Actualitatea Invățăturii Despre Patimi ȘI Despătimire LA Sfinții Părinți

=== vindecarea patimilor ===

INTRODUCERE

Prin contrastele frapante între bine și rău, între duhul care distruge și Duhul care dă viață, putem cunoaște cu adevărat pe Mântuitorul, care ne eliberează de neliniști și de moartea sufletească.

În suflet sunt ape tulburi, după cum spune Psalmistul: „Apele au intrat până în sufletul meu“ (Ps. 68, 1).

Dar când diavolul se înverșunează împotriva noastră, chiar și în durere trebuie să vedem clar, cu ochii inimii, că Iubitorul de oameni se găsește înaintea noastră.

Dumnezeu vrea ca omul să fie conștient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească și să-l chinuie, ca să poată aprecia și prețui mângâierea dulce a Sfântului Duh.

„Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită, că duhul este orânduitor, dar trupul neputincios.“ (Mt. 26, 41)

Vindecare patimilor nu poți găsi singur, ci doar cu Hristos. Dacă mintea se luminează cu adevărul că Hristos este viața în noi, atunci ea va conduce bine, determinată de credința în Hristos Care e în ea, fiind în colaborare directă cu El.

A fi cu ochii încontinuu asupra a ceea ce trebuie să păzești – asupra faptului că Hristos este viața în noi – a ne prinde de El ca trăire a vieții, cu atenție neîncetată, înseamnă a nu mai greși.

Mântuitorul ne spune că Duhul Sfânt va descoperi care e rătăcirea omului, în ce constă; va dezgoli lumea, să se vadă în ce constă răutatea ei. Duhul va arăta lumii care este păcatul ei, va vădi pe păcat. Păcatul constă în a nu crede în EL. Cine Îl acceptă pe El ca viață va trăi, cine nu, nu are viață în El, pentru că păcatul duce la moartea sufletului, adică nu e recunoscut Hristos ca viață a sufletului. Se lipsește omul de susținerea vieții, de lumină, de călăuză, de tăria de susținere a vieții.

„Eu sunt viața voastră de la Tatăl, pentru a v-o da vouă, ca în Mine să trăiți.“

-Viața este a cunoaște pe Dumnezeu, Singurul Dumnezeu adevărat; numai de la El avem viață adevărată, valabilă. Singurul izvor de viață, singura țintă spre care e cazul să-și îndrepte omul atenția, să n-o piardă din vedere pentru a se menține în viață, este să-L cunoască pe El, că El este ce a zis că este, adică viață în noi. Acesta-i drumul drept al omului, să-L cunoască pe Dumnezeu, izvor al vieții și pe Hristos trimis în lume cu acest izvor. Dumnezeu este izvor de viață, pe care o dă oamenilor prin Hristos.

Dacă omul ar împlini ascultarea de Dumnezeu, care e taina vieții, n-ar mai cădea din gândirea dumnezeiască. Mântuitorul spune că piedica pe care au avut-o oamenii în a nu asculta de El a fost dată la o parte, adică diavolul a fost făcut inofensiv, el a căzut din cer, împotrivindu-se voii lui Dumnezeu. Chiar dacă el lucrează mai departe, nu are putere în fața lui Hristos, Care ne umple El viața. A neglija cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă a nu înțelege rațiunea de a fi a vieții. Cine-L urmează a dobândit viața și acela nu greșește.

Cap. I: ESENȚA CELOR ȘAPTE PATIMI ÎN PERSPECTIVA ASCETICII ORTODOXE

Păcate și patimi

Păcatul este o tristă realitate, o otravă care nimicește sănătatea trupului și a sufletului, așa cum se exprimă Sf. Ap. Pavel: „Nu binele pe care-l vreau îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.“

„Și atunci, dacă fac ceea ce nu-mi este voia, nu mai sunt eu făptuitorul, ci păcatul care locuiește în mine“ (Rom. 7, 19-20).

Păcatul constă în nesocotirea legilor morale puse de Dumnezeu în om. Nesocotirea legilor morale aduce cu sine dezordine în ființa făptuitorului, destramă sănătatea lui morală și pricinuiește tulburări în mediul înconjurător în care trăiește.

Ce sunt crimele, nedreptățile, delictele și nelegiuirile de tot felul, dacă nu efectul păcatului, sau păcatul însuși sub diferitele lui înfățișări?

Din cauza păcatului, viața omului ia un alt drum decât cel orânduit de Creatorul, omul își terfelește propria sa demnitate și-și denigrează augusta sa valoare.

Ori, ființa umană a fost chemată să urce culmile perfecțiunii, nu să se prăbușească în abisul fărădelegilor. Valoarea persoanei umane depășește toate valorile lumii.

Păcatul, în începutul său, ca și toate urmările și înfățișările lui, este fructul libertății morale, greșeala neascultării, călcarea legii. „Oricine făptuiește păcatul săvârșește și călcarea legii: păcatul este călcarea legii.“ (I Ioan 3, 4). Păcatul este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și a ordinii preconizate de El.

Este adevărat că, referindu-ne la căderea protopărinților noștri, ispita spre păcat i-a venit omului din afară, dar el avea posibilitatea să reziste ispitei, neexistând nici o stringență; era vorba doar de ascultarea poruncii directe primite de la Dumnezeu, Care pentru neascultare îi punea în perspectivă moartea. N-a rezistat însă, din cauza trufiei care încolțise în sufletul său, dorind a fi independent, asemenea lui Dumnezeu. De aceea, pe drept cuvânt se spune: „Începutul păcatului este trufia“ (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 10, 15).

Păcatul aduce neliniștea (Geneza 4, 9-11), Iisus Hristos aduce pacea; păcatul aduce mustrarea conștiinței (Rom. 2, 9; Ps. 37, 3), Hristos aduce liniștea și lauda conștiinței; păcatul aduce bolile trupului (I Cor. 11, 30), Hristos aduce sănătatea morală, sfințenia și fericirea sufletului; păcatul aduce moartea (Rom. 6, 23; I Cor. 11, 30), iar Hristos aduce învierea, viața și nemurirea.

Iisus Hristos cere de la noi prefacerea întregii noastre vieți prin „dezbrăcarea de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare și îmbrăcarea în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea și în sfințenia adevărului“ (Efes. 4, 22; Col. 3, 8-10).

Se știe că instinctele, atât în viața animală, cât și în cea umană, îndeplinesc un rol fundamental. Ele sunt legi divine și au menirea de a funcționa în scopul conservării și dezvoltării vieții.

În lumea animală, funcționarea instinctelor se face în mod ireproșabil. La om, însă, care este o ființă rațională și liberă, instinctele devin, adeseori, conștiente. Omul are conștiința rostului lor, precum și posibilitatea de a asculta sau a respinge chemarea lor.

„Cum funcționarea instinctelor este împreunată cu anumite voluptăți, omul ia aceste voluptăți ca scop în sine, deși, în realitate, nu sunt decât mijloace de atracție pentru normala funcționare a instinctelor. Când voluptatea se ia ca scop în sine, se ajunge la funcționarea pervertită a instinctelor, deci la păcat.“

Dar cât de mult ne-am obișnuit cu păcatul! Cât de puternice sunt legăturile care ne țin legați de pământ! Nu lepădăm întru totul preocupările și legăturile trupești, iar vrăjmașul atunci ne tulbură, ne întunecă și ne sucește mintea, ne leagă inima, de ne face prizonierii săi.

Păcatele sunt „murdării“ în ochii omului, ca să nu-L vadă pe Dumnezeu și minunile Lui.

Dacă răul are un început, trebuie să fi început din cauza a ceva anterior, trebuie să aibă o explicație; numai dacă n-are nici un început, nu are nici motiv. Motivul acesta poate să fie mai adânc decât puterea noastră de pătrundere și deci răul poate să ne apară nouă ca irațional, dar în sine nu poate fi cu totul fără motiv, cu totul irațional.

Omul, din teamă de dispariție, vrea să posede și să stăpânească toată existența, să fie el Dumnezeu, răsturnând pe unicul și adevăratul Dumnezeu.

În această dorință de-a fi Dumnezeu se află rădăcina tuturor felurilor de păcat, mândria, invidia, ura, lenea, teama de-a obosi, de-a slăbi, lăcomia după avuție, știință, lux, gelozia.

Dacă omul n-ar fi rămas să-și consolideze viața fără Dumnezeu, n-ar fi fost în el o atât de mare teamă de dispariție, de moarte, de slăbire a existenței. Având siguranța în Dumnezeu, ar fi știut că nimicul nu l-ar fi înghițit. N-ar fi căutat să se suie tot mai sus printre semenii săi, ar fi lipsit lupta de dominație, vrajba – exterminante.

Iubirea de viață sădită în firea omului s-ar fi manifestat în iubirea lui Dumnezeu. Omul ar fi trăit în armonie cu Dumnezeu, cu sine, cu semenii săi și cu natura. Ar fi lipsit total egoismul în iubirea vieții. Patima nu i-ar fi întunecat judecata și vederea adâncilor taine ale vieții.

Cât timp în făptură vuiește patima pozitivă a răului, nu se simte lâncezirea puterii de viață. Ea e o urmare a răului. Ea vine pe urmă.

Răul e, propriu-zis, forță pozitivă; urmarea lui, numai, e prăbușire în țărână.

Dar, fie că suntem încă în plină încordare a înălțării fără Dumnezeu, fie că simțim în toată tristețea ei relaxarea puterii de viață, vindecarea noastră este numai la Dumnezeu.

„Un indiferent, un sceptic, un neputincios de-a face binele, chiar dacă nu face nici răul, nu e mai bun ca un rău. Pentru că nici el nu se încrede în Dumnezeu. Răul luptă să-și întărească existența fără Dumnezeu; indiferentul e un descurajat. Știe că nu poate face nimic singur, dar nu crede nici în ajutorul lui Dumnezeu. Își închipuie că totul e pierdut. Și răul și indiferentul trebuie să se hotărască să primească viața din mâna lui Dumnezeu.“

În aparență, mișcarea patimilor pare să lărgească persoana umană, dar realitatea demonstrează că egoismul ei limitează.

Cu fiecare patimă, omul se îngustează și se adâncește în egoismul său propriu.

Egocentrismul patimii urmărește numai afirmarea sa, închizându-se în sine și nemanifestându-și comuniunea cu persoanele din jurul său și, în primul rând, cu Persoana lui Dumnezeu.

În relația sa cu celelalte persoane, pătimașul „nu-și mai actualizează bogăția virtuală a spiritului său.“

Pentru satisfacerea plăcerii sale și a iubirii de sine, omul robit de patimi va căuta să profite de ceilalți, în care va vedea nu persoane, ci îi va reduce la valoarea de obiecte, obiecte cu care nu va intra în comuniune.

Preocupat de admirația de sine, de grija numai de sine, însetat de laudele altora, care în aparență îl satisfac, „în realitate nu mai vede valoarea celorlalți (…) cum nu o mai văd nici aceia pe a lui.“

Îngustarea persoanei constă în faptul că omul împătimit se rezumă la existența biologică, la o lume exclusiv materială și la propriul său eu.

Prin patima egoistă, omul nu se mai poate ridica în sfera existenței spirituale, căci se voiește numai pe sine. „Omul stăpânit de patimi, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, taie – sau cel puțin slăbește – în comuniunea ei practică, firea umană existentă în el.“

Tendința naturală a firii tuturor oamenilor este comunicarea și comuniunea.

Cel bolnav de patimi se opune acestei tendințe naturale. El se ascunde în satisfacerea plăcerii proprii de ceilalți oameni.

Necomunicând și necăutând comuniunea cu ceilalți, persoana uscată de patimi nu va putea să izvorască iubire în jur, să iradieze lumină, nu se poate desăvârși pe sine, nu se poate îmbogăți la nesfârșit, așa cum îi cere firea lui.

În fond, omul se cere, prin firea lui, după o bogăție inepuizabilă după eternitate. Și aceasta simte că nu o poate avea decât prin comunicarea cu o existență, care este în și prin ea însăși etern inepuizabilă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „E cu neputință ca cei ce nu s-au unit mai înainte cu Dumnezeu prin buna înțelegere și cu cuget drept să poată conveni între ei prin liberul arbitru.“ Iar cea care învinge toate granițele între persoanele umane și cele dumnezeiești, fără să le confunde, ci îmbogățindu-le nesfârșit și făcându-le să se prețuiască în veci este iubirea. Același Sfânt Părinte spune: „Ca să spun simplu și pe scurt, sfârșitul tuturor bunătăților, ca cea care duce la și aproape de Dumnezeu, cel mai înalt vârf al bunătăților și cauza a tot binele, pe cei ce umblă în ea, este iubirea.“

Dumnezeu s-a apropiat cel mai mult de om prin iubire în Hristos. De aceea, numai în unire cu Hristos prin credință ne putem umple și noi de iubirea față de toți oamenii, pentru că ne umplem de puterea iubirii Lui dumnezeiești.

Păcatele ușoare, pe care le săvârșim în fiecare ceas, în fiecare zi, cu știință sau neștiință și păcatele grele au fost clasificate în antichitatea creștină de Părinții duhovnicești, care s-au ocupat de păcate, de patimi.

De exemplu, Evagrie Ponticul enumera sute de păcate.

Ioan Casian, însă, a redus această multitudine de păcate, rezumându-le întâi la opt, „cele opt gânduri ale răutății“: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, lenea, întristarea, slava deșartă, mândria. Mai târziu, unii Părinți au unit slava deșartă cu mândria – și au rămas cele șapte păcate numite capitale sau de căpetenie.

Dacă ar fi să facem o sinteză a celor șapte păcate capitale sau a celor opt gânduri ale răutății, am ajunge la trei: iubirea de arginți, iubirea de plăcere și iubirea de mărire: „pentru că tot ceea ce este din lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume“, după cum spune Sfântul Ioan Teologul în întâia sa epistolă (I Ioan 2, 16).

Împotriva acestor trei păcate luptă virtuțile, care constituie votul monahal, și anume: legământul sărăciei, al fecioriei și al ascultării.

Sintetizându-le și mai mult, ajungem la un singur păcat – sursă a tuturor celorlalte: philaphtia, cum spun Părinții, adică iubirea de sine.

La Sfântul Ioan Casian, păcatele sunt prezentate ca fiind legate, începând de la trup, de la lăcomia pântecelui, care naște desfrânarea; ca să poată fi satisfăcute acestea două, este nevoie de bunuri materiale și se nasc astfel iubirea de arginți, de avere și celelalte care formează lanțul fărădelegilor.

„Păcatul este o realitate spirituală, interioară, care pervertește firea omenească și are ca urmare directă suferința și implicit moartea. Și nu numai că păcatul se răsfrânge negativ asupra omului lăuntric, ci păcatul fiecăruia dintre noi se răsfrânge negativ asupra celor ce trăiesc împreună cu noi, asupra celor din colectivitatea în care trăim și asupra universului întreg, asupra lumii neînsuflețite. Nu numai păcatul lui Adam a avut ca urmare răzvrătirea firii, încât pământul să dea spini și pălămidă, silindu-l pe om să-și câștige pâinea cu sudoarea feței, ci păcatul fiecăruia dintre noi introduce dizarmonie în universul creat de Dumnezeu.“

În spiritualitatea creștină, în general, prin patimă se înțelege un păcat care s-a repetat atât de mult, încât devine o a doua natură. Nefirescul devine firesc pentru omul respectiv.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, așa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârșit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viața cea veșnică a duhului. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat, observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuținării harului.

Sfântul Siluan, în căința sa pentru păcat, căuta o iertare atotcuprinzătoare, așa încât sufletul să simtă deslușit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putință, niciodată. „Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu și a păcii lui Hristos de la suflet erau pentru el mai cumplite decât orice. Conștiința că Îl scârbește pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu blând și smerit, îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferințe ale conștiinței care greșește împotriva sfintei dragoste a lui Hristos.“

Astfel, Dumnezeu, într-un chip neînțeles nouă, i-a dat Sfântului Siluan să cunoască esența păcatului atât de adânc și de puternic, încât el simțea cum trăiește muncile iadului aici, pe pământ și în acest iad el striga la Dumnezeu, Îl ruga cu lacrimi și cu nădejde să i Se arate, „ținea sufletul său în iad și nu deznădăjduia“, până când i S-a arătat viu, dându-i sfântului învierea sufletului, acest dar minunat de a simți continuu pe Hristos viu în el.

În învățătura Sfântului Isaac Sirul, două sunt începuturile păcatului în sufletul omului: nelucrarea și intrarea de bunăvoie în ispită prin apropierea de pricinile patimilor.

„Cel ce nu se depărtează de bunăvoie de pricinile patimilor e atras de bunăvoie de păcat.“ Căci, „oricât ar ajunge cineva de nebiruit și de tare, când se apropie de el pricinile momelilor și războaielor și luptelor, se lipește de el frica și-l duce repede la cădere.“

Patimile lucrează și din neînfrânare, „din împrăștierea trupului și din nesuportarea strâmtorării liniștii.“

Căci „nimic nu ne face să petrecem așa de mult în lume și cu cei beți și risipitori din ea și nimic nu ne desparte așa de mult de vistieriile înțelepciunii și ale cunoștințelor tainelor lui Dumnezeu ca râsul, împrăștierea, împreunate cu îndrăzneala. Acestea sunt îndeletniciri ale dracului curviei.“ „Iar taifasurile socotește-le întuneric peste întuneric“, ca unele ce adâncesc și mai mult bezna sufletului trândav și desfrânat. Căci „fiecare om care are o viețuire întinată poftește viața vremelnică“, și „nu disprețuiește cineva Împărăția cerurilor decât prin nădejdea celor mici de aici.“

Pregătirea și premeditarea alcătuiesc arma puternică și păzitoare de toate pornirile năprasnice ale patimilor. „După cum ruperile de nori și valurile mari amenință cu răsturnarea corăbiilor pe mare, când se produc, și deznădejdea pe cei mai iscusiți corăbieri, tot astfel și aceste întâmplări năprasnice și toată pornirea patimilor oprește mintea în loc, face să-și piardă cumpătul până și oamenii cei mai desăvârșiți în fapta bună.“

Ființa păcatului își dezvăluie realitatea ei concretă de autonomie vinovată a omului față de Creatorul Său, pe care nu poate decât să-L caute în permanență.

Așa de adânc este înrădăcinată această întoarcere spre sine a omului, a noastră, încât ea ne apare extrem de firească; nu mai suntem capabili a-i recunoaște nicidecum prezența, mai ales atunci când capătă forma adeseori triumfalistă a convingerii propriei superiorități spirituale.

Tot binele nu poate veni decât de la Dumnezeu Însuși, Care, în iubirea Sa, nu-și va lăsa făptura să rătăcească pe cărările necunoașterii și pierzării.

Omul modern ar prefera să i se spună că nu există păcat, ca viața lui să se poată desfășura fără nici o teamă. Acest cuvânt se amestecă parcă fantomatic în plăcerile vieții și le întunecă, această noțiune învechită parcă nu se potrivește cu progresul civilizației și culturii omenești. Omul modern zâmbește sceptic și trece mai departe. La ce conștiința timorată a păcatului, când viața ni s-a dat ca să o trăim și să ne împlinim în ea, după posibilități, toate dorințele și aspirațiile sufletului? Corespunde însă atitudinea aceasta realității? „Însăși atitudinea omului modern față de păcat dovedește că el crede în existența lui, și mai mult, că simte gravitatea lui. Cum? Este un fapt psihologic banal și universal: atunci când te temi de un dușman puternic, ca să te simți eliberat de presiunea existenței lui, sau îi minimalizezi importanța, sau îi negi existența.“

Păcatul este un dușman redutabil al vieții omenești și nu există om care să nu-i simtă mai ales urmările nefaste, într-un fel sau altul, fie că-i zice păcat, fie că-i dă alt nume. Oamenii sunt oameni tocmai fiindcă au conștiința păcatului, a vinovăției.

„Însă astăzi mulți oameni invidiază seninătatea inconștientă a animalelor și însetează după o viață de animalitate pură, redusă la plăcerile simțurilor. Ei ar vrea să nu mai fie oameni, să se dezbrace de sentimentul păcatului.“

Oamenii se trudesc zadarnic să minimalizeze importanța păcatului, pentru că el rămâne o realitate adânc înfiptă în viața omenească și senzația tulburătoare a prezenței lui dă vieții moderne gustul amar al deșertăciunii care sapă temeliile oricărei bucurii curate, adevărate.

Omul modern se teme să se confrunte cu sine, se teme să privească sincer în propriul lui suflet și fuge de sine însuși prin toate distracțiile pe care și le caută și cu care se amăgește, crezând că-și va acoperi rana ascunsă. E rana ce roade sănătatea vieții individuale și a celei sociale, aducând atâtea catastrofe.

Oricât ar vrea omul să ducă o viață pur simțuală, ceva arde înăuntru, înăbușit, dar arde, pentru că în om este scânteia din flacăra iubirii lui Dumnezeu.

Dumnezeu Însuși este Cel ce ne duce din biruință în biruință. Și dacă puterile noastre sunt slabe, El are puterea de a ne dezlega din lanțurile păcatului, de a ne scoate din bezna patimii la lumina mântuirii.

Recuperarea omului se realizează prin lucrarea Domnului Iisus Hristos, în care adevărata împlinire a comuniunii dezvăluie prin contrast întregul tragism al ființei păcatului și al manifestărilor sale în cadrul existenței umane cotidiene.

În relatarea Sfântului Evanghelist Luca: „Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă“, înțelegem chemarea adresată de Domnul Hristos Părintelui Ceresc. Vedem aici comuniunea restabilită și dusă la împlinirea deplinei asemănări prin supunere necondiționată față de voia Părintelui Ceresc. Această comuniune este posibilă doar prin viețuirea noastră în Hristos.

Patima privită în structura sufletului omenesc

„Patimile sufletului își au rădăcina în oameni; cele ale trupului, în trup. Patimile trupului se retează prin înfrânare; cele ale sufletului, prin dragoste duhovnicească…“

Uscăciunea care vlăguiește astăzi sufletele noastre își are obârșia în împuținarea clipelor de rugăciune.

„Ochii ni se îngreuiază spre somn în amurgul serii, iar în revărsat de zori ei se îndreaptă căutători spre netrebnice și prea pământene treburi.“

Ar trebui să simțim pe umăr mâna lui Iisus Hristos, care ne trezește dintr-un somn ce vrea să ne copleșească, și ne spune: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită, căci duhul este osârduitor, iar trupul neputincios.“ (Mt. 26, 41).

Patimile sunt acelea prin care omul e o ființă plină de sine și se revarsă asupra tuturor cu gândul de aservire, de anulare.

Egoismul, setea de extindere a eu-lui peste toți și toate trebuie atacate și din latura trupească și din cea sufletească.

Dacă nu obții prin exerciții de înfrânare stăpânire asupra trupului, pune el stăpânire pe tine. Dar omul lipsit de libertate față de trup e lipsit și față de spirit. Patimile trupului pun în mișcare pe ale sufletului.

„Un om care își pune centrul preocupărilor în mâncare se umple de ură spirituală dacă nu e satisfăcut. Chiar se poate spune că la om mai mult se aprind patimile spiritului prin ale trupului, decât invers.“

Sfântul Ioan Damaschin spune: „Trebuie să se știe că raționalul prin fire conduce iraționalul.“

Sfântul Maxim spune undeva: „Rațiunea e robul de același neam ce slujește minții, iar mânia și pofta, robii de alt neam.“

Dar mintea, departe de a fi ceva deosebit de suflet, este însuși sufletul propriu-zis. Mânia și pofta sunt puteri care o însoțesc în viața pământească ce se naște din asocierea sufletului cu trupul.

Mintea înțeleasă ca suflet propriu-zis, sau însuși sufletul, față de care pofta și mânia au o poziție mai exterioară, este și ea întreită. Calist Catafygiotul consideră sufletul ca fiind minte, rațiune și duh, după asemănarea Sfintei Treimi. El susține însă că sufletul rațional nu are mânie și pofte ca proprii, ci ele sunt prin ele însele neraționale și întunecoase, nu sunt părți cu adevărat ale lui, ci puteri lăturalnice ale lui, cu rost vital și inferior.

Creștinismul admite existența unei regiuni a sufletului care nu cade sub lumina conștiinței. Dar această regiune nu este indicată de termenul de subconștient.

S-ar putea spune că „energiile psihice ale poftei și ale mâniei sunt implicate în energia aflătoare în cămara de sus a sufletului, în «duhul» sau în «inima» lui și cu cât este mai împuținată viața «inimii» sau a «duhului», cu atât este mai crescută cea a poftei și a mâniei trupești.“

Puterea sufletească care dorește plăcerea este pofta, iar aceea care se supără când n-o are și când i se răpește este mânia.

A trăi viața cu ultima intensitate – viața obișnuit-omenească – este oare tot una cu a trăi, a fi viu? Cred că se simte deșertăciunea plăcerilor ce vorbesc, cred că în amăgirile vieții se gustă toată înfiorarea neantului, care adâncește în neființă și nu face un pas spre plinătatea existenței.

Fiecare plăcere este un tribut dat morții. „Cel ce-și umple viața cu plăceri o umple în realitate cu neant. E o viață copleșită de nimicnicie, plină de arvuna morții. O astfel de viață este moarte: te simți gol, fără substanță, ca un copac scorburos, lipsit de măduvă.“

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, căderea l-a împiedicat pe om să-și împlinească scopul pentru care a fost creat, acesta întorcându-se de la principiul naturii sale, de la propriul său centru unificator și alegând plăcerea simțurilor în locul adevăratei bucurii duhovnicești.

„S-a lăsat pradă patimilor care stârnesc partea sensibilă a sufletului său, provocând astfel apariția gândurilor pătimașe și împrăștierea minții.“

Cât privește pricinile patimilor, acestea trebuie ocolite, căci altfel nu se poate realiza o limpezire în suflet.

Mai întâi este necredința în Dumnezeu. Un om necredincios poate să ducă orice fel de viață, întărindu-se în el patimile. Necredința și necunoștința lui Dumnezeu este cea mai grea și mai fără de leac boală a sufletului.

Sunt și cazuri când se stârnește dintr-o dată patima, ca un foc ce aprinde imediat.

Isihie Sinaitul enumeră patru trepte, începând de la un gând neînfrânat și până la fapta păcătoasă: atacul, însoțirea, consimțirea, fapta sensibilă.

Sfântul Ioan Damaschin numără șapte trepte: atacul, însoțirea, patima, lupta, robirea, consimțirea, făptuirea.

Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Pentru a scăpa, trebuie alungat gândul din prima clipă, pentru a nu începe să medităm asupra lui, să ne îndulcim cu perspectivele păcatului și să se producă însoțirea, adică să nu lăsăm gândurile să ni se amestece cu ale ispititorilor vicleni. Dacă ajungem să consimțim la faptă, gândul simplu se concretizează în imagini. „Acolo unde se ivesc imagini în gând, s-a produs consimțirea. Căci mișcarea fără imagini este un atac nevinovat.“

După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoțirea gândurilor noastre cu acel gând, se produce patima lăuntrică.

Diadoh al Foticeii, pe de altă parte, spune că de la Botez satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în „simțurile trupului“, „lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul.“ „El călărește acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecușul plăcerilor“, „învăluind prin mustul trupului mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor iraționale.“

Momeala e prima apariție în conștiință a unei dorințe rele. Satana ne-o trimite prin mijlocirea poftelor trupești, „stârnind mișcarea vreunei pofte ce dormitează în subconștient“. Dacă nu e înăbușită prin reacția noastră, această mișcare câștigă intensitate și cu greu va mai putea fi biruită.

Evagrie se întreabă dacă ideea stârnește patimile sau patimile ideea. Dar consideră, în final, că patimile se stârnesc de simțuri. „Când însă e de față iubirea și înfrânarea, nu se va mișca patima, iar când nu e de față, se va mișca.“

Postul înfrânează egoismul biologic al naturii noastre, la spatele căruia stă egoismul spiritual. Postul e, deci, ofensiva voinței noastre împotriva patimilor trupului, împotriva celei mai sensibile și mai vulnerabile părți în raport cu păcatul.

Când putem sili trupul să mănânce mai puțin și o mâncare nu atât de gustoasă, nu pentru a simți un apetit, ci pentru că știm că e necesar să mâncăm pentru a trăi, atunci realizăm o mare biruință a voinței și a spiritului asupra patimilor, asupra egoismului și reușim să depărtăm o parte din materia incendiară a patimilor spirituale.

Structura ființei noastre e astfel alcătuită de Dumnezeu că postul și înfrânarea îi priește. A constatat-o și medicina.

Noi nu suntem făcuți să ne gândim numai la noi, ci și la alții. Omul poate trăi și cu mai puțin; suntem îndatorați față de semeni.

Omenirea de azi caută, în zvârcoliri sângeroase, soluția problemei sociale. A ajuns la ucideri, nu la o soluție. Avortul umple pământul de sânge.

Neamurile nu pier niciodată prin cauze externe, ci numai când au intrat într-o putreziciune internă, prin decădere sufletească sub influența unei civilizații care roade temeliile ei morale. Un neam, până își are sufletul tare, sănătos, nu are să se teamă pentru existența lui. Tăria sufletului atârnă însă atât de mult de credința religioasă, încât se poate chiar spune că se exprimă prin credință.

Cu cât credința e mai neșovăitoare, cu atât e mai tare sufletul și cel ce-l are e în stare să suporte orice, să se adapteze la o împrejurare grea, să biruie prin răbdare, prin optimism, prin nădejde, toate strâmtorările.

Omul veacului nostru, stăpânit de o concepție comodă despre viață, așteaptă tot binele în viața aceasta și nu cunoaște în afară de bunătățile pământești existența și a altor bunuri și valori superioare. Furișată în sufletul poporului, această concepție produce o stare de răzvrătire și îndepărtare de Dumnezeu, oamenii ajungând răniți de patimi, ascunzându-se rânjetul satanic al desfigurării, al caricaturizării făpturii lui Dumnezeu sub forma intelectului luciferic, sub chipul desfrânatului, mâniosului, ca și al oricărui pătimaș. Și de aici nu-i decât un pas până la pesimism, care e boala sufletească cea mai pustiitoare, care ofilește puterile sufletești. „El paralizează voința de viață și turtește resorturile elanului sub povara de plumb a sentimentului descurajării.“ De aceea e atât de biruitoare credința fără șovăială.

Întâmpinăm azi oameni cu fețe de o jalnică descurajare, mai ales tineri, alarmiști ce împrăștie în jur neliniște, neîncredere, fatalistă așteptare a nenorocirilor.

De învârtoșarea sufletului și de robia patimilor nu poate să ne scape decât iubirea lui Dumnezeu, care e totuna cu harul. Chiar și iubirea curată a semenului ne face să fim mai puțin încăpățânați, să ne deschidem sufletul într-o înțelegere asemănătoare pentru alți oameni și alte comportări decât a noastră, să putem face lucruri mai mari, eliberați de piedica anumitor patimi.

Și prin rugăciune omul se înalță deasupra atâtor frământări și își limpezește marea sufletului său, vărsând mări de lacrimi… Prin rugăciune omul se luminează cu gândurile lui Dumnezeu și primește certitudinea unei victorii morale… În climatul de atingere cu dumnezeirea se poate dezvolta fericit personalitatea. „Rugăciunea purifică încăperile dinlăuntru ale sufletului omenesc, ea trebuie să se împletească cu viața omului. Ridicarea gândului prin rugă sfințește pe om.“

Firea omenească, lesne schimbătoare, înclină când la rău, când, dimpotrivă, la frumos, e lesne primitoare și de bine și de rău: și pentru harul lui Dumnezeu și pentru puterea cea potrivnică. Însă ea nu poate fi silită fără de voie.

„Diavolul lucrează cu atâta viclenie, încât ni se pare că tot răul se naște în sufletul nostru de la sine, și nu sub influența spiritului străin care, uneltindu-l, se străduiește să rămână ascuns.“

Mintea primește înțelesuri pătimașe prin simțire, prin schimbări în starea organică și prin amintire, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Prin simțire, când e atinsă de lucrurile de care suntem împătimiți și e mișcată de gânduri pătimașe.

Prin modificări organice (în starea organică), când mustul trupului o poate mișca, iar prin amintire când mintea e mișcată datorită amintirii față de ceea ce am simțit cândva o patimă.

„Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mișcă cu putere și cheamă mintea ce viețuiește în liniște la vreo patimă, cunoaște că mintea s-a ocupat mai înainte cu aceasta și le-a adus la faptă și le-a așezat în inimă.“

Nepătimirea este nu numai a fi afară de lucrarea patimilor, ci a fi străin și de pofta cea către dânsele. „Fără de patimi este acela care a biruit iubirea către patimi.“

Duhul cel necurat are o înrâurire puternică numai asupra celor pătimași, iar de cei ce s-au curățit de patimi se atinge numai de departe sau pe dinafară.

Mintea nepătimitoare este aceea care stăpânește patimile sale și s-a ridicat mai presus de întristare și de bucurie. Starea aceasta este una de echilibru.

Infinitul patimii

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească.

Ele sunt produsul unei porniri întortocheate a firii. În această fire se întâlnesc două tendințe, pentru că patima este un nod de contraziceri, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo fără voia lui. „Pe de o parte, caută infinitul, pe de alta, se alege cu nimicul.“

Setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că ființa umană, având o bază spirituală, are o tendință spre infinit, care se manifestă și în patimi. „Dar în patimi această tendință este întoarsă de la autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului.“

Omul, în loc să se mulțumească de a rămâne în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină el însuși infinitul, căutând să absoarbă în sine obiecte moarte, lucruri finite. „Spiritul, care este indefinit și capabil să se umple de infinit și însetat de primirea lui în sine, în loc să caute legătura cu spiritul infinit, caută să se umple cu obiecte finite și trecătoare, nealegându-se cu nimic și setea lui rămânând mereu nesatisfăcută.“

Simion Frank, citându-l pe L. Binswanger, spune că „tot răul, care la Dostoevski are totdeauna o origine spirituală: aroganța, deșertăciunea, bucuria de paguba altuia, cruzimea, ura, însăși plăcerea, provine pentru el din năzuința sufletului de a răzbuna sfințenia înăbușită și umilită, sau de a impune și a afirma drepturile ei, fie și într-un mod nebunesc și pervers.“

Dostoevski are credința că și în condiția căderii omului se poate vedea totodată însușirea asemănării sale cu Dumnezeu.

Căderea firii în ispită a făcut ca simțirea sau dragostea să se întoarcă spre trup, care s-a aprins de poftă pătimașă, voința s-a transformat în spaimă și rușine, conștiința s-a întors de la Dumnezeu la sine, inima e rănită cu iubirea de sine, mintea e slăbită.

Firea omului se află în îndoită învrăjbire: învrăjbirea lăuntrică cu Dumnezeu și cu sine însuși, și învrăjbirea în afară, cu semenii și cu întreaga fire.

Puterile sufletului nemaifiind unite în Dumnezeu, ci aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci contra firii. „Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele.“ (Rom. 7, 23)

Modificarea funcției instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi și, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă, prin nevoință.

Pentru că împlinirea oricărui instinct al firii e însoțit de o plăcere, omul vrea să despartă rostul instinctului de plăcerea ce-l însoțește. Doar omul reușește această denaturare, căutată intenționat, dar în dauna sănătății și cu prețul pierderii libertății.

Lăcomia, beția este patima de nutriție. Avariția, hoția este patima de proprietate, desfrâul, patima de reproducere, trufia, cea de dominație.

Sfântul Ioan Scărarul, în „Scara“, numără șapte patimi de căpetenie și le numește „draci“, din cauza caracterului lor distrugător: dracul lăcomiei, dracul trufiei…

Este un adevărat război nevăzut înăuntrul omului pentru înfrângerea potrivnicilor. „Există în om o multiplicitate de tendințe, de pofte, dorințe mai mult sau mai puțin concertate sau divergente, un polipsihism de care s-a putut spune că sunt ca un popor numeros care stă sub conducerea rațiunii și a voinței, popor în care se găsesc când supuși docili și disciplinați, când îndărătnici și unelte de vrajbă. Ceea ce s-a numit asceza și lupta spirituală nu e decât manifestarea și metoda explicabilă a acestei istorii lăuntrice.“

Ar trebui să rămânem morți față de păcat, dacă în Botez am murit păcatului, dacă ne-am răstignit lumii.

„N-a omorât natura trupului, ci păcatul… Trupurile noastre, în ceea cea ce privește săvârșirea păcatului, cu nimic să nu se deosebească de trupurile cele moarte din coșciuguri.“

Din apa Botezului ieșim curățiți și strălucim de lumina neprihănirii, dar această puritate trebuie menținută, întărită, după imaginea lui Hristos.

E nevoie de o continuă luptă împotriva păcatului, împotriva răutății care a tulburat rânduiala firii așa cum a restabilit-o Dumnezeu prin har. Omul trebuie să acționeze, fiindcă, dacă e incapabil de a acționa, „devine mai înverșunată văpaia dorințelor, pentru că echilibrul între vise și practica de fiecare zi se rupe tot mai mult.“

În orice hotărâre avem libertatea voinței, putința de a alege. Prin acest dar avem a sui de la chip la asemănare. Însă „de la o clipă fără de Dumnezeu a minții, clipă în care vrăjmașul furișează undița iadului pe gât, învăluită meșteșugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici“, se poate ajunge la pustiire.

Nu se cade minții să se încălzească în focul păcatului, „căci ceea ce pentru simțuri este lumină și plăcere, pentru minte este adânc și întuneric.“

„O dată stârnită, afecțiunea simțirii nu mai poate fi complet înlăturată din om în viața pământească. Dar poate fi în parte limitată, în parte ținută în orientarea spre bunurile spiritului și spre bunurile veșnice.“

Omul ar putea învăța să se împotrivească plăcerii chiar simțind că întotdeauna îi urmează o durere.

„Întrucât căutăm să scăpăm de experiența apăsătoare a durerii, ne aruncăm în brațele plăcerii… și întrucât ne silim să potolim neliniștea durerii prin plăcere, întâlnim apăsarea durerii asupra noastră, fiind incapabili să avem o plăcere desfăcută de chin și osteneală.“

Este vinovat plusul sau devierea lucrării simțurilor în căutarea cu orice preț a plăcerii. Tocmai de aceea, patimile duc firea la dezordine, la slăbirea și descompunerea trupului, din cauza slăbirii spiritului care-l ține în ordine.

Omul, simțindu-și tot mai mult slăbirea, caută să-și refacă puterea din surse care nu sunt capabile să-l întărească. Și „ceea ce duce tot înainte pe om la rostogolire pe panta patimilor este o teamă ascunsă de moarte.“

Scriitorii bisericești au declarat lăcomia pântecelui ca cea dintâi patimă dintre cele trupești, iar mândria „ca primul pui al diavolului.“

Evagrie e de părere că „este cu neputință să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui; precum nu poate tulbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncări, avuții sau slavă. Și este cu neputință să scape de duhul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea.“

Există o condiționare strânsă între biologic și spiritual.

Atât lăcomia cât și mândria își au rădăcina în iubire egoistă de sine, de aceea spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că „cine posedă egoismul posedă toate patimile.“

Însă, numai în cei căzuți de tot în puterea patimilor se pune întreaga viață în slujba acelora, pentru că li se pervertește total întreaga rațiune și patimile ajung să domine asupra întregii firi. „Patimile se nasc prin contribuirea tuturor facultăților sufletești, printr-o activitate greșită a lor, indicând o boală a întregului om.“

Astfel, domeniul moralei se suprapune exact domeniului voinței. Animalul, lipsit de voință, este dedesubtul moralei.

Nebunul, care și-a pierdut voința, este în afara moralei.

„Măsurile coercitive pot împiedica, pentru un timp oarecare, manifestarea patimilor, care însă nu sunt vindecate decât atunci când voința devine capabilă de a le rezista.“

O viață cu adevărat fericită izvorăște numai dintr-o voință dreaptă, întoarsă pururea spre Dumnezeu.

Dragostea pornește din puterea voinței noastre și Dumnezeu așteaptă de la noi roade ale voinței, în această voință El revărsându-Și toate binefacerile și toată purtarea de grijă spre săvârșirea binelui.

„Dacă am cerceta voia liberă a celui ce trăiește după Legea lui Dumnezeu, vom vedea cum strălucește în el viața cea fericită.“

Cap. II: VIRTUTEA PRIVITĂ ÎN CARACTERUL EI ECLESIAL-LITURGIC, TEMEIUL VINDECĂRII PATIMILOR

Ființa virtuții – Iisus Hristos – în perspectivă liturgică

„Virtutea e conformitate voluntară cu natura noastră înnoită prin har“, e ascultare de imboldurile harului. Hristos este Cel ce lucrează în noi, dar nu fără noi, ci, dimpotrivă, dăruindu-ne suprema libertate.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că, înainte de întruparea lui Hristos, omul a fost grav bolnav și, „tocmai când răutatea se mărise și păcatele atinseseră culmea, atunci Domnul și-a arătat puterea pentru ca noi să cunoaștem cât de mare este bogăția dreptății Sale“ – El „ridică pe om nu numai la locul de unde a căzut, ci mai sus, în împărăția cerurilor.“

Întreaga viață a Mântuitorului, trăită printre oameni, n-a fost altceva decât o nesfârșită revărsare a iubirii și a bunătății Sale, pentru a ne da nouă pildă că, prin faptele noastre de iubire, puse în slujba semenilor noștri, noi ne putem ridica la asemănarea cu Dumnezeu.

Omul virtuos este omul fervorii creștine, exprimă entuziasmul, vede sensul lucrurilor dincolo de moarte.

În Noul Testament aflăm termeni paulini care se referă la sensul virtuții creștine: evlavie, dreaptă credință, virtute. „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe, Dumnezeu S-a arătat în trup…“ (I Tim. 3, 16).

Natura umană e pusă în ordinea divină. Unirea naturii umane cu natura divină în persoana Mântuitorului duce la schimbarea decisivă în posibilitățile existențiale ale omului, care prin Înviere și Înălțare devin virtuțile Sfintelor Taine.

„Între Hristos cel răstignit și înviat și credincioși se stabilește o unire vitală, un contact nemijlocit prin care viața Domnului se revarsă în ființa lor și o reînnoiește, o umple de puterea Sfântului Duh și o transfigurează. Comunicarea aceasta vie cu Dumnezeu prin scump Sângele Său e o restabilire ontologică a naturii umane și o participare la viața divină a lui Hristos, ceea ce înseamnă, după Sfântul Ioan Gură de Aur, întemeierea Bisericii…“ Biserica constituie o realitate care poartă în sine germenul vieții veșnice. Duhul Sfânt face ca fiecare credincios să-și îndeplinească o lucrare de edificare morală proprie, în așa fel ca să constituie și o lucrare comună a întregii Biserici. Orice acțiune săvârșită pentru promovarea binelui este un fapt echivalent cu chemarea lumii la înălțimea vieții dumnezeiești.

Toată viața noastră trebuie să fie întruparea unirii mistic-sacramentale cu Hristos. Virtutea e manifestarea firească a unirii cu Hristos. „Cu cât mai intim e unit creștinul cu Hristos, cu atât mai mult trebuie să strălucească virtuțile lui Hristos în el“, pentru că omul nu-L imită pe Hristos din exterior, ci Hristos chiar trăiește în el, astfel că „sfințenia noastră e iradiere a sfințeniei Lui“. Nu ni se cere numai să imităm pe Hristos, ci să ne transformăm în El.

Virtutea se descopere din punct de vedere creștin prin revărsare de lumină. Mântuitorul vorbește de această lumină: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune și să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.“ (Mt. 5, 16).

Virtutea creștină, ca legătură existențială între Dumnezeu și om, e și expresia unei desăvârșiri integrale, privind întreaga ființă umană, trup și suflet. Strălucirea sufletului se vede pe trupul omului.

Prin acțiunea Sfântului Duh este condusă și luminată întreaga viață creștină: credința cu lumina conștiinței adevărate, nădejdea, iubirea, înțelepciunea, bunătatea, blândețea, pocăința, iertarea, purificarea, mântuirea, sfințenia și îndumnezeirea în Hristos.

Spiritualitatea ortodoxă prezintă pe creștin, în procesul înaintării lui în desăvârșirea în Hristos, prin curățirea de patimi și prin dobândirea virtuților, proces care se săvârșește într-o anumită ordine; descrie modul în care creștinul înaintează de la o curățire de o patimă la curățirea de alta și deodată cu aceasta la dobândirea diferitelor virtuți, care se înscriu pe o anumită scară de desăvârșire, culminând în iubire, ca o stare care reprezintă curățirea de toate patimile și dobândirea tuturor virtuților.

Virtuțile sunt în număr de șapte. La începutul lor stă credința, la sfârșit, iubirea, precedată imediat de nepătimire. „Iubirea concentrează în ea toate virtuțile și trece pe om la cunoaștere sau contemplație.“ Astfel, „sufletul curat este o oglindă neîngustată și neîntinată de atașarea pătimașă la lucrurile lumii, capabilă să primească cunoștința dumnezeiască.“

„Iubirea sau dragostea creștină este virtutea ce se formează în creștin datorită harului divin, în puterea căruia acesta Îl consideră pe Dumnezeu ca pe cel mai înalt bun al vieții sale și năzuiește spre El, silindu-se cu toată ființa lui să ajungă la cea mai desăvârșită comuniune cu El.“

Sfântul Apostol Pavel ne mărturisește adevărul că iubirea creștină stă pe cea mai înaltă treaptă, prin cuvintele: „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea.“ (I Cor. 13, 13).

Prin iubire putem ajunge încă aici pe pământ la o comuniune cu Dumnezeu. Iubirea este ținta și finalul stăruințelor creștinului. Numai iubirea îl însoțește pe om în veșnicie. „În lumea veșniciei credința și nădejdea încetează de a mai fi, întrucât și-au ajuns scopul în viața aceasta, în timp ce iubirea rămâne, crește și se desăvârșește…“

După ce l-a curățit de patimi, dragostea ridică pe om din virtute în virtute. Face aceasta cu răbdare și înțelepciune, plecând de la cele mai ușoare la cele mai grele; virtutea ne-o arată totdeauna ușoară și plăcută în comparație cu păcatul, pe care ni-l descoperă ca amar și răutăcios.“

Ca teolog profund ce s-a dovedit a fi, Sfântul Maxim a înțeles că „virtuțile reprezintă efortul de realizare a unei tot mai mari asemănări a ființei umane cu Dumnezeu. Prin fiecare virtute omul se depășește într-un anumit fel pe sine. Dar prin iubire se depășește în toate privințele.“

Iubind pe Dumnezeu și pe semeni în cel mai înalt grad, se biruie capacitatea înclinării bilaterale a voinței spre ceea ce e contrar firii și unității ei. „Iubirea singură îl înfățișează pe om ca fiind după chipul lui Dumnezeu.“

Pentru ca iubirea să fie cu adevărat virtute, ea trebuie să devină lucrătoare în raport cu aproapele nostru.

Sfântul Maxim ne spune că: „Roadele iubirii sunt: a face binele aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduință și a folosi lucrurile cu dreaptă (socoteală) judecată.“

Iubirea față de Dumnezeu și față de semeni rodește nepătimirea, pentru că ea înalță pe om pe cea mai înaltă treaptă a existenței, la sfințenie; stând prin ea neclintit, nu se strămută „chiar dacă ar pătimi zeci de mii de rele.“

Omul este chemat să se lase transfigurat de această iubire pe care urmează să și-o împroprieze. Copleșit de această lumină a iubirii divine, omul își imprimă pe deplin chipul lui Dumnezeu în el și se silește, în baza acestei virtuți, să ajungă la asemănare cu El.

„Puterea iubirii unește ceea ce era divizat, pentru că ea unește pe oameni, încât fiecare este pentru fiecare, unii pentru ceilalți și toți pentru Dumnezeu.“

Dragostea desăvârșită privind punerea la firea cea unică a oamenilor iubește pe toți oamenii la fel… De aceea și Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, „arătându-Și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru toată omenirea și tuturor le-a dăruit nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine fie vrednic de slavă, fie vrednic de chinuri.“

Mântuitorul va zice celor de la dreapta Sa: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat de mâncare; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit; am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.“ (Mt. 25, 32-36).

Mântuitorul ne spune că ori de câte ori facem aceste lucruri unora dintre cei foarte neînsemnați frați ai Săi, Lui I le facem.

Însuși Iisus Hristos ne-a descoperit legătura iubirii între Dumnezeu și om.

Sfințenia Lui se arată în lipsa de păcat, în deplina conformitate a voinței umane cu voința divină. El este Sfânt nu numai pentru că răul nu are nici o parte într-Însul, ci și pentru că El se identifică cu binele. Este binele întrupat. Hristos „este virtutea însăși, soarele sfințeniei, din care ca niște raze strălucesc toate virtuțile, cu o putere maximă și în deplină unitate și armonie.“

Astfel, din făptura lui Hristos iradiază cu o strălucire deosebită iubirea de Dumnezeu și de aproapele, milostivirea, blândețea, bunătatea, răbdarea, bărbăția, înțelepciunea, statornicia, ascultarea, smerenia și alte virtuți, care formează sufletul credincioșilor ce-i contemplă viața. Virtutea pentru El nu este o cucerire mereu înnoită, ci ceva firesc, expresia sfințeniei Lui ființiale.

„Hristos Cel înviat și înălțat la ceruri fiind viu, între El și credincios se poate stabili o relație de comuniune, de iubire, prin care devenim «un duh» cu El.“

Prin această relație Hristos se sălășluiește în noi și noi ne îmbrăcăm în El, primim forma Lui, „adică fiind hristofori (purtători de Hristos) devenim și hristoformi (după forma lui Hristos).“

Prin harul divin, credincioșii participă la virtuțile lui Hristos, la sfințenia Lui. Și dacă în Hristos un loc deosebit ocupă iubirea, rezultă că și în cei ce sunt ai Lui iubirea stă în centrul ființei lor renăscute prin har.

Această sfințenie și această iubire ce iradiază din Hristos stă ascunsă, ca și în Hristos, sub înfățișarea obișnuită a oricărui om: „creatura cea nouă se îmbracă întru smerenie, ascunzând comoara cea de mult preț în vase de lut“ (II Cor. 4, 7).

A iubi cu Iubirea Lui înseamnă a te dărui pe tine până la jertfă totală. Comuniunea în iubire cu toți oamenii înseamnă: „a te bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng“ (Rom. 12, 15).

Iubirea este primul dintre bunuri, binele suprem, devenind unicul principiu care îndumnezeiește pe oameni. Dragostea trebuie însă să fie însoțită de rugăciune.

Sf. Maxim subliniază că „rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă.“ Creștinii sunt imagini ale lui Hristos. Sf. Ap. Pavel ne spune că virtutea nu modelează omul vechi, ci „omul nou se înnoiește din zi în zi“, Hristos Însuși este darul lui Dumnezeu în noi de la Botez. Sf. Maxim afirmă că „ființa virtuții din fiecare este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu, căci ființa tuturor ființelor este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos“. Creștinismul ridică virtutea până unde l-a ridicat Hristos pe om.

Virtutea constă în Hristos descoperit și trăit de credincios ca principiu absolut al existenței sale. Virtutea, purtând pecetea teandrismului, este spirit, adică gând întrupat în faptă; reprezintă cea mai intimă comuniune cu creația; e un fapt duhovnicesc, modul teandric constant al săvârșirii faptelor bune.

Fără iubire nu există virtute. Iubirea e dimensiunea virtuții. Firea noastră ajunge la desăvârșire când ea reprezintă în totalitate firea dumnezeiască din Treime.

Dumnezeu a venit în lume ca iubirea să aibă în sine ceva dumnezeiesc.

Virtutea e un mod teandric de a pune în mișcare facultățile sufletului, energiile trupului, într-un mod divino-uman. Virtuțile aparțin prin excelență naturii umane a Mântuitorului și sunt însușiri ale Bisericii. În natura umană au fost sădite virtuțile ca niște semințe. Omul are pe deplin virtuțile doar în Hristos.

„Virtuțile lui Hristos sunt model de imitat. Așa: iubirea până la jertfă (umblați în dragoste, precum și Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi prinos și Jertfa lui Dumnezeu – Ef. 52), iertarea (iertând unul altuia… precum și Hristos v-a iertat vouă, așa și voi – Col. 3, 13), slujirea (fiecare din voi să placă aproapelui pentru zidire, căci și Hristos nu Sieși Și-a plăcut – Rom. 15, 2-3), smerenia (aveți aceleași simțăminte în voi ca și Hristos Iisus, care S-a smerit pe Sine – Fil. 2, 5-8).“ Astfel Hristos apare ca modelul suprem și universal, ale Cărui trăsături morale să se întipărească în făptura și viața fiecărui om…

Virtutea tămăduitoare

Concepția creștină vede angajate în virtute toate funcțiunile și puterile sufletești ale creștinului. Miezul ei îl formează trăirea și simțirea interioară a binelui, iubirea și prețuirea lui, la care se adaugă în mod necesar străduința continuă de a-l realiza în viața și faptele noastre. „Această atitudine și năzuință spre bine nu este numai urmarea puterilor omului, ci ea este urmarea harului dumnezeiesc al virtuților teologice în primul rând, har revărsat asupra omului deodată cu harul sfințitor al Botezului.“

Calea vieții trebuie căutată la fel ca drumul pe care-l caută corăbiile pe mare: corăbiile „rătăcesc pe căi nesigure dacă nu văd o lumină cerească după care să se călăuzească.“

Virtutea a fost dată ca să combată și să învingă plăcerea, s-o silească să reintre în matca ai, dacă încearcă să iasă, ca nu cumva să supună pe om definitiv și să-l osândească la moarte veșnică.

Ținta virtuților este eliberarea de patimi sau, nemijlocit, nepătimirea. Virtuțile combătând patimile, slujesc astfel indirect spiritului, constituind o treaptă către cunoașterea lui Dumnezeu.

Dionisie Areopagitul împarte urcușul spiritual al omului în trei trepte: purificarea, iluminarea, desăvârșirea.

Treapta purificării aparține în mod categoric nevoințelor ascetice și are ca preocupare a ei eliberarea de patimi și înlocuirea lor cu virtuțile.

Treapta iluminării aparține cunoașterii, întrucât prin ea sufletul a ajuns la o cunoaștere a lui Dumnezeu. Această treaptă nu mai este o luptă împotriva patimilor.

Treapta desăvârșirii sau a îndumnezeirii și unirii reprezintă ținta nevoințelor.

Prin acțiunea Sfântului Duh este conducă și luminată întreaga viață creștină: credința cu lumina conștiinței adevărate, nădejdea, iubirea, înțelepciunea, bunătatea, blândețea, pocăința, iertarea, purificarea, mântuirea, sfințenia și îndumnezeirea în Hristos.

Această minunată lucrare se săvârșește prin Taina Pocăinței, al doilea botez, cum o numesc Sfinții Părinți – și drumul prin care ne recâștigăm armonia cu Dumnezeu, după ce am căzut în păcate și ne-am întinat haina curată și plină de lumină primită în baia Botezului.

Creștinul primește prin Botez iertare pentru păcatul strămoșesc și pentru cele personale, dar rămâne potențial cu înclinare spre recădere. „Din cauza concupiscenței, natura sa debilă moștenită este aplecată ușor către păcat.“

El are o dispoziție lăuntrică ereditară spre rău. Această consecință tragică o vedem ancorată în structura ontologică umană postparadisiacă, cu repercusiuni funeste în toate creațiile omenești, în mediul cosmic al realității sociale ca și al naturii înconjurătoare, neînsuflețite, care suspină în robia stricăciunii (Rom. 8, 20-22).

„Concupiscența ne face să pierdem starea inocentă de har, păcătuind fiecare mult, în felurite chipuri, uneori iremediabil sau chiar mortal.“

După învățătura creștină ortodoxă, pentru a repune pe om în starea de sfințenie și de fericire, în marea Sa Iubire, Mântuitorul Iisus Hristos a înzestrat pe Apostoli și pe urmașii lor cu putere spirituală de a lega și dezlega în numele Său pe cei căzuți în păcate. Acest mijloc divin, care tămăduiește deficiențele spiritual-morale ale creștinului, este Taina Pocăinței. Pocăința este părerea de rău pentru păcatele făcute. „Pocăința spală, mângâie și purifică inima, luminează mintea și fortifică voința, arde și renaște totul la o viață nouă. Ea liniștește conștiința, restaurează chipul divin, ușurează sufletul.“

Duhovnicul înțelept este dator să ajute desăvârșirea subiectivă a căinței penitentului. După cazuri și locuri, el îndrumă pe penitent să fie darnic și caritativ cu semenii săi – și face acest lucru mai ales cu cel lacom sau risipitor. Desfrânatului se dă ca sfat (canon) să fie cumpătat și e obligat a ține postul.

Celui stăpânit de duhul mândriei îi recomandă smerenie, celui iute la mânie – răbdare, înțelepciune, stăpânire de sine, blândețe și bunătate, clevetitorului – tăcerea.

Acestea sunt antidot împotriva păcatelor și a viciilor de tot felul, ieșite din pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții. Fiecăreia i se opune o faptă bună și o virtute.

„Sensul canonului este medicinal, de pedagogie și terapeutică duhovnicească și are scopul de a trezi și de a promova conștiința religios-morală în vederea mântuirii tuturor, dar mai întâi a celor păcătoși și otrăviți de patimi, pentru care a venit în lume Fiul Omului.“

Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Precum și în tratamentul trupului știința medicală are scopul de a însănătoși pe bolnav prin diferite mijloace, tot așa și în bolile sufletului, numărul și diversitatea patimilor reclamă îngrijiri medicale diferite, care să corespundă răului și să aducă vindecare.“

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Păcatul tău este mare și greu? Îți trebuie îndelungă mărturisire, lacrimi amare, priveghere puternică, post neîntrerupt. A fost păcatul ușor și suportabil? Fie și pocăința deopotrivă cu el. Poartă grijă, ca să cunoști sănătatea sufletului tău. Ai defăimat? Binecuvântează! Te-ai lăcomit? Dă înapoi! Te-ai îmbătat? Postește! Te-ai îngâmfat? Umilește-te! Ai pizmuit? Roagă-te! Ai ucis? Mărturisește! Căci numai atunci ești vrednic să cânți lui Dumnezeu în psaltire cu zece coarde.“

Boala păcatului este diferită. Cel ce se arată știutor de vindecare spirituală trebuie să-și îndrepte privirea spre dispoziția celui ce a păcătuit, spre a vedea dacă el dorește împăcarea, sau cheamă asupra sa boala.

Oricât de eroică ar fi voința omului de purificare, nu poate prin propriile lui puteri s-o realizeze radical. Dacă ar putea, atunci n-ar mai fi fost nevoie de opera mântuirii. Pentru regenerare, e nevoie de ajutorul divin. Omul poate face din plin, fără ajutor, doar răul. Și rădăcinile răului nu le poate extirpa decât Dumnezeu.

Ioan al Crucii vorbește despre cele șapte patimi, considerându-le în rădăcinile lor spirituale ce trebuie smulse. „Ajuns în acest stadiu, sufletul se găsește ca într-o temperatură fierbinte de maximă uscăciune. Spiritul intrat întreg în purificarea esențială trăiește sentimentul de panică a unui gol și a unei avidități înspăimântătoare.“ Nimic nu-l mai leagă de pământ, dar n-are încă certitudinea că e legat de cer. Simte o nesiguranță a propriului destin.

„Spiritul, zice misticul spaniol, are impresia că e înghițit de viu de o bestie, că e digerat în pântecele ei întunecat, cu spaimele pe care Iona le-a încercat în genunea abdominală a monstrului marin. Și e necesar să treacă prin acest mormânt, al morții obscure, pentru a ajunge la reînvierea care îl așteaptă.“

E un proces de „dezasimilare“ totală de omul vechi, de asimilare operată de Dumnezeu, pe care Ioan al Crucii îl aseamănă cu o coborâre de viu în iad, unde sufletul se curățește de păcate anticipativ, altfel, ispășindu-le după moarte. Această stare e identică cu a muri întru Hristos pentru a învia întru El.

Natura umană, căzută în Adam, este restaurată în Hristos și-și redobândește toate privilegiile stării paradisiace. „Precum în Adam natura omului s-a îmbolnăvit de stricăciune […] așa în Hristos ea și-a redobândit sănătatea.“

Însă Hristos „n-a suprimat nici păcatul, nici lucrarea demonilor, nici moartea fizică, nici, în general, urmările păcatului, pentru a nu forța voințele libere care sunt cauza acestora.“

Numai la sfârșitul veacurilor se va face restaurarea tuturor lucrurilor (cf. Fapte 3, 21) și se vor arăta „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea“. Nestricăciunea și nemurirea vor deveni reale pentru trupul nostru, după Înviere și Judecată.

Trebuie să subliniem că sufletul care trăiește în pacea dumnezeiască și în nădejdea bunătăților Împărăției lui Dumnezeu este, de pildă, eliberat de orice grijă și de orice angoasă și deci de efectele lor patologice asupra trupului.

Boala trupului reamintește pe cea a întregii făpturi căzute. Pierderea sănătății apare ca semnul sensibil al pierderii stării paradisiace. „Aducând sufletul în limitele trupului, boala și suferința distrug iluziile de plenitudine și de autosuficiență pe care omul le putea avea înainte.“

Orgoliul său fundamental este sfărâmat. Sfântul Ioan Hrisostom spune că: „Pentru binele nostru suntem expuși bolilor. […] Căci trufia zămislită în noi prin delăsare își află un leac în această slăbiciune și în această suferință.“

Sfântul Ioan Scărarul notează și el această funcție pozitivă a bolii: „Boala are uneori scopul de a ne smeri duhul“, iar Sf. Serafim de Sarov susține că prin boală „omul își revine în sine“.

Deci și boala trupului devine, prin Providența dumnezeiască, un leac de tămăduire a sufletului.

Sfântul Isaac Sirul, adresându-se omului lovit de boli și suferințe trupești, scrie: „Priveghează asupra ta și ia seama […] la mulțimea lucrurilor pe care ți le trimite adevăratul Doctor pentru sănătatea omului tău celui dinlăuntru.“

Dumnezeu ne dă prilejul, prin diferite mijloace, „să ne descoperim viața“ – zice Sf. Isaac Sirul, de asemenea.

Astfel, prin harul lui Hristos, boala trupului poate sluji drept leac bolilor sufletului.

„Deoarece contribuie la omorârea cărnii, la nimicirea patimilor care constituie omul cel vechi“, boala și suferințele ce-o însoțesc pot fi asemănate cu diferite forme de asceză (postul, privegherea, diferitele forme de osteneală trupească).

Boala dă și prilejul de a dobândi virtutea fundamentală a răbdării și chiar de a atinge treapta ei cea mai înaltă. Din răbdarea astfel dobândită decurg numeroase bunuri spirituale. Această virtute este izvorul multor altora, și în primul rând al nădejdii, cum învață Sf. Pavel: „Suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde“ (Rom. 5, 3-4).

Trebuie să fim conștienți că „purificarea de patimi și dobândirea virtuților și a diferitelor bunuri duhovnicești în boală nu sunt efectele bolii înseși, nici ale suferinței care o însoțesc, ci daruri ale lui Dumnezeu cu prilejul acesteia și omul, pentru a beneficia de ele, trebuie să aibă atitudinea adecvată, adică să se arate gata a le primi, să se întoarcă la Dumnezeu, să se deschidă harului Său.“

Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului, El este Singurul Doctor al sufletului și al trupului. El Însuși fiind FIINȚA VIRTUȚII, putem vorbi de virtutea tămăduitoare… Virtutea vindecă… Astfel, iubirea este „un mare învățător, în stare să întoarcă pe oameni din rătăcire, să le schimbe felul de viață, din pietre să-i facă oameni.“

Dragostea are o putere incomensurabilă. Lucrările ei pot fi văzute la tot pasul. Așa, de pildă, liniștește pornirile din noi: pe cel fricos îl face îndrăzneț, pe cel aspru, blând, pe cel desfrânat, stăpânit.

Ea urmărește să conducă pe oameni spre scopuri înalte, putând schimba chiar natura lucrurilor și să transforme tot ceea ce are în mâini numai în bine.

Prin roadele sale, dragostea ține în om pe Duhul Sfânt, iar Acesta este un izvor al sfințeniei omului, zice Sf. Ioan: „Prin păstrarea sfințeniei Duhului Sfânt în om, ea urmărește să-l facă pe acesta asemenea lui Dumnezeu, încoronând astfel răsplata tuturor celorlalte virtuți.“

Milostenia este aceea ce știe să păstreze virtutea dragostei curată, prescriind fiecărui păcat ce ar îndrăzni s-o atace, doctoria necesară.

Împreună cu îndelunga-răbdare, milostenia stă împotriva păcatelor mândriei, obrăzniciei sau pizmei.

Sf. Maxim, amintind de porunca iubirii vrăjmașilor lăsată de Hristos, ca pe o piatră de încercare în ajungerea la „starea bărbatului desăvârșit“, ne încredințează că El a lăsat această poruncă „ca să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie și de ținerea în minte a răului și pentru ca să te învrednicească de cea mai mare avuție, care este dragostea desăvârșită.“

Împărăția lui Hristos e împărăția iubirii…

„De la început și până la cea din urmă zi a sfârșitului, Domnul este Cel ce slobozește pe oameni, îi scapă de datorii și le curățește sufletele de fărădelegi.“

„Prin răbdarea încercărilor și prin iubirea față de dușmani – căci aceasta e iubirea de oameni: să ai față de toți, buni și răi, iubire din suflet, pentru toți să-ți pui sufletul tău în fiecare zi – acestea te vor face, copile, imitator al Stăpânului și te vor arăta chip adevărat al Ziditorului, imitator în toate ale desăvârșirii dumnezeiești. Iar Ziditorul […] îți va trimite Duhul Său și te va insufla […] și te va lumina și te vei umple de strălucire și te va turna din nou întreg. Stricăciosul îl va face nestricăcios și va clădi iarăși casa învechită, casa sufletului tău adică… […] De nu vă veți face de aici cerești, cum vă închipuiți că veți locui împreună cu El în ceruri?“

Valoarea virtuții în refacerea persoanei umane

Unii dintre Sfinții Părinți și Scriitori bisericești, cum ar fi Sf. Grigorie de Nyssa și Sf. Vasile cel Mare, influențați de Aristotel, definesc virtutea drept calea de mijloc între două excese, ambele la fel de periculoase.

Sf. Ioan Damaschin accentuează că virtutea a fost dată de Dumnezeu în natură, care este principiul și cauza a tot binele și este cu neputință ca noi să voim sau să facem binele fără ajutorul și conlucrarea Lui. „În puterea noastră stă a rămâne în virtute și a urma lui Dumnezeu care ne cheamă spre aceasta, sau a ne îndepărta de virtute și a urma diavolului. Dacă rămânem în starea naturală suntem în virtute, iar dacă ne abatem de la ea ajungem în viciu.“

În toate cărțile Noului Testament, dar mai ales în epistole, sunt îndemnuri adresate creștinilor spre a păși pe calea virtuții. Sunt caracteristice în această privință cele scrise de Sf. Apostol Petru adresaților celei de a doua epistole: „Pentru aceasta, punând toată sârguința, adăugați la credința voastră virtutea, iar la virtute cunoștința, la cunoștință înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frățească, iar la iubirea frățească dragostea. Căci dacă aveți acestea și sporesc în voi, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici sterpi în cunoștința Domnului nostru Iisus Hristos…“ (II Petru 1, 5-10).

Concepția creștină vede angajate în virtute toate funcțiunile și puterile sufletești ale creștinului. Miezul ei îl formează trăirea și simțirea interioară a binelui, iubirea și prețuirea lui, la care se adaugă în mod necesar străduința continuă de a-l realiza în viața și faptele noastre. Atitudinea și năzuința spre bine nu sunt numai urmarea puterilor omului, ci ea este urmarea harului dumnezeiesc al virtuților teologice în primul rând, har revărsat asupra creștinului deodată cu harul sfințitor al Botezului.

Însăși trezirea și îndreptarea voinței spre fapte bune este urmarea harului divin: „Căci Dumnezeu este Cel care lucrează în noi, spre a voi și a lucra după a Lui voință“ (Filip. 2, 13). Prin exercițiu continuu, virtutea devine o dispoziție interioară a omului spre bine, dar în același timp și o dexteritate a voinței la săvârșirea acestuia…

Virtutea este mediu prielnic al prieteniei… Și pentru că încrederea izvorăște din dragoste, iar dragostea presupune unitatea spirituală între oameni și o sporește, astfel persoana umană găsește noi resurse în a-și reface adâncurile zbuciumate ale străfundurilor sufletești.

„Prietenia e o completare și întărire reciprocă, un leac tămăduitor al imperfecțiunilor care sunt legate de toți oamenii. […] E ceva cu adevărat sfânt în încrederea prietenului, în prieten. În ea se va învinge omul pe sine, teama sa de om, ca de dușman, ea deschide pe om omului, ea stabilește o unitate firească și binefăcătoare.“

Dacă viața de singurătate și egoism este o viață bolnavă, prietenia este leacul care o însănătoșește și o întărește.

Cea mai înaltă încredere ce se poate arăta unui om e ca, cu toate aprecierile urâte ce se fac asupra lui, cu toate faptele evidente ce mărturisesc împotriva lui, să te încrezi totuși în el, adică să iei în considerare numai judecata propriei lui conștiințe, cuvintele lui. Prin aceasta întemeiezi și susții prietenia, prin aceasta înalți pe om peste neputințele lui la nivelul unui adevărat prieten.

Dacă lipsa de prietenie e un blestem de la Dumnezeu, unitatea și încrederea minunată între prieteni își primește desăvârșirea numai prin darul lui Dumnezeu. Numai El poate apropia așa de mult două suflete, încât să fie ca unul, poate da omului puterea să biruie desăvârșit egoismul său și să împlinească fără reproș datoriile prieteniei.

În creștinism crește iubirea generală (agape) față de toți oamenii. Dar corespunzător cu ea crește și prietenia față de cei apropiați (filia).

În prietenie se arată omul adevărat, lepădând masca unui fals eroism. „Eliminarea a ceea ce este neadevărat în om se va realiza la sfârșitul veacului deplin prin Duhul Sfânt. Dar ea poate să se realizeze și acum, într-o anumită măsură, prin prietenul iubitor, pentru că numai el ne dezvăluie ceea ce e ascuns în noi.“

Prietenia dă omului cunoașterea de sine. Ea îi descoperă unde și cum trebuie să lucreze asupra sa, aduce vieții liniștea, motivele de frământare sunt înlăturate. Ajutorul prieteniei este necesar nu numai celor mai slab înzestrați, ci tuturor oamenilor, oricât ar fi de puternici și dăruiți. „Apostolii, adevărate turnuri și columne, deși se bucurau de cea mai mare favoare din partea lui Dumnezeu, se foloseau totuși de ajutorul reciproc, sorbind din el puteri…“

Valoarea prieteniei e crescută prin bucuriile curate pe care le naște. Sfântul Ioan Gură de Aur revarsă simțirea sa în adevărate imnuri înălțate prieteniei. „Inima noastră tresaltă și se lărgește la vederea unui prieten. O adâncă și tainică unire a sufletelor le inundă de fericire. Chiar și numai amintirea unui prieten înfioară mintea și-i dă aripi. De l-ai vedea în fiecare zi, tot nu te-ai sătura. Îi dorești tot binele pe care ți-l dorești ție.“

Năzuința omului spre desăvârșire nu se oprește la granița vieții pământești, ci trece spre veșnicie (II Cor. 5, 2). De aceea, cea mai deplină dintre toate virtuțile, iubirea creștină, nu părăsește pe creștin în lumea aceasta, ci îl însoțește și în viața de dincolo, ajungând astfel prin ea la comuniune de viață cu Dumnezeu (I Cor. 13, 8; 13, 13; I Ioan 4, 7-8; 4, 16).

Creștinul, oricât ar fi de virtuos, își dă totuși seama de distanța ce-l separă de Dumnezeu și se străduiește spre desăvârșire. „Cu darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt.“ (I Cor. 15, 10)

Virtutea creștină cheamă la aceeași viață întru Hristos, pentru că ea poate fi hrana tuturor creștinilor, căci fiecare dintre ei poate spune, cu Sf. Ap. Pavel: „Toate le pot în Hristos, Cel ce mă îmbracă cu putere.“ (Filip. 4, 13).

În situația de sete și de căutare a vieții, este posibil ca unul să-L întâlnească și să-L descopere în mod personal pe Hristos, chiar dacă până în acel moment a trăit fără El. Omul poate constata, după rătăciri și dureri repetate, că Hristos „are, vrea și poate să-i dăruiască o viață statornică, dincolo de curgerea și schimbările produse de timp, o viață profundă, frumoasă, intensă, incoruptibilă, o viață care, având aceste dimensiuni, ar putea fi numită pe bună dreptate veșnică. Dacă omul simte că această viață i se potrivește – și dacă o iubește, o caută mai mult. Participă la ea prin rugăciune, o primește prin împărtășire […], o cultivă și o face să rodească prin virtuți.“

Viața dăruită de Hristos, mai puternică decât moartea, poartă și denumirea de viață spirituală sau duhovnicească. Această viață, acționând în om, îl reînnoiește. „Această reînnoire spirituală fortifică și dezvoltă reînnoirea naturală psihică și trupească, însă omul care a experimentat-o nu se mulțumește numai cu atât. El nu vrea să primească în sine doar pentru scurt timp această viață, ci să ființeze în ea; nu se mulțumește cu simplul fapt de a-și îndrepta conștiința, felul său de a fi și de a se purta […], el aspiră la o existență nouă, nu doar conformă, ci născută din această viață […], la o făptură nouă mai presus de corupere, transparentă acestei vieți nestricăcioase și în stare s-o trăiască fără piedici sau slăbiciuni.“

Orice om simte în el o valoare, o demnitate, o forță, dar în același timp și o neputință.

Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul posedă prin fire și într-o oarecare măsură însușiri ale Arhetipului său. Dacă aceste însușiri se micșorează în el, starea sa naturală se întunecă.

Omul, dacă ajunge să nu-și mai reprezinte Arhetipul, ci pe sine însuși, se răstoarnă, ivindu-se însușirile vieții animale. „A-și păstra finalitatea înseamnă pentru om a-și respecta și a-și proteja ființa iconică […], a-și schimba finalitatea înseamnă a-și denatura ființa, a se cufunda în inexistență sau în neființă, a pieri.“

Sf. Maxim Mărturisitorul spune că omul este creat ca un laborator de unificare, existând mai întâi o corespondență între puterile sufletești și simțurile trupești. Simțurile trupești sunt icoane ale puterilor sufletești – spune el – care, la rândul lor, sunt icoane ale însușirilor dumnezeiești.

El accentuează faptul că aceste legături funcționează într-un mod dinamic.

Chibzuința se constituie prin unificarea puterilor înțelegătoare și raționale ale sufletului între ele, cu simțurile trupești corespunzătoare și cu lucrarea cunoscătoare.

Lucrarea cunoscătoare este lucrarea puterii înțelegătoare și lucrarea știutoare, care e specifică puterii raționale.

Prin chibzuință, sufletul adună în sine rațiunile ființelor sensibile și le unifică între ele și cu sine însuși.

În mod analog se constituie celelalte trei virtuți generale, dreptatea, bărbăția și cumpătarea, care duce la discernământ. Prin unificarea chibzuinței și dreptății se constituie virtutea înțelepciunii. Prin unificarea bărbăției și înfrânării se constituie blândețea, care se mai numește și nepătimire, pentru că ea este echilibrul și pacea desăvârșită între suflet, trup și lume. Înțelepciunea și blândețea se unesc în virtutea cea mai înaltă care este iubirea…

Opuse virtuților se formează patimile, ale căror dimensiuni sunt materialitatea și nonsensul, calități ce caracterizează viața la nivelul pur biologic.

„Sfinții Părinți, pentru a denumi această existență a omului, folosesc expresia Scripturii, după care Adam și Eva s-au îmbrăcat, imediat după ieșirea din Rai, în tunici de piele. Aceasta este explicația faptului că omul simte înrădăcinată în sine o greșeală fundamentală ce coexistă dimpreună cu propria sa valoare.“

Mântuitorul, însă, a restabilit existența umană în starea adamică și a împlinit finalitatea lui Adam.

În Hristos nimic nu a fost distrus în afară de păcat. Viața omului, depășind limitele trupului și ale spațiului, devine veșnică. De aceea „nimeni nu va putea trăi viața duhovnicească în plenitudinea ei înaintea sau în afara Trupului Domnului.“

Omul trebuie să se nască de sus și să trăiască în Duhul: să participe la carnea născută din Duhul lui Hristos, la Trupul Său care se numește Biserică. Aceasta este lucrarea întregii vieți creștinești prin care omul își poate reface puterile de a iubi și astfel rămâne viu…

Cap. III: STUDIUL ANALITIC AL DIVERSELOR PATIMI ȘI VIRTUȚI

Mândria

S-a vorbit mult despre acest păcat… Este păcatul luciferic care ne lipsește de harul lui Dumnezeu…

Sfântul Ioan Scărarul menționează că pe prima treaptă se găsește mândria și pe ultima tot acest păcat cu care omul, oricât de îmbunătățit în viața duhovnicească, are să se lupte, fiindcă poate deveni orgoliul virtuții.

Mândria, cu numeroasele ei fețe și numiri: vanitate, orgoliu, fală, trufie, slavă deșartă… este începutul și izvorul celor mai mari păcate. Ea a prilejuit căderea îngerilor și a oamenilor. Ea îndepărtează de Dumnezeu și izolează de oameni. „Omul mândru este urât, oricât de frumos ar fi, e antisociabil, egoist, ridicol și orb.“

Mândria este prețuirea de sine exagerată și dorința neînfrânată de a căpăta laudă de la oameni. Ea constă în a-ți atribui daruri pe care nu le ai, a defăima pe alții și a te socoti mai vrednic ca ei, a socoti că darurile pe care le ai nu sunt de la Dumnezeu, ci le ai prin iscusința ta.

În toate cazurile, cel orgolios este odios și lui Dumnezeu și oamenilor. Există vanitoși care pretind onoruri. Împotriva acestora Mântuitorul a spus o pildă: „Când ești poftit de cineva la nuntă, să nu te repezi la masă în locul dintâi, ca nu cumva printre cei poftiți de el să fie altul mai cu vază decât tine. Și cel ce te-a poftit și pe tine și pe el să vină să-ți zică: «Dă locul tău omului acestuia». Atunci cu rușine va trebui să iei locul de pe urmă. Ci, când ești poftit, du-te și așează-te în locul cel mai de pe urmă, pentru ca, atunci când va veni cel ce te-a poftit, să-ți zică: «Prietene, mută-te mai sus». Lucrul acesta îți va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine. Căci oricine se înalță va fi smerit și cine se smerește va fi înălțat.“ (Luca 14, 7-11).

Față de fariseism, care de la Mântuitorul și până azi simbolizează trufia virtuții închipuite, Mântuitorul s-a purtat cu cea mai mare asprime. „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici, morminte văruite, povățuitori orbi, nebuni, șerpi, pui de vipere… Voi căutați să vă arătați neprihăniți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile, pentru că ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.“ (Luca 14, 15)

Mândria este cunoașterea falsă și aprecierea falsă despre sine, despre valoarea sa și realizările sale.

„Cel îngâmfat își închipuie că există soare fără pete și acela este el. El are numai calități și nici un defect, în schimb ceilalți – după părerea lui – au numai defecte și calități deloc, în orice caz sunt inferiori. De aceea, comparându-se pe sine cu ceilalți, grăiește plin de sine: «Doamne, mulțumescu-Ți că nu sunt păcătos, ca ceilalți, ci sunt drept» – și privește peste toți de sus, cu dispreț. […] El pretinde ca și alții să aibă aceeași admirație față de el, să-l laude, să-l tămâieze, să-i cânte osanale, să-l slujească cu lingușire și slugărnicie.“

„Mândria e o orbire sufletească, prin care omul se ridică pe sine peste semenii săi și se prăbușește din greșeală în greșeală, până cade în prăpastie.“

Mândria, pe cât este de păgubitoare, pe atât este și de ascunsă. Fiindcă oamenii lumii nu numai că nu sunt mustrați de conștiință pentru că sunt mândri, dar se îmbată de mândrie în așa măsură, „încât ajung să o socotească drept podoabă sau cunună“. De aceea și proorocul îi compătimește zicând: „Vai de coroana mândriei, robi ai lui Efraim… care vă îmbătați fără vin.“ (Isaia 28, 1).

Cel mândru ține seama doar de el, punându-se în centrul tuturor lucrurilor, „așa cum păianjenul se așează în mijlocul pânzei sale – întinde și aduce la sine ca pe niște fire, toate scopurile, toate mișcările și toate gândurile sale.“

„El devine un ideal, înălțat pe piedestalul mândriei, căruia se închină el însuși și cere și altora să i se închine.“

De aceea e foarte sensibil la măgulirea laudei și nu suferă nici o observație, nici o critică – nici nu poate suferi ca altcineva să fie socotit mai vrednic decât el. De aici favorizarea lingușelilor și prigonirea celor sinceri și cinstiți. De aici certuri, invidii, călcarea în picioare a adevărului și a dreptății. De aceea cei mândri nu ajung departe: ei se vor smeri.

Trăind într-o lume iluzorie, trăind numai din închipuiri, lumea lor se destramă când se lovesc de realitate și uriașa lor „personalitate“ se dezumflă. Căderea lor este jalnică.

Trebuința, însemnătatea și prioritatea cunoașterii de sine însuși o întărește Mântuitorul Hristos prin cuvintele: „Doctore, vindecă-te pe tine însuți“ (Luca 4, 23).

Osândirea mândriei nu înseamnă subestimarea personalității omenești, sau a curajului și eroismului creator. „Osândind mândria osândim acea pornire trufașă și oarbă prin care omul își exagerează puterile și meritele sale personale, contestând și disprețuind, în același timp, pe aproapele său, cu toate calitățile ce le are. Nesocotita încredere în sine însuși combinată cu disprețul față de alții alcătuiește esența păcatului mândriei.“

Toate faptele și strădaniile sufletești ale unui credincios de a se apropia de Dumnezeu n-au valoare dacă sunt însuflețite de duhul mândriei. „Pe cel cu ochiul mândru și cu inima semeață, pe acela nu-l voi suferi.“ (Proverbe 21, 4).

Cea mai potrivită pildă, lăsată de Mântuitorul spre a arăta pe deplin pericolul mândriei, este pilda minunată a vameșului și fariseului.

Când cei doi frați Apostoli, Iacov și Ioan, au cerut de la Domnul, prin mijlocirea mamei lor, întâietate și scaune de slavă, El le-a răspuns: „Nu știți ce cereți. Cel ce vrea să fie între voie mai mare slugă să fie tuturor, precum și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea sufletul Său pentru răscumpărarea multora.“ (Matei 20, 21-22; 27-28)

Când s-au apropiat Sfinții Apostoli de Iisus și au zis: „Cine oare e mai mare în împărăția Cerului?“, Iisus, chemând un prunc, l-a pus în mijlocul lor, zicând: „De nu vă veți întoarce și nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerului…“ (Matei 18, 1-4). Prin aceste cuvinte Mântuitorul arată lipsa de mândrie ce-i caracterizează pe prunci, făcând astfel din păcatul mândriei un hotar care taie orice legătură între om și Dumnezeu.

„Mândria ne-a îndepărtat de cer, ea este ca o suflare rece de vânt, ce scutură mereu pomul sufletului nostru de toată roada cea bună și frumoasă; ea ne face urâți în ochii oamenilor și ne face pe Dumnezeu potrivnic; ea șterge meritul strădaniilor noastre spre mai bine, în fața oamenilor, dar mai ales în fața lui Dumnezeu.“

Fiind rădăcina din care se trag toate păcatele, acest păcat este cu atât mai mult osândit în Sfânta Scriptură.

Cântările din Duminica vameșului și fariseului pun înaintea credincioșilor aceste cuvinte: „Din gunoi și din patimi se înalță cel smerit și din înălțimea bunătăților cade rău cel mândru cu inima.“

Sfânta Scriptură ne arată nu numai că păcatul mândriei șterge meritul faptelor și virtuților noastre în fața lui Dumnezeu, dar ne mai arată și urâciunea acestui păcat, precum și osânda ce-l așteaptă pe omul mândru, nu numai în fața lui Dumnezeu, ci și pe pământ. „Dar vedeți, să nu faceți faptele voastre cele bune înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei, altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru cel ceresc.“ (Mt. 6, 1)

„Domnul celor mândri le plătește cu vârf.“ (Psalm 30, 24)

„Mândria umilește pe om, iar de cinste are parte cel smerit.“ (Prov. 29, 33)

Alt glas, după acel al Sfintei Scripturi, care dojenește necruțător păcatul mândriei, este al Sfântului Ioan Gură de Aur. „Pentru ca să cunoașteți cât de bine este a nu gândi cineva lucruri prea înalte despre sine, închipuiți-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia să fie păcatul cu smerenia. Veți vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptății, nu pentru că păcatul ar fi având așa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Și trăsura dreptății rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea și povara mândriei. Precum smerenia, pe de o parte, prin puterea ei cea însemnată covârșește puterea păcatului și ne ridică până la cer, tot așa, pe de altă parte, mândria, prin povara ei cea mare pune stăpânire pe dreptate și o apasă la pământ.“

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că păcatul însoțit de smerenie valorează mai mult decât dreptatea însoțită de mândrie, pentru că „mândria distruge toată evlavia celui drept, în timp ce smerenia șterge păcatul și sfințește pe păcătos.“

„Mândria este izvorul tuturor stricăciunilor, vatra unde se aprind toate patimile care nu târăsc la ruină… Ea este tatăl tuturor relelor care chinuiesc neamul omenesc.“

Sfântul Casian Romanul spune în privința acestei patimi: „Patima mândriei întunecă întreg sufletul și-l prăbușește în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare și înaltă, îl dărâmă în întregime și-l surpă până în temelii.“

Sufletul omului mândru este mereu agitat ca o mare învolburată de furtună. El se tulbură permanent de atâtea simțiri inferioare: ambiția nemăsurată, slava deșartă, invidia, fățărnicia, disprețul și ura față de oameni, gelozia, tot felul de supărări, nemulțumirea cu sine însuși și cu ceea ce are, disperarea după ceea ce n-are.

„Omul mândru este în stare permanentă de război cu sine însuși, este dușmanul său propriu și prietenul nimănui.“

Prin aceasta omul mândru își jertfește liniștea, fericirea și pacea inimii sale. „Inima celui mândru, în această viață vremelnică, n-are niciodată odihnă și pace, pentru că niciodată nu poate dobândi cele către care năzuiește mândria lui.“

Mândria a izgonit dragostea din sufletele oamenilor. „Dacă n-ar fi existat mândria și dragostea s-ar fi aflat de-a pururi în inima tuturor oamenilor, ar fi încetat ura, ar fi fugit invidia, ar fi pierit minciuna, ar fi lipsit vicleșugul, bârfeala, zavistia, s-ar fi izgonit vrajba, ocările, și ar fi lipsit de pe pământ răutățile. Atunci s-ar fi văzut pacea prin lume și evlavia în Biserică. Atunci pământul s-ar fi făcut rai și lumea cer, iar oamenii pământești – îngeri cerești.“

Războiul necruțător împotriva păcatului mândriei a încununat fruntea Sfintei Fecioare Maria și a tuturor sfinților.

Pentru că mândria este păcatul prin care a venit căderea, atât în lumea văzută cât și în cea nevăzută, de aceea mântuirea începe să lupte împotriva acestui păcat. Această luptă începe prin marea strădanie de a ne cunoaște pe noi înșine, deoarece mândria provine din faptul că omul nu se cunoaște pe sine însuși.

Cea mai mare mândrie este de a crede omul că se poate vindeca de mândrie numai cu puterea lui. Cel dintâi leac al mândriei ar fi să alerge la Dumnezeu și să se roage smerit împreună cu proorocul David: „Să nu vină peste mine piciorul mândriei.“ (Ps. 35, 11).

Alt leac stă în a lupta împotriva rădăcinii răului. Mândria se află în mintea oamenilor, în voința lor. Se cuvine să se vindecăm întâi mintea și voia și apoi să ne lecuim pe noi înșine… Mintea se lecuiește dacă o facem să-și dea seama ce este omul față de Dumnezeu. „Tot omul care trăiește este deșertăciune“ (Ps. 38, 5). Un om mândru este un fur al slavei lui Dumnezeu…

Să ne legăm inima mândră de pomul cel dătător de viață, de crucea lui Hristos. Să cugetăm și să medităm la batjocurile, disprețul și ocările pe care le-a suferit Domnul pe Cruce și nu ne va fi greu să ne umilim dacă starea și rostul nostru ne va cere să purtăm haine strălucite și să umblăm cu măreție.

Să urmăm înțeleptei împărătese Estera, care, când voia să-și pună pe cap cununa împărătească, se întrista și o punea cu durere în inimă și împotrivire, făcând-o numai pentru nevoia rangului ei, zicând către Dumnezeu: „Tu știi nevoia mea, că urăsc semnul mândriei și slavei mele, care este în capul meu în zilele de primire; îl urăsc ca pe o cârpă murdară și n-o port în zilele mele obișnuite.“ (Estera 14, 16).

Smerenia și blândețea

Aceste două mari virtuți sunt ca florile care răsar din răbdare și din nădejde.

Smerenia este produsul dragostei divine. „E o grație de preț, pe care Dumnezeu o face unui suflet și care nu se poate rosti în cuvinte și nu se cunoaște decât de cei care au experimentat-o în mod fericit. Ea își trage numele din Dumnezeu Însuși și e un dar cu totul divin.“

Ea este Însuși Fiul lui Dumnezeu înjosit până la chipul omenesc batjocorit ș răstignit. Pentru un creștin, smerenia înseamnă identificarea în sfintele patimi ale lui Iisus Hristos. Ea apare ca izvor al tuturor celorlalte virtuți morale, care toate au un caracter teandric, supranatural…

Smerenia este înălțime (Luca 18, 14); cu cât cineva se smerește, mai sus se înalță. „Omul, cu cât este mai smerit, mai sărac și mai de nimic în ochii săi, cu atât e mai sus și mai scump înaintea lui Dumnezeu.“

„Mulți s-au mântuit fără să aibă duhul proorociei și al iluminării, fără semne și minuni; dar fără smerenie nimeni nu va intra în cămara cerească.“

Cel smerit se bazează pe realități, nu pe închipuiri. El se judecă în spirit critic. De aceea el este obiectiv: vede în sine nu numai calități, ci și defecte, vede la semenii săi nu numai defecte, ci și calități. E accesibil la critică și se îndreaptă, se bucură dacă altul e mai înzestrat ca el și realizează mai mult, îl ajută și caută să realizeze și el mai mult.

„Smerenia se temeinicește – între altele – pe două realități: întâi, pe faptul că tot ceea ce ești și realizezi nu ești și realizezi numai prin tine însuți, ci ești și realizezi prin darul lui Dumnezeu și împreună-lucrarea semenilor tăi; în al doilea rând, pe conștiința că ceea ce ești și ai realizat e puțin lucru față de ceea ce trebuie și de ceea ce mai e de realizat.“ Aceste temeiuri ale smereniei le găsim în viața sfinților, în viața savanților, a marilor creatori, a marilor oameni. Ei au prețuit modestia, smerenia, ferindu-se de mândrie.

„Sfântul – zice Isaac Sirul – este «adâncul smereniei», pentru că își dă seama că, oricâte virtuți ar avea, față de sfințenia lui Dumnezeu, sfințenia sa nemărginită, se socotește nedesăvârșit și caută să se desăvârșească mereu pe sine. Savantul – după cum scrie marele filozof sovietic I.R. Pavlov – nu se lasă niciodată pradă mândriei; nu-și închipuie niciodată că știe totul […], ci este conștient că știința lui e o fărâmă din imensul ocean al realității. Artistul, care făurește frumusețea în stihuri, tablouri, sculpturi, simfonii, este modest, pentru că dincolo de frumusețea în operă zărește o altă frumusețe superioară, pe care vrea s-o prindă în noi forme superioare și toată viața lui e zbucium, e luptă de autodepășire, de urcare din treaptă în treaptă.“

Mulți interpretează smerenia creștină drept renunțare la orice onoare exterioară, drept mutism total față de lezarea ei, lipsă de reacție față de nedreptate, ignorarea calităților și talanților proprii și reliefarea slăbiciunilor, deficiențelor proprii – adică smerenia creștină ar însemna disprețuirea camuflată a persoanei proprii – ceea ce, evident, nu poate da fermitate vieții.

Pe Sfinții Apostoli Mântuitorul îi îndeamnă la smerenie, dar de altă parte, prin alegerea lor la sfânta misiune a propovăduirii cuvântului divin, prin recunoașterea bunelor lor calități, cultivă în ei sentimentul valorii proprii, conștiința demnității, spunându-le: „Voi sunteți sarea pământului… lumina lumii“ (Mt. 5, 13-14).

Mântuitorul le întărește atât de mult încrederea în ei înșiși, încât mai târziu, în propovăduirea lor, se vor înfățișa plini de curaj în fața oricui. Pentru a fi smeriți, Sfinții nu sunt îndemnați să-și ascundă talanții lor, să pună lumânarea lor aprinsă sub vas, ci în sfeșnic, ca să lumineze tuturor (Mt. 5, 14-16).

„Creștinul adevărat nu trebuie să aștepte recompensă omenească pentru faptele și împlinirea datoriilor sale, nici să-și asume titluri și merite necuvenite; ci să se socotească pe sine egal cu semenii săi; ascultător întru toate lui Dumnezeu, iar când are o situație socială superioară, să nu se afișeze în locurile de frunte, ci să-și servească semenii. […] Smerenia creștină înseamnă slujire.

Autoînălțarea nemeritată duce la smerire în sensul ei minor, iar autosmerirea sinceră și rațională la înălțarea meritată.“

Exemplul desăvârșit pentru smerenie în slujire îl oferă Mântuitorul Însuși, când afirmă: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească“ (Mt. 20, 28), afirmație pe care a realizat-o cu fapta, aducând omenirii mântuire.

Smerenia și înălțarea, autoînălțarea și căderea brutală sunt contrapuse și în cuvintele rostite de Preacurata Fecioară Maria, în casa Elisabetei: „Domnul… a căutat spre smerenia roabei Sale și iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mărire Cel puternic – sfânt fie numele Lui… Pogorât-a pe cei puternici de pe scaune și a ridicat pe cei smeriți, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți, iar pe cei bogați i-a scos afară deșerți.“ (Lc. 1, 48-53).

„Preacurata Fecioară, învrednicită să fie Maica Domnului, constituie probă concretă pentru relația organică dintre smerenie și onoare în împărăția divină.“

Smerenia creștină nu cere renunțare la orice fel de cinste, numai la cea nemeritată, iar pe cea meritată o aduce ea. Între smerenie și cinste există legătură lăuntrică.

„În noțiunea smereniei intră slujirea, ascultarea, cinstea meritată.“

Mântuitorul Hristos ne promite ceea ce dorim noi atât de mult: odihnă pentru suflete. Smerenie să învățăm de la El, smerenie și blândețe, virtuți care cuprind secretul puterii exercitate asupra sufletelor semenilor. „Învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.“ (Mt. 11, 24)

Smerenia Mântuitorului a însemnat ascultare totală față de Tatăl, de misiunea primită și de poruncile pe care I le-a dat special pentru timpul petrecut în Nazaret și pentru activitatea Sa publică până la moarte.

Smerenia are și limite. Pentru împlinirea datoriilor impuse de viață, creștinul, ca orice om, are nevoie și de stima de sine, de autoritate și stimă în fața semenilor. Pe acestea nu-i îngăduit să le distrugă prin smerenie necugetată. Mântuitorul ne-a arătat în toate împrejurările smerenia posibil de manifestat. Pe slujitorul arhiereului, care-L lovise, îl întreabă: „Pentru ce mă bați?“ (In. 18, 22-23). „Smerenia are limite raționale, căci ea nu trebuie să lezeze în om demnitatea de om și nu trebuie să fie dificultate în împlinirea conștiincioasă a datoriilor.“

Există și o smerenie falsă, practicată de farisei îndeosebi și, după exemplul lor, și de alții. Dar smerenia numai exterioară, fariseică, nu-i smerenie creștină și nici nu duce la ea, ci la mândria smereniei, care intră în categoria păcatului. „Smerenia exterioară trebuie să fie concretizarea unui conținut sufletesc sincer și să nu izvorască din intenția de a recolta prin simulare și inducere în eroare onoruri și beneficii nemeritate.“

Smerenia creștină înseamnă recunoașterea voită a propriei nimicnicii; „este virtutea care temperează dorința dezordonată după onoruri inutile, se opune mândriei și egoismului și-l îndeamnă pe creștin să-și cunoască valoarea proprie, comportându-se în conformitate prin valorificarea reală a însușirilor, prin ascultare și slujire, având ca model pe Însuși Mântuitorul.“

Recunoașterea propriei nimicnicii se cuprinde în faptul că o cunoaștem și exprimăm cu cuvântul și cu fapta, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Recunoașterea se bazează pe cunoaștere; iar aceasta pe adevăr. Astfel, smerenia se împacă foarte bine cu stima și iubirea de sine, fiind chiar necesar legate întreolaltă – și nu înseamnă autodisprețuire! Mântuitorul avea conștiința persoanei și a misiunii Sale și totuși este model desăvârșit de smerenie. El, primul care a practicat smerenia în mod desăvârșit, prin gând, cuvânt și faptă, a spus despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul și viața“ (In. 14, 6). Smerenia pretinde astfel să recunoaștem tot ce este bun în noi.

Neconformarea cu adevărul se poate manifesta prin prea mult, dar și prin micșorarea ei necuvenită. Iar pentru a nu cădea în asemenea erori este necesară o bună cunoaștere de sine.

Sfântul Apostol Pavel mărturisește că a fost ridicat de Dumnezeu până la al treilea cer, că a înfruntat mari primejdii pentru El și că s-a ostenit mai mult decât ceilalți Sfinți Apostoli (I Cor. 15, 10). Și toate acestea îi întăresc încrederea în sine și-l îndeamnă la realizări și mai mari. Această mărturisire nu lezează smerenia, fiindcă ea corespunde adevărului. Și Maica Domnului exclamă: „De acum mă vor ferici toate neamurile!“

Însă nimeni nu trebuie să uite că, pe lângă înzestrări bune – daruri ale lui Dumnezeu – fiecare are și destule slăbiciuni, și trupești și sufletești.

„Smerenia este un har fără nume al sufletului.“ Ea este concentrarea tuturor virtuților.

„Dacă mândria sfâșie firea omenească în tot atâtea bucăți în câți inși subzistă, smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata și întunecă contemplarea dreaptă a realității, smerenia restabilește vederea justă a lucrurilor.“ „Precum mândria ne înalță în aparență, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind cel mai cumplit rău, așa smerenia, coborându-ne în aparență, ne înalță pe cea mai înaltă treaptă, luându-și ca virtute locul imediat înaintea nepătimirii și iubirii.“

Unde lipsește smerenia, e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezește zâmbetul de milă. În adâncurile indefinite și pline de taină, în Dumnezeu, trăiește numai cel smerit.

Smerenia este înțelepciunea cea mai larg cuprinzătoare. Cel smerit, departe de a se sărăci, îmbrățișează din infinit mai mult decât oricare altul și oferă altora. Cel mândru cuprinde fum. „Smerenia este transparența supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor, pătrunsă în toate facultățile sufletului.“

Pentru a cunoaște ceva trebuie să uităm de noi, o dată ce noi nu suntem altceva decât instrument de vedere, de primire a realității infinite; suntem „lucrători într-o vie care nu-i a noastră, dar și lucrători numai prin bunăvoința stăpânului.“

Față de Dumnezeu, smerenia se manifestă în recunoașterea adevărului că tot ce avem de la Dumnezeu avem (I Cor. 4, 2). Ar trebui să exclamăm cu psalmistul: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă!“ (Ps. 113, 9).

Față de oameni, smerenia trebuie să se manifeste întâi în atitudine interioară față de ei, în acceptarea morală a unei supuneri față de ei și în prețuirea lor sinceră, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Cu smerenie unul pe altul socotească-l drept mai de cinste ca el însuși“. „Să nu caute nimeni numai de ale sale, ci fiecare și de ale altuia.“ (Fil. 2, 3-4).

Creștinul smerit se supune cu bunăvoință semenului pentru Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Apostol Petru: „Supuneți-vă la toată omeneasca zidire pentru Domnul.“ (I Petru 2, 13).

„Bunul smereniei e greu de câștigat. Aceasta fiindcă e aducător de înălțare și iubit lui Dumnezeu și pierzător aproape al tuturor relelor urâte lui Dumnezeu și aflătoare în noi. Vei afla ușor într-un om lucrările parțiale ale altor virtuți. Dar căutând în el mireasma smereniei, rareori o vei găsi. De aceea trebuie multă trezire pentru a dobândi bunul acesta.“

Imediat înaintea smereniei stă blândețea. „Precum lumina zorilor premerge soarelui, așa blândețea e înainte-mergătoare smereniei“, spune Ioan Scărarul.

Blândețea înseamnă a rămâne neafectat de supărările ce ți le produce aproapele și a te ruga sincer pentru el. E o dispoziție neclintită a minții, care rămâne în fața onorurilor și a ocărilor aceeași. „Este stânca ce se ridică deasupra mării mâniei, rămânând neclintită de valurile ei.“

„Blândețea este sprijinul răbdării, ușa, sau mai bine zis maica iubirii. Ea este ajutătoarea ascultării, călăuza frăției, frâna celor ce se mânie, pricină de bucurie, imitarea lui Hristos, însușirea îngerilor, înlănțuirea dracilor, pavăză împotriva amărăciunii. În inima celor blânzi se odihnește Domnul, iar sufletul agitat e scaunul diavolului. […]

Sufletul lin va face loc în el cuvintelor înțelepciunii.

Sufletele blânde se vor umple de cunoștință, iar mintea mânioasă conviețuiește cu întunericul și cu neștiința…“

Prin blândețe ne apropiem de iubire, care stă la capătul final al virtuților. Prin blândețe omul a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omenești din el cu firea omenească din ceilalți.

Blândețea are forța de a tămădui ura și astupă prăpăstiile dintre eu-uri. Ne ajută să înțelegem frumusețea și bogăția de cuprins pozitiv ce se află în simplitate. „Sufletul blând nu se tulbură și nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situație într-o lumină cu mult mai largă, ținând seama de atâtea considerații pe care sufletul pătimaș nu le cunoaște sau le uită chiar cu voia, obsedat de patima unilaterală.“

Smerenia și blândețea întraripează sufletul oamenilor către dragostea lui Dumnezeu și către iubirea de oameni. „Smerenia nu trebuie să oprească pe cineva de a lupta pentru dreptatea altora cu cuvinte înțelepte și cu multă iscusință și putere, dar să nu pretindă pentru sine nimic și să nu se socotească lucru mare pentru ceea ce face, ci ca împlinind o slujire obligatorie în fața lui Dumnezeu.“

„Pe cei în care se sădește smerenia prin pocăință curată, având însoțitoare și rugăciunea cu înfrânare, îi face îndată slobozi de robie și dăruiește puterilor lor pace. Ea curățește inima prin lacrimi și o umple de seninătate prin venirea Duhului.“

„Cel ce are smerenie se luminează, iar cel ce nu vrea să se smerească rămâne în întuneric, ca cel ce a fost mai înainte Luceafăr, iar mai pe urmă diavol.“

„În sufletele smerite se odihnește Domnul, iar în inimile celor mândri, patimile de ocară. Căci nimeni nu le întărește pe acestea așa de mult împotriva noastră ca gândurile de mândrie. Și nimic nu dezrădăcinează așa de mult buruienile rele din suflet ca fericita smerenie. De aceea pe drept ea s-a numit și ucigătoare de patimi.“

Mânia

Împotriva agresorilor din afară instinctul de conservare reacționează prin două feluri de emoții: una pasivă – teama, care se exprimă prin fugă, iar alta activă – mânia, care se exprimă prin atac.

Mânia se manifestă ca o nevoie violentă de acțiune determinată de o suferință sau o împotrivire fizică sau morală; aceasta declanșează o emoție violentă, care încordează forțele în vederea învingerii dificultății. Ea este și o dorință arzătoare de a respinge și pedepsi pe cel ce ne atacă.

Sfinții Părinți socotesc că gândurile pătimașe sunt ridicate în conștiința noastră, de cele mai multe ori, de satana, dar prin stârnirea vreunei patimi cu care ne-am obișnuit.

Diadoh al Foticeii spune că inima sau mintea noastră nu zămislește prin firea ei gânduri rele, ci dacă uneori vin și din ea asemenea gânduri, aceasta se datorează unei deprinderi câștigate tot prin înrâurirea duhului rău.

Patima mâniei este o poftă și pornire excesivă după răzbunare, „o dorință aprinsă, prin care cel mâniat caută să se răzbune asupra celui ce l-a întristat în adevăr sau numai i se pare așa.“

În această patimă se disting două elemente discordante:

a) o prea mare tulburare a părții irascibile și

b) o prea mare răzbunare care sau nu este întemeiată, sau este disproporționată față de cauza care o produce.

„Pofta de răzbunare poate fi dezordonată mai întâi în ceea ce privește obiectul ei și anume:

a) Când dorim cuiva o răzbunare, pe care nu o merită;

b) Când dorim să ne răzbunăm mai mult decât merită;

c) Când nu e încadrată juridic;

d) Când nu se urmărește un scop just, ca reintegrarea dreptății, ci numai suferința aproapelui sau alte scopuri neîngăduite.“

Mânia produce o mare tulburare în ființa noastră, a celor stăpâniți de ea. Ea zdruncină mai întâi organismul fizic. „Sub stăpânirea mâniei, fața se înroșește, ochii se umflă, venele apar sub piele, mai ales la frunte; ochii ies din orbite, buzele se contractează, inima bate violent, respirația devine precipitată. Trupul întreg este încordat, gata de luptă; cuvinte furioase și strigăte cu voce sacadată ies din gura mâniosului. Agitația, gestul irezistibil care fărâmă, lovește, câteodată ucide, caracterizează așa-numita «mânie roșie», care se distinge prin congestia feței.“

Există și o «mânie albă», cu următoarele simptoame: paloare extremă, ochii ficși, fălcile încleștate, pulsul redus, ritm cardiac dezordonat, tăcere impresionantă, agitație redusă, dar lăuntrică, ce aduce în mod brusc gestul brutal, care, apoi, produce destindere.

E nevoie de mare ajutor din partea lui Dumnezeu, pentru a putea tăia veninul purtător de moarte al duhului mâniei din sufletul nostru. Căci acesta, mocnind tăinuit și orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, ne umbrește puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos și nu putem pătrunde cunoștința duhovnicească. „Căci s-a tulburat de mânie ochiul meu.“ (Ps. 6, 8)

Numai atunci întrebuințăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimașe și iubitoare de plăceri. Așa ne învață Proorocul, zicând: „Mâniați-vă, dar nu păcătuiți!“ (Mc. 7, 23). Mânia trebuie aprinsă doar împotriva patimilor noastre și asupra gândurilor rele. Când vin în inima noastră gândurile cele rele, să le scoatem afară cu mânie, iar după ce le-am scos, aflându-ne ca pe un pat al liniștii sufletului, să ne pocăim. „…pentru cele ce ziceți întru inimile voastre, în așternuturile noastre vă pocăiți.“ (Mc. 7, 23) Iar Sf. Ap. Pavel adaugă: „Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să dați loc diavolului.“ (Ef. 4, 26).

„Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbește ochii sufletului și nu-l lasă să vadă Soarele Dreptății.“

Domnul poruncește în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului și să ne împăcăm cu fratele nostru. Că nu e cu putință ca să fie bine primit darul până ce mânia și ținerea de minte a răului se află încă în noi.

Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne poruncește că nu numai când suntem noi mâhniți asupra fratelui să lăsăm darul și să ne împăcăm, ci și dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, dezvinovățindu-ne, și apoi să aducem darul.

Urmând legilor dumnezeiești, trebuie să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărei boală o avem înlăuntrul nostru.

Dacă ne mâniem pe oameni nu e cel mai bun lucru să căutăm singurătatea, pentru că și acolo e cel ce ne pornește spre mânie.

Dorim despărțirea de frați din mândrie și din voința de a nu ne învinui pe noi înșine și de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile tulburării. Până ce aruncăm pricinile neputinței noastre în socoteala altora, nu este cu putință să ajungem la desăvârșirea îndelungii răbdări. „Capătul îndreptării și al păcii noastre nu se câștigă din îndelungata răbdare ce o are deaproapele cu noi, ci din suferirea răului deaproapelui de către noi.“

Patimile netămăduite ale noastre dacă le vom duce cu noi în singurătate, vor rămâne ascunse, dar nu vor fi smulse.

Patimile care mocnesc tăinuit, când vine vreo pricină care stârnește și încearcă, sar îndată ca niște cai fără frâu, hrăniți multă vreme în liniște și odihnă. „Căci mai mult se sălbăticesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem și umbra suferirii și a îndelungii răbdări, pe care în tovărășia fraților ni se părea că le avem; […] Căci precum fiarele veninoase ce stau liniștite în culcușurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, își arată toată turbarea lor, asemenea și oamenii pătimași, care sunt liniștiți din pricina singurătății, iar nu din vreo dispoziție a virtuții, își dau veninul pe față când apucă pe cineva care s-a apropiat și-i întărâtă. De aceea, cei ce caută desăvârșirea blândeții sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie, nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor și nici asupra lucrurilor neînsuflețite.“

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că dacă ne mâniem ne facem propriul nostru călău, ne torturăm pe noi înșine și nimic nu poate fi mai vrednic de milă decât un om cuprins de mânie.

„Gândurile unui om iritat sunt pui de viperă care devorează inima care le-a născut.“

„Mânia roșie“ este forma pe care mânia o ia la cei tari, iar „mânia albă“ este aceea pe care o prezintă la cei slabi.

Sf. Vasile zugrăvește portretul mâniosului astfel: „Cei înclinați spre mânie se înfierbântă la cel mai mic prilej; țipă ca sălbaticii și se precipită mai furios ca o bestie veninoasă… Nici tăișul săbiei, nici focul sau alt lucru îngrozitor nu poate opri furia, după cum se pot opri posedații demonului cu care seamănă modului de purtare… La ei nu se mai recunosc ochii obișnuiți; privirea lor brutală are strălucirea focului. Scrâșnesc din dinți ca mistreții. Fața le este palidă și injectată de sânge… […] Când mânia atinge culmea, aprinsă de contradicție, ca focul ce găsește materia inflamabilă, atunci vedem un spectacol din acelea pe care cuvântul nu le poate descrie și pe care inima nu le mai poate suporta: mâini ce se ridică asupra semenilor noștri și lovesc toate părțile corpului, lovituri de picior azvârlite la întâmplare, această furie găsind arme în tot ce întâlnește.“

Mânia este socotită ca o nebunie. În momentul mâniei, omul nu-i normal, căci mânia alungă rațiunea și schimbă pe om în fiară.

Pentru mânioși, mânia este întocmai ca otrava animalelor veninoase. Mânioșii sunt „turbați ca câinii, înțeapă ca scorpionii, mușcă ca șerpii.“

Furiosul e ca un om beat, ca o brută, ca un posedat de demoni.

„Mânioșii atribuie, de obicei, altora pricina stării lor tulburate. Experiența ne arată, însă, că ei se supără și când sunt singuri, de pildă, când lucrează și nu numai pe persoane, ci și pe lucruri.“

Dar mânia vatămă mai întâi sănătatea celui ce este stăpânit de ea. Precum viermele roade rădăcina arborelui, tot așa mânia roade firul vieții. „Invidia și mânia scurtează zilele.“ (Proverb. XXX, 26).

Dar dacă mânia zdruncinării atât de mult trupul, cu atât mai mult va tulbura ea sufletul!

Ca orice emoție violentă, mânia tulbură funcționarea normală a rațiunii.

„După cum lucrurile cele mai frumoase, dacă-s privite în oglinda apei tulburate de furtună par monstruoase, tot așa omului înfuriat, chiar și cuvintele binevoitoare i se par dușmănoase.“

Platon al Atenei sfătuiește pe orice om înciudat și înfuriat să se uite în oglindă ca să vadă toată urâțenia feței sale în vremea mâniei.

„Dacă omul cuprins de mânie ar putea să se vadă în vremea furiei sale, el n-ar mai avea nevoie de nici un fel de dojană, pentru că nu există nimic mai neplăcut decât o față întărâtată.“

Avva Agaton spune că omul cuprins de mânie chiar de ar învia un mort nu va fi plăcut lui Dumnezeu.

Dacă mai întâi inima omului nu se va înălța deasupra aproapelui, dacă nu-l va urgisi și dacă nu se va socoti mai presus decât el, este cu neputință să se mânie. „Ca să nu te superi absolut niciodată pe nimeni este propriu numai îngerilor, dar ca să te superi puțin și apoi să te împaci repede este propriu oamenilor care iubesc sincer pe Dumnezeu.“

Sf. Vasile cel Mare ne spune că și cel blând poate să se aprindă cu chibzuială, dar să nu-și vatăme desăvârșirea blândeții. „Dar ca să rămâi nemișcat, ori să nu-ți arăți indignarea când trebuie, este semnul unei naturi inactive, iar nu al blândeții… Indignarea trebuie să fie amestecată cu judecata și cu chibzuiala, căci și cuțitul este folosit și de criminali și de medici. Dar unii, lucrând cu cuțitul potrivit mâniei și cruzimii, săvârșesc cu el faptele cele mai nechibzuite, omorând pe semenii lor, iar ceilalți, lucrând cu cuțitul cu multă chibzuială, trag din el un mare folos, pentru că salvează viața celor ce se află în primejdie. Tot astfel și cel care știe să se indigneze cu chibzuială aduce un mare folos aceluia împotriva căruia își manifestă indignarea, îndreptându-i lenea sau viclenia; iar cel ce este stăpânit de patima mâniei nu produce nimic sănătos.“

Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Sfânta Liturghie, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci și mânia din cuget. „Căci nu folosește așa de mult a-ți ține gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât folosește a-ți curăți inima de ținerea minte a răului și a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui.“

Învățătura evanghelică poruncește să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. „Fiindcă tăindu-le din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăște pe fratele său, ucigaș de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziția de ură din cugetul lui.“

Leacul desăvârșit al acestei boli este „să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptății… […]. Având în fiecare zi în față icoana morții, care nu știm când poate veni, să ne păzim pe noi înșine de mânie și să știm că n-avem nici un folos nici de neprihăniri, nici de lepădarea de cele pământești, nici de posturi și privegheri, căci de vom fi stăpâniți de mânie și ură, vinovați vom fi judecății.“

Bunătatea sufletească

Această însușire e exprimată și de Sf. Ap. Pavel în cuvintele: „S-au arătat bunătatea și iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu.“ (Tit. 3, 4).

Mântuitorul e prezentat în textele biblice ca bunătatea și iubirea de oameni întrupate.

„Bunătatea este o virtute proprie omului ca om, ca făptură rațională și, sub aspect creștin, ea își dozează conținutul din substanța principiilor morale date de Mântuitorul și forța din izvorul harului divin.“

Bunătatea poate înflori și rodi într-un suflet care are în adâncul lui pacea interioară, duhovnicească și pe care Hristos o voiește realizată în relațiile cu semenii…

Pacea interioară înseamnă echilibrul puterilor sufletești, armonia între ele înseamnă sănătate religios-morală; ea procură odihnă și reconfortare.

„Sufletul cuprins de pacea duhovnicească se deschide mai larg adevărurilor religioase, sesizează mai ușor «adierile» Duhului Sfânt, se bucură mai intens de binele înfăptuit de semeni și în el luminează mai clar «lumina cerească».“

Pacea interioară nu înseamnă însă inactivitate, absența luptei sau a efortului spiritual. Armonia puterilor sufletești e legată de intensă activitate. Mântuitorul spune: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu lucrez“ (In. 5, 17).

Inima Mântuitorului era mereu mișcată de sentimente și totuși cuprinsă de pacea adâncă.

Bunătatea este revărsarea propriului eu asupra semenilor; ea ne face să aplicăm semenilor tratamentul pe care am voi ca și ei să ni-l aplice nouă. „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea.“ (Mt. 7, 12) În esență, bunătatea este iubirea dezinteresată față de aproapele, dăruire sinceră și din toată inima a tot ce este nobil și frumos în noi pentru servirea semenilor.

Bunătatea umană, în conceptul creștin, își are prototipul desăvârșit în opera creatoare divină. Dumnezeu a voit ca în afară de El să existe ființe care să participe la măreția vieții Sale.

Tot ce suntem și avem de la Dumnezeu sunt. Totul se află la El în sens infinit superior și putem exclama cu psalmistul: „Domnul meu ești Tu și bunătățile mele nu-Ți trebuiesc.“ (Ps. 15, 2).

Bunătatea este un atribut, o însușire firească a Sfintei Treimi față de lume. Este un atribut al lui Dumnezeu-Tatăl, El fiind Singurul cu adevărat bun, din această bunătate a Sa El împărtășind și celor ce cred.

Se vorbește de „bogăția bunătății lui Dumnezeu“, care îndeamnă la pocăință (Rom. 2, 4), fiindcă El vrea ca toți oamenii cărora le oferă bunătatea Lui în dar să devină buni și să se mântuiască (I Tim. 2, 4). Fără ajutorul Lui, nimeni nu poate face nici un bine, nici o bunătate (Rom. 3, 12).

„Acest dar al bunătății Domnului transmisă prin har trebuie însușit, cultivat și desăvârșit ca să devină virtute – prin conlucrarea cu harul – numărându-se astfel între virtuțile numite «roade ale Duhului» (Gal. 5, 22).“

Bunătatea și iubirea de oameni ale lui Dumnezeu s-au arătat prin Hristos, Care a venit să ne mântuiască și să ne pregătească pentru slava cerească.

„Prin împărtășire – sau înfiere – din bunătatea lui Dumnezeu și a harului Său, însușite și cultivate, și oamenii se numesc buni.“

Bunătatea se manifestă întâi în gândurile noastre… În interiorul nostru sufletesc se află izvorul cuvintelor și al faptelor noastre și valoarea lor e determinată de intenția interioară. „Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat.“ (Lc. 11, 34).

„Dacă ne obișnuim să avem gânduri bune despre alții, atunci ele se vor exprima ușor în cuvinte și fapte de aceeași calitate morală, chiar și atunci când vreun element negativ se va fi furișat cumva în interiorul nostru sufletesc… A avea gânduri bune cere exercițiu moral, care trebuie început timpuriu și constă în primul rând în a nu te certa cu nimeni în gând.“ „Urâciune este Domnului gândul nedrept“ (Pilde Sol. 15, 27).

Gândurile rele trebuie reprimate chiar în faza lor de formare și transformate în contrariul lor. „Să nu disprețuiești a avea grijă de gânduri, căci lui Dumnezeu nu I se ascunde nici un gând.“

Manifestarea bunătății, aprecierea binevoitoare a semenilor, presupun smerenie. Cel stăpânit de gânduri bune se prețuiește pe sine la valoarea sa reală și e liniștit în conștiința sa. Bunătatea sufletească se bucură totdeauna de tot ce-i bine la oricine.

Cine are inimă într-adevăr bună, bunăstarea inimii lui se va exprima în cuvinte bune, în fapte bune…

Bunătatea autentică „sesizează instinctiv unde, când și cui îi poate oferi serviciile sale, procurându-i bucurie, fără a stărui asupra celor săvârșite; lăudându-se, și-ar pierde din valoarea sa morală.“

Covârșitoarea bunătate a lui Dumnezeu reflectată în bunătatea omului e descoperită în lumea în care creștinul trăiește.

În acest sens, Sfântul Clement Romanul în Ep. a II-a către Corinteni spune: „Că neamurile, auzind din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu le admiră ca frumoase și mărețe; apoi, văzând că faptele noastre nu sunt vrednice de cuvintele pe care le spunem, se întorc de aici spre hulă, spunând că sunt basm și înșelătorie. Când aud de la noi că Dumnezeu spune: «nu aveți nici o mulțumită dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ci aveți mulțumită dacă iubiți pe dușmani și pe cei ce vă urăsc» (Lc. 6, 32); când le aud pe acestea, admiră covârșirea bunătății; dar când văd că noi nu numai că nu iubim pe cei ce ne urăsc, dar că nu-i iubim nici pe cei ce ne iubesc, râd de noi și este hulit numele lui Dumnezeu.“

Părintele Iustin Popovici în admirabila sa carte: „Omul și Dumnezeul-Om“ vorbește despre taina binelui și taina răului, între care există o luptă susținută în lume, dar mai cu seamă în om. „Taina răului este deosebit de atrăgătoare, ea încântă pe om până la îndrăgostire și, în marea și îngrozitoarea lui dragoste, omul se aduce cu entuziasm acesteia ca jertfă de ardere de tot.

Taina binelui însă este smerită și blândă, defăimată și luată în derâdere pe pământ; pentru aceasta sunt mai puțini cei îndrăgostiți de taina binelui și mai mulți îndrăgostiți de taina răului. Taina binelui ar fi fost de mult condusă la groapă, dacă Hristos nu ar fi înviat din mormânt și nu ar fi arătat în Persoana Lui înviată tot farmecul ei minunat și frumusețea ei atrăgătoare.“

Hristos, adevărata Frumusețe și Iubire, prin viața Sa ce pentru noi și-a jertfit-o, ne învață adevărata bunătate…

Invidia

Nici o patimă nu-i mai făcătoare de rău ca invidia, nici o pornire spre rău mai violentă.

Este atitudinea caracterizată prin părerea de rău, prin întristarea față de fericirea semenului, față de succesele și meritele lui pe de o parte; pe de alta e bucurie pentru necazurile, neinzbânzile, suferințele și nenorocirile lui.

„Invidia nu e numai o stare sentimentală, o vibrație emoțională trecătoare ci, acolo unde s-a instalat, ea se manifestă ca o orientare potrivnică semenului căruia-i merg toate în plin, e o orientare care angajează și gândirea și inima și voința subiectului respectiv.“

Se cuvine să observăm că orice neplăcere, orice nemulțumire pe care o încercăm când ne comparăm cu alții poate fi numită invidie. Ea nu trebuie confundată nici cu gelozia, care este iubirea peste măsură a bunurilor proprii, însoțită de teama de a nu fi luate de către alții. „Putem fi invidioși de binele altuia și geloși de binele nostru. […] Invidia este fiica mândriei, căci cine-i doritor de slavă în mod dezordonat se întristează lesne de binele altuia, întrucât îl socotește drept micșorarea excelenței proprii și, în consecință, ca răul său propriu. Orgoliul nu poate suporta nici superiori nici rivali…“

Cel ce-și invidiază semenul pentru calitățile lui dă în fond expresie unei porniri contra Creatorului.

În parabola Fiului Risipitor se vede cum Mântuitorul dezaprobă indirect atitudinea plină de invidie a fiului cel mare, determinată de bucuria și cinstea cu care tatăl primește fiul întors din rătăcire.

„Dumnezeu distribuie cui vrea și cum vrea darurile și harurile Sale. Dăruiește la toți după buna găsire cu cale a bunătății Sale și după posibilitățile de pătimire ale fiecăruia.“

Pizmărețul rupe comuniunea cu Dumnezeu, desființează dragostea față de semeni, anulează iubirea creștină față de sine. „Drama invidiosului este drama izolării de izvoarele vieții și a închiderii într-o solitudine în care stăpână e ura și demonismul distructiv.“

În acest înțeles morala creștină trece invidia între păcatele de moarte. Prin smulgerea din comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii, precum și prin lăsarea în nelucrare a părții pozitive din firea proprie, invidiosul nu mai are de unde primi puteri proaspete de viață, fiind condamnat astfel la o stare de rătăcire sufletească echivalentă cu moartea spirituală.

„Demonul nu-l invidiază pe demonul asemenea lui, ci pe om; iar omul invidiază pe omul care este asemenea lui. Iată cum satana a molipsit cu otrava lui inimile noastre!“

„Dracul invidiază pe oameni și nici într-un caz pe alți draci; iar tu, omule, invidiezi pe om, te ridici împotriva lui ce este de un neam și de un pântece cu tine, ceea ce nu face nici dracul! Ce fel de iertare, ce fel de îndreptare vei avea!“

„Sfânta Scriptură pune fierul roșu pe fapta diavolului care, invidiind starea de puritate a primilor oameni, nu s-a lăsat până ce nu i-a determinat să consimtă la alunecare, la călcarea poruncii dumnezeiești. Scriptura vorbește despre Cain care, din invidie, nu se dă în lături să-și ucidă pe propriul său frate.“

Invidia poate duce nu numai la uciderea morală a semenului, dar și la suprimarea lui fizică.

Invidia e un păcat contra persoanei aproapelui, însă e un păcat chiar și contra propriei persoane. Invidiosul e propriul său călău. Nu-și găsește liniște, nici alinare, atâta timp cât celălalt prosperă și înaintează sub propriile sale priviri.

„Invidiosul lasă pe plan secundar partea cea bună din ființa sa și-și exaltă până la patologie partea cea rea. El se consumă în propria sa ură, viclenie și răutate.“

Sf. Vasile cel Mare încearcă să facă și portretul invidiosului: „Invidioșii se recunosc oarecum și după față. Privirea lor este uscată și ștearsă, obrazul posomorât, sprânceana încruntată, sufletul tulburat de patimă și neavând măsura adevărului asupra lucrurilor… După ei, nimic nu-i bun, nimic nu-i frumos. Ei nu văd decât lipsuri pretutindeni. Cum observă o greșală, se grăbesc să o divulge și vor să discrediteze pe oameni cu totul numai pentru o singură greșală… Așa cum vulturii se duc spre cele rău mirositoare, deși zboară peste multe livezi și peste locuri plăcute și bine mirositoare, precum muștele trec pe lângă partea sănătoasă și se grăbesc spre rană, tot așa pizmătăreții nu privesc spre cele strălucite ale vieții și la isprăvile cele mari, ci se aruncă asupra celor putrede.“

Invidia e singurul păcat ce rezistă la binefaceri. Prin cuvinte binevoitoare poți liniști pe mânios sau pe vrăjmaș, dar nu pe invidios.

Urâțenia acestei patimi constă și din aceea că are specialitatea de a se dezvolta între prieteni și apropiați. Sf. Vasile ne spune că „în general, așa cum mălura este boala grâului, tot așa și invidia este boala prieteniei.“ El numește pe drept cuvânt invidia «o boală care luptă împotriva lui Dumnezeu», «mama uciderii de oameni, tulburarea firii, necunoașterea legăturilor de apropiere, nenorocire cum nu se poate mai absurdă».

Această stare de spirit diabolică nu încetează niciodată.

Prin natura sa, invidia este păcat de moarte, întrucât se opune iubirii, în puterea căreia trebuie să ne bucurăm de binele aproapelui.

„Dacă zavistia este un necaz, atunci un invidios are atâtea necazuri și suferințe pe cât au alții diferite fericiri și desăvârșiri. Această boală este începutul scârbei veșnice, zălogul suferințelor nesfârșite. Diavolul se chinuiește cu un asemenea chin și invidioșii pe pământ pot să simtă și să înțeleagă ce sunt chinurile iadului.“

„Zavistia este un demon casnic, care poate să atragă în inima invidiosului o legiune de adevărate duhuri de răutăți – este un chin infernal care aprinde focul gheenei în sufletul păcătosului înainte de înfricoșata judecată a lui Dumnezeu.“

E mult mai sănătos ca, în loc dă ne pierdem vremea invidiind și luptând contra celui cu mai mulți talanți, să muncim pentru înmulțirea și valorificarea propriului nostru talant.

Se cuvine să cultivăm dragostea față de toți, inclusiv față de cei ce ne depășesc într-un fel sau altul.

„Dragostea ne ajută să recunoaștem cu bucurie calitățile, virtuțile, succesele și meritele altora. Ne dă putere să prețuim izbânzile mai mari ale altora ca și cum ar fi izbânzile noastre proprii.“

Conștiința independenței oamenilor în cadrul comunității constituie un puternic factor de frânare a pornirii spre invidie.

Nu suntem toți egali în ce privește dotația nativă, nu suntem cu toții egal pregătiți, nu ocupăm cu toții posturi egal de înalte și de egală răspundere, dar fiecare din noi e necesar comunității.

„Putem scăpa de zavistie, dacă dintre cele omenești nu vom socoti ca pe ceva mare și extraordinar – nici ceea ce oamenii numesc bogăție, nici slava ce se veștejește; nici sănătatea trupească – ci dacă vom năzui spre dobândirea bunătăților veșnice și adevărate.“

Gândindu-ne că toți suntem mădulare ale lui Hristos și că atât cinstea cât și necinstea la noi toți sunt obștești, vom scăpa de invidie…

Înfrânarea

Înfrânarea este un nume de obște, care se adaugă la numele tuturor virtuților.

Lucian Blaga a emis ideea că ființa umană este prevăzută cu un frâu prin însăși constituția sa, ca să nu se înalțe prea sus și să pericliteze suveranitatea Marelui Anonim din vârful existenței. Învățătura creștină recunoaște și ea utilitatea unei frâne. Dar frâna aceasta și-o impune ființa noastră în mod liber; „rostul ei nu e să împiedice ființa noastră de a se înălța spre ființa absolută, ci, dimpotrivă, de a o dezlega de lanțurile care o rețin din acest avânt.“

În concepția creștină, Dumnezeu ridică pe om până la împărtășire din El, omul devenind dumnezeu după har, fără să pericliteze suveranitatea ființei divine.

„Frâna pe care creștinismul îl îndeamnă pe om să o pună în funcțiune este revendicarea, din partea spiritului din om, a drepturilor dale față de impulsurile inferioare care l-au copleșit.“ Prin înfrânarea care limitează patimile, omul restabilește conducerea și libertatea spiritului în sine însuși.

Postul cu trupul este el însuși un act de creștere spirituală. Este o încordare a voinței și o reașezare a domniei spiritului asupra trupului. „Sufletul și trupul nu-și trăiesc viața izolat, ci în situația normală sufletul trebuie să spiritualizeze trupul și trupul să fie mediul de lucrare a spiritului.“

Mai ales tinerilor le este necesar postul. „Trupul tânăr, spune Marcu Ascetul, îngrășat cu felurite mâncări și băuturi de vin, e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de fapt de aprinderea plăcerilor trupești, iar mintea e robită de fierberea poftelor rele, neputând să se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui pricinuiește împrăștierea duhului. Mai ales băutura de vin nici să n-o miroase tinerețea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea patimii dinlăuntru și din băutura de vin, să i se înfierbânte peste măsură dorul de plăcere al trupului și să alunge de la sine plăcerea duhovnicească a durerii, născută din străpungerile inimii, și să aducă în aceasta întunecare și împietrire. Ba, de dragul plăcerii duhovnicești, tinerețea nici la săturare de apă să nu se gândească. Căci puținătatea apei ajută foarte mult la sporirea în neprihănire.“

Înfrânarea de la lăcomia pântecelui este aceea care ușurează înfrânarea de lea celelalte, pentru că patimile sunt oarecum un întreg, „un balaur căruia, tăindu-i un cap, scoate altul la iveală.“

Sfântul Maxim Mărturisitorul fixează patru trepte pentru micșorarea patimilor: Oprirea manifestărilor lor în fapte păcătoase, scăparea de gândurile pătimașe aduse de pofte în conștiință, facerea poftei noastre naturale să nu se mai miște spre patimi, înlăturarea din minte a oricăror închipuiri sensibile peste tot.

„Slăbiciunea trupului nu dăunează curăției inimii, când dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea.“ Apostolul zice: „Grija trupului să nu o faceți spre pofte“. De altfel, pentru curăția desăvârșită a sufletului nu ajunge numai reținerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea și celelalte virtuți.

Înfrânat este acela care nici în timpul somnului nu simte vreo mișcare sau tulburare a așezării ce este întru dânsul și acela care a dobândit o totală indiferență față de trupuri, oricare le-ar fi frumusețea. „Iar regula și hotarul desăvârșitei și completei purități constă în aceasta: a avea aceeași atitudine către cele însuflețite, ca și către cele neînsuflețite, către cele raționale ca și către cele fără de rațiune.“

„Cu cât înfrânează cineva mai mult mișcările trupului său, cu atât acestea sunt copleșite mai mult de energiile Duhului Sfânt, care sunt infinite. Cu cât moare cineva mai mult sieși, cu atât se umple mai mult de iubirea lui Dumnezeu, Care e infinită, fiind a Subiectului infinit.“

„Înfrânarea e necesară omului pentru ca să poată intra mai ușor în luptă cu celelalte patimi.“

Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă să ne ferim de a măsura postul cu o simplă înfrânare în ale mâncării. „Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă diavolului care, deși nu mănâncă nimic, totuși nu încetează să păcătuiască.“ Posturile din afară nu sunt întotdeauna necesare, dar postul lăuntric e necesar în orice vreme.

Întotdeauna trebuie să avem grijă și de gândurile noastre, trebuie să le raportăm pe toate la Hristos Care locuiește în inima noastră. „Orice gând nevinovat apare în noi să-l închinăm lui Hristos, sau să-l punem în legătură cu gândul la Hristos, din prima clipă, pentru că orice gând e pândit de «fiarele din trestie» (Ps. 63, 31), adică de duhurile rele sau de gândurile pătimașe ale noastre care se reped din ascunzișul lor și mușcă din el, vătămându-i frumusețea sau răpindu-l.“

Asociind gândul nostru cu gândul lui Hristos și aducându-I-l Lui jertfă, colaborând cu duhul rugăciunii Lui, vom reuși să ne păstrăm atenția la modul firesc de viață plăcută Lui, fără a mai cădea din gândirea dumnezeiască…

Lăcomia de avuție

La om, nevoia firească de anumite bunuri poate degenera în excese, în abuzuri, în ceea ce se numește patima lăcomiei.

Gravitatea pe care o prezintă lăcomia, atât pentru viața celui stăpânit de această patimă, cât și pentru viața semenilor, justifică pe deplin cercetarea aprofundată a acestei patimi în lumina Moralei Creștine Ortodoxe.

„Printre nenumăratele păcate și patimi care pustiesc viața umană, cele mai grave sunt acelea care se numesc patimi sau păcate capitale, ce izvorăsc de-a dreptul din stricăciunea firii omenești, din pofta cea fără rânduială.“

Patimile capitale provin din cele trei forme sub care se manifestă iubirea de sine fără rânduială și anume: din pofta trupului, pofta ochiului și trufia vieții (I Ioan 2, 16).

„Sfântul Grigorie cel Mare spune despre păcatele capitale că sunt ca generalii, care duc cu ei o armată de păcate și predă inima devastării. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa observă că înclinările naturii noastre se leagă întocmai ca verigile unui lanț: dacă tragi una, toate celelalte se pun în mișcare.“

Lăcomia de avuție, avariția, iubirea de arginți sau zgârcenia este o dorință excesivă de a poseda bunuri vremelnice sau bogății.

„Această patimă se arată prin năzuința și preocuparea continuă de a-și spori mereu averea și prin zelul de a păstra cu tenacitate cele adunate, numai pentru scopuri egoiste, fie pentru simpla plăcere de a avea, fie pentru satisfacerea plăcerilor personale și refuzul de a ajuta pe cei lipsiți.“

„Această lăcomie de avuție este o extensiune și deviere a instinctului de conservare, în adâncul căruia stă sentimentul forței și nevoia de dominație. Avarul strânge putere fără s-o cheltuiască.“

Există două specii ale iubirii de avuție: avariția propriu-zisă, care se concretizează prin grija de a strânge și păstra și lăcomia (cupiditatea), adică preocuparea de a-și însuși cât mai multe bucuri materiale.

Avarul sub forma primă arată mult sânge rece; la el totul este calculat. Preocuparea avarului pentru păstrare explică sentimentele lui de neîncredere și nesiguranță. Avarul este lipsit de imaginație; de aici îi vin ideile strâmte și preocupările meschine, pe care le are. Îi place singurătatea, parte din neîncredere, parte din lipsă de afectivitate. Se ferește de relații sociale și arată dispreț pentru altruism. De aceea, avarul moare fără să se știe unde și-a îngropat comorile.

„Inima avarului este ca un butoi fără fund, care rămâne totdeauna gol, indiferent cât lichid s-ar turna în el; avarul e ca lupul, căruia îi este totdeauna foame; ca focul, care mistuie cu atât mai mult cu cât este mai mult alimentat, sau ca infernul care, cu toate că înghite atâta, nu spune niciodată: ajunge!“

Sfântul Vasile cel Mare spune că „pe copiii lacomi îi lăsăm adesea să mănânce din ceea ce le place, până ce sațiul îi face să se dezguste. Avarul nu se satură totuși, ci, cu cât se îndoapă mai mult, cu atât poftește mai mult.“

Avariția este un păcat greu, pentru că esența lui este idolatria. Bunurile pământești ale avarului sunt zeul lui.

Avariția sau iubirea de avuție are la origine mai multe pricini. După Sf. Maxim Mărturisitorul acestea sunt: iubirea de plăcere, slava deșartă și necredința. „Iubitorul de plăcere iubește argintul – spune el – ca să-și procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă deșartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă și să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrânețe, de boală sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduiește mai mult în argint decât în Dumnezeu, făcătorul tuturor lucrurilor și pronietorul tuturor, până și al celor mai de pe urmă și mai mici vietăți.“

Avarilor le lipsește credința, nădejdea și dragostea.

Practicându-le pe acestea, ar acorda bunurilor vremelnice valoarea corespunzătoare locului pe care acestea îl ocupă în ierarhia creștină a valorilor și ar ști, prin urmare, ce întrebuințare să le dea, o întrebuințare altruistă.

Principiul afirmat de creștinism în această privință este că tot cea ce posedăm de prisos constituie bunul necesar al săracului. „Când posedăm de prisos, posedăm bunul altuia“; „Prisosul bogățiilor este necesarul săracilor.“

„Iubirea de arginți are ca început falsul pretext de a-i ajuta pe săraci; culmea ei este vrăjmășirea celor lipsiți.“ Nu e nevoie a spune că strângi bani spre a-i da săracilor, deoarece văduva din Evanghelie a cumpărat împărăția cerurilor cu doi bănișori.

Omul iubitor de argint își pierde viața pentru valurile grijilor mărunte și deșarte. „După cum marea nu poate fi niciodată fără valuri, tot astfel inima omului iubitor de argint nu poate fi fără tristețe, fără griji, fără frică și fără tulburare.“

Boala iubirii de argint, venind din afară, se poate tăia mai ușor, dacă este silință și luare aminte. Dar dacă nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi și mai cu anevoie de înfrânt. Căci e „rădăcina tuturor răutăților“ (I Tim. 6, 10).

Patima iubirii de argint nu-și are pricina în cele firești, ci numai în voia liberă cea foarte rea și stricată. „Boala aceasta, când găsește sufletul căldicel și necredincios, […] strecoară într-însul pricini îndreptățite și la părere binecuvântate, ca să oprească ceva din cele ce le are.“

Învățând o dată pe Apostoli și pe popor, Domnul nostru le-a zis: „vedeți și vă feriți de lăcomie, că viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale.“ (Luca 12, 15).

El S-a mirat de acel tânăr care avea o nemăsurată iubire de avuție și care nu era pătat cu alte rele. „Și mirându-se Iisus a zis: cât de greu este să intre în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!“ (Luca 18, 24).

Dacă celelalte patimi mai slăbesc cu vârsta, această patimă sporește și mai mult cu cât înaintezi în vârstă. De aceea a spus Sf. Vasile: „Nu se va sătura ochiul să vadă, nici avarul să ia, iadul nu zice de ajuns, tot așa și avarul nu zice niciodată: ajunge!“ (Cuvânt către cei ce se îmbogățesc).

Dar „cel mai mare rău al avariției este că această patimă rămâne ascunsă în inima omului, pentru că se acoperă cu pricina prevederii, care învață pe om să adune bani pentru a preîntâmpina primejdia, în cazul când ar sărăci. Se mai ascunde sub pretextul dragostei, care învață să aduni bogăție pentru a te îngriji de familie, de casă, de copii. Se ascunde și sub pretextul trebuinței, care învață pe om să adune bogăție pentru a-și menține starea, cinstea și altele de acestea. De aceea, precum șerpii care au culoarea la fel cu pământul cu anevoie pot fi observați, tot așa și patima avariției, ascunzându-se și îmbrăcându-se în pretexte frumoase, cu greu poate fi cunoscută ca patimă.“

Pilda pe care ne-a dat-o Mântuitorul Hristos și Harul de care ne-a învrednicit cu moartea Sa ne învață să trăim cu evlavie față de Dumnezeu, cu dreptate față de aproapele și cu cumpătare față de noi înșine:

„Arătatu-s-a Harul lui Dumnezeu cel mântuitor tuturor oamenilor, ca să ne lepădăm de necredință și să trăim cumpătați, drepți și evlavioși în veacul de acum.“ (Tit 2, 12)

Cel dintâi gând al unui creștin trebuie să fie mântuirea sufletului, după cum ne îndeamnă Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui“ (Matei 6, 33).

Îndepărtându-ne de Dumnezeu, iubirea de argint ne îndepărtează și de aproapele. „Nu este altă patimă care să pricinuiască atâta stricăciune și așa de multe lupte și aceasta nu numai între străini, ci chiar și între cei pe care firea i-a legat cu strânsa legătură a sângelui, între frați, care, după ce au fost zămisliți în pântecele aceleiași mame, după ce au supt același lapte, după ce au locuit în aceeași casă, la urmă, când să împartă moștenirea părinților, adesea ajung cei mai mari vrăjmași.“

Această nesăbuită poftă de bogăție merge în frunte, și în urma ei toate răutățile; și, după ce robește inima omului, nu-i mai dă răgaz să se grijească de mântuire. „Nimeni nu-i mai nelegiuit decât cel ce iubește avuția, acesta are de vânzare și sufletul său.“ (Sirah)

„Pentru că iubirea de bani stinge așa de mult dragostea din sufletul celui avar, încât îl face să și-l vândă diavolului pe nimic.“

Primul leac al acestei mari răutăți este întoarcerea la Dumnezeu, rugându-L împreună cu David și zicând: „Plecat-am inima mea la cuvintele Tale și nu la lăcomie.“ (Ps. 118).

Dacă Domnul binevoiește să verse din paharul Său peste inima iubitoare de argint, degrabă se schimbă lucrurile. De aceea a zis El ucenicilor Săi, care se mirau cum de nu poate bogatul să se mântuiască: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.“ (Luca 18, 27).

Al doilea leac este disprețuirea bogățiilor, întristarea pentru cei bogați, știind că se află în mare primejdie de a-și pierde sufletul.

„Răul bogăției stă în a o iubi, nu numai în a o avea. Pentru că mulți și mari prieteni ai lui Dumnezeu au fost bogați, ca: Avraam, Iacov, Iov și alții, dar nici unul din ei n-a iubit bogăția, nici n-a prețuit-o vreodată. Altceva este să aibă otravă în casă și altceva să o ai în inimă.“

Ultimul leac al avariției este, după ce disprețuiești bogăția, s-o faci obștească, folosind-o în slujba lui Dumnezeu prin milostenie. „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7).

Credința

Credința e primul pas în viața duhovnicească. „Credința e prin fire începutul virtuților“. Astfel „binele, fiind sfârșitul virtuților, e concentrat înlăuntrul credinței. Credința este binele concentrat, iar binele e credința actualizată.“

„Domnul ce anume are de la noi? Să credem, act «absurd», ilogic, acauzal și de netălmăcit în limbaj concret, sminteală și nebunie în ochii inteligenților greci ori nenumăraților inși de bun simț de pe întinsul lumii vechi. Fii ai libertății, nu ai robiei, sunt tratați cu deferență: nu ni se impune nimic, nu ne constrâng evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice glasuri de vrăjmașii lui Hristos; ceea ce ei – cu atât de perfidă ingenuitate – voiau s-ar fi redus la o constatate ulterior căreia credința își pierdea sensul.“

De vreme ce esența o constituie credința, se poate afirma că actele de asceză se bucură numai de o valoare și o însemnătate individuală și educativă.

„Ascezele, așadar, nu sunt osândite, ori minimalizate, însă li se delimitează câmpul gravitațional, magnetic și valoric: sunt bune ca acte de înfrângere și smerenie, ca «exerciții spirituale», ca disciplină dar nu atrag prin ele însele ceea ce numai harul, credința și faptele bune, laolaltă, pot face să dobândim.“

„Credința lăuntrică este moartă fără faptele din afară, nu numai pentru că fără fapte e cu neputință să judeci viața ei, ci și pentru că fără fapte este imposibilă însăși viața ei, așa cum nu e cu putință unui animal să trăiască fără inspirația și expirația aerului.“

Credința, cea care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos și nu din fapte. „Ea naște frica credinței, prin care vine păzirea poruncilor și răbdarea ispitelor, cum zice Sfântul Maxim. Iar după ce lucrăm noi, vine în noi credința cea mare a vederii, despre care a zis Domnul: «De veți avea credință cât un grăunte de muștar…».“

Care este credința pe care Dumnezeu o cere de la noi și pe care trebuie s-o avem în El, a arătat El Însuși în Evanghelie zicând: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Luca 9, 23).

Crezând în El, nu mai trebuie să ne îngrijim deloc de viața de aici; chiar Domnul ne spune limpede: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ce veți mânca sau ce veți bea, sau cu ce vă veți îmbrăca.“ (Matei 6, 25, 34). Apoi, cerând prisos de credință peste prisos, ne poruncește să ne rugăm pentru dușmanii noștri și să iubim, și să facem bine celor ce ne urăsc pe noi (Mt. 5, 44).

„Credința […] e suficientă în relație de tip eu-tu între credincios și Mântuitorul său. Dar în relație mai complicată om-mediu-Dumnezeu, om-semen-Hristos, mântuirea implică și mărturisirea credinței, curajul de a o proclama public, în fața celorlalți, de a nu te lepăda ori rușina de Hristos și de credința ta.“ „A dovedi“ este completarea lui „a crede“ și „a mărturisi“. Faptele bune și mărturisirea nereticentă a credinței sunt cele mai bune dovezi ale credinței. Credința are nevoie să fie dovedită.

Credința crește cu vremea la o evidență atotluminoasă. Dar crește pe măsură ce împlinim poruncile și dobândim virtuțile. „Credința e prima virtute cu care pornim la drum. E pârâiașul căruia i se adaugă pe urmă pârâiașele altor virtuți, devenind împreună fluviul larg, atotcuprinzător și de neîntors al unei vieți total virtuoase. Astfel în iubire adună ea toate virtuțile.“

„Între timp, credința, fără să se piardă, a câștigat treptat în evidență, devenind în faza iubirii o contemplare a lui Dumnezeu, precum și iubirea este contemplare.“

Credința nu putea fi de la început cunoaștere propriu-zisă. De la starea primordială la cea de contemplație a lui Dumnezeu e cale lungă de parcurs, pentru eliberarea minții de întunecarea prin patimi. La început, scăpăm de ignoranță, înfrânându-ne din frică. Iar „pe măsură ce subțiem stratul de tină al patimilor, licărirea credinței în întunericul în care ne aflam la început devine lumină orbitoare.“

Credința omului matur uneori e receptivitate, dăruire pasivă, nu colaborare activă. Colaborarea e necesară atâta timp cât călătorim în trup sub zările acestei lumi și viața lui Hristos e ascunsă în Dumnezeu. „M-am răstignit împreună cu Hristos (în Botez) și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine (unirea mistică-sacramentală); iar de trăiesc acum în trup, trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.“ (Galateni 2, 19-20).

„Credința singură, fără Botez, nu poate uni cu Hristos: ea implică în sine Botezul sau dorința de a se boteza. […] Nu există cazuri de credință pură, fără Botez. Apostolii propovăduiau Evanghelia între neamuri: cel ce credea celor spuse de Apostoli se boteza îndată.“ Este o credință din auz, după Apostol (Filip. 3, 35), și este o credință care e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Rom. 8, 38).

Fericitul Diadoh, episcopul Foticeii, ne dă definiția cea mai frumoasă și mai deplină a credinței: „Credința este cugetare nepătimașă despre Dumnezeu.“

Cum ar putea să socotească cineva „că Domnul și Dumnezeul cel înălțat, intrând (în cer), s-a ascuns în întuneric, ci este în slava Sa, în dumnezeirea care umple toate și e mai presus de toate, în care era și înainte de aceea…“.

Nădejdea

Nădejdea e „o certitudine a celor viitoare, apărută în persoana celui ce nădăjduiește, […] este certitudinea ce o are cineva despre anumite realități viitoare și despre împărtășirea ce o va avea el de acele realități. Nădejdea este o credință orientată spre viitor a celui ce o are… Este credința într-o fază progresată… Este o putere care dă transparență timpului, care străbate prin timp, cum credința străbate prin spațiu și prin natura văzută. În nădejde e un plus de evidență, un plus de cunoaștere…“

Nădejdea fără grijă este viața și bogăția ascunsă pentru simțire… Din nădejde vine neîmpătimirea.

„Fiindcă cel ce nădăjduiește că va dobândi în altă parte o bogăție veșnică ușor disprețuiește pe cea din mână, chiar dacă cea vremelnică îi aduce toată odihna. Iar dacă viața este plină de dureri și de primejdii, cine va îndupleca pe omul cu judecată să o prețuiască pe aceasta mai mult decât dragostea lui Dumnezeu, Cel ce o dăruiește și pe aceasta și pe aceea, celor ce-L iubesc pe El?“

Nu în măsura în care poartă cineva un veșmânt mai asemănător cu al împăratului se arată mai familiar lui. Așa trebuie să socotim și despre Împăratul nostru. „Cu cât pătimește cineva mai mult împreună cu Hristos și urmează pilda Lui, gustând din patimile și ocările Lui dinainte de a Se răstigni pentru noi și de a se înmormânta, cu atât se face mai familiar Lui și mai împreună-părtaș al slavei Lui.“ Din plâns și din răbdare se nasc nădejdea și neîmpătimirea, prin care vine mortificarea lumii. „Când ești într-o oarecare împrejurare pizmașă cu Acel Căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire și de crezământ, nu-ți este îngăduit să te mai îngrijorezi, să te mai îndoiești, să cugeți că sorții au căzut potrivnic și că vei pieri.“ În prezența valurilor vieții, a furtunilor ei, a diverselor ispite, creștinul e dator să-L aleagă pe Hristos, pentru că El este Adevărul. Dar nu-i de ajuns să credem în Hristos și în dumnezeirea Sa. Ni se cere și simțământul mai omenesc, mai intim, mai apropiat de o relație de tip eu-tu, de la persoană la persoană, al încrederii de fiecare clipă, în toate situațiile vieții.

„Încrederea are drept temei entități mai puțin abstracte și falnice decât credința: un anume soi de naivitate, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hidoșeniile și asupririle lumii neînsuflețite, o încredințare totală a eu-lui care se predă ocrotitorului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel milostiv, Sfântul cel mai iubit, Puterii numai de el știută. Încrederea e ca un fir telefonic particular, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedezmințitei, neîndoielnicei, neironicei Sale iubiri.“

Nădejdea este o bogăție a bogăției celei nevăzute, este cea mai sigură comoară pe care și-o câștigă sufletul în viața de aici, mai nainte de a dobândi comoara din ceruri, cea nepieritoare. Nădejdea cuprinde evidență, grija – nesiguranță. „Siguranța nădejdii în bunătățile viitoare ce ni le va da Dumnezeu și nesiguranța grijii lumești o arată liniștea ce o dă cea dintâi și frământarea necontenită ce se cuprinde în cea din urmă.“

Numai când se înstăpânește peste noi nădejdea și, prin ea, deschiderea inimii, scăpăm de gândurile lumești, sau de gândurile grijii. „Nădejdea e o vedere cu inima, cu partea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o convingere intimă, tainică, o stare de transparență a ființei noastre față de cele de dincolo de lumea aceasta.“

Bucuria și iubirea

„Bucuria este o stare de înălțare și împlinire a vieții, ca o urmare firească a găsirii unui sens superior al condiției omului. […] Este un punct final al stărilor noastre de căutare și creație, care pot fi anxioase.“

Dacă dorul și tristețea ne dovedesc că suntem în lipsă și presupun un grad de suferință, bucuria, dimpotrivă, înseamnă plinătate… „În starea de bucurie omul este bogat, este încărcat până la revărsare; marile bucurii sunt adevărate revărsări. În aceste momente de trăire intensă și integrală se spune că omul «plânge de bucurie». Valurile simțirii depășesc uneori puterea de cuprindere a sufletului omenesc.“

Bucuria nu este plăcerea sau fericirea, cum se confundă în limbajul de toate zilele. Fericirea e legată de credința într-o viață de dincolo, ea există în afara timpului, în veșnicie. Bucuria e legată de viața noastră istorică, există în timp. Iar în ceea ce privește plăcerea, trebuie subliniat că ea este o stare superficială, starea născută dintr-un contact periferic cu lumea și viața, cântecul înșelător al senzațiilor ușoare și satisfacția unui suflet redus.

Bucuria de-a fi, de a crea, de a cunoaște, de a dărui, de a iubi e adevărata bucurie…

În iubirea desăvârșită, dumnezeiască, omul găsește clipa supremă a bucuriei. „Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat; el iradiază numai pace și încântare… […] Dragostea coboară cerul pe pământ și înalță făptura în zonele binefăcătoare ale izvoarelor vieții. Tot cuprinsul nostru crește și se preschimbă în inima și sensul său.“

Lucrurile și lumea aceasta nu sunt făcute numai pentru folosința noastră, rece și calculată, ci și pentru dragostea noastră. „Un om, un animal, un copac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubești. Dragostea, nu folosința: aici e sensul existenței lor în preajma ta.“

Îl căutăm mereu ca pe o lumină, ca pe o mireasmă, putere ascunsă a dragostei ce alungă urâtul și topește suferința – pe omul bun, cel care împarte bucuros bucata de pâine uscată, omul care deschide zorile iertării și dragostei… „Îl găsim arareori și atunci numai în acele exemplare de splendidă frumusețe și echilibru, ce trăiesc în zonele mai puțin expuse ale vieții de cetate, omul simplu, de o simplitate care atinge permanențele și de o dragoste de adevăr care vede pe Dumnezeu, omul simplu care nu cunoaște porțile căderii în fața tuturor tendințelor unei lumi de desfrâu și penibilă desfigurare.“

Dacă iubim necondiționat, fără răspuns, dacă vindecăm rănile fraților noștri de suferință chiar și atunci când ne hulesc, dacă-i urcăm pe creste până la locul unde privirea lor amețește, atunci simțim adierea celei mai curate bucurii. „Pe omul bogat sufletește și stăpân pe rosturile sale proprii, și de îl doare viața, el o știe îndruma către un act de creație. Purtat de aceleași doruri albastre ale salvării, el face să rodească bogat fiece clipă, fiece suflu până la temeliile lumii și ale sufletului său însuși. Acest om nu e frânt niciodată, […] lui nu-i este furată clipa, stinsă prezența spiritului creator.“

Fără existența unei iubiri desăvârșite și veșnice nu se poate explica iubirea din lume și nu se vede nici scopul lumii. „Iubirea din lume presupune ca origine și scop iubirea eternă și desăvârșită între mai multe persoane divine […] Iubirea noastră se explică din crearea noastră după chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre.“

Dionisie Areopagitul spune despre iubire ca ieșire din sine: „Iubirea dumnezeiască este extatică; ea nu permite celor ce se iubesc să fie ai lor înșiși, ci ai celor pe care-i iubesc… De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubire dumnezeiască și de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Gal. 3, 20). Prin iubire este afară de el însuși și pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresie, nemaitrăind propria sa viață, ci viața suveran scumpă a celui iubit.“

Sf. Ioan Scărarul declară că iubirea divină îi face pe cei părtași de ea să nu mai simtă nici plăcerea de mâncare, sau chiar să nu o mai poftească des. „Căci precum apa hrănește rădăcina de sub pământ a plantei, așa hrănește focul ceresc sufletele acestora.“

Sf. Isaac Sirul descrie astfel infinitatea iubirii ce coboară în inimă de la Dumnezeu: „Iubirea ce are pe Dumnezeu de cauză este un izvor țâșnitor care nu-și întrerupe niciodată curgerea. Căci însuși El este izvorul iubirii și materia care o alimentează nu se sfârșește niciodată… Niciodată nu-i lipsește celui ce s-a învrednicit de ea materia care-l poartă spre pomenirea lui Dumnezeu, încât și în somn stă de vorbă cu Dumnezeu.“

„Numai în Domnul e bucuria noastră și numai în Domnul se veselește sufletul omului. El încălzește sufletul așa cum soarele încălzește florile câmpului, și ca vântul îl leagănă și îi dă viață.“

Dumnezeu vrea ca noi să ne iubim unii pe alții, în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu și de aproapele. „Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui.“

„Omul adevărat iubește și se roagă: buzele lui murmură întredeschis prinosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace și cade plin de sucul vieții înfrumusețate.“

„Dragostea face totul, descoperă și înnoiește totul. „Are în substanța și sensul ei adevărat ceva cosmic, nu merge pe relație ci pe creație.“

Cap. IV: PATIMI OMENEȘTI CU IMPLICAȚII SOCIALE

Alcoolismul

Termenul de alcohol este de origine arabă, fiind compus din articolul „al“ și cuvântul „cohl“, care înseamnă praf foarte fin. Această etimologie desemna la început substanța sub forma celei mai fine pudre. Doar în secolul al XVII-lea termenul a căpătat și semnificația de lichid spirtos. În 1877, în cea de a VI-a ediție a Dicționarului Academiei Franceze, cuvântul „alcohol“ căpăta forma pe care o cunoaștem astăzi (alcool), prin suprimarea literei „h“.

Cel care introduce în 1852 termenul de „alcoolism“ este medicul suedez Magnus Huss, atrăgând și atenția asupra importanței sociale și rolului patogenic al alcoolului.

În toate scrierile vechi și la mai toate popoarele se fac referiri la băuturile alcoolice.

Egiptenii cunoșteau metoda de preparare a vinului pentru că o dovedesc sculpturile de pe mormintele unor faraoni.

Romanii îl aveau pe Bachus ca zeu al vinului, iar grecii pe Dionysos.

Efectele nefaste ale alcoolului sunt cunoscute încă din antichitate. De exemplu, în mileniul al III-lea î.d.Hr., în China antică beția se pedepsea cu moartea. „La indieni bețivilor li se turna pe gât metal topit. De la Plutarh aflăm că Licurg a încercat să inspire concetățenilor săi dezgust pentru beție și că, în conformitate cu legile anahoretului atenian Dracon, beția se pedepsea cu moartea. Dealtfel, la musulmani, Coranul, cartea sacră transmisă profetului Mahomet de arhanghelul Gavriil, interzicea consumul vinului. În Grecia Antică, medicii asclepiazi observaseră că bolile ficatului sunt consecința abuzului de vin. Aristotel însuși denumea beția ca o demență voluntară. Ilustrul medic al antichității, Hipocrate, descrie cu 500 ani î.e.n. criza «delirum tremens», pe care o atribuie corect abuzului de alcool. În Dacia, regele Burebista a ordonat distrugerea culturilor de viță de vie.“

În tradiția iudaică și mai târziu în cea creștină, vinul și produsele sale, vița de vie și mustul, sunt termeni des întâlniți. „Mențiunea strugurilor apare în Biblie de circa 25 ori, a vinului de circa 164 ori, în plus mai apar expresii ca «must», «rodul viței», «băuturi amețitoare», «sânge de strugure».“

Încă din Facere ni se relatează cum cei dintâi dintre oameni au cultivat vița de vie și care au fost urmările folosinței vinului. „Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ și a sădit vie. A băut vin și, îmbătându-se, s-a dezvelit în cortul său. Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și, ieșind afară, a spun celor doi frați ai săi. Dar Sem și Iafet au luat o haină și, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte și au acoperit goliciunea tatălui lor și fețele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor. Trezindu-se Noe din amețeala de vin și aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr a zis: «Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la frații săi!».“ (Fac. 9, 20-25)

Patriarhul Iacov „vede“ cu aproape 2000 de ani înainte jertfa răscumpărătoare a lui Hristos, exprimându-se prin simbolul vin-sânge. „…Spăla-va în vin haina Sa și în sânge de strugure veșmântul Său.“ (Fac. 49, 11).

Leviticul cuprinde sfaturi adresate preoților, care când cercetează cele sfinte nu au voie să consume vin. „Vin și sicheră să nu bei, nici tu nici fiii tăi, când intrați în cortul adunării sau vă apropiați de jertfelnic, ca să nu muriți…“ (Lev. 10, 9) pentru: „Ca să puteți deosebi cele sfinte de cele nesfinte și cele necurate de cele curate“ (Lev. 10, 10).

„Bogăția unui ținut, a unei țări, se vede după greutatea rodului de struguri. Iscoadele trimise în Țara Canaanului s-au întors după 40 de zile, astfel: «Apoi au venit până la valea Escol, au cercetat-o și au tăiat de acolo o viță de vie cu un strugure de poamă și au dus-o doi pe pârghie» (Numeri 13, 24).“

Cartea psalmilor, în psalmul 103 preluat de tradiția creștină și folosit în fiecare seară în cadrul rânduielii Vecerniei, amintește că folosirea vinului cu cumpătare „veselește inima omului“ (Ps. 103. 16), iar „pâinea inima omului o întărește“ (Ps. 103, 17).

Abuzul și excesul de vin înseamnă boală – ne-o spune Osea: „La ziua regelui, căpeteniile s-au îmbolnăvit de prea mult vin…“ (Osea 7, 5).

Bucuria întoarcerii din robie este comparată în Sfânta Scriptură cu bucuria dată de vinul bine folosit, inimii: „…Inima lor se va bucura ca de vin și copiii lor vor vedea și se vor bucura și inima lor va tresălta de bucurie în Domnul.“ (Zaharia 10, 7).

În Noul Testament, vinul e folosit în sens propriu și figurat: „Vinul băut cu cumpătare intră între alimentele de întreținere a vieții și a sănătății. De aceea îndeamnă Sfântul Apostol Pavel pe Timotei, episcopul a cărui sănătate era șubredă: «De acum nu mai bea numai apă ci folosește și puțin vin» (II Tim. 5, 23). Vinul este indicat și ca tratament pentru bolnavi, în vindecarea rănilor, cum se spune în parabola samariteanului milostiv, care a legat rănile celui căzut între tâlhari și a turnat pe ele untdelemn și vin (Luca 10, 34).“

„Sfinții Părinți au dat sfaturi prețioase legate de vin. Marcu Ascetul spune că băutura de vin nici să n-o miroasă tinerețea, căci îngrămădirea sângelui pricinuiește împrăștierea duhului.

Smeritul monah Maxim în «Răspunsurile către Talasie» vede simbolul vinului astfel: cel mai bun reprezintă «rațiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu» și el trebuie băut cel dintâi, «alte vinuri» reprezintă «rațiunile lucrurilor» și ele trebuie băute mai pe urmă.

Werner Veller, bazat pe relatările unui vechi scriitor evreu, Baraiata, spune că vinul amestecat cu smirnă sau tămâie se dădea condamnaților la moarte pentru «a paraliza simțurile». Se spune că «femeile mărinimoase din Ierusalim și-au făcut chiar un obicei din a alina în felul acesta ultimele clipe ale victimelor».

Iisus, Cel care a avut putere să prefacă apa în vin și vinul în sânge, jertfă pentru întreaga omenire, a refuzat această băutură, îndurând toate chinurile răstignirii.

Diadoh al Foticeii compara pământul și apa cu inima și vinul – udate cu cumpătare aduc rodiri frumoase și curate, dar udate fără măsură aduc spini și mărăcini. Același autor constata că «mintea nu poate să țină pomenirea lui Dumnezeu, atunci când sufletul se tulbură de mânie, întristare sau aburii vinului».

În «Cele 100 de capete ale lui Calist și Ignație Xanthopol» pentru «cel ce se nevoiește», marțea și joia și, uneori, sâmbăta, se permite vin amestecat cu apă.

Sfântul Ioan Scărarul nuanțează cele două beții, cea trupească și cea spirituală: «Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Și cel beat de străpungerea inimii nu poate minți.»

Sfântul Isaac Sirul spune că «de vin să nu te împărtășești decât când ești cu prietenii, sau când ești bolnav sau neputincios».“

Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur dă soluția vindecării, a întoarcerii, a luptei cu patima: „Ai chefuit și te-ai îmbătat mai înainte? Postește și bea numai apă, ca să speli vătămarea pricinuită de chefuri și de beție.“

„Patimile – spunea un mare savant român ortodox, Nicolae Paulescu – sunt tot atât de numeroase ca și instinctele. Instinctului de nutriție îi corespunde patima beției: consumarea exagerată a substanțelor ce produc o anumită plăcere.“

Marele duhovnic al Moldovei și al țării, Nicodim Măndiță, dădea glas grijii și preocupării sale pământești, pentru cei aflați în ghearele beției: „Beția e un tâlhar infernal, care despoaie pe robiții săi de tot ce au ei mai sfânt, mai prețios și mai de folos în viața aceasta. Beția tăbărăște asupra bețivilor ca o fiară sălbatică asupra prăzilor sale, pe care-i sugrumă cumplit, până-i ucide completamente, moralicește, sufletește și trupește. Bețivii își pierd mintea, încât nici nu știu ce trebuie să grăiască și ce să tacă. Gura lor e deschisă pururea spre vorbe murdare, înjurături josnice, convorbiri porcoase, hule infernale, și buzele lor n-au nici ușă nici zăvor. Bețivii se despoaie de toate bogățiile morale și fizice. Beția e o smintire de bună voie, o trădare a propriilor sale gânduri, o patimă sau boală vrednică de râs, o satană, un drac torturător, cu care bețivii se însoțesc de bună voie. Beția e mai rea și mai vrednică de plâns și decât epilepsia.

Diavolul beției se ține de mână cu diavolul fumatului de tutun. Cine-i creștin, să se ferească de patimi rele, ca de însuși Satana, tartorul dracilor și ucigașul neprevăzătorilor.“

În organismul uman băutura suferă un proces complex până își face efectul. Alcoolul e absorbit de mucoasele gastrice și duodenale, rapid. Absorbția completă poate dura 2-6 ore, depinzând de diferiți factori. Apoi, alcoolul absorbit prin tubul digestiv e distribuit în toate țesuturile și lichidele organismului (chiar și placenta este permeabilă pentru alcool).

Concentrația alcoolului în sânge este exprimată în grame la litru și este denumită tehnic alcoolemie.

Pătimașul, bețivul, este cel care este dependent de alcool. Dependența „este acea stare de intoxicare cronică, caracterizată prin nevoia imperioasă de a ingera băuturi alcoolice.“

Dependența poate fi psihică și fizică. Cea psihică e dată de tentația de a repeta consumul de alcool după ce s-a descoperit și „s-a probat“ senzația de satisfacție, relaxare, minimalizarea necazurilor. „Modificarea funcțiilor psihoafective sub influența alcoolului ține și de o serie de factori constituționali, sociali sau educativi.“

Dependența fizică pare că se instaurează de la prima administrare, întărindu-se până la alcoolismul cronic. Acesta pune probleme mari nu numai spirituale, ci și medicale, de sănătate publică, sociale, juridice și chiar economice.

„Alcoolismul este afecțiunea ce ocupă locul al patrulea în morbiditate, pe plan mondial, după bolile cardiovasculare, afecțiunile psihice și bolile canceroase.“

„Problema definirii exacte a alcoolismului a suscitat numeroase discuții. Deși termenul «alcoolism» este cel mai des utilizat, conținutul său rămâne foarte greu de definit, dificultate care ține fără îndoială de caracterul atât de frecvent latent al intoxicării, în fiecare din studiile sale: intoxicația acută sau beția manifestă perioada de toleranță și obișnuință mai mult sau mai puțin lungă și, în sfârșit, faza de intoxicație cronică cu toate consecințele ei. […] Alcoolul, eliminându-se relativ repede, deci nefiind un toxic care se acumulează în organism, nu poate determina o intoxicație cronică decât prin repetarea aportului, astfel încât «poți deveni alcoolic fără să fi fost beat niciodată» (Marchand).“

„Alcoolismul poate fi definit drept un obicei – o toxicomanie – care constă în a consuma alcool mai mult și mai des decât tolerează organismul, cu timpul acesta determinând obișnuința și dorința irezistibilă de a repeta ingestia.“

Efectele alcoolului?

Sunt: tulburările de caracter, diminuarea capacității de muncă și a abilității, scăderea puterii de concentrare și a atenției, insomnia, oboseala, tremurăturile, tulburările digestive, spasmele musculare, palpitațiile și scăderea capacității de apărare a organismului!!

Alcoolismul își are cauzele sale. Sunt mai multe păreri: existența familiilor alcoolice ce dau urmași cu grad mare de înclinare spre aceleași isprăvi ale părinților; Părintele Arsenie Boca în „Cărarea Împărăției“ atinge și această problemă, în partea a cincea – Ereditate și spirit: „Cei ce-și beau mintea – grozavă expresie și adevărată, cuvânt cu cuvânt.

Ne amintim efectul hormonilor asupra scoarței cerebrale: excită spre poftele genezice. Exact același lucru îl face și alcoolul, sub orice formă și la orice grad de tărie; cuprinde mintea spre aceleași pofte. Nu suplinește însă nici un hormon în rolul lui binefăcător, ci pe oriunde trece amețește, arde, atrofiază. Omoară alte milioane de celule nervoase și fire telefonice. Toate isprăvile se trec la activ, întocmai ca mai sus, și se transmit zestre părintească la copii.“

Factorii sociali care cauzează consumul de alcool sunt: „ușurința cu care pot fi procurate băuturile alcoolice, obiceiul consumării băuturilor în grup, la diferite ocazii.“

Consumul de alcool generează multe boli și psihoze: Psihoza polinevritică Korsahov și psihozele alcoolice (cu delirul alcoolic acut), encefalopatia Gayet Wernicke, tulburările digestive, afecțiunile hepatice (ciroza hepatică), tulburări cardiovasculare, miocardopatia alcoolică, diferitele forme de cancer: la faringe, cancerul limbii, laringelui, esofagului, ficatului; slăbesc aparatul respirator, ulcerul gastro-duodenal; boli nervoase; sunt frecvente asocierile dintre alcoolism și tuberculoză, sifilis, boala ulceroasă.

Este știut faptul că alcoolismul provoacă accidentele rutiere care au ponderea cea mai mare în cazul morților violente, și actele de violență care duc atât de des la omucidere.

Organizația Mondială a Sănătății avertizează că alcoolismul este a treia mare problemă de sănătate publică a omenirii.

Alcoolismul distruge familii și destine, adâncește sărăcia și mizeria morală, degradează zestrea biologică a neamului, afectează copiii concepuți de părinții dependenți de alcool și urmașii alcoolicilor se nasc cu greutate mică și înainte de vreme, manifestând afecțiuni neuropsihice și de dezvoltare care le pot marca întreaga viață.

Se poate bea, dar cu măsură!

„Nu vinul e rău, ci reaua lui întrebuințare“ spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sf. Tihon de Zadonsk zice: „Nimeni nu este atât de iubit de către diavolul ca cel ce petrece în beție, pentru că nimeni nu-i împlinește astfel voia lui ca un bețiv.“

Fericitul Augustin completează: „Beția este mama tuturor faptelor de rușine, sora iubirii de patimi și naufragiul curăției.“

În plianta editată de Societatea Națională de Cruce Roșie din România sunt arătate și „treptele“ pe care le coboară cel prins în ghearele alcoolului de la gustarea ocazională până la păcatul deznădejdii – în număr de „19 trepte spre infern.“

Consumul ocazional

Începerea consumului cotidian

Consumul pe furiș

Apariția sentimentului de culpabilitate

Incapacitatea de a aprofunda o problemă

Conducerea autovehiculului sub influența alcoolului (sancțiuni)

Pierderea autocontrolului

Comportament megaloman

Promisiuni și hotărâri neîndeplinite

Izolarea de problemele familiei și de prieteni

Necazuri la locul de muncă

Suspiciune exagerată

Alterarea gândirii

Degradarea morală

Indiferența față de hrană

Incapacitatea de a întreprinde o acțiune

Manifestarea unor resturi de veleități intelectuale

Recunoașterea înfrângerii totale

Nevoia obsesivă și continuă de a bea.

Asistența socială a persoanelor dependente de droguri și alcool reușește să ofere o clasificare a alcoolicilor, caracterizarea lor și propune și un tratament. Există o varietate de metode care se aplică, dar cea mai utilizată are în vedere cinci obiective:

apelul la motivația etică

cura de abstinență

curele psihoterapice

curele medicamentoase

cura de aversiune sau condiționare

Cura de aversiune sau de condiționare se realizează în patru timpi:

pregătirea psihoterapeutică, care încearcă să conștientizeze pe bolnav, a tensiunilor emoționale care au generat obiceiul de a bea alcool.

cura de dezintoxicare, care necesită o spitalizare de 2-4 săptămâni și constă în privarea absolută de alcool; totul este extern, trupesc, „o liniște sufletească“ firavă și dobândită artificial prin neuroleptice, sedative, antidepresive. Bineînțeles, patima nu e scoasă, ci doar amăgită. Tratamentul continuă cu

cura de sensibilizare, care utilizează anumite substanțe (apomorfina, disulfiranul, metronidazotul) pentru a crea reflexul condiționat de vomă la ingestia de alcool sau blocarea metabolizării alcoolului și reducerea apetitului pentru alcool (cura de dezgust).

post-cura se dorește a fi abstinența totală.

Se întâmplă că familiile obișnuiesc să-i administreze alcoolicului antialcool fără știrea bolnavului. Nu este o soluție.

Alcoolismul – ca și patimă – are și remediu; poate fi vindecat. Prin mijloace profilactice și mijloace terapeutice. „Mijloacele profilactice înlătură numai condițiile, mediul de dezvoltare a patimii: previn geneza ei dar nu o pot extirpa dacă există. De multe ori chiar o exasperează. Ele aparțin mai ales statului și medicului. Statul să ia măsura împotriva abuzului și a condițiilor ce favorizează patimile, nu să trăiască din exploatarea viciului public; medicul să lămurească științific sensul instinctelor și pericolul individual și social al patimilor, nu să fie un factor de propagare a destrăbălării sociale. Măsurile acestea – Paulescu enumeră o mulțime de măsuri practice – nu pot dezrădăcina patimile din suflet, ele însă sunt necesare pentru stăvilirea lor.

Mijloacele terapeutice le smulg din rădăcină: sunt medicamente eficace împotriva patimilor; ele ctitoresc zările de har ale unei vieți înnoite. Care e rădăcina, izvorul patimii? Voința pervertită.

„Patima începe cu căutarea voluntară a plăcerii, care mai târziu poate deveni o trebuință imperioasă.“ Acesta o știe orice pătimaș, toți simt că, dacă ar vrea, s-ar putea opune deșartelor plăceri care îi amăgesc „cu dulceața“ lor.

Care e remediul moral al patimii? Voința dreaptă, voința lui Dumnezeu. „Voința, deși adesea învinsă, are în chip vădit o indiscutabilă acțiune ostilă asupra patimilor: ea le poate înfrâna. De aceea pătimașul e responsabil de faptele lui.“

Voința are cuvântul în lupta împotriva oricărei patimi. Până nu-și vine în fire, „fiul risipitor“ nu părăsește roșcovele și țara străină a morții, a păcatului.

Voința omului e întărită de voința lui Hristos, Dumnezeul-Om. Voința pervertită și slăbită numai Hristos în Biserică o poate vindeca.

Fără o viață spirituală și sacramentală, fără harul spălării dese, după fiecare cădere și fără înlocuirea cu sângele și trupul lui Hristos a celui ce s-a lepădat de tot trecutul patimii și a încetat să-L urmeze, fără schimbarea minții cu mintea lui Hristos nu poate fi biruit dracul beției.

În Patericul egiptean – mărturiile de eroism ale monahilor impresionează creștinătatea. Un exemplu de voință și luptă a înfrânării m-a cutremurat. Încerc să-l reproduc mai jos, deși „mucenicul“ respectiv se înfrâna de la băutura… apei:

„Un bătrân oarecare, pustnic, se înfrâna să nu bea apă patruzeci de zile și, când era căldură mare, își spăla paharul cel de băut apă și, umplându-l cu apă, îl punea înaintea sa. O dată l-au întrebat frații, zicând: De ce faci asta, părinte, că de apă poftești și nu bei, iar paharul îl umpli cu apă și-l pui înaintea ta? Bătrânul le-a răspuns: Pentru ca, văzând paharul plin cu apă înaintea mea, mai multă sete și poftă să-mi fie, și să mă silesc să pătimesc și să rabd, ca mai multă plată să iau de la Dumnezeu.“

Bineînțeles, acest exemplu nu poate decât să impresioneze. Doar credința și voința au biruit și atunci.

Creștinismul dezrădăcinează patimile prin conturarea omului celui nou în lucrarea lui Hristos.

Hristos cel lucrător în noi ne păzește de orice patimă și lucrează învierea Sa în trupurile noastre. Viața în Hristos este viața de luptă condusă de El împotriva patimilor contra firii, viața de luptă și trecere de la chipul slavei Sale la asemănarea după har.

Fumatul

O altă patimă strâns legată de alcoolism este fumatul. El a devenit un obicei foarte răspândit la toate vârstele, de la cele mai fragede până la bătrâni, de la țărani la intelectuali și preoți.

În general, omul găsește o mulțime de scuze pentru orice deprindere rea în viață. „La supărare omul spune că fumează, ca să-și mai risipească gândurile negre ce-i năpădesc sufletul. La bucurie spune că cea mai nevinovată distracție este o țigară de tutun…“

Tutunul este frunza uscată a plantei Nicotina Tabacum.

Inițial a avut o răspândire limitată și în lumea veche și Europa vestică nu era cunoscut. În scrierile Sfinților Părinți referitoare la vindecarea patimilor nu se găsesc comentarii pe seama patimii fumatului. Chiar în zilele noastre se pune la îndoială de unii preoți sau chiar ierarhi (din păcate) afirmația că fumatul constituie o patimă.

În Europa, tutunul a fost adus din America după descoperirea ei în 1492 de către Columb. Planta era răspândită în Tabago, o mică insulă din arhipeleagul Antilelor Mici, de unde și denumirea care i s-a dat de tabac.

„Din Spania, semințele tutunului au fost aduce și în Portugalia. De aici, în anul 1560, Jeac Nicot, ambasadorul Franței la Lisabona, a trimis reginei Franței, Ecaterina de Medicis, care suferea de mari dureri de cap, foi de tutun; el a sfătuit pe regină să piseze aceste frunze până se vor transforma într-un praf, pe care apoi să-l miroasă pentru «a alunga și nimici boala capului și a minții». De la numele acestui ambasador provine și denumirea de nicotină dată de botaniștii francezi.“ Cu timpul, de la mirosit și mestecat tutun, se trece la fumat.

Cu timpul se observă că „leacul“ tutunului este dăunător sănătății și se încearcă o limitare a folosirii lui. Din Spania și Franța se răspândește în Anglia și Germania, în secolul XVII în Turcia (unde pedepsele erau mari) și Rusia (introdus de englezi).

În Rusia, de exemplu, „fumatul și vânzarea tutunului erau și aici pedepsite, la început cu bătaia, apoi cu tăiatul nasului sau cu exilul în orașe îndepărtate.“

Treptat, fumatul se răspândește în întreaga Europă și în Asia și, în secolul al XVII-lea, apar primele fabrici de țigări. În prezent, industria tutunului s-a dezvoltat enorm, reclama care se face prin toate mijloacele „de manipulare“ mass-media aducând venituri enorme producătorilor de tutun.

Analizându-se frunzele de tutun, s-a descoperit că acestea conțin un număr mare de substanțe, dintre care cele mai importante sunt: nicotina, amoniacul, piridina și derivații de piridină, acid azotic și acizi minerali. „Nicotina se găsește în tutun legată de acizi organici, de care însă este apoi despărțită prin ardere, așa că trece în fum. Prin gura unui fumător trec în general 6-8 mg. nicotină în timpul normal de fumare a unei țigări și 15-40 mg. nicotină prin fumarea unei țigări de foi de 20g.“

„Pe lângă felul de preparare a tutunului, deosebit de important este și modul în care este fumat tutunul. Când fumătorul nu inhalează fumul rezultat din arderea tutunului, atunci organismul său reține numai 66-67% din nicotina absorbită prin mucoasa bucală. Dacă însă fumătorul trage fumul în piept, în acest caz nicotina este reținută aproape în întregime de către organism (88-98%). Inhalarea fumului (trasul în piept) este obișnuită la fumătorii de țigări și mai rară la fumătorii de țigări de foi și cu pipa. În consecință, fumătorii de țigări absorb mult mai multă nicotină decât aceia care fumează țigări de foi sau pipă și deci și tulburările sunt mai mari la fumătorii de țigări.“

Fumul tutunului conține un număr mare de substanțe, toate fiind toxice pentru organism. S-a constatat că toxicitatea nicotinei acționează cu atât mai mult cu cât sistemul nervos este mai dezvoltat (în experimentele pe animale). Puterea de otrăvire a nicotinei purificate, în cantitate foarte mică – de o picătură – poate să provoace gravă otrăvire sau chiar moartea omului; nicotina acționează cu aceeași rapiditate cu care acționează și acidul cianhidric, cunoscut de toți ca otravă foarte puternică.

Nicotina pătrunde corpul uman, în special plămânii, ficatul și rinichii. Ea este prezentă chiar și în laptele mamelor fumătoare, care poate provoca tulburări copilului alăptat. Organismul se apără și el cum poate. Încearcă să elimine. Dar este depășit de marea cantitate și de intervalul prea scurt între țigări.

Otrava lovește în primul rând sistemul nervos (și din păcate sistemul nervos vegetativ este cel care conduce celelalte organe…), paralizând celule nervoase. Apoi acțiunea cuprinde glandele suprarenale, hipofiza (și, prin intermediul hormonilor secretați de aceste glande, se răspândesc pretutindeni în trup).

Otrava nicotinei nu-l atinge numai pe fumător, ci și pe cei din jurul său, care-i inhalează aerul (încărcat de nicotină și oxid de carbon).

Intoxicația prin tutun are mai multe faze: supra-acută (mai rară) și acută (cronică).

Acțiunea tutunului asupra organismului uman produce cancerul pulmonar. Acesta este unul dintre cele mai ucigătoare cancere, căci substanțele cancerigene se îngrămădesc în plămânii fumătorului. Este o soluție atenționarea de pe pachetele de țigări și de pe marile panouri de reclame de pretutindeni: „Tutunul dăunează grav sănătății!“, dar efectul este foarte mic, căci avertismentul este înghesuit într-un colțișor, iar reclama își face efectul în continuare.

Tutunul uzează inima și cuprinde aparatul cardio-vascular (cu angină pectorală), acționează asupra tubului digestiv (începând cu gura, dinții, gingiile, limba, buzele) și asupra stomacului (producând aciditate, ulcer).

În legătură cu acțiunea deja amintită asupra sistemului nervos, este de amintit faptul că: „sunt fumători care spun că, fumând, simt că pot citi și învăța mai bine, că, deci, fumatul îmbunătățește activitatea intelectuală. În realitate, aceasta este o acțiune de scurtă durată, trecătoare, o dată cu trecerea acestei senzații înșelătoare fumătorul are o stare neplăcută de scădere a puterii de muncă; amintindu-și de starea avută după fumat, fumătorul aprinde o nouă țigară, chemând în ajutor falsul său prieten, tutunul. Cu timpul, senzația înșelătoare de bine pe care o are fumătorul este din ce în ce mai scurtă, el fumează din ce în ce mai des pentru a înlătura starea neplăcută, fără să-și dea seama că tocmai tutunul este cauza tulburărilor pe care le simte.“

Tutunul scade capacitatea intelectuală, putând fi socotit o otravă cerebrală, o otravă intelectuală.

Este mai puțin știut faptul că otrava nicotinei acționează și asupra ochilor, auzului, a organelor de simț și a organelor sexuale (producând impotență și exacerbarea poftei sexuale, care nu poate fi satisfăcută, căci sunt intoxicați și centrii nervoși implicați în această funcție).

Fumătorul sau fumătoarea împătimită are greutatea corpului anormală (slăbire), fața slabă, osoasă, palidă, vestejită și de culoarea tutunului, căci se observă și pe expresia feței urmările acestuia.

Din punct de vedere medical, tutunul e socotit ca un dușman de temut, declarat și recunoscut de toată lumea. Răul social pe care-l produce este foarte mare, căci pătimașul nu se otrăvește numai pe sine, ci otrăvește și pe alții.

Am arătat până acum răul pe care îl produce tutunul asupra organismului uman, asupra trupului, devenit templu al Duhului Sfânt, asupra societății.

Din punct de vedere creștin ortodox, fumatul este o patimă, căci înrobește pe cel stăpânit de ea, creându-i o stare de dependență, de căutare a plăcerii, a senzației atât de înșelătoare și trecătoare de bine. Ca orice altă patimă, „boala“ fumatului dă această senzație de „bine“. Căutarea acestui „bine“ duce până la reflex legat de repetarea acelorași gesturi: scoaterea țigării, mirosirea ei, aprinderea ei, etc… Nicotina care pătrunde repetat în organism, ca și alte toxice (drogurile), duce la obișnuință. Intrând în obișnuință, pătimașul constată și mărturisește că-i vine foarte greu să nu fumeze, să se lase de fumat. Deci patima îl biruie și-i ia libertatea.

Fumatul este păcat pentru că aduce nefirescul în trupul creștinului chemat la sfințire, la curățire, la îndumnezeire. Biserica trebuie să se exprime clar în această privință, să nu mai existe oscilația între: e păcat? – nu e păcat?

Marele duhovnic și părinte spiritual Nicodim Măndiță face o asociere interesantă și întemeiată între tămâia bunei miresme a creștinului și „tămâia“ fumătorului.

„Creștinii sunt îndatorați a tămâia înaintea lui Dumnezeu cu tămâie și cu smirnă sfințită de Preoții Bisericii, iar nu înaintea duhurilor necurate, cu duhoarea fumului de tutun. Toți creștinii pătimași să se silească a părăsi această urâcioasă și anticreștinească obișnuință și să se ajute unii pe alții, a se lepăda și debarasa de acest idolesc nărav. Prin lepădarea acestei urâcioase patimi, care împute sufletul, trupul și văzduhul dimprejurul idolatrizanților pătimași ai idolului fumătorilor, creștinii câștigă mult: dezrobirea de sub tiranica robie a fumatului, bani economisiți, sume enorme care se pot întrebuința în felurite scopuri bune și folositoare de suflet, sănătatea îmbunătățită, mulțumirea sufletească pentru eliberarea din tirania obiceiului nesănătos și păgubitor sufletește și trupește, redobândirea memoriei, puterii, poftei de mâncare, a dragostei de viață, de lucru și de activitate folositoare binelui obștesc și personal.“

Slujitorii „idolului tutun“ – continuă sfinția sa în folositoarea broșură – săvârșesc patru păcate mari care dau naștere și la altele:

se fac vinovați de păcatul Duhului Sfânt Care locuiește într-înșii, Care cu fumul acestei „tămâi“ este alungat.

se fac vinovați de păcatul profanării trupului lor, care formează Biserica lui Dumnezeu celui viu, în care locuiește Dumnezeu cel viu. Pot oare aceleași buze care ating cinstitul și de viață făcătorul Trup și beau Sângele lui Hristos să atingă și țigara demonilor?

se fac vinovați înaintea lui Dumnezeu de păcatul sinuciderii, pentru că otrava nicotinei otrăvește treptat, în cantități mici dar sigure, care duc la cancer.

se fac vinovați înaintea lui Dumnezeu de păcatul risipei, aruncând banii care li s-au dat de către Dumnezeu.

„Unii zic: «Oare nu Dumnezeu a făcut și tutunul, spre folosul oamenilor?» Da, este adevărat că și tutunul este o buruiană făcută de Dumnezeu, dar nu e dată spre fumat, așa cum și mătrăguna nu e dată de Dumnezeu s-o mănânce oamenii și să înnebunească.“

Ca și în vindecarea celorlalte patimi, este nevoie de voință, de hotărârea fermă de a nu mai fuma, știute fiind consecințele și păcatul. Oprirea și biruirea patimii nu se poate face decât prin post și rugăciune, singurele în stare să alunge și acest soi modern de demon.

În fiecare din noi, cei botezați în numele Sfintei Treimi, există o putere uriașă – harul Botezului sau Hristos în noi – Cel care poate să ne întărească împotriva patimilor, Cel Care, dacă Îl lăsăm să ne lucreze și să ne înlocuiască și locuiască, biruiește în noi. Cu Hristos, în Biserică, cu post și rugăciune, cu spovadă și împărtășire de Doctorul patimilor, putem să ne ridicăm și deasupra acestei patimi care face atâtea ravagii astăzi.

Desfrânarea

Este „o poftă fără rânduială a trupului împotriva poruncii lui Dumnezeu“, „lăsarea cu totul în voia poftelor trupului, care se ațâță în noi prin simțurile noastre“.

Filaret, Mitropolitul Moscovei, afirmă că „fecioria și căsătoria nu e pentru toți, dar curăția e pentru toți“.

Indiferent în ce stare, sub ce formă va trăi omul, trebuie să aibă o viață curată.

Desfrânarea este de diferite feluri: se poate săvârși în cuget, prin închipuiri și pofte la care omul consimte, prin cuvinte și prin fapte.

Desfrânarea se poate săvârși după rânduiala firească, când se face în afară de căsătorie, sau împotriva ordinei naturale, acest păcat fiind așezat între păcatele strigătoare la cer.

Când desfrânarea se comite între persoane necăsătorite, se numește desfrânare simplă; când se săvârșește între persoane căsătorite, se numește adulter, iar când se petrece între două persoane înrudite în grad oprit, se numește incest.

Bernard de Clairvaus spune că „dacă orgoliul este păcatul îngerilor, avariția – păcatul omului, desfrânarea este păcatul animalului.“

Prin desfrânare, omul pângărește chipul lui Dumnezeu. Desfrânarea se numește și necurăție (luxuria) tocmai pentru că murdărește pe om cel mai mult. Acest păcat displace cel mai mult lui Dumnezeu.

Fructele desfrânării sunt mai amare decât fierea, iar sfârșitul ca o sabie cu două tăișuri. (Prov. 5, 4)

„Păcatul care ne făgăduiește plăcere este ca o otravă îndulcită cu miere.“

Din pricina patimii acesteia, mintea se întunecă și nu mai poate cugeta la cele cerești. Omul devine robul plăcerilor, coborând la nivelul și sub nivelul animalelor. Prin castitate, omul se arată superior și stăpân al lumii inferioare.

„Desfrânarea ia naștere cel mai adesea din îmbuibare și beție, alteori de la gândul slavei deșarte“, din lipsa unei educații sănătoase, din contactul cu cei stăpâniți de acest păcat, din relele exemple văzute în viață…

Omul stăpânit de această patimă pierde simțul pudorii, care este unul din elementele fundamentale ale moralității, devine un cinic, îmbătrânește prematur.

Acest păcat produce obișnuințe tiranice care paralizează orice avânt spre desăvârșire. „Desfrânatul devine egoist și obsedat. Echilibrul puterilor sufletești este rupt. Trupul este acela care comandă, tiranic, iar voința devine sclava acestei patimi rușinoase. […] Această patimă duce la scăderea forțelor fizice și intelectuale, la anorexie, insomnie, palpitație, pierderea memoriei și a aptitudinilor de muncă.“

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Plăcerea este nada cea mai mare a răului, prin care noi, oamenii, înclinăm spre păcat și sufletele sunt atrase, precum de o undiță, spre moarte“, iar Dostoevski consemna „impulsurile de voluptate crâncenă care afectează, virtual, pe fiecare om de pe pământ și care sunt izvorul aproape al tuturor păcatelor rasei omenești“.

Plăcerea îl subjugă pe om încetul cu încetul, pornind întâi de la un simplu gând năstrușnic care stă în puterea omului să-l stăpânească. Mintea trebuie să se ferească a dialoga cu pasiune în acest sens.

Dacă sufletul priveghează continuu, așa cum zice Profetul: „Cel care te păzește nu va dormita“ (Ps. 20, 3), va domoli pasiunile trupului. Ca înfrânarea să nu devină refulare, pentru a se petrece sublimarea acestei energii, trebuie continuat neapărat stadiul înfrânării de contemplarea Dumnezeirii. „O luptă, ca să reușească, trebuie dusă în mod rațional; adică să se știe de unde pleacă, încotro se îndreaptă și care sunt mijloacele de care dispune. Altminteri, totul ar semăna cu o luptă pe întuneric, în care loviturile se dau la întâmplare și victoria depinde și ea de hazard.“

Aici e vorba și de lupta împotriva unor puteri spirituale a căror inteligență e pusă în serviciul răului. Bineînțeles că și lupta împotriva trupului și a sângelui e foarte grea. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Căci vinul îi cuprinde“, referindu-se la subjugarea întregului trup.

Sf. Ioan Scărarul, și el, afirmă că „Cel ce vrea să învingă demonul desfrânării prin lăcomie și îmbuibare este asemenea celui care stinge incendiul cu ulei.“

Postul este sprijinul de neînlocuit al curăției, căci cel care este în stare să-și stăpânească pântecele va ști să stăpânească și sexul, pentru că, după mărturisirea celor mai mulți, chinul pântecelui este mai mare, mai aprig…

Plăcerea sexuală o dată ce se înfiripă, e greu de împiedicat a merge până la capăt. Șarpele care a sedus-o pe Eva simbolizează și plăcerea. Sf. Grigorie de Nyssa spune într-o alegorie: „…dacă această fiară sau șarpele își ascunde capul în deschizătura în care pătrunde, nu poate fi scos de acolo de cei ce-l trag de coadă, solzii cozii împotrivindu-se celor ce îl trag cu sila. Și pătrunzând el neîmpiedicat înainte, ușurat în alunecare de netezimea cozii, e cu neputință scoaterea lui prin partea din urmă, împotrivindu-se prin colțurile solzilor… […] Trebuie să ne păzim de intrarea și pătrunderea plăcerii înlăuntrul sufletului și să ne închidem pe cât putem deschizăturile ființei. Astfel se va păzi curată viața omenească de amestecarea fiarelor în ea. Dar dacă vor afla acestea vreun loc de intrare în noi, ivindu-se vreo deschizătură între încheieturile noastre, șarpele plăcerii se va cuibări printre acestea, făcându-se greu de scos din lăuntrul cugetării, datorită solzilor cozii… […] Nu da șarpelui cale de trecere când să târăște spre lăuntrul tău și aduce de la cel dintâi început tot ce trage după el.“

Desfrânarea constituie o adevărată plagă socială. Este un agent de disociere a familiei, contribuie la dezvoltarea prostituției și la întinderea maladiilor venerice, la înmulțirea avorturilor și a numărului copiilor părăsiți. Împiedică întemeierea de căminuri, care ar putea fi fericite și rodnice, distruge căminul propriu și pe al altora. Contaminează și otrăvește generații întregi.

Împotriva duhului desfrânării și a poftei trupești, care supără pe om, se cere o luptă îndoită, întrucât rezidă și în trup și în suflet.

Nu e suficient doar postul trupesc, ci e nevoie și de zdrobirea inimii, de smerenie, întrucât „adesea gândul curviei vine de la gândul slavei deșarte și dă înfățișări cuviincioase căilor ce duc la iad“. E nevoie de meditație duhovnicească. Mântuitorul a spus cuvintele: „Să curățim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să se facă și cea din afară curată.“ (II Tim. 2, 5).

De boala aceasta se izbăvește omul prin acoperământul și ajutorul lui Dumnezeu, nu prin osteneala sa. Cu El se pate ridica la înălțimea curăției. „Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire și cel ce a călcat întărâtările trupului și plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputință omului să zboare pe aripile proprii la această înaltă și cerească cunună a sfințeniei și să se facă următor îngerilor, de nu-l va ridica de la pământ și din noroi harul lui Dumnezeu.“

„Liniștirea trupului este știința și buna așezare a purtărilor și a simțurilor lui. Iar liniștea sufletului este conștiința gândurilor și cugetarea nefurată.“

E nevoie de multă trezvie și când trupul e bolnav… „Căci dracii, văzându-ne zăcând și neputând deocamdată să ne folosim de nevoință împotriva lor, din pricina slăbiciunii, încearcă să ne războiască cu mai multă tărie.“

Și în timpul unor cumplite dureri, se întâmplă ca trupul să zburde și să se înfierbânte. Însă, minunat lucru e că există oameni zăcând și fiind mângâiați de lucrarea dumnezeiască, depărtând de la ei durerile, încât nu și-ar mai dori izbăvire de boală niciodată. „Și iarăși m-am întors și am văzut pe alții chinuindu-se, dar izbăvindu-se prin boală ca printr-o certare și am slăvit pe Cel ce prin lut curățea lutul.“

Trupul (carnea) nu este un element care s-ar putea despărți de duh… Fericitul Augustin a zis: „Cel ce nu este spiritual până în carnea sa (trupul său) devine trupesc până în spiritul său“, iar un teolog ortodox, prin parafrazare, a completat: „Cel care nu este spiritual până și în sexul său devine sexual până în spiritul său.“

„Izvorul principal al degenerării erotice și al tuturor sclaviilor sexuale nu zace în lumea «instinctelor», care prin firea lor nu au nimic vicios în ele, […], el constă în faptul că puterile spirituale superioare ale omului se pierd prin coborârea lor la nivelul intereselor terestre, în loc ca ele să amintească mereu conștiinței de valorile cele mai înalte și anume acelea ale Împărăției, spre care e atrasă necontenit ființa în care s-a sălășluit Hristos încă de la Botez.“

Morala ortodoxă propune pătrunderea lumii și spiritualizarea vieții. „Un echilibru clar se poate statornici numai printr-o schimbare, prin transfigurarea senzualului de către puterea divină pe care Duhul lui Hristos ne-o revarsă în suflet.“

Trupul trebuie îngrijit cu sfințenie, pentru că el este „mădular al lui Hristos și templu al Duhului Sfânt“. „Sunt două uniri care se exclud, nu pot coexista: una e «pnevmatică», alta e «carnală», una e sfântă, alta e păcătoasă; «trupul nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul și Domnul pentru trup; trupul e destinat învierii, pentru aceea trebuie să preamărim în el pe Domnul, păstrându-l curat de orice întinăciune.» (I Cor. 6, 13-19). Prin desfrânare e înjosită nu numai persoana umană, ci Însuși Dumnezeu Care sălășluiește într-însa.“

Căsătoria nu trebuie să fie prilej de neînfrânare, de perversiune, de abuz; să nu fie robită patimii… Fiecare soț e dator „să-și stăpânească trupul în sfințenie și cinste, nu în patima poftei… […] Elementul spiritual trebuie să domine peste elementul trupesc în căsătoria creștină. […] «Cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea»; unirea cu Hristos să constituie atmosfera familiei. Să fie căsătorie «în Hristos».“

Pentru a stinge cuptorul trupului, se recomandă și rugăciunea smerită, privegherea, citirea Sfintei Scripturi, munca.

Această cumplită patimă numai prin abstinență se poate vindeca. Sf. Vasile cel Mare evocă, în legătură cu acest aspect, mitul „hidrei“, cea cu multe capete. Dacă tai un cap, se ivesc alte trei capete în locul lui; „dar dacă cauterizezi, atunci îl distrugi cu adevărat.“

De asemenea, Baudelaire spune:

„Dorința împlinită zbucnește tot mai tare.

Dorință, tu, vechi arbor cu voluptăți hrănit,

Când scoarța ta întruna se-ngroașă, către soare

Puternicele-ți ramuri se-ntind necontenit!“ („Călătoria“)

E necesară paza simțurilor, la început, să dobândim o mortificare a simțurilor. Privirea trebuie întoarsă de la obiectele care scandalizează, imaginile și amintirile primejdioase trebuie alungate, pentru a nu deveni sursă de tentație.

„Mintea netrebnică, când trupul se mișcă prin simțuri spre poftele și plăcerile sale, îl urmează și se învoiește cu închipuirile și cu pornirile lui; iar cea virtuoasă se înfrânează și se reține de la închipuirile și pornirile pătimașe și mai degrabă se străduiește să facă mai bune mișcările de felul acesta ale trupului.“

Homosexualitatea

Această noțiune desemnează preferința pentru persoane de același sex. Termenul de homo, însemnând același, provine din limba greacă și este diferit de similarul homo, semnificând om, din limba latină.

Pentru femeile cu preferințe homosexuale se utilizează termenul de lesbiane, care provine de la insula Lesbos, unde a locuit vestita poetă Lepho, care, deși a fost căsătorită și a avut copii, a slăvit în poeziile sale iubirea între femei.

„Nici una dintre formele sexualității «deviante» nu este atât de controversată și supusă atâtor interpretări conflictuale cum este homosexualitatea. Pe de o parte, ea este considerată ca o conduită anormală, nenaturală, adeseori cu substrat patologic…“

Însă s-a constatat că nu este adevărată părerea unor specialiști care susțin că ea este determinată genetic.

Perversiunile sexuale provin din exacerbarea viciului și lățirea lui până când ajunge să spargă cadrele naturale.

Sf. Ioan Hrisostom spune: „Vezi cum întreaga lor dorință vine din nesaț, care nu suportă să stea în hotarele lui? Și tot ceea ce încalcă legile stabilite de Dumnezeu poftește alte lucruri decât cele legiuite. Fiindcă așa cum unii, lăsând la o parte mâncărurile, se hrănesc cu pământ și pietre, iar alții, stăpâniți de o sete nebună, ar bea până și noroi, tot așa acești oameni clocotesc de pofta lor nelegiuită.“

Nimeni nu neagă influența eredității și a mediului, însă nu e corectă tendința de a face din ereditate și din mediu țapi ispășitori cu valoare universală. Nu se pot considera drept cazuri „patologice“, atâta vreme cât sunt acte petrecute în deplină luciditate și responsabilitate.

Există și anumite cazuri patologice în care inteligența și voința sunt prejudiciate mai mult sau mai puțin și, în consecință, responsabilitatea este diminuată; dar acestea trebuie delimitate cu precizie, pentru a nu încuraja crima.

„Dincolo de aportul eredității și al mediului, orice om, cu excepția celor nebuni, se bucură de înzestrarea unui nucleu ireductibil, intitulat „liber arbitru“, care este lumină dumnezeiască înlăuntrul nostru și a cărui esență constă exact în aceea că poți, cu ajutorul harului dumnezeiesc, să te opui răului și să faci binele și aceasta e cu atât mai lăudabil cu cât zestrea ereditară și cea a mediului va fi fost mai greu de purtat. Ar fi complet absurd să ne gândim că Dumnezeu ar putea să ne impună o cale pe care n-ar fi în puterile noastre s-o urmăm: «Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită naturii omenești. Și Dumnezeu, Care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, va pregăti și ieșirea din ea, ca s-o puteți suporta.» (I Cor. 10, 13).“

Condițiile exterioare cele mai frecvente, favorabile acestei perversiuni, par a fi mediile închise, în care nu are acces celălalt sex și experiențele sexuale nefericite.

Sf. Pavel a condamnat și el acest viciu: „De aceea Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi josnice; căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, făptuind lucruri rușinoase și primind în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor.“ (Rom. I, 26, 27).

Platon invoca exemplul animalelor: „La animale nu pot fi văzuți masculi împreunându-se cu un alt mascul, căci acest lucru e contra firii“, exemplu invocat și de Sf. Ioan Hrisostom: „Există la unele animale o excitație vehementă, o dorință de nestăpânit care nu diferă cu nimic de nebunia agitată; cu toate acestea, ele nu cunosc o asemenea pasiune, ci se mențin în granițele firii. Oricât s-ar perpeli, n-ar răsturna legile firii.“

Iar Clement Alexandrinul spune: „Niciodată nu poate fi silită firea să se schimbe: ceea ce a fost o dată creat nu poate căpăta altă formă printr-o patimă oarecare; că patima nu e fire; patima poate stâlci o creatură, dar nu poate s-o schimbe. Se spune că multe păsări își schimbă, după anotimpuri, și culoarea și glasul – de pildă mierla, din neagră se face galbenă și din cântăreață ajunge de scoate numai zgomote; la fel și privighetoarea, cu schimbarea anotimpurilor, își schimbă și culoarea și cântecul – dar ele nu-și schimbă firea, nu se transformă adică din bărbat în femeie.“

Terapeutica morală a perversiunilor trebuie să fie făcută cu inteligență și în mod rațional. Este necesară convingerea că redresarea este posibilă. Omul trebuie să înțeleagă că a iubi este un fapt divin și înseamnă a trăi viața celuilalt.

Pornofilia

„Iubirea ruptă de spiritual nu oferă decât trupuri, din care sufletul lipsește și produce ravagii mentale.“

Pornofilia implică orice formă de răspândire a unor materiale cu caracter erotic sau sexual (cărți, reviste, fotografii, filme), având ca scop principal stimularea apetitului lor sexual.

„În ansamblul ei, pornografia reprezintă o veritabilă «industrie», distribuirea diferitelor materiale pornografice aducând mari beneficii producătorilor.“

La fel ca prostituția, pornografia implică utilizarea corpului femeii, precum orice marfă, în scopul, aproape exclusiv, al satisfacerii plăcerii bărbatului. Deși nu sunt excluse femeile, majoritatea consumatorilor de pornografie sunt bărbați.

„Sub influența mișcărilor feministe, majoritatea celor care se ocupă de pornografie sunt de acord în a considera că, similar prostituției, pornografia exprimă reprimarea sexuală a femeii, subordonarea acesteia față de bărbat, poziția sa într-o lume dominată de «sexul tare». Chiar dacă bărbații se pot prostitua și ei sau pot servi ca modele pentru diferitele materiale pornografice scrise sau vizuale, ei nu sunt la fel de condamnați moral ca femeile.“

Pornografia ca expresie a misoginismului și a interesului obsesiv pentru organele genitale, a înflorit în secolul al XVIII-lea, când literatura cu caracter erotic a devenit o importantă preocupare a scriitorilor și filozofilor.

„Nu pornografia este cauza dominației și violenței îndreptate contra femeilor, ci atitudinile culturale existente în societate, care tratează femeia ca un simplu obiect sexual.“

Unii autori consideră că trebuie făcută o distincție clară între caracterul erotic și caracterul pornografic al unui anumit material. Un material erotic are un caracter inofensiv și chiar stimulativ pentru dorințele sexuale ale indivizilor. Caracterul pornografic desemnează orice material care are un caracter sexual explicit și care violează morala publică, deoarece nu angajează reciprocitatea părților implicate într-o relație sexuală. Din acest punct de vedere, pornografia are un caracter violent, deoarece determină dorințe și fantezii sexuale cu caracter agresiv.

„Pornografia are o serie de efecte negative, mai ales în ceea ce privește socializarea formelor de violență contra femeii.“

După 1989, în România, pornografia a cunoscut o răspândire publică fără precedent, în special prin intermediul casetelor video și al publicațiilor.

În ceea ce privește producția scrisă, mai multe edituri au tipărit cărți cu tematică porno, cultivând „obscenitatea“ gratuită, pentru a prezenta numai materiale șocante, lipsite de orice valoare educativă.

CONCLUZII

Pentru a scăpa omul de chinul patimilor lui sufletești sau trupești, în primul rând trebuie să dea dovadă de multă voință, de statornicie în rugăciune…

Important este faptul ca preotul duhovnic să poată face distincție între credinciosul „sănătos“ sufletește și cel bolnav.

Conduita omului sănătos sufletește e constantă și stabilă. Persoana sănătoasă sufletește are sentimentul de bunăstare interioară, de echilibru sufletesc. Acestea rezultă din echilibrul care stăpânește diferitele porniri subconștiente și inconștiente ale omului… Dacă acesta este îndoielnic, omul are de luptat până își va găsi pacea și locul lui în viața aceasta.

Nu e suficient efortul propriu al omului, dacă Dumnezeu nu trimite harul Său…

Cu ajutorul lui Dumnezeu, mânia se înmoaie, răutatea se spulberă, doar dragostea e în toate relațiile cu semenii, doar dragostea se sălășluiește în ființa omului… Dacă e căutată cu ardoare dragostea lui Dumnezeu și sufletul voiește eliberarea de patimă și urcușul spre El, atunci vindecarea este sigură…