termenului

de prescripție forța majoră suspendă cursul acesteia, deci și atunci când cazul de

forță majoră a început anterior, dar a continuat și în acest interval de timp.

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

313

O altă cauză specială este prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006, care

dispune că, „de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acțiunile

judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau

bunurilor sale”.

3. Efectele suspendării

3.1. Efectul general

Potrivit art. 2534 alin. (1) C.civ., de la data când cauza de suspendare a încetat,

prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs

înainte de suspendare.

Plecându-se de la această dispoziție legală, s-ar putea deosebi între: efectul

anterior apariției cauzei de suspendare; efectul pe durata cauzei de suspendare;

efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.

Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce niciun efect juridic,

întrucât intervalul de timp scurs între momentul la care se situează începutul

cursului prescripției extinctive și data apariției cauzei de suspendare va intra în

calculul termenului de prescripție extinctivă.

Pe durata cauzei de suspendare, efectul constă în oprirea cursului prescripției

extinctive, deci intervalul de timp situat între momentul apariției cauzei de suspendare

și momentul încetării cauzei de suspendare nu va intra în calculul termenului

de prescripție extinctivă.

Ulterior cauzei de suspendare, cursul prescripției extinctive este reluat din

momentul în care fusese oprit, deci la intervalul de timp scurs înainte de suspendare

se va mai adăuga un interval de timp, astfel încât suma acestora să fie egală

cu durata termenului de prescripție extinctivă.

Practic, dacă a operat o cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive,

determinarea momentului până la care poate fi declanșată acțiunea se face prin

adăugarea la durata termenului de prescripție aplicabil în speță, socotit de la data

la care prescripția extinctivă a început să curgă, a intervalului de timp cât a durat

cauza de suspendare. Spre exemplu, dacă termenul de prescripție extinctivă de 3

ani a început să curgă la data de 8 februarie 2007, iar la data de 1 septembrie

2008 a apărut o cauză de suspendare a cursului prescripției care a încetat la data

de 1 noiembrie 2008, deci suspendarea a durat 2 luni, prescripția extinctivă se va

împlini la data de 8 aprilie 2010.

3.2. Efectul special

Acest efect al suspendării cursului prescripției extinctive este prevăzut în

art. 2534 alin. (2) C.civ., conform căruia, prescripția nu se va împlini mai înainte de

expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția

prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea

unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

Instituții de drept civil

314

Așadar, efectul special al suspendării nu se produce în toate cazurile, ci numai

atunci când până la împlinirea termenului de prescripție extinctivă au rămas: mai

puțin de 6 luni, dacă termenul de prescripție extinctivă aplicabil în speță este mai

mare de 6 luni; mai puțin de o lună, dacă termenul de prescripție extinctivă aplicabil

în speța respectivă este de 6 luni ori mai scurt de 6 luni.

Efectul special al suspendării cursului prescripției extinctive constă în prorogarea

momentului împlinirii termenului de prescripție extinctivă în așa fel încât

intervalul de timp cuprins între momentul încetării cauzei de suspendare și cel al

împlinirii prescripției extinctive să fie de 6 luni sau de o lună, după cum termenul de

prescripție extinctivă aplicabil în speță este mai mare de 6 luni, respectiv este de 6

luni sau mai scurt.

3.3. Beneficiul și extinderea efectului suspendării

Potrivit art. 2535 C.civ., suspendarea prescripției poate fi invocată numai de

către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în

care prin lege se dispune altfel. Suspendarea nu are însă caracter judiciar, în

sensul că nu trebuie pronunțată de organul de jurisdicție, ci efectele acesteia se

produc de drept (ope legis), în măsura în care este invocată de partea care a fost

împiedicată să facă acte de întrerupere, deci, dacă în cursul procesului partea

adversă îi opune prescripția extinctivă, instanța doar va constata, la cererea titularului

dreptului prescriptibil, că a operat suspendarea cursului prescripției extinctive

și va trece la soluționarea cauzei în fond.

Pentru ipoteza în care obligația corelativă dreptului supus prescripției extinctive

a fost garantată de un fideiusor, art. 2536 C.civ. prevede că suspendarea prescripției

față de debitorul principal ori față de fideiusor produce efecte în privința

amândurora.

Cât privește obligațiile indivizibile, indiferent că ar fi vorba de o indivizibilitate

activă sau pasivă, suspendarea prescripției față de unul dintre creditori sau, după

caz, debitori produce efecte și față de ceilalți [art. 1433 alin. (1) C.civ.].

De asemenea, în cazul obligațiilor solidare, suspendarea prescripției în folosul

unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată și de către ceilalți creditori solidari

[art. 1441 alin. (1) C.civ.], iar suspendarea prescripției față de unul dintre debitorii

solidari produce efecte și față de ceilalți codebitori [art. 1449 alin. (1) C.civ.].

Subsecțiunea a III-a. Întreruperea prescripției extinctive

1. Noțiune. Justificare

Prin întreruperea prescripției extinctive se înțelege modificarea cursului acesteia

constând în înlăturarea prescripției scurse înainte de apariția unei cauze întreruptive

și începerea unei alte prescripții extinctive.

Pentru înțelegerea fundamentului întreruperii prescripției extinctive, trebuie

pornit de la două premise, anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului

dreptului în privința temeiniciei pretenției sale, lipsă dedusă din starea sa de pasiIV.

Prescripția extinctivă și decăderea

315

vitate, iar, pe de altă parte, prezumarea situației de fapt a celui în folosul căruia

curge prescripția extinctivă ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe

împotrivirea acestuia. Ori de câte ori aceste două premise nu se mai confirmă, în

sensul că titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăsește starea de pasivitate sau

cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire

față de titularul dreptului, prin recunoașterea datoriei sale, înseamnă că nu

se mai justifică producerea efectului prescripției extinctive.

Asemănător suspendării prescripției extinctive, și în cazul întreruperii prescripției

extinctive este necesar ca împrejurările ce constituie, potrivit legii, eventual

astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părților [art. 2515 alin. (3)

C.civ.], cauze de întrerupere să intervină după ce prescripția extinctivă a început să

curgă și mai înainte de împlinirea termenului de prescripție extinctivă.[1] Totuși,

recunoașterea dreptului prin act scris sau constituirea de garanții după împlinirea

termenului de prescripție produce, în baza art. 2506 alin. (4) și art. 2510 alin. (1)

C.civ., același efect ca și întreruperea.

2. Cauzele de întrerupere

Potrivit art. 2537 C.civ., prescripția extinctivă se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a

dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge

prescripția;

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin

înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea

cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea,

pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața

instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care

despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe

cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în

întârziere;

5. în alte cazuri prevăzute de lege.

În legătură cu recunoașterea dreptului, art. 2538 alin. (1) C.civ. precizează că

aceasta se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, recunoașterea este tacită atunci când rezultă

fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia

curge prescripția, textul de lege indicând ca acte de recunoaștere tacită plata

parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților,

solicitarea unui termen de plată[2] și altele asemenea.

[1] A se vedea și C.A. București, s. a III-a civ., dec. nr. 1317/1996, în C.P.J.C. 1993-1998,

p. 74, în care se subliniază că demersurile ulterioare împlinirii termenului de prescripție nu

pot avea valoarea unor acte întreruptive.

[2] A se vedea și Trib. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 1887/1994, în C.P.J. 1993-1997,

p. 149. S-a mai decis că predarea bunului ce formează obiectul antecontractului de vânzareInstituții

de drept civil

316

Art. 2538 alin. (3) C.civ. dispune că poate invoca recunoașterea tacită și cel

îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost

desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp

cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării

actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori

personală.

Cât privește cazurile de întrerupere prevăzute de art. 2537 pct. 2 și 3 C.civ., o

serie de precizări importante sunt făcute de art. 2539 C.civ.

Astfel, alin. (1) prevede că prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost

făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă

este nulă pentru lipsă de formă.

Așadar, în cazul în care cererea este introdusă la un organ necompetent,

prescripția extinctivă se consideră întreruptă de la data introducerii cererii la acel

organ, iar nu de la data la care sesizarea va ajunge la organul competent potrivit

legii (de exemplu, ca urmare a declinării competenței). Totuși, prescripția extinctivă

nu va fi considerată întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanță necompetentă,

aceasta nu ar urma să pronunțe soluția declinării competenței, ci va respinge

cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române

(art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat) sau, constatând că, în speță, competența aparține unui organ

fără activitate jurisdicțională, va respinge cererea ca inadmisibilă.[1] De asemenea,

prescripția extinctivă nu este întreruptă nici atunci când cererea de chemare în

judecată a fost introdusă la un organ fără activitate jurisdicțională, deoarece un

astfel de organ nu poate fi asimilat unei instanțe.[2]

Art. 2539 alin. (2) C.civ. dispune, în teza I, că prescripția nu este întreruptă dacă

cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție

în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a

fost respinsă,[3] anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, însă,

cumpărare în posesia celui ce urmează să îl cumpere echivalează cu o recunoaștere a

dreptului acestuia de a cere încheierea contractului de vânzare-cumpărare, recunoaștere

care întrerupe prescripția, iar o nouă prescripție extinctivă nu va începe să curgă atât timp

cât bunul se află în posesia celui ce urmează să-l cumpere – Trib. Suprem, s. civ., dec.

nr. 188/1981, în C.D. 1981, p. 65. Dacă bunul a fost predat în momentul încheierii antecontractului

sau chiar mai înainte de acest moment, practic, este vorba de o amânare a începutului

cursului prescripției extinctive. De asemenea, posesia exercitată asupra bunurilor succesorale

aflate în indiviziune de către moștenitorul care a plătit peste partea sa din datoriile

și sarcinile moștenirii poate echivala cu o recunoaștere din partea celorlalți moștenitori – Trib.

Suprem, s. civ., dec. nr. 503/1987, în C.D. 1987, p. 118.

[1] Pentru soluțiile ce urmează a fi pronunțate de către instanța sesizată de reclamant,

atunci când aceasta constată că, potrivit legii, nu este competentă să rezolve cauza respectivă,

a se vedea, spre exemplu, G. BOROI, Codul de procedură …, op. cit., vol. I, p. 72.

[2] A se vedea și C.A. București, s. a III-a civ., dec. nr. 820/1995, în C.P.J.C. 1993-1998,

p. 73 (în speță, cererea a fost adresată Guvernului).

[3] În cazul în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, neîntemeiată

(deci instanța, soluționând procesul pe fond, a constatat că dreptul subiectiv pretins

de reclamant nu există sau că reclamantul nu este titularul acestui drept), nu va mai prezenta

interes faptul că prescripția extinctivă nu a fost întreruptă ori de câte ori, într-un al

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

317

potrivit dispoziției legale înscrise în teza a II-a, dacă reclamantul, în termen de

6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă,

introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de

chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere

să fie admisă.

Prescripția nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală

și-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului

de a obține executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obține obligarea

pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă

cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepția

autorității de lucru judecat [art. 2539 alin. (3) C.civ.].

În sfârșit, alin. (4) al art. 2539 C.civ. stabilește că dispozițiile primelor trei alineate

ale sale se aplică, în mod corespunzător, și atunci când prescripția a fost

întreruptă prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se

prescrie.

Se impun însă unele sublinieri. Considerăm că ambele teze ale art. 2539

alin. (2) C.civ. nu se aplică și cererii anulate pentru vicii de formă, deoarece, dacă

s-ar admite soluția contrară, partea finală a alin. (1) al aceluiași articol ar deveni o

dispoziție legală inutilă. Așadar, în cazul anulării cererii pentru vicii de formă,

prescripția extinctivă se consideră întreruptă la data la care a fost introdusă acea

cerere, chiar dacă nu a fost reiterată în termen de 6 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii de anulare.

De asemenea, menționăm că art. 2539 alin. (2) teza a II-a C.civ. are o redactare

incompletă, întrucât, în cazul renunțării la judecată se pronunță o încheiere

prin care instanța ia act de acest act procesual de dispoziție, iar în cazul perimării

instanța pronunță o hotărâre prin care constată perimarea. Apreciem, însă, că și în

aceste ipoteze, pentru identitate de rațiune, dacă este reiterată cererea în termen

de 6 luni de la data rămânerii definitive a încheierii prin care s-a luat act de renunțarea

la judecată sau a hotărârii prin care s-a constatat perimarea, prescripția va fi

considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă,

cu condiția ca noua cerere să fie admisă.

Tot în legătură cu dispoziția legală înscrisă în art. 2539 alin. (2) teza a II-a

C.civ., se observă că aceasta are în vedere cu precădere ipoteza când termenul de

6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii ar expira după împlinirea termenului de

prescripție.

Mai trebuie reținut că, potrivit art. 2540 C.civ., prescripția este întreruptă prin

punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția, numai dacă aceasta

este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în

întârziere.

doilea proces, pârâtul s-ar putea apăra invocând excepția autorității de lucru judecat dedusă

din prima hotărâre (ceea ce presupune tripla identitate de elemente: aceleași părți, același

obiect și aceeași cauză).

Instituții de drept civil

318

3. Efectele întreruperii

Din art. 2541 alin. (1) și (2) C.civ., rezultă că întreruperea cursului prescripției

extinctive produce următoarele efecte:

– ștergerea prescripției extinctive începute înainte de apariția cauzei de întrerupere;

– începerea, după întrerupere, a cursului unei noi prescripții extinctive.

Felul (natura) noii prescripții extinctive care începe să curgă după ce a operat

întreruperea se determină în raport de cauza de întrerupere a prescripției extinctive.

Astfel, dacă întreruperea s-a produs ca urmare a recunoașterii, va începe să

curgă o prescripție extinctivă de același fel cu cea înlăturată [art. 2541 alin. (3)

C.civ.], deci tot o prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune.

În cazul întreruperii ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată sau

de arbitrare (admisă prin hotărâre definitivă),[1] noua prescripție extinctivă va avea

un alt obiect, anume prescripția extinctivă a dreptului de a obține executarea silită,

această din urmă prescripție începând să curgă de la data rămânerii definitive a

hotărârii de admitere a cererii [art. 2541 alin. (4) C.civ.].

Dacă întreruperea rezultă din intervenția făcută în procedura insolvenței sau a

urmăririi silite, va începe să curgă o prescripție extinctivă de același fel de la data

la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase

neacoperite [art. 2541 alin. (5) C.civ.].

În cazul în care prescripția a fost întreruptă, potrivit art. 2537 pct. 3 C.civ., întreruperea

operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de

suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la

pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale; dacă repararea pagubei se acordă,

potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva

căruia a început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea

definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea

[art. 2541 alin. (5) C.civ.], în ambele ipoteze începând să curgă tot o

prescripție a dreptului material la acțiune, afară de ipoteza în care instanța penală

a soluționat latura civilă, când noua prescripție care va începe va avea ca obiect

dreptul de a obține executarea silită.

[1] În cazul întreruperii prescripției extinctive prin introducerea cererii de chemare în

judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive

a hotărârii de admitere a cererii respective. În consecință, între data sesizării instanței și

data rămânerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripției extinctive este provizorie și condiționată,

în sensul că definitivarea (consolidarea) efectului întreruptiv este condiționată de

admiterea cererii de chemare în judecată (de arbitrare) și de rămânerea definitivă a hotărârii.

Însă, efectul întreruptiv de prescripție al cererii de chemare în judecată (de arbitrare) va

dispărea cu efect retroactiv (deci se va considera că prescripția extinctivă nu a fost întreruptă

prin introducerea cererii) dacă nu se va ajunge la pronunțarea unei hotărâri definitive

de admitere a cererii respective, eventual, ținând cont și de art. 2539 alin. (2) teza a II-a

C.civ., precum și în cazul prevăzut de art. 2539 alin. C.civ., deci când va interveni prescripția

dreptului de a obține executarea silită a hotărârii prin care s-a admis cererea.

Repunerea în termenul

de prescripție extinctivă

1. Noțiune. Justificare

Repunerea în termenul de prescripție extinctivă este consacrată, cu caracter

general, de art. 2522 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „cel care, din motive temeinice,

nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției poate cere organului

de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei.”

Repunerea în termenul de prescripție extinctivă poate fi definită ca beneficiul

recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condițiile anume prevăzute, în

temeiul căruia aceștia își pot valorifica drepturile chiar dacă termenul de prescripție

extinctivă s-a împlinit.

Cât privește justificarea reglementării repunerii în termenul de prescripție extinctivă,

trebuie să se țină cont de finalitatea instituției prescripției extinctive (sancționarea

conduitei culpabile a titularului dreptului subiectiv, constând în inactivitatea

acestuia); în acele situații în care inactivitatea titularului s-ar datora unor motive

temeinice, producerea efectelor prescripției extinctive ar deturna această instituție

de la finalitatea ei, așa încât s-ar sancționa atitudinea titularului dreptului subiectiv,

deși nu i s-ar putea reproșa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termenul

de prescripție extinctivă permite înlăturarea contradicției ce ar apărea între ceea ce

Instituții de drept civil

320

legea a prezumat prin instituirea prescripției extinctive și ceea ce reprezintă realitatea.

Trebuie însă reținut că repunerea în termenul de prescripție extinctivă este o

măsură excepțională.

2. Domeniul repunerii în termenul de prescripție extinctivă

Spre deosebire de cauzele de suspendare și de întrerupere ale prescripției

extinctive, care sunt indicate de lege, cauzele de repunere în termenul de prescripție

extinctivă nu mai sunt menționate de lege, ci art. 2522 alin. (1) C.civ. se mulțumește

să precizeze, în mod generic, că este vorba de „motive temeinice”, fiind,

deci, lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicție căruia i se solicită repunerea

în termenul de prescripție extinctivă, care urmează să decidă de la caz la

caz, în funcție de situația concretă din speță.

Prin motive temeinice, care să justifice repunerea în termenul de prescripție

extinctivă, ar trebui să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul

forței majore, sunt exclusive de culpă. Este, deci, vorba de piedici relative, iar

nu absolute (ca în cazul forței majore), în sensul că împrejurările de fapt respective

au caracterul de piedică în exercitarea acțiunii pentru reclamant și pentru cei care

s-ar afla în condiții asemănătoare (dar nu în mod necesar și pentru un om diligent)

și, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acțiune.

În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripție extinctivă exclude atât forța

majoră (deoarece cursul prescripției extinctive ar fi suspendat cât timp durează forța

majoră, așa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripție

extinctivă), cât și culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituția prescripției

extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescripție extinctivă

începe unde încetează culpa și încetează unde începe forța majoră.

În jurisprudența corespunzătoare reglementării anterioare au fost considerate

drept cauze care ar justifica repunerea în termenul de prescripție extinctivă: spitalizarea

îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia

urma să introducă acțiunea;[1] părăsirea minorului de către reprezentantul legal;[2]

cunoașterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea

termenului de prescripție extinctivă etc. În schimb, au fost apreciate drept

cauze care nu justifică repunerea în termenul de prescripție extinctivă: eroarea de

drept invocată de titularul dreptului subiectiv;[3] absența ori aglomerarea cu proble-

[1] Trib. jud. Covasna, dec. civilă nr. 53/1977, în R.R.D., nr. 10/1978, p. 55.

[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 590/1986, în C.D. 1986, p. 82.

[3] Trib. Suprem, Colegiul civil, dec. nr. 1465/1968, în R.R.D., nr. 3/1969, p. 170. Apreciem

că, în actuala reglementare, soluția trebuie nuanțată, luând în considerare și soluția dată de

art. 1208 alin. (2) C.civ. în ceea ce privește eroarea de drept ca viciu de consimțământ, deoarece

rațiunile sunt aceleași. Așadar, în cazul în care dispozițiile legale referitoare la exercitarea

dreptului la acțiune într-un anumit termen sunt „accesibile și previzibile”, necunoașterea acestora

sau înțelegerea lor greșită nu justifică repunerea în termen; dimpotrivă, în ipoteza în care

eroarea de drept ar privi dispoziții legale care nu sunt „accesibile și previzibile”, titularul dreptului

ar putea fi repus, la cererea sa, în termenul de prescripție extinctivă.

IV. Prescripția extinctivă și decăderea

321

me a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului; nesocotirea

unor cerințe legale etc.

3. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripție extinctivă

Art. 2522 alin. (2) C.civ. stabilește atât durata termenului de repunere în termenul

de prescripție extinctivă, cât și începutul acestui termen, dispunând că

„repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la

acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a

cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea

termenului de prescripție.”

Subliniem că termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 2522 alin. (2) C.civ., privește

atât cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă, cât și introducerea

cererii prin care se exercită dreptul la acțiune privind pretenția pe fond.

Cât privește natura juridică a termenului de 30 de zile stabilit de art. 2522

alin. (2) C.civ., considerăm că aplicarea criteriului instituit de art. 2547 C.civ.

conduce la concluzia că este vorba de un termen este de prescripție extinctivă, iar

nu de decădere.

4. Efectul repunerii în termenul de prescripție extinctivă

Efectul repunerii în termenul de prescripție extinctivă constă, în esență, în socotirea

prescripției extinctive ca neîmplinită, deși termenul de prescripție extinctivă a

expirat. În alte cuvinte, prin repunerea în termenul de prescripție extinctivă este

anihilat efectul extinctiv al prescripției, organul de jurisdicție având astfel posibilitatea

să treacă la soluționarea pricinii pe fond.

Cât privește modul în care operează repunerea în termenul de prescripție

extinctivă, este de reținut că, spre deosebire de suspendarea prescripției extinctive

și întreruperea prescripției extinctive (ale căror efecte se produc de drept, organul

de jurisdicție doar constatând intervenirea unei cauze de suspendare sau de

întrerupere a prescripției extinctive), repunerea în termenul de prescripție extinctivă

are caracter judiciar, deci presupune pronunțarea unei hotărâri de către organul de

jurisdicție, hotărâre care trebuie motivată, spre a putea fi supusă controlului judiciar.

Soluționarea cererii de repunere în termenul de prescripție extinctivă este de

competența organului de jurisdicție competent să rezolve pricina care are ca obiect

dreptul subiectiv respectiv.

Mai precizăm că, în actuala reglementare, repunerea în termenul de prescripție

extinctivă nu mai poate fi dispusă din oficiu de către organul de jurisdicție, ci

trebuie solicitată de titularul dreptului la acțiune supus prescripției. Desigur că ar

putea să fie vorba de aceeași cerere de chemare în judecată care să conțină un

prim capăt de cerere prin care se solicită repunerea în termenul de prescripție

extinctivă, precum și un alt capăt de cerere privind valorificarea pretenției. Acesta

din urmă va fi cercetat pe fond numai dacă instanța va încuviința cererea de repunere

în termenul de prescripție extinctivă; când cererea de repunere în termen se

Instituții de drept civil

322

respinge (ca neîntemeiată sau chiar ca prescrisă), capătul de cerere privind

pretenția va fi respins ca prescris.