Actualități Privind Politicile DE Securitate ALE Ue

ACTUALITĂȚI PRIVIND POLITICILE DE SECURITATE

ALE UNIUNII EUROPENE

Laura-Ina-Veronica BOGDAN (căs. SÎRBU) BOGDAN [1]

[anonimizat]

Abstract:

Security is essential to the life of individuals, communities, states and alliances of states.
Security is a product difficult to obtain in the case of the weak, and in the case of the strong, with the central place in the organization and functioning of society. Security risk, whose source is human activity and / or natural evolution, has become one of the most obvious challenges to the contemporary society. Human activity generates a security risk in itself.

The concept of security, even if intense used and considered a central concept, organizer and general international relations is not defined in a way that fully satisfy the requirements and its coverage area.

Permanently it is necessary a review of security analysis, reported developments national and international security environment. Security was, is and will remain an issue of great interest to human society and its definition is a very important international organizations.

Key words: security, European security, security policy, security risk,collective security.

Problema securității a preocupat colectivitățile umane de-a lungul existenței lor. Practic necesitatea asigurării vieții constructive, de progres material și spiritual, împotriva vitregiilor din afară, a apărut odată cu apariția omului care s-a îngrijit de securitatea sa așa cum s-a îngrijit de hrană sau adăpostul său.

Conceptul de securitate semnifică situația în care o persoană, grup de persoane, stat, alianțe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alți actori, capătă certitudinea că existența, integritatea și interesele lor fundamentale nu sunt primejduite. Termenul de securitate semnifică liniște, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat, faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol, protecție, apărare; securitatea colectivă este acea stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni.. [2]

Conceptul de astăzi al securității ne destăinuie un alt conținut al ei, îm sensul că aceasta are menirea de a preveni un al treilea război generalizat, război care, […], ar fi și ultimul. […] Într-o lume aflată în continuă interdependență, securitatea unui stat nu mai poate fi privită solitar, ea fiind afectată tot mai mult, pozitiv și uneori negativ, de relațiile internaționale, adăugând dimensiunea „supranațională” care a impus problematica „securității colective” și a „ securității comune”, două modele de securitate care coexistă într-un spațiu numit euroatlantic. [3]

Securitatea – o condiție a funcționării sistemelor și a menținerii unui echilibru dinamic necesar conviețuirii într-un mediu complex, totdeauna schimbător, tensionat, competițional, cu evoluții complicate și de cele mai multe ori imprevizibile.

Barry Buzan (1991), în Popoarele, Statele și Teama (People, States and Fear), abordează securitatea din următoarele perspective:

Ca fenomen, ca realitate – sumă de amenințări, pericole de orice natură ce pot duce la dispariția fizică sau la anularea identității; amenințări și pericole în domeniul financiar și cele de ordin simbolic, mediatic, cu efecte asupra psihicului uman;

De ordin psihologic – un produs al reflectării; produs al observării și conștientizării pericolului; (se reflectă în politicile de securitate, în comportamentele statelor și al entităților);

În plan acțional – este ceea ce se vede, securitatea ca mod de acțiune, ca tip de relație în raport cu ceilalți.

Întrebările ontologice, ignorate de către realiștii care au dominat teoria și practica în domeniul relațiilor internaționale, între anii 1940 și 1990, devin din ce în ce mai evidente și cer un răspuns:

Cine este beneficiarul securității?

Cine asigură securitatea?

Ce trebuie protejat?

Originile acestei abordări academice generalizate pot fi regăsite prin anii ’80, mai exact în 1983 când Richard Ullman a definit amenințarea la adresa securității ca fiind ,,o acțiune sau o succesiune de acțiuni care într-un timp relativ foarte scurt amenință grav calitatea vieții locuitorilor unui stat sau amenință să reducă semnificativ opținile politice ale guvernului unui stat, ale unei entități private sau neguvernamentale (persoane, grupuri, corporații)-dintr-un-stat”. [4]

Asemenea abordare lărgită a securității a fost foarte criticată de realiști în studiile de specialitate, care până la sfârșitul Războiului Rece nu au renunțat la argumentele lor în favoarea menținerii unui domeniu restrâns al securității. Stephen Walt a susținut aceasta abordare restrânsă, argumentând că „studiile de securitate pot fi definite ca fiind studiile asupra amenințărilor, uzului și controlului forței militare”. [5]

Un alt argument pentru analiza aprofundată a securității, diferit de simpla enumerare a unor probleme din afara sferei militare a amenințărilor la adresa statului, a apărut în anii ’90, odată cu noua abordare care a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de Școala de la Copenhaga. La începutul anilor ’90, se regăsește amprenta lui Barry Buzan asupra acestei noi interpretări, însă noua abordare s-a cristalizat mai târziu către sfâșitul decadei, odată cu formarea echipei care avea să genereze conceptele de bază ale Școlii, alături de Ole Waever și Jaap De Wilde, în lucrarea „Securitatea: un nou cadru de analiză”. [6]

Definită din perspectiva domeniilor care o generează și asupra cărora își exercită influența, securitatea (națională sau internațională) „vizează politica externă, economică și militară a statelor, intersectarea acestora în zone de schimb și de dispută, cât și structura generală a relațiilor pe care le creează”. [7]

După cum se poate observa, această definiție tratează statul ca actor principal al relațiilor internaționale, ca factor decisiv în modelarea mediului de securitate și, în același timp principalul beneficiar și furnizor de securitate.

Politica de securitate – activitate rațională, logică și legitimă prin care un grup sau o comunitate socială își conservă identitatea, suveranitatea (politică, economică) și-și promovează interesele.

♦ Se materializează în discursul public al actorului legitim și, uneori, capătă consacrare în documentele oficiale;

♦ Este o activitate subiectivă cu determinări obiective, fiind generată de existența amenințărilor;

♦ Oferă modelul;

♦ Identifică amenințările;

♦ Analizează vulnerabilitățile;

♦ Stabilește scopurile de urmat.

Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială-individ-grup-stat-alianțe și se manifestă în toate domeniile vieții sociale: politic, economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural, etc.

Securitatea se realizează de către puterea politică și trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

– să fie acțiune a statului desfășurată pe baza unui sistem normativ;

– să fie de competența unor instituții ale statului;

– puterea politică să fie legitimă și să primeze supremația legii;

– întemeierea acțiunilor pe un sistem de valori acceptate de către societate;

– respectarea drepturilor omului în conformitate cu reglementările internaționale la care statul este parte;

– să nu producă insecuritate altor entități.

Într-un anume mod, întreaga securitate este politică, pentru că vulnerabilitățile, riscurile și amenințările sunt definite pe cale politică.

Securizarea – un act politic, prin care un stat definește ceea ce este relevant pentru securitatea sa (identifică vulnerabilitățile, definește politica de securitate, elaborează și adoptă strategia în domeniu, alocă resursele, aplică strategia etc.).

Securitatea comună, conform specialiștilor în domeniu, este caracterizată prin următoarele elemente:

toate națiunile au dreptul legitim la securitate;

forța militară nu constituie un instrument legitim pentru soluționarea diferendelor între state;

securitatea nu poate fi obținută și păstrată cu ajutorul superiorității militare;

limitările cantitative și calitative ale arsenalelor militare constituie un element necesar al securității comune;

condiționările de orice natură dintre elementele militare, conflictele militare, pe de o parte, și evenimentele politice sau argumentele economice, pe de altă parte, trebuie evitate.

asigurarea securității comune nu se reduce doar la aspectele militare, ci trebuie să se adreseze și celor nonmilitare, precum: sărăcia, șomajul, imigrația ilegală, degradarea mediului etc.

Este evident faptul că securitatea comună nu este posibilă în absența cooperării și nu poate fi realizată prin eforturile unui singur stat. Mai mult, asigurarea securității comune nu se reduce doar la aspectele militare, ci trebuie să se adreseze și celor nonmilitare, precum:

– sărăcia,

– șomajul,

– imigrația ilegală,

– degradarea mediului etc.

Securitatea națională

În teoria relațiilor internaționale un concept foarte des folosit este cel de securitate națională. Literatura de specialitate în domeniu îi consacră o bogată gamă de definiții și evidențiază, totodată, conotațiile sale principale, precum și măsurile și acțiunile necesare pentru realizarea ei.

În opiniile politologilor americani, ruși și europeni, securitatea națională este definită prin perspectiva intereselor și a poziției pe care le ocupă în raportul de forțe internațional și al mijloacelor folosite. Politologul american Walter Lippnann consideră că o națiune și-a realizat securitatea numai în măsura în care „nu este în pericol să trebuiască să-și sacrifice valorile esențiale dacă dorește să evite războiul și poate, dacă este amenințată să mențină aceste valori prin victorie într-un astfel de război”. Cu alte cuvinte, securitate înseamnă: capacitatea unei națiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu se reușește, de a câștiga un război pentru a nu-și pierde integritatea și independența națională.

În viziunea lui Arnold Wolfers, securitatea națională are o dimensiune obiectivă și una subiectivă. Dimensiunea obiectivă denotă o absență a amenințărilor pentru câștigarea valorilor cum ar fi independența națională, păstrarea „modului de viață (american)” și alte valori. În sens subiectiv, securitatea națională însemană „absența temerilor că astfel de valori vor fi atacate”.

În proiectarea și realizarea securității naționale este necesar să se identifice factorii mediului de securitate (politici, economici, sociali, demografici, militari, ecologici etc.) care generează conflicte, violențe, război. Statele trebuie să fie pregătite să răspundă la pericole iminente existenței lor cum ar fi: atac cu forțe militare declanșat prin surprindere, interzicerea accesului la materii prime vitale și informaționale.

Astăzi, mai ales în Europa, controversele stârnite între național și internațional, înclină balanța către ideea federalistă (integrarea într-o structură de securitate colectivă în care statele își pierd, în mod treptat, rolul de actori în relațiile internaționale).

Securitatea națională a României presupune realizarea unei stări de echilibru relativ stabil a sistemului social în care individul, grupurile de persoane organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezăvolte liber și își pot promova propriile interese în condițiile respectării unui sistem de norme aflat în evoluție.

Securitatea colectivă

Este definită prin obligația membrilor unei alianțe de a se abține de la utilizarea forței împotriva celorlalți membri și de a ajuta pe oricare dintre aceștia, în cazul în care este atacat de un stat membru al unei grupări inamice.

Premisa de bază se referă la faptul că absența mijloacelor ce permit unui stat ducerea unui conflict armat nu va determina statul sau gruparea de state care se simt amenințate să ia, la rândul lor, măsuri de constituire a capacităților de a răspunde agresiunii, cu alte cuvinte se pune accentul pe prevenire. Există specialișiti care definesc securitatea prin cooperare drept un summum a trei concepte – securitate comună, securitatea colectivă și securitate completă -, lărgindu-i aria de definire la prevenire și parteneriat, în detrimentul recurgerii la forță.

Securitatea prin cooperare

„Cooperative security” are drept principal scop prevenirea războiului și a posibilității de constituire a mijloacelor necesare inițierii și desfășurării unei agresiuni.

Securitatea prin cooperare

În ansamblu, aranjamentele de securitate prin cooperare presupun[8]:

controlul strict și măsuri de siguranță stricte impuse asupra armamentelor nucleare;

asigurarea condițiilor necesare pentru conversia industriilor militare și de apărare care ar pune în pericol securitatea internațională;

angajamente comune care să reglementeze dimensiunea și structura arsenalelor militare și proliferarea tehnologiilor considerate a fi periculoase;

definirea coerentă a noțiunii de intervenție legitimă, ca proces multilateral convenit ce reglementează utilizarea forței pentru asigurarea securității;

promovarea transparenței și a interesului reciproc al părților participante la aranjamentele de securitate colectivă.

Așadar, securitatea comună, colectivă sau prin cooperare reprezintă principala caracteristică a instituțiilor și organizațiilor internaționale de securitate. Perioada sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI a influențat și a modificat dramatic profilul acestora, atât din punct de vedere al lărgirii numărului de membri (NATO și UE), cât și al adaptării strategiilor la provocările mediului de securitate (NATO, UE, ONU, OSCE etc.).

Principalii actori internaționali cu atribuții în domeniul securității: Statul; ONU; NATO; UE; OSCE.

Relațiile de dialog și de complementaritate dintre acești actori ar trebui să urmărească stabilirea și menținerea sprijinului comun pentru contracararea pericolelor și amenințărilor la adresa securității. În acest sens, comunitatea internațională dispune de instrumentele legale – precum Carta Națiunilor Unite ce oferă cadrul politic pentru o asemenea acțiune –, dar și de mijloacele diplomatice, politice și militare pentru a lua decizii importante atunci când este nevoie. Scopul principal al acțiunilor specifice dimensiunii militare a securității ar trebui să fie întotdeauna restabilirea legii și ordinii, ceea ce ar avea un impact pozitiv și asupra activității organizațiilor umanitare.

Deși deciziile cheie asupra problemei păcii și războiului sunt luate, la nivel național, de către elita politică, cu suportul populației, iar la nivel internațional, de către organele de conducere ale grupărilor instituționalizate de state, rolul acestora din urmă în rezolvarea conflictelor interne este în creștere.

ONU

Unul dintre cele mai importante aspecte ale activității ONU în sfera militară a securității este reprezentat de sistemul operațiilor de menținere a păcii.

Raportul Brahimi (denumit astfel după numele liderului grupului de experți care l-a elaborat, ministrul algerian de externe, Lakhdar Brahimi) propune modalități de organizare a misiunilor de pace eficiente și coerente, astfel încât ONU să poată face față provocărilor specifice secolului XXI, de genul restaurării și reconstrucției păcii.

Pe scurt, acest raport are în vedere instituționalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv și de asistență a statelor implicate în conflicte, pentru a trece de la starea conflictuală la pace, și cuprinde:

– prevenirea crizelor,

– operațiile de menținere a păcii și

– operațiile de consolidare a păcii.

NATO

În prezent, NATO dispune de cea mai coerentă strategie în gestionarea dimensiunii militare a securității, denumit gestionarea crizelor.

Organizația definește acest concept ca reprezentând măsuri pentru:

– identificarea,

– formularea și

– planificarea folosirii resurselor necesare:

– anticipării,

– prevenirii și/sau

– soluționării unei amenințări sau a unei acțiuni teroriste[9].

Pentru a rămâne eficientă în privința apărării și promovării securității într-un mediu de securitate nou și în schimbare permanentă, Alianța este, în prezent, angajată într-un proces de transformare care îi afectează toate problematicile aflate pe agendă și care implică noi misiuni, noi membri, noi capacități, noi relații de parteneriat și noi modalități de acțiune.

UE

În ceea ce privește dimensiunea militară a securității, în cadrul Uniunii Europene se încearcă delimitarea a două strategii, ce compun răspunsul la criză, adică gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor.

Referitor la gestionarea crizelor, UE definește acest concept astfel:

– acțiuni inițiate pentru a preveni escaladarea pe verticală (intensificarea violențelor) și

– acțiuni pe orizontală (răspândirea teritorială) a conflictelor violente existente[10]

Articolul 42 din Partea I a Constituției Europene, ratificată la 1 mai 2004, se referă la realizarea Zonei de Libertate, Securitate și Justiție și include, pentru prima oară, Clauza de Solidaritate: „Uniunea și statele membre au obligația să acționeze întrunit, în spiritul solidarității, dacă un stat membru este obiectul unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau produs de om. Uniunea trebuie să mobilizeze toate instrumentele pe care le are la dispoziție, inclusiv resursele militare ale statelor membre, cu scopul:

a) prevenirii amenințării teroriste pe teritoriul statelor membre; protejării instituțiilor democratice și a populației civile de orice atac terorist; sprijinirea statelor membre, pe teritoriul lor, la cererea autorităților politice respective, în eventualitatea unui atac terorist;

b) sprijinirea statelor membre, pe teritoriul lor, la cererea autorităților politice respective, în eventualitatea producerii unui dezastru natural sau cauzat de om”.

OSCE

Având 57 de state participante, OSCE poate pretinde că este cea mai importantă organizație regională de securitate existentă, adunând împreună comunitățile euro-atlantice și euroasiatice (de la Vancouver la Vladivostok).

Activitățile organizației acoperă un spectru larg de la alerta timpurie la prevenirea conflictelor, managementul crizelor și până la reabilitarea post-conflict.

De asemenea, în cadrul OSCE un proces deosebit de interesant care se desfășoară este cel referitor la negocierile în domeniul dezarmării, negocieri în care nu de puține ori statele mici și mijlocii au atras atenția asupra tendințelor marilor puteri de a-și păstra arsenalele intacte în timp ce celelalte își asumă obligații în sensul reducerii acestora.

CONCLUZII

O națiune are securitatea asigurată în măsura în care nu se află în pericol de a sacrifica valori fundamentale.

Securitatea asigură starea și dă posibilitatea unui sistem să se manifeste plenar și independent în afirmarea intereselor sale.

Securitatea este un concept complex, analizat prin prisma individului, a națiunii și prin prisma modului cum este realizat și condus un asemenea sistem la nivel regional sau global.

Securitate individuală este subordonată nivelurilor superioare de analiză, fiind afectată pozitiv sau negativ de către stat. Are o varietate de influențe asupra securității naționale, fiind într-o permanentă contradicție cu aceasta.

Dinamica securității este puternic relaționată și în interdependență cu sistemul relațiilor internaționale.

Realizarea stării de securitate este un atribut al puterii politice. Această stare este influențată și determinată de:

existența unei legislații în domeniu;

existența unor organe și instituții de stat cu atribuții în domeniu;

asigurarea legitimității și autorității politice a puterii;

existența și promovarea unor valori:

suveranitate,

independență,

libertate,

respectarea drepturilor omului și a libertăților cetățenești.

Politica de securitate națională:

este o opțiune a puterii politice pentru anumite coordonate, teorii, obiective și direcții de acțiune în domeniu;

este o obligație pe care și-o asumă puterea politică pentru realizarea stării de neprimejdie (nivelul operațional).

Conducerea sistemului de securitate, la nivel statal, se realizează de către instituțiile statului în toate domeniile:

Militar – Securitatea militară – capacitatea statului de a riposta în fața unor pericole, amenințări, agresiuni.

Politic – Securitatea politică – stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor politice.

Economic – Securitatea economică – posibilitatea accesului la resurse, finanțe și piețe. Este necesară pentru a susține un nivel acceptabil de bunăstare și de putere a statului.

Social – Securitatea societală – capacitatea de susținere a elementelor tradiționale de limbă, cultură, identitate culturală și religioasă.

De mediu – Securitatea ecologică – menținerea biosferei locale și planetare (depinde de acțiunile oamenilor).

Securitatea are un caracter relativ, nu este niciodată absolută; orice modificare generează reorganizarea sistemelor de securitate la nivel internațional și, implicit, un nou tip de management.

Politica de securitate națională:

-este o opțiune a puterii politice pentru anumite coordonate, teorii, obiective și direcții de acțiune în domeniu;

-este o obligație pe care și-o asumă puterea politică pentru realizarea stării de neprimejdie (nivelul operațional).

Conducerea sistemului de securitate, la nivel statal, se realizează de către instituțiile statului în toate domeniile:

-Militar – Securitatea militară – capacitatea statului de a riposta în fața unor pericole, amenințări, agresiuni.

-Politic – Securitatea politică – stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor politice.

-Economic – Securitatea economică – posibilitatea accesului la resurse, finanțe și piețe. Este necesară pentru a susține un nivel acceptabil de bunăstare și de putere a statului.

-Social – Securitatea societală – capacitatea de susținere a elementelor tradiționale de limbă, cultură, identitate culturală și religioasă.

-De mediu – Securitatea ecologică – menținerea biosferei locale și planetare (depinde de acțiunile oamenilor).

Securitatea are un caracter relativ, nu este niciodată absolută; orice modificare generează reorganizarea sistemelor de securitate la nivel internațional și, implicit, un nou tip de management.

În domeniul securității au intrat în limbajul curent termeni precum politica de securitate și strategia de securitate.

Politica de securitate reprezintă activitățile care rezultă în urma deciziilor pe care le iau deținătorii puterii politice pentru realizarea unei stări de neprimejdie în mediul internațional astfel încât obiectivele acestora să poată fi realizate.

Politica de securitate se regăsește materializată în strategia de securitate care reprezintă organizarea și conducerea activităților penru realizarea intereselor și obiectivelor puterii politice prin folosirea rațională a resurselor, asigurarea stabilității sociale, asigurarea schimbării și inovării privitoare la siguranța și securitatea sistemului social. (Răspunde la întrebarea: Cum îndeplinim politica de securitate?). Ea se realizează în tote domeniile de activitate: politico-diplomatic, economic, social, demografic, militar, cultural, etc. Obiectivele fixate în domeniul securității se regăsesc în strategiile construite corespunzător obiectivelor respective și anume: strategia politico-diplomatică, strategia economică, strategia socială, strategia militară. [11] Politica de securitate a unei națiuni are drept scop îmbunătățirea siguranței instituțiilor sociale, economice și politice ale națiunii împotriva amenințărilor provenind de la alte state independente.

Politica de securitate națională este concepută în trei forme:

– politica de securitate militară este programul activităților destinate să reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior;

– politica de securitate internă se ocupă de acțiunile subversive ale forțelor interne la adresa statului;

– politica de securitate situațională are ca obiectiv riscul unei eroziuni survenite din schimbările pe termen lung la nivelul condițiilor sociale, economice, demografice și politice cu efecte asupra puterii statului. Fiecare din aceste forme de politică se desfășoară la un nivel operațional și la un nivel instituțional.

La nivelul operațional, politica de securitate constă în luarea măsurilor imediate pentru a preveni amenințarea la adresa securității.

La nivelul instituțional politica de securitate are în vedere modul în care este formulată și executată politica la nivel operațional.

Strategiile de securitate se construiesc pe baza unei analize riguroase a mediului de securitate, a intereselor naționale stabilite de puterea politică, a obiectivelor ce decurg din politica de securitate, a resurselor puse la dispoziție și adoptă modalități aecvate de răspuns la provocările și amenințările ce amenință securitatea.

Complexitatea proceselor sociale-organizante și dezorganizate – scoate în evidență ansamblul provocărilor și amenințărilor, dinamica acestora precum și varietatea lor.

De-a lungul timpului strategiile de securitate au fost preponderent construite pe dimensiunea militară, pe forță ca instrument al politicii. În acest sens marile puteri au fundamentat teoria „echilibrului forțelor” care nu a eliminat rivalitatea, tendința spre hegemonie, criza și războaiele.

În prezent dimensiunea militară a securității predomină și sunt adoptate următoarele strategii de securitate:

– descurajarea nucleară – aparține marilor puteri nucleare;

– suficiența defensivă – aparține statelor mici și mijlocii;

– integrarea în alianțe politico-militare (NATO);

– statutul de neutralitate;

– intrarea sub tutela unei mari puteri;

– integrarea în structurile de securitate;

– impunerea de sancțiuni, suspendarea din structurile de securitate, blocadele și amenințarea cu folosirea forței.

După o abordare preponderent militară, odată cu încetarea Războiului rece securitatea debândește o configurație mai complexă, atât sub aspectul discuțiilor conceptuale, cât și sub cel al practicii. Ea include, alături de componentele militară și diplomatică și pe cele economică, financiară, informatică, psihologică sau culturală.

Pentru prevenirea crizelor și evitarea conflictelor se operează cu un nou concept și anume „securitatea cooperantă” în care prin sistemul de relații dintre toți actorii se asigură promovarea intereselor fără a le elimina pe ale altora.

NOTE

[1]Doctorand în Informații și Securitate Națională la Universitătea Națională de Apărare „Carol I”

[2]Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a,Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 969.

[3]Cprnel Dinco, Filofteia Repez, Gheorghe Deaconu, Securitate și insecuritate în era globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011, pp. 6-7.

[4]Richard Ullman, Redefining Security, International Security, No. 1, 1983.

[5]Stephen Walt, The Renaissance of Security Studies, International Studies Quarterly 35, No. 2, 1991.

[6]Barry Buzan, Ole Waever and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Boulder, Copenhagen: Lynne Rienner, 1998.

[7]CHIRIAC, Dănuț-Mircea – Politici și strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005, p. 9.

[8]Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003, p. 561.

[9]US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 12 aprilie 2001 (actualizat la 19 septembrie 2006), p. 133.

[10]http://europa.eu.int/comm/development/prevention/definition.htm.

[11]http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0026_ro.htm

BIBLIOGRAFIE

1. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a,Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

2. Cprnel Dinco, Filofteia Repez, Gheorghe Deaconu, Securitate și insecuritate în era globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011;

3. Richard Ullman, Redefining Security, International Security, No. 1, 1983;

4. Stephen Walt, The Renaissance of Security Studies, International Studies Quarterly 35, No. 2, 1991;

5. Barry Buzan, Ole Waever and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Boulder, Copenhagen: Lynne Rienner, 1998;

6. CHIRIAC, Dănuț-Mircea – Politici și strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

7. Ioan Bari, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003;

8. US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 12 aprilie 2001.