Actul Creatiei In Lumina Sfintei Scripturi Si a Stiintei Moderne. Privire Comparativa
ACTUL CREAȚIEI ÎN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI
ȘI A ȘTIINȚEI MODERNE. PRIVIRE COMPARATIVĂ
CUPRINS
Lista de abrevieri
Argument
Introducere
Capitolul I : Creația, întâiul semn al iubirii divine în lumina Sfintei Scripturi
I.1 Conceptualizare și etimologie
I.2 Viața, neasemuitul dar al lui Dumnezeu
I.3 Creația și rostul vieții în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți
Capitolul II : Teorii creaționiste științifice moderne. Privire comparativă
II.1 Big Bang – Georges Lemaître și Fred Hoyle
II.2 Teoria pământului tânăr (Young Earth Creationism)
II.3 Creația progresivă (Progressive Creation)
II.4 Creația directă (Gap Creationism)
II.5 Creația inteligentă (Intelligent Design) – Ken Miller
II.6 Evoluție teistă (Theisitic Evolution)
Capitolul III : Teorii evoluționiste. Privire comparativă
III.1 Evoluționismul – Charles Robert Darwin
III.2 Teoria “supei primordiale”- Stanley Miller
III.3 Teoria panspermiei – Fred Hoyle
III.4 Teoria “spumei valurilor”- Louis Lerman
III.5 Teoria oceanului planetar
III.6 Teoria celulară
III.7 Teoria piritelor – Günther Wachterhauser
III.8 Teoria argilelor – A. G. Cairns-Smith
Capitolul IV : Teorii cu privire la originea, natura și menirea omului
IV.1 Natura omului
IV.2 Teorii cu privire la originea omului :
IV. 2.1 Preexistențialism
IV. 2.2 Traducianism
IV. 2.3 Creaționism
IV.3 Menirea omului în Creație în lumina Sfintei Scripturi
Concluzii
Bibliografie
Lista de abrevieri
Arhiep.- Arhiepiscop
Arhim.- Arhimandrit
cap. – capitolul
col. PSB – colecția Părinți și Scriitori Bisericești
coord.- coordonator
Ed.- Editura
ed.- ediția
ed. cit.- ediția citată
edit.- editat
EIBMBOR – Editura Institutului Biblic și de Misiune la Bisericii Ortodoxe Române
Ierom.- Ieromonah
op. cit.- opera citată
p.- pagina
pp.- pe paginile
rev.- revista: AB – Altarul Banatului
BOR – Biserica Ortodoxă Română
GB – Glasul Bisericii
MA – Mitropolia Ardealului
MB – Mitropolia Banatului
MMB – Mitropoliei Moldovei și Bucovinei
MMS – Mitropoliei Moldovei și Sucevei
MO – Mitropolia Olteniei
O – Ortodoxia
ST – Studii Teologice
TV- Teologie și Viață
VO – Vestitorul Ortodoxiei
Sf.- Sfântul
trad.- traducerea
vol.- volumul
Argument
Lumea creată își are originea în Dumnezeu, Cel necauzat și etern. Realitatea personală supremă, ca existență de Sine, nu este monopersonală, ci Ea este o comunitate personală, primește și comunică existența în interiorul Său, sunt interioare Una Alteia, nu primesc nimic din afară și nu se confundă între Ele, aflându-se într-o mișcare continuă de comunicare a ființei și a iubirii. De aceea, și Sfinții Părinți ai Bisericii privesc lumea și istoria în continuitatea lor logică, naturală, cu veșnicia, pentru că logica lumii vine de la Cuvântul-LÒgoj, în care se sălășluiesc toate rațiunile finale ale lumii (logo…).”La început a fost Cuvântul…”, Cuvânt care din iubire de oameni se revelează pe Sine și din a cărui Voință supremă omul este rostuit drept coroană a Creației. Omul, el însuși un Univers deschis, este așezat într-o lume ce reprezintă – după cum scria Părintele Stăniloae – “o mare taină”.
Caracterul tainic al lumii constă în faptul că ea este o operă realizată după un “plan prea bun și negrăit” al unei Ființe supreme și infinite având drept scop “realizarea unui dialog între Persoana supremă și persoanele create”. Este opera iubirii lui Dumnezeu, Care “creează lumea in mod liber pentru a o spiritualiza, pentru a o face transparentă pentru Sine. Dar aceasta o poate face prin om; prin spiritul uman inserat în lume, lucrează spiritul divin însuși la spiritualizarea lumii prin lucrarea Sa în sufletul omului, dar în special prin întruparea Sa ca om”. Într-un fel sau altul, ceea ce a preocupat omenirea dintotdeauna a fost omul. Cu Dumnezeu sau fără, în lume sau peste lume, singur sau în comunitate, omul a rămas singurul subiect de discuție. Definit ca măsură a tuturor lucrurilor sau biată fărâmă de praf, rătăcind printr-un Univers prea mare și rece – neînțeles și copleșitor – în căutarea sensului vieții sale și al lumii, omul a avut uneori cheia potrivită iar de cele mai multe ori, fără a ști că o are, a ajuns să orbecăie fără țintă.
Dacă astăzi problema Creației a devenit tot mai interesantă, aceasta se datorează în mare parte faptului că întreaga cunoaștere umană nu încetează să se uimească în fața originii Universului și a vieții. Or, actul Creației reprezintă una dintre marile întrebări pe care omul le formulează cu privire la originea sa și a Universului. Ea ocupa deja un loc central în viziunea Părinților care exprimau astfel originalitatea gândirii creștine în fața conceptelor filosofice ale lumii greco-romane, dovedind că există un monoteism trinitar și că acesta propune o antropologie nouă, optimistă. Istoria umană este partea cea mai frământată, cea mai explozivă și mai vie în toată existența universului ieșit din mâinile Creatorului: dacă timpul a tras cu răbdare după sine, în miliarde de ani, făpturi mai mult sau mai puțin însuflețite – deși toate reflectând rațiunea Creatorului –, o dată cu apariția omului timpul s-a comprimat parcă, transformându-se în dimensiunea și în spațiul unor încleștări fără precedent în Creație, față de care marșul prin timp al Universului și al vieții pare o poveste monoton depănată.
De la omul-chip al lui Dumnezeu până la ”omul-dumnezeu”, umanitatea s-a afirmat și s-a negat alternativ, ajungând ca în secolul XX să se afle în pragul unei decăderi și dezorientări sinonime cu întunericul și cu nonsensul. Veacul nostru a redescoperit totuși omul, după disprețul aruncat asupra acestuia de diverse ideologii dezumanizante (medievale și moderne), dar lăsându-l fără repere orientative, fără o axiologie solidă, într-o civilizație a mișcării, sfâșiată între materialism și idealism, între demonic și angelic, în care el, negăsindu-și locul potrivit, caută să-și umple viața cu lucruri care în fapt o subminează.
De ceea, luând în considerare faptul că titlul lucrării constituie în sine o provocare și, deopotrivă, o întrebare fundamentală a întregii civilizații umane, am căutat să construiesc un răspuns plauzibil și mai ales, ortodox, printr-o argumentare pe cât posibil, pe măsura interogației Acest eșafodaj de argumente de natură științifică și teologică, materializat în această lucrare, se dorește o mărturisire de credință și mai ales inflorescența demersului cognitiv devenit palpabil prin vocația științifică și pedagogică a Pr. Asist. Drd. CEZAR HÂRLĂOANU, sub a cărui îndrumare atentă am lucrat și căruia îi aduc, pe această cale, respectuoase și calde mulțumiri.
Introducere
Astăzi, postmodernitatea poate vorbi de o adevărată unitate a istoriei (precum e afirmată și unitatea Cosmosului), în care identitățile și distincțiile să nu fie anulate, în momentul când percepem atât istoria cât și cosmosul ca părți integrante ale aceleiași realități: Creația lui Dumnezeu. Precum contemplarea rațiunilor dumnezeiești din cosmos ne face să-L slăvim pe Dumnezeu, la fel istoria umanității asumată ca o istorie a umanității în care Dumnezeu e o prezență vie, ne face să resimțim istoria ca un vehicul ce ne conduce la Dumnezeu”. Biserica a interpretat limbajul liturgic în linia sa mistagogică, în care toate cuvintele sunt slujitoare ale lui Hristos, Cuvântul veșnic. “Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit Cuvintele Domnului” (Amos 8,11), iar în Sfânta Biserică, mai mult decât oriunde în altă parte,”cuvântul lui Hristos locuiește din belșug” (Col.3,16) între noi.
Modalitățile de relaționare cu divinul au îmbrăcat ”hainele veacurilor”. Fiind un dat ontologic,” chipul este o însușire constitutivă a întregii naturi umane, a neamului omenesc în întregime”. De pe acest temei dogmatic, unanim recunoscut, Biserica ar trebui să se regăsească pe sine. Fracturile concomitente ale istoriei au făcut ca, pornind de la un trunchi comun, ramurile creștinismului să se îndrepte spre aceeași Lumină, dar rodind poame diferite, pentru că, fundamental, hotărâtor, dintotdeauna aveau aceeași finalitate, aceasta pentru că menirea omului este cea de personalizare a întregului Univers, ca să înainteze cu el spre o tot mai deplină comuniune cu Dumnezeu în Treime.
De pe o poziție diametral opusă teoriilor ce ne sufocă prin efemeritate cotidianul, în gândirea patristică, lumea reprezintă expresia bunătății divine. Ea este o operă rezultată dintr-un act de iubire, o concepție filosofică înaltă până la care se ridicaseră în oarecare măsură Hesiod și Platon, dar la care erosul nu e decât un accident sau atribut pasager, nu o realitate ontologică, nu substanța divină însăși, așa cum e în cazul Dumnezeului creștin al Scripturii. Adevărul e că frumusețea lumii create de Dumnezeu, în gândirea patristică, nu e limitată în spațiu decât parțial, pentru ca mintea omului să se poată ridica până la această frumusețe; în fond, frumusețea cosmică e ca o exteriorizare a frumosului care e Dumnezeu Însuși, Dumnezeul Cel propovăduit de Sfânta Biserică prin verbul Scripturii și Sfânta Tradiție. Materia însăși nu e rea în sine, ea contribuie, prin cantitatea dată fiecărei creaturi, la armonia universală pe care o ilustrează învățătura Sfinților Părinți. „Noi credem”, scria același Origen, „că Dumnezeu, Tată a toate, a poruncit acestea pentru mântuirea tuturor creaturilor Sale prin rațiunea inefabilă a Logosului Său și a înțelepciunii Sale… ; diferitele lor mișcări, numite mai sus, fură rânduite să fie potrivite și folositoare armoniei lumii”. Frumusețea și rostul înalt al lumii văzute sunt o notă caracteristică a gândirii patristice, în opoziție nu numai cu concepția gnosticilor, care afirmau că lumea e imperfectă, dar și cu o seamă de sisteme și religii vechi care, ca budismul, religiile orientale și de misterii, sau diferite hermetisme și diverse denominațiuni, care răstălmăcesc cuvântul Evangheliei spre a pretinde că lumea e un rău care trebuie părăsit cât mai iute.
Dealtfel, de-a lungul evoluției lor, antropocentrismele unilaterale, traductibile în propagarea erorilor propriei decăderi, au condus la “mari deziluzii și falimente în fața evidenței că întreaga istorie nu a cunoscut vreodată atâtea amenințări atât de grave pentru însăși existența umanității”. Pentru omul care refuză sau neagă întrebările metafizice, care nu crede în experiența descoperirii personale a lui Dumnezeu, lumea, realitatea materia care erosul nu e decât un accident sau atribut pasager, nu o realitate ontologică, nu substanța divină însăși, așa cum e în cazul Dumnezeului creștin al Scripturii. Adevărul e că frumusețea lumii create de Dumnezeu, în gândirea patristică, nu e limitată în spațiu decât parțial, pentru ca mintea omului să se poată ridica până la această frumusețe; în fond, frumusețea cosmică e ca o exteriorizare a frumosului care e Dumnezeu Însuși, Dumnezeul Cel propovăduit de Sfânta Biserică prin verbul Scripturii și Sfânta Tradiție. Materia însăși nu e rea în sine, ea contribuie, prin cantitatea dată fiecărei creaturi, la armonia universală pe care o ilustrează învățătura Sfinților Părinți. „Noi credem”, scria același Origen, „că Dumnezeu, Tată a toate, a poruncit acestea pentru mântuirea tuturor creaturilor Sale prin rațiunea inefabilă a Logosului Său și a înțelepciunii Sale… ; diferitele lor mișcări, numite mai sus, fură rânduite să fie potrivite și folositoare armoniei lumii”. Frumusețea și rostul înalt al lumii văzute sunt o notă caracteristică a gândirii patristice, în opoziție nu numai cu concepția gnosticilor, care afirmau că lumea e imperfectă, dar și cu o seamă de sisteme și religii vechi care, ca budismul, religiile orientale și de misterii, sau diferite hermetisme și diverse denominațiuni, care răstălmăcesc cuvântul Evangheliei spre a pretinde că lumea e un rău care trebuie părăsit cât mai iute.
Dealtfel, de-a lungul evoluției lor, antropocentrismele unilaterale, traductibile în propagarea erorilor propriei decăderi, au condus la “mari deziluzii și falimente în fața evidenței că întreaga istorie nu a cunoscut vreodată atâtea amenințări atât de grave pentru însăși existența umanității”. Pentru omul care refuză sau neagă întrebările metafizice, care nu crede în experiența descoperirii personale a lui Dumnezeu, lumea, realitatea materială devine cel mai adesea un refugiu sau chiar un alibi în fața propriei conștiințe pentru evitarea întrebărilor despre Dumnezeu. Sunt invocate, cel mai adesea, certitudinile fizicii pentru a „argumenta” doct că temeiurile spirituale sunt incerte și prin aceasta, nedemne de crezare. Niciodată, în cursul istoriei, nu s-a putut stabili un raport obiectiv între știință și religie. În toate timpurile au existat voci care vesteau lumii când falimentul știintei, când pe cel al religiei. Unii arătau aspectul negativ al științei, care ar fi întunecat adevărul, alții atribuiau religiei acest rol nefast.
Dar, de-a lungul timpului, conflictul dintre știință și credință și Biserică, în special cea Romano-Catolică, a avut asupra oamenilor de știință unele intervenții, de multe ori imperative, pentru a-i face să se dezică de descoperirile lor, socotite eretice. Este de ajuns să ne amintim cazurile de intervenție din partea Inchiziției asupra a doi cercetători de seamă din perioada medievală, Nicolaus Copernic și Galileo Galilei. Toate aceste piedici pe care le-au întâmpinat descoperirile științifice din perioada Renașterii, trebuie căutate mai puțin în considerente religioase și mai mult în spiritul scolastic, care a avut o mare influență în perioada medievală, precum și în autoritatea veche a clasicilor Aristotel, Ptolemeu și Galen. De altfel, această atitudine reticentă în fața marilor descoperiri științifice nu este ceva propriu Bisericii, ci ea marchează întreaga mentalitate a perioadei medievale. De cele mai multe ori, întreaga argumentație se reduce la o serie de măsurători cantitative, pentru a evita dificultățile ridicate de provocările calitative, implicit și eminamente spirituale, care definesc viața.
Dar, pentru omul care simte lucrarea lui Dumnezeu în inima sa, aceste pseudo-argumente nu sunt nicicând suficiente, pentru că, paradoxal, „omul e ajutat de Univers să se înalțe la cunoașterea lui Dumnezeu.Universul e pentru om, ca omul să cunoască prin el pe Dumnezeu. Deci amândouă sunt făcute pentru Dumnezeu cel mai presus de amândouă”. Astfel, facilitatea confortului intelectual conferit de cunoașterea științifică, pur experimentală și insuficientă, limitat probatorie, conduce la un anume gen de mistificare și mitificare a modului apariției vieții și omului pe pământ și, poate cel mai grav, la respingerea oricărei alternative posibile în pătrunderea tainelor vieții.
Din nefericire, aceste „simptome” mai supraviețuiesc astăzi, nu atât în laboratoarele științifice, cât la nivelul ignoranței exploatate și manipulate. Din aceste ultime referințe, devine evident că elementele ce constituiau ansamblul realității care, de altfel, nu mai era percepută în perspectiva unei unități armonioase și coerente a Creației divine, căci “a văzut Dumnezeu că este bine” (Fac. 1,12; 18; 20; 25), devin total susceptibile de a fi investigate, pe baza experimentului având loc o anumită (de-) structurare în cunoaștere, care este de acum științifică de tip : matematic, fizic, chimic, biologic, fără a mai lua în considerație principii religioase, filosofice. Omul, de asemenea, deși are calitate de subiect, poate deveni obiect de cercetare științifică, fiind studiat ca ființă gânditoare din partea filosofiei, ca ființă socială de către sociologie, ca ființă religioasă de către teologie sau istoria religiilor și, mai mult, prin dimensiunea sa fizico-chimică și biologică, devine obiect de studiu al biologiei, anatomiei, fiziologiei, fiecare posedând un anumit grad de adevăr.
Practic, la nivel global, au loc transformări interne ale religiei și teologiei într-un orizont protestant ce valorizează izvoarele religioase în plan cultural, conferindu-i valențe de “adevăr” în care oamenii vor avea posibilitatea să lupte într-o manieră necunoscută până în prezent pentru a descoperi cine sunt ei și ce sunt ei. Or, însumând aceste adevăruri parțiale, ale fiecărui domeniu sau ale fiecărei discipline în parte, care prin “legi imuabile și matematic constatate “garantează” rezultatul vizat”, oare își poate închipui cineva că ar putea defini ființial omul ?
Iar dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci mai nou, se decretează egalitatea religiilor, sursa lor în rațiunea omului și nu în transcendent; nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat și pe Dumnezeu. Devine vizibil refuzul Revelației iudeo-creștine ce culminează în Hristos și egalitatea creștinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist care nu mai face diferența dintre adevăr și eroare, dintre dreapta credință mântuitoare și erezie în plan eclesial.
Noile descoperiri din științele naturii și, mai ales, cele tehnice polarizează și mai mult un sistem dualist structurat cartezian în cele două elemente separate “res cogitans” și “res extensa”, respectiv în structuri de gândire în care atât ființa omului cât și natura nu mai erau înțelese ca fiind Creația lui Dumnezeu. Se impune, astfel, în teologie metoda istorico-critică protestantă de interpretare a Scripturii, iar exegeții sunt tot mai conștienți în demersul lor hermeneutic de distanța temporală ce separă textele biblice de contextul nou, în care se experiază viața creștină. Asistăm la atitudini diverse, de la fundamentalism, ce vrea să salveze adevărul obiectiv al Scripturii, la pietism ce individualizează Scriptura, la idealism care raționalizează, sau liberalism care relativizează doctrina creștină.
Toate aceste căi sunt însă reducționiste, iar teologia ca știință adevărată ce se referă la Dumnezeu cel Adevărat (In 14,7), Viu (Ap. 15,7) și Veșnic (I In 15,11), ca orice știință adevărată – după cum afirmă teologul Gerard Siegwalt – “se referă la real, iar realul își făurește în știința adevărată instrumentul de cunoaștere adecvat”.
De aceea, aflat mereu în căutarea adevărului despre sine însuși, „omul credincios crește nu numai prin întrebările sale, dar și prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu concretizate în lucruri și în persoanele lumii și în noile circumstanțe produse de Dumnezeu pentru creșterea omului credincios și potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia”. Astfel virtualitățile sau potențele pe care omul le-a primit ca dar de la Dumnezeu, de care de multe ori el nici măcar nu are știință că le-ar poseda, se pot descoperi mai întâi persoanei, ca apoi celorlalte de lângă ea, într-o continuă definire și perfecționare.
Lumea nu are în ea însă mase de oameni perfect identici, ea nu poate fi caracterizată drept o uniformitate de persoane, care săvârșesc în chip mecanic și fidel aceleași fapte. De aceea, în chip paradoxal, la nivelul antropic nici nu se poate vorbi de un singur adevăr, absolut. Lumea este un loc al bucurie pentru același moment manifestat diferit, de la persoană la persoană, credincioșii “preaiubiți ai lui Dumnezeu” (IReg.2,8; 2 Paralip. 6,41; Ps. 4,3; 30,25), în grade și perioade de timp care pot uneori permite o clasificare. Biserica este și ea aceeași lume, dar care se orientează nu atât orizontal, cât mai ales vertical, ca mișcare spre Cel ce mișcă toate, căci de iubirea Sa s-au bucurat ”toate ființele vii prin însuși faptul existenței lor”.
Capitolul I : Creația, întâiul semn al iubirii divine în lumina Sfintei Scripturi
Potrivit credinței creștine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv și cu un scop. Părinții au scos în evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al Creației, pentru a o opune ideii că Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce la panteism.
Ca dogmă a credinței (ex nihilo), Creația pentru prima dată este exprimată în Biblie în Cartea a doua a Macabeilor 7,28, unde o mamă, îndrumându-și fiul spre martiriu, îi spune: „Privește cerul și pământul și, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înțelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu”.
Astfel, textul arată și că Dumnezeu Cel nemărginit în bogăție, nu creează cu zgârcenie. Creația este adusă la existență pentru a-L revela și pentru a participa la bogăția ființei Lui, avându-și solidaritatea în această participare. Dumnezeu creează lumea de la început printr-o conlucrare între Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, potrivit Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, lumea nu este o apariție întâmplătoare și nici un rezultat al autoconstrucției materiei. Sfântul Vasile cel Mare observă limitele analogiei între cuvântul creator și cuvântul omenesc, în primul caz, atunci când Dumnezeu “a zis” (Fc. 1,3) și s-a făcut lumina, iar apoi toate celelalte făpturi; nu este vorba de un discurs, o expunere, un glas, ci de o poruncă divină prin care toate încep să existe, prin care lumea toată este creată din nimic – cf. Evr. 11,3 : “Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” , fără de materie preexistentă, fără ca lumea să fie coeternă cu Dumnezeu.
Realitatea materială a lumii și infinitul felurilor care dau formă acestei realități sunt rezultatul energiei creatoare, libere și personale a lui Dumnezeu. Lumea este în esența ei (după natura ei) diferită de Dumnezeu, dar în același timp este logos revelator al alterității personale a lui Dumnezeu.
Toată Creația este școală a sufletelor celor cuvântătoare, spune Sfântul Vasile cel Mare. Căci, privind la cele create de Dumnezeu, ne înălțăm cu mintea la cele nevăzute și ne întărim în sfânta credință. Cât suntem în trup, toate le vedem, „ca prin oglindă”, adică prin creație, care formează icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormânt. Creația este oglinda lui Dumnezeu în care se reflectă bunătatea, mila, pronia și iubirea Tatălui Ceresc pentru noi, oamenii. Sfinții Părinți numesc toate cele văzute „spatele lui Dumnezeu” , care închipuiesc pe cele viitoare. Iar dacă auzim pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan zicând: „Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut” (In. 1,18), să înțelegem că nu L-a văzut după ființă, după esență, însă Îl vedem prin Creație.
Că, după ființă, nici îngerii din cer nu îl pot vedea și înțelege pe Dumnezeu, fiind iubire “adevărată și tare” (Dt.7,7-8 ; 4 Reg.13,23; Ier.2,2) și orientată către lume (Dt.33,3; Os.14,4). Iubirea „poruncită de Dumnezeu” (Lev.19,18) presupune, înainte de toate, cunoașterea, dar ființa lui Dumnezeu din nimic nu se cunoaște, deoarece aceasta, cu mintea și cu înțelegerea și de îngeri și de oameni este neajunsă. Dar însușirile cele adeveritoare ale Lui, întru toate și din toate minunile Lui, din zidirile Sale se cunosc și prea multă bogăție de cunoștințe pe cei credincioși îi învață și îi aduce spre dragostea Lui. Iubirea, ca expresie a dreptății și ca victorie împotriva tuturor ispitelor ce se opun mântuirii omului și comuniunii sale cu Creatorul, este idealul de viață al omenirii:
“Iubiți dreptatea, judecători ai pământului; cugetați drept despre Domnul și căutați-L cu inimă smerită, Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc și Se arată celor care au credință în El. Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, și puterea Lui, când Îl ispitești, mustră pe cei fără de minte. Înțelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean și nu sălășluiește în trupul supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povățuitorul oamenilor, fuge de vicleșug, Se depărtează de mințile fără de pricepere și Se dă în lături când se apropie fărădelegea; Înțelepciunea este duh iubitor de oameni și nu lasă nepedepsit pe cel care hulește prin vorbele sale, căci Dumnezeu este martor gândurilor celor mai ascunse și pătrunde fără greș inimile și aude toate cuvintele” (Înț. Sol.1,1-6).
Iconomia lui Dumnezeu sau planul Lui cu privire la lume, constă în îndumnezeirea lumii create, care, în urma păcatului, implică și mântuirea. Mântuirea și îndumnezeirea lumii presupun, ca prim act divin, Creația ei. Ele vizează, fără îndoială, în mod direct, umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Căci natura ține de om, sau întregește pe om, și omul nu se poate desăvârșii fără să reflecteze și să lucreze asupra naturii. De aceea, prin lume se înțelege atât natura, cât și umanitatea; sau, când se indică prin cuvântul lume una din ele, totdeauna este subînțeleasă și cealaltă. Cuvântul își arată astfel forța creatoare, și mai ales, iubirea divină îi conferă valențele definirii omului ca persoană înzestrată cu rațiune, căci Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniri peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Fc.1,28).
Prin raționalitatea dăruită omului la Creație, prin care a dat nume viețuitoarelor pe care le-a luat în stăpânire, pentru om, “existența lui Dumnezeu este acceptată ca adevărată, datorită unui act de credință în Cuvântul Său”, același căruia îi datorează toate.
Omul devine astfel singura oglindă reală a lui Dumnezeu pe pământ, iar originea divină a omului explică, singură, aspirațiile lui către divin. Lumea a fost creată pentru om. Aceasta trebuia să devină “mediul transparent al lui Dumnezeu cel personal și semn al iubirii Lui”. Ea se se desăvârșește prin om, de aceea “nu știm la ce înălțimi poate ajunge natura umană, căci nu cunoaștem niciodată deplin pe Dumnezeu, din care ea se împărtășește neîncetat”, după modelul împărtășirii cu Trupul lui Hristos, „ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește”.
Cunoașterea se face prin comuniune și aceasta duce la înnoirea firii noastre omenești, la vindecarea și însănătoșirea ei. „Faptul că trupul care se împărtășește de Hristos deși moare va învia totuși la o viață îndumnezeită, se întemeiază pe legătura intimă ce există între trup și suflet și care rămâne după moartea trupului. Căci pe această legătură se bazează faptul că trupul lui Hristos nu rămâne numai în trupul celui ce se împărtășește de El, ci pătrunde și în sufletul lui”.
Pe acest fundal, Providența divină apare mai mult sau mai puțin identică dragostei dumnezeiești, Sfântul Maxim Mărturisitorul considerând că această Providență înseamnă, “păstrarea lumii finite în diversitatea ei”. Din acest motiv, Sfinții Părinți ai Bisericii privesc lumea și istoria în continuitatea lor logică, naturală cu veșnicia, pentru că raționalitatea lumii vine de la Logos în care se sălășluiesc toate rațiunile finale ale lumii.
Omul a fost creat de Dumnezeu în calitate de chip al Său și menit să se ridice la asemănarea cu Ziditorul. Astfel, “el a fost zidit ca să fie privitor și tâlcuitor recunoscător al celor ce există”, iar prin dialogul de iubire cu El să își croiască drumul spre infinitate, printr-o continuă transcendere spre Dumnezeu, spre întreaga lume. În acest sens, fiecare persoană, purtătoare a chipului, reprezintă o complexitate unitară de extindere universală, care tinde să cuprindă toate celelate persoane, toată realitatea. Pentru atingerea acestei culmi, pentru împlinirea acestui sens adevărat spre care tindem, “nu numai noi urcăm la comuniunea cu Persoana supremă, ci și acea Persoană Se coboară la noi. Căci iubirea cere mișcarea ficăruia din cei care se iubesc, spre celălalt”.
Cu referire la înțelesul primar al termenului œrwj, se consideră că acesta ar deriva din termenul sanscrit “heros”, care înseamnă „sfânt”. În cursul timpului însă, œrwj devine însă iubire erotică, irațională ca o săgeată demonică, fiind întâlnit astfel din abundență în religiile precreștine, sub forma sacră a corelației dintre religie și erotică în vederea procreației. În acest context s-a ajuns în timp să se vorbească despre o „sacralizare erotică”, înțelegându-se prin aceasta teza conform căreia instinctul de procreare a fost sădit în firea omului cu o funcție sacră, anume continuarea operei de Creație, perpetuarea neamului omenesc, conform poruncii: „Creșteți și vă înmulțiți …” (Fc. 1,28). După căderea omului în păcat, asistăm la o „compromitere a procreației ca act sacru, în sensul că plăcerea devine scopul vieții”.
Una dintre caracteristicile esențiale ale omului ca entitate existențială, ceea ce denotă unicitatea și măreția lui ca ființă superioară, în contrast cu celelalte viețuitoare, este capacitatea lui de a comunica prin intermediul limbii. Darul vorbirii imprimă adevărata pecete a chipului divin în om, fiind darul suprem al Creatorului, întrucât însuși Dumnezeu se descoperă drept Cuvânt:“La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(In 1,1).
Noam Chomsky, unul dintre experții de seamă în lingvistică, afirma: „Limba umană apare ca un fenomen unic, fără echivalent semnificativ în lumea animală… Nu avem nici un temei să presupunem că prăpastia dintre animal și om poate fi trecută în ceea ce privește limba și vorbirea”. Ceea ce-l deosebește pe om, mai mult, de animal, sub aspectul manifestării, este limba. “Una dintre cele mai uimitoare abilități de care dispunem este vorbirea sau capacitatea de a exprima gânduri și sentimente și de a le comunica celorlalți. Dintre toate creaturile Pământului, doar omul posedă abilitatea de a vorbi”. Omul este o specie vorbitoare. El a primit limba de la Dumnezeu, ca o facultate specială a sufletului, și această limbă a fost perfectă deja în momentul creării.
“Cuvintele sunt temelia vieții, afirma Sf. Grigorie de Nazianz, prin ele mă deosebesc de animale, prin ele am clădit cetăți și am născocit legi, cu ele preamăresc puterea lui Dumnezeu…”. Limba, cuvintele sunt expresia gândirii, judecății și raționamentelor, fiind indispensabilă relațiilor interumane și mijlocind sau condiționând, în același timp, progresul, cultura și întreaga civilizație umană. Unitatea de bază a vorbirii este cuvântul, care, de fapt, este un mesaj ce-l trimitem semenilor noștri. Dacă omul este chipul lui Dumnezeu, destinat să ajungă până la asemănarea cu El, apoi cuvântul omului este energia sau chintesența chipului sau icoana Cuvântului întrupat, în măsura în care, cuvintele lui, respectiv vorbirea, reflectă măreția divină.
Astfel, precum Adam prin cuvânt a primit în Rai porunca ascultării, fiecare dintre noi devine “destinatarul” unui nou mesaj de responsabilizare din partea lui Dumnezeu, Cel care face ca spiritualizarea să dobândească atributele limitatei făpturi umane: “Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Ex.19,5-6). Imaginile acestea, fac astfel ca Legământul sinaitic să apară ca un șoc de iubire (Ez.16,6-14): atenta și gratuita iubire a lui Dumnezeu, care cere în schimb o iubire care se transformă în ascultare, pentru a beneficia de „revelații posibile în interiorul Revelației înseși” – ca să reluăm fericita expresie propusă de istoricul Jean-Pierre Brach.
“Omul, în calitatea sa de persoană, are nevoie de un Dumnezeu personal, de un Dumnezeu cu care să poată comunica, de un Dumnezeu al iubirii, fiindcă umanul se poate împlini doar în iubire și comuniune. De aceea, adevăratul Dumnezeu și adevărata religie nu pot fi decât Dumnezeul iubirii personale și marea taină a comuniunii. Restul ține mai degrabă de speculație, de neputința omului de a-și depăși propria condiție”. Părintele Stăniloae afirmă în acest sens că “omul se cunoaște cu adevărat numai dacă L-a primit și L-a cunoscut pe Dumnezeu – Omul în sine. În felul acesta se explică de ce conștiința de sine și cunoștința lui Dumnezeu coincid”.
Însăși Revelația este opera Cuvântului lui Dumnezeu. Ea are mai multe etape sau poate fi observată sub mai multe forme: în semințele Logosului imprimate în Creație și în natura umană , în teofaniile Vechiului Testament, în cuvintele Proorocilor, iar în cele din urmă în Persoana lui Iisus Hristos, despre care dau mărturie autorii Noului Testament. “Creștinismul este singura religie care afirmă unirea personală între Dumnezeu și om, într-un nucleu divino-uman, prin asumarea firii umane în persoana divină a Fiului”.
Viața, a cărei finalitate o reprezintă participarea la slava veșnică a lui Hristos Cel Inviat “la ostenirea sfinților, întru lumină” (Ef. 1,18), devine despătimire și asceză. Pentru că este creată de Dumnezeu, fiecare viață poartă sacralitatea în intimitatea arhitecturii ei psiho-somatice, alături de chemarea, de dorul de a participa la sfințenia divină, pentru că are capacitatea de a reflecta prezența și măreția lui Dumnezeu în adâncimile ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul, dezvoltând ideea Psalmului 41,9 : “Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” a sintetizat învățătura despre viață, ca și componentă esențială a dorul omului de Dumnezeu.”Omul – spune Sfântul Maxim – așteaptă ca Dumnezeu, Acest ocean și adânc de înțelesuri, să-i dăruiască (…) zvonul căderilor Sale de apă, care să-i facă cunoscute modurile și rațiunile providenței dumnezeiești referitoare la toate cele ce în a-ceastă viață sunt”. Sfântul Părinte sublinia asfel caracterul teandric al vieții creștine pentru ca numai renăscut prin har, cu fața mereu întoarsă către abisul divinității, poate descoperi, în orizontul credinței că “este cu adevărat persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi (…) Caracteristicile individuale ne disting pe unii de alții, în timp ce calitatea de persoană ne unește în legătura comuniunii ci ceilalți și cu Dumnezeu”.
De pe acest temei dogmatic, unanim recunoscut, Biserica ar trebui să se regăsească pe sine într-o lume postmodernă a marilor provocări.
I.1 Conceptualizare și etimologie
Dacă nu este pe deplin stabilit raportul dintre știință și religie, cu siguranță că, cei mai mulți oameni de știință și teologi ai zilelor noastre, vor tinde către acesta. Astăzi, oamenii de știință și teologii sunt deplin conștienți că unii fără alții nu pot da un răspuns satisfăcător marilor întrebări ale vieții și declarații de faliment nu se mai fac din partea nimănui, pentru că “dialogul va facilita o înțelegere mai profundă a lumii ca limbaj cifrat al comuniunii, care trebuie descifrat prin știință și sfințenie”.
Fără îndoială, Creația nu este o noțiune exclusiv iudeo-creștină. Concepțiile de bază despre Creație cu care Biserica se confrunta și față de care trebuia să se distingă se împart în două categorii. Una era interpretarea gnostică a Creației, iar cealaltă era aceea pe care am putea-o numi platonică sau opinia filosofică clasică greacă.
De-a lungul timpului omul a încercat să răspundă la o întrebare mereu actuală: cum a apărut lumea și viața pe pământ? La această întrebare s-au dat diverse răspunsuri, atât în funcție de perioada istorică în care a fost formulată cât și de progresul științific al vremii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,unii nu îngăduie ca lumea aceasta să aibă un Creator ; alții spun că lumea și cele din lume s-ar fi făcut de la sine, în sfârșit, alții spun că toate s-au făcut dintr-o materie preexistentă”. Există trei reprezentări de bază privind crearea lumii: cosmologia panteistă, cosmologia dualistă și cosmologia panenteistă.
După cosmologia panteistă, lumea se confundă cu Dumnezeu, fiind considerată veșnică, eternă cu Dumnezeu și de sorginte divină. Este specifică marilor religii orientale din perioada vechitestamentară, când Imperiile Sumerian, Asirobabilonian și Akkadian susțineau o astfel de teorie panteistă. La rândul ei, această cosmologie poate fi împărțită în două tipuri: acosmismul , care spune că toate cele pământești sunt Dumnezeu, arătând că lumea este într-adevăr o manifestare aparentă a divinității și că, de fapt, lumea nu există cu adevarat și pancosmismul, care spune că Dumnezeu este fără nicio deosebire în toate. Pancosmismul îl neagă, așadar, pe Dumnezeu, socotind lumea drept singura realitate. Din punct de vedere filosofic, acest tip de cosmologie se numește monism (esența realității este una) împărțit, la rândul său, în două teorii: idealismul (stipulează că lumea este numai spirit) și materialismul (susține că lumea este numai materie). De-a lungul vremii, cele două teorii s-au situat pe poziții antagoniste, ireconciliabile. După învățătura filosofică panteistă, nu este nicio deosebire între lume și Dumnezeu întrucât aceasta se identifică cu divinitatea, concepție care este respinsă categoric de monoteismul biblic. Cosmologia dualistă, specifică unor religii monoteiste (mozaismul, mahomedanismul și creștinismul romano-catolic) stipulează o distanță între Dumnezeu și lume, între creat și necreat. Această idee este foarte prezentă, desigur, în sânul celor trei mari religii ale Cărții (unde se vede adesea contestată de ortodoxiile instituite), însă în epoca Renașterii este și ea un mijloc de a îmbogăți o învățătură oficială resimțită ca fiind secătuită – și ea va rămâne foarte prezentă în istoria curentelor de gândire moderne, care “tratează până și secularizarea ca pe o trecere de la o societate bazată pe concepții religioase la una seculară”.
Față de primul tipar cosmologic, cel panteist, în care Dumnezeu și lumea se confundă, concepția dualistă propune două realități distincte până la separație, între care poate exista o oarecare legătură. Panteismul afirmă că ”Dumnezeu este Totul/Universul. Pentru un panteist, nu există nici un Creator transcendent dincolo de Univers. Creatorul și creația sunt două modalități de a descrie o singură realitate. Dumnezeu este universul sau Totul, și Universul este Dumnezeu. În mod ultim exista o singură realitate, nu mai multe realități diferite. Totul este minte, rațiune sau forță – vezi seria StarWars. Panteismul este reprezentat de diferite forme de Hinduism, Budism Zen, Creștinismul Științific sau New Age”.
De-a lungul timpului, acest tip de cosmologie a oscilat fie între a considera lumea sau materia rea și plină de imperfecțiuni, fie socotind-o bună în mod independent de Dumnezeu. Știința actuală a făcut abstracție totală de spirit, optând pentru al doilea model. Dumnezeu este scos din lume, locul său fiind luat de om (antropocentrism). Acesta se comportă cu lumea nu ca un stăpân înțelegător și plin de compasiune, ci ca un tiran care înțelege să se comporte cu natura în mod abuziv și brutal, socotind-o lipsită de sensibilitate și de profunzime spirituală.
Cosmologia panenteistă reprezintă calea de mijloc dintre cele două tipuri de cosmologie prezentate anterior și ea este posibilă numai prin înțelegerea corectă a revelației divine. Așa cum am văzut, panteismul accentuează imanența Lui Dumnezeu, în timp ce dualismul subliniază transcendența divină față de lume, împinsă până la extrem, lumea părând autonomă.Panenteismul, propriu spiritualității ortodoxe, afirmă atât transcendența, cât și imanența divină față de lume: ,,Dumnezeu e mai presus de lumea pe care a creat-o, e supraspațial și atemporal, dar în același timp este prezent în Creație, purtându-i de grijă pentru îndeplinirea scopului fixat în ea inițial (providența divină). Este vorba de o teologie a participării lui Dumnezeu la viața lumii și a lumii la viața divină.”
Față de cărțile religioase politeiste, Moise prezintă referatul biblic al Creației în Cartea Facerii pe baza informațiilor primite de la Dumnezeu, prin revelația divină. Acest lucru este subliniat de Sfântul Apostol Pavel atunci când zice: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (II Tim. 3,16). De-a lungul timpului au apărut însă unele voci, puține la număr, care au socotit că cel puțin Vechiul Testament și, în special capitolul I din Cartea Facerii, nu sunt de inspirație divină, ci sunt influențate de concepțiile cosmogonice ale popoarelor cu care iudeii au venit în contact la așezarea lor în Canaan. Pentru comparație am prezentat pe scurt învățătura privind apariția lumii și a omului la patru dintre popoarele cu care evreii au avut cele mai dese relații în cadrul istoriei lor, egiptenii, asiro-babilonienii, romanii și grecii.
La mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu descifrarea scrierilor cuneiforme precum și a hieroglifelor egiptene de către Jean François Champollion (1790-1832) prin descifrarea stelei de la Rosetta (1822), a apărut concepția potrivit căreia Vechiul Testament nu s-a dezvoltat independent de gândirea orientală, în special de cea egipteană și babiloniană.
Această idee, cunoscută sub denumirea de panbabilonism, adică totul vine de la Babilon și ea a fost susținută de unii cercetători consacrați. În scrierile lor se vede cel mai clar această opinie privind Creația și Potopul. Cercetătorii susțin că aceste teme au fost împrumutate de evrei de la popoarele menționate, cu o literatură religioasă mai veche, cunoscută de aceștia. Pentru comparație vom prezenta, în mod sumar, învățătura despre Crearea lumii la popoarele păgâne din Antichitate menționate.
În Egipt religia a jucat un rol covârșitor în viața poporului, dominând întreaga sa istorie. Herodot scria că egiptenii sunt ,,cei mai religioși dintre oameni”. Privită în general, religia egipteană constă în adorarea, sub diferite forme, a naturii și, în special, a soarelui, cunoscut sub denumirea de Ra (ortografiat adesea Re).
În cosmogonia orașului Heliopolis, zeul Toth, zeul scrisului și mare meșter în arta cuvântului, se folosea de puterea magică a vorbelor sale pentru a crea Universul, rostind: “Vino la mine!”. La Teba zeul Amon-Ra era socotit creatorul tuturor lucrurilor și cel ce guvernează lumea cu înțelepciune și bunatate. El era glorificat ca stăpân al adevărului, părinte al zeilor, făptuitor al oamenilor, creator al animalelor, stăpân a tot ceea ce există. Așadar, concepția egipteană despre creație are în vedere relația dintre soare (Ra, Amon, Amon-Ra) cu pământul (Geb) și apa (Nun). Ra încalzea apele primordiale ce existau peste tot și așa au apărut toate ființele existente. Pentru a avea unde să locuiască toate ființele făcute de zei, a fost separat cerul, Nut, (reprezentat printr-o femeie cu corpul acoperit de stele) de Geb, pământul.
Evreii, care au trăit peste 400 de ani în Egipt, erau familiarizați cu importanța deosebită a zeului Soare în viața egiptenilor. Pentru a nu cădea și ei în idolatrie Moise, fiind inspirat de Dumnezeu, a avut grijă să arate în referatul biblic al Creației faptul că Dumnezeu este Cel ce aduce toate din neexistență la existență, soarele fiind doar o stihie apărută în ziua a patra, dupa ce apăruse viața pe pământ. Astfel, prin legământul de la Sinai, Dumnezeu a dorit să-i aducă pe israeliți la Sine și să facă din ei o comunitate care se închină, consacrată serviciului Lui, trăind pe baza principiilor Legii Sale. „În acest Legământ, Iahve se adresează mai puțin individului cât mai ales comunității întregi”.
Tema Creației este dezvoltată în mai multe referate religioase vechi, dar mai ales în celebrul Poem al Creației, Enuma eliș din mitologia babiloniană. Acesta începe printr-o teogonie. La început nu există nimic, nici chiar zeii, ci doar haosul. Apsu, oceanul apelor dulci, ca principiu masculin, și Tiamat, marea cea sărată, ca principiu feminin, se unesc și așa apar, perechi, toți zeii: Lahmu-Lahamu, Ansar-Kisar ș.a. Șirul nașterilor culminează cu Marduk, cel care va deveni zeul suprem al babilonienilor. Diferențele între concepția cosmogonică în religia babiloniană și referatul biblic privind apariția lumii sunt destul de clare. Fenomenul nașterii zeilor din elementele primordiale, personificate, ale naturii ne duce la concluzia că zeii babilonieni erau doar forțe naturale zeificate. Asocierea poemului Enuma elish cu referatul biblic privind crearea lumii și ideea că autorul Pentateuhului ar fi fost influiențat de gândirea babiloniană, atunci când a scris cartea Facerii, este forțată și neconformă cu realitatea. Elementele originale care dau un caracter unic concepției biblice despre creare lipsesc în întregime din tradițiile cosmologice ale popoarelor păgâne din Orientul apropiat cu care evreii au venit în contact în timpul istoriei lor milenare.
Actul creator ex nihilo, ca și motivul acestei Creații – iubirea Lui Dumnezeu față de om – înlătură de la început posibilitatea unei interpretări mitice, panteiste sau deiste a naturii, ca în religia egipteană sau babiloniană. Altfel spus, putem observa că între teologia biblică și cea politeistă a popoarelor din Antichitate, care nu are girul inspirației supranaturale, nu există asemănări în ceea ce privește concepția despre Dumnezeu și despre Facerea lumii.
În aceleși context analitic, se poate spune că ipoteza conform căreia bărbatul și femeia nu au fost separați dintru început, a dat naștere, în diferite culturi, unor interpretări de multe ori naive și caraghioase, pe care însă este interesant să le amintim. De exemplu, după Talmud, în capitolul Bereshit rabba, se spune : “la Facere, Adam și Eva stăteau spate în spate, lipiți de umeri: atunci Dumnezeu i-a despărțit printr-o lovitură de secure, care i-a separat în două“. Alții sunt de părere că primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă și femeie pe stânga; dar Dumnezeu l-a tăiat în două jumătăți”. În Banchetul, în teoria Erosului, Platon crede că omul primitiv era o ființă bisexuală de formă sferică.
La popoarele orientale, iar printre filozofi, mai ales cei pitagoreici, exista concepția că sufletele oamenilor au preexistat într-o lume ideală, din care au căzut prin păcat. Aceștia au dat naștere părerii potrivit căreia un astfel de suflet ideal poate ajunge “om“ numai după ce gustă din păcat.
Filozofia androginului a preocupat într-o măsură foarte mare diverse școli filozofice și teozofice grecești, printre care și neoplatonicienii și neopitagoreicii, cât și sectele gnostice, așa-zis creștine. Ea este o deducție logică a idealului, potrivit căruia omul desăvârșit trebuie să fie o ființă fără fisuri. În general, filozofii greci, în pofida politeismului de atunci, ajunseseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvârșirii, dacă există, trebuie să fie una și indivizibilă.
În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameș, descoperim o idee înrudită, Enkidu (personajul făcut de zei pentru a răzbuna populația Urukului asuprită de tiranul Ghilgameș), el fiind un om al pădurii, care “se îmbulzea cu turma de animale sălbatice la adăpătoare, iar inima-i dădea ghes să stea printre dobitoacele apelor” (Epopeea lui Ghilgameș, II). Prin această imagine plină de gingășie, autorul popular al epopeii sugerează în câteva rânduri desăvârșita armonie dintre Enkidu și natură. Atunci când Ghilgameș voiește să-și slăbească adversarul, care mai târziu i-a devenit cel mai bun prieten, el îi trimite în cale o curtezană. Enkidu cunoaște păcatul, iar drept urmare, atunci când se îndreaptă spre adăpătoare, văzându-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă în care, chiar dacă nu ni se vorbește clar despre o existență androgină inițială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunându-se, bărbatul și femeia își pierd armonia cu Cosmosul pe care au avut-o până la împreunare.
Același lucru ni se relatează și în Cartea Facerii, unde Adam, deși stăpân peste fiarele pământului (Fc.1,28), după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existențe androgine inițiale a omului, este faptul că la diferite popoare și religii, indiferent de concepția fiecăruia despre desăvârșire, există monahismul. Prezentă în Scriptură, ea constituie moștenirea comună a iudaismului și creștinismului. Ideea de Creație apare încă din primele rânduri ale Facerii, o dată cu cele două narațiuni inaugurale care, prin termenul ar”äB') – bara care este un „hapax” în limba ebraică. Astfel, în primul rând, se punea în lumină caracterul personal al lui Dumnezeu, originalitatea și unicitatea lucrării Sale. Sensul termenului ebraic apare mai cu seamă în prima narațiune: narațiunea sacerdotală, care descrie astfel modul unic de acțiune al lui Dumnezeu, atunci când îl creează pe om.
După concepția creștină ortodoxă, lumea a fost creată de Dumnezeu prin puterea cuvântului Său: “El a zis și s-a facut, El a poruncit și s-a zidit” (Ps. 148, 5). Ea are un început și va avea și un sfârșit, deci nu este veșnică. A fost creată odată cu timpul. Dar, dacă lumea are un început și numai Dumnezeu este veșnic, în El mai există din veșnicie și planul de creare a lumii, ca și scopul pentru care aceasta a fost creată. Acest scop poate fi privit din două puncte de vedere și anume: din punctul de vedere Al Creatorului și din punctul de vedere al creaturii.
După interpretarea Sfinților Părinți, Pământul era nevăzut, pentru că era acoperit și scufundat de apă; pentru că nu era om care să-l privească și pentru că nu era lumină care să-l lumineze, căci tot văzduhul era întunecat. Cuvintele întru început au fost interpretate de-a lungul timpului. Materia este o înlănțuire de calități inteligibile, iar dispariția lor duce la dispariția oricărui obiect. Putem spune că majoritatea Sfinților Părinți interpretează literal zilele Creației, având o durată de timp ca a celor din zilele noastre.
Ziua a doua. În a doua zi, ne spune Moise, că Dumnezeu a făcut cerul, aceast tărie din mijlocul apelor, care le desparte în două: cele de deasupra cerului sau a tăriei și cele de jos, de sub tărie. Ce este tăria? Filon identifică cerul cu tăria, ,,care este un corp și margine a lucrurilor vizibile.” Sfinții Părinți se aseamănă în interpretarea pe care o dau acestui lucru.
Ziua a treia. Porunca divină are rolul de a pune în mișcare apa de sub cer și de a o aduna într-un loc, numit mări. Mările și oceanele adună această apă curgătoare și nu o revarsă tocmai pentru că au primit de la Dumnezeu porunca de a le stânge pe toate la un loc: Să se adune apele. Nisipul este hotarul pus de Dumnezeu mării (Ier. 5,22). Când pământul s-a arătat la înfățișare, după ce apele au fost retrase de pe suprafața lui și așezate la locul lor, ne spune Moise că Dumnezeu l-a numit uscat (Fc. 1,10). Pământul a rodit verdeață într-o clipă, după porunca lui Dumnezeu și a dat iarbă, pomi, flori toate rod având sămânță după felul și asemănarea fiecărei specii. Specia fiecăreia dintre cele câte rodește pământul se continuă prin sămânța din rod, care păstrează felul speciei.
Ziua a patra. Ziua a patra dă multă bătaie de cap celor care încearcă să aranjeze în chip evoluționist cele șapte zile ale Creației, căci pentru a împăca creaționismul cu evoluționismul, unii “creaționiști evoluționiști” spun că soarele ar fi fost făcut în prima zi, dar el a fost vizibil abia în ziua a patra, când învelișul de nori al Pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat. Sfinții Părinți sunt însă, împotriva acestei teorii. Ei afirmă că în ziua a patra au fost făcuți luminătorii, nu doar au apărut acum.
Ziua a cincea. Prin porunca lui Dumnezeu apele au scos din ele vietăți cu suflet viu și păsări zburătoare, toate după felul lor. Taxonomia modernă (adică știința clasificatoare) are de multe ori împărțiri arbitrare, necorespunzând cu felurile biblice, pe când Sfinții Părinți ne învață că un anumit fel sau soi cuprinde acele făpturi capabile să producă urmași fertili.
Ziua a șasea. În această zi, Dumnezeu poruncește încă o dată pământului să aducă roada sa, animalele cu suflet viu. Ca și în cazul plantelor, viețuitoarelor acvatice și păsărilor, Pământ a născut deodată, când a primit porunca, animale mature la corp, care puteau să se înmulțească în cadrul speciei respective pentru continuarea genului.
Scrisă în a doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr., spre sfârșitul robiei din Babilon, această narațiune are o structură foarte precisă. Ea urmărește să dezantropomorfizeze actele Creatorului, și să pună în lumină frumusețea și bunătatea Creației, precum și planul lui Dumnezeu care a creat totul la început și a chemat ființa umană să participe la viața Sa, acțiune simbolizată de cea de-a șaptea zi, ce nu cunoaște înserare.
O perspectivă asemănătoare o vom regăsi la Profetul Isaia (51-53) și în câțiva dintre Psalmi, acolo unde Creația este privită în relație cu o chemare sau cu o re-înnoire. Ceea ce apare aici pregnant, este raportul dintre Creație și mântuire, precum și noua viziune despre lume pe care aceasta o implică. Mântuirea ni se înfățizează astfel ca desăvârșire a Creației, și nu este altceva decât îndumnezeirea ființei umane, intrarea în viața divină, după cum va arăta Sfântul Irineu. Mântuirea se află în chiar centrul Creației și nu intervine, așa cum se va spune mai târziu, în sens reparatoriu.
Totuși, iudaismul nu a fructificat până la capăt resursele metafizice ale noțiunii de “Creație”. Filon din Alexandria încercase să armonizeze iudaismul cu elenismul prin ideea unui Logos mediator. Pornind de la un comentariu la Scriptură, Filon accentuase mai ales transcendența lui Dumnezeu, precum și distincția sau diferența ontologică dintre Creator și ființele create. Urmându-l, unii dintre Părinții Bisericii, cărora le revenea sarcina de a pune în lumină noutatea creștinismului în lumea antică, au insistat, asemenea lui Augustin, asupra dimensiunii ontologice a Creației. Dar cei mai mulți dintre ei au comentat Scriptura, folosindu-se de toate resursele exegezei literale și alegorice. Ei au creat un gen literar specific : cel al Hexaemeronului – comentariul celor șase zile ale Creației, prin care afirmă unitatea dintre Dumnezeu Creatorul și Dumnezeu Mântuitorul, precum și transcendența Sa, în opoziție față de gnoză și păgânism. Vorbind despre crearea lumii, Sfântul Vasile cel Mare pune în fruntea discuției citatul din Facere 1,1: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. Analizând creația biblică, autorul afirmă că timpul a apărut odată cu crearea lumii, care, în acest fel are un început în timp și, implicit, va avea și un sfârșit, ca tot ceea ce este creat .
Părinții, în marea lor parte episcopi, au realizat acest tip de comentariu în timpul Săptămânii Mari în cadrul catehezei baptismale și în funcție de versiunea Scripturii de care dispuneau (greacă sau latină), nu au beneficiat de originalitatea termenului “bara”- ar”äB' ,dar au întâlnit verbele „poieo” (poišw) sau „ktizo” (kt…zw). Astfel, în Septuaginta, termenul apare atât ca „facere” dar și drept „creare”, în funcție de diferitele versiuni pe care le aveau în Biserică. Or, se vede că deruta era provocată în primul rând de neclarități de ordin semantic, deoarece sensul acestor verbe nu excludea existența unei materii prealabile Creației.
Ei au înțeles repede dificultatea pe care o ridica acest fapt de limbă, și anume riscul de a reduce Creația la o acțiune de modelare. De aceea au folosit expresia „creatio ex nihilo” pentru a exprima radicalitatea actului creator divin. “În același sens, arată Părintele Dumitru Staniloae, creația “ex nihilo” trebuie distinsă de alte tipuri de creație”, pentru că, în primul rând, între Dumnezeu și lume există o distincție esențială, aspect subliniat de însăși Sf. Scriptură : verbul ebraic pentru “a crea” – ar”äB' (Fc.1,1) este folosit exclusiv pentru Dumnezeu, în opoziție cu activitatea de “remodelare” a realității, specifică ființei umane. De asemenea, verbul este interesant pentru că niciodată nu apare însoțit de un Acuzativ care, de obicei, denotă un obiect asupra căruia a lucrat Dumnezeu pentru a modela ceva nou. Omul are o poziție unică, fiind așezat între lumea spirituală a îngerilor și cea materială a naturii și le inglobează pe amândouă, după cuvântul Scripturii : “Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps. 8,5).
Dar, omul este superior lumii îngerești pentru că, în calitate de chip al Creatorului, îi este dat să creeze valori materiale și spirituale din materia lumii peste care a fost pus de către Dumnezeu, să creeze sfințenie și să devină izvor al acestei sfințenii, pentru că, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama, “pătimirea îndumnezeirii – unire negrăită și neînțeleasă”, este “o soluție de viață și har”. Lumea a fost creată pentru om, deci trebuia să devină “mediul transparent al lui Dumnezeu cel personal și semn al iubirii Lui”. Ea se se desăvârșește prin om și de aceeea “nu știm la ce înălțimi poate ajunge natura umană, căci nu cunoaștem niciodată deplin pe Dumnezeu, din care ea se împărtășește neîncetat”.
Pentru a exprima necesitatea autocunoașterii de sine, gândirea creștină avea să preia cele gravate pe frontonul Templului din Delphi și transmise lumii de către Socrate: “Cunoaște-te pe tine însuți!” (cf. Xenofon – Memorabilia, 4.21), dar expresia a fost proiectată într-un plan superior de către Sfântul Vasile cel Mare în a treia Omilie asupra versetului Deut. 15,9 : “Ia seama la tine însuți !”. Aceasta pentru că, scriitorii creștini, sunt mai degrabă preocupați de legătura omului cu Dumnezeu, fie că este vorba de raporturile sale cu lumea, fie ca este vorba de originea omului. “Doar o asemenea cunoaștere – sublinia Sfântul Vasile – te va conduce la aducerea-aminte de Dumnezeu”.
Dintr-o altă perspectivă, referatul despre Creație are un caracter istoric, întreaga Sfânta Scriptură cuprinde ideile sale principale: omul este creat de Dumnezeu (Iov. 10, 8; Lc. 3,8), trupul a fost făcut din pământ, iar sufletul este dat de Dumnezeu (Ecc. 12,7 ; I Cor. 15,47), detalii care i-au determinat pe Sfinții Părinți (Teodoret, Irineu, Origen) să accentueze o deosebit de bună dispoziție a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Referindu-se la acest moment, Andrei Scrima scria : “Omul este o făptură sabatică, fiind creat în Vecernia celei de a șasea zi. Numai el cunoaște sensul sărbătoresc al vieții. Așadar, prin faptul creației omului, întreaga făptură intră în odihna sabatică, în pacea unirii cu Creatorul”.
În același timp, pentru a menține puritatea și unitatea învățăturii, Sfinții Părinți au introdus mărturisirile de credință, care amintesc în primul lor articol de atotputernicia lui Dumnezeu-Tatăl Creatorul. Acestui prim articol se adaugă altele două referitoare la Fiul și la Sfântul Duh. Astfel, explicitarea dimensiunii trinitare a Creației constituie originalitatea, nota distinctivă a creștinismului.
Această afirmație a fost făcută înainte de controversele hristologice și trinitare din secolele al IV-lea și al V-lea, dar le este subiacentă. De pildă, ea apare, sub o altă formă, în criza ariană, când se face distincția dintre nașterea Fiului, care implică egalitatea de natură cu Tatăl, și Creația care presupune o diferență în ființă.
Uneori, în comentariile patristice la Facere accentul cade și pe rolul Cuvântului în Creație. Astfel, primele cuvinte din Facere sunt comparate cu Prologul Evangheliei după Ioan în latină: „In principio erat verbum…”, pentru a se spune că totul a fost făcut în Cuvânt, considerat a fi astfel prototipul Creației. Din această apropiere reiese tocmai unitatea celor două Testamente, armonia lor, după cum le plăcea să spună Sfinților Irineu și Ioan Hrisostomul.
Apar, desigur, întrebări și în privința motivului Creației, ceea ce duce la conturarea perspectivei iubirii negrăite a lui Dumnezeu, care creează liber, și nu în virtutea vreunei necesități, ci din pură bunătate, pentru a face ființele părtașe la viața Sa. Spre deosebire de antropologia filosofică pozitivist – materialistă, ideea de mister ne plasează cu analiza într-un registru moral al spiritualității, vizând în primul rând omul ca o conștiință și prin aceasta operând trecerea de la esență la persoană. Persoana își are originea în Dumnezeul personal, Treimea, obârșia a toate, și în faptul că această comuniune de persoane divine eterne se adresează comunității persoanelor umane în Creație. Centrul întregii realități create e persoana, sau mai degrabă persoanele umane, dar Treimea Persoanelor divine este izvorul întregului Univers, care nu are sens sau putere în sine fără Dumnezeu. Treimea oferă Creației sensul ei ca un mijloc de comuniune interpersonală, sau așa cum explică Părintele Stăniloae, “lumea naturii e creată pentru subiectele umane și anume nu pentru ca acestea să aibă putința de a-și manifesta prin ea o putere creatoare asemenea lui Dumnezeu, ci pentru a fi un mijloc de comunicare între ele și Persoana divină, pentru a fi încadrată prin persoanele umane în planul relației personale divino-umane”.
Astfel, personalizarea lumii implică faptul că lumea e o parte a relației și dialogului dintre Dumnezeu și umanitate. Pe de altă parte, în ceea ce privește relația dintre chip și asemănare, această personalizare trebuie înțeleasă ca un proces. În explicația Părintelui Stăniloae, lumea naturii, deși creată de persoanele divine, e o lume de obiecte iar nu o lume de subiecte. În virtutea originii ei personale însă, lumea obiectelor tinde sau tânjește și ea după originea ei personală. Neputând să o atingă prin ea însăși, ordinea naturală are nevoie de persoana umană ca mijlocitor, spre a-i aduce această dimensiune personală. În această perspectivă, Părintele Stăniloae vorbește despre “comuniunea eternă, perfectă a subiectivității noastre pluripersonale cu subiectivitatea divină tripersonală. În această comuniune, tot universul obiectelor va fi subiectivat. Noi nu vom mai simți nici o separație între persoana noastră și obiecte și între ea și celelalte persoane umane”.
Prima treaptă spre personalizare e taina prin care are loc “umanizarea” Universului, prin actul Creației omului, chip și asemănare cu Dumnezeu. Părintele Stăniloae vorbește despre formele sau imaginile lumii care reflectă într-un mod extrem de imperfect “Chipul” sau “Izvorul” lor și care sunt adresate “Chipului chipurilor”. “Oamenii le doresc și le depășesc” fiindcă doresc intuitiv să atingă Persoana. Cu alte cuvinte, această noțiune se referă la Dumnezeu care comunică cu umanitatea prin lucrurile lumii. La rândul său omul atras de aceste lucruri tinde spre ele și le dorește, iar dorind să le cunoască, trece dincolo de ele spre Dumnezeu, prin supracunoaștere spirituală. Ca obiect al dorinței și cunoașterii omului, lumea naturii devine o parte a omului, și în acest proces e “umanizată”. Lumea e atunci “personalizată”, fiind “reluată” împreună cu omul în mișcarea sa spre Dumnezeu, devenind o parte a dialogului tainic dintre om și Dumnezeu.
Părintele Stăniloae afirmă în această perspectivă că “depășirea fiecărui chip”, unilateral și al tuturor la un loc se face din intuirea unei desăvârșiri aflate mai presus de toate, în care chipurile acestea își au izvorul spre care tind, ajutate de însăși acea țintă finală. Formele și treptele umanizării însăși, își au originea în “comuniunea unei iubiri interpersonale supreme și înaintează spre o comuniune perfectă din puterea ei și după asemănarea ei “.
Un punct mai delicat în abordarea patristică a Creației este componenta sa cosmologică. Dacă astăzi cercetătorii sunt preocupați să identifice ce anume a provocat Big Bang-ul, pentru a putea înțelege cum a avut loc Creația, Părinții, precum Sfântul Vasile al Cezareei, care trăiau într-o epocă în care știința era puțin dezvoltată, deși au luat în considerație interogația științifică, nu au putut totuși să avanseze mult cu acest tip de cercetare.
În schimb, ei au reflectat îndelung asupra dimensiunile antropologice a Creației. Comentând Cartea Facerea 1,26 s-au aplecat asupra faptului că ființa umană este creată după chipul lui Dumnezeu și au pus accentul pe ideea de relație între Creator și ființa creată. Abordând antinomic raportul dintre Dumnezeu și Cosmos, panenteismul propriu tradiției ortodoxe afirmă în același timp transcendența și imanența divină față de lume : Dumnezeu e mai presus de lumea pe care a creat-o, e supraspațial și atemporal, dar prezent în întreaga Creație și în mișcarea ei spre sensul prestabilit, eternizarea în relație cu Dumnezeu. Așa cum remarca John Meyendorff, este vorba de o teologie a participării lui Dumnezeu la viața lumii și a lumii la viața Preasfintei Treimi, care își găsește expresia clasică în distincția palamită între firea, persoanele și energiile dumnezeiești necreate.
Una din criticile constante făcute ideilor creaționiste este că nu pot fi considerate știință, deoarece au un fundament religios și implică existența și acțiunea supranaturalului care nu este accesibil metodei științifice. S-a dat următoarea definiție a Științei Creației :
Crearea subită (dintr-o dată) a universului, energiei și vieții din nimic;
Insuficiența mutațiilor și selecției naturale în a înfăptui dezvoltarea tuturor tipurilor vii dintr-un singur organism;
Schimbările sunt doar în limitele fixe ale tipurilor originale de plante și animale create;
Un antecesor (strămoș) diferit pentru om și maimuță;
Explicarea geologiei pământului prin catastrofism, inclusiv prin producerea unui potop global;
Un început relativ recent al pământului și al tipurilor vii.
După cum este de așteptat, vocea comunității științifice nu s-a grăbit să ratifice această aripă disidentă și concurentă ca știință, ci dimpotrivă, s-au ridicat diferite obiecții ce țin de originea ei și de felul de oameni care o practică. Astfel, spun aceștia, este evident că știința creației este inspirată din Biblie și folosește un concept religios, nu științific (Dumnezeu) care nu este accesibil investigației științifice. Mai mult, acuzațiile continuă, susținându-se că știința Creației nu face predicții, nu este testabilă, este practicată de persoane înguste la minte care nu sunt dispuse să-și revizuiască teoria, și nu se bazează pe dovezi pozitive pentru ceea ce pretinde ci mai degrabă pe inconsistențele și lipsurile curente din teoria evoluției.Desigur, faptul că știința creației își are inspirația în scripturile sacre ebraice nu ar trebui să fie o obiecție pentru validitatea teoriei. Aceasta trebuie judecată pe baza afirmațiilor și dovezilor care sunt aduse, chiar dacă la bază ar fi fost niște înscrisuri pe un pergament găsit cine știe unde, sau într-o carte a alchimiștilor medievali. Apoi, criticii se grăbesc să limiteze termenul de Dumnezeu în domeniul religios. Dar în contextul discutat, acesta poate însemna pur și simplu un agent rațional creator, o cauză primară mai presus de materie și energie.
I.2 Viața, neasemuitul dar al lui Dumnezeu
În Vechiul Testament, relația dintre Iahve și poporul ales se baza, în principal, pe dreptatea divină, privită, de multe ori în istoria lor zbuciumată, ca o răzbunare a Părintelui ceresc față de fiii Săi neascultători. Dumnezeu, însă, și-a manifestat și iubirea Sa îndurătoare și iertătoare, trimițând, nu de puține ori, în locul pedepselor, binecuvântările Sale.Uneori, El amintește poporului: “Eu v-am dus în pământ roditor, ca să vă hrăniți cu roadele lui și cu bunătățile lui; voi însă ați intrat și ați spurcat pământul Meu și moștenirea Mea ați făcut-o urâciune. Preoții n-au zis: Unde este Domnul? Învățătorii legii nu M-au cunoscut; păstorii au lepădat credința și proorocii au proorocit în numele lui Baal și s-au dus după cei ce nu-i pot ajuta. De aceea la judecată voi grăi împotriva voastră, zice Domnul, și împotriva nepoților voștri voi cere osândă! ”(Ier. 2,7-9), dar, uneori, Vechiul Testament mărturisește o iubire a lui Iahve, manifestată cu precădere asupra vieții poporului ales; în cadrul poporului, iubirea lui Dumnezeu se manifesta în special asupra celor pioși, drepți, care respectau prevederile Legii Domnului: “Bucurați-vă, drepților; celor drepți li se cuvine laudă. Lăudați pe Domnul în alăută, în psaltire cu zece strune cântați-I Lui. Cântați-I Lui cântare nouă, cântați-I frumos, cu strigăt de bucurie. Că drept este cuvântul Domnului și toate lucrurile Lui întru credință. Iubește milostenia și judecata, Domnul; de mila Domnului plin este pământul. Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps.32,1-6).
Deci, ascultarea de Lege a fost, pentru Israel, ocazia de a menține Legământul cu Dumnezeu, nu de a câștiga acceptarea Sa. Acesta este înțelesul textului din cartea Leviticul 18,4-5: „Ci legile Mele să le pliniți și așezămintele Mele să le păziți, umblând după cum poruncesc ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Păziți toate poruncile Mele și toate hotărârile să le țineți, căci omul care le plinește va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Prin el, pentru un popor chemat la sfințenie, căci Moise dorește să determine poporul să rămână monoteist, ascultător față de Iahve, să facă binele și să evite răul, într-un cuvânt, să nu păcătuiască în viața de zi cu zi. Așadar, convergența unică a întregii religii către un singur punct și anume: fiecare păcat este păcat contra lui Dumnezeu, există prezentă și în această privință :
„Domnul a zis lui Moise: Pe cel care a păcătuit contra Mea, pe acesta îl voi șterge din cartea Mea”(Ex. 32,33);
„Ți s-a arătat, omule, ce este bine. Ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli plecat cu Dumnezeul tău” (Mih. 6.8).
În Facere (4,7), spre exemplu, despărțirea dintre păcate față de oameni și păcate față de Dumnezeu este numai aparentă, deoarece acolo este vorba de o apreciere diferită a pedepsei. Păcatul este chipul hidos al neascultării, de aceea el este totdeauna o faptă liberă, de ordin spiritual, și omul trebuie și poate să stăpânească păcatul: „Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatul pândește la ușă, dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești” .
Vorbind în numele lui Dumnezeu, Moise zice: „Iată, eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul […]. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi!” (Dt. 30,15-19). “Iată poruncile, hotărârile și legile pe care mi-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru să vă învăț, ca să le păziți în pământul acela în care mergeți, ca să-l luați în stăpânire: 2. Să te temi de Domnul Dumnezeul tău și toate hotărârile Lui și poruncile Lui, pe care ti le spun eu astăzi, să le păzești tu și fiii tăi și fiii fiilor tăi, în toate zilele vieții tale, ca să se înmulțească zilele tale. 3. Ascultă dar, Israele, și silește-te să împlinești acestea, ca să-ți fie bine Și să vă înmulțiți foarte, precum ți-a grăit Domnul Dumnezeul părinților tăi că-li va da pământul unde curge lapte și miere. Acestea sunt hotărârile și legile pe care le-a dat Domnul Dumnezeu fiilor lui Israel în pustie, după ieșirea lor din pământul Egiptului. 4. Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. 5. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. 6. Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău; 7. Să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli. 8. Să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta. 9. Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale. 10. Iar când te va duce Domnul Dumnezeul tău în pământul acela pentru care s-a jurat părinților tăi: lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, ca să ți-l dea cu cetăți mari și frumoase, pe care nu le-ai zidit tu, 11. Cu case pline de toate bunătățile, pe care nu le-ai umplut tu, cu fântâni săpate în piatră, pe care nu le-ai săpat tu, cu vii și cu măslini, pe care nu le-ai sădit tu, și vei mânca și te vei sătura, 12. Atunci, păzește-te, să nu se ademenească inima ta, ca să uiți pe Domnul Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. 13. Să te temi de Domnul Dumnezeul tău și numai Lui să-I slujești, de El să te lipești și pe numele Lui să te juri. 14. Să nu mergeți după alți dumnezei, după dumnezeii popoarelor, care se vor afla împrejurul vostru; 15. Ca să nu se aprindă mânia Domnului Dumnezeului tău asupra ta și să nu te piardă de pe fața pământului, că Domnul Dumnezeul tău, Care se află în mijlocul tău, este Dumnezeu zelos. 16. Să nu ispitiți pe Domnul Dumnezeul vostru, cum L-ați ispitit la Masa. 17. Să țineți bine poruncile Domnului Dumnezeului vostru, legile Lui și hotărârile Lui, pe care vi le-a dat El. 18. Să faci ceea ce este drept și bine înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, ca să-ți fie bine și ca să intri și să iei în stăpânire pământul pe care Domnul cu jurământ 1-a făgăduit părinților tăi 19. Și ca să alunge El pe toți vrăjmașii tăi de la fața ta, cum a zis Domnul. 20. De te va întreba în viitor fiul tău și va zice: Ce înseamnă aceste porunci, hotărâri și legi pe care vi le-a dat Domnul Dumnezeul vostru? Să-i spui fiului tău: 21. Am fost robi la Faraon în Egipt și Domnul Dumnezeu ne-a scos din Egipt cu mână tare și cu braț înalt. 22. Și a arătat Domnul Dumnezeu semne și minuni mari și pedepse a adus înaintea ochilor noștri, asupra Egiptului, asupra lui Faraon, asupra a toată casa lui și asupra oștirii lui; 23. Iar pe noi ne-a scos de acolo Domnul Dumnezeul nostru ca să ne ducă și să ne dea pământul pentru care s-a jurat părinților noștri că ni-l va da. 24. Atunci ne-a poruncit Domnul să împlinim toate hotărârile acestea și să ne temem de Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne fie bine în toate zilele, ca și acum. 25. Și va face milă cu noi de ne vom sili să împlinim toate aceste porunci ale legii înaintea feței Domnului Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit” (Deuteronom, cap.6).
Poruncile divine vor fi reluate în cap. 10,12-20, ca un remember necesar, dar care are în prim plan tot neasemuita iubire și pronie divină pentru Israel :
“Așadar, Israele, ce cere de la tine Domnul Dumnezeul tău? – Numai aceasta: să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să-L iubești și să slujești Domnului Dumnezeului tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău; 13. Să păzești poruncile Domnului Dumnezeului tău și hotărârile Lui pe care ți le spun eu astăzi, ca să-ți fie bine. 14. Iată, al Domnului Dumnezeului tău este cerul și cerurile cerurilor, pământul și toate cele de pe el. 15. Dar numai pe părinții tăi i-a primit Domnul și i-a iubit și v-a ales pe voi, sămânța lor de după ei, din toate popoarele, cum vedeți astăzi. 16. Deci să tăiați împrejur inima voastră și de acum înainte să nu mai fiți tari la cerbice; 17. Că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Stăpânul stăpânilor, Dumnezeu mare și puternic și minunat, Care nu caută la față, nici nu ia mită; 18. Care face dreptate orfanului și văduvei și iubește pe pribeag și-i dă pâine și hrană. 19. Să iubiți și voi pe pribeag, că și voi ați fost pribegi în pământul Egiptului. 20. De Domnul Dumnezeul tău să te temi, numai Lui să-I slujești, de El să te lipești și cu numele Lui să te juri”.
Motivația divină este mai mult decât evidentă: așezarea geografică a țării poporului ales, fiind înconjurată din toate părțile de popoare păgâne, la care viața imorală era obișnuință. De aceea, de-a lungul zbuciumatei sale istorii, Dumnezeu i-a trimis pe Profeți, care aveau rolul de a chema necontenit poporul la pocăință, implicit, la evitarea păcatelor, la dovedire atașamentului, dragostei față de Dumnezeu prin respectarea imperativelor Legii.
Având așadar rolul de a-i întoarce pe oameni la dragostea de Dumnezeu, toate scrierile Profeților și toată viața lor a fost impregnată de atragerea atenției poporului asupra posibilităților nenumărate de a păcătui, dar și de apeluri neîncetate de “chemare la viață”: “Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriți voi, casa lui Israel?” (Iez. 33,11).
Poate tocmai din acest motiv, accentuând necesitatea păstrării cu sfințenie a monoteismului credinței iudaice, Legea lui Moise, din Deuteronom 6,5, poruncește limpede voința lui Dumnezeu: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta.” Prevederile Legii stipulau astfel și că omul trebuie sa fie pe deplin conștient de iubirea pe care Dumnezeu i-o arată, și de șansa acestui “dialog de iubire cu El” desfășurat de-a lungul întregii vieți. Viața făgăduită în acest text nu este viața din veacul care are să vină, ci bucuria prezentă a unei vieți pașnice și prospere în părtășie cu Dumnezeu. O astfel de viață a fost darul lui Dumnezeu pentru poporul Său, un dar de care se putea bucura și-1 putea păstra, trăind în concordanță cu principiile de dreptate descoperite de Dumnezeu.
Legământul de la Sinai descoperă, deasemenea, binevoitoarea prevedere a mântuirii lui Dumnezeu tot atât de mult ca și Noul Legământ. Dumnezeu i-a descoperit lui Moise planul Său de a-1 elibera pe Israel din Egipt și de a-1 așeza în țara Canaanului (Ex. 3,7-20), pentru că Israel este „poporul Lui” (Ex. 3,10).
Eliberarea de către Dumnezeu a israeliților din robia Egiptului descoperă binevoitoarea Lui măsură de mântuire tot atât de mult cât o face și eliberarea credincioșilor Noului Testament din robia păcatului, așa după cum ar spune Psalmistul : “Iertat-ai fărădelegile poporului Tău, acoperit-ai toate păcatele lor”(Ps. 84,2) și „Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele” (Ps. 31,1) .
Astfel, se zice accentuând valențele iubitoare ale dreptății divine: “Și Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis: “Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor da oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate, Care păzește adevărul și arată milă la mii de neamuri; Care iartă vina și răzvrătirea și păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuiește; Care pentru păcatele părinților pedepsește pe copii și pe copiii copiilor până la al treilea și al patrulea neam!” (Ex.34,6-7), dar atenționează subliniind încă o dată răbdarea Domnului pentru viața lor păcătoasă: “Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat și adevărat, iertând fărădelegile, greșelile și păcatele și nelăsând nepedepsit, ci pedepsește nelegiuirile părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam” (Nm. 14,18).
Atributele multiubitorului Dumnezeu permit aceasta, căci : “El este tăria; desăvârșite sunt lucrurile Lui, căci toate căile Lui sunt drepte. Credincios este Dumnezeu și nu este întru El nedreptate; drept și adevărat este El” (Dt. 32,4).
Astfel, Cuvântul și Legea lui Dumnezeu sunt pentru om adevărul dar și sursa de cunoaștere a adevărului. Dumnezeu, chemându-ne la Sine, ne cheamă la viața veșnică, pentru că El este “izvorul vieții” (Ps. 36,10).
Când în Psalmul 19,9 se spune că „judecățile lui sunt adevărate”, este o referire la Sfânta Scriptură, care este „cartea adevărului” din Cartea Profetului Daniel 10,21. Această carte instituie reguli solide de viață, numite generic „adevărul”, care sunt baza învățăturii divine. Acest „adevăr” este religia iudaică, bazată pe Legea dată de „Dumnezeul cel adevărat” (II Cron. 15,3). Se reliefează astfel legătura: Dumnezeu-adevăr, Dumnezeu-viață, Dumnezeu-cunoaștere. Doar pe această relație specială, lumina cunoașterii divine, ca expresie a devărului încălzit de căldura iubirii poate face ca lumea să devina “mediul transparent al lui Dumnezeu cel personal” și “semn al iubirii Lui”, pentru că El a creat atât condiții favorabile vieții și a creat, în sfârșit, viața pe pământ.
“În cărțile Primului Testament, termenii consacrați pentru definirea vieții sunt substantivul “chaym”, care are sensul de “viață sau principiu vital”, de la verbul “hayah” -”a fi, a trăi, a avea viață”, la care se mai adaugă substantivul “nepheș” – ”suflu vital vegetativ sau creatură”. Omul a fost investit ca rege al Creației (Fc. 1,28-30), având putere asupra tuturor făpturilor, iar Dumnezeu l-a făcut mediator între Sine și făpturi, dându-i sarcina să le ducă la perfecțiune unindu-le cu El prin participarea la harul Duhului Sfânt primit de el. Omul avea misiunea, după Sfântul Maxim, de a uni raiul și restul pământului, și prin urmare, de a le da tuturor creaturilor posibilitatea de a participa la condiția paradisiacă. Dar atunci când Adam s-a întors de către Dumnezeu, natura a încetat să mai fie supusă. Ca urmare a păcatului strămoșesc dezordinea s-a instalat între făpturi ca și în om:
„Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!” (Fc. 3,17.) a zis Dumnezeu lui Adam, anunțând catastrofa cosmică ce a decurs din greșeala lui. Omul dezbrăcat de har a devenit slab și vulnerabil în fața stihiilor naturii. Dar Dumnezeu, care „a iubit și iubește pe oameni cu o iubire nesfârșită” și care avea în vedere mântuirea omului și prin el a Universului întreg, n-a îngăduit forțelor răului să distrugă Creația Sa. Providența dumnezeiască a purtat de grijă omului și naturii întregi, limitând lucrarea nefastă a celui rău, acordându-i omului neasemuita sa îndurare, o îndurare capabilă să șteargă răul.
Astfel că el n-a fost totalmente privat de har în această viață și i-au rămas, în slăbiciunea sa, suficiente puteri spirituale pentru a putea, dacă ar fi și voit, să se reîntoarcă spre Dumnezeu și să asculte de poruncile Lui, să mai aibă o oarecare putere asupra naturii. Acest nou echilibru însă a rămas fragil,”căci dacă păcatul este o depărtare de Dumnezeu, mântuirea este o apropiere de El” pentru că “mântuirea constă în îndepărtarea răului din sufletele celor credincioși”.
Omul și natura au devenit un câmp de bătălie unde binele și răul, moartea și viața duc în permanență, pe toate planurile,” o luptă nemiloasă, de care mărturisesc, la nivelul lor, boală, infirmitățile și suferințele,decăderea generală și al cărei rezultat, înainte de Întruparea lui Hristos, rămâne nesigur”: “Mirați-vă de acestea, ceruri; cutremurați-vă, îngroziți-vă, zice Domnul! Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, și și-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă. Au doară rob sau fiu de rob e Israel? Pentru ce dar s-a făcut el pradă? Mugit-au asupra lui puii de leu, ridicatu-și-au glasul lor și au făcut pustiu tara lui; cetățile lui sunt fără locuitori. Chiar și locuitorii din Nof și cei din Tahpanhes ți-au ras capul, Israele! Oare nu ți-ai pricinuit tu singur aceasta, părăsind pe Domnul Dumnezeul tău, când te povățuia? Și acum pentru ce ai luat drumul Egiptului, ca să bei apă din Nil? Și pentru ce ți-ai luat drumul spre Asiria, ca să bei apă din râul ei? Lepădarea ta de credință te va pedepsi și răutatea ta te va mustra. Înțelege și vezi cât e de rău și de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău și de a nu mai avea nici o teamă de Mine, zice Domnul Dumnezeul puterilor. Că în vechime am sfărâmat jugul tău și am rupt cătușele tale, și tu ai zis: “Nu voi sluji la idoli, și totuși pe tot dealul înalt și sub tot pomul umbros ai făcut desfrânare. Eu te-am sădit ca pe o viță de soi, ca pe cea mai curată sămânță; cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viță străină? Chiar de te-ai spăla cu silitră și chiar dacă te-ai freca cu leșie, tot pătat ești în nedreptățile tale față de Mine, zice Domnul Dumnezeu” (Ier. 2,12-22).
Omul căzut nu numai că a devenit trupesc, judecând lucrurile numai după aparența lor sensibilă, dar și-a pierdut și adevărata cunoaștere a realității pe care o avea. Această cunoaștere a înlocuit-o printr-o mulțime de cunoștințe de tot felul, corespunzătoare multitudinii aparențelor în care el s-a bălăcit de aici înainte: „Uitarea gândurilor folositoare, și de viață făcătoare și sora ei lenea, și ajutătoarea și tovarășa lor neștiința, care sunt patimile cele mai adânci și mai lăuntrice, mai greu de surprins și de îndreptat, care acoperă și întunecă sufletul cu multă grijă, fac să se încuibeze și să lucreze în om și celelalte patimi, întrucât sădesc nepăsarea și alungă frica de păcate, pregătind drum și lucrare ușoară fiecărei patimi. Căci odată ce sufletul e acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă și de neștiință, maica și doica tuturor relelor, nenorocita de minte se lipește cu ușurință de tot ce vede, ce cugetă sau ce aude”:
“Cum poți tu să zici: Nu m-am întinat și n-am umblat după Baal? Privește la purtarea ta din vale și află ce ai făcut tu, cămilă zburdalnică, tu care cutreieri toate drumurile, Asină sălbatică, deprinsă în pustiu, care în aprinderea poftei ei, soarbe aerul! Cine o va putea împiedica să-și împlinească pofta? Toți cei ce o caută nu se vor osteni, că în luna ei o vor găsi. Când i s-a zis: Întoarce-ți piciorul de la calea strâmbă și gâtul nu-l deprinde a înseta, ea a răspuns: Nu, zadarnic! Căci iubesc dumnezei străini și merg după ei. Cum furul când este prins se rușinează, așa se va rușina și casa lui Israel și poporul și regii lui și căpeteniile lui și proorocii lui și preoții lui, căci au zis lemnului: ”Tu ești tatăl meu!” Și pietrei i-au grăit: “Tu m-ai născut!”, și nu și-au întors spre Mine fața, ci spatele, iar la vreme de nevoie vor zice: “Scoală și ne izbăvește!” Dar unde-ti sunt, Iudo, dumnezeii care ți i-ai făcut? Să se scoale și să te izbăvească la vreme de necaz, dacă pot! Căci câte cetăți ai, atâția sunt și dumnezeii tăi. Pentru ce vă certați cu Mine? Toți v-ați purtat cu necredincioșie și ați păcătuit împotriva Mea, zice Domnul. În zadar am bătut pe copiii voștri, că n-au primit învățătură; pe proorocii voștri i-a mâncat sabia voastră, ca un leu pierzător, și nu v-ați temut”. Ascultă, poporule, cuvântul Domnului care zice: “Pustiu am fost Eu oare pentru Israel? Sau țara întunericului am fost? Pentru ce dar poporul Meu zice: Noi înșine ne suntem stăpâni și nu mai venim la Tine?”, strigă Profetul către poporul idolatru (Ier. 2, 23-31).
Dumnezeu, chemându-ne la Sine, ne cheamă la viața veșnică, pentru că El este “izvorul vieții” (Ps. 36,10) și tocmai de aceea, a vorbi despre sacralitatea darului divin al vieții umane înseamnă a vorbi despre persoană. “Este cu adevărat persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi (…) Caracteristicile individuale ne disting pe unii de alții, în timp ce calitatea de persoană ne unește în legătura comuniunii cu ceilalți și cu Dumnezeu”.
Creștinismul este în mod esențial eshatologic, viața se desfășoară în așteptarea “restabilirii tuturor lucrurilor” (FA 3,21) dar, cu toate acestea, sfârșitul își are rădăcinile încă în viața pământească, pentru că trăim “momente în care totul se concentrează asupra “așteptării”, și vor exista altele în care Împărăția lui Dumnezeu pare atât de prezentă încât se vede deja “cerul pe pământ”. Tocmai de aceea, viața cea adevărată îsi are obârșia în izvorul vieții, în Creator, iar “cel ce se rupe de Dumnezeu este în esență mort, chiar dacă pare viu”. Abandonând relația euharistică cu Cosmosul și cu sine însuși, omul s-a îndepărtat treptat de ritmurile naturii peste care a fost pus să stăpânească cu înțelepciune, dar “puterea omului actual este, în realitate, doar aparentă, căci dincolo de fațada triumfului său asupra materiei, se poate sesiza si o anumita doză de deziluzie”. De ce? Pentru că sub impulsul iluminismului și al secularizării accelerate, “declarându-se ființă autonoma față de Dumnezeu, omul zilelor noastre uită ca el însuși este o creatură (…) menită să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, și că Dumnezeu a înscris în Creație legi peste care nu se poate trece fără ca omul să se mutileze el însuși și să mutileze și Creația”. Acesta, purtat de egocentrismul său, uită că “esența omului nu se află în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul pe baza căruia a fost creat și spre care tinde”.
I.3 Creația și rostul vieții în lumina Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți
Omul a fost creat de Dumnezeu în calitate de chip al Său și menit să se ridice la asemănarea cu Ziditorul. În acest sens, fiecare persoană, purtătoare a chipului reprezintă o complexitate unitară de extindere universală, care tinde să cuprindă prin iubire toate celelalte persoane, toată realitatea. Fiind un dat ontologic, el reprezintă începutul desăvârșit pus de Dumnezeu în om, coroana Creației Sale, izvorul de taină al principalei calități umane capabilă să devină fundamentul tuturor celorlalte virtuți umane : iubirea, pe măsura iubirii Sale “adevărată și tare” (Dt.7,7-8 ; 4 Reg. 13,23; Ier. 2,2), orientată către lume (Dt. 33,3; Os. 14,4).
Omul se naște, crește, are nevoie de hrană, îmbătrânește și moare ca și animalele. „La început viața omenească avea caracter uniform; adevărul acestei credințe este atestat de prima poruncă a lui Dumnezeu care permitea omului întrebuințarea liberă a tuturor darurilor Paradisului și interzicea numai pe aceea care era compusă din contrarii, fiind un amestec de bine și rău, și decretată moarte pentru oricine ar fi încălcat această poruncă. Dar omul acționând liber, în mod voluntar a îndepărtat binele, și a aruncat asupra sa viața care era compusă din contrarii”, afirmă Sf. Grigorie al Nyssei.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa; l-a făcut pe acesta chipul Său în lume și de aceea i-a dat lui în stăpânire toate (Fc.1,26). Observăm că, deși hotărârea s-a luat în urma sfatului intertrinitar „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!»“, binecuvântarea este împărtășită tot prin Cuvântul Dumnezeiesc: „Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!” (Fc. 1,28).
Binecuvântarea este un dar care se face prin cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu, Care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh a creat toate, este Cel care dăruiește toate prin cuvânt, binecuvântând. Putem înțelege de aici că dumnezeiescul Cuvânt este atotputernic și că este împreună-lucrător cu celelalte Persoane divine. Unul Dumnezeu în Treime a dăruit omului toată binecuvântarea. Este adevărat că învățătura despre Sfânta Treime nu este expusă de Moise în mod direct pentru că cei care primeau cuvântul lui nu-L purtau în ei pe Duhul Sfânt, nu puteau înțelege, ar fi putut-o răstălmăci.
Cum, dar, îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Îi sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă, deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul, prin ceea ce se vede, este în cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a născut ca noi, nici nu a supt sân, nici nu a cunoscut creșterea de la mic la mare, ci a avut de la început “vârsta bărbatului desăvârșit“ (Ef. 4,13), vârsta lui Hristos. Același lucru se poate spune și despre Eva, care împreună cu Adam alcătuiește omul, căci “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie“ (Fc. 1,27). Dăruită din eternitate, totuși, după cădere “a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viață, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii”(Fc.3,20 ), moment din care viața umană se desfășoară în istorie, un drum a cărei tensiune “nu ajuns la sfârșit”.
Formulele de binecuvântare folosite în Vechiul Testament (Nm. 6,24) cât și cele din Noul Testament (II Cor.13,13) păstrate în cultul divin indică ființa tripersonală a lui Dumnezeu, lucrarea ei în Creație, providența divină și mai ales opera de mântuire și sfințire a lumii. Binecuvântarea implică dialog între Dumnezeu și om pentru că „binecuvântării lui Dumnezeu care îi dă făpturii Sale viața și mântuirea îi răspunde binecuvântarea prin care omul înălțat de această putere și generozitate aduce mulțumire Creatorului”. Binecuvântarea omului este o rugăciune de adorare, o doxologie adusă cu genunchii plecați (Fc. 24,48) plină de dragoste și supunere (Ps. 95,6): „Veniți să ne închinăm și să ne plecăm genunchii în fața lui Dumnezeu, făcătorul nostru”. Toată viața virtuoasă, de plinire a Legii, nu este decât “o desfășurare a acestui început pus de Dumnezeu”.
Dar, prin păcat omul se îndepărtează voluntar de Dumnezeu și de semeni, se închide în egoism. Firea umană se alterează, cunoaște stricăciunea, relația harică se distruge. Totuși, încercarea lui Adam de a se ascunde din fața lui Dumnezeu, ieșirea din comuniunea cu El nu se poate realiza complet. Chipul lui Dumnezeu din om s-a umbrit, a slăbit numai, însă nu s-a șters cu totul. De aici provine chinul nostru, acesta este blestemul: omul nu se poate împăca cu satisfacții inferioare, cu răutatea, cu păcatul care nu pot fi vreodată conforme cu firea, nu poate accepta că la un moment dat trebuie să moară pentru totdeauna. În firea noastră am primit de la început atributul de a fi veșnici prin comuniune cu Cel Veșnic. Deci, chiar dacă pedeapsa divină pentru lipsa de iubire (nerecunoștința) protopărinților a fost deosebit de aspră :
“Iar femeii i-a zis: “Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni”. Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului!” (Fc. 3,16-18).
Privind viața din perspectiva multidimensională a chipului și asemănării, a istoriei și a timpului, putem afirma că ele sunt alfa și omega destinului uman, darul inițial și, în același timp, programul de creștere infinită, pornind paradoxal, de la o sursă atemporală. Iubirea aruncă astfel o punte între eternitate și timp, între veșnic și efemer. Chiar și după căderea în păcatul neascultării, Părintele ceresc nu și-a închis izvoarele iubirii față de lume, ci a trimis pe Fiul Său în lume să o mântuiască, adică să o facă părtașă iubirii Sale.
Mântuirea lumii este, așadar, o expresie evidentă a iubirii dumnezeiești, o iubire jertfelnică, ce se dăruiește pentru a naște iubire. Prin urmare, iubirea este atributul esențial al dumnezeirii. Tocmai de aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune că „cel ce voiește să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu încearcă să vorbească despre Dumnezeu Însuși”.
Starea aceasta de durere și de moarte, datorată pierderii asemănării cu Dumnezeu nu trebuie considerată o pedeapsă impusă nouă de Dumnezeu. Durerea a fost așezată în firea noastră în mod rațional, din dragoste pentru noi ca să ocolim păcatul, să ocolim ce este rău. Dumnezeu fiind iubire lucrează întotdeauna cu iubire și chiar prin suferințe și necazuri suntem conduși spre căință și suntem feriți de greșeli. Starea tragică în care se află lumea după cădere nu este urmarea vreunui act al lui Dumnezeu, ci este consecința directă a răului lucrat de Adam și Eva în mod voluntar. Dumnezeu nu a creat răul. Toți Sfinții Părinți arată clar că este eretică părerea celor care Îl fac pe Dumnezeu autorul durerii și al morții.
După căderea omului în păcat Dumnezeu a intervenit și a schimbat rostul durerii, al suferinței și al morții prefăcându-le în mijloace de vindecare a răului. Sfinții Părinți arată că moartea este îngăduită de Dumnezeu „ca să nu fie răul fără moarte”.
Providența divină conservă și conduce lumea și în starea de păcat, pentru rerdăbândirea asemănării edenice. Dumnezeu este drept și milostiv cu oamenii, dăruind tuturor atât cât pot primi din fericirea Sa. Dreptatea Lui în relație cu noi se bazează pe egalitatea Persoanelor treimice. El vrea ca și noi să fim drepți în relațiile cu semenii, să tratăm pe toți în mod egal, să nu disprețuim pe nimeni. Pe măsură ce omul s-a depărtat de Dumnezeu, el n-a mai perceput gravitatea actelor sale, de aceea a început să folosească blestemul în mod nedrept pentru a face rău semenilor. Din ce în ce mai mult blestemul a început să fie considerat „un act de magie lexicală prin care se invocă mânia sau urgia unei divinități asupra unei ființe, a unui obiect, a unei acțiuni, adesea în scop de răzbunare sau dintr-un motiv justițiar subiectiv”.
Părinții Bisericești sunt de părere că separarea în bărbat și femeie este posterioară Creației. Scriptura spune că “Dumnezeu a făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el“ (Fc. 1,27). Crearea celui ce a fost făcut “după chip“ și-a atins din acel moment desăvârșirea. Dar Scriptura se întoarce din nou și ține să precizeze: “Bărbat și femeie i-a făcut pe ei“. Cred că toți sunt de acord că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate că) – după cum zice Apostolul – “în Hristos Iisus nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3,28). Și cu toate acestea, Scriptura ne istorisește că în aceste două direcții s-a împărțit omenirea”. Prin specificarea bărbat și femeie, Sf. Grigorie de Nyssa crede că s-a introdus în ființa noastră ceva “cu totul străin de Dumnezeu“, “împărțire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci […] ne încadrează în ceata vietăților necugetătoare“. Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-și depășească propriile limite ca și cele mărginite ale Creației și să să se facă infinit. În chip este implicată esențial tensiunea omului spre îndumnezeire. În aceasta constă măreția omului, în tensiunea – poruncă de a se îndumnezei, și nu în frumusețea existenței biologice supreme,de animal rațional. Pornind de la adevărul – relatat de Moise în Cartea Facerii (3,1-23) – că datorită neascultării lui Adarn au intrat în lume păcatul, suferința și moartea, Sfântul Apostol Pavel precizează la Rm. 5,12-21, că, cea mai grea dintre urmările păcatului strămoșesc este aceea că a pus pe toți oamenii într-o stare reală de păcătoșenie sau nedreptate înaintea lui Dumnezeu.
Dar, afirmația sa nu se întemeiază numai pe mărturiile Vechiului Testament, pe care le citează în Rm. 3,4-18, ci și pe însăși învățătura Domnului Iisus Hristos, care a spus că autorul răului și „tatăl minciunii” este diavolul (Mt.13,28- 39; In 8,44), că „oricine săvîrșește păcatul este rob păcatului” (In 8,34) și că lumea se află „în stăpînirea întunericului” (Lc 22,53), adică a diavolului (In 16,11).
Adevărul că sclavia păcatului înseamnă înstrăinare de chipul lui Dumnezeu, care este izvorul vieții și al fericirii veșnice, a fost subliniat de Sfântul Apostol Pavel, având în vedere învățătura propovăduită de Mântuitorul, care a exprimat acest adevăr, între altele, și prin Parabola fiului celui pierdut, de unde rezultă limpede că ieșirea de sub ascultare a Tatălui și delectarea cu dulceața amăgitoare și efemeră a păcatului coboară pe om nu numai în cea mai neagră mizerie, dar și în cea mai amară robie (Lc. 15,11-32). “În Noul Testament, termenul “eikon”- chip se îmbogățește și cu un conținut hristologic, fapt care dă antropologiei un conținut nou. Pentru Sf. Apostol Pavel, Chip (“eikon”) al Dumnezeului Celui nevăzut (Col. 1,15) este Hristos, iar omul este, Chip al Chipului (eikon Eikonos)”. Măreția omului rezidă astfel în destinul lui, cel al îndumnezeirii pe care îl arată chipul lui Dumnezeu care „presupune prezența indestructibilă a harului naturii umane, implicat în însuși actul credinței”.
Această menire este exprimată în Scriptură prin atributul asemănării. Prin asemănare, Sfinții Părinți înțeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungerea la Modelul sau Arhetipul absolut, Hristos Chipul Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul Ioan Damaschinul definește creația omului „după chip” ca însumând mintea și libertatea omului, și „după asemănare”, „ca însumând desăvârșirea în virtute pe cât e cu putință”.
Primul pas al împreună lucrării a fost realizat de Adam La Facere prin acțiunea punerii numelor, însă în asumarea vieții ca relație între sine și Dumnezeu de la care vine belșugul de viață, Adam a eșuat prin actul mâncării în afara lui Dumnezeu. Acest al doilea pas al mâncării ca relație cu Dumnezeu a fost restabilit și făcut posibil și accesibil nouă de Adam cel Nou.
Finalitatea hristologică a existenței este lămurită deplin în Sf. Liturghie. Mai mult, ea este actualizată în mod concret în fiecare credincios în Sfânta Taină a Euharistiei. Aici înțelegem și actualizăm, fiecare în parte, menirea noastră hristologică, asumându-ne smeriți gestul recunoașterii lui Dumnezeu ca unică sursă a vieții. Depășind condiționările de toate felurile, mai ales în această ultimă perioadă a umanității, Biserica lui Hristos depășește înșelarea existenței prin mâncarea lumii, și, oferindu-i lui Dumnezeu pâinea și vinul ca alimente esențiale (Ps.103,15-179) primește înapoi „adevărata mâncare și adevărata băutură”, trupul și sângele lui Hristos. Astfel, în Sfânta Liturghie, Biserica indică în mod clar, fără echivoc, finalitatea hristologică a existenței umane, arătând că nu lumea, ci „însuși Dumnezeu este moștenirea celor vrednici”.
Capitolul II : Teorii creaționiste științifice moderne. Privire comparativă
Credința în care Universul, Pământul și lumea sunt produsul Creației unei ființe supranaturale poartă numele de creaționism. Cei care cred în acest lucru acceptă că Dumnezeul avraamic este cel care a creat întreaga lume. După dezvoltarea științei care a început în secolul XVIII, creaționismul a intrat în conflict cu evoluționismul.
Creaționiștii evoluționari sau creaționiștii vechiului Pământ s-au aflat în conflict cu cei care erau fundamentaliști creștini și care negau evoluția umană și acceptau credința într-un Pământ tânăr. Creația este deci văzută în diverse moduri de către toți oamenii, fiecare având propriile idei și percepții asupra vieții și a apariției acesteia pe Pământ.
În creaționism există așadar mai multe aripi de credință care diferă în mod fundamental. Unii consideră că evoluționismul, care derivă din analiza vieții și a universului, este greșită în timp ce alții spun că evoluția nu poate fi considerată motivul pentru care viața pe Pământ este atât de diversificată și complexă. Alți adepți creaționiști susțin că scrierile din Biblie, Geneză în special, trebuie luate literal pentru că astfel se explică biodiversitatea de pe Pământ și geneză acestuia. În contrast cu creaționiștii literali, cei care cred în evoluție considera că, deși evoluția sta la baza biodiversității, Crearea lumii este înfăptuită de o zeitate supremă.
Rezultatele empirice ale studiilor științifice sunt cel mai adesea renegate de creaționiști. Din creaționism au izvorât două pseudoștiințe, așa cum sunt ele numite de comunitatea științifică, acestea constând în cercetarea științei Creației și în creația inteligenta. Printre cele mai importante dispute pe care le au creaționiștii cu știință sunt cele referitoare la descendenta comună a omului, istoria geologică a Terrei, originea Universului și modul de formare a Sistemului solar.
Cu privire la Creație și nașterea Universului ni se par deosebit de interesante, în evoluția cercetărilor științifice moderne, ipoteze din ce în ce mai argumentate de cercetările fizicii cuantice, și anume cele legate de structură și proprietățile excepționale ale luminii. Analiza fenomenelor radiației termice facută de către Max Planck, dar și teoria cuantelor a lui Niels Bohr au arătat că la nivelul “infinitului mic”, deci la nivelul structurii ultime a materiei, comportamentul luminii se identifică pur și simplu cu structura atomului, respectiv cu modul în care cea mai infimă cantitate de energie se oferă observației: lumina. Astfel, prezentându-se uneori în modul corpuscular și alteori în modul ondulatoriu, ca undă, cea mai mică particulă a materiei, sau a luminii, fotonul este manifestat ca un transfer de energie. Așezând Creția dumnezeiască lângă legile fundamentale ale fizicii, înseamnă că:
1.- ipostasul însuși al materiei este energia,
2.- că materia conține în sine însușirile constitutive ale luminii,
3.- și, mai ales, că lumina este materia ideală din care la Creație, Dumnezeu a plămădit totul.
Pentru știință, de douăzeci și trei de secole o întrebare fundamentală rămâne fără răspuns : care este “miracolul” care face posibilă trecerea de la materia neînsuflețită (anorganică) la ceea ce denumim generic “viață”. Încercând să găsească un răspuns rezonabil la această întrebare, s-au formulat de-a lungul istoriei șapte teorii “științifice”. Le vom enumera și analiza din perspectiva biblică ortodoxă, pe rând .
II.1 Big Bang – Georges Lemaître și Fred Hoyle
Cosmologia secolului XX este fondată pe o bază observațională – luarea în calcul a expansiunii Universului, pe care ne-o dezvăluie observațiile – și pe o bază teoretică – aplicarea teoriei relativității generalizate. Noutatea fundamentală constă în enunțul potrivit căruia Universul evoluează, sarcina esențială a cosmologilor constând în reconstituirea istoriei lui cu ajutorul modelelor cosmologice. Sunt binecunoscute progresele pe care le-a cunoscut fizica în cunoașterea universului. Teoria deterministă a lui Newton din secolul al XVII-lea, potrivit căreia, într-un spațiu absolut, omogen și infinit, evoluția în timp și spațiu a oricărui fenomen poate fi descrisă dacă se cunosc parametrii acelui fenomen la un anumit timp și loc, a devenit o „teorie închisă” odată cu apariția, la începutul secolului al XX-lea, a celor două teorii care au revoluționat știința: teoria relativității și mecanica cuantică. Dacă în mecanica clasică a lui Newton, timpul era independent de spațiu, în teoria generală a relativității, Einstein a introdus timpul într-o funcție duală, spațiu-timp. Considerarea faptului că viteza luminii este cea mai mare viteză a unei particule din Univers și că ea este aceeași pentru orice observator, a condus la scoaterea timpului din monotonia absolutului și transformarea sa într-o mărime variabilă. Aici timpul și spațiul sunt mărimi dinamice. Ele sunt sensibile la orice se întâmplă în Univers, manifestându-se ca structuri curbate sub acțiunea unor forțe. Pentru fizicianul englez Stepfen Hawking, există un timp real în care universul are un început și un sfârșit și unde, la viteze limită, legile științei nu funcționează și un timp imaginar, fără de început și fără de sfârșit, fără singularități sau limite.
Teoria cuantică, introdusă de Max Planck și dezvoltată apoi de alți fizicieni și matematicieni, este cea de-a doua teorie care a marcat procesul de cunoaștere a Universului. Prin teoria cuantică se elimină noțiunea de traiectorie a particulelor. Aici particulele au atât proprietăți corpusculare, cât și ondulatorii și participă la evenimente care se desfășoară cu o anumită probabilitate. Un moment important al dezvoltării acestei teorii l-a constituit definirea de către Werner Heisenberg a principiului de incertitudine. Potrivit acestui principiu, niciun eveniment din Univers nu se poate măsura cu precizie absolută, ceea ce a distrus visul oricărui cosmolog de a proiecta un model determinist al Universului.
Dintre modelele pe care le-au imaginat, singurele care justifică observațiile, într-un mod uimitor de exact, sunt modelele de big bang. În zilele noastre au fost măsurate deplasările spre roșu ale câtorva zeci de mii de galaxii, care confirmă vasta mișcare universală de expansiune. Aceasta a fost înțeleasă și admisă pentru întâia oară în 1927, mai ales datorită lucrărilor iezuitului belgian Georges Lemaître. Teoria „Big-Bang”-ului explică alcătuirea și ordinea Universului, prin explozia unui „atom primordial” în urmă cu circa 17-18 miliarde de ani urmată de ordonarea lentă datorată proprietăților intrinseci ale materiei. În pofida unor evidente neajunsuri, teoria s-a bucurat de o mare autoritate pe baza unei singure dovezi, care ulterior s-a constatat a fi eronată.
Dealtfel, “la vremea sa, n-a prea fost luată în seamă de specialiști, deoarece aceștia în genere erau convinși de infinitatea materiei și a timpului, iar teoria cu pricina sugera un început și un sfârșit, fie ele chiar plasate la distanțe temporale aproape incomensurabile pentru percepția umană normală”. Tot el i-a înțeles primul implicațiile : dacă Universul este în expansiune, el trebuie să evolueze, să aibă o istorie. Raționamentul de pornire este simplu: după legile noastre fizice, materia nu poate să apară sau să dispară. Trebuie deci să existe întotdeauna aceeași cantitate de materie, dar într-un volum care, după legea expansiunii, se mărește continuu: materia se diluează, densitatea ei scade. De aici rezultă că Universul trebuie să fi fost mai dens în trecut. Acesta este raționamentul care stă la baza modelelor de big bang.
Dar Lemaître nu a folosit acest termen, propunând, în anii '30, o teorie a „atomului primitiv”, care, lucru ciudat, nu a fost băgată în seamă de colegii săi. Veritabil precursor al cosmologiei moderne, Lemaître chiar a încercat să integreze în reconstituirea trecutului Universului ideile fizicii cuantice, atunci pe cale de a se naște. Curând, ea a fost botezată teoria „big bang-ului” tocmai de către unul dintre principalii săi opozanți, astrofizicianul Fred Hoyle. Neacceptând big bang-ul, el propunea o teorie concurentă, numită a „stării staționare”. Această teorie era foarte ispititoare, pentru că reușea să împace expansiunea, un fapt atestat de observații, cu cerința – mai degrabă metafizică – ca Universul să rămână veșnic într-o stare egală.
Din perspectiva ortodoxă, nici o teorie științifică cu privire la nașterea Universului nu poate fi demonstrată sau verificată științific, deoarece oamenii nu a fost acolo să vadă ce anume a avut loc. „Este cât se poate de evident că, în legătură cu un asemenea subiect, nici o teorie nu poate fi confirmată vreodată științific. Nici un om de știință nu a fost prezent ca să poată urmări nașterea Universului și nici un om de știință nu poate să reproducă sau măcar să simuleze acest proces în laborator”. Este astfel mai mult decât evident că „singurul mod de a putea cunoaște câte ceva despre începuturile cosmice este prin revelația divină”. Dumnezeu a fost acolo, la Creație, și El ne poate spune – nu doar ce a avut loc, ci ce anume a creat El și cum, de vreme ce El este Creatorul!
Legea a doua a termodinamicii reprezintă argumentul că timpul a avut un început: faptul că timpul trebuie să fi avut un punct de plecare este dovedit și de legea a doua a termodinamicii. Universul este pe moarte acum. Săgeata timpului este îndreptată în jos, și dacă legea a doua continuă să acționeze, Universul “va muri”cu timpul. Dar, întrucât nu este mort, timpul a avut un început. Dacă timpul s-ar întoarce înapoi la nesfârșit, Universul ar fi deja mort. “Astfel, legea a doua arată că Universul trebuie să fi fost creat – altminteri el ar fi mort. Dar prima lege ne arată că Universul nu s-a putut crea pe sine, întrucât în structura actuală a naturii energia nu poate fi nici creată nici distrusă. Prin urmare, Universul trebuie să fi fost creat într-un moment de început al timpului, de o cauză externă adecvată pentru sarcina de a crea un Univers etern, infinit și complex”. Or, Scriptura dă mărturie: Creația este încheiată. Dumnezeu nu „face” Universul în continuu. Stelele, galaxiile, viața nu sunt generate în continuu în diverse puncte ale Universului. Dacă analizăm hermeneutic versetele de la Fc.1,1; FA. 17,24-25; Evr.1,10; Ap. 4,11 vom observa că aghiograful a folosit toate verbele la trecut. Creația este „o serie de acte răspândite pe parcursul unei perioade de șase zile”. Creația, așa după cum arătam anterior, este ex nihilo, nu produsul unui proces de evoluție. Iar dacă ne vorbește de viitor, și chiar de viitorul Universului material, de cel al planetei noastre, de cel al omenirii, o face pentru a ne dezvălui mai bine planul lui Dumnezeu și ce a făcut El pentru noi, pentru fiecare din noi, în persoana lui Iisus Hristos, “Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura… Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale ” (Col. 1,15-20).
Deși s-a speculat că acest model reproduce momentul „Fiat lux!” al creației, în realitate, el se referă la „viața” Universului, începând cu momentul 10-43s de la explozia „seminței” primare și până în zilele noastre. Cauza exploziei este pusă pe seama despărțirii succesive a celor patru forțe (forța gravitațională, forța electromagnetică, forța slabă și forța tare) a căror stare inițială de unitate este dezideratul oamenilor de știință de astăzi. Fără a intra în amănunte, care țin de fizica particulelor, explozia este urmată de o inflație gigantică, scăderea permanentă a temperaturii de la 1027 0C, formarea particulelor și antiparticulelor, până la formarea atomilor, moleculelor, galaxiilor etc. Deși susținut de o serie de descoperiri științifice, precum deplasarea spre roșu a radiației cosmice și prezența unei radiații de fond la temperaturi joase, modelul Big Bang are o serie de limite în explicarea unor fenomene referitoare la: asimetria materie-antimaterie, asimetria materie luminoasă-materie „neagră”, neomogenitatea Universului etc. Dar cea mai importantă limită a modelului o reprezintă ceea ce se numește „singularitatea inițială”. Este vorba de momentul zero al Universului, exprimat printr-o funcție matematică în care lungimea (diametrul) tinde către zero, iar temperatura și densitatea tind către infinit. Potrivit teoriei relativității generalizate, limitele cunoașterii spre valori mici sunt date de ceea ce numim „dimensiuni Planck” (lungimea lui Planck, de 1,6 x 10-35 m, timpul lui Planck, de 5 x 10-44s ).
II.2 Teoria pământului tânăr (Young Earth Creationism)
Teoria Pământului tânăr (Young Earth creationism) este probabil cea mai răspândită dintre teoriile creaționist-științifice. Adepții acestei teorii pleacă în mod ”creștinesc” de la Geneza biblică, pe care o iau ad-literam, pentru a se opri pe … Lună.
Studiind stratul de nisip (praf) de pe Lună și comparându-l cu cel de pe Pământ, cercetătorii argumentau faptul că acest strat slab de nisip dovedea că Luna (și prin urmare Pământul) are doar câțiva ani ca vârstă. Argumentul lor se baza pe un articol al lui H. Pettersson publicat în Scientific American în 1960. Pettersson a măsurat cantitatea de praf atmosferic colectat de pe filtrele din vârful Muntelui Mauna Loa din Hawaii. El știa că doar o mică fracțiune din acest praf provenea din spațiul exterior în forma a mici meteoriți. Praful meteoritic se știe că conține mai mult nichel decât nisip terestru, dar cât de mult este o chestiune de bănuială. Pettersson a făcut ceea ce a considerat el o bănuială rațională, și pe această bază a folosit o cantitate de nichel din mostrele sale de nisip pentru a calcula cantitatea de praf din spațiul exterior care se depune pe Pământ în fiecare an. El a accentuat însăși natura speculativă a concluziei sale că 14 milioane de tone de un astfel de nisip ating suprafața Pământului anual.
Aceasta duce pe autorii cărții Scientific Creationism – Creaționismul Științific, publicată în 1974, să argumenteze că dacă Luna ar avea 4,5 miliarde de ani vechime, așa cum pretind astronauții, aceasta trebuia câțiva pași înălțime de nisip pe suprafața sa, nu doar câțiva cm. Ei spun că astronauții au fost chiar descurajați de puținul praf pe care l-au găsit acolo. Acest ultim comentariu, care este repetat în alte cărți asemănătoare, este chiar neadevărat. Cantitatea de praf de pe Lună era o chestiune de mare interes pentru NASA. Un strat foarte dens ar fi făcut aterizarea pe Lună, și mișcarea pe suprafața ei, dificilă. Plecarea de pe ea ar fi fost la fel problematică. Totuși, prin 1968, la un an înainte ca Eagle să aselenizeze, era clar că nu era nimic de care să se facă griji. Sateliții are orbitau deasupra atmosferei Pământului au fost folosiți să măsoare cantitatea de nisip din spațiu, și pe această bază s-a estimat că pe Lună are să fie un strat de 3 cm. gros de praf ; dacă doar praful meteoritic era cauza acesteia, atunci nu este cu nimic surprinzător faptul că marile centre de cercetare o ignoră.
Pornind de la aceste date ”științifice”, ei susțin că Dumnezeu a creat Universul în 6 zile calendaristice, iar în a 7-a s-a odihnit. Toate animalele, plantele și omul au fost create atunci, în acele zile, și formele de viață actuale sunt urmașii lor, identici din toate punctele de vedere. Vârsta Pământului este undeva între 4000 și 10.000 de ani, așa cum rezultă din calculul generațiilor și evenimentelor biblice. Astfel, susține în linii mari ca Pământul, la fel ca Universul a fost creat de către Dumnezeu undeva în cadrul ultimilor 10.000 de ani. Zilele Creației din Geneza sunt deci 6 zile literale (adică sunt zile de 24 de ore), potopul a fost un fenomen global etc.
Este uimitor să descoperim oameni care sunt asociați cu ceea ce este numit Institutul de Cercetarea a Creației – The Institute for Creation Research, căzând în această capcană de bază. Aceasta subminează încrederea în calitatea științei lor și a cercetării lor. Este chiar mai uimitor să descoperim o carte publicată în 1993 și foarte aclamată de apărătorii teoriei ”Pământului tânăr”, care încă mai citează argumentul despre lipsa prafului de pe Lună, bazat doar pe lucrarea lui Pettersson din 1960, și în mod aparent ignorând în mod total toate evidențele relevante, noi, care s-au acumulat în ultimii 30 de ani de atunci.
II.3 Creația progresivă (Progressive Creation)
Deși termenul prin care este desemnată credința creaționiștilor este unul relativ recent, istoria acestor credințe este una destul de stufoasă. Creaționismul a devenit legat în mod direct de mișcările fundamentaliste creștine în anii 1920, de atunci cei care credeau în geneza Pământului în conformitate cu spusele Bibliei s-au opus ideii de evoluție a omului.
Cei care cred în creaționism, în special în Statele Unite ale Americii, au reușit chiar să scoată lecțiile de evoluționism din școli, înlocuindu-le cu citirea Genezei și înțelegerea ei în mod literal. Creaționismul științific a fost un obiect de studiu care contravenea Constituției americane și deci a fost renumit Știința Creației inteligente. Acest nou concept a fost chiar desemnat o nouă teorie, însă în tribunal s-a decis că Știința Creației inteligente nu este de fapt o știință, iar în acest mod s-a încălcat Constituția ce prevede că religia, sub orice formă a ei, să nu fie predată în școli.
În creștinătate și iudaism, conceptul de creaționism nu este esențial, însă acceptat. Atât în iudaism cât și în creștinism, scrierile sfinte sunt considerate a avea două înțelesuri. Pentru cei care nu pot vedea mai departe de cuvintele scrise, sensul literal al Bibliei și Torei sunt cele esențiale, în timp ce sensul alegoric al povestirilor din cărțile sfinte pot fi înțelese de cei care se străduie să vadă înțelesurile ascunse. Nu se poate vorbi deci doar de o Geneză așa cum este ea expusă în mod literal în Biblie și în Tora, ci și de un înțeles ascuns al acelor cuvinte.
Protestantismul din secolul XVI credea orbește în creaționism, însă nu în cel instantaneu, astfel încât Martin Luther sau John Calvin susțineau creaționismul așa cum este el expus în cărțile sfinte, însă Creația a durat, în viziunea lor, fix șase zile acum vreo 6000 de ani. Cum în acea perioadă, lumea era descoperită în toată splendoarea ei, s-a ajuns la acceptarea unei teologii naturale în cadrul căreia fiecare specie de pe Pământ a fost creată în mod individual de Dumnezeu. Teologia naturală studiază natura și biologia încercând să găsească dovezi în favoarea Creației realizate de Dumnezeu, cele mai bune exemple fiind cele alte mitului Arcei lui Noe.
Creația progresivă (Progressive creationism) susține că zilele Creației din Geneză nu sunt zile de 24 de ore, cele șase zile din Geneză în care a fost creat Pământul aveau o cu totul altă durata față de cele din prezent, fiind mult mai lungi. Deci, pasajele Creației din Geneză nu trebuie interpretate literal. Creația se desfășoară gradat de către Dumnezeu pe parcursul a miliarde de ani, sunt acceptate anumite forme de evoluție în cadrul specilor însă acestea nu au un strămoș comun (ex. Omul este creat separat de maimuță). Această formă de credință susține că formele de viață au evoluat conform dorinței lui Dumnezeu care a intervenit în mod direct în momente cheie ale lumii. În acest fel se accepta mai multe idei științifice precum cea referitoare la vârsta Universului, selecția naturală și evoluție biologică. Și teoria „vârstei zilei” este acceptată de creaționiștii progresiști.
II.4 Creația directă (Gap Creationism)
Teoria Gap creationism susține că zilele Creației din Geneza sunt de 24 de ore, însă spune că acesta zile ale creației încep abia după primele două versete din Geneză, adică: La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste față adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor. Timpul dinainte de aceste 6 zile este considerat de această teorie ca fiind nedefinit așa că majoritatea celor care îmbrățișează această teorie cred în vârstă științifică dată pământului și universului. Astfel, se neagă posibilitatea producerii Big-Bangului în trecutul îndepărtat al Pământului, aducând în discuție primele două legi ale termodinamicii pentru a-și susține poziția.
Faptul că energia și materia sunt interschimbabile, însă nu pot fi create, este o dovadă în viziunea autorului că Big Bangul nu ar fi putut avea loc, însă nu constituie o problemă pentru creaționiști deoarece sursa energiei necesară pentru procesul de Creație a fost externă, Universul fiind astfel cauzat. De asemenea, se pledează că un Univers atât de ordonat ca cel în care trăim nu ar putea fi rezultatul unei explozii haotice pentru că ar fi un proces împotriva legii entropiei (în timp, orice sistem ordonat se deteriorează, tinde spre dezordine), iar starea creației după ce Dumnezeu a rostit blestemul din cauza păcatului oamenilor este in armonie cu această a doua lege.
Totuși autorii acestei teorii nu spune nimic despre starea Creației de dinaintea “căderii” sau despre cum ar fi fost o Creație nesupusă morții și putrezirii descompunerii. Entropia acționa într-un asemenea Univers? Pornind de la aceste considerente, cercetătorul Dr. Farid Abou-Rahme, care denumește Gap Theory drept teoria hiatului, spune că aceasta “a condus la slăvirea puterii lui Satan”. Argumentul împotriva evoluției teiste, că un Dumnezeu care ar porni doar procesul este unul “indecis și neputincios” îl considerăm a fi unul prea simplist. Lupta între creație și evoluție este una de totul sau nimic pentru autor. El nu acceptă compromisuri. Cu toate acestea însă el spune că nu trebuie să interpretăm Scriptura potrivit “minților noastre mărginite și supuse greșelilor”. Noi credem că pentru a putea să fim obiectivi în interpretarea și înțelegerea Scripturii, pe lângă iluminarea Duhului, avem nevoie să cunoaștem contextul istoric și cultural al scrierii respective, acordând atenție genului literar, simbolurilor și modelelor de discurs folosite.
Dar mai mult decât acestea și în concluzie la cele afirmate anterior, Scriptura trebuie interpretată esențialmente hristocentric, înțelegând că “unitatea Scripturilor are ca suport hotărârea lui Dumnezeu de a-i mântui în Hristos pe păcătoși”.
II.5 Creația inteligentă (Intelligent Design) – Ken Miller
Intelligent Design este o teorie relativ recent apărută, care susține intervenția divină în trecut. Datorită faptului că nu toți susținătorii acestei teorii sunt creștini nu există un consens cu privire la cine este Creatorul, când a apărut Universul și Pământul etc. Teoria aceasta introduce conceptul de complexitate ireductibilă.
Biochimistul american Michael Behe spune că omul a fost creat pe principiul complexității ireductibile. Adică organismul uman funcționează ca un tot complex care nu poate fi simplificat. Nici un organ principal nu e de prisos pentru că dacă un singur organ e înlăturat atunci omul moare. Deducția este clară: omul s-a născut complex, cu toate părțile sale intacte. Pe de altă parte complexitatea omului este una care are mii de niveluri și nu e deloc una în trepte evolutive. Dacă omul a evoluat de la simplu la complex, înseamnă că ori inima ori hemoglobina a apărut mai târziu. În mod logic, ar trebui ca el să poată trăi dacă una din aceste două (inima sau hemoglobina) lipsește.
Din păcate nu se întâmplă așa, iar omul moare și dacă nu are inimă, dar moare și dacă îi scade hemoglobina din sânge. Pe de altă parte, chiar cu inimă și hemoglobină normale, omul moare dacă nu există mecanismele care să reglementeze funcționarea acestora. O inimă care bate prea repede sau una care bate prea încet duce la fel de bine la moartea celui în cauză. Există în organismul uman mii de asemenea de sisteme de interferență reglatoare acționând nu doar la nivel de sistem ci chiar la nivel intercelular. Când au apărut aceste sisteme? Dacă omul a evoluat de la simplu la complex, pornind de la o singură celulă, când a avut loc această evoluție în timp? Celulele corpului uman sunt în număr de peste 200 de trilioane, în timp ce viața pe Pământ a apărut în urmă cu un miliard de ani. Asta înseamnă că timp de un miliard de ani ”viteza” evoluției corpului uman a fost ritmică, de un milion de celule noi pe an. Dar de aproximativ un milion de ani ne-am oprit din evoluția biologică, pentru că din punct de vedere biologic nu ne-am mai schimbat. De ce ne-am oprit din evoluție? Explicația logică este că nu a existat nici un fel de evoluție. A existat doar un Creator. Versiunea Bibliei nu este departe de adevărul științific: omul nu a evoluat din nimic ci a fost creat de o forță extranaturală pe care o putem numi Creator.
II.6 Evoluție teistă (Theisitic Evolution)
Având impresia că evoluția speciilor este un fenomen real, unii filosofi au încercat să împace ideea evoluției cu învățătura Bisericii. Așa a apărut evoluționismul teist.
Evoluția teistă (Theistic evolution) consideră ca fiind validă în cea mai mare parte poziția științifică privind vârsta Pământului, Universului și evoluția specilor. Teoria susține că Dumnezeu a creat omul prin intermediul evoluției, El fiind Prima Cauză și suținătorul Universului. Un Dumnezeu infinit, personal Care există dincolo și în Univers. ”Teismul afirmă că Universul fizic nu este tot ceea ce există, nu este realitatea ultimă. Există un Dumnezeu infinit, personal dincolo de Univers, care l-a creat, îl susține și acțționează în el într-un mod supranatural. El este în mod transcendent “acolo” și în mod imanent “aici”. Această poziție este reprezentată de Iudaismul, Creștinismul și Islamul tradițional”.
De asemenea, afirmă ei, Geneza nu trebuie interpretată literal. Evoluționismul teist este erezia conform căreia evoluția speciilor este un fenomen real, coordonat de Dumnezeu. Principalele afirmații din teoria evoluționismului teist sunt următoarele:
1. Evoluția speciilor este un fapt real, dar ea nu s-a produs prin factori întâmplători, ci a fost condusă de Dumnezeu.
2. Adam este primul om, dar el a avut părinți animali.
3. Lumea vie (inclusiv firea lui Adam) era de la început stricăcioasă și muritoare. Animalele au murit, s-au descompus și s-au sedimentat, în zeci de milioane de ani înainte de Adam.
4. Biblia nu se contrazice cu teoria evoluției, iar zilele creatiei sunt ere geologice.
Spre exemplu, îl vom cita pe Kalomiros care afirmă „la porunca lui Dumnezeu, peștii au început să iasă din mare pe uscat, târându-se, mergând pe aripioarele lor și cu cozile lor, acum în afara apelor și apoi din nou în ele, devenind reptile amfibii, luând diferite forme și diferite dimensiuni. […] Unele din aceste reptile și-au dezvoltat la porunca lui Dumnezeu în genele și cromozomii lor, abilitatea manifestată în capacități zburătoare, devenind primele păsări”. Iar despre om, afirmă următoarele: „Ca indivizi, nu venim oare la existență prin evoluție? “. Sau, continuă acesta căutând să forțezeScriptura să coabiteze cu teorii științifice falimentare, „harul lui Dumnezeu ne-a făcut să urcăm treptele care ne-au dus din țărână spre organismele unicelulare din apă, apoi spre trilobiți, după care Dumnezeu a luat de mână o creatură goală și tremurătoare, ce căuta hrană și încerca să scape de fiarele sălbatice, și a binecuvântat-o insuflându-i Duhul Vieții Sale și a făcut-o suflet spiritual viu, așezând-o într-o grădină sădită anume pentru el”.
Însă, împotriva tuturor acestor susțineri “teologice”, învățătura ortodoxă demonstrează că evoluționismul test este o erezie, întrucât contrazice flagrant revelația Facerii lumii, relatată în Sfânta Scriptură, precum și învățătura Sfinților Părinți despre aceasta.
Așadar, vom porni de la principiile susținătorilor evoluționismului teist care afirmă : a) evoluția speciilor dintr-una în alta este un fapt real;
b) această evoluție a avut nevoie de milioane de ani, așadar cele 6 zile ale Facerii le putem interpeta alegoric ca ere geologice de milioane de ani;
c) Cuvintele Sfintei Scripturi, fiind insuflate de Duhul Sfânt, sunt adevărate și nu se pot contrazice intre ele.
Din perspectiva teologiei biblice ortodoxe, putem contracara aceste ipoteze de lucru :
1. Teoria evoluției susține că viața a apărut pentru prima dată în apă, adică în “oceanul primordial”, dar Sfânta Scriptură arată că primele forme de viață au fost făcute în ziua a treia, însă pe pământ și nicidecum în apă, fiind vorba de plante: “Apoi a zis Dumnezeu: “Să dea pământul din sine verdeață: iarbă, cu sămânță într-însa, după felul și asemănarea ei, și pomi roditori, care să dea rod cu sămânță în sine, după fel, pe pământ!” Și a fost așa.”
2. Teoria evoluției (Darwin) susține că toate viețuitoarele de pe pământ au strămoși comuni în animalele din apă. Tot această teorie susține ca strămoșii păsărilor sunt animalele de pe pământ, fie dinozauri de pradă bipezi, fie “strămoși reptilieni”. Însă, Cartea Facerii contrazice din nou această teorie a ordinii apariției viețuitoarelor pe Pământ, întrucât Dumnezeu a făcut toate ființele marine și toate păsările Pământului în ziua a 5-a .
3. Dacă zilele Facerii ar putea fi interpretate alegoric, ca milioane de ani, venind astfel în sprijinul teoriei evoluționiste ce afirmă că omul are un strămoș comun cu maimuța (primate), atunci aceasta ar însemna că, fie Adam a avut ca strămoș comun un animal, nefiind cu nimic mai presus de celelalte animale, sau Eva nu a fost luată neapărat din coasta bărbatului ci ar fi putut fi și ea sa fie un “hominid” separat ca și bărbatul.
Ca urmare a acestor presupuneri nu se mai poate susține ca Dumnezeu a „suflat” suflare vie peste țărâna luată din pământ așa cum relatează Biblia, și nu se poate susține nici că omul este chip și asemănare cu Dumnezeu, întrucât o primată sau oricare animal existent pe lumea aceasta nu are Chipul și Asemănarea cu Dumnezeu.
4. Dacă toata diversitatea Creației a apărut în urma unui proces evolutiv, înseamnă că moartea este un proces natural, iar nu o consecință a păcatului strămoșesc care a afectat toată Creația. Ar însemna ca Dumnezeu nu a făcut o lume perfectă și fără suferință, ci una plină de durere. Însă Sf. Scriptura relatează și întărește de nenumărate ori că lumea, la început, era “bună foarte” iar singura cauză a morții și stricăciunii în lume este doar păcatul:
“Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte.” (Fc.1,31)
“Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”
“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii pentru că toți am păcătuit în el”
“Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților.”
5. Dacă evoluția speciilor dintr-una în alta ar fi un proces real și continuu în timp, iar omul s-ar trage dintr-un strămoș comun cu maimuța, atunci nu mai putem spune că există o fire deplină și mereu aceeași pentru toate viețuitoarele de pe pământ pe care Dumnezeu Fiul a luat-o pentru mântuirea îi îndumnezeirea noastră. Așadar, acceptarea evoluționismului înseamnă negarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om pentru totdeauna, pentru că omul ar insemna că are posibilitatea de a se transforma și el în altă specie, sub influiența factorilor de mediu. A susține că există evoluție înseamnă a nega faptul că Hristos este Dumnezeu și Om deplin.
6. Admițând că exista o evoluție a speciilor dintr-una în alta, nu se mai poate afirma că “a pus Adam nume tuturor dobitoacelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor câmpului”, așa cum relatează Sf. Scriptură, căci dacă evoluția este un proces continuu, atunci Adam nu a pus nume tuturor viețuitoarelor de pe Pămant pe care le-a făcut Dumnezeu, întrucât ar mai fi avut să apară multe alte specii noi din cele deja existente, după moartea lui.
7. De vreme ce adepții evoluționismului teist susțin că zilele facerii pot fi interpretate alegoric ca milioane de ani, iar multe specii de viețuitoare au dispărut definitiv de la o eră la alta, înseamnă ca versetul 26, cap. 1 din textul Facerii este lipsit de temei în ceea ce privește înstăpânirea omului peste toată Creația: “Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ!”. Așadar, omul nu a nu a primit în dar Pământul, cu tot ceea ce a fost adus la existență pe el, ca pe ceva nou, întrucât conform teoriei evoluției, multe specii de animale și păsări au căzut pradă extincției mai înainte de apariția omului.
8. Dacă zilele Facerii ar fi într-adevar milioane de ani, înseamnă ca porunca a IV-a din Decalog este cu totul lipsită de temei teologic, întrucât ziua Domnului de odihnă nu ar mai fi o simplă zi, ci milioane de ani de “odihna”.
Însă Moise primește direct de la Dumnezeu cele 10 porunci, dintre care porunca respectării zilei de odihnă a Domnului își are ca temelie directă ziua a 7- a de la Facerea lumii: “Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o.”
Concluzie: Evoluționismul teist este, din punct de vedere teologic, calul troian al teoriei evoluționiste ce încearcă să-și ascundă ateismul și relativismul sub masca unei teologii eretice, iar din punct de vedere științific este o încercare ridicolă de a-L introduce clandestin pe Dumnezeu, în planul Creației.
Capitolul III : Teorii evoluționiste. Privire comparativă
De pe la începutul secolului XIX, lucrurile s-au schimbat odată cu descoperirile oamenilor de știință. Teoria transmutării speciilor a lui Jean-Baptiste Lamark și teoria evoluționismului și a selecției naturale a lui Charles Darwin au început să se dezvolte și să aibă tot mai mulți susținători din rândurile oamenilor de știință. Dovezile aduse de Charles Darwin au fost incontestabile, iar oamenii de știință au fost convinși în acest fel de existența evoluționismului. Una dintre aceste descoperiri științifice este teoria evoluției a lui Darwin care susține ,,că toate speciile vii descind dintr-un mic grup de strămoși comuni- poate unul singur. El afirma că variația din cadrul unei specii are loc la întâmplare și că supraviețuirea ori dispariția fiecărui organism depinde de capacitatea sa de a se adapta la mediul înconjurător, ceea ce el a numit selecție naturală”.
Deși teoria evoluției este foarte bine argumentată și acceptată de biologie, paleontologie, antropologie fizică, arheologie, din afara științelor naturii au apărut diverse reacții față de aceasta, pornind de la negarea ei (de exemplu creaționismul științific literalist) până la ideologizarea acesteia (de exemplu evoluționismul ateu). Unele culte religioase au fost lovite din plin și au ripostat, negând teoriile științifice privitoare la evoluționism. Naturaliștii au acceptat ideea evoluționismului, însă în forma sa teistă care susținea că oamenii au fost creați speciali de către o ființă divină. Astfel de viziuni provin fie din cadrul fundamentalismului religios– în special de sorginte neoprotestantă –fie din zona ateismului militant care ideologizează teoria evoluției în scopul promovării ateismului. De asemenea unii consideră că între știință și credință – implicit între teoria evoluției și teologie –nu se poate stabili nicio relație (evoluționismul agnostic). O ultimă perspectivă (evoluționismul teist, de care am menționat anterior) susține însă un dialog fructuos între biologie și credință care se caracterizează prin acceptarea datelor științifice, acestea fiind trecute printr-o grilă de interpretare teologică. Este un lucru important de menționat că în acest mod teologia nu intervine în știință ci doar interpretează descoperirile acesteia. Totuși acceptarea teoriei evoluției din punct de vedere teologic naște o serie de întrebări precum: Lumea este inertă sau răspunde chemării lui Dumnezeu? A existat moartea înainte de căderea omului în păcat? Cum se împacă narațiunea biblică a creării omului cu teoria evoluției?
În cartea Facerii se observă o anumită gradație și activitate a lumii. Astfel Scriptura spune ,,Să scoată pământul iarbă” nu că ,,Dumnezeu a creat iarba”.Practic există o chemare a pământului de către Dumnezeu la o conlucrare. Materia în Sfânta Scriptură nu este inertă ci din contră ea are capacități creatoare. Ea este chemată spre dezvoltare și are capacitatea de a răspunde acestei chemări.
Sfântul Vasile cel Mare în Omilii la Hexaemeron comentând versetul ,,Să răsară pământul” scria: ,,Gîndește-mi-te că aceste puține cuvinte și această poruncă scurtă au făcut ca pămîntul neroditor să odrăslească dintr-o dată și să se porneasă spre nașterea de roade”. Această sinergie exprimă dimensiunea kenotică a lui Dumnezeu care prin providența Sa influențează lumea prin chemare, convingere și nu prin constrângere: ,,Pentru că Dumnezeu este iubire și nu o forță a dominației lumea trebuie să fie înzestrată cu o spontaneitate internă și capacitate auto-creatoare care îi permite să devină ”ea însăși” și astfel să participe la aventura propriei creații. Orice alt tip de lume, de fapt, din punct de vedere teologic este de neconceput.
Dacă Dumnezeu ar fi un dictator care dirijează și nu iubire care convinge universul nu ar putea ajunge la acel punct care să-i permită ieșirea la libertate”. Prezența lui Dumnezeu în creație nu este una dictatorială ci din contră este discretă după cum scrie și teologul Jürgen Moltmann: ,,Dumnezeu acționează în istoria naturii și a omului prin prezența sa răbdătoare și tăcută, prin care el dă celor create spațiu să se desfășoare, timp pentru dezvoltare, și putere pentru propria lor mișcare”. Deci Dumnezeu nu creează în mod automat ci în colaborare cu natura oferindu-i acesteia ,,libertate” în procesul devenirii. Prin aceasta ni se revelează un Dumnezeu iubitor, smerit.
Dumnezeu nu este obiectul vreunei științe sau vreunei filosofii anume, iar teologia se deosebește fundamental de gândirea filosofilor și a oamenilor de știință. Teologul nu îl caută pe Dumnezeu așa cum un om ar căuta un obiect, ci se lasă cuprins de El așa cum cineva se lasă cuprins de o persoană. Și totuși, pentru că a fost totuși mai întâi găsit de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu am putea spune, a purces să-1 caute printr-o întâlnire revelatoare, el îl poate apoi căuta pe Dumnezeu așa cum cineva ar căuta o prezență cu întreaga sa ființă, dar și cu întreaga sa minte. Dumnezeul teologiei este un „Tu”; El este Dumnezeul Cel viu al Bibliei, Absolutul, desigur, însă un Absolut personal Căruia ne putem adresa în intimitatea rugăciunii. Aceasta reprezintă imaginea relației dintre Dumnezeu și om, existențe personale eonice, sau relația dintre Dumnezeu și dumnezeu care tinde spre o interdependență desăvârșită, spre o unire desăvârșită prin păstrarea identității. Este teologia Bisericii de Răsărit ilustrată la fel de sugestiv și de un alt teolog rus: …dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber. Iar dacă omul îi poate spune NU lui Dumnezeu, Dumnezeu nu îi poate spune NU omului, căci – după Sfântul Pavel – în Dumnezeu toate sunt DA”( II Cor.1,19). Este DA-ul Legământului pe care Hristos îl înnoiește pe Cruce.
Tocmai de aceea, spune Părintele Stăniloae, „aspectul de absurd al realității ni se impune, la urma urmelor. când ne oprim la ceea ce este superficial, opac și pur material în lume și în om, când nu vedem dimensiunea spirituală a omului și un sens al lumii, care răspunde acestei dimensiuni”.
Creațoniștii literaliști susțin incompatibilitatea dintre Scriptură și teoria evoluției datorită existenței în lume a morții și suferinței. Moartea pentru ei nu a existat înainte de căderea în păcat a lui Adam. Într-adevăr moartea este consecință a păcatului dar întrebarea care se pune este dacă moartea omului seamănă cu cea a animalelor sau noțiunea de moarte poate fi aplicată în special omului. Moartea unui câine nu este asemănătoare cu cea a omului. Dealtfel, relativitatea cunoașterii științifice raportată la nivelul lumii a demonstrat-o Albert Einstein prin cele două Teorii ale relativității (specială și generalizată) prin care a demonstrat că observația științifică nu poate conduce decât la concluzii relative, pentru că întotdeauna acestea sunt dependente de poziția și mișcarea cercetătorului, altfel spus, de sistemul de referință al observatorului. „Pentru aceasta, relativitatea permite construirea de modele relativiste ale universului, consacrate descrierii proprietăților spațiului-timp și ale conținutului său. Modelele inițiale – inclusiv primul, propus de Einstein însuși – erau anterioare desco-peririi expansiunii cosmice. Din acest motiv, erau modele statice, în care proprietățile spațiului și ale conținutului său rămâneau aceleași in decursul timpului. Modelele următoare, din anii '30 până în zilele noastre, care luau în calcul expansiunea Universului, prezentau proprietățile și evoluția temporală a proprietăților spațiului, precum și conținutul energetic și material al Universului. Toate aceste modele au fost botezate de specialiști „modelele Friedmann-Lemaître”.
În aceeași ordine de idei, știința nu numai că oferă adevăruri relative, operabile într-un context relativ, dar își oferă sieși argumentele care să-i devoaleze impreciziile. Astfel, Werner Heisenberg a formulat, în 1927, renumitul “principiu al nedeterminării”, sau, mai cunoscute ca “relațiile de imprecizie Heisenberg”, prin care se exclude orice previziune definitivă în câmpul de cercetare al fizicii cuantice și, prin urmare, orice eventualitate de determinism. Astfel, rezultatul cunoașterii științifice este intim legat nu numai de factorul observator, ci și de evoluția fenomenului supus observației.
III.1 Evoluționismul – Charles Robert Darwin
Astăzi ne este greu să percepem remarcabila continuitate a istoriei care duce de la reprezentarea antică a naturii la evoluționis-mul lui Herbert Spencer (1820-1903), pentru că, la sfârșitul secolului al XlX-lea, cuvintele „evoluție” și „evoluționism” au fost identificate, printr-o ciudată ironie a istoriei, cu teoria darwinistă a modificării speciilor. De fapt, lui Spencer îi datorăm paternitatea conceptului, implicit a termenului, pentru că, pentru marele gânditor, în lucrarea ”Primele principii” (1863): ”Evoluția este o integrare a materiei și o disipare concomitentă a mișcării; în timpul evoluției materia trece de la o omogenitate nedefinită și inerentă la o etero-genitate definită și coerentă”. Desigur se face un transfer terminologic, din aria cunoașterii filosofice în domeniul biologicului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a spus adesea: Darwin nu folosește nici măcar o singură dată cuvântul „evoluție” în prima ediție a Originii speciilor. El utilizează acest cuvânt doar în a șasea și ultima ediție a cărții (1872), în încheiere și cu semnificația pe care publicul i-o acordase de mult timp: cea a unei teorii transformiste a speciilor. Iată pasajul: „Am vorbit odinioară cu mulți naturaliști despre evoluție, fără să întâlnesc vreodată nici cea mai mică mărturie în favoarea ei. Totuși, probabil că unii credeau pe atunci în evoluție, dar păstrau tăcerea sau se exprimau într-un mod atât de ambiguu încât nu era ușor să le înțelegi opiniile. Astăzi, totul s-a schimbat și aproape toți naturaliștii admit marele principiu al evoluției” (Darwin [1872], 1876, cap. 15). Traducerea lui Barbier este întru totul conformă originalului englez. Darwin spune chiar „evoluție” în pasajul respectiv și numai acolo. Alte lucrări din aceeași perioadă (Descendența omului) și corespondența arată totuși că îl folosea ca toată lumea, în ciuda propriilor reticențe și a amărăciunii lui Spencer care vedea cum cuvântul cheie al sistemului său filosofic îi scapă și devine numele unei teorii ști-ințifice speciale.
Dacă am lămurit cât de cât sursa acestui termen pe care posteritatea i-o suprapune în mod nemeritat lui Darwin, se impune cu necesitate o minimă fișă biografică, așa cum este ea cristalizată la nivel de dicționar, a celui ce avea să genereze, în timp, profunde mutații la nivelul mentalului colectiv. Deci, Dicționarul, precizează:
”Darwin, Charles Robert (1809-1882), biolog englez, întemeietorul biologiei științifice și al evoluționismului științific cu privire la lumea vegetală și animală. În urma observațiilor geologice, biologice, paleontologice și etnografice făcute în timpul expediției în jurul lumii pe vasul „Beagle”, Darwin a ajuns la importante generalizări teoretice referitoare la evoluția geologică a Pămîntului și la procesul de evoluție a lumii vii. Lucrarea de bază în care și-a expus concepția evoluționistă este „Originea speciilor prin selecție naturală, sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență” (1859, trad. rom. 1957), completată de lucrarea „Variația animalelor și plantelor sub influența domesticirii” (1868, trad. rom. 1963), bogată în demonstrații cu privire la evoluția speciilor pe baza selecției artificiale. În lucrarea „Descendența omului și selecția sexuală” (1871, trad. rom. 1967), Darwin demonstrează științific, pentru prima dată, originea animală a omului, infirmând misticismul creaționist și dovedind posibilitatea explicării lumii vii prin cauze naturale. Prin concepția sa evoluționistă, Darwin a fost un materialist și un dialectician spontan, a exercitat o puternică influență asupra gândirii moderne”.
Teoria evoluției ne descrie în general modul în care a apărut omul modern. Conform acesteia cele mai vechi fosile de hominizi datează de acum 6-7 milioane de ani. Ele s-au descoperit în Africa și sunt cunoscute sub denumirile de Sahelanthropos și Orrorin. Acești strămoși ai omului erau bipezi și aveau un creier foarte mic. Acum 3-4 milioane de ani a apărut hominidul cunoscut sub numele de Australopithecus. Și acest hominid era biped iar capacitatea craniană era sub 500 de cm3. Ceea ce este interesant la acest hominid Australopithecus este că avea un craniu care prezintă caracteristici asemănătoare atât cu ale maimuțelor cât și cu ale oamenilor. Astfel el avea ,,o frunte îngustă și o față lungă, ca a unei maimuțe, dar cu dinți proporționați precum cei ai omului”. Acum 2-1,5 milioane de ani a trăit în Africa homo habilis care avea o capacitate craniană mai mare de 600 cm3. Tot în Africa acum aproximat 1,8 miloane de ani a trăit homo erectus care avea o capacitate craniană cuprinsă între 800-1100 cm3. Acesta este și primul hominid nomad dintre strămoșii noștri, găsindu-se fosile ale acestuia în Europa, Arhipelagul Indonezian,China. Tranziția de la homo erectus la homo sapiens a început probabil acum 400.000 de ani. Totuși oamenii de știință au ajuns la concluzia că ,,omul modern a apărut pentru prima dată în Africa, cu peste 100.000 de ani în urmă și, de acolo, s-a răspândit în întreaga lume, înlocuind populațiile anterioare de Homo erectus și speciile de hominizi înrudite […]”.
Aceasta ar fi foarte pe scurt povestea apariției omului din punct de vedere al științei. Pentru înțelegerea raportului dintre narațiunea biblică și teoria științifică se pot folosi trei modele. Primul model susține o interpretare anistorică a primelor capitole din Geneză, al doilea o viziune protoistirocă graduală iar cel de-al treilea tot o perspectivă protoistorică dar care are la bază niște evenimente localizate în istorie.
Cercetarea contemporană mai afirmă uneori că evoluționismul este cel puțin teoretic corect. Dar nici în sens teoretic nu este corect. Cercetări recente din matematică (teoria informației și teoria probabilităților) și dovezi experimentale din biologie arată că ADN-ul nu conține toată informația genetică necesară con-struirii unui organism viu. Astfel, temelia teoriei sintetice a evoluției este distrusă, deoarece singurul mecanism pe care se bazează această teorie este mutația genetică la nivelul ADN-ului.
Referitor la evoluționism, ajungem astfel la concluzia distinsului savant Nicolae Paulescu: „Ipoteza darwinistă, nefiind probată și fiind în contradicție cu fapte bine stabilite, suntem obligați s-o respingem ca antiștiințifică”. Dar, așa cum afirmă Episcopul Kallistos Ware, „Creația nu este un fapt al trecutului, ci o relație în prezent.” Lumea nu evoluează în plan biologic, la nivelul speciilor, ci doar subzistă datorită proniei divine, pentru că „dacă Dumnezeu nu și-ar exercita voința creatoare în fiecare clipă, Universul s-ar nărui”. Avem de-a face cu o Creație continuă care nu a încetat și nu încetează nici o clipă. Dumnezeu Creatorul este așadar mereu în miezul lucrurilor, perpetuându-le existența. In cercetarea științifică discernem în fiecare eveniment sau proces o cauză și un efect,dar numai la nivelul tangibil aprehensibilității umane. „Potrivit concepției spirituale, care nu contrazice știința, ci privește la ceea ce este dincolo de ea, distingem pretutindeni energiile creatoare ale lui Dumnezeu, cuprinzând tot ceea ce există, formând substanța de bază a tuturor lucrurilor. Deși prezent pretutindeni în lume, Dumnezeu nu se confundă cu lumea. Dumnezeu este în toate lucrurile, și totuși dincolo și deasupra tuturor lucrurilor”.
Astfel, din punct de vedere teologic, avem de a face cu un Dumnezeu smerit care respectă și ghidează în mod discret evoluția lumii.O astfel de viziune poate fi susținută pe baza descoperirile științifice deoarece avem de a face cu un univers inteligibil și care permite apariția vieții: […] ,,știința modernă a demonstrat că Natura este ordonată, complexă, ușor de exprimat în limbaj matematic și inteligibilă ”până în cele mai mici particule”, atât cât o pot discerne instrumentele și tehnicile noastre. În locul ”atomilor” noționali, absolut simpli, am descoperit o ”grădină zoologică a particulelor” extraordinar de complexă, frumoasă și supusă rigorilor matematice din Modelul Standard al fizicii, plutind la limita existenței și inteligibilității (așa cum Aristotel a prezis acum mult timp în doctrina sa privind materia primară). Iar această ordine, complexitate și inteligibilitate se manifestă și la nivel macroscopic. Observăm că există o ierarhie teleologică și un lanț de emergență pornind de la fizica cuantică, care dă naștere chimiei simple, care la rândul ei permite existența proprietăților aproape miraculoase ale carbonului și biochimiei, ce furnizează mai departe bazele materiale pentru apariția vieții, cu propria ierarhie ontologică a existenței metabolice (plante), sensibile (animale) și raționale (ființe umane). Dincolo de ordine și inteligibilitate, trăsături uluitoare și constante, dincolo de cunoștințele noastre care cresc în fiecare zi, pe măsură ce știința își lărgește aria de activitate, acum știm mai multe și despre acordarea fină și precisă a legilor fizice și constantelor care fac posibil un Univers-suport al vieții”.
III.2 Teoria “supei primordiale”- Stanley Miller
Este o teorie a savantului american Stanley Miller care în decembrie 1952, la University of Chicago , a efectuat prima testare experimentală a ipotezei abiogenezei (concepție conform căreia materia organică a apărut din materia anorganică) emisă de Oparin și Haldane. Lucrând la teza sa de doctorat, Miller a conceput un experiment care să simuleze, și să găsească un răspuns la această întrebare prin reproducerea în condiții de laborator a atmosferei unui Pământ aflat la începuturile sale, realizând dintr-o suspensie de gaze o “supă” de elemente care anorganice (aminoacizi), pe care ulterior a supus-o unor descărcări electrice de mare intensitate.
Drept rezultat el a obținut următorii aminoacizi : glicina, alanina, acidul alfa-amono-n-butiric, acidul alfa-aminoisobutiric, valina,norvalina, isovalina, isoleucina, aloisoleucina, nerleucina, prolina, acid aspartic, acid glutamic, serina ș.a. În total zece din cei două zeci de aminoacizi proteici au fost identificați cu certitudine împreună cu vreo treizeci de aminoacizi neproteici. La variația concetrației de amoniac, precum și la inserarea hidrogenului sulfurat se puteau obține și alți aminoacizi.
O cercetare ulterioară din anul 1953, experimentul Miller-Urey, a demonstrat că scânteile electrice pot genera aminoacizi și zaharuri într-o atmosferă încărcată cu apă, metan, amoniac și hidrogen. S-a speculat, de aici, posibilitatea ca fulgerele să fi contribuit la începuturile formării vieții terestre, versiune incipientă din care, milioane de ani mai târziu, molecule mai complexe s-ar fi putut dezvolta. Studii recente au amenințat teoria, demonstrând că atmosfera tânără a Pământului era săracă în hidrogen, dar tot știința a sugerat că norii vulcanici din aceeași perioadă puteau conține acest element, dimpreună cu metanul și amoniacul. Iar descărcările electrice îi traversau nemijlocit.
În acest mod, a încercat să-L substituie pe Creator cu banalul curent electric existent în fulgere, pentru că teoria susținea că aceasta ar fi fost resposabilă și capabilă de mutațiile fundamentale care ulterior au condus la apariția organismelor preeucariote, apoi monocelulare și ulterior pluricelulare. Acest lanț pur determinist, pe baza Legii evolutive a lui Darwin ar fi condus, în ultimă instanță, la mamifere și oameni.
III.3 Teoria panspermiei – Fred Hoyle
E o teorie a cărei etimologie vine din limba greacă, desemnând “un amestec de tot felul de semințe”. Propusă de englezul Fred Hoyle, acestă teorie (alimentată și de avalanșa ufologică a secolului trecut), susține că viața pe pământ ar fi adusă de o serie de bacterii alogene, ajunse pe Terra prin intermediul meteoriților. Eroarea este evidentă, pentru că din secolul XIX, savantul francez Louis Pasteur demonstrase că mediile biologice rămân necontaminate biologic dacă se iau măsurile necesare de sterilizare. Astfel toate conceptele fundamentate pe așa numita “teorie a generațiilor spontane” sunt anulate încă din faza incipientă. Poate că viața nici măcar nu a început pe Terra, ci a fost adusă aici din alte zone ale spațiului cosmic, o noțiune cunoscută drept „panspermie”. De exemplu, adesea, fragmente stâncoase sunt împrăștiate de pe suprafața planetei Marte în urma diferitelor impacturi cosmice. De asemenea, mai mulți meteoriți marțieni au fost descoperiți pe Pământ, iar cercetătorii au sugerat că ei ar fi adus microbi aici, cu miliarde de ani în urmă, teorie care ne-ar face pe toți să fim, de fapt, marțieni la origine. Alți oameni de știință au sugerat că viața ar fi putut călători pe Pământ „la bordul” unor comete ce au venit din sisteme solare îndepărtate.
III.4 Teoria “spumei valurilor”- Louis Lerman
Imaginată de către chimistul american Louis Lerman, își revendică rădăcinile “științifice” în “teoria supei primordiale” a lui Miller, pentru că a luat drept “gazdă” oceanul planetar pentru a explica procesul de apariție a vieții. Apa oceanului, prin mișcările sale ar fi permis întâlnirea moleculelor primitive din combinarea cărora s-ar fi pus bazele primare ale vieții.
Mergând înapoi pe firul timpului, fizicienii nu se pot apropia de big bang decât până la a 10-43 parte din prima secundă a Universului. Ce se află dincolo de acest prag le este inaccesibil grație principiului de incertitudine a lui Heisenberg. E ca și cum, puși în fața unei singularități în care legile fizicii își pierd valabilitatea, specialiștii își pun armele în cui și încrucișează brațele. Reacția lui Gingerich: de vreme ce știința nu poate cunoaște toată istoria Universului, de ce are pretenția că poate afirma că Dumnezeu nu există? Sunt întrebări în fața cărora fizica nu poate răspunde nici afirmativ și nici negativ, iar chestiuni de tipul: „Are Universul un scop?” – nu intră în jurisdicția științelor. Tocmai de aceea extinderea competenței lor peste o anumită limită e ilicită. Prin urmare, cine spune că Dumnezeu nu există fiindcă așa a aflat de la științe e fie ignorant, fie fundamentalist ateu. Problema lui Dumnezeu nu poate fi rezolvată de progresul științelor, ci de imboldul oamenilor de a-și completa destinul cu un orizont spiritual.
III.5 Teoria oceanului planetar
Elaborată de către cercetătorii Universității Washington și perfect tributară precedentei ipoteze, de această dată teoria plonjează în abisul oceanului planetar pentru a aduce viața la lumină din erupția vulcanilor și a izvoarelor termale submarine. Mai multe experimente au demonstrat cum un gaz vulcanic, oxisulfura de carbon (COS), ar fi putut instrumenta formarea “prebiotică” a peptidelor, cele mai scurte secvențe de aminoacizi din componența proteinelor. Acum trei miliarde de ani, COS ar fi putut fi generat pe fundul mărilor și oceanelor prin erupțiile izvoarelor hidrotermale, bogate în nutrienți.
Deoarece oxisulfura de carbon se depreciază rapid în mediul acvatic, cercetătorii speculează că lanțurile de aminioacizi s-ar fi format pe roci din apropierea surselor de COS. Este posibil ca, din acest punct, moleculele organice să se fi concentrat și amestecat încât să genereze catalizatorii minerali necesari reacțiilor critice apariției microorganismelor elementare. Un indiciu al faptului că această teorie are o bază destul de solidă este faptul că și în prezent, izvoarele hidrotermale, bogate în energie chimică și termică, întrețin ecosisteme foarte active.
III.6 Teoria celulară
Este o teorie care sondează viața la nivelul “infinitului mic”, plecând de la exemplul bacteriilor – pentru că se susține că viața poate exista și în afara celulelor cu o structură chimică complexă- această construcție teoretică susținând nici mai mult, nici mai puțin că la început a existat doar acidul nucleic pur, celulele apărând mult mai târziu, cu scopul de… a proteja genele. Cei care afirmau acestea trăiau cu impresia că fenomenele vieții se reduc la simple proprietăți fizico-chimice. Esența teoriei pe care chimistul american Robert Sharpiro și alti cercetători o denumesc “modelul moleculei mici”, pentru a explica originea vieții pe Pământ, constă în ideea că viața primordială a apărut oriunde condițiile au permis reacții chimice ciclice, consumatoare de energie, în “containere” naturale, ca de exemplu în cavitățile rocilor. Majoritatea acestor reacții nu erau foarte productive și rezistente, dar unele dintre ele ar fi putut forma sisteme chimice autosustenabile. Eventual, pe măsură ce alți compuși s-au alăturat, unii catalizatori s-au format, pavând drumul acestui tip de sisteme către un proces evolutiv. În timp, de aici ar fi evoluat molecule mai complexe, care au preluat funcția executării acestor reacții, îndeplinind-o mai bine decât cele inițiale.
III.7 Teoria piritelor – Günther Wachterhauser
Este o teorie și mai interesantă, surprinzătoare prin ipotezele sale. Astfel, cercetătorul Günther Wachterhauser pleacă de la considerația că viața și-ar afla originea în reacții chimice extrem de simple, cum ar fi acelea produse în urma contactelor dintre bisulfura naturală de fier, FeS2 (mai cunoscută mineralogic drept “pirită”) și apele pluviale. De pe urma acestor reacții inerente s-ar fi generat elementele fundamentale din care ulterior, evolutiv, ar fi apărut viața în toată complexitatea ei. ADN-ul necesită proteine pentru a se forma, iar proteinele au nevoie de ADN pentru a exista, deci cum s-au putut alcătui aceste elemente fundamentale vieții unul fără ajutorul celuilalt? Răspunsul ar putea fi ARN-ul, sau acidul ribonucleic, cel care poate stoca informații precum ADN-ul, servi ca enzimă, asemenea proteinelor și ajuta atât la crearea primului cât și a celor din urmă. Cu timpul, ADN-ul și proteinele au înlocuit ARN-ul, deoarece ambele sunt mai eficiente, în termeni de genetică. Mulți oameni de știință sunt de acord că viața a trecut printr-o perioadă când ARN-ul (acid ribonucleic) era molecula dominantă, cea care a coordonat stagiile incipiente ale vieții. Totuși, această ipoteză nu explică modul în care ARN-ul în sine a fost posibil pe Pământ.
III.8 Teoria argilelor – A. G. Cairns-Smith
Poate inspirat de Sfânta Scriptură, care menționează “țărâna“ din care Dumnezeu a modelat perechea primordială, biologul englez Alexander Graham Cairns-Smith, de la Universitatea Glasgow, din Scoția, susținea că asemenea procesului de replicare a ADN-ului, straturile de argilă din componența geologică a Pământului au “creat” strat după strat, copiindu-l pe cel de dedesubt. Erorile de copiere apărute de-alungul miliardelor de ani de evoluție ar fi putut da naștere unor forme de viață elementară, pentru că structura cristalină a argilelor ar fi absorbit, odată cu apa, și molecule organice.
Primele molecule de viață s-ar fi putut forma în pământ, cu ajutorul cristalelor minerale de argilă. Mediul argilos ar avea capacitatea nu doar de fi concentrat laolaltă compuși organici, dar a ajutat și la organizarea lor în tipare, aproximativ după modul în care genele ADN-ului procedează astăzi. Rolul principal al ADN-ului este să stocheze informații despre cum ar trebui aranjate alte molecule. Secvențele genetice din ADN sunt instrucțiuni ale modului în care aminoacizii trebuie aranjați în proteine. Cairns-Smith sugerează că cristalele minerale din argilă ar fi putut ordona moleculele organice în tipare organizate. După un timp, moleculele organice au preluat această sarcină și s-au organizat autonom.
Analizând din perspectiva ortodoxă aceste teorii, vom observa că unii oameni de știință au susținut, în general că viața ar fi apărut spontan, prin fenomene întâmplătoare, în mediul acvatic, la temperaturi foarte mari (100º-200º C). Se susține că evoluția prebiotică ar fi avut loc la scara miliardelor de ani.
Contestând aceste teorii, laureatul Premiului Nobel, Illya Prigogine afirma în acest sens că “probabilitatea ca la temperaturi neobișnuite un număr de molecule să se asocieze și să dea naștere unei structuri foarte ordonate și unor funcții coordonate care caracterizează organismele vii este extrem de mică”. Știința însăși aduce contraargumente: procesele de diluare din oceanul primitiv ar fi redus extrem de mult concentrațiile precursorilor chimici esențiali, micșorând exponențial probabilitatea sintezei unor biomolecule.
Mai mult, unii compuși ar fi fost distruși prin fotodisociere de către radiația ultravioletă. Or lumina Creatorului nu putea fi una radiant-distructivă, prin însăși componenta fundamentală a Creației, iubirea dumnezeiască, cea încă, și mai ales imposibil de cuprins în vreo ecuație sau ipoteză de natură științifică. Creația a reprezentat un proces nu numai imposibil de cuprins într-o formulă academică, ci prin Însuși autorul ei este imposibil de reprodus în condiții de laborator,oricât de dotate și de sofisticate.Iar experiențele genetice recente, legate de clonarea oiței Dolly, care oricum reprezintă infinit mai puțin decât încercările de a recrea condițiile actului divin, spun foarte mult despre limitele omului care încearcă egolatru (…și o face de secole !!!, în diferite formule) să se așeze în locul lui Dumnezeu.
În condițiile speciale de laborator, în anul 1953, Stanley Miller reușise să obțină doar câteva substanțe organice plecând de la cele anorganice, dar acele substanțe nu posedau esențialul : viață. La fel cum nu au viață nici bazele azotate obținute de cercetătorul C. Ponnamperuma, nici coacervatele, nici proteinoizii. Astfel, trecerea întâmplătoare, prin mutații necoordonate, de la unicelulare la pluricelulare este foarte puțin probabilă, pentru că, recunosc cercetătorii contemporani, “ne bazăm pe niște similitudini morfologice actuale, ceea ce nu este mijlocul cel mai sigur pentru a înțelege acest moment filogenetic, căci fenomenele de convergență au putut duce la asemănări structurale, fără a avea legături cu filogeneză”.
Se vorbește, la fel, de “îngrămădirea” de unicelulare, dar o ființă vie nu poate fi redusă, pur și simplu, la o simplă sumă de celule, viața reprezintă infinit mai mult. Fără tendința de a persifla, sau fără a nega “ab initio” aceste teorii, putem afirma că sunt subordonate integral acelui “fiat!” divin, pentru că “Dumnezeu a zis și s-a făcut” (Fc. 1,2), iar Cuvântul Său nu se trece, ci se ipostaziază devenind natură. El este Logos lucrător, iar prin zidirea omului, “raționalitatea plasticizată își atinge maxima complexitate”.
Capitolul IV : Teorii cu privire la originea, natura și menirea omului
Lucrarea lui Dumnezeu de aducere la existență, a lumii, din nimic, se încheie cu crearea omului, care sfârșește și încoronează opera dumnezeiască. În textul ebraic, pentru ”om” este folosit termenul אלם ('adam). Potrivit dicțonarului, acest termen apare ca semnificând “ființă umană”, “umanitate”, având astfel un sens colectiv. În acest sens el nu este un nume propriu, ci numele generic al ființei umane. Faptul că se menționează în Sfânta Scriptură că Dumnezeu a creat pe om parte bărbătească și parte femeiască induce ideea că acest termen implică ambele genuri. A fost creat la urma tuturor lucrurilor și viețuitoarele pentru că era împăratul lor, pentru care Dumnezeu i-a zidit această împărăție frumoasă care este lumea și i-a dat stăpânire asupra slujitorilor care sunt făpturile. Chipul lui Dumnezeu nu este formă, cum credeau ereticii, ,,ci este stăpânirea pe care omul a primit-o asupra animalelor.” Cu omul se încheie toată lucrarea lui Dumnezeu de creare a lumii. Tot ceea ce crease erau foarte frumoase și bune (Fc. 1,31).
Încercare de a găsi un răspuns cu privire la originea vieții pe Pământ s-a soldat, așa cum am arătat,cu răspunsuri diferite, și nu întâmplător venite preponderent din mediul academic protestant sau neo-protestant. Cu privire la apariția „lumii”, în aceeași măsură, răspunsurile poartă fiecare pecetea timpului său.
Astfel, încă din secolul al III-lea î.Hr, Aristotel (384-322) considera că lumea se manifestă ca o energie care lucrează conform unui principiu dinamic, manifestându-se în tot ceea ce există și care generează viața. Aceasta, ™ntelšceia (enteleheia), este cea care așează materia inertă Ülh în formă (e„doj). Stagiritul afirmă existența unei materii originare, nedeterminată, primă și ultimă, care nu poate fi gândită. De aceea face și deosebirea dintre o materie „perceptibilă” și o alta numai “gândită” fapt care îl determină să conceapă Divinitatea doar ca pe o esență (oÙs…a), ca și gândire a gândirii, dar care are calitatea de „Prim mișcător al Lumii”( primum movens). Acesta își este sieși suficient, autocontemplația qewr…a (theoria), reprezentând veșnica sa fericire.
Zoroastrismul (Parsismul) sec.VI.î.Hr. considera Lumea o scenă pe care se confruntă două puteri opuse, Binele (Ohrmazd) și Răul (Ahriman). Ea lumea era construită dintr-o materie eternă având ea însăși calitatea, atributul de instrument de luptă împotriva puterilor Răului.
Gnosticii (Basilides, Carpocrates, Valentin, Marcion) vedeau Lumea materială ca produs al căderii originare a unei ființe intermediare. Ideile gnosticilor vor supraviețui ulterior în mișcarea bogomililor, catharilor, in teosofia și antroposofia perioadei moderne, dar și în neo-gnozele contemporane (Princeton, Roma).
Perioada medievală, la rândul ei, dă startul a numeroase „teorii științifice”. De aceea exemplificăm succint apariția acestora până în perioada modernă.Astfel, într-o ordine cronologică, pe la 1600 chimistul Jean Baptiste von Helmont emite așa-numita „teorie a generațiilor spontane”, anunțând victorios că a reușit să obțină șoareci din…boabe de grâu.
Pe la 1668, fizicianul din Toscana, Francesco Redi, demonstrează că viața se naște din ou (larvele de muște apar pe bucata de carne lăsată în aer liber și nu pe aceea așezată sub clopotul de sticlă.
Mai târziu, pe la 1838-1839, Mathias Schleiden, botanist și Theodor Schwan, anatomist, cu ajutorul microscopului inventat în 1670 de către Anton van Leeuwenhoeck, arată că plantele și în general ființele vii sunt alcătuite din rețele de celule.
La 1864, Louis Pasteur demonstrează că fiecare celulă este produsă de alte celule.
În fine, pe la 1953- anul cuceririi Everestului de către Edmund Hillary- Crick și Watson descoperă structura dublu-helix a ADN-ului făcând posibilă înțelegerea mecanismului de transmitere a informației care stă la temelia vieții.
IV.1 Natura omului
În ceea ce privește natura omului, referatul biblic expune dihotomismul făpturii umane: trup și suflet, create simultan. “Datorită faptului că nici o clipă nu există nici sufletul singur, nici trupul, învățătura creștină preferă să vorbească nu de spiritul omului, ci de suflet”. Sfântul Ioan Damaschin afirma : “Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale din natura văzută și nevazută, după chipul și asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar suflet rațional și gânditor îi dădu prin suflarea Sa proprie”. Subliniind acest aspect, Părintele Dumitru Staniloae scrie : “Omul este adus la existență ca spirit întrupat printr-un act special al lui Dumnezeu, care nu a poruncit pur si simplu pământului să-l producă. Lumea trebuia sa existe ca natură, dar omul nu este opera naturii, deși e legat de ea.”
În faza incipientă, problematica are nuanțe pur etimologice și conceptuale, deoarece “asimilarea terminologiei grecești nu era de loc ușoară, perspectiva educației eline era aceea de a analiza omul ca pe un microcosmos ce unește în sine două lumi : materială și spirituală”, afirma P. Tomáš Špidlík. Creștinismul va pogorâ înlăuntrul ființei și mai mult, evidențiind categoriile “omului ceresc” și “omului pământesc”. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, la Epistola către Romani 7,22 (Efes.1,16) a făcut o distincție limpede între “omul interior” și “omul exterior”. Origen a utilizat-o în contextul teologi-ei sale cu privire la omul creat după chipul lui Dumnezeu (Hom. in Numeros 24.2), la fel Sf. Ioan Cassian, iar Sf. Teofan Zăvorâtul a identificat acest om launtric cu inima, centrul vieții duhovnicești, sediul Duhului.
Și Platon, în Republica (IX,589a), vorbea despre “omul interior” care lupta cu instinctele rele, dar accentua o alta perspectivă. Expresia a fost preluată în literatura rabinică, la Filon, în textele hermetice, la stoici și la Plotin în Enneade (I,1.10). Putem înțe-lege astfel și punctul de origine al apolinarismului, al acelui trihotomism care, alături de trup, așează principiul imaterial din om împărțit în suflet și spirit. Punctul de sprijin este căutat la Evr. 4,12 si I.Tes.5,23: “Insuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”.
Observăm că eroarea în sine a ereziei are de fapt rădăcinile înfipte tot în filosofia antică, prin prisma căreia, adepții săi fac exegeza textului sacru: distincția dintre: sîma, yuch/ și noàj provine de la filosoful stoic Posidonius, dar o regăsim la Aristotel și la peripatetici. Însă Apostolul Pavel avea să afirme categoric dihotomismul naturii umane, făcand din pneuma nu un element fizic al sufletului – în maniera filosofilor- ci o comunicare a lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae insistă chiar pe ideea de “non-obiectivitate a trupului, pentru că, în mod paradoxal, în credința creștină, trupul e în mod particular interior spiritului, participând prin aceasta la viața spirituală, depășind planul biologic și fizico-chimic.” (Și doar în raport cu aceasta semnificatie a termenului “pneuma”, se stabilește distinctia dintre omul “sufletesc” și omul “duhovnicesc”. Suflarea lui Dumnezeu sădește în om “nu o viață biologică, căci aceasta o au și animalele, ci viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală”.
Accentuând fragilitatea ființei umane, dar mai ales modalitatea specială de modelare a acesteia de către Dumnezeu, Prof. Dr. P. Semen face o referire interesanta la Edmond Jacob, care sus-ține ca termenul “iș” cyai (bărbat) se înrudește cu o rădăcină verbală care în arabă înseamnă “a fi puternic”, aspect întâlnit și în numele propriu Ioaș. Raționamentul este următorul : dacă substantivul cyai desemnează pe omul dăruit de Dumnezeu cu putere, atunci semnificația termenului ~d”²a' (Adam) ar ține de aspectul exterior al omului, partea slabă și muritoare a acestuia (cf. Ps. 8,5 ; Dt. 32,26; Iov 10,4).
Totuși, omul se ridică deasupra celorlalte viețuitoare, nu numai prin sufletul ci și prin trupul său, rodul unei lucrări speciale, “deosebindu-se de toată natura materială prin prezența sufletului în el, produs al Spiritului conștient și etern“ pentru că “în trupul omenesc, raționalitatea plasticizată își atinge maxima complexitate. Ființa omenească e prin suflet “cineva” nu numai “ceva”.
Aghiografii Vechiului Testament, au primit pe cale revelată acest adevăr, dar îl prezentau antropomorfic, pentru a fi accesibil contemporanilor. Limbajul poeziei semitice abundă în metafore penetrante, memorabile tocmai pentru a sublinia – așa cum au făcut-o și Profeții (Ier. 18,5; Is. 29,16 ; Zah. 11,13) – că Dumnezeu, încă de la Creație, dispune de oameni ca olarul de lut. Acest adevăr axiomatic trebuia să le conștientizeze darul și demnitatea conferită, pentru că numai omul a primit ceva în plus care trebuia păstrat pentru veșnicie, acel – “duh de viață” proprietatea lui Dumnezeu, ce trebuia să-i asigure nu numai viața pe pământ, ci chiar veșnicia.
IV.2 Teorii cu privire la originea omului :
Pe temeiul Revelației, Biserica învață că întreg neamul omenesc provine din primii oameni : Adam și Eva, astfel, în Adam, “părintele lumii“ (Sol.10,1) găsindu-se toți oamenii care îi urmează. Concepția creștină este, așadar, monogenistă, adevărul unității neamului omenesc constituie o premisă a mântuirii, Eva fiind numită “maica tututror celor vii” (Fc. 3,20). Nașterea naturală nu exclude însă acțiunea divină, căci tot Dumnezeu este Creatorul fiecăruia, “dând tuturor viață, suflare și toate” (FA 17,25). Cu privire însă la sufletul urmașilor lui Adam, au apărut trei teorii : a preexistenței, traducianistă și creaționistă.
IV. 2.1 Preexistențialism
Prima teorie, a preexistenței, întâlnită la manihei, priscilieni, cathari și la teologi și filosofi moderni, a fost inițiată de Origen (influențat de platonism) care considera că sufletele au fost create toate deodată. Păcătuind în starea de preexistență (Platon, Dialogul “Phaidros”), drept pedeapsă sunt așezate în trupurile muritoare ca în niște închisori, de unde doar moartea îi eliberează, așa cum menționează Platon (Gorgias,493a). Contradicția cu Sfânta Scriptură este evidentă, pentru că sufletul omului primordial a fost creat odată cu trupul (Fc.2,7) și abia cu Adam începe păcatul în om (Fc.3; Rm.5,12).
IV. 2.2 Traducianism
Traducianismul, reprezentat de Tertulian, susține că sufletele urmașilor provin din sufletele părinților, ca răsadurile plantelor (de la lat. “tradux”-vlăstar). Argumentele invocate de gîndirea traducianistă sunt :
Fc. 5,3 : Adam a născut pe Set “după asemănarea sa și, după chipul său”.
In 3,6 : “ce este născut din trup, trup este, și ce este născut din duh, duh este.”
Prin transplantarea sufletului de la părinți la copii, s-ar explica transmiterea păcatului strămoșesc.
Aceste păreri contrazic însăși natura indivizibilă a sufletului omenesc; mai mult, deși au o parte pozitivă, atunci când se referă la o participarea omenească, după orânduirea divină, la nașterea fiecărei ființe umane, argumentele scripturistice invocate de către traducianism nu cuprind ideea nașterii nemijlocite din părinți, fără intervenția creatoare a lui Dumnezeu.
IV. 2.3 Creaționism
Creaționismul, reprezentat de Atanasie cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur și majoritatea Sfinților Părinți, consideră că fiecare individ primește sufletul prin creație nemijlocită de la Dumnezeu “părintele sufletelor” (Evr.12,9) și nu de la părinții biologici. Tocmai de aceea, sufletul se întoarce la “Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecc.12,7). Dar, greutatea cea mai mare întâmpinată de creaționism este aceea a explicării transmiterii păcatului strămoșesc, căci după această teorie, sediul păcatului este în trup, din care trece și în suflet, fapt ce contrazice rațiunea și Revelația. Unii dogmatiști mai noi, ca Macarie și Andrutsos, formulează o opinie care încearcă să elimine aceste dificultăți. După Macarie, creația sufletelor de către Dumnezeu trebuie înțeleasă nu din nimic, ci din sufletele părinților, pentru că dacă Dumnezeu le-ar crea din nimic, ar fi cu neputință transmiterea păcatului strămoșesc. Andrutsos coroborează traducianismul și creaționismul, făcând o mediere între activitatea dumnezeiească și cea omenească, dar fără a explica mecanismele acestei conlucrări.
IV.3 Menirea omului în Creație în lumina Sfintei Scripturi
Din orice perspectivă se abordează acest aspect, menirea omului nu poate fi analizată decât în raport cu Dumnezeu, Cre-atorul și Proniatorul vieții acestuia. Astfel, omul are menirea să cunoască, să iubească și să preamărească pe Dumnezeu . “Vocația lumii depinde, în ultima instanță, de acordul voinței libere a omului cu voința lui Dumnezeu : înțelegerea raportului absolut în care omul intră cu Absolutul, conduce la misterul ul-tim al ființei, la adâncimile sale supracategoriale, acolo unde a-bisul uman se întâlnește cu Abisul divin”. Iar Scriptura dă mărturie : “Cu știința înțelegerii i-a umplut…Pusu-le-a știința și legea vieții le-a dat moștenire.” (Sir. 17, 6-9)
În raport cu sine, menirea omului constă în a se dezvolta și perfecționa neîncetat, năzuind, prin practicarea virtuților, la asemănarea cu Dumnezeu, întru plinirea cuvântului dumnezeiesc: “Fiți sfinți, că Eu, Domnul, sfânt sunt.” (Lev. 11,45) afirmație reluată de către Mântuitorul Hristos la Matei 5,48: “Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”. Pentru că suntem creați spre fapte bune- zice Sfântul Grigorie Teologul- ca să se laude și să se mărească Creatorul. Pentru că este creată de Dumnezeu, fiecare viață poartă sacralitatea în intimitatea arhitecturii ei psiho-somatice, alături de chemarea, de dorul de a participa la sfințenia divină, pentru că are capacitatea de a reflecta prezența si măreția lui Dumnezeu în adâncimile ei.
În raport cu natura externă, menirea omului este legată tot de Dumnezeu al cărui reprezentant trebuie să fie, în calitate de mijlocitor și preot între Creator și făpturile neraționale. El este preotul care aduce jertfa de laudă și de mulțumire Creatorului, lui Dumnezeu, capabil să păstreze în natură armonia rânduită de divinitate.
Concluzii
Sub impulsul iluminismului și al secularizării accelerate, “declarându-se ființă autonomă fața de Dumnezeu, omul zilelor noastre uită că el însuși este o creatură (…) menită să traiască în comuniune cu Dumnezeu, și că Dumnezeu a înscris în Creație legi peste care nu se poate trece fără ca omul să se mutileze el însuși și să mutileze și Creația.” Acesta, purtat de egocentrismul său uită că “esența omului nu se afla în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul pe baza căruia a fost creat și spre care tinde”. Antropocentrismul unilateral, traductibil în legiferarea erorilor propriei decăderi, conduce la “mari deziluzii și fali-mente în fața evidenței că întreaga istorie nu a cunoscut vreodată atâtea amenințări atât de grave pentru însăși existența umanității”.
Comprehensibilitatea existenței se dezvăluie abia atunci când se închide în vectorul dialogului interpersonal- iubirea. Marele teolog Dumitru Stăniloae a făcut de aceea, permanent, distincția metodică dintre viață, văzută ca și iubire în care creștinul înaintează către Dumnezeu (și în care persistă dorul unirii cu Dumnezeu) și iubirea mistică, respectiv cea care se revarsă de la Dumnezeu, ca “vedere a luminii dumnezeiești” forma absolută vieții, identificată la modul absolut drept cunoaștere a lui Dumnezeu, o cunoaștere însetată de iubire pentru Creator.
Orice rememorare a evoluției cunoașterii științifice induce concluzia că adevărurile descoperite la un moment dat au un caracter relativ. O teorie considerată completă la momentul apariției ei devine o ”teorie închisă” prin apariția alteia care, printr-un nou formalism și limbaj, răspunde întrebărilor considerate limite în teoria anterioară.
Însă limitele cunoașterii nu sunt neputințe ale ființei umane, ci reflectă gradul ridicat de complexitate a fenomenului. Recunoașterea limitelor cunoașterii este o mărturie a faptului că, întotdeauna, cunoașterea este mărginită doar de gândirea lui Dumnezeu, ca participant activ la procesul de cunoaștere. Revelația divină ne arată că lumea este opera lui Dumnezeu. „Creația nu este expresia unei necesități interne sau externe. Dumnezeu creează în mod liber și din iubire, motiv pentru care, în integralitatea sa, creația este destinată îndumnezeirii”.
În Sfânta Scriptură se spune: „La început, a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Fc. 1,1), iar în Faptele Apostolilor: „Dumnezeu Cel ce a făcut lumea aceasta și toate cele ce sunt într-însa, fiind El Domnul cerului și al pământului…” (FA. 17,24), adevăr de credință confirmat și formulat în Simbolul de credință care îl numește pe Dumnezeu „Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”.
Dar, „Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv și cu un scop. Acesta din urmă dă sens și valoare lumii. Părinții Bisericii aprofundând datele Sfintei Scripturi, prezintă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației, opunându-se ideii că Dumnezeu, ar fi creat lumea dintr-o necesitate internă, ceea ce ar duce la panteism sau dintr-o necesitate dinafară de Dumnezeu, căci nu există o știință superioară lui Dumnezeu spre care ar tinde El…Deci motivul și scopul lumii trebuie căutate în Dumnezeu Însuși”.
Crearea lumii nu contrazice neschimbabilitatea lui Dumnezeu, deoarece ideea lumii a existat în Dumnezeu din veci și numai realizarea ei s-a făcut în timp. Creația nu-L schimbă pe Dumnezeu, pentru că lumea n-a fost creată din substanța lui Dumnezeu, ci din voința Sa, prin energiile Sale necreate.
Istoria științei a consemnat nenumărate exemple când complexitatea unui fenomen a cerut fie modificarea legilor și a metodelor de cercetare, fie apelarea la un sistem interdisciplinar de investigare, după cum arăta cunoscutul lingvist Noam Chomsky, referitor la fizicieni: „De îndată ce un atom devine prea complicat, de exemplu, heliul, ei [fizicienii] predau ștafeta chimiștilor. Când problema devine prea complicată pentru chimiști, aceștia o predau biologilor. Biologii o predau sociologilor, care o pasează istoricilor”.
Sigur că aceste limite în cunoașterea Universului crează oamenilor de știință o stare de neliniște, dar teologii le reamintesc faptul că ființa lui Dumnezeu rămâne în veci necunoscută și că Dumnezeu se face cunoscut prin lucrările Sale create și necreate. Aceasta înseamnă, că (cel puțin deocamdată!), momentul zero al Universului rămâne o taină, care numai prin voia lui Dumnezeu se poate dezvălui.
Teoriile evoluționiste, având la baza ideea religioasă a neexistenței lui Dumnezeu sau a retragerii Acestuia după crearea lumii, intră în contradicție cu teoria creaționistă. În acest context trebuie arătat că evoluționismul, ca și creaționismul sunt două teorii care se bazează pe autonomia lumii naturale față de cea supranaturală și încearcă să explice existența omului și a lumii fără să ia în considerație Logosul divin și ordinea rațională și unitară a întregii creații prin care toate au fost create (In 1,1-2). „Datorită acestui fapt, ambele teorii consideră că lumea naturală sau văzută apare și se dezvoltă în două direcții contradictorii. în opoziție cu evoluționismul, creaționismul consideră că lumea naturală, creată de Dumnezeu în chip desăvârșit la început, a fost profund afectată de păcat și cunoaște un proces de degradare din ce în ce mai accentuat, dominat de legea entropiei, care sfârșește cu distrugerea ei finală”.
Creaționismul infirmă Sfânta Scriptură, pentru că izolează pe Dumnezeu în transcendent din cauza caracterului autonom al lumii naturale, conferă timpului și erelor geologice o semnificație metaforică și rămâne legat simplu de sfârșitul tragic al lumii, „ca și cum răul n-ar ține de voința omului, ci de însăși ființa creației, această teorie pretinde, în mod contradictoriu, că lumea creată de Dumnezeu în mod perfect ar fi fost distrusă de păcat. Dar cum putea păcatul să distrugă lumea dacă ea a fost creată în chip desăvârșit de Dumnezeu?”. Teoria evoluției este una dintre cele mai importante teorii științifice, și totodată una dintre cele mai puțin înțelese. Teoria evoluției nu numai că explica diversitatea vieții pe pământ și apariția speciilor, inclusiv apariția omului, dar este singura teorie care face acest lucru. A accepta teoria evoluției doar parțial este imposibil. A spune totuși „Da, sunt de acord ca animalele pot sa evolueze, dar nu cred oamenii au evoluat din maimuțe"; este absolut ridicol. A accepta ca o specie (oricare) se poate schimba în timp înseamnă a accepta teoria evoluției, inclusiv evoluția omului. Criza evoluționismului, însă, nu a fost doar una etică. Există tot mai multe evidențe că acest tablou despre istoria vieții include, de asemeni, multe erori științifice. Metodele de datare dau rezultate contradictorii și nu rezistă testului logicii când sunt aplicate la perioade îndepărtate de timp, experiențele de evaluare în laborator a evoluției (pe timp redus, sub influența radiațiilor, în izolare, etc.) dovedesc mai degrabă variații de adaptare ale speciilor nu de transformare sau salt între specii, teoriile moderne cu privire la evoluția universului pun în evidență existența unui punct inițial (GUT, Grand Unification Theory, teoriile de tip Big-Bang), nu o existență uniformă a materiei, etc. Ca atare, s-a creat o piață implicită pentru literatura de ”contestare” a evoluției din punct de vedere științific, filosofic și etic.
În timp ce teoria evoluției este universal acceptată printre oamenii de știința, este regretabil că mulți oameni inga mai au îndoieli cu privire la validitatea ei. Iată ce spunea părintele cuanticii, marele fizician german Max Planck, în cuvântarea rostită la ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru fizică (1918): „Ca un om care și-a dedicat întreaga viată științei exacte – studiului materiei – vă pot spune, ca rezultat al cercetărilor mele în legatură cu atomii, doar atât: nu există materie ca atare. Tot ceea ce numim ‘materie’ își are originea și există doar în virtutea unei forțe care face să vibreze particulele unui atom, și care menține integritatea acestui minuscul sistem solar al atomului. Suntem obligați să presupunem că în spatele acestei forțe există minte conștientă și inteligentă. Această minte este matricea întregii creații.”
Deși puțini cunosc aceasta în România, unde darwinismul este încă dogmă de netăgăduit, un mare număr de savanți de primă importanță au crezut în Creație. Numele lor alcătuiește o pleiadă importantă, fie că vorbim de oameni de știință pre-darwiniști fie post-darwiniști. Dintre ei, amintim doar câțiva: Francis Bacon, Galileo Galilei, Johannes Kepler, Blaise Pascal, Robert Boyle, Wilehlm Leibnitz, John Woodward, Johnathan Edwards, John Dalton – în perioada timpurie; Humphrey Davy, Michael Faraday, Samuel Morse – în perioada imediat pre-darwinistă; Richard Owen, Henry Rogers, James Joule, Loius Pasteur, William Thompson Kelvin, James Maxwell, John Pettigrew, John Fleming – din perioada imediat post-darwinistă; Howard Kelly, Paul Lemoine, John Mann, William Ramsey, Arthur Wilder-Smith – contemporani.
În țările occidentale, îndeosebi în Statele Unite ale Americii, Creaționismul este în atenție de câteva decenii, dezbaterile publice punând în dificultate teoria evoluționistă, care își arată astfel limitele. Chiar și așa, canalele TV de specialitate, de exemplu National Geographic ori Discovery continuă să prezinte Evoluția ca pe un fapt dovedit, în timp ce termenul „creaționism” nu este menționat niciodată.
Într-adevăr, în mod specific, relația știință-religie include dezbaterile dintre creaționism și evoluționism, care au avut o istorie complexă și intensă în mediul intelectual nord-american dar au ajuns să fie din ce în ce mai acut resimțite și în estul Europei, în contextul democratizării accesului la informație, al reformelor educative, și al dezvoltării apologeticii creștine. Unul din argumentele cele mai puternice în favoarea unui astfel de dialog între
știință și religie este nevoia de reparație pentru efectele negative ale unui secol și ceva de evoluționism în Europa. Într-adevăr, evoluționismul promovat în ultimul secol a adus rezultate neașteptate, negative, pentru bătrânul nostru continent, deoarece a consolidat tendința de ideologizare a științei, a favorizat controlul intelectual și a motivat politicile de exterminare rasială – sau politică – duse de regimurile totalitare. În țările cu astfel de regimuri, lipsa de dialog sau de acces la informație au devenit endemice, iar ideologizarea și subordonarea științei și chiar
a religiei față de factorul politic (atât sub regimurile național-socialiste, între cele două războaie mondiale, cât și în țările comuniste, după aceea), au transformat știința în instrument propagandistic și au condus la efecte etice profund negative (pierderea respectului pentru viața umană, pentru obiectivitatea științifică, relativizarea valorilor, exacerbarea materialismului, etc.).
De aceea, centrați pe țara noastră, reproducem textul Scrisorii deschise adresate fostului Ministru al Educației:
SCRISOARE DESCHISĂ PRIVIND EVOLUȚIONISMUL SI CREAȚIONISMUL IN ȘCOLILE DIN ROMÂNIA
Către: Dl. Ministru Cătălin Baba, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului
Stimate Domnule Ministru,
Alianța Familiilor din Romania reprezintă și pledează în societatea românească valorile și interesele spirituale a peste 650.000 de cetățeni adulți, care, în marea lor majoritate sunt și părinți. AFR vă remite această scrisoare în legătură cu predarea teoriei evoluționiste în școală, ca adevăr științific indiscutabil și indubitabil.
Limitele evoluționismului
Evoluționismul nu este o teorie științifică indiscutabilă. Modelul evoluționist se remarcă printr-o mulțime de incoerențe interne si prin lipsa acută de acoperire faptică (verigile intermediare prezise de Darwin nu există, teoreticienii evolutioniști nu au descris nici un model pentru mecanismele evolutive, paleontologia abundă în falsuri sau erori, metodele de datare radiometrică sunt discutabile în multe privințe). În pofida contradicțiilor majore interne și a infirmării experimentale și observaționale, evoluționismul beneficiază de o promovare sistematică și agresivă, ceea ce îi conferă un veritabil statut ideologic. Facând o sinteză a explicațiilor propuse în Enciclopedia Encarta, constatăm urmatoarea definiție a evoluționismului: Evoluție = procesul complex prin care materia nevie se transformă în materie vie, inițial într-o formă simplă, care ulterior se transformă succesiv, pe parcursul multor generații (timp de milioane de ani), în forme (specii) din ce în ce mai complexe, ajungînd, în final, până la om. (Evolution, I Introduction) Acest proces complex de transformare a materiei nevii în materie vie și evoluția de la o specie la alta sunt absolut întâmplătoare, fără vreo direcție-sens predeterminate. (Evolution, X Religious debate).
Conceptul "știintific" central al modelului evoluționist este întâmplarea. Ea, întâmplarea, servește la acoperirea golurilor de cunoaștere sau de evidență faptică și este un concept contradictoriu cu el însuși – nu poate exista un proces/fenomen derulat din întâmplare, pentru că: fie procesul exprimă o ordine care trebuie identificată, și nu mai este întâmplare; fie este întâmplare (adică nu e ordine) și atunci nu mai putem accesa rațional (știintific) o asemenea realitate ne-rațională.
Partea de-a dreptul distractivă a demersului "științific" evoluționist, furnizată de Enciclopedia Encarta, este cea referitoare la apariția vieții: "The development of even the most primitive form of life, therefore, required many steps. First, the organic chemical "building blocks" of life, such as the amino acids, must have been available from some source”. Adică: “ Dezvoltarea chiar și a celor mai primitive forme de viață a necesitat, așadar, mai mulți pași. În primul rând, substanțele chimice organice, care sunt "pietrele de temelie " ale vieții, cum ar fi aminoacizii, trebuie să fi fost disponibile din vreo sursă.” Second, these building blocks somehow assembled into longer, more complex organic molecules, and at some point DNA must have come into existence. These complex organic molecules somehow became contained within cells." (Theories about the Origin of Life). Adică: “În al doilea rând, aceste „pietre de temelie” s-au asamblat cumva în molecule organice mai lungi, mai complexe și la un moment dat, trebuie să fi apărut ADN-ul. Aceste molecule organice complexe au ajuns cumva să fie conținute în celule ". (Teorii despre originea vieții) .
Se mai remarcă și capitolul "Origin of cells" ( „Originea celulelor”) unde suntem informați că echipe de experți din diverse domenii, printre care se află și biologi evoluționiști (nu biologi, pur și simplu) au stabilit următoarea "poveste" ("The story of how cells evolved…"), „Povestea evoluției celulelor”- sigura, "exactă și științifică": substanțele chimice aruncate în aer de erupții vulcanice violente ( nu ni se spune cum au apărut vulcanii respectivi), sub influența unor furtuni și trăsnete, la care s-a adaugat și concursul radiațiilor ultraviolete, au format molecule precum nucleotidele și aminoacizii, cărămizile elementare de construcție ale ADN și ale proteinelor.
Mai departe, oamenii de știintă speculează ("Scientists speculate"): ploaia a adunat aceste molecule într-un lac ("supa primordială") sau în izvoare termale unde acestea s-au asamblat (singure și din întâmplare) în componentele înalt organizate ale celulei.
Deci,"științific" vorbind, viața, din perspectivă evoluționistă, a apărut … "somehow" (“cumva”). Este remarcabilă afirmația făcută de Richard Dawkins- inițial evoluționist convins: “Cu cât un lucru este mai puțin probabil din punct de vedere statistic, cu atât mai puțin putem crede că s-a întâmplat datorită șansei. Chiar și la o privire superficială, varianta evidentă este existența unui Creator”. (R.Dawkins, The Blind Watchmaker,1986,p.130). In domeniul științei, logica este fundamentală pentru interpretarea rezultatelor. Din acest motiv, sofismele (raționamentele false) nu ar trebui acceptate niciodată în susținerea unei teorii. Cu toate acestea , teoria evoluționistă este susținută de o mulțime de sofisme, descrise A. J. Hoover în lucrarea ”Don’t You Believe It”.
Baze șubrede
Câteva exemple de situații în care evoluționismul se sprijină pe false raționamente: In mod frecvent evoluționismul trage concluzii generale pe baza unui eșantion de probe foarte mic ( ex Archaeopteryx- singurul exemplar găsit nu demonstrează existența unei specii ). Ipoteze nedovedite sunt folosite pentru susținerea altor ipoteze. Evoluționismul se bazează adesea pe această logică circulară, atunci când își apără o supoziție printr-o altă supoziție. Pentru a valida o anumită concluzie, se apelează la formule ca: “un grup de experți a ajuns la concluzia că…”, fără ca experții să fie numiți. Evoluționismul uzează frecvent de sofismul “ipoteze contra fapte” întrucat își bazează multe argumente pe ipoteze care s-au dovedit deja false.
Unul dintre conceptele de bază ale teoriei evoluționiste este cel care susține că “supraviețuiesc cei mai bine adaptați”, selecția naturală eliminându-i pe cei care nu se adaptează. Acest fapt este considerat a fi motorul evoluției. Dar selecția naturală nu creează atribute noi la o specie și nici nu creează specii noi. Hugo de Vries- renumit botanist olandez arată că: “Selecția naturală poate, fără îndoială, să explice supraviețuirea celor mai bine adaptați, dar ea nu poate explica apariția celor mai bine adaptați”. Cu alte cuvinte, selecția naturală este un mijloc prin care speciile se mențin în cea mai bună stare biologică, dar ea nu determină apariția de caractere noi, cu atât mai puțin de specii noi.
Legea cauzei și a efectului este una din legile care guvernează universul. O parte a definiției acestei legi stipulează că nu putem niciodată avea un efect mai mare decât cauza care l-a produs. Acest aspect al legii cauzei și efectului este în deplin acord cu o lege dintr-un alt domeniu al științei: legea a doua a termodinamicii ( “legea entropiei”, care demonstrează că fiecare cauză creează un efect de un nivel energetic mai mic ). Cele trei legi ale termodinamicii sunt legi fundamentale cărora li se supun toate domeniile științei. Avand în vedere marea lege a cauzei și a efectului, pe care teoria evoluționistă nu o respectă, se pune întrebarea: Cum este posibil ca o formă de viață superioară, care este efectul, să provină dintr-o formă de viață inferioară, care este cauza ? Teoria evoluționistă nu are un răspuns la această întrebare.
Oricare ar fi modalitatea prin care se susține teoria evoluției, ea va fi mereu confruntată cu provocarea de a explica cum a apărut universul. Nu sunt decât două posibilități: 1) el a apărut la un anumit moment sau 2) el a existat totdeauna. Conform legii entropiei, universul nu este veșnic, el nu a existat dintotdeauna, ci, într-un anumit moment din trecut, ceva sau cineva a fost cauza venirii sale la existență. Universul este efectul, dar care este cauza ? Conform legii, orice efect trebuie să fie mai mic decât cauza care l-a produs. Deci, atat de vast cât poate fi universul, a trebuit să existe o cauză mai mare decât el , care a dus la apariția lui, o cauză primară. Așa cum afirmă Henry Moore, “A doua lege a termodinamicii cere ca să existe un început al universului.” Refuzul de a se accepta adevarata Cauză Primară, duce la explicarea apariției universului în moduri pur speculative (ex “teoria Bing Bang”).
Originea vieții
In inima dezbaterii cu privire la originea vieții, găsim încă o lege fundamentală a științei- legea biogenezei, care contrazice evoluționismul fară drept de apel. Aceasta stipulează că viața nu poate sa apară decât din viață, că doar materia vie poate produce materie vie. In manualul de biologie al lui Simpson și Beck intitulat “Viața: O introducere in biologie,” se afirmă: “…regula este biogeneza , viața nu vine decât din viață, …celula – unitatea de bază a vieții- este mereu numai produsul sau vlăstarul unei alte celule.” In cartea intitulată “The Biological Basis of Human Freedom”, Theodosius Dobzhansky afirma că “evoluția, ca fapt istoric, a fost dovedită fără nici o urmă de îndoială încă din ultimele decenii ale secolului al 19-lea.” Deși dovezile respective lipsesc, siguranța emanată de această afirmație a făcut ca, în majoritatea școlilor, evoluționismul să fie predat ca “fapt istoric.”
Deci, departe de a fi un fapt științific, evoluționismul nu este nici măcar o teorie științifică, ci, așa cum mărturisea Dr. Denton, el este doar “o ipoteză înalt speculativă”, contestată chiar și de către mulți dintre propriii susținători inițiali, dar predată an de an în școli, ca fapt științific, în fața a milioane de copii. In ultimele decade aproximativ 700 de oameni de știintă la nivel de doctorat au pus sub semnul întrebării acuratețea darwinismului și a evoluției. In 2006, un sondaj de opinie organizat de Pew Research Center arăta ca doar 26% din populația Statelor Unite accepta evoluționismul, iar 42% îl resping din start. Sondajul e relevant nu numai pentru ca este recent, ci și, mai ales, pentru că a fost efectuat în cea mai avansată, din punct de vedere științific și tehnologic, societate contemporană.
Numai din motive de spațiu nu ne vom referi mai pe larg la toate marile confuzii conceptuale promovate de modelul evoluționist și nici la argumentele solide, științifice, pe care tot mai mulți cercetători le aduc, demonstrând că modelul creaționist (designul inteligent) se dovedește valid și consistent. Chiar dacă ar fi o teorie știintifică respectabilă, modelul evoluționist, tot ar fi discutabil, pentru că orice teorie știintifică este discutabilă. Teoriile știintifice sunt doar modele interpretative perfectibile, iar judecători ai validității teoriei nu pot fi decît evidența experimentală/observațională și rațiunea, nu o instanță politică. Politicul nu are dreptul de a limita domeniul ipotezelor științifice doar la o anumită zonă calificată ideologic drept benefică pentru societate.
Pe de altă parte, dacă poziția evoluționistă are toate răspunsurile, nu ar avea motive să se teamă de confruntarea, în paginile manualelor școlare, "de la egal la egal", cu cea creaționistă. Poziția corectă a Ministerului Educației Cercetării și Tineretului în această chestiune ar trebui să se reflecte în prezentarea (în manualele școlare) a evoluționismului ca o ipoteză, cu toate lipsurile, incoerențele și confuziile pe care le conține și nu ca un adevăr care nu mai trebuie demonstrat, deoarece educația trebuie să ofere posibilitatea liberei alegeri și judecăți între evoluționism și creaționism.
Îndoctrinarea copiilor
Bunăstarea intelectuală a copiilor noștri implică și drepturile noastre, ca părinți, de a le forma educația în conformitate cu valorile la care noi, părinții, ne raportăm. Nu este, deci, potrivit să se impună copiilor vederi pseudo-știintifice care sunt respinse de majoritatea covârșitoate a părinților lor. Libertatea de conștiință trebuie să țină seama și de drepturile părinților de a-și educa copiii în spiritul pe care ei îl aleg și îl găsesc potrivit. Orice drept conferit de societatea civilă este exercitat în relație cu alte drepturi. In aceasta ierarhie a drepturilor, drepturilor celor direct afectați trebuie sa li se acorde prioritate. In cazul de față, drepturilor părinților de a dispune de educația copiilor lor trebuie să li se acorde prioritate. Cât despre copii, ei nu sunt întrebați ce gândesc asupra acestui subiect. Ei își pot exprima părerea doar prin vocea părinților lor. Aceștia suntem noi și milioane de alți părinți care își afirmă dreptul de a dispune de educația copiilor lor.
Rezoluția emisă de Consiliul Europei pe 4 octombrie 2007, care, eventual, ar putea fi invocată aici, (rezoluție care cere eliminarea creaționismului din școli și înlocuirea sa cu evoluționismul ) a fost criticată la nivel internațional ca fiind un abuz de autoritate din partea Consiliului Europei, fiind chiar etichetată, în editorialele unor ziare de largă circulație internațională, ca un “coșmar,” “un banc”, sau “nerealistă”.
AFR a răspuns prompt acestei Rezoluții pe 23 octombrie 2007, când a înregistrat la Consiliul Europei o Scrisoare Deschisă prin care cere Consiliului Europei retragerea Rezoluției. Textul integral al Scrisorii poate fi consultat la adresa http://www.protejarea-familiei.com/openletter.pdf. Amintim aici câteva dintre punctele ei principale, relevante pentru prezentul demers: Evoluționismul și teoriile politice pe care el le-a generat, cum sunt totalitarismul și darwinismul social, au dat naștere celor mai atroce sisteme politice din secolul XX. La rândul lor, aceste sisteme politice au generat cele mai tragice conflagrații din istoria omenirii. Au suprimat drepturile omului și au interzis exprimarea teoriilor sau opiniilor diferite cu privire la apariția universului sau a societății umane.
Un viitor bazat pe evoluționism nu va fi un viitor uman. Promotorii contemporani ai evoluționismului au ca ultim obiectiv însăși transformarea speciei umane. Teorii aberante de genul transspeciismului, transumanismului și al panismului deja încep sa devină la modă. Evoluționismul, de asemenea, deschide ușa eugeniei și eutanasiei. La rândul lor, aceste idei promovează ideea eliminării ființelor firave din societate pe baza argumentului că ele nu contribuie pozitiv la dezvoltarea sau perpetuarea speciei umane. Mai mult, evoluționismul caută redefinirea noțiunii de “persoană” care să includă, de exemplu, diferite specii de animale, dar în același timp să excludă copiii nenăscuți, sau oamenii care, din motive medicale, sunt incapabili de a raționa. Așa încep să se deschidă porți pentru posibila legiferare a eugeniei și a eutanasiei în România. In felul acesta, valoarea ființei umane va fi trivializată. Faptul că lucrurile evoluează în această direcție este demonstrat și de recenta apariție, în Jurnalul de Etică Medicală, a articolului "Avortul post-natal: De ce ar trebui să trăiască bebelușul?", semnat de Francesca Minerva și Alberto Giubilini, specialist milanez în bioetică. Autorii se pronunță în favoarea infanticidului atât în cazul copiilor născuți cu handicap, cât și în cazul celor născuți sănătoși. Rezoluțiile Consiliului Europei nu au efect obligatoriu asupra statelor membre. România este stat suveran și ca atare are autoritate să legifereze în domeniul educației naționale în conformitate cu valorile ei creștine și tradiționale, iar părinții au dreptul și chiar obligația să ceară autorităților să legifereze ceea ce ei cred că este mai potrivit pentru copiii lor. Nădăjduim ca punctele enunțate în aceasta Scrisoare Deschisa vor fi luate în continuare
BIBLIOGRAFIE
Ediții ale Sfintei Scripturi și ale Noului Testament, cărți de cult :
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975.
Biblia Hebraica Stuttgartensia, quae antea cooperantibus A. Alt, O. Eißfeldt, P. Kahle ediderat, R. Kittel, Editio quinta emendata opera A. Schenker, Deutsche Bibelgesellschaft, 1997.
Novum Testamentum Graece et Latine, Utrumque textum cum Apparatu critico imprimendum curavit D. Eberhard Nestle novis curis elaboravit Erwin Nestle, Ed. Sexta decima, Privilegierte Wüttemberghische Bibelanstalt, Stuttgart, 1954.
Liturghier, tipărit cu binecuvântarea PF Teoctist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
Izvoare :
Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața monahală, în”Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. 1, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, București, 1992.
Sf. Grigorie al Nyssei, Despre suflet și înviere, în vol. „Scrieri exegetice, dogmatic-polemice și morale”, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în col. ”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 31, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al treilea dintre cele de pe urmă. Despre sfânta lumină, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. 7, Editura Humanitas, București,1999.
Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 9, trad., introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1980.
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 10, trad. introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.
Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I și II, în Apologeți de limbă greacă, trad. Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
Sf. Marcu Ascetul, Epistola către Nicolae Monahul, în ”Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, ed. a II-a, vol. 1, Editura Harisma, București, 1992.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în ”Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 2, ed. a II-a, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, București, 1993.
Idem, Ambigua, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sof…a, Ed. Biserica Ortodoxă, București, 2004.
Idem, Scrieri, partea I (Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări), trad. Pr. Dumitru Fecioru, în colecția ”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Septuaginta, vol. 1., (coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu), trad. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu în colab. cu Pr. Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, Iași, 2006.
Dicționare, enciclopedii, lexicoane :
Carrez Maurice și Morel François, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad. Gheorghe Badea, Editura Societății Biblice Interconfesionale din România, București, 1999.
Chețan, Octavian și Radu Sommer(coord.), Dicționar de Filosofie, Editura Politică, București, 1978.
Hârlăuanu, Dr. Alfred, Dicționar explicativ ebraic –român, ed. a II-a, Editura Nemira, București, 2002.
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală. Mituri. Divinități. Religii, Editura Albatros, București, 1995.
Lecourt , Dominique (coord), Dicționar de Istoria și Filosofia Științelor, trad. Laurențiu Zoicaș (coord.), Editura Polirom, Iași, 2005.
Léon-Dufour, Xavier, Vocabular de Teologie Biblică, trad. Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu (coord.), Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2001.
Van Gemeren, Willem A.,(general editor), New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, Volume 4, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, USA., 1997.
Wigoder, Geoffrey (coord.), Enciclopedia iudaismului, trad. Radu Lupan și George Weiner, Editura Hasefer, București, 2006.
Lucrări :
Abou-Rahme, Dr. Farid, Și Dumnezeu a zis… Autoritatea Bibliei confirmată de știință, trad. Beniamin Făgădău, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1998.
Andrieș, Mihai Gh. (coord.), în Figuri ilustre din perioada Renașterii, Editura Albatros, București, 1972.
Alexander, Denis, Creație sau evoluție – trebuie să alegem ?, trad. Ramona Neacșa-Lupu și Viorel Zaicu, Editura Curtea Veche, București, 2010.
Ayala, Francisco J., Darul lui Darwin către știință și religie, trad. Doina Rogoti, Editura Curtea Veche, București, 2008.
Balca, Diac. Prof. Dr., Nicolae, Istoria filosofiei antice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Barbellion, Stephane-Marie, Les “preuves” del'existence de Dieu. Pour une relecture de cinq voies de Saint Thomas d'Aquin, Les Éditions du Cerf, Paris, 1999.
Barbour, Ian, Când știința întâlnește religia, trad. Victor Godeanu, Editura Curtea Veche, București, 2006.
Beaufils, Dominique, Pr. Boris Bobrinskoy, Pr. John Breck (col.), Bioetica și taina persoanei, trad. Nicoleta Petuhov, Editura Bizantină, București, 2006.
Behe, Michael, Darwin's Black Box: The Biochemical Challenge to Evolution, first edition, The Free Press, New York, 1996.
Berdiaev, Nikolai, Sensul Creației, trad. Anca Oroveanu, Editura Humanitas, București, 1992.
Breck, John, Darul sacru al vieții, trad. și cuvânt înainte de †P.S. Dr. Irineu Pop Bistriteanul, Episcop vicar al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura România creștină, București, 1999.
Bultmann, Rudolf, New Testament and Mythology and Other Writings, ed. and trans. S. M. Ogden, SPK, London, 1984.
Cassirer, Ernst, Filosofia Luminilor, trad. Adriana Pop, Editura Paralela 45, București, 2003.
Cele cinci cuvântări teologice ale Celui între Sfinți Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, trad. și note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, București.
Cleopa, Arhim. Ilie, Valoarea Sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 2002.
Collins, Francis S., Limbajul lui Dumnzeu.Un om de știință aduce dovezi în sprijinul credinței, trad. Silvia Palade, Editura Curtea Veche, București, 2009.
Crainic, Nichifor, Sfințenia, împlinirea umanului (curs de teologie mistică), Editura Trinitas, Iași, 1993.
Culianu, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului, trad. Dan Petrescu, Editura Humanitas, București, 1995.
de Broglie, Louis, Certitudinile și incertitudinile științei, trad. I. Pecher, Editura Politică, București, 1980.
Dembki, Wiliam A, Michael Ruse (ed.), Debating Design. From Darwin to DNA, Ed. Cambridge University Press, 2004.
Eliade, Mircea, Mefistofel și androginul, trad. Alexandra Cuniță, Editura Humanitas, București, 1995.
Epopeea lui Ghilgameș, trad. Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1966.
Epstein, Isidor, Iudaismul, trad. și note Țicu Goldstein, Editura Hasefer, București, 2003.
Evdokimov, Paul, Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă, trad. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995.
Idem, Iubirea nebună alui Dumnezeu, trad. Theodor Baconski, Editura Anastasia, Bucuresti, 1973.
Faivre, Antoine, Căi de acces la esoterismul occidental, vol. II, trad. Ion Doru Brana, Editura Nemira, București, 2008.
Filioramo, Giovanni (coord.), Manual de Istorie a Religiilor, trad. Mihai Elin, Editura Humanitas, București, 2003.
Flonta, Mircea, Darwin și după Darwin, Editura Humanitas, București, 2010.
Fukoyama, Francis, Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice, trad. Maria Rădulescu, Editura Humanitas, București, 2004.
Geisler, Norman L., Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2007.
Gilson, Ėtienne, Introducere în filosofia creștină, trad. Delia Bozdog și Dumitru Savinescu, Editura Galaxia Guttenberg, Târgu-Lăpuș, 2006.
Gingerich, Owen, Universul lui Dumnezeu, trad. Viorel Zaicu, Editura Curtea Veche, București, 2010.
Gisel, Pierre, La theologie face aux sciences religieuses. Differences et interactions, Labor et Fides, Geneve, 1999.
Gregersen, Niels Henrik, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, trad. Titela Vîlceanu, Editura Curtea Veche, București, 2007.
Hawking, Stephen W., Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, trad. Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 2001.
Heisenberg, Werner, Pași peste granițe, trad. Ilie Pârvu, Editura Politică, București, 1977.
Henkel, Jürgen, Îndumnezeire și etica a iubirii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae (teză de Doctorat), trad. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.
Herodot, Istorii, vol. 1, (2 vol.), trad. Liviu Onu și Lucia Șapcaliu, după ed. Spătarului Nicolae Milescu, Editura Minerva, București, 1984.
Hersch, Jeanne, Erosul la Platon, în Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene, trad. Vasile Drăgan, Editura Humanitas, București, 1997.
Isac, Mihail, C. Filipescu, R. Maria Isac, Biofizica. De la Bing-Bang la ecosisteme, vol. I, Editura Tehnică, București, 1996.
Ivăniș-Frențiu, Maria, Limba română și limbajul rugăciunii, Editura Anastasia, București, 2001.
Johnson, Paul, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Editura Hasefer, București, 1999.
Kalomiros, Alexandros, diac. Andrei Kuraev, Pr. Doru Costache, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Kastler, Alfred, Această stranie materie, trad. Ligia Ionescu, Editura Politică, București, 1982.
Küng, Hans, Iudaismul, trad. Edmond Nawrotzky-Török, Editura Hasefer, București, 2005.
Larchet, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Editura Sof…a, București, 2001.
Leakey, Richard, Originea omului, trad. Ion Oprescu și Ana Maria Glavce, Editura Humanitas, 1995.
Lemaire, André, Istoria poporului evreu, trad. Beatrice Stanciu, Editura de Vest, Timișoara, 1994.
Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, Editura Enciclopedică, București, 1993.
Macovschi, Eugen, Biostructura, Editura Academiei, București, 1969.
Manolache, Ștefan, Dualismul gnostic și maniheic din perspectivă teologică, Editura Paralela 45, București, 2000.
Mantzaridis, Georgios I., Morală creștină, vol.II : Omul și Dumnezeu; Omul și semenul; Poziționări și perspective existențiale și bioetice, trad. Diac. Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006.
May, G., Creatio ex Nihilo: The Doctrine of "Creation out of Nothing" in Early Christian Thought, T & T Clark, Edinburgh, 1994.
Meyendorff, John, Teologia bizantină.Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Mohan, Gh., P. Neacșu, Teori, legi, ipoteze și concepții în biologie, Editura Scaiul, București, 1992.
Moltmann, Jürgen, "God’s kenosis in the creation and consummation of the world"în The Work of Love: Creation as Kenosis, editor John Polkinghorne, Published by Wm. B. Eerdemans Publishing Company, 255 Jefferson, S.E., Grand Rapids, Michigan, U.S.A., 2001.
Moreland, J. P., Scaling the secular city, Kevin J. Van Hoozer (General Editor), Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, 2005.
Milton, Richard, The Facts of Life: Shattering the Myth of Darwinism. London, 1993.
Mladin, Nicolae, Doctrina despre viață a profesorului Nicolae Paulescu, Editura Periscop, Iași, 1997.
Morris, Henry M., Bazele biblice ale științei moderne, Societatea Misionară Română, Weaton Illinois, USA, 1993.
Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad. Diac Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Nemoianu, Virgil, Jocurile divinității. Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu, ed. îngrijită de Ioan I. Ică Jr., Editura Fundației Culturale Române, București, 1997.
Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 4, Ediție îngrijită de Arhmandrit Ioanichie Bălan, ed. a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002.
Neusch, Marcel, Aux sources de l'athäisme contemporain. Cent ans de debats sur Dieu, Le Centurion, Les Éditions du Cerf, Paris, 1993.
Nicolescu, Basarab, și Magda Stavinschi (ed.), Știință și religie. Antagonism sau complementaritate, Editura XXI : Eonul Dogmatic, București, 2002.
Niculcea, Adrian, Hristologiile eretice, Editura Arhetip, București, 2002.
Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
Noll, Mark A. , The scandal of the evangelical mind, Published by Wm. B. Eerdemans Publishing Company, 255 Jefferson, S.E., Grand Rapids, Michigan, U.S.A., 1994.
Plotin, Enneade, trad. V. Rus, L. Peculea, A. Baumgarten, G. Chindea, Editura RI, București, 2003.
Poe, Harry și Jimmy Davis, Știința și Credința Creștină. Un dialog evanghelic, trad. Emil Bruner, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2007.
Popa, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Teologie și demnitate umană, Editura Trinitas, Iași, 2003.
Popescu, Dumitru,Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
Idem, Ortodoxie si contemporaneitate, Editura Diogene, București, 1996.
Idem, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Idem, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, București, 1997.
Prigogine, Ilya, Isabelle Stengers, Noua alianță: Metamorfoza științei, trad. Cristina Boico, Zoe Manolescu, Editura Politică, București, 1984.
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983
Rose, Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, trad. Constantin Făgețan, Editura Sof…a, București, 2001.
Rudolph, Kurt, Gnosis – The Nature and History of Gnosticism, translated by Robert McLachlan, Harper & Row, San Francisco, 1984.
Rupnik, Marko, Ivan P., Cuvinte despre om, 2 vol. (vol. I: Persoana – ființă a Paștelui), trad. Maria Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
Sagan, Carl, Diversitatea experienței științifice, trad. Harry Minți, Editura Curtea Veche, București, 2009.
Schőnborn, Christoph, Și nu, și da, în O dezbatere Templeton: oare din cauza științei a ajuns desuetă credința în Dumnezeu?, trad. Adina Aleman, Editura Curtea Veche, București, 2010.
Scott, Eugenie C. , Evolution vs. Creationism: An Introduction, Ed. GreenwordPress, Westport, 2004.
Scrima, André, Antropologia apofatică, Editura Humanitas, București, 2005.
Semen, Conf. Dr. Petre, Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, Editura Trinitas, Iași, 1993.
Siegwalt, Gerard, Dogmatique pour la catholicite evangelique. Systeme mystagogique de la foi chretienne, Vol. I: Les fondements de la foi, vol. II: Realité et Révelation, Les Éditions du Cerf, Labor et Fides, Paris / Geneve, 1987.
Sire, James W., Universul de lângă noi. Un catalog al concepțiilor fundamentale despre lume și viață, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2005.
Smolin, Lee, Spațiu, timp, univers, trad. Anca Vișinescu, Editura Humanitas, București, 2006.
Špidlik, S.J., Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin.(I) Manual sistematic, trad. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Špidlik, Tomas și Marko Ivan Rupnik, Teologia pastorală, pornind de la frumusețe, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2007.
Stan, Dr. George, Teologie și Bioetică, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, pentru Institutele teologice, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.
Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
Idem, Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I.,II, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, 1997.
Idem, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.
Străinescu, Ion, Creaționismul științific, Editura Universității București, București, 2000.
Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie dogmatică și simbolică, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Teșu, Pr. Ioan C., Omul – taină teologică, Editura Christiana, București, 2002.
Thunberg, Lars, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator, trad. Anca Popescu, Editura Sof…a, București, 2005.
Vlăducă, Ion, Elemente de apologetică ortodoxă, Editura Bizantină, București, 1998.
White, Joe și Nicholas Comninellis, Demisia lui Darwin, trad. Alina Năsăudean, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005.
Ware, Episcop Kalistos, Ortodoxia, calea dreptei credințe, trad. Emil Chiosa, Gruia Jacotă, Pr. D. Ailincăi, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993.
Woodruff, Rev. James A., Gap Creationism, Xlibris Publishing Corporation, Colorado Springs, Colorado, 2009.
Yannaras, Christos, Abecedar al credinței. Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. Pr. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.
Studii teologice și de specialitate :
Abrudan, Pr. Dumitru, Mântuirea și sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în rev. ST Seria a II-a, Anul XXVII (1975), nr. 1-2.
Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Configurația divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologică, în rev. TV, Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7.
Asimov, Isaac, 14 Million Tons of Dust Per Year, în Science Digest, Vol. 45, January, 1959.
Branigan, Tania, ”Scientists sound alarm over advance of creationists”, in The Guardian, Monday March 25, 2002.
Calciu-Dumitreasa, Pr. Drd. Gheorghe, Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. O, Anul XXVII (1975), nr. 4.
Chomsky, Noam, Challenging „false prophets”, în „Science and Teology News”, vol. 6, nr.7, 2006.
Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Privire comparativă între eros și agape, în rev. AB, Anul XIII (LII), 2002, nr. 7-9.
Cristescu, Asist. Vasile, Cunoașterea de sine in filosofie și creștinism, în rev. TV, Anul LXXII (1996), nr. 1-6.
Drugaș, Drd. Șerban Gheorghe, Creație și eshatologie, în rev. MA, Anul LIII (2008), nr. 2.
Jacques, François, J. Scheid, Rome et l’intégration de l’Empire. (44 av. J.-C. – 260 ap. J.-C.). T. I: “Les structures de l’Empire romain”, in Nouvelle Clio. L’histoire et ses problèmes, Paris, 1990.
Mandache, Mircea, Procesul de secularizare și modernizarea societății europene, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999.
Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Cuvântul lui Dumnezeu, în Scriptură și în Tradiție, în rev. MMS, Anul LXV (1989), nr. 3.
Pettersson, Hans, Cosmic Spherules and Meteoritic Dust, in Scientific American, Vol. 202, February, 1960.
Schützenberger, Marcel-Paul, Les failles du darwinisme, în La Recherche, 283, janvier, 1996.
Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Iubirea aproapelui dupa Epistola I-a a Sf. Apostol Ioan, în rev. MO, Anul XXXIV (1982), nr.1-3.
Idem, Originea, sensul și valoarea vieții în gândirea iudaică și creștină, în Analele Științifice ale Universității “Al. I. Cuza”, tom IX, Iași, 2004.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Dinamica creației în Biserică, în rev. O, Anul XXIX (1972), nr. 3-4.
Idem, Natură și har în teologia bizantină, în rev. O, Anul XXVI (1974), nr. 3.
BIBLIOGRAFIE
Ediții ale Sfintei Scripturi și ale Noului Testament, cărți de cult :
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975.
Biblia Hebraica Stuttgartensia, quae antea cooperantibus A. Alt, O. Eißfeldt, P. Kahle ediderat, R. Kittel, Editio quinta emendata opera A. Schenker, Deutsche Bibelgesellschaft, 1997.
Novum Testamentum Graece et Latine, Utrumque textum cum Apparatu critico imprimendum curavit D. Eberhard Nestle novis curis elaboravit Erwin Nestle, Ed. Sexta decima, Privilegierte Wüttemberghische Bibelanstalt, Stuttgart, 1954.
Liturghier, tipărit cu binecuvântarea PF Teoctist, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
Izvoare :
Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața monahală, în”Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, vol. 1, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, București, 1992.
Sf. Grigorie al Nyssei, Despre suflet și înviere, în vol. „Scrieri exegetice, dogmatic-polemice și morale”, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în col. ”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 31, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniștesc cu evlavie. Al treilea dintre cele de pe urmă. Despre sfânta lumină, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. 7, Editura Humanitas, București,1999.
Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 9, trad., introd. și note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,1980.
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 10, trad. introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1999.
Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I și II, în Apologeți de limbă greacă, trad. Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
Sf. Marcu Ascetul, Epistola către Nicolae Monahul, în ”Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”, ed. a II-a, vol. 1, Editura Harisma, București, 1992.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în ”Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. 2, ed. a II-a, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, București, 1993.
Idem, Ambigua, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, trad. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sof…a, Ed. Biserica Ortodoxă, București, 2004.
Idem, Scrieri, partea I (Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări), trad. Pr. Dumitru Fecioru, în colecția ”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.
Septuaginta, vol. 1., (coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu), trad. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu în colab. cu Pr. Ioan-Florin Florescu, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, Iași, 2006.
Dicționare, enciclopedii, lexicoane :
Carrez Maurice și Morel François, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad. Gheorghe Badea, Editura Societății Biblice Interconfesionale din România, București, 1999.
Chețan, Octavian și Radu Sommer(coord.), Dicționar de Filosofie, Editura Politică, București, 1978.
Hârlăuanu, Dr. Alfred, Dicționar explicativ ebraic –român, ed. a II-a, Editura Nemira, București, 2002.
Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală. Mituri. Divinități. Religii, Editura Albatros, București, 1995.
Lecourt , Dominique (coord), Dicționar de Istoria și Filosofia Științelor, trad. Laurențiu Zoicaș (coord.), Editura Polirom, Iași, 2005.
Léon-Dufour, Xavier, Vocabular de Teologie Biblică, trad. Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu (coord.), Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2001.
Van Gemeren, Willem A.,(general editor), New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, Volume 4, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, USA., 1997.
Wigoder, Geoffrey (coord.), Enciclopedia iudaismului, trad. Radu Lupan și George Weiner, Editura Hasefer, București, 2006.
Lucrări :
Abou-Rahme, Dr. Farid, Și Dumnezeu a zis… Autoritatea Bibliei confirmată de știință, trad. Beniamin Făgădău, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1998.
Andrieș, Mihai Gh. (coord.), în Figuri ilustre din perioada Renașterii, Editura Albatros, București, 1972.
Alexander, Denis, Creație sau evoluție – trebuie să alegem ?, trad. Ramona Neacșa-Lupu și Viorel Zaicu, Editura Curtea Veche, București, 2010.
Ayala, Francisco J., Darul lui Darwin către știință și religie, trad. Doina Rogoti, Editura Curtea Veche, București, 2008.
Balca, Diac. Prof. Dr., Nicolae, Istoria filosofiei antice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Barbellion, Stephane-Marie, Les “preuves” del'existence de Dieu. Pour une relecture de cinq voies de Saint Thomas d'Aquin, Les Éditions du Cerf, Paris, 1999.
Barbour, Ian, Când știința întâlnește religia, trad. Victor Godeanu, Editura Curtea Veche, București, 2006.
Beaufils, Dominique, Pr. Boris Bobrinskoy, Pr. John Breck (col.), Bioetica și taina persoanei, trad. Nicoleta Petuhov, Editura Bizantină, București, 2006.
Behe, Michael, Darwin's Black Box: The Biochemical Challenge to Evolution, first edition, The Free Press, New York, 1996.
Berdiaev, Nikolai, Sensul Creației, trad. Anca Oroveanu, Editura Humanitas, București, 1992.
Breck, John, Darul sacru al vieții, trad. și cuvânt înainte de †P.S. Dr. Irineu Pop Bistriteanul, Episcop vicar al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura România creștină, București, 1999.
Bultmann, Rudolf, New Testament and Mythology and Other Writings, ed. and trans. S. M. Ogden, SPK, London, 1984.
Cassirer, Ernst, Filosofia Luminilor, trad. Adriana Pop, Editura Paralela 45, București, 2003.
Cele cinci cuvântări teologice ale Celui între Sfinți Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, trad. și note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, București.
Cleopa, Arhim. Ilie, Valoarea Sufletului, Editura Bunavestire, Bacău, 2002.
Collins, Francis S., Limbajul lui Dumnzeu.Un om de știință aduce dovezi în sprijinul credinței, trad. Silvia Palade, Editura Curtea Veche, București, 2009.
Crainic, Nichifor, Sfințenia, împlinirea umanului (curs de teologie mistică), Editura Trinitas, Iași, 1993.
Culianu, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului, trad. Dan Petrescu, Editura Humanitas, București, 1995.
de Broglie, Louis, Certitudinile și incertitudinile științei, trad. I. Pecher, Editura Politică, București, 1980.
Dembki, Wiliam A, Michael Ruse (ed.), Debating Design. From Darwin to DNA, Ed. Cambridge University Press, 2004.
Eliade, Mircea, Mefistofel și androginul, trad. Alexandra Cuniță, Editura Humanitas, București, 1995.
Epopeea lui Ghilgameș, trad. Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1966.
Epstein, Isidor, Iudaismul, trad. și note Țicu Goldstein, Editura Hasefer, București, 2003.
Evdokimov, Paul, Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă, trad. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucuresti, 1995.
Idem, Iubirea nebună alui Dumnezeu, trad. Theodor Baconski, Editura Anastasia, Bucuresti, 1973.
Faivre, Antoine, Căi de acces la esoterismul occidental, vol. II, trad. Ion Doru Brana, Editura Nemira, București, 2008.
Filioramo, Giovanni (coord.), Manual de Istorie a Religiilor, trad. Mihai Elin, Editura Humanitas, București, 2003.
Flonta, Mircea, Darwin și după Darwin, Editura Humanitas, București, 2010.
Fukoyama, Francis, Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice, trad. Maria Rădulescu, Editura Humanitas, București, 2004.
Geisler, Norman L., Baker Encyclopedia of Christian Apologetics, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, 2007.
Gilson, Ėtienne, Introducere în filosofia creștină, trad. Delia Bozdog și Dumitru Savinescu, Editura Galaxia Guttenberg, Târgu-Lăpuș, 2006.
Gingerich, Owen, Universul lui Dumnezeu, trad. Viorel Zaicu, Editura Curtea Veche, București, 2010.
Gisel, Pierre, La theologie face aux sciences religieuses. Differences et interactions, Labor et Fides, Geneve, 1999.
Gregersen, Niels Henrik, Dumnezeu într-o lume evoluționistă, trad. Titela Vîlceanu, Editura Curtea Veche, București, 2007.
Hawking, Stephen W., Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, trad. Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 2001.
Heisenberg, Werner, Pași peste granițe, trad. Ilie Pârvu, Editura Politică, București, 1977.
Henkel, Jürgen, Îndumnezeire și etica a iubirii în opera Părintelui Dumitru Stăniloae (teză de Doctorat), trad. Ioan Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003.
Herodot, Istorii, vol. 1, (2 vol.), trad. Liviu Onu și Lucia Șapcaliu, după ed. Spătarului Nicolae Milescu, Editura Minerva, București, 1984.
Hersch, Jeanne, Erosul la Platon, în Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene, trad. Vasile Drăgan, Editura Humanitas, București, 1997.
Isac, Mihail, C. Filipescu, R. Maria Isac, Biofizica. De la Bing-Bang la ecosisteme, vol. I, Editura Tehnică, București, 1996.
Ivăniș-Frențiu, Maria, Limba română și limbajul rugăciunii, Editura Anastasia, București, 2001.
Johnson, Paul, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Editura Hasefer, București, 1999.
Kalomiros, Alexandros, diac. Andrei Kuraev, Pr. Doru Costache, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Kastler, Alfred, Această stranie materie, trad. Ligia Ionescu, Editura Politică, București, 1982.
Küng, Hans, Iudaismul, trad. Edmond Nawrotzky-Török, Editura Hasefer, București, 2005.
Larchet, Jean – Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Editura Sof…a, București, 2001.
Leakey, Richard, Originea omului, trad. Ion Oprescu și Ana Maria Glavce, Editura Humanitas, 1995.
Lemaire, André, Istoria poporului evreu, trad. Beatrice Stanciu, Editura de Vest, Timișoara, 1994.
Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, Editura Enciclopedică, București, 1993.
Macovschi, Eugen, Biostructura, Editura Academiei, București, 1969.
Manolache, Ștefan, Dualismul gnostic și maniheic din perspectivă teologică, Editura Paralela 45, București, 2000.
Mantzaridis, Georgios I., Morală creștină, vol.II : Omul și Dumnezeu; Omul și semenul; Poziționări și perspective existențiale și bioetice, trad. Diac. Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006.
May, G., Creatio ex Nihilo: The Doctrine of "Creation out of Nothing" in Early Christian Thought, T & T Clark, Edinburgh, 1994.
Meyendorff, John, Teologia bizantină.Tendințe istorice și teme doctrinare, trad. Alexandru I. Stan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
Mohan, Gh., P. Neacșu, Teori, legi, ipoteze și concepții în biologie, Editura Scaiul, București, 1992.
Moltmann, Jürgen, "God’s kenosis in the creation and consummation of the world"în The Work of Love: Creation as Kenosis, editor John Polkinghorne, Published by Wm. B. Eerdemans Publishing Company, 255 Jefferson, S.E., Grand Rapids, Michigan, U.S.A., 2001.
Moreland, J. P., Scaling the secular city, Kevin J. Van Hoozer (General Editor), Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, 2005.
Milton, Richard, The Facts of Life: Shattering the Myth of Darwinism. London, 1993.
Mladin, Nicolae, Doctrina despre viață a profesorului Nicolae Paulescu, Editura Periscop, Iași, 1997.
Morris, Henry M., Bazele biblice ale științei moderne, Societatea Misionară Română, Weaton Illinois, USA, 1993.
Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad. Diac Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002.
Nemoianu, Virgil, Jocurile divinității. Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu, ed. îngrijită de Ioan I. Ică Jr., Editura Fundației Culturale Române, București, 1997.
Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 4, Ediție îngrijită de Arhmandrit Ioanichie Bălan, ed. a II-a, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 2002.
Neusch, Marcel, Aux sources de l'athäisme contemporain. Cent ans de debats sur Dieu, Le Centurion, Les Éditions du Cerf, Paris, 1993.
Nicolescu, Basarab, și Magda Stavinschi (ed.), Știință și religie. Antagonism sau complementaritate, Editura XXI : Eonul Dogmatic, București, 2002.
Niculcea, Adrian, Hristologiile eretice, Editura Arhetip, București, 2002.
Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
Noll, Mark A. , The scandal of the evangelical mind, Published by Wm. B. Eerdemans Publishing Company, 255 Jefferson, S.E., Grand Rapids, Michigan, U.S.A., 1994.
Plotin, Enneade, trad. V. Rus, L. Peculea, A. Baumgarten, G. Chindea, Editura RI, București, 2003.
Poe, Harry și Jimmy Davis, Știința și Credința Creștină. Un dialog evanghelic, trad. Emil Bruner, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2007.
Popa, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Teologie și demnitate umană, Editura Trinitas, Iași, 2003.
Popescu, Dumitru,Teologie și cultură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
Idem, Ortodoxie si contemporaneitate, Editura Diogene, București, 1996.
Idem, Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.
Idem, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, București, 1997.
Prigogine, Ilya, Isabelle Stengers, Noua alianță: Metamorfoza științei, trad. Cristina Boico, Zoe Manolescu, Editura Politică, București, 1984.
Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983
Rose, Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, trad. Constantin Făgețan, Editura Sof…a, București, 2001.
Rudolph, Kurt, Gnosis – The Nature and History of Gnosticism, translated by Robert McLachlan, Harper & Row, San Francisco, 1984.
Rupnik, Marko, Ivan P., Cuvinte despre om, 2 vol. (vol. I: Persoana – ființă a Paștelui), trad. Maria Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
Sagan, Carl, Diversitatea experienței științifice, trad. Harry Minți, Editura Curtea Veche, București, 2009.
Schőnborn, Christoph, Și nu, și da, în O dezbatere Templeton: oare din cauza științei a ajuns desuetă credința în Dumnezeu?, trad. Adina Aleman, Editura Curtea Veche, București, 2010.
Scott, Eugenie C. , Evolution vs. Creationism: An Introduction, Ed. GreenwordPress, Westport, 2004.
Scrima, André, Antropologia apofatică, Editura Humanitas, București, 2005.
Semen, Conf. Dr. Petre, Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, Editura Trinitas, Iași, 1993.
Siegwalt, Gerard, Dogmatique pour la catholicite evangelique. Systeme mystagogique de la foi chretienne, Vol. I: Les fondements de la foi, vol. II: Realité et Révelation, Les Éditions du Cerf, Labor et Fides, Paris / Geneve, 1987.
Sire, James W., Universul de lângă noi. Un catalog al concepțiilor fundamentale despre lume și viață, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2005.
Smolin, Lee, Spațiu, timp, univers, trad. Anca Vișinescu, Editura Humanitas, București, 2006.
Špidlik, S.J., Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin.(I) Manual sistematic, trad. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998.
Špidlik, Tomas și Marko Ivan Rupnik, Teologia pastorală, pornind de la frumusețe, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2007.
Stan, Dr. George, Teologie și Bioetică, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, pentru Institutele teologice, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.
Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
Idem, Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I.,II, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, 1997.
Idem, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.
Străinescu, Ion, Creaționismul științific, Editura Universității București, București, 2000.
Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie dogmatică și simbolică, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Teșu, Pr. Ioan C., Omul – taină teologică, Editura Christiana, București, 2002.
Thunberg, Lars, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul. Microcosmos și mediator, trad. Anca Popescu, Editura Sof…a, București, 2005.
Vlăducă, Ion, Elemente de apologetică ortodoxă, Editura Bizantină, București, 1998.
White, Joe și Nicholas Comninellis, Demisia lui Darwin, trad. Alina Năsăudean, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005.
Ware, Episcop Kalistos, Ortodoxia, calea dreptei credințe, trad. Emil Chiosa, Gruia Jacotă, Pr. D. Ailincăi, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993.
Woodruff, Rev. James A., Gap Creationism, Xlibris Publishing Corporation, Colorado Springs, Colorado, 2009.
Yannaras, Christos, Abecedar al credinței. Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. Pr. dr. Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 1996.
Studii teologice și de specialitate :
Abrudan, Pr. Dumitru, Mântuirea și sensul ei comunitar în scrierile profetice ale Vechiului Testament, în rev. ST Seria a II-a, Anul XXVII (1975), nr. 1-2.
Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Configurația divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologică, în rev. TV, Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7.
Asimov, Isaac, 14 Million Tons of Dust Per Year, în Science Digest, Vol. 45, January, 1959.
Branigan, Tania, ”Scientists sound alarm over advance of creationists”, in The Guardian, Monday March 25, 2002.
Calciu-Dumitreasa, Pr. Drd. Gheorghe, Crearea lumii expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. O, Anul XXVII (1975), nr. 4.
Chomsky, Noam, Challenging „false prophets”, în „Science and Teology News”, vol. 6, nr.7, 2006.
Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Privire comparativă între eros și agape, în rev. AB, Anul XIII (LII), 2002, nr. 7-9.
Cristescu, Asist. Vasile, Cunoașterea de sine in filosofie și creștinism, în rev. TV, Anul LXXII (1996), nr. 1-6.
Drugaș, Drd. Șerban Gheorghe, Creație și eshatologie, în rev. MA, Anul LIII (2008), nr. 2.
Jacques, François, J. Scheid, Rome et l’intégration de l’Empire. (44 av. J.-C. – 260 ap. J.-C.). T. I: “Les structures de l’Empire romain”, in Nouvelle Clio. L’histoire et ses problèmes, Paris, 1990.
Mandache, Mircea, Procesul de secularizare și modernizarea societății europene, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999.
Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Cuvântul lui Dumnezeu, în Scriptură și în Tradiție, în rev. MMS, Anul LXV (1989), nr. 3.
Pettersson, Hans, Cosmic Spherules and Meteoritic Dust, in Scientific American, Vol. 202, February, 1960.
Schützenberger, Marcel-Paul, Les failles du darwinisme, în La Recherche, 283, janvier, 1996.
Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Iubirea aproapelui dupa Epistola I-a a Sf. Apostol Ioan, în rev. MO, Anul XXXIV (1982), nr.1-3.
Idem, Originea, sensul și valoarea vieții în gândirea iudaică și creștină, în Analele Științifice ale Universității “Al. I. Cuza”, tom IX, Iași, 2004.
Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Dinamica creației în Biserică, în rev. O, Anul XXIX (1972), nr. 3-4.
Idem, Natură și har în teologia bizantină, în rev. O, Anul XXVI (1974), nr. 3.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actul Creatiei In Lumina Sfintei Scripturi Si a Stiintei Moderne. Privire Comparativa (ID: 167385)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.