. Actul Administrativ de Autoritate

Considerații preliminare

Suveranitatea statală,definită ca supremație a puterii de stat în interiorul său și independență față de puterea altor state,este înfăptuită prin trei funcții: funcția legislativă, funcția executivă și funcția judecătorească.Dintre aceste funcții,prezintă interes pentru lucrarea de față funcția executivă sau administrativă a statului.Aceasta”are ca obiect organizarea aplicării și aplicarea în concret a legilor,asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice instituite în acest scop,precum și emiterea de acte normative și individuale sau efectuarea de operații materiale ,prin care, pe baza legii,se intervine în viața particularilor pentru a le dirija activitatea sau a le face anumite prestații”.

Funcția executivă a statului se realizează prin intermediul administrației publice,noțiune care cunoaște două sensuri:

în sens formal, structural sau organic, desemnează ansamblul mecanismelor (organe,autorități publice,instituții și unități publice) care pe baza și în executarea legii realizează o activitate cu un anumit specific;

în sens material desemnează activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor;

Privită ca sistem de organizare,administrația publică este alcătuită din mai multe elemente, cu atribuții diferite : Președintele României,Guvernul,ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate,servicii publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalteorgane centrale din unitățile administrativ-teritoriale,prefectul și autoritățile autonome ale administrației publice locale.

Concepută ca activitate îndeplinită de anumite autorități sau organe ale administrației publice,administrația publică se realizează prin acte administrative,prin fapte materiale juridice și prin operațiuni materiale tehnice.

Atât in literatura de specialitate interbelica,cât în cea mai recentă se apreciază că forma concretă principală în care autoritățile administrației publice își îdeplinesc atribuțiile esențiale este actul administrativ.Astfel, s-a exprimat opinia conform căreia formele de activitate ale autorităților administrației publice sunt "mijloacele juridice prin care puterea executivă lucrează asupra administrațiilor sau actele puterii executive".Două mari categorii de acte ale puterii executive au fost menționate in acest sens: actele de autoritate și actele de gestiune.

În principal au fost evidențiate două criterii care diferențiază cele două categorii de acte juridice ale autorităților administrației publice: numărul părților a căror manifestare de voință concură la formarea actului și regimul juridic căruia îi este supus actul.

Astfel,actul administrativ de autoritate reprezintă o manifestare de voință unilaterală prin care organele administrației publice se manifestă ca subiecte de drept speciale,învestite cu atribuții de putere publică,și exprimată în regim de drept public.Actele administrative de gestiune sunt însă rezultatul acordului de voințe a cel puțin două părți cu interese distincte și încheiate în regim de drept public (contracte administrative) sauin regim de drept privat (contracte civile de drept comun).

În funcție de competențele atribuite fiecărui organ al administrației publice, actul administrativ de autoritate reprezintă una dintre formele de activitate ale acestora.

CAPITOLUL I

Actul administrativ de autoritate. Noțiunea, caracterele și clasificarea actelor administrative de autoritate

Noțiunea de act administrativ de autoritate

Forma concretă principală prin care administrația publică locală își desfășoară activitatea o reprezintă actul juridic.

În literatura de specialitate s-au formulat mai multe opinii referitoare la definirea actul administrativ. Astfel, într-o opinie s-a susținut că „actul administrativ de autoritate este manifestarea, în scris, a voinței unilaterale, la cerere sau din oficiu, pe baza legii, a unui organ al administrației publice competent, în scopul producerii de efecte juridice din momentul publicării sau aducerii la cunoștința celor interesați ori la o dată ulterioară prevăzută în el”.

De asemenea, s-a arătat că „actele administrative pot fi definite ca manifestări unilaterale și exprese de voință ale autorităților administrației publice în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice”.

Administrația publică locală adoptă acte de autoritate și încheie acte de gestiune.

„Prin actele de autoritate, administrația publică realizează componenta dispozitiv – executivă a activității sale, exercitându-și prerogativele sale de putere publică, în raporturile cu ceilalți subiecți de drept. Având în vedere că actele de autoritate sunt emise de organele administrației publice în calitatea lor de subiecte special învestite cu atribuții de realizare a puterii publice și că datorită acestui fapt sunt supuse unui regim juridic diferit de cel al actelor juridice bilaterale, aceste acte trebuie să fie diferențiate sub aspect terminologic.

Dintre toate actele juridice ale administrației publice, numai actele de autoritate sunt supuse în exclusivitate regimului de drept administrativ. În consecință, și denumirea lor cea mai adecvată este de „acte de drept administrativ”. Denumirea de acte administrative poate fi utilizată pentru a desemna genul actelor juridice ale administrației publice, incluzând atât actele de autoritate cât și pe cele de gestiune. Denumirea de „act de drept administrativ” este sinonimă însă numai cu denumirea de „act de autoritate” ca specie a actelor administrative”.

2. Caracterele actelor administrative de autoritate

În literatura de specialitate, cu privire la caracterele actelor administrative de autoritate, s-au exprimat mai multe opinii diferite, însă, cu toate acestea, se întâlnesc anumite elemente comune.

Actele de autoritate ale administrației publice au următoarele caracteriristici:

sunt întotdeauna acte juridice unilaterale, adică reprezintă manifestarea de voință exclusivă a administrației publice, inclusiv a serviciilor publice ale acesteia;

În toate cazurile în care autoritatea administrației publice emite din oficiu un act administrativ prin care se creează obligații în sarcina altor autorități administrative, organisme nestatale, asociații, persoane fizice,etc. caracterul unilateral al actul este indiscutabil.

„Un act de autoritate este întodeauna un act unilateral, însă nu întotdeauna un act unilateral al administrației publice este și un act de autoritate. Cu alte cuvinte, caracterul unilateral al unui act administrativ nu este suficient pentru a califica acel act ca fiind de autoritate. Astfel, de exemplu, darea unei procuri, promisiunea de recompensă, oferta de contractare, renunțarea la un drept – sunt acte unilaterale ale administrației publice, dar ele nu sunt acte de autoritate, ci acte de drept civil”.

Caracteristica actului administrativ de a fi o manifestare de voință unilaterală îl deosebește de actele contractuale ale organelor administrației publice.

Totodată, carcterul unilateral al actului administrativ determină, cu anumite excepții, revocabilitatea acestuia.

În legătură cu această caracteristică a actului administrativ de autoritate de a fi o manifestare de voință unilaterală, în doctrină au apărut anumite precizări.

În ceea ce privește actele emise în comun, cu participarea fie a mai multor autorități ale administrației publice, fie a unei autorități a administrației publice și a unei organizații nestatale, acestea nu implică nici o modificare sub acest aspect. În acest sens, „autoritățile publice locale nu pot adopta acte de autoritate în comun, întrucât fiecare autoritate publică locală are competență exclusivă în unitatea administrativ – teritorială în care a fost aleasă. Cu alte cuvinte, o autoritate publică locală nu poate emite reglementări aplicabile în altă unitate administrativ – teritorială, nici chiar în comun cu o autoritate publică care reprezintă acea subdiviziune teritorială”.

O altă precizare se referă la actele administrative emise la cerere. Situațiile mai des întâlnite în practică sunt acelea în care solicitantul este o persoană fizică, iar obiectul cererii îl constituie emiterea diferitelor categorii de autorizații, cum ar fi autorizația pentru realizarea unor activități independente în domeniul serviciilor, etc.

Voința solicitantului exteriorizată în cerere reprezintă doar o condiție pentru emiterea actului administrativ propriu – zis, astfel încât nu există un acord de voință între solicitantul actului și organismul administrativ emitent. Manifestarea de voință a autorității administrației publice concretizată în actul emis la cerere își păstrează caracterul unilateral.

O ultimă precizare se referă la emiterea actelor administrative cu participarea mai multor persoane fizice. Cele mai multe acte adminstrative de acest gen se emit de autorități ale administrației publice colegiale ( spre exemplu, consiliile locale, consiliile județene ).

Aceste acte administrative se adoptă ca urmare a exprimării votului, prevăzut de lege, al persoanelor care au participat la ședințele acestor organe colegiale, potrivit cvorumului precizat de lege.

„Numărul de persoane care participă la adoptarea unei decizii administrative nu are relevanță pentru calificarea acestuia ca act unilateral sau bilateral. În această situație, actul administrativ aparține organului adminstrației publice, fiind fără relevanță numărul de persoane fizice care participă la adoptarea lui și, pentru acest motiv, are caracter unilateral”.

b) este emis în temeiul puterii publice;

Această trăsătură deosebește actele de autoritate ale administrației publice de cele de gestiune, emise în mod unilateral.

Actul administrativ concretizează voința autorității ca subiect de drept învestit cu putere publică. Ca atare, actul administrativ emis de autoritatea administrației publice, în calitatea ei de purtătoare a puterii publice, dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații, cărora li se aplică un regim de putere publică. Cu alte cuvinte, administrația publică adoptă acte de autoritate în calitatea sa de subiect special învestit cu atribuții publice, ea având, în raporturile juridice generate de aceste acte, o poziție de supraordonare față de celelalte subiecte ale raporturilor juridice respective.

„Trebuie precizat că unitățile administrativ – teritoriale au dublă personalitate juridică, ele având și calitatea de persoane juridice civile, iar când le reprezintă în această calitate, unitățile administrativ – teritoriale se derobează de prerogativele de putere publică. Actele care emană de la autoritățile publice locale, în astfel de situații, sunt acte de drept comun. În raporturile juridice izvorâte din actele juridice de drept comun, consiliile locale se situează pe poziție de egalitate juridică cu celelalte subiecte ale raporturilor juridice respectiistica actului administrativ de a fi o manifestare de voință unilaterală îl deosebește de actele contractuale ale organelor administrației publice.

Totodată, carcterul unilateral al actului administrativ determină, cu anumite excepții, revocabilitatea acestuia.

În legătură cu această caracteristică a actului administrativ de autoritate de a fi o manifestare de voință unilaterală, în doctrină au apărut anumite precizări.

În ceea ce privește actele emise în comun, cu participarea fie a mai multor autorități ale administrației publice, fie a unei autorități a administrației publice și a unei organizații nestatale, acestea nu implică nici o modificare sub acest aspect. În acest sens, „autoritățile publice locale nu pot adopta acte de autoritate în comun, întrucât fiecare autoritate publică locală are competență exclusivă în unitatea administrativ – teritorială în care a fost aleasă. Cu alte cuvinte, o autoritate publică locală nu poate emite reglementări aplicabile în altă unitate administrativ – teritorială, nici chiar în comun cu o autoritate publică care reprezintă acea subdiviziune teritorială”.

O altă precizare se referă la actele administrative emise la cerere. Situațiile mai des întâlnite în practică sunt acelea în care solicitantul este o persoană fizică, iar obiectul cererii îl constituie emiterea diferitelor categorii de autorizații, cum ar fi autorizația pentru realizarea unor activități independente în domeniul serviciilor, etc.

Voința solicitantului exteriorizată în cerere reprezintă doar o condiție pentru emiterea actului administrativ propriu – zis, astfel încât nu există un acord de voință între solicitantul actului și organismul administrativ emitent. Manifestarea de voință a autorității administrației publice concretizată în actul emis la cerere își păstrează caracterul unilateral.

O ultimă precizare se referă la emiterea actelor administrative cu participarea mai multor persoane fizice. Cele mai multe acte adminstrative de acest gen se emit de autorități ale administrației publice colegiale ( spre exemplu, consiliile locale, consiliile județene ).

Aceste acte administrative se adoptă ca urmare a exprimării votului, prevăzut de lege, al persoanelor care au participat la ședințele acestor organe colegiale, potrivit cvorumului precizat de lege.

„Numărul de persoane care participă la adoptarea unei decizii administrative nu are relevanță pentru calificarea acestuia ca act unilateral sau bilateral. În această situație, actul administrativ aparține organului adminstrației publice, fiind fără relevanță numărul de persoane fizice care participă la adoptarea lui și, pentru acest motiv, are caracter unilateral”.

b) este emis în temeiul puterii publice;

Această trăsătură deosebește actele de autoritate ale administrației publice de cele de gestiune, emise în mod unilateral.

Actul administrativ concretizează voința autorității ca subiect de drept învestit cu putere publică. Ca atare, actul administrativ emis de autoritatea administrației publice, în calitatea ei de purtătoare a puterii publice, dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații, cărora li se aplică un regim de putere publică. Cu alte cuvinte, administrația publică adoptă acte de autoritate în calitatea sa de subiect special învestit cu atribuții publice, ea având, în raporturile juridice generate de aceste acte, o poziție de supraordonare față de celelalte subiecte ale raporturilor juridice respective.

„Trebuie precizat că unitățile administrativ – teritoriale au dublă personalitate juridică, ele având și calitatea de persoane juridice civile, iar când le reprezintă în această calitate, unitățile administrativ – teritoriale se derobează de prerogativele de putere publică. Actele care emană de la autoritățile publice locale, în astfel de situații, sunt acte de drept comun. În raporturile juridice izvorâte din actele juridice de drept comun, consiliile locale se situează pe poziție de egalitate juridică cu celelalte subiecte ale raporturilor juridice respective”.

Astfel, pentru încheierea unui contract având ca obiect un bun din patrimoniul unei unități administrativ – teritoriale, se adoptă, în prealabil, hotărârea consiliului local de aprobare a încheierii acelui act. În acest exemplu, hotărârea consiliului local este un act de autoritate, însă contractul care se încheie în baza acestei hotărâri este fie un act de gestiune publică ( contract administrativ), fie un act de gestiune privată ( de drept comun ), după cum bunul ce face obiectul contractului aparține domeniului public sau domeniului privat de interes local.

Regimul juridic aplicabil acestor acte este diferit după cum unele sunt acte de autoritate, altele de gestiune publică, iar altele de gestiune privată.

c) prin ele se organizează executarea și se execută în concret legile și alte acte normative;

„Această trăsătură derivă din însăși rațiunea de a fi a puterii executive reprezentată de Guvern, care are misiunea ca, prin administrația publică pe care o coordonează, să asigure organizarea executării legilor pentru a fi puse în executare în mod concret”.

Rezolvarea problemelor de interes local este lăsată de lege în competența autorităților publice locale, care trebuie să adopte, în acest sens, hotărâri cu respectarea legii potrivit articolului 38, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001. Pentru a-și îndeplini această misiune, administrația publică locală trebuie să adopte acte de autoritate conforme cu legea, în caz contrar, ele fiind anulate pe cale judecătorească. Administrația publică nu poate să modifce sau să adauge la lege prin actele sale.

Afirmația potrivit căreia actele administrative aplică în concret legile nu trebuie interpretată restrictiv, deoarece în cadrul funcției executive se recurge și la acte juridice normative conforme cu legea , iar, în anumite cazuri, legea adordă autorităților administrative o putere de apreciere, în temeiul căreia acestea nu se mărginesc să aplice legea, ci au libertatea de a alege, în anumite limite, între două sau mai multe soluții.

d) actele administrative de autoritate sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice care intră sub incidența actelor respective, precum și pentru însuși organul emitent;

Obligativitatea actelor administrative de autoritate trebuie privită sub mai multe aspecte:

obligativitatea acestor acte vizează numai persoanle fizice și juridice, aflate pe teirtoriul unității administrativ – teritoriale pe care o reprezintă autoritatea emitentă;

referitor la obligativitatea acestor acte față de instituțiile publice, trebuie făcută o delimitare, după cum aceste instituții sunt sau nu subordonate consiliilor locale sau județene.

În cazul instituțiilor publice subordonate administrației publice locale, acestea au obligația respectării hotărârilor consiliilor locale prin care se pot stabili chiar unele măsuri obligatorii pentru instituțiile publice respective.

În cazul instituțiilor publice de stat și serviciilor publice descentralizate ale ministerelor în unitățile administrativ – teritoriale, legea nu prevede că autoritățile administrației publice locale pot stabili măsuri obligatorii pentru acestea.

Actele administrației publice locale, adoptate în domeniile lor de competență exclusivă, se impun și celorlalte organe ale statului, în sensul că acestea sunt ținute să le respecte. De exemplu, normele stabilite de consiliile locale privind autorizarea construcțiilor trebuie respectate nu numai de particulari, ci și de către toate autoritățile publice, indiferent de natura acestora sau de categoria de organe ale statului din care fac parte.

e) actele de autoritate ale administrației publice locale au un caracter executoriu.

Acestea sunt executorii de drept, se pun în executare din oficiu, fără îndeplinirea vreunei alte formalități, cum ar fi învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii.

Caracterul executoriu se datorează faptului că actele de autoritate sunt emise pentru realizarea puterii executive a statului. Pentru a fi puse în executare, ele nu au nevoie de încuviințarea instanțelor judecătorești.

Actele administrative de autoritate sunt titluri executorii speciale, care nu trebuie învestite cu formulă executorie de către instanțele judecătorești, iar executarea lor nu poate fi contestată potrivit dreptului comun. Actele de autoritate sunt supuse regimului de drept public, singura cale permisă de lege pentru paralizarea efectelor acestor acte este cea reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 29 / 1990. Dacă cel vizat prin acest act îl consideră ilegal, are dreptul de a se plânge organului emitent, celui ierarhic superior, altor organe ale adminstrației publice în cazurile prevăzute de lege precum și a instanțelor judecătorești.

Legea poate prevedea însă și anumite excepții, când punerea în executare a unui act adminsitrativ de autoritate este condiționată de autorizarea prealabilă a instanței judecătorești.

Prin instituirea acestor excepții se urmărește prevenirea producerii unor pagube iremediabile prin punerea în executare a unor eventuale acte adminstrative ilegale.

„Autorizarea dată de instanța judecătorească în asemenea situații nu trebuie interpretată ca o învestire cu formulă executorie, ci văzută ca o garanție în plus prevăzută de lege pentru protejarea drepturilor persoanei în raport cu administrația publică, obligând însuși organul emitent să declanșeze procedura controlului de legalitate a actului respectiv înainte de punerea lui în executare”.

Alături de aceste caractere ale actelor administrative de autoritate, în literatura de specialitate au mai fost precizate și alte caractere ale acestora cum ar fi: acestea trebuie să fie adoptate sau emise în formă scrisă; sunt, în condițiile legii, revocabile; să fie publicate sau aduse la cunoștința persoanelor fizice sau juridice sau organelor administrației publice care le aplică; nu pot avea caracter retroactiv. În fapt, aceste elemente deosebesc actele administrative de autoritate de celelalte acte acte administrative pe care organele administrației publice le încheie ori le pronunță, respectiv acte administrative de gestiune și acte administrative cu caracter jurisdicțional.

3. Clasificarea actelor administrative de autoritate

Actele administrative pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcție de diferite criterii. Astfel:

după natura juridică, acestea pot fi:

Actele administrative de autoritate ( sau acte administrative de putere publică), se adoptă sau se emit de o autoritate publică – legislativă, executivă, judecătorească – în mod unilateral, pe baza și în vederea executării legii, în scopul nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice.

Actele administrative de gestiune se încheie de serviciile publice administrative cu persoanele fizice sau juridice și privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al unităților administrativ – teritoriale, după caz.

Aceste acte sunt acte bilaterale, cuprinzând două manifestări de voință ( a serviciului public administrativ și a unei persoane fizice sau juridice ).

Actele administrative jurisdicționale se emit, în mod unialteral, de organele de jurisdicție administrativă anume abilitate de lege și soluționează conflictele apărute între serviciile publice și particulari.

b) după criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc actele respective, actele administrative se grupează în acte administrative normative și acte administrative individuale.

Actele normative se caracterizează prin aceea că ele conțin reguli generale de conduită, impersonale și de aplicabilitate repetată, la un număr nedeterminat de subiecți. De regulă, actele administrative normative cuprind atât norme imperative cât și prohibitive sau permisive.

Astfel, Hotărârea Guvernului nr. 403 / 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale ale căror prevederi sunt aplicabile tuturor societăților comerciale, indiferent de forma de proprietate, regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, institutelor de cercetare și celorlalte categorii de agenți economici.

Acte administrative de autoritate normative pot fi adoptate și de consiliile locale, cum ar fi cele privind stabilirea de impozite și taxe locale, precum și taxe speciale potrivit articolului 38, alineatul (1), litera d) din Legea nr. 215 / 2001. De asemenea, consiliile județene ori Consiliul General al Municipiului București, precum și prefecții județelor și al municipiului București pot adopta acte administrative normative.

Actele individuale sunt manifestări de voință care creează, modifică, desființează drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unei sau mai multor persoane determinate.

În categoria actelor de autoritate cu caracter individual emise de autoritățile administrației publice locale, ponderea o dețin autorizațiile, actele de sancționare (procesele verbale de contravenție), actele atributive de statut personal și actele privind patrimoniul public local.

din cadrul actelor atributive de statut personal fac parte dispozițiile primarilor și ale președinților consiliilor județene de numire în funcție a personalului din aparatul propriu al administrației publice locale ( județene); prin aceste acte se recunoaște o activitate anterioară a persoanelor în favoarea cărora se emit și li se conferă un complex de drepturi, în condițiile prevăzute de lege, de exemplu, diploma universitară, decizia de pensionare, etc;

autorizațiile aparțin subcategoriei actelor administrative de autoritate prin care se stabilesc drepturi și obligații pentru subiecții dinainte determinați cărora li se adresează.

Competența autorităților publice locale de a emite autorizații rezultă atât din legea organică, cât și din alte legi speciale. Astfel, potrivit articolului 68, alineatul (1), litera t) din Legea nr. 215 / 2001, primarul emite avizele, acordurile și autorizațiile prevăzute de lege.

„În acord cu această dispoziție de principiu sunt și reglementările speciale. Astfel, potrivit articolului 4 din Legea nr. 50 / 1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, modificată și completată prin Legea nr. 125 / 1996 și Legea nr. 453 / 2001, autorizația de construire se eliberează de către președinții consiliilor județene și de către primari. Potrivit legii, majoritatea autorizațiilor de construire sunt emise de către primar și numai pentru anumite lucrări speciale, prevăzute în mod expres de lege, autorizația de construire se eliberează de către președintele consiliului județean, cu avizul primarilor localităților în care urmează să se realizeze construcțiile autorizate”.

O altă categorie importantă de autorizații o constituie autorizațiile pentru exercitarea unei profesii sau meserii, în conformitate cu Decretul – lege nr. 54 / 1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative. În prezent, reglementarea generală a acestor autorizații este deținută de Legea nr. 215 / 2001.

Întrucât dispozițiile articolului 68, alineatul (1), litera t) din legea menționată nu face nici o distincție în ce privește autorizațiile a căror emitere a fost dată în competența primarului și întrucât, prin articolul 157, alineatul (2) din aceeși lege, s-a dispus abrogarea oricăror alte dispoziții contrare rezultă că și emiterea autorizațiilor privind exercitarea unei profesii sau meserii este tot de competența primarului.

– actele de sancționare contravențională sunt, potrivit legii, în competența autorităților unipersonale ale adminsitrației publice locale. Stabilirea sancțiunilor contravenționale se poate face numai de către primar, președinte sau vicepreședinții consiliului județean sau de împuterniciții acestora;

actele adminsitrative individuale având ca obiect bunurile din patrimoniul public local sunt în competența consiliilor locale și județene.

c) după criteriul efectelor juridice pe care le produc, actele administrative de autoritate se împart în :

acte administrative de autoritate care acordă drepturi. De exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 412 / 2000 privind acordarea cetățeniei române unor persoane;

acte administrative de autoritate care retrag sau restrâng unele drepturi.De exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 437 / 2000 privind aprobarea renunțării la cetățenia română;

acte administrative de autoritate organizatorice prin care se înfiițează și organizează ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale fie în subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor. De exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 8 / 2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației Publice;

acte adminstrative de autoritate care stabilesc sancțiuni administrative (contravenționale) sau care le aplică. De exmplu, Hotîrârea Guvernului nr. 210 / 1999 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la Ordonanța Guvernului nr. 128 / 1998 pentru reglementarea modului de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

d) după criteriul competenței materială a organului care îl adoptă sau îl emite, actele adminstrative de autoritate se împart în:

acte administrative de autoritate cu caracter general, cum sunt: hotărârile Guvernului, hotîrârile consiliilor locale, județene, precum și ale Consiliului General al Municipiului București;

acte administrative de autoritate de specialitate, spre exemplu, ordinele, instrucțiunile, regulamentele, normele metodologice emise de miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și ai autorităților admnistrative autonome.

e) după criteriul competenței teritoriale a organelor care le adoptă sau le emit, actele administrative de autoritate se împart în:

acte administrative de autoritate care își produc efectele pe întreg teritoriul țării, cum sunt: hotărârile normative adoptate de Guvern; ordinele, instrucțiunile, regulamentele, normele metodologice,deciziile emise de miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specilitate ale administrației publice centrale și ale autorităților administrative autonome;

acte administrative de autoritate care își produc efectele pe cuprinsul unui județ. În această categorie intră: hotărârile consiliului județean, dispozițiile cu caracter normativ și individual ale președintelui consiliului județean, ordinele prefectului;

acte adminstrative de autoritate ale căror efecte se produc pe cuprinsul unei comune, oraș și sectoare administrativ – teritoriale ale municipiului București, cum ar fi hotărârile consiliilor locale, precum și dispozițiile primarilor acestor unități administrativ – teritoriale;

acte administrative de autoritate care își produc efectele pe întreg cuprinsul municipiului București, respectiv hotărârile Consiliului General al Municipiului București, dispozițiile primarului general al municipiului București și ordinele prefectului municipiului București.

f) după criteriul perioadei de timp în care își produc efectele juridice, se împart în:

acte administrative de autoritate care produc efecte pe durata existenței lor.Această catogorie include majoritatea actelor administrative de autoritate adoptate sau emise. De asemenea, aici intră actele administrative de autoritate până la revocarea, abrogarea sau anularea lor;

acte administrative de autoritate temporare, adică acelea care produc efecte juridice pe durata de timp pentru care au fost adoptate sau emise, dacă producerea efectelor lor nu a fost prorogată.Astfel, Hotărârea Guvernului nr. 456 / 2001 privind aprobarea cifrei de școlarizare pentru învâțământul preuniversitar și superior de stat în anul școlar 2001/2002 își va produce efectele juridice numai pentru perioada anului universitar 2001 – 2002.

g) după criteriul organului de la care emană, actele administrative de autoritate pot fi clasificate în:

acte emise de autoritățile administrației publice;

acte emise de alte organe ale statului;

acte emise pe baza unei împuterniciri exprese ale legii de către anumite persoane private.

La rândul lor, actele emanând de la autoritățile administrației publice pot fi grupate în mai multe grupe în funcție de poziția organului emitent în ierarhia sistemului administrației publice ( decrete prezindențiale care cuprind norme de drept administrativ, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, ordine și instrucțiuni ale miniștrilor, etc.).

CAPITOLUL II

Autoritățile publice locale care adoptă sau emit

acte administrative de autoritate și principalele acte administrative

de autoritate emise de acestea

Sarcinile complexe ale statului nostru, precum și necesitățile multiple ale persoanelor fizice și juridice nu pot fi realizate, respectiv satisfăcute numai de autoritățile administrației publice centrale. Din această rațiune, în cadrul statului sunt create unități administrativ – teritoriale înzestrate cu autorități care exercită administrația publică legată de viața locală.

Potrivit articolului 3, alineatul (3) din Constituția României „teritoriul este organizat, sub aspect admnistrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii”. Așadar, unitățile administrativ – teritoriale sunt comunele, orașele și județele.

Unitățile administrativ – teritoriale sunt dotate cu personalitate juridică. Ele au deplină capacitate, posedă un patrimoniu și au inițiativă în tot ceea ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând, în condițiile legii, autoritatea în limitele administrativ – teritoriale stabilite.

Unitațile administrativ – teritoriale sunt conduse de propriile lor autorități administrative deliberative și executive care se ocupă cu soluționarea tuturor problemelor administrației locale. Acestea se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice.

1. Consiliul local

Potrivit dispozițiilor articolului 120, alineatul (1) din Constituția României, precum și cele ale articolului 21, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, respectiv Legea administrației publice locale, consiliile locale sunt autorități ale administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe. Legea nr. 215 / 2001 precizează că acestea sunt autorități deliberative, deci au o componență colegială și se aleg în condițiile prevăzute de lege.

„Aceste autorități se organizează și funcționează în comune și orașe, noțiunea de „oraș” fiind luată în sens larg, legea asimilând cu aceasta și municipiul. Mai mult, în conformitate cu prevederile articolului 18, alineatul (5) din legea menționată „autoritățile administrației publice locale se pot constitui și în subdiviziunile administativ – teritoriale ale municipiilor, organizate în temeiul prevederilor alineatului (4) al aceluiași articol care precizează că „În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ – teritoriale, a căror delimitare și organizare se fac potrivit legii”.

În prezent, astfel de subdiviziuni administrativ – teritoriale sunt organizate numai în municipiul București, acestea numindu-se sectoare.

În literatura de specialitate, s-a arătat că „autoritățile subdiviziunilor au însă competențe specifice, atât de decizie cât și de gestiune, ele neaducând atingere nici unității municipiului și nici autorității acesteia, întrucât, derogând de la principiul autonomiei, legiuitorul a stabilit că acestea sunt subordonate autorităților administrative ale municipiului, ele reprezentând o unitate teritorială cu o populație compactă”.

Consiliile comunelor și orașelor sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat în condițiile prevăzute de Lega privind alegerile locale.

Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de populația comunei sau orașului raportată de Comisia Națională de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care preced alegerile.

Constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 zile de la data alegerilor. Consiliul local își exercită mandatul, respectiv funcționează de la data când a fost declarat constituit până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales.

Atribuțiile principale ale consiliilor locale sunt prevăzute în articolul 38 din Legea nr. 215 / 2001 privind administrația publică locală. „Datorită faptului că sunt deosebit de numeroase și diverse, acestea pot fi grupate în raport de specificul domeniilor și sectoarelor de activitate în care se exercită astfel:

atribuții în domeniul organizării interne a aparatului propriu al consiliilor locale și a serviciilor publice ale comunei și orașului;

atribuții în domeniul organizării, coordonării și asigurării activităților economico – financiare, comerciale și social culturale;

atribuții legate de acordarea titlurilor de onoare și de cooperare cu autorități din străinătate”.

2. Hotărârile consiliului local

În exercitarea atribuțiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri. Potrivit articolului 46, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți,în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare șu funcționare a consiliului cere o altă majoritate.

Pentru anumite domenii prevăzute expres în articolul 46, alineatul (2) al aceleiași legi, adoptarea hotărârilor se face numai dacă se întrunește o majoritate calificată de cel puțin două treimi din numărul consilierilor în funcție.Aceste hotărâri privesc contractarea de împrumuturi, în condițiile legii, administrarea domeniului public și privat al comunei sau orașului, participarea la programe de dezvoltare județeană, regională sau zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului, precum și asocierii sau cooperarea cu alte autorități publice.

De asemenea, potrivit alineatului (3) hotărârile privind bugetul local, precum și cele prin care se stabilesc impozite și taxe locale se adoptă cu votul majorității consilierilor în funcție.

Există posibilitatea ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret (alineatul 4). Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu excepțiile prevăzute de lege. De exemplu, alegerea viceprimarului se face prin vot secret.

Proiectele de hotărâri pot fi propuse de către consilieri sau de către primar. Redactarea proiectelor se face de către cel sau cei care au propus hotărârea cu sprijinul secretarului și al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al autorității administrației publice locale.

Hotărârile consiliului local se semnează de către președintele de ședință și se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. Secretarul trebuie să comunice hotărârea consiliului local, primarului și prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării.

Caracterul hotărârilor adoptate de consiliul local poate fi normativ sau individual. Potrivit articolului 29, alineatul (2) al Legii nr. 215 / 2001, hotărârile normative devin obligatorii de la data aducerii lor la cunoștința publicului, iar cele individuale de la data comunicării.

În această privință, un exemplu de hotărâre a consiliului local poate fi hotărâreaConsiliului Local al Municipiului Timișoara nr. din data de 27. 02. 2001 privind realizarea unei platforme de parcare de către S.C. „N.T.” S.R.L. în municipiul Timișoara, Aleea Sportivilor, nr. 26.

Consiliul Local al municipiului Timișoara

Având în vedere Referatul nr. SC 2001 – 2377 / 16.02. 2001 al Direcției Patrimoniu și Direcției Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara;

Având în vedere avizele Comisiei pentru studii, prognoze, economie, buget, finanțe, impozite și taxe, Comisiei pentru dezvoltare urbanistică, lucrări publice și patrimoniu, Comisiei pentru administrarea domeniului public și privat, servicii publice și comerț, Comisiei pentru administrație locală, juridică, ordine publică, drepturile omului și culte din cadrul Consiliului Local al Municipiului Timișoara;

Având în vedere prevederile Legii nr. 50 / 1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, republicată;

În conformitate cu prevederile articolului 20, literele g și m din Legea nr. 69 / 1991 privind administrația publică locală, republicată;

În temeiul articolului 28 din Legea nr. 69 / 1991 privind administrația publică locală, republicată;

HOTĂRĂȘTE:

Articolul 1. Se aprobă realizarea unei platforme cu 14 locuri de parcare, în municipiul Timișoara, Aleea Sportivilor, nr. 26, pe o suprafață de 588 mp.

Suprafața de teren afectată în a cest scop este înscrisă în C. F. nr. 414189 – Timișoara cu nr. top 27842 /5/1 și face parte din domeniul public al statului.

Terenul afectat pentru aceste construcții este și rămâne proprietatea publică a statului, iar construcțiile, realizate conform prezentei hotărâri, vor fi proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara , făcând parte din domeniul public al municipiului.

La finalizarea lucrărilor se va proceda la întocmirea procesului – verbal de recepție.

Articolul 2. Costurile aferente realizării platformei de parcare și a căilor de acces vor fi suportate în excusivitate de către S.C. „N.T:” S.R.L. De asemenea, aceasta va suporta și costurile ocazionate de întocmirea proiectului, a documentației și avizelor necesare în vederea autorizării.

Articolul 3. Plata tuturor costurilor aferente platformei de parcare și a căilor de acces se va face prin acordarea unui drept de folosință gratuită în favoarea S.C. „N.T.” S.R.L. pentru un număr de 7 locuri de parcare. Stabilirea perioadei pentru care s-a acordat dreptul de folosință gratuită se face în funcție de valoarea totală a lucrărilor realizate și taxei percepută pentru ocuparea domeniului public, potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 104 / 2000.

Articolul 4. Realizarea platformei și a căilor de acces se va face conform documentației întocmite de S.C. „ DRUM PROIECT ” S.R.L., ținându-se cont d e prevederile legale și de Regulamentul local de urbanism, iar valoarea lucrărilor va fi dovedită prin documente justificative.

Articolul 5. La sfârșitul perioadei de folosință gratuită, între Primăria Municipiului Timișoara, în calitate de proprietar și S.C. „ N.T.” S.R.L., în calitate de chiriaș se va încheia un contract de închiriere pentru un număr de cel puțin 7 locuri de parcare, fără licitație publică, cu plata taxelor stabilite conform actelor normative sau hotărârilor consiliului local în vigoare la acea dată.

Articolul 6. Realizarea lucrărilor prevăzute la articolul 1 se va face în baza unui contract de execuție de lucrări ale cărui clauze vor fi conforme cu prezenta hotărâre.

Articolul 7. Cu aducerea la îndeplinire a prezentei hotărâri se încredintează Direcției Urbanism și Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Timișoara.

Articolul 8. Prezenta hotărâre se comunică Prefecturii Județului Timiș, Direcției Economice, Direcției Urbanism, Direcției Patrimoniu, Direcției Tehnice, Direcției Administrative, Serviciului Juridic, Serviciului Centrul de Informare pentru Cetățeni, Biroului Corp Control Primar, Biroului Relații Publice, S.C. „N.T.”S.R.L. și mass – mediei locale.

O altă hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, având nr. 1 din data de 29. 01. 2001 privind conferirea Titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara domnului James Rosapepe.

Astfel, Consiliul Local al Municipiului Timișoara

Având în vedere Referatul S.C. 2001 – 1208 / 26. 01. 2000 al Biroului Relații Publice din cadrul primăriei Municipiului Timișoara;

Având în vedere avizele Comisiei pentru administrarea domeniului public și privat, servicii publice și comerț, Comisiei pentru administrație locală, juridică, ordine publică, drepturile omului și culte și Comisiei pentru învățământ, turism, cultură și sport din cadrul Consiliului Local al Municipiului Timișoara;

În conformitate cu prevederile articolului 20, litera u din Legea nr. 69 / 1991 privind administrația publică locală, republicată;

În temeiul articolului 28 din Legea nr. 69 / 1991 privind administrația publică locală, republicată;

HOTĂRĂȘTE:

Articol unic: Se conferă Titlu de Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara Domnului JAMES ROSAPEPE, pentru contribuția directă la afirmarea și creșterea prestigiului municipiului Timișoara pe plan internațional.

În ceea ce privește natura juridică a hotărârilor consiliilor locale, acestea sunt, prin excelență, acte administrative unilaterale și executorii.

În unitățile adminstrativ – teritoriale în care minoritățile naționale au o pondere însemnată, hotărârile se aduc la cunoștința cetățenilor și în limba maternă a acestora. În acest sens, articolul 40, alineatul (7) prevede că „în comunele sau orașele în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, ordinea de zi a ședințelor consiliilor locale se aduce la cunoștința publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective”.

Prin acest text, s-a dorit o aliniere la legislația Uniunii Europene care prin Convenția – cadru pentru protecția minorităților naționaleîn articolul 10 alineatul (2) conține o dispoziție similară celei din Legea nr. 215 / 2001.

Articolul 47 din Legea nr. 215 / 2001 conține o dispoziție de principiu ce reglementeză problema nulității actelor administrative. Astfel, potrivit alineatul (1) nu pot lua parte la deliberarea și la adoptarea hotărârilor consilierul care, fie personal, fie prin soțm soție, afini sau rude până la gradul patru inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii consiliului. Hotărârile luate de consiliul local cu încălcarea dispozițiilor alineatului (1) sunt nule de drept, nulitatea se constată de către instanța de contencios administrativ și că acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată.

„Împotriva hotărârilor consiliilor locale, ca acte administrative de autoritate, se pot adresa instanței judecătorești de contencios administrativ competente, respectiv secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor, în temeiul articolului 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29 / 1990, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, precum și orice persoană interesată în cazul reglementat de articolul 47, precum și în temeiul articolului 135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 de prefectul județului”.

3. Primarul

Potrivit articolului 61, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, comunele, orașele și municipiile au câte un primar și un viceprimar, iar orașele reședință de județ au câte un primar și doi viceprimari.

În timp ce primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat în condițiile Legii privind alegerile locale nr. 70 / 1991 republicată și modificată, viceprimarii se aleg prin vot secret de către consiliile locale.

Atât Constituția cât și Legea nr. 70 / 1991, respectiv Legea care reglementează modul de organizare și de desfășurare a alegerilor pentru funcția de primar prevăd că primarii sunt autoritățile executive prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe.

De precizat este că primarii se aleg numai în comune, orașe, municipii și sectoarele municipiului București. La nivelul municipiului București se alege un primar general al municipiului București.

Rolul primarului este stabilit de articolul 66 al Legii nr. 215 / 2001. Astfel, alineatul (1) prevede că primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică și este șeful adminstrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale pe care îl conduce și îl controlează. El răspunde, potrivit alineatului (2), de buna funcționare a administrației publice locale, în condițiile legii.

Primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice si juridice române sau străine, precum și în justiție. Deși este o autoritate executivă, primarul participă la ședințele consiliului local și are dreptul să-și exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezabaterii.

Principalele atribuții ale primarului sunt prevăzute expres în articolul 68, alineatul (1) din Legea adminsitrației publice locale. „În raport cu obiectul lor specific, acestea pot fi grupate în următoarele categorii, astfel:

atribuții privind organizarea aparatului propriu de specialitate și a unităților din subordinea ori autoritatea consiliului local;

atribuții privind luarea măsurilor de organizare a executării și de executare în concret a actelor normative;

atribuții privind administrarea domeniului public și privat și a finanțelor publice locale

atrbuții de ordin edilitar – gospodăresc și social;

alte atribuții”.

Actele administrative de autoritate ale primarului

În exercitarea atribuțiilor sale, potrivit articolului 71, alineatul (1) din legea nr. 215 / 2001, primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual.Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștința publică în cazul celor normative sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate în cazul celor individuale.

„Autoritatea executivă a administrației publice locale este încredințată autorității executive a primarului și se desfășoară numai în domeniul administrativ. În această calitate, primarul trebuie să vegheze, în mod permanent, la satisfacerea și realizarea intereselor generale, cele ale colectivității locale, dar și pe cele individuale.

Primarul, ca subiect de drept administrativ, precum și ca reprezentatnt al persoanei juridice civile a unității administrativ – teritoriale își îndeplinește atribuțiile și își desfășoară activitatea prin acte juridice și prin fapte materiale sau operații cu caracter material tehnic”.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia și serviciile publice ale comunelor, ale orașelor și ale subdiviziunilor administrativ – teritoriale ale municipiului București emit acte administrative de autoritate. Au fost date ca exemple acte de stare civilă, autorizații de construire sau autorizații de demolare.

Opinia a fost argumentată în temeiul articolului 87 din Legea nr. 215 / 2001, respectiv „serviciile publice ale comunei sau orașului se înființează și se organizează de consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care dispune”.

Temeiul de drept invocat, respectiv articolul 87 din Legea nr. 215 / 2001 nu susține opinia menționată deoarece competența în emiterea actelor de stare civilă și a autorizațiilor de construire și de demolare aparține potrivit articolelor 68, alineatul (1), litera t și 69, alineatul (1) din legea amintită primarului.

Din altă perspectivă însă, respectivele servicii publice înființate de consiliul local nu reprezintă un subiect distinct de drept administrativ, deoarece conform articolului 67, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoane fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.

Dispozițiile emise de primar sunt acte juridice care produc în mod direct efecte juridice, fiind obligatorii pe întreg teritoriul comunei sau orașului, executarea lor fiind asigurată prin exercitarea forței publice de către autoritățile statului.

„În afara acestora, primarul realizează activitatea sa executivă și prin acte materiale sau oparații cu carcater material – tehnic, care se caracterizează prin faptul ca ele nu produc, prin ele însele, efecte juridice. Acestea constau în fapte de serviciu, activități materiale, acte pregătitoare ale actelor administrative, cum sunt avizele, rapoartele, aprobările, procesele verbale și alte acte de executare a actelor administrative”.

Actele primarului trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, deci să fie emise în cadrul competenței sale materiale și teritoriale, în condițiile legii, potrivit scopurilor acestora, etc. De asemenea, acestea trebuie redactate în mod precis și neechivoc, având un conținut clar.

Dizpozițiile cu caracter normativ emise de primar au o arie restrânsă, numai la cazurile prevăzute de lege. Astfel de dispoziții pot fi cele care privesc prevenirea incendiilor sau cele emise în împrejurări excepționale cum ar fi inundațiile, cutremurele, epidemiile, epizotiile, etc. De regulă, aceste dispoziții cu caracter normativ au efecte juridice limitate la intervalul de timp în care au loc evenimentele sau efectele acestora.

În acest sens, o astfel de dispoziție a primarului este cea dată de Primarul Municipiului Timișoara, având nr. 1667 din 22.06. 2001, privind constituirea Comisiei tehnice de Prevenire și Stingere a Incendiilor.

Astfel, Primarul Municipiului Timișoara, având în vedere Referatul Direcției Patrimoniu nr. SC 2001 – 10295 / 21.06. 2001, prin care se propune constituirea Comisiei tehnice de Prevenire și Stingere a Incendiilor, numită prin Dispoziția nr. 1967 / 10.08.1998.

Așadar, Primarul Municipiului Timișoara, în conformitate cu articolul 19, alineatul 2, literele a și g din O.G. nr. 60 / 1997 și în temeiul articolului 68, literele h și i și a articolului 71, alineatul 1 din Legea nr. 215 / 2001,

DISPUNE:

Articolul 1. Constituirea Comisiei tehnice de Prevenire și Stingere a Incendiilor;

Articolul 2. Aducerea la îndeplinire a prezentei Dispoziții se încredințează Direcției Patrimoniu;

Articolul 3. Prezenta Dispoziție se comunică Direcției Patrimoniu, Direcției Economice, Direcției Tehnice, Direcției Urbanism, Direcției Juridice, Secretariatului Primarului, Secretariatului Consiliului Local al Municipiului Timișoara, precum și membrilor Comisiei.

Dispozițiile cu caracter individual au aria cea mai largă în cadrul actelor administrative emise de primar. Acestea privesc cazuri concrete, fie de interes persoanal, fie de interes general, pentru care se creează, se modifică, respectiv se sting unele drepturi și obligații.

Un exemplu de dispoziție cu caracter individual îl constituie Dispoziția nr. 2536 / 19. 12. 2001 privind cererea de restituire în natură a imobilului situat în Timișoara, strada Timocului, nr. 31, ap. 3, 4, 5 și 6.

Astfel, având în vedere nr. 24 / 2001, formulată de S.J. pentru imobilul situat în Timișoara, strada Timocului, nr. 31, ap. 3, 4, 5 și 6, înscris în C.F. nr. 13592 individual Timișoara, nr. top 5807 / III, 5807 / IV, 5807 / V, 5807 / VI;

Având în vedere referatul nr. SC 2001 – 20584 / 19. 12. 2001 al Comisiei de aplicare a Legii nr. 10 / 2001;

În conformitate cu prevederile articolului 2, litera g și articolului 9, alineatul 1 din Legea nr. 10 / 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluaqte în mod abuziv în perioda 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;

În temeiul articolului 20, alineatul 3 din Legea nr. 10 / 2001 și articolul 71 din Legea nr. 215 / 2001 privind administrația publică locală;

Primarul Municipiului Timișoara DISPUNE:

Articolul 1. Se restituie în natură apartamentele 3, 4, 5 și 6 situate în timișoara, strada Timocului, nr. 31, înscris în C.F. nr. 13592 individual Timișoara, nr. top 5807 / III, 5807 / IV, 5807 / V, 5087 / VI moștenitorului fostei proprietare, S.J.

Articolul 2. Persoanei nominalizate la articolul 1 îi revine obligația respectării prevederilor articolelor 13 și 15 din lege referitoare la protecția chiriașilor.

Articolul 3. Prezenta dispoziție constituie titlu de proprietate și titlu executoriu, după îndeplinirea formalităților de publicitate și va fi comunicată, în original, persoanelor în cauză în termen de 10 zile de la data emiterii.

Articolul 4. Pentru aducerea la îndeplinire se încredințează Direcției Patrimoniu, Serviciului Administrare Spații.

Articolul 5. Prezenta dispoziție se comunică Prefecturii Județului Timiș, Secretarului Municipiului Timișoara, Compartimentului Cabinet Primar, Direcției Patrimoniu, S.J. la domiciliul împuternicitului său, M.G.

Aducerea la cunoștința publică a dispozițiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la dat comunicării lor oficiale către prefect. E necesar ca dispozițiile primarului să fie contrasemnate, pentru legalitate, de către secretarul comunei sau orașului. Acesta nu va contrasemna dispoziția dacă aceasta este ilegală sau dacă depășește competențele ce revin, potrivit legii, primarului. De asemenea, secretarul este obligat să prezinte primarului opinia sa motivată și să comunice de îndată prefectului dispoziția în cauză, dar nu mai târziu de 3 zile de la data emiterii, pentru ca prefectul să exercite controlul de legalitate, în condițiile legii, asupra acestor acte administrative de autoritate.

„În ceea ce privește natura juridică a dispozițiilor emise de primar, datorită faptului că acestea sunt emise de autoritatea administrației publice locale executive, dispozițiile emise de primar sunt acte administrative de autoritate unilaterale și executorii”.

În unitățile administrativ – teritoriale în care minoritățile naționale au o pondere însemnată, dispozițiile primarului se aduc la cunoștința cetățenilor și în limba acestora.

5. Consiliul județean

Potrivit articolului 121, alineatul (1) din Constituția României, precum și articolului 7 și 60 din Legea administrației locale, consiliul județean este autoritate a administrației publice, constituit la nivel județean, pentru coordonarea activității consiililor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.

Consiliul județean se compune din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale.

De evidențiat este faptul că acesta nu este organul ierarhic superior al consiliilor comunale și orășenești.

„Principalele atribuții ale consiliului județean pot fi grupate în urmatoarele șase categorii:

atribuții de conducere sau de coordonare a unor activități la nivelul județului;

atribuții privind organizarea internă a consiliului județean și a aparatului său propriu;

atribuții privind administrarea domeniului public și privat și a finanțelor publice ale județului;

atribuții privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de interes județean;

atribuții privind colaborarea externă sau internă;

alte atribuții ale consiliului județean”.

6. Hotărârile consiliului județean

Potrivit articolului 109 din Legea nr. 215 / 2001, în exercitarea atribuțiilor care îi revin, consiliul județean adoptă hotărâri. Hotărârile se semnează de președintele consiliului județean sau de vicepreședintele care a condus ședința.

Hotărârile privind contractarea de împrumuturi în condițiile legii, administrarea domeniului public și privat al județului, organizarea și dezvoltarea urbanistică a județului și amenajarea teritoriului, precum și asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, cu organizații neguvernamentale, cu persoane juridice române sau străine se adoptă cu votul a cel puțin două treimi din numărul consilierilor aflați în funcție, iar hotărârile privind bugetul județean, precum și cele prin care se stabilesc impozite și taxe locale se adoptă cu votul majorității consilierilor în funcție.

„Fiind adoptate de autoritatea administrației publice județene deliberative, hotărârile sunt acte adminstrative cu caracter unilateral și executoriu”.

Datorită faptului că dispozițiile Legii nr. 215 / 2001 privitoare la organizarea și funcționarea consiliilor locale, precum și cele referitoare la primar, cu excepția celor referitoare la atribuții, se aplică în mod corespunzător consiliului județean și președintelui acestuia, rezultă că la adoptarea hotărârilor de către consiliile județene se aplică și trebuie respectate condițiile de fond și de formă prevăzute pentru adoptarea hotărârilor consiliilor locale, adică cele referitoare la cvorum, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea hotărârilor, precum și cele referitoare la aducerea lor la cunoștința publică sau comunicarea lor persoanelor interesate.

Potrivit articolului 117, alineatul (1) din Legea administrației publice locale, în exercitarea atribuțiilor sale, președintele consiliului județean emite dispoziții cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștința publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. Spre exemplu, hotărârea consiluilui județean privind programele și prognozele de dezvoltare economico – socială a județului sau hotărârea consiliului județean prin care se stabilesc impozite și taxe au caracter normativ, iar hotărârile consiliului județean de numire și eliberare din funcție a conducătorilor agenților economici de sub autoritatea sa și ai instituțiilor de interes județean sunt hotărâri cu caracter individual.

O hotărâre a Consiliului Județean Timiș în acest sens este Hotărârea nr.38 / 20010 privind aprobarea realizării unui parteneriat între Consiliul Județean Timiș și Consiliul Local al Municipiul Timișoara pentru redeschiderea navigației prin reabilitarea și ecologizarea canalului Bega și amenajarea portului Timișoara.

Astfel, Consiliul Județean Timiș,

Având în vedere referatul Direcției de Urbanism, Amenajarea Teritorial, Lucrări Publice și Administrarea Drumurilor prin care se propune crearea parteneriatului între Consiliul Județean Timiș și Consiliul Local al Municipiului Timișoara pentru realizarea obiectivului „Redeschiderea navigației prin reabilitarea, ecologizarea canalului Bega și amenajarea portului Timișoara”;

Ținând cont de faptul că la Forumul Președinților care a avut loc la Szeged la data de 1.03.2001, proiectul a fost desemnat ca prioritar în cadrul marilor proecte de infrastructură ale Euroregiunii Dunăre – Mureș – Criș – Tisa (DKMT);

În temeiul prevederilor articolului 104, litera t și articolului 109 din Legea nr. 215 / 2001 privind administrația publică locală, adoptă prezenta

HOTĂRÂRE:

Articolul 1. (1) Se aprobă realizarea unui parteneriat între Consiliul Județean Timiș și Consiliul Local al Municipiului Timișoara pentru realizarea obiectivului „Redeschiderea navigației prin reabilitarea, ecologizarea canalului Bega și amenajarea portului Timișoara”;

(2) Parteneriatul presupune asigurarea managementului de proiect, a contribuției financiare a părților și accesarea surselor de finanțare ale Uniunii Europene.

Articolul 2. Prezenta hotărâre se comunică Direcțiilor de Urbanism, Amenajarea Teritoriului, Lucrări Publice, Administrarea Drumurilor, Economică, precum și Consiliului Local al Municipiului Timișoara și Prefecturii Județului Timiș.

Dintre hotărârile adoptate de Consiliul Județean Timiș în anul 2001, poate fi menționată și Hotărârea nr.40 / 2001 privind trecerea unor construcții și terenuri din cadrul complexului imobiliar „Bastionul Cetății” în administrarea Consiliului Județean Timiș;

În temeiul prevederilor articolului 104, alinetul (1), litera f și articolul 109 din Legea nr. 215 / 2001 privind administrația publică locală, adoptă prezenta

HOTĂRÂRE:

Articolul 1. Se aprobă trecerea unor construcții și a terenurilor aferente din cadrul complexului imobiliar „Bastionul Cetății” Timișoara, așa cum sunt înscrise în C.F. nr. 1, nr. top 463/1, C.F. nr. 13, nr. top 463/3/1, 463/4/1, 463/7/1 și C.F. nr. 67671 nr. top 463/2, 463/3/2, 464/7/2, 464, 467 din administrarea Muzeului Banatului în administrarea Consiliului Județean Timiș.

Articolul 2. Prezenta hotărâre se comunică Direcției Economice și Muzeului Banatului.

„Atât hotărârile consiliilor județene, cât și dispozițiile președinților acestuia pot fi atacate la instanțele judecătorești de contencios administrativ competente, respectiv secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor județene, în temeiul articolului 1 din Legea nr. 29 / 1990 de către persoanele fizice sau juridice de drept privat care se consideră vătămate într-un drept al lor, recunoscut de lege, fie de prefectul județului în temeiul articolului 135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 care exercită astfel controlul de legalitate asupra actelor consiliului județean și a președintelui acestuia”.

Prefectul

Instituția prefectului este o instituție veche, tradițională în administrația publică din România. Aceasta apare atât în Muntenia, cât și în Moldova, încă înainte de Unirea Principatelor (1859).

„Funcția de prefect a fost instituită, în țara noastră, prin Legea pentru consiliile județene nr. 396 din 14 aprilie 1864. Aceasta a funcționat până la adoptarea Legii nr. 17 / 1949 asupra organizării consiliilor populare”.

„Prefectura este o instituție publică cu personalitate juridică menită să îndeplinească prerogativele conferite, de lege, prefectului. Exercitarea capacității juridice de drept public aparține numai prefectului. De asemenea, exercitarea drepturilor se realizează de către prefect sau de către persoanele desemnate de acesta”.

Potrivit articolului 122, alineatul (2) din Constituție, prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ – teritoriale. Potrivit articolului 130, alineatul (1) din Legea administrației publice locale nr. 215 / 2001, Guvernul numește căte un prefect, ca reprezentant al său, în fiecare județ, iar în municipiul București câte doi prefecți.

Tot în calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul veghează ca activitatea consiliilor locale, a consiliilor județene și a primarilor să se desfășoare conform legii ( articolul 132, alineatul 1 din Legea 215 / 2001). Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, se precizează că între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții consiliilor județene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Între aceste autorități există raporturi de colaborare, de conlucrare și nu de subordonare, cele două părți ale acestor raporturi pot să-și desfășoare activitatea în mod normal, fără imixtiuni.

Potrivit legii, pentru a fi numiți în funcție, prefectul și subprefectul trebuie să aibă studii superioare și vârsta de de cel puțin 30 de ani.

„Funcția de prefect și subprefect sunt incompatibile cu următoarele funcții:

calitatea de parlamentar;

calitatea de consilier local sau județean;

primar;

orice altă funcție de reprezentare profesională cu caracter național;

altă funcție publică sau funcție ori activitate profesională salarizată în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale sau oricăror organizații ori unități cu scop lucrativ”.

Atribuțiile prefectului sunt prevăzute în articolul 134, alineatul (1), literele a) – e) din Legea administrației publice locale.

De asemenea, articolul 122, alineatul (4) din Constituție stabilește că „prefectul poate ataca în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.

Atribuția prevăzută în articolul 134, litera b) din legea 215 / 2001 se referă la „exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale și județene, precum și de președintele consiliului județean”.

„Din această dispoziție se pot observa că prefectul își exercită această atribuție pe calea controlului, acesta se efectuează asupra actelor administrative, controlul privește numai legalitatea actelor, nu și oportunitatea lor, controlul se referă numai la catele adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale și de președintele consiliului județean”.

În exercitarea controlului de legalitate, prefectul poate actaca în fața instanței de contencios administrativ, în termen de 30 de zile, actele pe care le consideră ilegale, iar actul atcat este suspendat de drept ( articolul 135, alineatul (1), Legea nr. 215 / 2001 ).

La început, acest termen a fost de 15 zile, stabilit prin Legea nr. 69 / 1991, însă Curtea Constituțională l-a declarat neconstituțional într-o decizie de speță.

Despre termenul de 15 zile în care prefectul trebuia să efectueze controlul de legalitate al actelor adminstrației publice locale s-a exprimat opinia potrivit căreia acert termen „nu reprezintă un termen de decădere sau de prescripție, care echivalează cu respingerea de către instanța judecătorească a acțiunii introduse de prefect împotriva actelor ilegale ale acestor autorități, după depășirea termenului de 15 zile, ci a unui termen de procedură administrativă”.

Practica judiciară s-a axat, în general, pe ideea că termenul de 15 zile este un termen de decădere sau de prescripție și că depășirea lui are ca efect pierderea dreptului prefectului de a adresa instanței cu acțiune în contencios adminstartiv.

Actualele dispoziții ale Legii administrației publice locale nu mai precizează natura juridică a acestui termen.

În legătură cu natura juridică a controlului exercitat de prefect, în doctrină, s-a apreciat că „acesta nu poate fi conceput decăt ca un control de legalitate, având drept obiect verificarea conformității actelor adminstrative cu conținutul legii și al altor acte normative. Ca atare, acesta implică doar dreptul de apreciere a legalității, excluzând aprecierea oportunității. Controlul de legalitate se caracterizează și prin faptul că este posterior emiterii actului, ceea ce îl distinge de instituția tutelei adminstrative”.

Actele prefectului

Pentru îndeplinirea atribuțiilor care îi revin, potrivit articolului 137, alineatul (1) din Legea adminstrației publice locale, prefectul emite ordine,cu caracter normativ sau individual, în condițiile legii.

În acest sens poate fi dat exemplu Ordinul Prefectului Județului Timiș nr.10 din 15.01.2001 prin care s-a dispus efectuarea controlului de legalitate asupra activității Consiliului local și a Primăriei Municipiului Timișoara.

Potrivit articolului 138, alineatul (1), ordinul prefectului care conține dispoziții normative devine executoriu numai după ce este adus la cunoștința publică sau de la data comunicării în celelalte cazuri.

Cu privire la ordinele prefectului – acte adminsitrative de autoritate – fără deosebire că sunt normative ori individuale, se pune problema cine are dreptul să se adreseze instanțelor judecătorești de contencios adminstrativ competente.

A fost formulată în doctrină părerea că „numai persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat care se consideră vătămate ăntr-un drept recunoscut de lege pot solicita instanțelor judecătorești de contencios adminsitrativ competente anularea ori modificarea ordinului unui prefect sau obligarea acestuia să emită un ordin prin care datorită refuzului nejustificat de a-i rezolva cererea se consideră vătămat într-un drept recunoscut de lege”.

În afară de ordine, prefectul județului sau al municipiului București emite și alte acte care, nu produc, prin ele însele, efecte juridice. Aceste acte au natura juridică a unor acte administrative pregătitoare.

a) un exemplu de asemenea act îl reprezintă avizul dat în temeiul articolului 133, alineatul (2) din Legea adminsitrației publice locale potrivit căruia prefectul avizează numirea sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ – teritoriale.

În continuare se dispune că, în situații bine motivate, prefectul își poate retrage avizul acordat, propunând, în condițiile legii, eliberarea din funcție a acestora.

în cazul exercitării controlului cu privire la legalitatea actelor adminstrației publice locale, în temeiul articolului 135 din Legea nr. 215 / 2001, prefectul emite două categorii de acte și anume:

solicită autorității administrației publice locale, cu motivarea necesară, să reanalizeze actul socotit ilegal, în vederea modificării sau revocării acestuia – în acesta situație s-a considerat că adresda de solicitare a autorității administrației publice locale care a adoptat ori meis actul a cărei ilegalitate este constatată de prefect reprezintă „o simplă comunicare care nu porduce efecte juridice, deci nu are figura juridică a unui act administrativ de autoritate susceptibil de a fi atacat în fața instanțelor de contencios administrativ competente”;

atacă, în fața instanțelor judecătorești competente, actele adoptate sau emise de consiliile locale, consiliile județene, precum și de președinții consiliilor județene și de primari – în legătură cu acest act de sesizare a instanței judecătorești de contencios administrativ s-a afirmat că are „natura juridică a unui act procedural ce cade sub incidența dispozițiilor Codului de procedură civilă”.

9. Autoritățile publice locale ale Municipiului București

Potrivit legislației în vigoare, municipiul București reprezintă o unitate administrativ – teritorială cu trăsături proprii, distincte față de celelalte municipii ale țării.

În articolul 92 din Legea nr. 215 / 2001 se precizează că municipiul București este organizat în șase subdiviziuni administrativ – teritoriale numite sectoare. Se stabilește astfel, în mod clar, că acestea nu sunt unități administrativ- teritoriale distincte, ci subdiviziuni ale unei unități administrativ – teritoriale, care este municipiul București și că astfel de subdiviziuni sunt organizate, în prezent, numai la municipiul București, iar acestea se numesc sectoare.

Potrivit articolului 94, autoritățile administrației publice locale din municipiul București sunt Consiliul General al municipiului București și consiliile locale ale sectoarelor municipiului București ca autorități deliberative, precum și primarii sectoarelor, primarul general al municipiului București ca autorități executive, alese în condițiile Legii privind alegerile locale.

Așadar, la nivelul municipiului, ca autoritate deliberativă, funcționează Consiliul General, iar ca autoritate executivă, primarul general al municipiului București. La nivelul sectoarelor însă, ca autoritate deliberativă, funcționează consiliile locale ale sectoarelor, iar ca autoritate executivă, primarii sectoarelor municipiului București.

Sectoarele municipiului București au câte un primar și un viceprimar, iar municipiul București are un primar general și doi viceprimari.

„Atribuțiile consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București sunt prevăzute de articolul 95, alineatul (2). Dintre acestea enumerăm:

-atribuții care privesc organizarea și funcționarea consiliului;

activități de natură economico – financiară și edilitar gospodărească,

atribuții privind buna organizare și funcționare a serviciilor publice și activităților social culturale;

contribuie la asigurarea ordinii publice;

atribuții privind asocierea și cooperarea cu alte autorități publice”.

Legea administrației publice locale nu conține, în principiu, dispoziții speciale, derogatorii referitoare la primarii și viceprimarii sectoarelor. În a cest sens, se prevede că primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București funcționează în condițiile prevăzute de lege pentru primarii și viceprimarii comunelor și orașelor și îndeplinesc atribuțiile stabilite de lege pentru aceștia. Cu toate acestea, articolulu 97, alineatul (1) prevede, pe cale de excepție, că primarii sectoarelor municipiului București nu pot exercita două din atribuțiile care revin celorlalți primari. Acestea se referă la consultarea populației prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit, precum și luarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la desfășurarea adunărilor publice.

Aceste atribuții se exercită, în cazul municipiului București, în mod exclusiv, de către primarul general al municipiului.

Referitor la modul de organizare și funcționare al Consiliului General al municipiului București, precum și a primarului general al municipiului, articolul 96 din Legea administrației publice locale predeve că Consiliul General al municipiului București se constituie, funcționează și îndeplinește atribuțiile prevăzute pentru consiliile locale, care se aplică în mod corespunzător, iar cu privire la primarul general al municipiului, precum și la cei doi viceprimari, aceștia funcționează și îndeplinesc atribuțiile prevăzute pentru primarii și viceprimarii comunelor și orașelor, care se aplică în mod corespunzător.

„Specificitatea administrației publice a municipiului București apare pregnant mai ales în raporturile juridice dintre autoritățile administrației publice organizate la nivelul sectoarelor și cele de la nivelul municipiului”.

În acest sens, dispozițiile articolului 99 din Legea nr. 215 / 2001 prevăd că hotărârile Consiliului General al municpiului București și dispozițiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii și pentru autoritățile administrației publice locale organizate în sectoarele municipiului București.

„Raporturile de subordonare a primarilor sectoarelor față de primarul general al municipiului București rezultă și din obligația lor, prevăzută de lege, de a pune în executare nu numai hotărârile Consiliului General al municipiului București, ci și dispozițiile cu caracter normativ ale primarului general”.

Actele administrative de autoritate ale autorităților publice locale ale municipiului București

Consiliul General al municipiului București și consiliile locale ale sectoarelor adoptă hotărâri, iar primarul general al municipiului București și primarii sectoarelor emit dispoziții.

Așa cum s-a mai precizat, hotărârile Consiliului General al municipiului București și dispozițiile cu caracter normativ ale primarului general al municipiului București sunt obligatorii și pentru autoritățile administrației publice locale organizate în sectoarele municipiului București.

În prezent, prin O.G. nr. 5 / 2002, a fost modificat conținutul articolului 4 din Legea nr. 50 / 1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Acesta prevede că este necesar avizul primarului general al municipiului București, precum și de avizul primarilor de sectoare pentru:

investițiile care se amplasează pe terenuri care depășesc limita administrativ – teritorială a unui sector și cele care se realizează în extravilan;

lucrări de construcții reprezentând monumente istorice.

Pentru această categorie de lucrări este necesar și avizul prealabil al Ministerului Culturii și Cultelor.

De asemenea, se cere avizul primarilor sectoarelor municipiului București pentru toate categoriile de construcții și amenajări urbanistice din cadrul sectoarelor.

În privința locuințelor individuale și anexele gospodărești ale acestora aflate în comune se solicită avizul primarilor comunelor, iar pentru celelalte construcții și lucrări care se execută în intravilanul localităților este necesar și avizul compartimentului de specialitate din cadrul aparatului propriu al consiliului județean.

„Acestea pot fi atacate la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, respectiv secția de contencios administrativ a Tribunalului București, la sesizarea prefectului în temeiul articolului 135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 și la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul în temeiul articolului 1 din Legea nr. 29 / 1990”.

CAPITOLUL III

Procedura de adoptare sau de emitere a actelor administrative de autoritate

„Procesul decizional din domeniul administrației publice locale se desfășoară după o anumită metodologie de adoptare a actelor de autoritate. Întrucât organizarea și funcționarea administrației publice locale, metodologia de adoptare a actelor de autoritate ale autorităților publice locale se stabilește de către aceste autorități prin regulamentul de organizare și funcționare, în condițiile legii. Numai metodologia privind elaborarea proiectelor de legi, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, instrucțiuni și ordine este reglementată prin lege și hotărâre a Guvernului. Deși, prin Ordonanța nr. 35 / 2002,Guvernul României a aprobat Regulamentul cadru de organizare și de funcționare a consiliilor locale, acesta nu reglementează în detaliu metodologia adoptării hotărârilor consiliilor locale”.

Cu unele excepții, cum ar fi actele de stare civilă a căror procedură este reglementată prin Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă și în Metodologia pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă aprobată de Departamentul pentru Administrația Publică Locală și Ministerul de Interne, actele administrative de autoritate nu au norme de procedură reglementate în mod expres prin legi sau hotărâri ale Guvernului.

Independent de faptul că actele administrative de autoritate sunt normative sau individuale, sunt adoptate de organele centrale ale administrației publice, de autoritățile administrative autonome sau de organele administrației publice județene ori locale, etc., întreaga doctrină din domeniu apreciază că procedura de adoptare sau de emitere a actelor administrative de autoritate presupune trei forme și anume, procedura prealabilă, concomitentă și cea posterioară.

Procedura prealabilă ( anterioară )

Aceasta cuprinde un ansamblu de operațiuni tehnico – administrative și al actelor pregătitoare care se efectuează sau se obțin în vederea întocmirii proiectului actului administrativ de autoritate.

Elaborarea proiectului de act administrativ de autoritate se realizează prin întocmirea unui proiect care se multiplică. Această operațiune tehnico – administrativă ( materială ) se realizează diferit. Astfel, în cazul actelor administrative de autoritate normative, care se adoptă de organele administrației publice colegiale, se multiplică pentru ca fiecare dintre membrii care alcătuiesc acel organ colegial să poată lua cunoștință de conținutul actului administrativ de autoritate ce va fi supus dezabaterii și adoptării.

Însă cele mai importante formalități procedurale prealabile ( anterioare ) adoptării unui act adminstrativ de autoritate constau în obținerea unor acte pregătitoare, care potrivit dispozițiilor legale în vigoare, sunt următoarele: propunerile, referatele și avizele, precum și acordul, cercetările prealabile, anchetele administrative, expertizele, etc.

Propunerile au fost definite în literatura de specialitate ca fiind „acte pregătitoare care se efectuează de alte organe decât cel care adoptă sau emite actul administrativ de autoritate”. Astfel, potrivit articolului 38, alineatul (2), litera e) din Legea nr. 215 / 2001, consiliul local, aprobă, la propunerea primarului, în condițiile legii, organigrama, statul de funcții, numărul de personal și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului propriu de specialitate, ale instituțiilor și serviciilor publice, precum și ale regiilor locale de interes local. Un exemplu în acest sens îl reprezintă și articolul 84 din aceeași lege care prevede că „numirea secretarului primăriei se face de către prefect, la propunerea primarului, pe bază de concurs sau examen, la fel și sancționarea disciplinară, precum și eliberarea din funcție a secretarului primăriei se fac la propunerea primarului sau a consiliului local cu votul a cel puțin două treimi din votul consilierilor în funcție”.

„Noțiunea de propuneri și proiecte de hotărâri nu sunt sinonime, întrucât proiectul de hotărâre reprezintă forma finală a unei propuneri ca rezultat al unei activități îndelungate de pregătire în cadrul compartimentelor de specialitate în care segmentul cel mai important îl constituie documentarea asupra situației de fapt și de drept”. Potrivit legii, numai o propunere ajunsă în această fază finală de proiect de hotărâre poate fi supusă dezbaterii consiliului local pentru a putea deveni hotărâre.

Potrivit articolului 46, alineatul (5) din Legea nr. 215 / 2001, proiectele de hotărâri pot fi propuse de către consilieri sau de primar, iar potrivit articolului 44, alineatul (1) din Regulamentul cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale, aprobat prin O.G. nr. 35 / 2002, dreptul la inițiativă pentru proiectele de hotărâri aparține primarului și consilierilor.

Redactarea proiectelor de hotărâri se face de către cei care le propun cu sprijinul secretarului și al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al autorității administrației publice locale.

Există posibilitatea formulării de proouneri pentru adoptarea unei hotărâri și de către cetățeni, însă aceștia trebuie să se adreseze în acest scop autoritățiloe alese ale administrației publice locale, urmând ca acestea să dispună analizarea propunerilor de către compartimentele de specialitate.

În literatura de specialitate s-a apreciat ca „datorită autonomiei locale, propunerile făcute de alte autorități publice pentru adoptarea unor hotărâri ale consiliilor locale nu obligă primarul pentru luarea în studiu și nici consiliul local pentru a le dezbate și pot avea doar caracter de recomandări”.

Așadar, potrivit dispozițiilor legale, inițiativa adoptării hotărârilor consiliilor locale o au, în mod exclusiv, primarii și consilierii.

O altă importantă formă procedurală prealabilă adoptării hotărârilor consiliilor locale este raportul de specialitate al compartimentelor de resort ale administrației publice locale. Acestea au fost definite ca fiind „acte pregătitoare prin care un organ de stat își prezintă concluziile asupra unei probleme supuse examinării lui, precizănd diferite chestiuni de fapt sau de drept, de lămurirea cărora depinde emiterea unui act administrativ de către un alt organ al administrației de stat”.

Acest raport de specialitate este necesar pentru asigurarea legalității și oportunității unei hotărâri ale consiliului local, motiv pentru care el reprezintă o condiție procedurală esențială pentru valabilitatea acesteia. Așadar, această formalitate procedurală are caracter obligatoriu pentru adoptarea hotărârilor consiliului local.

Termenul de 30 de zile pentru elaborarea raportului de specialitate este un termen de recomandare, iar nerespectarea acestuia poate atrage aplicarea de sancțiuni disciplinare funcționarilor publici vinovați.

De asemenea, o categorie importantă de formalități procedurale anterioare o reprezintă avizele.

„Avizele sunt opinii pe care un organ al administrației publice le solicită altui organ al administrației publice într-o problemă sau mai multe probleme pentru a se informa și a decide în cunoștință de cauză”.

Avizele se împart în trei categorii și anume:

avize facultative, caracterizate prin aceea că organul emitent al actului are altitudinea de a le cere sau nu, iar dacă le-a cerut, nu este obligat să țină seama de opiniile pe care le conțin. Aceste avize nu condiționează legalitatea actului administrativ;

avize consultative, carcaterizate prin faptul că ele trebuie cerute, în caz contrar, actul fiind ilegal. Organul emitent este obligat să le ceară, dar nu este obligat să țină seama de conținutul său;

În legătură cu aceste două categorii de avize trebuie precizat faptul că ele se solicită de la organe ale administrației publice egale în grad ori de un grad inferior. Este cazul avizului prevăzut de articolul 134, alineatul (2) din Legea nr. 215 / 2001 dat de prefectul unui județ unui ministru sau conducător al altui organ de specialitate al administrației publice centrale, pentru numirea conducătorului serviciului public, în subordine, descentralizat în județul respectiv.

avize conforme, caracterizate prin aceea că trebuie cerute de organul care vrea să emită un act administrativ, acesta fiind obligat să emită actul administrativ cu luarea în considerare a cuprinsului avizului. Din această rațiune, acestea se mai numesc și avize obligatorii.

Aceste avize se solicită de la organe ale administrației publice ierarhic superioare sau egale în grad, dar de o anumită specialitate cum ar fi Ministerul Finanțelor Publice, etc.

Din categoria formalităților procedurale anterioare adoptării actelor de drept administrativ, face parte și acordul care „exprimă consimțământul altui organ administrativ dat pentru emiterea unui act de către alt organ”.

Acordul poate fi prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act admnistrativ.

Organul emitent nu poate emite actul fără acordul prealabil sau concomitent al organului prevăzut de lege ori, dacă a emis actul, nu îl poate pune în executare fără acordul posterior al organului respectiv.

În ce privește acordul prealabil, cu toate că are unele elemente comune cu avizul conform, în sensul că ambele sunt date pe baza inițiativei organului emitent al actului administrativ, ele se deosebesc unul de celălalt.

Astfel, s-a arătat că „avizul conform nu produce el însuși efecte juridice, deși constituie un element component al procedurii de eleborare al unui act administrativ, fără de care acesta nu este valabil, în timp ce în cazul acordului, efectul juridic este rezultatul manifestării de voință mai multor organe și nu a manifestării de voință a unui singur organ al administrației publice, cum se întâmplă când acesta este obligat să ceară avizul conform al altui organ”.

Celelalte forme procedurale prealabile, respectiv cercetările prealabile, anchetele administrative, expertizele etc., sunt operațiuni tehnico – administrative care nu produc prin ele însele efecte juridice.

Cercetările prealabile constituie acte pregătitoare în aczul actelor administrative de autoritate care se adoptă sau se emit pe baza efectuarii unor cercetări prealabile. Spre exemplu, potrivit articolului 8 din Legea nr. 33 / 1994 privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile.

Anchetele administrative se efectuează în cazurile în care legea sau un alt act normativ cere ca pentru eliberarea unui act administrativ de autoritate individual este necesar ca întâi să se efectueze o anchetă administrativă prin care să se stabilească corect situația social – materială care determină emiterea unui act administrativ. Un exemplu de asemenea act îl constituie cel prin care se acordă un ajutor material persoanelor fizice care au suportat pagube materiale ca urmare a unor calamități naturale.

Expertizele pot constitui acte pregătitoare în aczurile în care pentru adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate individual este necesar să se efectueze o expertiză ( tehnică, contabilă, etc. ).

2. Procedura concomitentă

Formalitățile procedurale concomitente adoptării actelor administrative constau în asigurarea cvorumului legal, a majorității necesare adoptarea actului și motivarea actului administrativ.

Articolul 41, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 dispune că „ședințele consiliului local sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea consilierilor în funcție”.

Prin cvorum se înțelege „numărul de membri, raportat la totalul memebrilor unui organ colegial, care trebuie să fie prezenți pentru ca deliberările acestuia să fie valabile”.

Cvorumul este obligatoriu să fie respectat deoarece „nerespectarea cerințelor referitoare la cvorum atrage nulitatea actului care nu poate fi acoperită în nici un fel”.

Legea nr. 215 / 2001 stabilește, ca regulă pentru majoritatea cerută pentru adoptarea unei hotărâri a consiliului local, majoritatea simplă și, doar prin excepție, majoritatea calificată sau absolută. Asfel, potrivit articolului 46, alineatul (1) din aceeași lege, în exercitarea atribuțiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de funcționare a consiliului cere o altă majoritate. Prin excepție, legea prevede situațiile în care, pentru a fi valabile, hotărârile consiliului local trebuie adoptate cu votul a cel puțin două treimi din numărul total al membrilor acestuia”.

Aceste excepții sunt justificate prin importanța deosebită a problemelor supuse dezaterii consiliului local cum sunt: contractarea de împrumuturi, administrarea domeniului public și privat al comunei sau orașului, participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului, asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, cu organizații neguvernamentale sau cu persoane juridice române ori străine.

Potrivit articolului 46, alineatul (3) din Lege a nr. 215 / 2001, „hotărârile privind bugetul local, impozitele și taxele locale se adoptă cu votul majorității consilierilor în funcție”, adică majoritatea absolută.

Nerespectarea majorității necesare stabilită de lege sau regulamentul consiliului local atrage nulitatea hotărârii adoptate.

În general, motivarea nu reprezintă o condiție de valabilitate a actului administrativ, iar Legea nr. 215 / 2001 nu prevede o astfel de obligație pentru hotărârile consiliile locale.

3. Procedura posterioară

În literatura de specialitate se consideră că această procedură include următoarele formalități: semnarea, contrasemnarea, comunicarea și publicarea.

„Semnarea reprezintă o formalitate procedurală prin care se atestă caracterul autentic al unui act de autoritate, în sensul că el provine de la organul competent”.

Astfel, potrivit articolului 48, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 „hotărârile consiliului local se semnează de consilierul care conduce ședințele de consiliu. Dacă acesta lipsește sau refuză să semneze, hotărârea consiliului local se semnează de 3 – 5 consilieri”. De asemenea, „hotărârile consiliului județean se semnează de președintele său ori, în lipsa acestuia, de vicepreședintele care a condus ședința” ( articolul 109, alineatul (2) din aceeși lege ).

Semnarea nu reprezintă o formalitate procedurală esențială pentru valabilitatea actelor de autoritate ale administrației publice locale, acestea fiind valabile din momentul adoptării lor și devin obligatorii și executorii din momentul publicării sau al comunicării, după caz.

Contrasemnarea este prevăzută de lege numai pentru hotărârile consiliilor locale și județene. Aceste hotărâri se contrasemnează de către secretarul comunei, orașului sau al județului.

„Contrasemnarea nu este o formalitate procedurală esențială pentru valabilitatea hotărârii consiliului local sau județean, chiar dacă legea prevede că secretarul contrasemnează pentru legalitatea hotărârii adoptate.El are însă posibilitatea să nu contrasemneze hotărârea consiliului local dacă o consideră ilegală. În acest caz, secretarul trebuie să își motiveze răspunsul contrasemnării care va fi consemnat în procesul – verbal al ședinței consiliului. Lipsa contrasemnării nu atrage nevalabilitatea hotărârii adoptate și nici nu împiedică punerea sa în executare, însă îl absolvă de răspundere pe secretar pentru eventualele prejudicii cauzate prin hotărârea ilegală”.

Contrasemnarea unei hotărâri a consiliului local sau județean nu poate fi refuzată dacă aceasta a fost adoptată în aceeași formă în care a fost avizată, sub formă de proiect, de către secretarul comunei, orașului sau județului, întrucât acesta și-a exprimat deja opinia cu privire la legalitatea acelei hotărâri. Refuzul contrasemnării, în astfel de situații, constituie un abuz de drept din partea secretarului care poate atrage răspunderea sa disciplinară.

Referitor la comunicarea și publicarea hotărârilor consiliilor locale, articolul 50, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, prevede că „hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării”.

Necesitatea comunicării și publicării hotărârilor consiliilor locale este o consecință a principiului nemo censetur ignorare legem.

Potrivit articolului 71, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, dispozițiile primarului devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate. În acest scop, secretarul comunică, în termen de 10 zile, autorităților, instituțiilor și persoanelor interesate, actele emise de către consiliul local sau de către primar”.

De asemenea, potrivit articolului 49, alineatul (2) din aceeași lege, secretarul va comunica hotărârile consiliului local, primarului și prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării. În aceleași condiții, secretarul va comunica prefectului și dispozițiile primarului.

Comunicarea către prefect a actelor normative ale consiliului local și ale primarului, suspendă caracterul lor obligatoriu întrucât aceste acte pot fi aduse la cunoștința publică numai după trecerea unui termen de 5 zile de la data îndeplinirii acestei formalități procedurale ( articolul 50, alineatul (2) coroborat cu articolul 71, alineatul (2) din Legea nr. 215 / 2001 ).

Obligația comunicării către prefect a hotărârilor consiliului local revine și primarului care, dacă apreciază că o hotărâre este ilegală, îl va sesiza pe prefect în termen de 3 zile de la data adoptării hotărârii în cauză.

Primarul poate lua cunoștință de hotărârile consiliului local în mod direct întrucât el participă la ședințele consiliului local și are dreptul să își exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii acestuia. Cu toate acestea, primarului i se comunică aceste hotărâri de către secretarul unității administrativ – teritoriale în temeiul articolului 49, alineatul (2) din aceeași lege.

Comunicarea de către secretar a hotărârilor consiliului local și județean va fi însoțită de eventualele obiecții cu privire la legalitatea acestora, atât în cazul transmiterii lor către primar, cât și în cazul înaintării acestor hotărâri prefectului ( articolul 49, alineatul (3) din Legea nr. 215 / 2001 ).

„În legătură cu aceste dispoziții legale privind comunicarea și publicarea actelor de autoritate ale administrației publice locale, au fost subliniate anumite precizări:

deși comunicarea este formalitatea specifică actelor individuale, atunci cțnd legea se referă la obligația secretarului de a comunica prefectului actele autorităților publice locale, termenul de comunicare este utilizat, în sens larg, vizându-se atât actele individuale, cât și cele normative;

secretarul are obligația să comunice prefectului toate actele administrației publice locale, indiferent de caracterul, de natura sau de autorul lor, întrucât legea nu face nici o distincție, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus;

termenele generale de comunicare și publicare a actelor administrative sunt termene de recomandare pentru asigurarea operativității și eficienței executării actelor respective. Nerespectarea acestor termene poate atrage însă aplicarea unor eventuale sancțiuni disciplinare secretarului care avea obligația comunicării, respectiv publicării actului în termenul legal;

legea leagă de îndeplinirea operațiunilor de comunicare și publicare, producerea efectelor juridice valabile de către actele administrației publice locale față de terți”.

În literatura juridică s-a arătat că aceste operațiuni nu condiționează valabilitatea actelor administrative, ci executarea lor.Potrivit acestei opinii „actele sunt valabile și înainte de comunicare, respectiv publicare, numai că nu se poate pretinde terților respectarea lor înainte de săvărșirea acestor operațiuni”.

„În principiu, actele normative intră în vigoare numai după publicarea lor, neîndeplinirea acestei formalități atrăgând inexistența actelor în cauză. Astfel potrivit articolului 107, alineatul (4) din Constituția României, ordonanțele și hotărârile Guvernului nepublicate sunt inexistente. Constituția se rezumă însă numai la actele Guvernului, neconținând vreo prevedere referitoare la actele administrației publice locale, care constituie domeniul de reglementare exclusiv al Legii nr. 215 / 2001.

Potrivit acestei legi, consecința nepublicării sau necomunicării actelor administrației publice locale o reprezintă ineficiența acestor acte și nu inexistența lor.Dacă a fost adoptat în mod valabil, actul de autoritate există și poate fi pus în executare oricând, cu condiția publicării sau comunicării lui”.

Această concluzie se desprinde din prevederile articolului 50, alineatul (1) și ale articolului 71, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, potrivit cărora atât hotărârile consiliului local, cât și dispozițiile oprimarului devin obligatorii și produc efecte juridice de la data publicării sau a comunicării acestora, în funcție de caracterul normativ sau individual al actelor respective.

CAPITOLUL IV

Condițiile de valabilitate ale actelor administrative

de autoritate și consecințele juridice ale nerespectării acestora

1. Condițiile de valabilitate ale actelor administrative de autoritate ale administrației publice locale

Pentru a produce efecte juridice, actele de autoritate ale administrației publice locale trebuie să îndeplinească anumite condiții de valabilitate.

Terminologic, în literatura de specialitate se vorbește se vorbește fie de condiții de valabilitate, fie de condiții sau cerințe de legalitate ori pur și simplu de legalitatea actelor administrative.

Opinia profesorului T. Drăganu exprimată în lucrarea sa „Actele de drept administrativ” potrivit căreia „condițiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ nu sunt, în realitate, decât aspecte ale unei singure condiții care se exprimă în obligația ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare” apare ca fiind cea mai judicioasă.

Această teză este perfect valabilă în privința actelor de autoritate ale administrației publice locale, ea rezultând chiar din lege. Astfel, potrivit articolului 38, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, consiliul local are inițiativă și hotărâște, cu respectarea legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date în competența altor autorități publice locale sau centrale.

În ce privește valabilitatea actelor juridice, legea prevede atât condiții de fond, cât și condiții de formă.

Întrucât actele administrative se adoptă sau se emit în vederea organizării executării și executării în concret a legii, aceste acte trebuie să corespundă conținutului și scopului legii.

Pentru atingerea acestui obiectiv, legea prevede deseori, în mod expres, anumite formalități procedurale pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative, precum și forma în care acestea trebuie exteriorizate pentru punerea lor în executare.

În concluzie, condițiile de valabilitate ale actelor de autoritate ale administrației publice locale sunt aceleași cu cele ale oricărui act administrativ, și anume:

actul să fie emis de organul competent și în limitele competenței sale

Actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea atât a competenței materiale, cât și a competenței teritoriale a organului emitent.

Competența în adoptarea sau emiterea actului reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor ce revin unei autorități a administrației publice sau unui funcționar public pentru realizarea cărora poate adopta sau emite acte juridice administrative.

Competența are caracter legal, fiecare organ administrativ având o competență determinată de lege. Regulile în materie de competență sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că un organ administrativ nu poate emite acte în sfera competenței altui organ, decât în situații de excepție.

Astfel, în practica administrativă, este posibil, ca uneori din diverse motive, titularii funcțiilor să fie împiedicați să-și exercite atribuțiile sau să fie supraaglomerați cu diferite sarcini ceea ce ar avea drept consecință îngreunarea sau chiar împiedicarea activității de organizare a executării legii.

În scopul evitării unor asemenea situații, prin lege s-au creat anumite modalități pentru a se asigura continuitatea activității de organizare a executării legii și anume:

„Delegarea de atribuții se referă la situația unor funcționari publici de decizie care pot încredința anumite atribuții altor funcționari, de obicei, inferiori. Spre exemplu, primarul poate delega exercitarea unora dintre atribuțiile sale vicepreședintelui, secretarului sau altor funcționari din serviciile consiliului.

Înlocuirea unor funcționari are loc în situația când unii funcționari publici nu pot să-și exercite atribuțiile. Uneori, însăși legea prevede cine este înlocuitorul de drept, în alte situații, desemnarea înlocuitorului rămâne la latitudinea funcționarului de decizie”.

Suplinirea în exercitarea competenței constă în înlocuirea titularului acesteia cu altă persoană pe timpul când aceasta nu o poate exercita. O asemenea suplinire este o suplinire de drept, în considerarea legii, legea prevăzând o asemenea posibilitate. De exemplu, un primar, un prefect este suplinit în exercitarea funcției pe care o deține de adjunctul ( înlocuitorul ) său pe perioada absenței.

Prin urmare, ceea ce deosebește insituția suplinirii de cea a delegării competenței privește, în principal, sfera atribuțiilor încredințate altui subiect de drept: în cazul suplinirii acest transfer se referă la toate atribuțiile titularului competenței, în timp ce în cazul delegării transferul se referă numai la anumite atribuții expres stabilite și pentru care titularul delegării este ținut, de regulă, să dea socoteală titularului competenței, care îi poate ratifica sau nu actele emise în exercitarea atribuțiilor delegate.

Competența are un caracter obligatoriu, atribuțiile conferite de lege organelor administrative publice trebuie îndeplinite potrivit prescripțiilor legii, exercitarea lor nu are caracter facultativ.

Competența personală ( după calitatea persoanei ) determină în mică măsură și în puține cazuri competența organului administrației publice care adoptă sau emite actul.

Competența materială determină în mare măsură dreptul unei autorități a administrației publice de a adopta sau emite un act administrativ. Niciodată o autoritate cu competență materială specială nu va putea adopta sau emite un act administrativ din alt domeniu de activitate. Chiar și o autoritate cu competența materială generală nu va putea adopta sau emite decât acele acte administrative pentru care este abilitată prin lege în vederea exercitării atribuțiilor ce îi sunt conferite.

„Cât privește rolul competenței teritoriale în a determina autoritatea administrației publice de a adopta sau a emite actul administrativ, ea se pune numai cu privire la autoritățile locale, întrucât cele centrale pot acționa valabil pe întreg teritoriul țării. Deoarece autoritățile locale au o competență teritorială limitată la unitatea administrativ – teritorială respectivă, ele nu vor putea emite acte ale căror efecte să se producă și să fie obligatorii pentru subiecți de drept din alte unități administrativ – teritoriale”.

2. actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege

Întrucât aspectele esențiale privind procedura elaborării actelor administrative de autoritate au fost deja dezbătute în capitolul anterior al prezentei lucrări, în continuare vor fi subliniate doar aspecte legate de forma actelor administrative de autoritate.

În doctrină, referitor la forma actelor admnistrative de autoritate se face distincție între actele normative și individuale.Astfel, s-a recunoscut în unanimitate că actele administrative normative trebuie să îmbrace întotdeauna forma scrisă ca o garanție a legalității. De asemenea, forma scrisă este necesară și pentru publicarea actelor normative.

Spre deosebire de actele normative, cele individuale pot fi emise și oral. Însă, când legea prevede că e necesară forma scrisă, actele individuale trebuie să fie emise obligatoriu în această formă. „Chiar dacă legea nu prevede în mod expres cerința formei scrise, unele acte individuale nu pot fi emise decât în formă scrisă ca, de exemplu, o autorizație de construire, întrucât numai astfel se poate verifica dacă beneficiarul acesteia respectă toate condițiile impuse prin acea autorizație”.

În doctrină s-a arătat că și în cazul actelor administrative individuale este de recomandat forma scrisă, aceasta oferind anumite avantaje și anume: pentru a se cunoaște conținutul exact al actului, pentru a exclude posibilitatea contestării existenței actelor, pentru a se putea executa întocmai, deoarece constituie un mijloc de dovadă în caz de litigiu și se asigură condiții mai bune pentru exercitarea controlului asupra legalității lor, etc.

Forma scrisă a actelor individuale adoptate de organele admnistrative colegiale este necesară și pentru a distinge aceste acte de opiniile participanților la ședință.

De subliniat este faptul că la actele admnistrative cu caracter normativ, forma scrisă este obligatorie, fiind o condiție de validitate a acestora.La actele administrative, deși ele se întocmesc, de regulă, tot în formă scrisă, aceasta nu constituie o condiție de valabilitate a acestor acte decât în cazurile stabilite de lege.

Condițiile de formă ce trebuie îndeplinite de actele admnistrative pot fi împărțite în două mari categorii.

„Prima se referă la condițiile de formă exterioară a căror nerespectare atrage anulabilitatea actului, aici incluzându-se, spre exemplu, lipsa denumirii autorității administrației publice care a adpotat sau emis actul, lipsa datei la care a fost (emis) și eventual lipsa datei intrării sale în vigoare ( când aceasta este ulterioară ) celei la care a fost adus la cunoștință, neaplicarea sigiliului (ștampilei), lipsa semnăturii conducătorului autorității emitente, lipsa numărului actului, etc.

A doua categorie include condiții de ordin tehnic a căror nerespectare nu atrage anulabilitatea actului. Din aceasta fac parte modalitățile referitoare la redactarea actului în termeni simpli și preciși, structurarea lui internă ( capitole, secțiuni, articole, alineate, etc. )”.

De asemenea, în privința elaborării actului administrativ în limba română sunt de reținut totuși dispozițiile articolului 30, alineatul (3) din Legea administrației publice locale, potrivit cărora în unitățile administrativ – teritoriale în care minoritățile naționale au o pondere însemnată, hotărârile se aduc la cunoștința cetățenilor în limba acestora.

3.actul administrativ să fie conform cu conținutul legii

Nu este suficient ca actul administrativ să fie adoptat sau emis de organul competent și cu respectarea formei cerută de lege, ci este necesar ca și conținutul său să fie în conformitate cu prevederile legale.

„Referitor la conformitatea actelor de autoritate ale consililor locale și județene cu conținutul, această condiție de valabilitate presupune existența unei reglementări a domeniului în care intervine actul administrativ, printr-o lege sau printr-un alt act normativ cu forță juridică superioară”.

A fi în conformitate cu conținutul legii, înseamnă a fi în concordanță cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea normei juridice.Astfel, pentru a fi valabil un act administrativ trebuie să fie conform atât legii cât și actelor administrative normative cu forță juridică superioară.

Neconformitatea cu legea a conținutului actului administrativ poate să prevadă unul sau altul din elementele structurale ale normelor juridice sau cu toate aceste elemente.

Astfel, neconformitatea actului administrativ cu ipoteza unei norme juridice poate consta, pe de o parte în aceea că organul administrației publice competent să adopte sau să emită acel act nu îl adoptă (emite), deși condițiile prevăzute cu ipoteza normei juridice există în fapt sau organul administrației publice adoptă (emite) actul administrativ, deși condițiile prevăzute în ipoteza normei juridice lipsesc în fapt.

Necoformitatea conținutului actului administrativ cu dispoziția cuprinsă în norma juridică din lege poate îmbrăca diverse aspecte și anume: organul administrației publice nu aplică dispoziția legală la raportul social respectiv sau aplică o altă dispoziție legală decât cea care trebuie aplicată ori aplică dispoziția corespunzătoare, dar o aplică contrar adevăratului ei înțeles.

Neconformitatea actului administrativ cu sancțiunea poate consta fie în aplicarea prin act a unei sancțiuni neprevăzute de lege, ori a unei sancțiuni mai mari sau mai mici decât în limitele generale și speciale prevăzute de lege.

„Prin urmare, printr-un act de autoritate al administrației publice locale nu se poate prevedea că se aplică anumite sancțiuni prevăzute de lege sau în alte limite decât cele legale, întrucât administrația publică nu se poate pronunța afirmativ sau negativ în legătură du o dispoziție legală pe care are obligația de a o pune în aplicare”.

4. actul adminsitrativ să fie conform cu scopul legii

Actul administrativ trebuie să fie emis în vederea realizării interesului general sau a interesului public pe care îl are în vedere legea.

În doctrină s-a arătat că „scopul legii, respectiv interesul public este un element ce ține de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce țin de oportunitate”.

Oportunitatea, dreptul de apreciere sau puterea discreționară a autorităților administrației publice reprezintă o anumită libertate de care se bucură administrația publică în activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor.

„Limitele dreptului de apreciere de care beneficiază autoritățile administrației publice cu ocazia elaborării actelor administrative sunt determinate chiar de lege și celelalte acte normative pe care trebuie să le aplice.Prin urmare, nu poate fi valabil un act considerat oportun, dar ilegal. De altfel, nici nu poate fi considerat oportun un act ilegal, întrucât oportunitatea nu poate exista decât în limitele legii”.

Oportunitatea dă dreptul autorităților administrației publice de a alege între două sau mai multe soluții posibile cu ocazia executării și organizării executării legii. Printre criteriile de apreciere a oportunității actelor administrative se numără momentul în care se adoptă actul administrativ, condițiile concrete în care urmează să se aplice un asemenea act. Scopul în care urmează să fie emis, etc.

Legalitatea și oportunitatea actelor administrative sunt controlate de organele administrației publice emitente și cele ierarhic superioare care pot dispune revocarea și respectiv anularea actelor administrative ilegale și inoportune.

În ceea ce privește controlul exercitat de către organele judecătorești, regula este că acestea pot verifica numai legalitatea actelor adminsitratiev, nu și oportunitatea acestora. Dacă, în principiu, un act administrativ nu poate fi anulat de către instanța de contencios administrativ pe considerente de oportunitate, el poate fi anulat pentru exces de putere, când administrația și-a depășit limitele dreptului de apreciere.

„Excesul de putere atrage nulitatea actului respectiv care poate fi constatată de instanța de contencios adminstrativ la cererea oricărei persoane interesate.

Dimpotrivă, aprecierea oportunității actelor administrative nu este de competența justiției care poate examina actul administrativ numai sub aspectul legalității lui, inclusiv pentru conformarea acestuia scopului legii. Astfel, o hotărâre a consiliului județean prin care s-au atribuit denumiri noi pentru un număr prea mare de străzi nu poate fi anulată pe motivul că punerea în aplicare a acelei hotărâri necesită anumite eforturi financiare și materiale sau că ar avea ca urmare schimbarea actelor de identitate ale unor cetățeni.

În schimb, atribuirea aceleiași denumiri mai multor străzi din aceeași localitate reprezintă un exces de putere al administrației prin denaturarea scopului legii ceea ce determină nulitatea hotărârilor respective”.

2. Consecințele juridice ale nerespectării condițiilor de valabilitate ale actelor administrative de autoritate

Aceste consecințe juridice reprezintă sancțiunile juridice aplicabile actelor

administrative de autoritate normative sau individuale care au fost adoptate sau emise cu nerespectarea condițiilor de valabilitate prezentate mai sus.

Sub aspect juridic, aceste consecințe se concretizează în următoarele sancțiuni: anulabilitatea actului, nulitatea actului și inexistența actului.

Teoria nulității, care își trage originea din epoca romană, cuprinde două grade de nulitate, nulitatea absolută și nulitatea relativă. În prezent, autorii adaugă un al treilea grad de nulitate și anume inexistența. Astfel, se recunoaște astăzi, în doctrină, trei grade de nulitate: nulitatea absolută sau de plin drept, nulitatea relativă sau anulabilitatea și inexistența.

În dreptul administrativ, ramură a dreptului public, problema nulității actelor pe care le adoptă sau emit organele administrației publice și conducătorii acestora se pune în alți termeni decât în dreptul privat.

Așadar, susținerea unei teorii a nulității în dreptul administrativ trebuie privită din perspectiva faptului că, în această materie, există mai multe categorii de interese. Astfel, există interesul general reprezentat prin stat, interesul județean, comunal, orășenesc și municipal și interesul individual, adică interesul particular, al administrațiilor.

„Legea este obligată să țină seama de aceste interese și să le concilieze. Uneori, ea declară inexistența actului, alteori numai nulitatea actului, alteori numai anulabilitatea față de anumite persoane”.

Anulabilitatea este acea formă a nulității actelor administrative de autoritate care se aplică, atunci când legea o prevede, actelor administrative adoptate sau emise cu nerespectarea legii. Aceasta se deosebește de nulitatea relativă deoarece, pe de o parte, voința organului administrației publice care îl adoptă sau emite nu se poate manifesta niciodată prin eroare, dol sau violență, iar pe de altă parte, organul administrației publice care îl adoptă sau emite nu o poate face fără a avea capacitatea juridică de a adopta ori emite acte administrative de autoritate lovite de o nulitate relativă. Nulitatea relativă ar putea fi înlăturată prin acțiunea intentată de organul administrației publice a cărei voință a fost viciată ori să fi încetat incapacitatea pe care organul administrației publice o avea la data adoptării sau emiterii actul administrativ de autoritate.

O chestiune pe care o ridică în doctrină actele administrative de autoritate este aceea a termenului în care poate fi cerută anularea actului care, potrivit legii, este anulabil sau poate fi anulat.

Soluționarea acestor cereri de anulare a unui act administrativ de autoritate anulabil sau care poate fi anulat este de competențainstanțelor judecătorești de contencios administrativ.

Termenul în care poate fi introdusă cererea de anulare este de un an de la data publicării sau comunicării actului anulabil, în acest sens, articolul 5, alineatul ultim al Legii contenciosului administrativ nr. 29 / 1990 prevede că, în toate cazurile, injtroducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

Nulitatea actelor administrative de autoritate constă în adoptarea sau emiterea unor asemenea acte cu nerespectarea condițiilor de validitate, indiferent de faptul că această sancțiune este sau nu prevăzută de lege.

În sistemul nostru legislativ, nulitatea se pronunță de instanțele judecătorești de contencios administrativ la cererea celor care se consideră vătămați într-un drept al lor recunoscut de lege sau la cererea prefectului județului sau al municipiului București, precum și de unele instanțe judecătorești de drept comun – judecătorii și tribunale, dacă au primit, prin lege, această competență.

Nulitatea poate privi un act administrativ de autoritate în întregime sau numai unele articole ale sale.

În ceea ce privește efectele juridice care s-au produs până la constatarea, în tot sau în parte, a nulității unui act administrativ de autoritate, se aplică principiul quod nullum est ab initio nullus producit effectus.

Inexistența actului administrativ se referă la acel act adminsitrativ de autoritate care a fost adoptat sau emis cu nerespectarea unei condiții de validitate prevâzute în una din cele trei faze ale procedurii administrative de adoptare, emitere și intrare în vigoare.

Spre deosebire de actele administrative anulabile sau nule, a căror nulitate trebuie pronunțată de o instanță judecătorească, inexistența actului administrativ de autoritate pentru a fi constatată sau stabilită nu are nevoie de intervenția instanțelor judecătorești, ea poate fi invocată de partea interesată sau de oricine are cunoștință de faptul că un act adminsitrativ de autoritate este inexistent.

„Actele adminsitrative inexistente nu prezintă nici cel puțin aparența de legalitate, deoarece încălcarea legii este atât de evidentă, încât oricine o poate sesiza.Tocmai de aceea, în cazul actului administrativ inexistent nu operează aparența de legalitate și, ca atare, el nu poate fi pus în executare, spre deosebire de actul lovit de nulitate ( absolută și relativă ), care, în baza prezumției de legalitate, continuă să producă efecte juridice până în momentul constatătii, cu efect retroactiv, a nulității actului”.

Importanța categoriei actelor administrative inexistente trebuie privită și prin prisma excepțiilor de la controlul judecătoresc exercitat asupra actelor administrative în condițiile Legii nr. 29 / 1990. Astfel, dacă instanțele judecătorești nu pot să se pronunțe asupra legalității acestor acte, ele pot constata inexistența lor. De altfel, viciul de inexistență poate fi stabilit și de alte instanțe judecătorești decât cele prevăzute de Legea nr. 29 / 1990, de alte autorități etatice sau chiar de cetățeni.

CAPITOLUL V

Intrarea în vigoare a actelor administrative de autoritate

1. Regula in materia intrării în vigoare a actelor administrative de autoritate

Actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte juridice, adică în vederea creării, modificării sau stingerii ( încetării ) anumitor raporturi juridice.

Referitor la momentul de la care actele administrative încep să producă efecte juridice, în principiu, este acela al publicării pentru actele administrative normative și, respectiv, cel al comunicării pentru actele administrative individuale. Numai din acest moment, subiectele iau cunoștință de conținutul actului administrativ și, drept urmare, li se pretinde o anumită conduită.

În consecință, intrarea în vigoare marchează momentul producerii de efecte juridice de către actele respective. Acest principiu își găsește consacrarea în însăși Constituția României care, în articolul 15, alineatul (2), prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”.

Publicarea poate avea loc prin Monitorul Oficial al României în cazul legilor, ordonanțelor și hotărârilor Guvernului ori prin alte mijloace de publicitate, în cazul celorlalte acte normative ( publicare în presă, afișare ). Potrivit articolului 107, alineatul (4) din Constituție nepublicarea actelor normative ale Guvernului atrage inexistența acestor acte.

2. Excepții în materia intrării în vigoare a actelor administrative de autoritate

Deși, de regulă, data publicării unui act adminsitrativ de autoritate este și data intrării acestuia în vigoare, adică data la care începe să producă efectele juridice pentru care a fost adoptat sau emis, există și excepții în care aceste acte administrative de autoritate intră în vigoare, produc efecte juridice la o altă dată.

Aceste excepții sunt:

actele administrative care prevăd o dată ulterioară pentru intrarea lor în vigoare ( în cazul celor normative ) sau de la care produc efecte juridice ( în cazul celor individuale );

Astfel, potrivit articolului 3 din Hotărârea Guvernului privind transportul personalului român care se deplasează în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar și folosește ca mijloc de transport avionul, prezenta hotărâre intră în vigoare după 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I. De asemenea, potrivit articolului 4 din Ordonanța nr. 2 / 2001, actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții intră în vigoare după 10 zile de la data aducerii lor la cunoștință publică, dacă în cuprinsul acestora nu se prevede un termen mai lung.

actele administrative cu caracter retroactiv, adică acele acte care constată sau recunosc existența sau întinderea unor drepturi și obligații, ce au luat naștere anterior ori inexistența lor. Aceste acte se mai numesc și acte declarative sau recognitive.

Din această categorie de acte fac parte:

„actele de anulare ( revocare ) a unor acte administrative care produc efecte juridice de la data intrării în vigoare a actului desființat;

actele administrative normative interpretative emise de același organ sau organul superior celui care a emis actul interpretat care au efect retroactiv de la data aplicării actului interpretat;

acte adminsitrative care produc efecte juridice la o dată anterioară publicării;

actele administrative jurisdicționale care au efect retroactiv deoarece se recunosc părților situații juridice preexistente emiterii actului”.

Actele administrative de autoritate individuale produc efecte juridice din momentul în care persoana interesată a luat cunoștință de conținutul acestuia, fie că i-a fost înmânat direct, fie că i-a fost transmis prin poștă.

De la această regulă fac excepție actele administrative de autoritate emise de Președintele României în realizarea atribuțiilor cuprinse în articolul 94 din Constituție care, în temeiul alineatului (1) al articolului 99 din Constituție se publică în Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea atrage inexistența decretului; de asemenea, hotărările individuale adoptate de Guvernul României ce se publică, conform alineatului (4) al articolului 107 din Constituție, în Monitorul Oficial al României pentru că, potrivit aceluiași alineat, nepublicarea atrage inexistența hotărârii, precum și actele administrative de autoritate adoptate ori emise de organele colegiale sau unipersonale de conducere ale unor autorități administrative autonome pentru care legile lor de organizare și funcționare prevede obligativitatea publicării lor în Monitorul Oficial.

În ce privește actele administrative de autoritate a administrației publice locale, articolul 50, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001, prevede că actele normative devin obligatorii de la data publicării, iar cele individuale de la data comunicării.

„Unele acte de autoritate individuale pot produce însă efecte juridice chiar din momentul adoptării lor, dacă persoana vizată participă la adoptarea actului și din cuprinsul actului nu rezultă altfel. De exemplu, hotărârea consiliului local prin care se alege viceprimarul produce efecte din momentul adoptării ei, dacă persoana aleasă în această funcție a fost prezentă la ședință și a acceptat învestitura. În asemenea cazuri, momentul adoptării actului coincide cu comunicarea sa, întrucât persoana în cauză ia cunoștință, în mod direct, despre existența actului”.

Însă și față de organul emitent actul poate produce efecte tot din momentul adoptării lui. Astfel, consiliul local va plăti salariul viceprimarului din momentul adoptării hotărârii de învestire, dacă hotărârea nu prevede o dată ulterioară pentru începerea mandatului viceprimarului.

„În concluzie, actul de autoritate este valabil și poate produce, în anumite situații, efecte juridice din chiar momentul adoptării sau emiterii lui, dar el nu poate, potrivit legii, să creeze obligații valabile față de terți, înainte de aducerea lui la cunoștința acestora.

Cu alte cuvinte, momentul în care un act de autoritate produce efecte juridice este diferit, după cum urmează:

față de organul emitent, actul produce efecte juridice de la data adoptării ( emiterii ) lui sau la o dată ulterioară prevăzută în acel act;

față de terți, actul creează obligații valabile de la data publicării sau comunicării ori la o dată ulterioară prevăzută în acel act”.

Dispozițiile articolului 50, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001 oferă posibilitatea de le interpreta în sensul că actele de autoritate ale administrației publice locale pot da naștere la drepturi subiective valabile în afvoarea terților, chiar din momentul adoptării (emiterii) lor. Prin urmare, data nașterii dreptului este aceea a adoptării (emiterii) actului și nu data comunicării lui, întrucât acest de lege prevede doar că actul nu este obligatoriu înainte de comunicarea lui.Astfel, dacă dreptul născut este garantat prin lege, prin stabilitate, organul emitent nu mai poate revoca actul înainte de comunicare, întrucât actul a devenit irevocabil din chiar momentul adoptării (emiterii) lui.

De reținut este că legea nu prevede un termen pentru punerea în executare a unui act administrativ de autoritate față de terți, lăsând la latitudinea adminsitrației să stabilească acest moment. Legea prevede termene maxime pentru comunicarea și publicarea actelor adminsitrative de autoritate, acestea fiind de 10 zile de la adoptare sau emitere, în cazul celor individuale și de 5 zile de la comunicarea către prefect a actelor normative.

CAPITOLUL VI

Modificarea și suspendarea

actelor administrative de autoritate

1. Modificarea actelor administrative de autoritate

Această măsură,a modificării actelor administrative de autoritate,poate fi luată, în principal, de organul administrației publice care l-a adoptat sau emis, dar și de organele administrației publice ierarhic superioare ori de instanțele judecătorești competente, potrivit legii.

În timp ce revocarea sau retractarea actului administrativ privește actul în întrgul său, modificarea acestuia se referă numai la unele elemente, la unele prevederi din act.

Modificarea actelor administrative cu caracter normativ se realizează printr-un act de același nivel și cu respectarea aceleași metodologii de tehnică legislativă.

De subliniat este faptul că modificarea actului produce efecte numai pentru viitor, efectele produse până la data modificării.

Sub aspectul modificării acestor acte, trebuie făcută distincția între modificarea actelor administrative de autoritate normativă și modificarea actelor administrative de autoritate individuale.

a) Actele administrative de autoritate normativă pot fi modificate, de regulă, de organele administrației publice care le-a adoptat sau le-a emis, dar și de instanțele judecătorești de contencios administrativ, în condițiile legii.

„Modificarea actelor administrative de autoritate de către organele administrației publice care le-au adoptat ori emis poate să constea și numai în completarea cu unele prevederi a actului supus modificării, precum este posibil și ca prin același act adminstrativ de autoritate modificator să se aducă atât modificări cât și completări unui act administrativ de autoritate adoptat ori emis anterior”.

Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 322 / 2000 privind modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1182 / 1996 pentru aplicarea Legii nr. 15 / 1996 privind statutul și regimul refugiaților în România s-a adus atât modificări cât și completări. De asemenea, prin Hotărârea Guvernului nr. 450 / 2000 pentru modificarea articolului 19, alineatul (12) din Normele privind reglementarea unor probleme financiare în activitatea sportivă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 240 / 1999 s-a adus numai modificări.

Modificări și completări la actele administrative de autoritate pe care le adoptă sau emit efectuează și autoritățile administrative autonome. Spre exemplu, prin Normele Băncii naționale a României nr. 10 / 1999 pentru modificarea Normelor nr. 2 / 1999 privind autorizarea băncilor s-au adus modificări unui act administrativ de autoritate emis de Banca Națională a României.

Asemenea modificări și completări se aduc ordinelor și instrucțiunilor pe care le-au emis miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale adminstrației publice centrale.

De asemenea, modificări ale ale actelor administrative de autoritate pot efectua și instanțele judecătorești de contencios administrativ care, potrivit articolului 11 din Legea nr. 29 / 1990, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze în total sau în parte actul administrativ.

b) Actele administrative de autoritate individuale pot fi modificate ori completate atât de organele care le-au adoptat sau emis, cât și de organele administrației publice ierarhice superioare, precum și de către instanțele judecătorești de contencios administrativ.

Controlul administrativ, prin care se pot aduce modificări actelor administrative de autoritate de stabilire a impozitelor și taxelor locale, este reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 / 1999 privind soluționarea obiecțiunilor și contestațiilor formulate împotriva actelor de control și impunere având ca obiect constatarea și stabilirea impozitelor și taxelor locale, a majorărilor de întârziere, a penalităților, precum și a altor sume.

Potrivit articolului 3, alineatul (1) din ordonanța menționată, împotriva constatărilor și măsurilor stabilite în cadrul competențelor legale prin procesele-verbale sau prin alte acte administrative ale serviciilor de specialitate ale consiliilor locale, ale Consiliului General al municipiului București sau ale consiliilor județene, după caz, plătitorilor de impozite, taxe locale, precum și de alte sume, pot face obiecțiuni care se soluționează de către șeful serviciului de specialitate respectiv. Persoana fizică sau juridică nemulțumită de modul în care au fost soluționate obiecțiunile se poate adresa cu contestație primarului unității administrativ – teritoriale, respectiv primarului general al municipiului București, în care acesta își are domiciliul, sediul sau unde își desfășoară activitatea.

Soluționând obiecțiunile și contestațiile, organele competente pot modifica, dacă este cazul, actele administrative de autoritate împotriva cărora s-au formulat obiecțiunile și contestațiile.

Împotriva dispoziției primarului, potrivit articolului 9, alineatul (1) din aceeași ordonanță, persoana fizică sau juridică nemulțumită s e poate adresa, în condițiile legii, tribunalul cu acțiune în anulare a actului respectiv, iar potrivit alineatului (3) persoana fizică sau juridică nemulțumită de sentința tribunalului se poate adresa cu recurs Curții de apel.

2. Suspendarea actelor administrative de autoritate

În literatura de specialitate au fost formulate mai multe opinii referitoare la noțiunea „suspendării” actelor administrative.

Potrivit unei păreri, noțiunii de suspendare a actelor adminstrative i se atribuie două sensuri. „Prin suspendare „stricto sensu” se înțelege încetarea temporară a obligației de executare după intrarea în vigoare a actului administrativ, adică după ce acesta a început să producă efecte juridice. Prin susupendare „lato sensu” se înțelege nu numai încetarea temporară a unei activități deja începute, ci și cazurile în care un act administrativ intră în vigoare ulterior momentului în care a fost emis și ar fi trebuit să intre în vigoare”.

Potrivit unei alte opinii, „suspendarea reprezintă operațiunea juridică care determină încetarea temporară a efectelor juridice ale unor acte administrative ca urmare a existenței unor dubii cu privire la legalitatea și oportunitatea acestora”.

„Suspendarea are caracter temporar. Ea durează până când actul e ste revocat sau anulat ori este recunoscut ca valabil. Dacă organul emitent găsește actul ilegal sau inoportun, îl revocă, iar, în caz contrar, îl repune în vigoare”.

Suspendarea unui act administrativ poate deveni necesară din mai multe motive, și anume:

contestarea legalității de către un cetățean, o organizație sau de către un organ public; în acest sens, pe perioada suspendării, organul adminstrației publice care a hotărât această măsură verifică condițiile de legalitate ale actului administrativ, urmând ca la expirarea termenului pentru care a fost suspendat, fie să-l repună în vigoare în cazul constatării caracterului său legal, fie să-l revoce în situația stabilirii caracterului său ilegal.

contestarea oportunității actului de autoritate, fără a se pune în diiscuție legalitatea acestuia; cu privire la aceste două motive, suspendarea intervine în situația în care există unele îndoieli, dubii, ezitări referitor la legalitatea sau oportunitatea actelor administrative.

necesitatea de a se pune de acord actul administrativ cu actele organelor ierarhice superioare, emise ulterior;

aplicarea unei sancțiuni persoanei fizice care a săvârșit o abatere adminstrativă; astfel, suspendarea poate interveni cu titlu de sancțiune împotriva unor persoane fizice care au comis anumite fapte prevăzute de lege sau care nu și-au îndeplinit anumite obligații legale. De exemplu, potrivit articolului 60, alineatul (1) din Legea nr. 3 / 1977 privind pensiile de asigurări sociale și asistență socială, plata pensiei stabilită prin decizia de pensionare se suspendă cât timp pensionarul execută o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, dacă titularul unei autorizații sau al unei licențe de emisie eliberată în condițiile Legii nr. 48 / 1992 nu își respectă obligațiile și nu se conformează somației primite, Consiliul Național al Audiovizualului poate, după caz, dispune suspendarea autorizației de la o lună la trei luni.

De reținut este faptul că indiferent de multitudinea cauzelor care o impun, „acestea nu pot transforma suspendarea într-o regulă a regimului juridic al actelor adminsitrative, la fel ca și revocarea. Dacă s-ar proceda așa, s-ar ajunge să se împiedice activitatea adminstrativă, să se încalce legea și legalitatea”.

Astfel, suspendarea se deosebește de revocare prin următoarele aspecte: în primul rând, revocarea apare ca o regulă ( actele administrative, în principiu, sunt revocabile), în timp ce suspendarea este o operație excepțională; în al doilea rând, revocarea se dispune când există certitudinea că actul este ilegal, inclusiv sub aspectul oportunității, pe când suspendarea se dispune când există un dubiu în privința legalității, inclusiv sub aspectul oportunității; iar, în al treilea rând, revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului administrativ, pe când suspendarea determină încetarea temporară a acestor efecte.

Suspendarea poate fi hotărâtă fie de organul emitent al actului, fie de către organul ierarhic superior, precum și de către instanțele judecătorești competente însă numai în situațiile în care legea prevede expres aceasta.

Așadar, suspendarea actelor de autoritate ale administrației publice locale poate avea loc fie printr-un act juridic, fie în temeiul legii.

Suspendarea printr-un act juridic se poate dispune de către organul emitent sau de către instanța judecătorească.

Organul emitent își poate suspenda propriile acte de autoritate în virtutea principiului revocabilității actelor adminstrative, întrucât qui potest plus, potest minus.

Instanța judecătorească de contencios adminstrativ poate să dispună, potrivit articolului 9, alineatul (1) din Legea nr. 29 / 1990, în cazuri bine justificate și pentru a se putea preveni producerea unei pagube iminente, suspendarea executării actului adminstrativ, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a actului atacat. În această situație, dacă acțiunea în anulare a fost admisă, actul administrativ de autoritate suspendat este anulat, iar, dacă instanța de contencios administrativ a respins acțiunea în anulare, pe data rămânerii definitive și revocabile ale acesteia își încetează efectele de suspendare a actului administrației de autoritate care a fost suspendat prin hotărârea pronunțată în soluționarea cererii de suspendare.

Organele care fac parte din Ministerul public pot suspenda numai actele administrative ale organelor de deținere și executare a pedepselor.

Suspendarea de drept a unui act de autoritate al administrației publice locale are loc și atunci când prefectul atacă acel act la instanța de contencios adminstrativ, potrivit articolului 135, alineatul (1) din Legea nr. 215 / 2001.

Măsura suspendării prin act juridic are la bază existența unor dubii în legătură cu legalitatea sau oportunitatea unui act de autoritate. Aceste dubii le poate avea organul emitent al actului, dar și instanța judecătorească care poate dispune măsura suspendării atunci când reclamantul solicită luarea acestei măsuri până la soluționarea acțiunii privind anularea actului adminsitrativ anulat.

„Suspendarea prin act juridic, fiind determinată de o apreciere asupra legalității sau oportunității unui act de autoritate, are un caracter facultativ, în tim ce suspendarea de drept, avându-și temeiul în lege, are caracter obligatoriu”.

În ceea ce privește încetarea suspendării actelor administrative, aceasta se porduce la momente diferite, în funcție de forma suspendării – de drept ( ope legis ) sau în temeiul unui act juridic.

În primul rând, suspendarea încetează în momentul când actul suspendat este revocat de autoritățile competente ca urmare a constatării carcaterului său ilegal sau inoportun prin intermediul unui act adminstrativ de revocare sau ca urmare a repunerii acestuia în vigoare.

În al doilea rând, suspendarea poate înceta și de drept. Aici se încadrează actele adminsitrative suspendate pentru inoportunitate, în situația în care împrejurările de fapt care au determinat ca executarea actului să fie inoportună a dispărut. Suspendarea actului adminsitrativ încetează de drept în acest moment.

De asemenea, suspendarea de drept intervenită ca urmare a acțiunii introduse de prefect la instanța de contencios adminstrativ împotriva unui act adminstrativ provenit de la autoritățile adminsitrației publice locale, încetează odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțată în litigiul respectiv.

În al treilea rând, suspendarea actului adminstrativ hotărâtă de instanța judecătorească pe baza articolului 9 din Legea nr. 29 / 1990, va înceta odată cu soluționarea acțiunii.

Cu privire la reconstituirea actelor administrative de autoritate, s-au exprimat opinii divergente. Reconstituirea actelor administrative de autoritate este tratată în legătură cu actele de stare civilă, precizându-se că „în principiu, nu este admisă, deoarece ea intervine numai în cazurile exprese prevăzute de lege. De regulă, reconstituirea nu se realizează, dar atunci când legea reglementează această operațiune juridică, organele administrației publice competente o înfăptuiesc, în condițiile legii”.

Astfel, potrivit articolului 52 din Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă, reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă:

registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în totalitate ori în parte;

actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act.

Articolul 54, alineatul (1) al aceleiași legi dispune că cererea de reconstituire însoțită de actele doveditoare se depune la autoritatea administrației publice locale competentă să întocmească actul sau a locului de domiciliu al perosanei interesate în cazul prevedrilor articolului 52, litera b).

Cererea se soluționează în termen de 30 de zile prin dispoziție a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.

Potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, dispoziția prevăzută la alineatul (1) poate fi contestată la instanța judecătorească în a cărei rază teritorială își are sediul autoritatea emitentă.

Majoritatea autorilor exprimă însă opinia că actele de stare civilă nu pot fi considerate acte administrative de autoritate. Totuși, această formă de activitate este o activitate administrativă fiind înfăptuită de organe administrative. „Din punct de vedere organic și formal, așadar, actul de stare civilă are caracter administrativ, însă din punct de vedere material nu poate fi considerat act administrativ, ci doar operațiune administrativă”.

În acest sens, articolul 1 din Legea nr. 119 / 1996 definește actul de stare civilă ca fiind „înscrisul autentic prin care se dovedește nașterea, căsătoria, decesul, întocmit de ofițerul de stare civilă”.

De reținut este faptul că actul de stare civilă e întocmit, nu emis în temeiul puterii publice cu care e învestită autoritatea adminstrativă. De asemenea, actele de stare civilă nu stabilesc drepturi și obligații noi pentru persoanele cărora li se adresează. Acestea constată doar existența unor fapte juridice ( naștere, deces ) sau a unor acte juridice ( căsătoria ) fără a adăuga efecte juridice noi celor produse deja de către aceste fapte sau acte juridice.

Așadar, actul de stare civilă este o operațiune tehnico – materială care nu produce efecte juridice prin ea însăși, deci reconstituirea actelor de stare civilă nu poate fi analizată în cadrul categoriei actelor administrative de autoritate.

CAPITOLUL VII

Încetarea producerii efectelor actelor administrative de autoritate

Actele administrative de autoritate ale administrației publice locale produc efecte juridice din momentul intrării lor în vigoare și până la scoaterea lor din vigoare.

Raporturile juridice care au luat naștere pe baza actelor administrative pot să înceteze fie ca urmare a intervenirii unui act de autoritate emis în a cest scop, fie a unor fapte materiale prevăzute de lege tocmai pentru a lipsi de efecte juridice actele administrative.

„Actele juridice prin care are loc încetarea efectelor actelor de autoritate ale administrației publice locale pot fi emise fie de organul emitent al actului care își încetează efectele, fie de instanța judecătorească, spre deosebire de actele de autoritate ale administrației publice de stat care își încetează efectele juridice și prin actele organelor ierarhic superioare organului care a emis actul ce va fi desființat”.

Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative ca urmare a intervenirii unui act juridic în acest scop operează, în general, din momentul ieșirii acestora din vigoare printr-un alt act juridic care aparține, de regulă, organului emitent, organului ierarhic superior acestuia sau instanțelor judecătorești.

Modalitățile concrete prin care încetează raporturile juridice produse de actele administrative sunt: revocarea, anularea și suspendarea. Întrucât suspendarea a fost deja analizată în cadrul capitolului anterior, această modalitate de încetare temporară a efectelor actelor de autoritate nu mai necesită nici o prezentare.

1. Revocarea actelor administrative de autoritate

Revocarea actelor administrative constituie unul din modurile de încetare a efectelor juridice ale acestor acte care intervine frecvent în practica administrativă, revocarea apărând ca un principiu al regimului juridic al actelor administrative. Actele administrative de autoritate, fiind acte cu caracter unilateral, ele pot fi, în principiu, revocabile.

„Revocarea reprezintă operațiunea juridică care determină încetarea definitivă a efectelor juridice ale actelor administrative ca urmare a ilegalității și inoportunității acestor acte”.

Revocarea poate fi dispusă de organul emitent al actului ilegal sau inoportun sau de organul ierarhic superior al acestuia.

Motivele sau cauzele revocării constau în ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ.

Referitor la primul motiv de revocare trebuie subliniat faptul că din moment ce organul administrației publice a emis în mod unilateral un act ilegal, acest organ precum și organul ierarhic superior au posibilitatea de a-l revoca tot pe cale unilaterală, fără intervenția instanțelor judecătorești. Administrația este cea care trebuie să respecte și să organizeze aplicarea legii, astfel încât să nu se ajungă la situația ca un act administrativ să fie emis cu încălcarea legii și să producă efecte de drept.

În legătură cu al doilea motiv de revocare, s-a exprimat în doctrină următoarea opinie: „deși oportunitatea unui act administrativ poate fi pusă numai la limitele legalității lui, se poate întâmpla ca un act să fie legal, dar să nu fie oportun”.

Revocarea unui act administrativ pentru motive de ilegalitate produce efecte retroactive de la data adoptării (emiterii) actului revocat, efectele acestuia desființându-se în totalitate ca și cum actul nu ar fi existat.

Revocarea pentru motive de inoportunitate produce efecte de la data la care actul a devenit inoportun, iar efectele juridice produse de actul revocat până la data revocării sunt și rămân valabile.

Revocarea propriului act administrativ mai poartă denumirea de retractare sau retragere a actului administrativ.

Această modalitate de încetare a efectelor unui act administrativ poate fi totală sau parțială. În acest ultim caz, revocarea mai poartă denumirea de reformare sau modificare a actului administrativ.

„Principiul revocabilității actelor administrative apare ca un efect firesc al trăsăturilor administrației publice, al rațiunii însăși de a fi a actelor administrative”. În acest sens, administrația publică presupune o activitate de conducere și execuție efectivă, ea trebuie să dea dovadă în permanență de receptivitate și elasticitate.

Principiul revocabilității comportă o serie de excepții. Toate aceste excepții privesc numai actele administrative individuale, deoarece actele administrative normative sunt întotdeauna și oricând dacă organul administrației publice care le-a adoptat sau emis apreciază că un asemenea act nu trebuie să mai producă efectele juridice pentru care a fost adoptat sau emis. În acest sens, principiul revocabilității actelor administrative normative are caracter absolut. În acestă situație, efectele juridice produse până la data revocării rămân bine produse, iar drepturile particularilor dobândite în temeiul actului adminstrativ de autoritate normativ revocat intră în domeniul drepturilor câștigate.

Acest principiu încetează însă a mai avea caracter absolut în privința actelor administrative individuale și în situații anume prevăzute de lege, ori ca efect al naturii drepturilor și obligațiilor cuprinse în actele administrative respective, aceste acte devin irevocabile, constituindu-se în excepții de la principiul revocabilității actelor administrative.

În doctrină, au fost deja evidențiate categoriile de acte adminstrative irevocabile, acestea fiind următoarele:

actele administrative jurisdicționale sunt irevocabile deoarece ele se bucură de o anumită stabilitate ca urmare a faptului că organele care le emit cu prilejul soluționării unor litigii se dezinvestesc de dreptul de a mai r eveni asupra acestora;

actele adminstrative pe baza cărora au luat naștere raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale; acestea deși apar frecvent în activitatea administrației publice locale, sunt revocabile întrucât aceste raporturi juridice iau naștere prin acordul de voință al părților și nu mai pot fi desființate prin manifestarea de voință unilaterală a organului emitent al actului administrativ.

În doctrină, există referiri la actele care stau la baza raporturilor civile și de muncă, precum și la „contractele civile, în sensul larg al termenului”.

În primul caz, e vorba de raporturi juridice create în baza actelor de autoritate ale administrației publice locale care pot fi raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale.

În al doilea caz, majoritatea raporturilor juridice contractuale care au la bază acte de autoritate sunt contracte adminstrative, prin intermediul cărora autoritățile publice locale își administrează domeniul public. „Actele de autoritate care au generat contracte adminsitrative pot fi revocate, acestea fiind o excepție de la excepție”.

În schimb, „actele de autoritate pe baza cărora administrația publică locală încheie contracte civile cu diverși particulari, persoane fizice sau juridice, nu mai pot fi revocate”.

c)acte administrative care au dat naștere unor drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate

Uneori, autoritățile adminsitrației publice locale emit acte generatoare de drepturi subiective, a căror stabilitate este garantată de lege, prin intermediul anumitor organisme înființate potrivit legii și care funcționează pe lângă acestea. De exemplu, pentru reatituirea unor imobile sau pentru acordarea de despăgubiri foștilor proprietatri, s-au constituit pe lângă consiliile locale și județene, comisii speciale potrivit articolelor 16 – 20 din Legea nr. 112 / 1995.Hotârârile comisiei județene, prin care s-au restituit imobilele foștilor proprietari, constituie acte prin care a luat naștere un drept subiectiv fundamental, respectiv dreptul de proprietate, garantat de Consituția României în articolul 41, alineatul (1).

d) actele administrative atributive de statut personal – spre exemplu, o diplomă universitară, reușita la un concurs, etc., nu mai pot fi revocate deoarece au la bază o activitate anterioară a unor persoane, iar revocarea lor ar fi inutilă din moment ce persoana interesată poate cere oricând emiterea unui asemenea act cu același conținut.

e)acte administrative realizate material nu mai pot fi revocate întrucât prin revocarea lor nu s-ar putea restabili situația materială anterioară. Sunt irevocabile, de exemplu, o autorizație de demolare a unei construcții care a fost deja demolată sau o autorizație de construire după ce lucrările de construire s-au executat.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că „acele autorizații a căror realizare are loc continuu, denumite și autorizații libere, pot fi revocate. Dată fiind executarea lor succesivă pot apărea, în timp, anumite împrejurări care să justifice revocarea unor asemenea acte, însă efectele revocării nu se pot produce decât ex nunc, întrucât, pentru trecut, aceste autorizații reprezintă acte executate material”. Un exemplu de asemenea autorizație este cea dată pentru exercitarea de către particulari a unor profesii sau meserii.

f) actele administrative de sancționare contravențională – această excepâie își găsește justificarea în necesitatea evitării comiterii de abuzuri de către administrația publică în raporturile sale cu particularii.

Aceste acte nu mai pot fi revocate de organul emitent, nici de organul superior, ci ele pot fi anulate doar pe cale judecătorească.

În doctrină, s-a arătat că și actele administrative exceptate de la principiul revocabilității pot fi revocate în ipoteza în care actul administrativ pe care partea își întemeiază un drept subiectiv a fost emis datorită manevrelor sale frauduloase sau dolosive. Aceasta corespunde principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca în favoarea sa propria sa vină ( nemo auditur suam turpitudinem allegans ).

Dacă s-ar recunoaște stabilitate unor drepturi obținute prin manopere dolosive sau frauduloase, ar însemna legalizarea unei situații ilegale.

Dacă actul irevocabil a fost emis din culpa exclusivă a autorității administrației publice, el nu mai poate fi revocat dacă aceasta atrage consecințe păgubitoare pentru titularul sau beneficiarul acelui act.

Totodată, irevocabilitatea actelor administrative din categoriile exceptate de la principiul revocabilității nu mai poate fi invocată în cazul unor acte inexistente, deoarece acestea nu au avut nici un moment aparență de legalitate.

În această situație, încălcarea legii este atât de evidentă încât oricine o poate sesiza. Datorită faptului că nu operează prezumția de legalitate, nimeni nu poate fi obligat să se supună dispozițiilor cuprinse într-un asemenea act. Astfel, de exemplu, o hotărâre a consiliului local adoptată cu încălcarea competenței teritoriale reprezintă un act inexistent.

În legătură cu actele administrative inexistente s-a pus problema, în doctrină, dacă acestea mai trebuie revocate sau doar constatată inexistența lor de către autoritățile emitente. S-a statuat în sensul că „autoritățile emitente au dreptul să revină asupra acestor acte, indiferent că se procedează la revocarea sau la constatarea inexistenței lor”.

2. Abrogarea actelor administrative de autoritate

„Această operațiune constituie dreptul organului administrației publice care a adoptat sau emis un act administrativ de autoritate de a-l abroga, de a face să înceteze producerea efectelor juridice ale unui act adminstrativ de autoritate normativ ori individual”.

Abrogarea intervine, de regulă, pentru motive de oportunitate sau de interes public ori pentru că aplicarea, în continuare, unui act administrativ de autoritate nu mai este necesară.

Abrogarea se face printr-un act adminstrativ de autoritate adoptat sau emis de același organ al administrației publice și privește atât acte adminsitrative de autoritate normative cât și individuale. De asemenea, aceasta poate privi un act adminsitrativ de autoritate integral sau numai anumite articole din actul respectiv ori numai din anexele sale.

Actele administrative de autoritate normative pot fi abrogate de Guvern, de conducătorii autorităților administrative autonome sau de miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale. Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 44 / 1998 a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr. 751 / 1997 privind compensarea prețurilor cu amănuntul la unele medicamente.

Obiect al abrogării îl poate constitui și actele administrative de autoritate individuale.

Conducătorii autorităților administrative autonome, miniștrii și conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, consiliile județene și cele locale, precum și prefecții, președinții consiliilor județene și primarii pot să-și abroge actele administrative de autoritate pe care le-au adoptat sau emis atunci când apreciază că abrogarea lor este necesară.

3. Anularea actelor administrative de autoritate

Anularea reprezintă operațiunea juridică de încetare definitivă a efectelor juridice ale unui act administrativ ilegal.

În doctrină, s-a arătat că „distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă are mai puțină relevanță în dreptul administrativ dat fiind regimul lor de juridic asemănător”. Astfel, anularea unui act administrativ ilegal se poate dispune de către organele administrative, indiferent dacă actul în cauză a încălcat o normă care ocrotește un interes general sau personal.

De asemenea, în dreptul administrativ pot fi confirmate uneori și nulitățile absolute.

Actele de autoritate ale autorităților administrației publice locale nu pot fi anulate decât de către instanța judecătorească datorită autonomiei existente între aceste autorități, spre deosebire de actele de autoritate ale organelor administrației publice de stat care pot fi anulate și de către organele ierahic superioare organului emitent al actului.

Anularea se deosebește de revocare prin următoarele aspecte:

„anularea se dispune numai pentru motive de ilegalitate astfel încât instanța de judecată nu verifică oportunitatea actului;

anularea produce întotodeauna efecte retroactive încă din momentul adoptării sau emiterii actului deoarece cauzele anulării sunt fie anterioare, fie concomitente emiterii actului; În cazul anulării, se consideră că actul nu ar fi existat niciodată, efectele sale se produc ex tunc, în timp ce revocare produce efecte numai pentru viitor ( ex nunc);

anularea actelor de autoritate ale organelor amdinistrației publice locale poate fi dispusă numai de instanța judecătorească, în timp ce revocarea poate fi dispusă numai de organul emitent al actului;

măsura revocării este o consecință a exercitării controlului administrativ intern, în timp ce anularea poate fi urmarea exercitării, de către prefect, a controlului de tutelă asupra actelor autorităților publice locale sau consecința exercitării, de către persoana interesată, a dreptului său fundamental de a se apăra împotriva abuzului autorităților publice”.

Referitor la condițiile de admisibilitate ale acțiunii în anulare a unui act administrativ de autoritate al administrației publice locale, trebuie precizat că anularea în justiție a unui act administrativ se face în procedură contencioasă deoarece odată cu introducerea acțiunii în anulare a actului se declanșează un litigiu între administrația publică emitentă a actului și titularul acțiunii în anulare.

Procedura de drept comun în materia contenciosului administrativ este reglementată de Legea nr. 29 / 1990, dar există și unele reglementări speciale în materie. Potrivit unor reglementări speciale, respectiv articolul 57, alineatul (3) din Legea nr. 215 / 2001, există și unele acte a căror anulare se poate dispune după o altă procedur, de exemplu, hotărârile privind validarea sau invalidarea unui mandat de consilier, etc.

Condițiile de admisibilitate ale acțiunii de anulare a unui act adminstrativ al autorităților publice locale sunt următoarele:

calitatea procesuală a părților în acțiunea de contencios administrativ

În ce privește calitatea de „reclamant” în acțiunea de contencios administrativ, Legea nr. 29 / 1990 prevede că pot avea această calitate nu numai persoanele fizice și juridice de drept privat, ci și organizațiile statale autonome.

Pentru ca o persoană fizică sau juridică să-și justifice calitatea sa de reclamant într-o acțiune în contencios administrativ, acesta va trebui să facă dovada că este titularul dreptului lezat printr-un act de autoritate sau nerecunoscut prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative. „Excepție face prefectul care are, de drept, legitimare procesuală în acțiunea de contencios administrativ, el nefiind titularul vreunui drept lezat prin actul administrativ atacat”.

În ceea ce privește partea pârâtă, este necesar să existe identitate între autoritatea publică chemată în judecată și cea care a emis actul. Pârâtul într-o acțiune de contencios administrativ trebuie să fie o autoritate administrativa ori aceasta împreună cu un funcționar al acesteia.

„În schimb, în litigiile patrimoniale ( de drept public sau de drept comun ) au calitatea de părți unitățile administrativ – teritoriale, întrucât acestea sunt persoane juridice și au un patrimoniu propriu constituit din bunurile aparținând domeniului de interes local. Ele sut reprezentate în aceste litigii de către consiliile locale și județene sau, după caz, de primari și președinții consiliilor județene”.

actul atacat să vatăme un drept recunoscut de lege unei persoane fizice sau juridice, în cazul contenciosului subiectiv sau ca actul să fie ilegal, în aczul contenciosului obiectiv

Actul atacat trebuie să lezeze un drept subiectiv , în cazul contenciosului reglementat de Legea nr. 29 / 1990 sau să contravină unei norme juridice superioare, în cazul contenciosului declanșat de către prefect, în temeiul Legii nr. 215 / 2001.

c) actul atacat să fie un act adminstrativ

Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, „numai actele de autoritate și contractele adminstrative sunt supuse regimului de drept public, inclusiv în ceea ce privește controlul legalității lor, în timp ce actele de gestiune privată, fiind încheiate de administrație, ca orice particular, sunt supuse regimului de drept comun”.

d) actul atacat să nu fie exceptat de la controlul de legalitate pe calea contenciosului administrativ

În concret, sunt exceptate de la controlul de legalitate pe calea contenciosului adminstrativ, în concepția Legii nr. 29 / 1990, următoarele categorii de acte ale administrației publice locale:

actele de autoritate ale adminstrației publice locale prin care se iau măsuri urgente pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public;

actele adminsitrative pentru desființarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară;

actele de gestiune săvârșite de unitățile adminstrativ – teritoriale în calitate de persoane juridice civile și pentru administrarea patrimoniului său.

e) îndeplinirea procedurii administrative prealabile în termenul prevăzut de lege

Potrivit articolului 5, alineatul (2) din Legea nr. 29 / 1990 „înainte de a se cere instanței anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la articolul 1, alineatul (2), autorității emitente care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta”.

Așadar, trebuie subliniat că procedura administrativă prealabilă este o condiție obligatorie pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29 / 1990, dispozițiile acesteia având caracter imperativ. Neîndeplinirea acestei proceduri conduce la respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Procedura administrativă prealabilă se consideră îndeplinită numai prin introducerea reclamației la organul administrativ emitent al actului, adică exercitarea recursului grațios.

Termenul de 30 de zile pentru introducerea reclamației administrative curge de la data comunicării actului administrativ. În doctrină au fost formulate mai multe opinii în legătură cu natura juridică a acestui termen.

Astfel, se apreciază că „natura juridică a termenului pentru îndeplinirea procedurii prealabile este de decădere, însă în forma sa atenuată. Totuși, pentru motive temeinice, când din împrejurări mai presus de voința sa, particularul a fost împiedicat să-și exercite dreptul la reclamația administrativă prealabilă va trebui să beneficieze de repunerea în termen”.

f) actiunea în contencios trebuie introdusă în termenele prevăzute de lege

Potrivit Legii nr. 29 / 1990, în cazul în care cel ce se consideră vătămat nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției ( articolul 5, alineatul ).

Sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă nu rezolvă reclamația în termenul de 30 de zile de la înregistrarea acesteia ( articolul 5, alineatul 3).

În toate cazurile, introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere ( articolul 5, alineatul final ).

În cazul anulării dispusă de instanța judecătorească, Legea nr. 29 / 1990 nu face distincție între nulitatea absolută și cea relativă sub aspectul termenului în care poate fi introdusă acțiunea ( articolul 5, alineatul 2).

Așadar, Legea nr. 29 / 1990 prevede un termen minim și un termen maxim pentru introducerea unei acțiuni în contencios administrativ.

Termenul minim de 30 de zile se calculează de la data comunicării de către organul administrativ a soluției date reclamației administrative prealabile sau de la expirarea termenului de 30 de zile în care organul administrativ trebuia să comunice răspunsul la reclamația prealabilă. Termenul de 30 de zile trebuie să se încadreze în termenul de 1 an prevăzut de articolul 5, alineatul (5) din Legea nr. 29 / 1990.

Termenul maxim de 1 an se calculează de la data comunicării actului administrativ atacat.

Deși au fost emise în doctrină mai opinii referitoare la natura juridică a acestor termene, s-a apreciat că aceste termene sunt de decădere deoarece „expirarea acestor termene afectează însuși dreptul la acțiune în sens procesual”.

4. Alte moduri de încetare a producerii efectelor juridice ale actelor administrative de autoritate

Actele administrative de autoritate normative ori individuale pot să nu mai producă efecte juridice și în alte cazuri decât acelea ale suspendării, revocării și anulării acestora.

Astfel, actele administrative de autoritate încetează să mai producă efectele juridice pentru care au fost adoptate ori emise dacă și-au produs efectele juridice pentru care au fost adoptate sau emise, a expirat perioada de timp pentru care au fost adoptate sau emise, au fost înlăturate cauzele care au determinat adoptarea sau emiterea lor.

Concluzii

În exercitarea atribuțiilor conferite prin lege și cu scopul de a satisface interesele comunităților care le-a conferit mandatul, autoritățile adminstrației publice locale acționează pe cale unilaterală și pe cale contractuală.

Sub aspectul unilateral, organele administrației publice locale,după cum am arătat, adoptă sau emit acte adminstrative de autoritate.

Sub aspectul contractual, acestea încheie cu terți acte în regim de drept public ( contracte administrative ) și în regim de drept privat ( contracte civile ).

Actul administrativ de autoritate reprezintă expresia manifestării voinței juridice a organelor administrației publice locale în planul dreptului public în raporturile cu ceilalți subiecți de drept.

Pentru o funcționare optimă a raportului guvernați – guvernanți și pentru o rezolvare cu celeritate a problemelor ce apar la nivelul comunităților locale, în cadrul statului au fost create unități administrativ – teritoriale. În cadrul acestor unități administrativ – teritoriale, au fost instituite organe administrative înzestrate cu competența de a exercita administrația publică legată de viața locală. Astfel, organele administrației publice locale reprezintă unul dintre palierele la nivelul cărora se soluționează necesitățile multiple și complexe ale cetățenilor unui stat.

Potrivit articolului 120 din Constituția României „autoritățile adminstrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale și primarii […]”, iar potrivit articolului 121 „consiliul județean este autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean”.

Administrația publică realizată de către aceste organe în plan local se întemeiază pe principiul autonomiei locale consacrat expres atât în legea fundamentală, cât și în legea administrației publice locale.

Principiul autonomiei nu trebuie însă înțeles în mod eronat. Acesta nu consacră „independența” sau „autoguvernarea” autorităților administrației publice locale, deoarece competențele atribuite organelor constituite la nivelul unităților administrativ – teritoriale sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste competențe în nici un caz nu se suprapun celor reținute la nivel central.

Este însă posibil ca în decursul timpului nivelul autonomiei locale să fie mai ridicat prin acordarea unor prerogative lărgite organelor administrației publice locale.Totuși, cât timp articolul 1, prin alineatul (1) al legii fundamentale statuează că „România este stat național, […], unitar și indivizibil, conceptul de autonomie locală nu trebuie să afecteze suveranitatea statală, însuși statul fiind garantul aplicării acestui concept. Situația de dorit este crearea unui echilibru între, pe de o parte problemele statului în ansamblu și modalitățile de soluționare ale acestora și, pe de altă parte, solicitările existente la nivel local și posibilitățile lor de a fi soluționate.

Conform celor arătate în lucrarea de față se poate concluziona faptul că actul administrativ de autoritate este o formă juridică principala de exprimare a organelor administrației publice locale prin care acestea răspund nevoilor comunităților locale.

BIBLIOGRAFIE

I. Legislatie

1) Constitutia Romanei din 21 noiembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial, nr.233/ 1991

2) Legea administratiei publice locale nr.215/2001, publicată în Monitorul Oficial ,nr.204/2001;

3) Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, publicată în Monitorul Oficial, nr.77/ 1996 si republicată în Monitorul Oficial nr.153/2000;

4) Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr.122/1990;

5) Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial, nr.318bis/1997;

6) Legea nr.33/1995 pentru ratificarea Conventiei-cadru pentru protectia minoritătilor nationale, publicată în Monitorul Oficial nr.82/1995;

7) Ordonanta Guvernului nr.5/2002 pentru modificarea si completarea art.4 din Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de constructii, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr.70/2002;

8) Monitorul Oficial pentru anul 2001 al Consiliului Judetean Timis, Ed.Mirton, Timisoara, 2001;

II. Cursuri universitare,tratate ,monografii

1) Drăganu, Tudor, Actele de drept administrativ, Ed.Stiintifică, Bucuresti, 1959;

2)Drăganu, Tudor, Actele administrative si faptele asimilate lor supuse

controlului judecătoresc în temeiul Legii 1 / 1967, Ed. Dacia, Cluj–Napoca ,

1970;

3) Drăganu, Tudor, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, Ed.Prisma,

Targu-Mures, 1993;

4) Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.I,vol.II, Ed.Nemira,

Bucuresti, 1996;

5) Iovănas, Ilie, Drept administrativ si elemente ale stiintei administratiei,

Ed.Didactică si Pedagogică, Bucuresti,1977;

6) Manda, Cornelui, Drept administrativ – parte specială, Ed. Amiva,

Bucuresti, 1992;

7) Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ, vol I, Principii generale,

Editia a IV-a, Institutul de arte grafice,Ed.Marvan,Bucuresti,1934;

8) Petrescu ,R. Narcisa, Drept administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj – Napoca,

2001;

9) Preda, Mircea, Drept administrativ – parte generală, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti, 2001;

10) Preda, Mircea, Drept administrativ – parte specială, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti, 2001;

11) Prisăcaru, Valentin, Actele si faptele de drept administrativ, Ed. Lumina

Lex, Bucuresti, 2001;

12) Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Ed. Presa Universitară Romană,

Timisoara, 2000;

13) Trăilescu , Anton, Actele administratiei publice locale, Ed. All Beck,

Bucuresti, 2002;

III.Articole si studii de specialitate

1)Popa,Eugen, Natura juridică a termenului de 15 zile prevăzut de

art.101, alineatul (2) din Legea nr. 69 / 1991, în revista Dreptul ,

nr. 1 / 1993;

2)Popa,Eugen, Natura juridică a controlului exercitat de prefect, în

revista Dreptul nr.4/1992;

3)Dacian,Dragos, Formele de activitate ale autoritătilor

administratiei publice locale în domeniul stării civile, Revista

Dreptul, nr. 1 / 2000;

4)Trăilescu,Anton,Formalitătile procedurale anterioare, concomitente

si posterioare hotărărilor consiliilor locale si consecintele

nerespectării lor,Revista Dreptul nr .1/1995;

5)Popa,Eugen,Discutii în legătură cu suspendarea actelor

administrative,Revista Dreptul nr.1/1994;

6)Preda,Mircea,Atributiile prefectului conferite prin legea

nr.69/1991,Revista Dreptul, nr.5-6/1991;