Actorii Politici Si Comunicarea Non Verbala

Cuprins

Introducere 2

Capitolul I 4

1.1 Scurt istoric 4

1.2 Structura comunicării non-verbale 6

1.3 Funcțiile comunicării non-verbale 6

1.4 Categoriile comunicării non-verbale 8

Capitolul II 14

2.1 Indicatorii comportamentali conecși și autonomi 14

2.2 Condițiile macro-indicatorilor și micro-indicatorii 15

2.3 Influența culturală asupra indicatorilor comportamentali 16

2.4 Semnele și clasificarea acestora 18

Capitolul III 22

3.1 Elemente specifice în descifrarea personalității 22

3.2 Elemente esențiale în descifrarea personalității 27

Capitolul IV 36

4.1 Capul 36

4.2 Mâinile și picioarele 38

4.3 Expresiile faciale 43

Capitolul V 51

Studiu de caz : „Actorii politici și comunicarea non-verbală”. 51

Anexe 61

Bibliografie 63

Introducere

Lucrarea de față prezintă pe parcursul a cinci capitole o viziune personală asupra comunicării non-verbale, prin care doresc evidențierea importanței acestui tip de comunicare, cu precădere din prisma gesturilor.

Dialogul fără cuvinte, așa cum putem numi mai plastic comunicarea non-verbală, este format, după cum deja știm, cu ajutorul gesturilor, mimicii, contactului vizual, posturii, mersului, atingerilor corporale, mirosurilor, vestimentației sau al tonurilor vocii și se dovedește a fi foarte complex dacă este studiat în detaliu.

Am ales să dezvolt o parte din acest subiect denumit „comunicare non – verbală” deoarece consider că nu se cunosc suficiente lucruri. Din punctul meu de vedere, comunicarea non-verbală este la fel de importantă ca cea verbală, dacă nu chiar mai importantă și vreau să evidențiez, pe cât posibil, puterea pe care o persoană o dobândește față de o altă persoană sau față de un grup de persoane, dacă stăpânește secretele elementelor acesteia.

In primul capitol am realizat stabilirea cadrului temei alese. Ce reprezintă comunicarea non-verbală, ce teorii s-au emis de-a lungul anilor, cum definim actele de comunicare non-verbală.

In cel de-al doilea capitol am identificat și explicat tipurile principale de indicatori comportamentali și prezentat pe larg tipurile secundare și particulare de indicatori comportamentali – micro-indicatorii, precum și modul în care aceștia ne ajută să stabilim o altă conexiune cu partenerul sau partenerii de discuție, pe lângă cea a comunicării verbale.

In capitolul al treilea am pus accentul pe elementele specifice descifrării personalității, am evidențiat gesturi din țări diferite sau contexte sociale, culturale opuse și am dorit să explic modalitatea în care putem recunoaște elemente esențiale ale personalității, precum și diferite stări sau intenții de acțiune precum anxietatea sau minciuna, prin simpla observare și analizare a indicatorilor anterior prezentați mai exact elementele esențiale în descifrarea personalității.

In capitolul al patrulea alocat un anumit spațiu pentru a prezenta mai amănunțit o serie de gesturi, cu precădere cele realizate cu ajutorul membrelor, acestea fiind cele mai numeroase și mai diverse, dar și elemente de mimică sau particularități ale privirii și zâmbetului.

Capitolul al cincilea prezintă studiul de caz : „Actorii politici și comunicarea non-verbală”.

Capitolul I

Considerații generale despre comunicarea non-verbală

„Inteligența non-verbală presupune abilitatea de a interpreta și folosi semnalele non-verbale pentru a-i citi, evalua și influența pe ceilalți.”

Joe Navarro

Scurt istoric

Cel mai probabil, istoria științei comunicării non-verbale începe cu Marcus Fabius Quintilianus, primul profesor de retorică din Roma, care a publicat „Institutio Oratoria”, o carte compusă din 12 volume. Chiar dacă acesta nu folosea termenul de „comunicare non-verbală”, în cuprinsul unuia dintre volume a acordat atenție formării vorbitorului în public, pronunției, vocii și gesturilor, precizând detalii referitoare la limbajul corpului, folosit de oratori în perioada romanilor.

In tratatul menționat, Marcus Fabius Quintilianus scria următoarele : „Capul trebuie să își ia mișcările potrivit din subiect, ca să fie în concordanță cu gestul, cu mișcările mâinilor și corpului. Si pentru a exprima toate aceste sentimente, ochii sunt ajutați de serviciul pleoapelor și al obrajilor. In ce privește mâinile, fără de care vorbirea ar fi mutilată și fără putere, abia se poate spune câte mișcări au, deoarece ele sunt aproape la fel de numeroase ca și cuvintele.”

In același context, marele orator Marcus Tullius Cicero, atunci când prezenta profilul „oratorului desăvârșit”, menționa „gesturile unui actor celebru” și „vocea tragedianului” – doi parametri ai comunicării non-verbale – alături de alte calități precum : „ascuțimea de minte a logicianului; cugetarea filosofului sau exprimarea aproape ca a poetului”.

In ceea ce privește istoria mai recentă, până la mijlocul secolului al 20-lea putem vorbi despre precursori, menționând nume precum Charles Darwin, D. Efron sau E. Kretschmer și despre fondatori între anii 1950 și 1980, enumerându-i pe R. Davitz, P. Ekman și L. K. Frank. Primii care au folosit termenul de „comunicare non-verbală” au fost Jurgen Ruesch și Weldon Kees, în 1956. Aceștia au inclus termenul în titlul cărții lor : „Nonverbal Communication : Notes on the Visual Perception of Human Relations” (vezi coperta cărții în Anexa 1), publicată la University of California Press în anul 1956 în Berkeley.

Jurgen Ruesch și Weldon Kees afirmă că în comunicarea dintre oameni sunt implicate următoarele șapte sisteme :

Prezența propriu-zisă și vestimentația;

Gesturile și mișcările voluntare;

Gesturile întâmplătoare;

Urmele mișcărilor;

Sunetele vocii;

Cuvintele articulate;

Cuvintele scrise.

Comunicarea non-verbală a fost definită de-a lungul timpului în multe feluri, dar importanța acestui tip de comunicare a fost evidențiată abia în 1967 când Albert Mehrabian și M. Weiner demonstrează printr-un studiu numit „Decoding of inconsistent communication” că un mesaj este transmis prin comunicare verbală doar în proporție de 5% și 55% cu ajutorul limbajului trupului. Cercetările recente în domeniul comunicării arată că în domeniul comunicării interumane, 55% din totalitatea mesajului pe care îl comunicăm este transmis prin limbajul trupului – elementul non-verbal (gesturi și atitudine), 38% este transmis prin elementele para-verbale (tonul, ritmul și volumul vocii) și doar un procentaj de 7% este transmis prin intermediul cuvintelor (elementul verbal propriu-zis).

După 1980, autori precum M. Constanzo, M. I. Knapp, M. L. Knapp au scris numeroase lucrări teoretice și de cercetare. Mark L. Knapp, Judith A. Hall și Terrence G. Hrgan în „Nonverbal Communication in Human Interaction” caracterizează perioada actuală și evidențiază tendințele studiilor ce vizează comunicarea non-verbală , după cum urmează :

Se abandonează studiul fragmentat al diferitelor părți ale trupului (ochi, buze, mâini etc.) și se accentuează cercetarea per ansamblu a tuturor mișcărilor corpului combinate pentru a descifra anumite mesaje transmise.

Se modifică metodologia cercetării – se trece de la studiile efectuate în laborator la studiile realizate în condiții și în medii naturale.

Se pune accent pe felul în care anumite mesaje transmise non-verbal interacționează cu altele.

Structura comunicării non-verbale

Jurgen Ruesch și Weldon Kees propun în cartea „Nonverbal Communication : Notes on the Visual Perception of Human Relations” clasificarea comunicării non-verbale în trei clase :

Comunicarea prin intermediul semnelor, inclusiv gesturile;

Comunicarea prin intermediul acțiunilor, inclusiv mișcările corpului, implicate în anumite activități;

Comunicarea prin intermediul obiectelor, inclusiv aranjarea intenționată sau neintenționată a obiectelor în spațiu pentru a le utiliza ulterior.

Putem, de asemenea, să clasificăm comunicarea non-verbală după senzorii implicați în receptarea semnalelor. Mark L. Knapp, Judith A. Hall și Terrence G. Hrgan în „Nonverbal Communication in Human Interaction” susțineau că în comunicarea non-verbală se includ următoarele elemente semnificative :

Felul în care privim;

Felul în care percepem sunetele (tonul vocii);

Felul în care percepem mirosurile;

Felul în care ne mișcăm – în relaționare cu alții sau nu (poziția corpului, privirea, expresiile feței, gesturile, apropierea, atingerile);

Modul cum intervine mediul înconjurător în interacțiunile dintre oameni și cum intervin acestea, la rândul lor, asupra mediului înconjurător (așezarea mobilierului, temperatura ambientală, prezența mai multor oameni, zgomotul etc.)

Funcțiile comunicării non-verbale

Pentru a putea stabili care sunt funcțiile comunicării non-verbale, trebuie mai întâi să delimităm scopurile, motivele și intențiile acestui tip de comunicare, cum anume este folosită ca sprijin al comunicării verbale și cât de mare este aportul în vederea obținerii celui mai bun rezultat la final.

Paul Ekman în cartea sa „Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research” a delimitat cinci funcții :

Repetarea – accentuarea mesajelor verbale cu mișcări sau expresii faciale; dublarea, prin repetare, a mesajului transmis inițial verbal pentru a fi sigur că acesta va fi înțeles corect;

Substituirea – înlocuirea mesajelor verbale cu gesturi, mișcări sau expresii faciale;

Accentuarea sau moderarea – amplificarea sau diminuarea mesajului transmis verbal;

Completarea – intenția de a oferi receptorului mesajului o decodificare cât mai corectă a mesajului transmis (funcție folosită cu precădere atunci când nu se cunoaște foarte bine limba în care este transmis mesajul) ;

Contrazicerea – emiterea de semnale ce contrazic mesajul transmis verbal.

Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall în cartea „Nonverbal Communication: The Unspoken Dialogue” concluzionează că există și alte funcții ale comunicării non-verbale în afară de cele de a produce și a procesa comunicarea verbală :

Stabilirea interacțiunii înainte de a începe comunicarea verbală, folosind ca plan pentru desfășurarea acesteia, arătând în ce fel se va comunica și cine sunt actorii implicați;

Stabilirea felului în care se codifică și se decodifică mesajele;

Crearea primei impresii, a felului în care sunt văzuți oamenii în funcție de comportamentul lor non-verbal;

Exprimarea și stăpânirea emoțiilor;

Stăpânirea relației de comunicare;

Crearea de impresii;

Influențarea auditoriului (rolul comunicării non-verbale în procesul de convingere).

O clasificare notabilă în literatura românească a fost făcută de Gheorghe-Ilie Fârte în 2004. Acesta menționează șase funcții ale comunicării non-verbale : repetarea, substituirea, completarea, inducerea în eroare, sublinierea și reglarea.

Funcția de reglare se realizează cu ajutorul ilustratorilor, acele gesturi care, pentru a asigura transmiterea corecta a mesajului, îl dublează. In cazul substituirii, un cuvânt este înlocuit de unul sau mai multe gesturi. Autorul amintește de perioada comunistă când, pentru a avertiza partenerii de dialog că în discuție este vorba de un ofițer de Securitate, oamenii își atingeau de mai multe ori umărul folosind degetul arătător și pe cel mijlociu lipite. Funcția de completare este foarte utilă, mai ales în cazul în care partenerii de discuție nu vorbesc aceeași limbă. Se încearcă asocierea cuvintelor știute cu gesturi cât mai reprezentative pentru a încheia propoziția.

O abordare diferită a clasificării funcțiilor comunicării non-verbale a avut-o în perioada 1983-1988 Joseph A. DeVito. El a considerat că traducerea în diferite limbi a conceptelor enunțate de Paul Ekman reprezintă o dificultate. Drept urmare a folosit verbe pentru a le defini :

„to accent” – a accentua parte din limbajul verbal;

„to complement” – a întări tonul sau atitudinea;

”to contradict” – a contrazice intenționat mesajul verbal;

„to regulate” – a regla transmiterea și înțelegerea mesajelor verbale;

„to repeate” – a repeta;

„to substitute” – a înlocui o parte din mesajul verbal sau chiar pe tot.

Cercetătorii Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall evidențiază în repetate rânduri că nu trebuie să considerăm comunicarea non-verbală doar un element secundar și că aceasta trebuie întotdeauna analizată în strânsă concordanță cu cea verbală, chiar dacă se realizează independent una de cealaltă.

Comunicarea non-verbală are rol în producerea, elaborarea și procesarea mesajelor, definește situația, formează impresii, lămurește interacțiunea, exprimă, controlează emoțiile și, nu în ultimul rând, stăpânește relațiile interpersonale.

Categoriile comunicării non-verbale

In mod unanim este acceptată o clasificare ce rezultă din combinarea codurilor (coduri de executare, coduri spațio-temporale, coduri artefact și coduri mediatoare) și a modalităților de transmitere a mesajelor. In sfera comunicării non-verbale există mai multe discipline : Kinezica este denumirea pentru limbajul corpului, integrând mișcările acestuia, precum și expresiile feței. Oculezica denumește studiul privirii, Paralingvistica este definit de activitățile vocale, Proxemica studiază felul în care este perceput spațiul și modul în care acesta este utilizat, precum și relația dintre spațiu și comunicare (felul în care distanța dintre oameni influențează modul de comunicare), Haptica studiază comunicarea prin atingere (considerată cea mai sinceră formă de comunicare), iar Cronemica studiază felul în care sunt percepute timpul și felul în care acesta este utilizat.

Printre categoriile aparte ale comunicării non-verbale regăsim și aspectul fizic, artefactele și semnalele olfactive. Acestea sunt la rândul lor studiate, dar întotdeauna trebuie ținut cont de faptul că oamenii transmit semnale concomitent prin intermediul mai multor canale; drept urmare, comunicarea non-verbală trebuie abordată integral.

Menționăm că în cadrul acestei lucrări ce are ca scop cercetarea gesticii, nu vor fi acoperite toate categoriile comunicării non-verbale, nici nu a existat o intenție în acest sens, dar ne vom opri asupra câtorva dintre ele.

Kinezica a fost o preocupare încă din Antichitate. In studiul retoricii, exista o disciplină numită „actio”, care îi ajuta pe oratori să cucerească auditoriul. Cicero spunea că : „Fiecare mișcare a sufletului trebuie să fie însoțită de o mișcare a trupului.”, iar Quintilian susținea că oratorii trebuie să aibă gesturile lor specifice, care să îi deosebească de ceilalți.

A fost prima dată cercetată din punct de vedere științific în anul 1944 de profesorul Ray Birdwhistell. Acesta susținea că gesturile sunt punți între cultură și individ; drept urmare, este suficient să analizezi gesturile pentru a stabili apartenența culturală. Profesorul clasifica sociologic oamenii în trei categorii :

Higher class – upper higher class – lower high class;

Middle class – upper middle class – lower middle class;

Lower class – upper lower class – lower lower class.

Tot el a încercat să diferențieze kinemele (reacțiile fiziologice) de kinemorfeme (reacții fiziologice ce transmit informație), dar nu a reușit, deoarece ele se regăsesc într-un număr impresionant. In schimb, Paul Ekman și Wallace Friesen au catalogat gesturile în 5 mari categorii :

Embleme – înlocuiesc cuvinte;

Ilustratori – accentuează sau subliniază idei sau cuvinte;

Gesturi de reglaj – întrețin și controlează comunicarea:

Mișcări afective – dezvăluie starea afectivă;

Adaptori – ajută la adaptarea la mediu.

Expresiile faciale sunt studiate încă din secolul 19. De-a lungul timpului au fost emise diferite ipoteze și s-au utilizat diverse metode de a captura mișcările mușchilor faciali pentru a se studia expresiile feței. Antropologii au susținut inițial că gesturile sau expresiile au la bază cultura și că sunt preluate de om ca ființă socială, însă Paul Ekman susține că expresiile feței apar ca o parte naturală a ceea ce noi numim emoții și că este normal ca emoțiile să fie exprimate aproape identic de toți oamenii, din moment ce toți au același număr de mușchi faciali.

Paul Ekman emite ipoteza că fiecare emoție are o componentă programată ereditar, identică tuturor culturilor și alta ce diferă de la cultură la cultură. Prin cercetările sale a demonstrat că expresiile faciale ce reprezintă emoțiile sunt universale. De asemenea, a studiat micro-expresiile, afirmând că există patru forme ale acestui tip de expresii :

Macro – expresii normale ce durează între o jumătate de secundă și patru secunde; deseori se repetă și se potrivesc cu ceea ce persoana respectivă afirmă și cu tonalitatea vocii acestuia;

Micro – sunt utilizate mai rar și durează mai puțin de o jumătate de secundă; deseori marchează o emoție ascunsă;

False – o simulare conștientă a unei emoții care nu este simțită;

Mascate – o expresie falsă ce ascunde o macro-expresie.

Zâmbetul și râsul au fost, de asemenea, două aspecte des vizate de către cercetători. Charles Darwin afirma că râsul constituie expresia bucuriei sincere sau a fericirii. Paul Ekman a stabilit 18 tipuri diferite de zâmbete sincere, naturale, iar Horst H. Rückle stabilește în lucrarea sa „Limbajul corpului pentru manageri”, următoarele opt tipuri de zâmbete :

Zâmbetul voit, impus – durează câteva secunde și denotă jena; extremitățile gurii sunt drepte, iar buzele sunt lipite;

Zâmbetul dulceag – buzele se întind și se subțiază; de obicei apare când se afirmă ceva;

Zâmbetul ștrengar – buzele sunt încordate și lipite; poate exprima reținere sau intenție;

Zâmbetul dezaprobator – extremitățile buzelor sunt orientate în jos; exprimă ironia și dezacordul;

Zâmbetul relaxat – exprimă dragoste, bucurie, apreciere;

Zâmbetul inegal – extremitățile buzelor sunt orientate una în sus, cealaltă în jos; exprimă un acord forțat sau o amabilitate impusă;

Zâmbetul ce exprimă frica – gura este ușor întredeschisă;

Zâmbetul resemnat – buza inferioară este răsfrântă și capul ușor înclinat .

Proxemica = s.f. (psih.) Direcție de cercetare în psihologia ambianței apropiate, care se ocupă cu studiul relațiilor cauzale și condiționale din spațiu (ca dimensiune a ambianței), al evenimentelor specifice diferitelor categorii de spațiu, al stărilor psihice și comportamentale specifice etc.

Comunicăm inclusiv utilizând spațiul, prin urmare îl studiem și îl măsurăm. Edward T. Hall a măsurat la oameni, după ce inițial a studiat distanțele la animale, pragurile de receptare a vocii și a evidențiat patru tipuri de distanțe :

Distanța publică (între 3-6 m) – distanță care oferă protecție, dar de la care nu se observă detaliile;

Distanța socială (între 1,5-3 m) – distanță cel mai frecvent observată pentru interacțiuni obișnuite, în mediul formal;

Distanța personală (între 50-75 cm) – stabilește limita contactului cu ceilalți; dacă este depășită se instalează disconfortul;

Distanța intimă (între 40-50 cm) – se poate simți mirosul, respirația celuilalt; pot avea acces doar persoanele foarte apropiate.

Marc-Alain Descamps prezintă măsurătorile la care Edward T. Hall și colaboratorii săi ajung după ce au luat în calcul și posibilitatea atingerii, percepția mirosului și temperaturii corpului celuilalt interlocutor, precizând șapte astfel de distanțe, evident diferite de primele patru expuse inițial :

Distanța intimă apropiată (între 0-0,15 m) – mesajul este transmis prin șoaptă, sunt prezente atingerea, percepția mirosului și temperaturii corpului celuilalt;

Distanța intimă neapropiată (între 0,15-0,45 m) – mesajul transmis este suav, permite persoanelor să se țină de mână și să simtă mirosul corporal al celuilalt;

Distanța personală apropiată (între 0,45-0,75 m) – se observă bine trăsăturile faciale, se simte căldura corporală, dar nu se mai simte mirosul;

Distanța personală neapropiată (între 0,75-1,25 m) – interlocutorii se pot percepe reciproc, atât în ansamblu, cât și în detaliu;

Distanța socială apropiată (între 1,25-2,10 m) – distanța la care discută străinii, se pot observa bine fața și corpul în ansamblu;

Distanța socială neapropiată – dispar diferențele de statut, se comunică cu voce tare, este distanța la care au loc discuțiile impersonale, formale;

Distanța publică apropiată – necesită accentuarea cuvintelor, vorbirea rară și o tonalitate ridicată, acest tip de distanță se menține între oameni importanți.

Haptica – referitor la simțul tactil, la palpație (din franceză : haptique). Cercetătorii au încercat o clasificare a atingerii :

Atingeri ce transmit stări, sentimente – îmbrățișările, săruturile;

Atingeri rituale – ritualuri religioase, ritualuri sociale, auto-atingeri;

Atingeri în joacă – asemănătoare atingerilor rituale, dar cu semnificații diferite;

Atingeri de control – ajută la dirijarea comportamentului celorlalți;

Atingeri în alte scopuri – sunt nenumărate și de obicei au implicare afectivă.

Artefactele – Artefact (din engleză : artifact) = Obiect produs de activitatea umană. Apartenența unei persoane la genul biologic, la o clasă de vârstă, la o categorie socială sau economică, la o profesie sau alta sunt comunicate prin îmbrăcăminte, podoabe sau accesorii vestimentare, într-un cuvânt : artefacte. Atunci când privim îmbrăcămintea ca element al comunicării non-verbale trebuie să luăm în considerare atât determinările geografice, culturale și istorice, cât și reprezentarea identității personale și sociale a individului cu ajutorul acestora.

Hainele sunt utilizate atât pentru a acoperi trupul, cât și pentru a exprima Sinele. Oferă detalii despre persoana care le poartă, dar și despre grupul din care face parte – uniformele, spre exemplu, exprimă puterea socială, au impact asupra stimei de sine și asupra comportamentului manifestat de ceilalți.

Imbrăcămintea este o modalitate de a comunica non-verbal. Cu ajutorul acesteia putem transmite informații referitoare la apartenența la gen, vârstă, ocupație, clasă socială, origine etnică și personalitate. Reprezintă valorile unui grup, dar și nevoia de a fi diferit. O persoană care se îmbracă diferit indică nevoia de autonomie, de a fi independent. Hainele diferite la tineri față de adulți au apărut odată cu mass-media, cu tehnologiile moderne, fiind vizibilă intenția de a fi la fel cu cei care au un statut social ridicat sau care se bucură de admirația maselor.

Jacqueline Murray menționează în cartea apărută în 1989 sub titlul „The Power of The Dress” existența a trei tipuri de haine :

Haine specifice corporațiilor ( observate în general la avocați și directori, acestea au o linie clară, simplă, iar cele mai des utilizate culori pentru costume sunt negru, gri sau bleumarin și pentru cămăși alb sau albastru );

Haine care „comunică” ( se regăsesc în garderoba celor ce lucrează în marketing sau educație și sunt, în general, practice, cu modele simple);

Haine inovatoare ( specifice celor recunoscuți ca lansatori de modă ).

Cronemica studiază limbajul timpului și felul în care putem comunica cu ajutorul timpului; este asociat cu precizia, lipsa sau ritmul acestuia.

Timpul în general este considerat a fi prețios și personal și poate fi folosit în favoarea sau în defavoarea noastră. In momentul în care o altă persoană ia decizii legate de gestionarea timpului nostru, atunci în mod sigur vorbim despre o diferență de statut. Persoanele care au posibilitatea de a gestiona timpul celorlalți, au totodată și o responsabilitate foarte mare, deoarece prin aprecierea corectă a importanței acestuia își arată atitudinea față de o anumită persoană, importanța și stima acordată.

Limbajul timpului poate comunica valori acceptate și pretinse, poate manipula, controla sau supune, comunica respect și interes, sau dimpotrivă, dezinteres și dispreț. Deoarece timpul este o resursă limitată, felul în care îl gestionăm și îl atribuim comunică intenții și stări : atitudinea noastră față de o persoană, sau față de o situație poate fi observată și prin prisma timpului acordat (cât de des sunăm sau vizităm o persoană spune mult despre felul în care percepem relația cu aceasta).

Timpul poate reprezenta, de asemenea, un simbol pentru repetarea diferitelor activități, concluzionat prin ritm : orarul de masă, anotimpurile, sărbătorile sau ritualurile, toate ne impun un anumit stil de viață și anumite activități clar stabilite în timp și marcate de acesta.

Paralingvistica este o disciplină la fel de importantă în cadrul comunicării non-verbale. Ea studiază vocea umană prin prisma calităților vocale (frecvențe, ritm, rezonanță, viteză), a caracteristicilor vocale (râs, plâns, oftat), a parametrilor (intensitate, înălțime, extensie vocală) și a separatorilor vocali (pauzele : „îi”, „ăă”, „aa” etc.)

Atunci când ceea ce comunicăm verbal nu coincide cu ceea ce comunicăm non-verbal, atenția merge către tonalitatea vocii. Ritmul prea alert, pauzele prea lungi, ticurile, ezitările sau repetarea unor cuvinte trebuie conștientizate și corectate.

Capitolul II

Indicatorii comportamentali

„Cuvântul este un mijloc imperfect de comunicare.”

Camil Petrescu

Indicatorii comportamentali conecși și autonomi

Indicatorii comportamentali pe care îi întâlnim zilnic conțin foarte multe informații. Postura corpului în timpul unui dialog, mișcările picioarelor sau ale mâinilor, ochii pot indica gradul de implicare în discuție sau atitudinea reală față de interlocutor. In funcție de acestea se stabilesc modul în care decurge conversația, precum și existența întreruperilor.

Intențiile sau disponibilitatea unui participant la dialog pot fi descifrate după modul în care acesta se așază și cum își poziționează brațele sau picioarele, dacă este implicat, dominant, supus, plictisit sau interesat de discuție. Felul în care zâmbește indică dacă este în mod sincer fericit sau mimează, dacă minte sau este onest, dacă este neîncrezător sau sigur pe el.

Cursivitatea dialogului, de asemenea, conține indicatori – ezitările în timpul conversației, existența expresiilor de tipul „mda” sau „hmm” reflectă starea de spirit a persoanei. Modul în care sunt folosite cuvintele, expresiile și felul în care sunt corelate frazele transmit mesaje ce pot demasca adevăratele intenții.

Gesturile cărora noi în mod normal le atribuim anumite semnificații sunt, de fapt, indicatori comportamentali care reflectă adevăratele sentimente ale persoanei aflate în fața noastră. Anumite gesturi doar execută sentimentele reale. Acestea nu sunt intenționate și persoanele care le fac sau cele care le observă nu le atribuie adevăratul sens – ele sunt denumite indicatori comportamentali autonomi.

Pe de altă parte, indicatorii comportamentali conecși au o legătură directă cu o anumită activitate. De exemplu, atunci când două persoane fac cunoștință și își dau mâna, modul în care o fac, orientarea palmei, forța cu care strâng mâna, salutul folosit, toate aceste aspecte indică tipul de persoană și interesele acesteia.

Prin studierea indicatorilor comportamentali, fie ei autonomi sau conecși, observăm că gesturile care reprezintă parametrul forței în general se accentuează, devin vizibile, pe când cele opuse au tendința de a se estompa, de a se camufla într-un comportament ce poate părea natural, normal, deschis.

Condițiile macro-indicatorilor și micro-indicatorii

Pentru ca gesturile să reprezinte indicatori comportamentali, acestea trebuie să întrunească patru condiții :

Trebuie să reprezinte o activitate – o trăsătură fizică, o mișcare a trupului sau o frază rostită; indicatorii pot fi atribuiți, precum greutatea sau înălțimea sau acțiuni, precum râsul, încrucișarea picioarelor etc.;

Această acțiune trebuie să exprime ceva ce nu ar fi observat direct – gânduri, sentimente, mediul social de apartenență; o acțiune nu este prin definiție un indicator comportamental, aceasta trebuie să transmită informații despre acea persoană; putem întâlni și indicatori comportamentali nedescifrați, acele acțiuni pe care nu le înțelegem și care implicit nu ne oferă informații;

Acțiunea ce reprezintă un indicator comportamental trebuie să fie remarcată; de cele mai multe ori, gesturile de dimensiuni mari atrag atenția, mai ales atunci când au o durată mai mare;

Trebuie să recunoaștem ce semnifică acea acțiune; dacă nu înțelegem ce anume reprezintă un anumit gest și nu îl putem interpreta, acesta nu reprezintă pentru noi un indicator comportamental.

Atunci când o persoană încearcă să ascundă ceva sau când involuntar își dezvăluie intențiile indicatorii comportamentali sunt greu de observat. Transmiterea unui mesaj menit să fie recepționat și descifrat doar de o anumită persoană se face cu ajutorul unui semnal miniatural, menit să împiedice descifrarea mesajului de către terți. Acest semnal miniatural este de obicei adăugat unei acțiuni care în mod normal nu este observată.

In cadrul gesturilor obișnuite pot fi introduse mici schimbări cu ajutorul cărora persoanele vizate să primească mesajul fără ca altcineva să observe vreo diferență. Semnalul este redus la minim și ascuns într-un gest ce nu trezește bănuieli.

Acest tip de semnal miniatural se întâlnește des atunci când o persoană încearcă să ascundă adevăratele intenții sau gânduri. Când o persoană minte, apar semnale extrem de mici și de o durată scurtă, micro-semnale care sunt produse involuntar, prezente de obicei la nivelul feței. Caracteristica principală a acestor micro-semnale ale feței este timpul de desfășurare extrem de mic. Când ascundem un gând sau o intenție, o grimasă ne trădează, dar aceasta este prezentă pe chipul nostru doar până ce autocontrolul intervine și o înlătură.

Micro-semnalele își pot face apariția în orice zonă a corpului, dar fața având cei mai delicați mușchi, cel mai probabil vor apărea aici. Un micro-semnal facial indică o stare conflictuală între ceea ce simte o persoană și ceea ce vrea să arate celorlalți și, de obicei, indică frică, tristețe, dezamăgire.

Pot apărea pe tot chipul sau doar într-o anumită zonă, precum gura și în general trec neobservate deoarece dispar foarte repede. Dacă o persoană este încurajată să caute aceste micro-semnale, probabilitatea de a fi observate crește, în general persoanele interesate de interlocutor le identifică și le descifrează cel mai repede.

Influența culturală asupra indicatorilor comportamentali

Comunicarea non-verbală se bazează pe anumite gesturi care sunt la fel în orice continent sau țară. Fericirea este exprimată de către oameni prin zâmbet, la fel cum aceștia se încruntă sau devin posomorâți atunci când sunt triști sau supărați.

O încuviințare făcută mișcând din cap în sus și în jos înseamnă aproape universal „DA”. Această mișcare este una dintre formele de înclinare a capului și se cercetează apartenența ei în categoria gesturilor înnăscute, deoarece este folosită și de persoanele cu deficit de vedre sau de auz. Mișcarea capului de la stânga la dreapta pentru a nega ceva sau pentru a spune „NU” este tot universală și pare a fi un gest înnăscut. Bineînțeles că există și excepții : în general, a da din cap de sus în jos înseamnă „DA” și a da din cap de la stânga la dreapta înseamnă „NU”, dar în Bulgaria, sensul este invers pentru cele două gesturi.

Un alt gest care este întâlnit pretutindeni și are aceeași semnificație universală este ridicatul din umeri, folosit atunci când o persoană nu știe sau nu înțelege ceva.

S-au elaborat multe cercetări și au avut loc nenumărate discuții legate de caracterul limbajului non-verbal, cu precădere al gesturilor. Se încearcă stabilirea originii acestora : sunt înnăscute, însușite, sau dobândite ? Până în acest moment, cercetătorii nu au ajuns la o concluzie, dar se strâng dovezi prin intermediul observației asupra persoanelor cu deficiențe de auz sau de vedere, a persoanelor provenite din culturi diferite și maimuțelor.

Așa cum pentru fiecare cultură în parte există un port tradițional, obiceiuri culinare tradiționale sau alte elemente specifice, în ceea ce privește comunicarea non-verbală apar elemente specifice și diferențe notabile, cu precădere în interpretarea unui anumit gest. Indicatorii comportamentali transmit informații diferite de la o cultură la alta și pot avea semnificații contradictorii.

Spre exemplu, în Asia nu este indicat ca interlocutorii să aibă contact vizual direct, emoțiile negative sunt ascunse prin zâmbet și a râde cu gura deschisă este considerat drept un gest extrem de nepoliticos.

Chinezii evită îmbrățișările atunci când felicită pe cineva, folosesc foarte des aplauzele, mutarea obiectelor cu ajutorul piciorului denotă lipsa educației de bază, iar oferirea unei cărți de vizită este un gest care trebuie făcut cu ambele mâini.

Japonezii se apleacă în față ca formă uzuală de salut, semnul „OK” reprezintă cererea unui împrumut, iar cărțile de vizită sunt scrise obligatoriu atât în limba japoneză, cât și în limba de origine a celui care le oferă.

In Taiwan este considerat ca fiind un gest nepoliticos să te uiți la cartea de vizită atunci când ți-a fost oferită; pentru a arăta spre un obiect sau o persoană se folosește toată palma deschisă.

De asemenea, anumite gesturi au o interpretare diferită în funcție de cultura din care persoana care le interpretează provine :

Formarea unui cerc prin lipirea degetului mare de cel arătător, mai exact gestul cunoscut ca reprezentând o aprobare – „OK” a apărut în Statele Unite ale Americii la începutul secolului 19, când a început moda utilizării inițialelor pentru a prescurta anumite fraze. Semnificația inițialelor „OK” este controversată și momentan doar există presupunerea că provine de la „all correct” scris în acea perioadă greșit, respectiv „oll correct”. Sensul acestui semn este în general același în Europa și Asia, dar există și excepții : în Franța, reprezintă „zero” sau „nimic”, în Japonia, înseamnă „bani”, în Tunisia, indică amenințarea cu moartea și în câteva țări mediteraneene se utilizează pentru a indica homosexualitatea.

In majoritatea țărilor, semnul „V” format din deschiderea degetelor arătător și mijlociu a fost făcut popular de către Winston Churchill și reprezintă victoria, reușita, dar în Marea Britanie, reprezintă o propunere indecentă dacă palma este îndreptat spre interlocutor.

Alte câteva exemple de acest fel :

Mâna întinsă cu palma deschisă are în general simbolul de stop, dar în Grecia, reprezintă umilirea interlocutorului;

Degetul mare ridicat în timp ce pumnul este strâns are sensul general de aprobare sau se folosește pentru a face autostopul, dar în Thailanda, reprezintă condamnarea interlocutorului la moarte, în Iran, are conotații de natură intimă și în Europa, dacă este ridicat brusc devine un semn de insultă, fiind un semn obscen;

In majoritatea țărilor, nu contează poziția mâinilor atunci când oferim un cadou, dar în India, este interzis să faci acest gest cu mâna stângă și în Japonia, dacă nu oferi cadoul cu ambele mâini, aduci o ofensă celuilalt.

In cadrul cercetării limbajului non-verbal putem delimita câteva aspecte foarte importante ce pot face diferența între o comunicare bună și una defectuoasă. După cum am evidențiat până acum, gesturile au o importanță de până la 5 ori mai mare față de limbajul verbal, prin urmare este necesară coordonarea celor două. Dacă observăm un discurs din sfera politică, putem descoperi cu ușurință gesturi ce contrazic vorbele : brațe încrucișate (poziție de apărare) sau bărbia coborâtă (poziție ostilă).

Limbajul verbal devine mai bogat, mai frumos sau mai bine organizat pe măsură ce vorbitorul are un statul social bun, un grad de instruire ridicat sau o experiență vastă. Si limbajul non-verbal se modifică în funcție de vârstă și se îmbogățește direct proporțional vocabularul. Spre exemplu, gestul frecvent observat la copii de a își acoperi gura cu mâinile după ce au spus o minciună este păstrat si la vârsta adolescenței, numai că mâinile nu mai acoperă brusc gura, doar degetele vor trece ușor prin dreptul acesteia. Același gest la adulți va fi înlocuit de atingerea nasului cu mâna.

Semnele și clasificarea acestora

Legat de semne și de importanța acestora, filosoful Charles Sanders Peirce afirma ; „ Homo significans gândește numai în semne. Nimic nu este semn, dacă nu este interpretat ca semn”, iar Vasile Dospinescu spunea : „Semnul este acel ceva care ține locul a altceva pentru (sine) ceva și ne permite să ducem lumea cu noi, fără a avea nevoie să o luăm într-o valiză”.

Charles Sanders Peirce ia în considerare legătura dintre semn și referentul său (prin referent înțelegem echivalentul semnului, realitatea la care face referire) și distinge trei tipuri de semne :

Semne iconice – pentru a putea comunica imediat o idee, trebuie utilizat un semn iconic. Pentru că între un obiect și icon există o legătură naturală, mesajul iconic este cel mai simplu mod de a comunica o experiență : un desen, o pictură sau o fotografie transmit mult mai repede și au un impact imediat asupra receptorului.

Semne indiciale – indicele reprezintă un semn care face trimitere la obiectul semnificat. Semnele indiciale precum : urma pașilor noștri, Luceafărul sau indicele termometrului, ne direcționează către o realitate pe care o putem percepe doar indirect, dar care ne ajută imediat să facem legătura între semnificant și semnificat.

Semne simbolice – simbolul ține locul unei relații și a unei identități, el fiind produs pentru a înlocui ceva. Legătura dintre semnificant și semnificat este una impusă, învățată, convențională. Un exemplu este interpretarea desenului unei balanțe drept simbolul justiției.

Aceste trei tipuri de semne nu sunt de sine stătătoare. De cele mai multe ori, ele se regăsesc într-un singur tot unitar în funcție de punctul din care se privește. Atunci când privim o hartă, o putem asemăna cu un indice, deoarece ne indică unde anume se situează un oraș, poate fi un icon dacă ținem cont de faptul că acel oraș este reprezentat topografic sau un simbol pentru o persoană care nu a învățat să citească sistemul convențional.

La fel se întâmplă și în cazul unei fotografii : imaginea needitată reprezintă un semn indicial. După developare observăm că imaginea seamănă foarte mult cu realitatea, drept urmare reprezintă un icon. Fotografia poate deveni și simbol în momentul în care aceasta apare într-o reclamă, film, campanie politică etc.

Un studiu asupra tipurilor de imagini a dezvăluit faptul că majoritatea sunt indiciale și simbolice. Multe imagini ce reprezintă evenimente tragice au trecut de la statutul de icon sau indice, devenind simboluri. In ultimul timp, din cauza intenției de a face economie de timp, scrierea a devenit mai mult simbolică. Oamenii au descoperit că simbolurile sunt foarte flexibile în comunicare, drept urmare mult mai eficiente.

Pentru a putea evidenția rolul și importanța semnelor în istorie, am decis să evidențiez istoria și semnificația ideogramei numită „svastică”, scris uneori și „zvastică”. Aceasta are origini vechi de peste 3000 de ani și rădăcini în apropierea râurilor Eufrat și Tigru și în Valea Indusului. Semnul este cunoscut bine și utilizat în jurul anului 1000 I. HR în Nord-Vestul Turciei de astăzi.

Contele Goblet d’Alviella, cel care la sfârșitul secolului 19 inițiază cercetări asupra distribuției și circulației semnelor sacre, afirmă că anumite semne se exclud reciproc deoarece nu pot exista în aceeași țară sau arie de cultură. Asta explică dispariția semnelor care, în Europa Evului Mediu, reprezentau simboluri ale Ierusalimului. Zvastica și cercul cu aripi orizontale, ca și steaua sau crucea în patru colțuri aflate într-un cerc, reprezentau toate Soarele, divinitatea supremă, forța generatoare de viață. Diferitele modele de zvastici erau răspândite în Grecia Antică și nici unul nu a reprezentat vreodată puterea care domină sau divinitatea absolută.

Zvastica era larg răspândită chiar și înainte de nașterea lui Iisus, atât în China, Japonia sau India, cât și în partea de sud a Europei. Semnul era cunoscut ca făcând parte din cultul lui Budha. In ceea ce privește răspândirea acestui semn în America, în civilizațiile incașă, maiașă sau aztecă nu au fost găsite astfel de elemente, dar triburi de indieni au început să folosească semnul zvasticii după apariția coloniilor spaniole.

Conform scrierilor contelui Goblet d’Alviella, cuvântul original a fost cel de „suastika” din limba sanscrită, compus din su=bine, asti=a fi și sufixul ka. Cele patru brațe porneau din mijloc și erau așezate în sensul acelor ceasornicului.

Semnificațiile semnului gravitează în jurul puterii, energiei și a vieții. Există două variante ale acestui semn răspândite cel mai mult : cea în care brațele sunt așezate în sensul acelor ceasornicului și cea în care ele sunt așezate invers acelor ceasornicului. Aceasta din urmă este cunoscută și sub denumirea „sauvastika” și este alăturată noțiunilor de ghinion sau nenorocire, însă în Japonia Evului Mediu semnul era cunoscut sub denumirea „manji” și era un simbol al norocului, speranței și fericirii. In religia jainistă, svastica este un semn sacru; credincioșii care fac parte din acest cult realizează, în timpul ritualurilor religioase, asemenea simboluri din boabe de orez în jurul altarelor; conform acestei religii cele patru brațe ale svasticii oglindesc ideea celor patru existențe pe care sufletul le poate avea prin reîncarnare : om, plantă/animal, ființă cerească și demon.

In secolele 19 și 20 zvastica era utilizată pentru a indica locația centralelor electrice, până când Hitler a preluat simbolul și l-a transformat într-un simbol național, utilizându-l în întreaga propagandă nazistă.

„Pentru evrei, svastica este un simbol al fricii, al suprimării, al exterminării. Este un simbol care pe care nu îl vom putea niciodată schimba”, a declarat Freddie Knoller, un supraviețuitor al holocaustului, în vârstă de 93 de ani.

In Mein Kampf, Adolf Hitler scria: „Eu însumi, după nenumărate încercări, am ajuns la o formă finală: un drapel cu fundal roșu, un disc alb și o zvastică neagră în mijloc. După multe încercări am ajuns la proporția ideală între dimensiunea drapelului, cea a discului alb și forma și grosimea zvasticii”. Câteva imagini cu exemple de forme și accepțiuni ale zvasticii de-a lungul timpului le puteți vedea în Anexa 2.

Un alt simbol utilizat în trecut este formula „ABRACADABRA”, formulă magică, obținută prin contracția unui blestem din limba ebraică : „abreg ad habra” – „îndreaptă-ți fulgerul chiar spre moarte” în traducere. Această formulă era scrisă sub forma unui triunghi răsturnat, simbolul cupei ce captează forțele benefice ale Cerului (vezi Anexa 3).

Capitolul III

Descifrarea personalității

„ In realitatea vieții sufletești, cuvântul este un complex de înțelesuri și de simțiri care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înțelesurile și simțirile din alte cuvinte și alcătuiesc astfel între ele țesătura cea trainică a personalității unui individ, ca și a unui popor. ”

Titu Maiorescu

Elemente specifice în descifrarea personalității

Descifrarea personalității nu este ușor de realizat și implică cercetare îndelungă, precum și un spirit de observație foarte bine dezvoltat. Majoritatea semnalelor sau micro-semnalelor sunt ascunse și, în general, cele care dezvăluie adevărul sunt gesturi inconștiente și se pot ușor confunda cu alte acțiuni.

Spre exemplu, tristețea poate fi „citită” în gesturi interpretate inițial ca intenții de a îndepărta un corp străin din ochi sau un fir de păr din apropierea ochilor. Ascunderea adevărului în timpul vorbirii poate fi descoperită în gesturi precum atingerea buzelor sau așezarea mâinii deasupra gurii (acoperind-o în totalitate sau parțial), gesturi care de obicei sunt interpretate ca fiind normale și fără legătură cu minciuna. O simplă îmbrățișare, încheiată cu o bătaie ușoară pe spate, pentru majoritatea persoanelor este ceva obișnuit. De fapt, acea bătaie ușoară pe spate reprezintă dorința de eliberare din îmbrățișare.

In comportamentul uman putem regăsi, de asemenea, gesturi care dezvăluie gânduri sau intenții ce sunt în mod voit ascunse. Acestea sunt cunoscute ca indicatori veridici și sunt cel mai greu de sesizat.

Indicatorii veridici sunt aceia care nu apar voit și pe care persoana în cauză îi observă sau nu, dar care sunt reperați de către partenerii de discuție. Reacții precum înroșirea obrajilor, dilatarea pupilei sau transpirația nu pot fi controlate. In cazul înroșirii obrajilor sau al transpirației chiar și persoana în cauză știe că ceilalți pot vedea această reacție, dar atunci când se dilată pupila, doar ceilalți sesizează schimbarea.

Indicatorii veridici se pot observa în mod obișnuit atunci când cineva dorește să disimuleze realitatea, când tinde să pară mai bun, mai curajos, mai stăpân pe situație ori când încearcă să ascundă adevărul, teama sau frica.

Paul Ekman a descoperit că există mari diferențe de la individ la individ în ceea ce privește capacitatea de a disimula adevărul convingător. Persoanele care pot ușor să facă asta sunt, în același timp, și cele la care se pot regăsi foarte puțini indicatori comportamentali veridici.

Indicatorii comportamentali pot fi adesea confundați cu semnale false care sunt reprezentate de acele acțiuni catalogate ca fiind indicatori comportamentali, dar în realitate nu sunt.

Un indicator comportamental este fals atunci când nu este cert sau când persoana studiată se preface, încercând să inducă în eroare partenerii de dialog în legătură cu gândurile sau sentimentele reale și este denumit indicator comportamental contrafăcut. Acesta apare în situația în care o persoană simulează o reacție care nu are legătură cu sentimentele reale.

Spre exemplu, este cunoscută asocierea plânsului cu tristețea, la fel ca asocierea unei fețe triste, însoțită de mușcarea buzei inferioare cu intenția de a stăpâni impulsul de a plânge; ce-a de-a doua asociere poate fi ușor simulată, prin urmare este afișat un indicator comportamental contrafăcut.

Tipurile și numărul indicatorilor comportamentali sunt aproape infinite. Cu toate acestea, putem menționa două categorii clare : indicatorii comportamentali uzuali și indicatorii comportamentali-simbol. Aceștia din urmă nu aparțin strict unei singure persoane, dar le putem atribui atât de ușor unei persoane, încât par să aibă chiar o valoare simbolică.

Indicatorii comportamentali uzuali sunt universali – spre exemplu, oriunde în lume, înroșirea feței este un semn neîndoielnic al rușinii. Mai există și indicatori locali , răspândiți, dar specifici unei anumite zone. Aceștia țin de cultura și istoria regiunii și se regăsesc doar la persoanele ce aparțin acelui areal – moduri de a vorbi, poziții ale corpului sau gesturi însoțitoare.

In ceea ce privește indicatorii comportamentali-simbol, aceștia sunt vizibili la mai multe persoane, dar reprezintă o marcă a acelei persoane – mișcarea insistentă a picioarelor, trasul de firele de păr din sprâncene, roaderea unghiilor sau gesticularea permanentă.

Majoritatea indicatorilor comportamentali-simbol sunt, în același timp, și indicatori de timp – ilustrând trăsături permanente sau stări de moment.

Bătutul din picior care indică o stare de nerăbdare este un indicator de moment, iar roaderea unghiilor, semn al anxietății este un indicator al unei trăsături permanente de obicei, cu toate că există cazuri în care indică o stare prezentă.

Există indicatori de timp ce arată trăsături permanente voluntare (roaderea unghiilor, trasul de firele de păr din sprâncene) sau involuntare (ticurile, respirația sacadată), precum și indicatori deplasați în timp (indică ce a simțit persoana respectivă înainte sau după, nu în timp real). Spre exemplu, gesturile mâinilor atunci când o persoană descrie un obiect apar înainte ca persoana să înceapă descrierea verbală. Proprietatea gesturilor de a anticipa indică faptul că gândurile influențează acțiunile înainte de a fi exprimate în cuvinte sau că gesturile pot influența gândurile sau discursul (atunci când nu ne amintim un cuvânt, dacă descriem cu mâinile imaginea asociată acestuia, ne vine în minte cuvântul respectiv).

Anumiți indicatori au și caracter de prezicere – analizându-i poți spune cum va acționa cineva sau cum se va termina o discuție. Aceștia nu sunt mereu conștienți, dar sunt ușor observabili. Se întâmplă ca uneori persoanele să „imite” inconștient gesturile partenerului de dialog, cel mai evident exemplu fiind căscatul – când vedem o persoană căscând, cei care observă de obicei involuntar imită gestul.

Gesturile voite rezolvă conflicte ! Da, este adevărat ! „Indicatorii amenințării”, așa cum sunt denumite acestea, sunt utilizați în general pentru a forța oponentul să cedeze, să renunțe sau pentru a îi speria. Nu putem presupune cine va ieși învingător doar observând semnalele, dar indicatorii opuși, respectiv indicatorii incertitudinii ne dezvăluie cu siguranță persoana care dorește să evite sau să încheie repede conflictul.

Adesea întâlnim indicatori comportamentali în cadrul unei discuții. Cu toții, am observat bunăoară că atunci când are loc un dialog, rareori participanții vorbesc simultan. Situația respectivă se explică astfel : creierul uman nu poate activa în același timp funcția vorbirii cu cea a ascultării. Psihologii care se ocupă cu studiul conversației au concluzionat că majoritatea oamenilor intuiesc când este momentul să intervină într-o discuție, astfel încât dialogul să fie cursiv.

Desigur orice regulă are și excepțiile ei – în acest caz uneori intervine dialogul suprapus – momentul în care mai mulți participanți la discuție vorbesc simultan și nu îi mai ascultă pe ceilalți. Acesta poate apărea din două motive : fie ascultătorul dorește să devină vorbitor, fie adaugă elemente pe care le consideră ajutătoare pentru vorbitorul inițial, mai exact – completări.

Pentru ca dialogul să fie unul fluid, ar trebui ca participanții să ofere celuilalt „semnale” legate de intenția de a interveni sau de a ceda cuvântul. Dacă studiem atent un dialog între două sau mai multe persoane, vom observa indicatori comportamentali specifici atât pentru intenția de a evita luarea cuvântului sau de a dori luarea cuvântului, cât și pentru dorința de a ceda cuvântul sau de a păstra cuvântul.

In momentul în care un ascultător repetă frazele vorbitorului, îl aprobă pe acesta din urmă dând din cap de sus în jos, zâmbește ușor sau oferă răspunsuri scurte precum „da”, „sigur că da”, „bineînțeles” sau „mda”, cu siguranță nu dorește să ia cuvântul; chiar dimpotrivă, evită postura de vorbitor. De asemenea, semnale precum tăcerea, atenția sporită, privirea fixă, încrucișarea brațelor, acoperirea gurii folosind un deget sau toată mâna, punerea de întrebări reprezintă semnale date de persoana care evită să ia cuvântul.

Oprindu-ne asupra aprobării sau negării cu ajutorul mișcărilor capului, trebuie să menționăm că, în ambele cazuri, viteza cu care este executată mișcarea schimbă semnificația gestului.

In cazul aprobării :

Un gest lent semnifică aprobarea ;

Un gest rapid exprimă un acord total ;

Un gest foarte rapid, uneori însoțit de gesticulație exprimă intenția de a lua cuvântul, entuziasmul de a trece din postura de ascultător în cea de vorbitor.

In cazul negării :

O mișcare rapidă a capului indică dezacordul și intenția de a lua cuvântul ;

O mișcare lentă a capului indică dezacordul, lipsa de încredere în spusele partenerului de dialog și refuzul de a lua cuvântul.

Persoanele care doresc preluarea cuvântului emit, la rândul lor, semnale precum deschiderea gurii fără a scoate sunete, deschiderea gurii cu tragerea aerului în piept cu zgomot, ridicarea unui deget, ridicarea mâinii, oftatul sau schimbarea privirii dinspre partenerul la dialog către lateral.

Cel mai evident semnal este întreruperea. Cu toate că uneori aceasta nu este făcută cu intenția de a prelua cuvântul, spre exemplu atunci când exprimă verbal acordul sau dezacordul în legătură cu cele spuse de vorbitor, de cele mai multe ori reprezintă clar intenția ascultătorului de a întrerupe vorbitorul și de a prelua rolul acestuia.

Există mai multe modalități de a întrerupe vorbitorul :

Ascultătorul vorbește peste vorbitor ;

Ascultătorul vorbește peste vorbitor pe o tonalitate mai înaltă ;

Ascultătorul manifestă indiferență asupra faptului că celălalt vorbește ;

Ascultătorul continuă să-și exprime ideile atunci când restul participanților la dialog au tăcut.

Frecvența întreruperilor diferă în funcție de statutul partenerilor la dialog, sexul acestora sau zonei culturale căreia îi aparțin. Numeroase studii în domeniu au relevat că este net superior procentajul întreruperilor din partea bărbaților atunci când discută cu o femeie. Aceste întreruperi au rolul de a controla conversația și de a dovedi superioritate asupra celeilalte persoane, superioritate privită din toate punctele de vedere, nu doar cel al inteligenței. Dacă facem referire la culturi, observăm anumite diferențe:

Pentru mediteraneeni, întreruperile sunt obișnuite în grupurile de prieteni ;

In cazul evreilor, întreruperea este considerată ca un semn de solidaritate sau entuziasm .

Ca și în cazul intenției de a prelua cuvântul, și atunci când vorbitorul dorește să cedeze sau să păstreze cuvântul, întâlnim o serie de semnale reprezentative.

In cazul intenției de a ceda cuvântul, vorbitorul emite semnale precum :

Schimbarea privirii către alt punct de reper; de obicei, aceasta este către persoana căreia vorbitorul dorește să îi cedeze cuvântul ;

Coborârea tonalității vocii ;

Gesticularea – gesturi general interpretate ca fiind sinonime cu finalul ;

Rostirea unor sintagme de tipul : „Nu știu”, „Chiar nu știu” ;

Ridicarea umerilor ca alternativă la sintagmele amintite anterior.

In cazul intenției de a păstra cuvântul, putem recepționa semnale ca :

Evitarea privirii ascultătorului ;

Mărirea intensității ultimei silabe accentuate din propoziție pentru a da de înțeles că va continua discursul ;

Utilizarea unor sintagme precum : „și”, „mai mult”, „în plus” ;

Ignorarea întreruperilor menite să „fure” cuvântul ;

Ridicarea vocii atunci când este întrerupt, pentru a determina partenerul de dialog să nu continue cu întreruperea ;

Utilizarea unor sintagme ca : „înțelegi”, „nu este așa”, „înțelegi despre ce vorbesc”, „OK”.

De cele mai multe ori, indicatorii sunt cei care „ne dau de gol”. Avem în vedere cu precădere indicatorii involuntari, deoarece aceștia dezvăluie fără echivoc emoțiile, sentimentele și opiniile unei persoane și sunt de fapt literele și cuvintele limbajului non-verbal.

Elemente esențiale în descifrarea personalității

Comunicarea non-verbală necesită competențe. O parte dintre acestea sunt înnăscute, ereditare, dobândite în prima perioadă a vieții sau învățate convențional. Vorbim aici despre competențele necesare unei bune comunicări de zi cu zi în orice fel de situație și cu orice fel de partener de discuție.

Abilitățile de a comunica ne ajută atât în viața socială, cât și în cea profesională, iar abilitatea de a convinge depinde peste 80% de limbajul non-verbal.

Cu toate acestea, o categorie aparte de competențe o regăsim atunci când vorbim strict cazual despre personalități „simbol” precum individul dominant sau mincinos și anumite caracteristici, opuse competențelor tipologiilor umane enumerate mai sus, pot fi identificate atunci când vorbim despre tipologia individului anxios sau a celui supus. Avem bineînțeles în vedere tipologii umane bazate pe acea trăsătură dominantă, fie ea anxietatea sau minciuna, nu cele care înglobează în ele și aceste aspecte. Cel mai simplu mod de a descifra aceste tipuri de personalități este să identificăm indicatorii specifici și să observăm comportamentul non-verbal.

Atunci când facem cunoștință cu cineva, involuntar analizăm acea persoană. Cercetările au arătat că trei factori sunt cei mai importanți în această analiză : nivelul de dominanță, gradul de prietenie și atracția sexuală. La începutul unei relații, automat se stabilesc anumite ierarhii, fiecare dintre noi poziționându-se în funcție de gradul de dominanță pe scara ierarhică.

In general atunci când facem referire la dominanță, o asociem cu înălțimea, asta deoarece permanent a existat o legătură foarte puternică între statutul social, puterea fizică, siguranță și înălțime. Femeile sunt mult mai atrase de bărbații înalți și îi asociază cu purtătorii unui material genetic bun și o personalitate mai puternică.

Această asociere nu este realizată doar legat de oameni, ci chiar și de așezări omenești. Intotdeauna s-a considerat că înălțimea este un avantaj militar strategic. Acest tip de asociere este ușor de observat și în limbajul cotidian : facem referire la un director de firmă folosind sintagme de genul „cel mare” sau „superior”, discutăm despre necesitatea de a „sări” peste obstacole, de a „escalada” peste probleme sau de a „ne ridica” peste așteptări.

Principalul indicator în cazul dominanței este spațiul. Persoanele cu statut social ridicat, drept urmare dominanți, ocupă spațiu mai mult comparativ cu cei inferiori lor. Vorbim aici atât de spațiul de locuit sau cel de lucru, cât și de spațiul personal. Poziționarea la masă marchează, de regulă, locul pe scara ierarhică. Capul familiei (tatăl sau bunicul) și directorul unei firme vor sta în capătul mesei. Cei ce urmează în rang se vor așeza lângă acesta, iar în capătul opus vor sta cei inferiori. In cazul în care așezarea mesei nu favorizează ierarhizarea, persoana dominantă își va asigura supremația atrăgând cel mai mult atenția, vorbind foarte mult sau având cele mai multe pretenții.

Postura, de asemenea, oferă informații importante despre statutul unei persoane. O persoană dominantă stă de obicei cu picioarele drepte și tălpile depărtate, o poziție care oferă stabilitate și cu ajutorul căreia este transmis un semnal de amenințare. Cea sau cel care adoptă această postură denotă hotărâre, indisponibilitatea de a ceda, intenția de apărare.

Dacă vorbim despre o postură pe scaun, aici apar indicatorii involuntari. Poziționarea unei persoane pe scaun, canapea, pat, etc. are ca scop confortul înaintea transmiterii unor mesaje, așadar mesajele transmise din această poziție sunt inconștiente și în totalitate sincere. Persoanele dominante transmit chiar și stând pe scaun că interesele lor sunt mai presus decât ale celorlalți și că nevoia lor de spațiu este una evident mai mare, prin întinderea picioarelor la maxim în față și depărtarea genunchilor cât mai mult.

Nu numai postura, ci și orientarea corpului reprezintă indici ai dominanței : o persoană care nu își orientează corpul spre interlocutor arată faptul că este dominant, spre deosebire de un subaltern care întotdeauna va avea corpul orientat spre șeful său pe tot parcursul discuției.

Așa cum am menționat anterior, fața este partea corpului cu cei mai mulți mușchi deci este normal ca și în cazul indicatorilor de dominanță marea parte a acestora să îi regăsim aici. Există trăsături și expresii faciale specifice cu ajutorul cărora putem observa persoanele dominante :

Bărbia pătrată, maxilarul puternic și mandibula mare;

Conturul proeminent al părții superioare a ochilor;

Buzele subțiri și lipsa zâmbetului;

Sprâncenele coborâte și ticul de a lăsa sprâncenele în jos;

Ochii apropiați și ticul de a apropia ochii voluntar;

Fixarea interlocutorului cu privirea și menținerea acesteia;

Mișcări relaxate, lente și uniforme.

Fiecare dintre noi, la un moment dat în viață, am fost mai puțin sinceri cu cei din jurul nostru. Fie că am considerat doar că ocolim adevărul, înfrumusețăm realitatea sau că protejăm sentimentele celuilalt, de fapt am mințit. Există, desigur, mai multe modalități de a face acest lucru, de asemenea mai multe tipuri de oameni care o fac. Minciuna clasică apare atunci când cineva afirmă exact opusul adevărului, dar există și varianta ascunderii adevărului sau cea a prezentării jumătății frumoase a adevărului, precum și particularități ale minciunii ca formă de înșelătorie (evidențiate în 1997 de Paul Ekman). El este de părere că există trei variante : fie cel care spune minciuna o face intenționat, fie poate alege între a minți sau a spune adevărul și a minți, dar alege ce-a de-a doua variantă, fie partenerul de dialog nu este conștient de intenția mincinosului.

Referitor la persoanele care mint, cercetătorii i-au împărțit în trei grupuri : mincinoșii ocazionali (inofensivi) – cei care mint fără intenție, sau fără să intenționeze să facă rău; mincinoșii „antrenați” – cei care fac asta zilnic, conștient și intenționat pentru a avea de câștigat pe diferite planuri și mincinoșii patogeni – persoanele care nu pot face diferența între adevăr și minciună, drept urmare nu conștientizează atunci când mint. Atenția noastră se îndreaptă către ce-a de-a doua categorie, fiind cea mai palpabilă pentru analiza indicatorilor specifici, deoarece în cazul mincinoșilor ocazionali indicatorii sunt prea evidenți, iar în cazul mincinoșilor patogeni indicatorii nonverbal nu există.

In cadrul studiilor comportamentale s-a dovedit științific că fiecare individ minte peste 60% dintre persoanele cu care intră în contact zilnic. De obicei, minciunile apar în momentul în care încercăm să impresionăm, dar acesta cu siguranță nu este singurul motiv. Paul Ekman a elaborat în 1996 o listă cu principalele motive ale apariției minciunii :

Intenția de a scăpa de o pedeapsă;

Obținerea de foloase necuvenite;

Apărarea unei terțe persoane;

Apărarea față de un pericol fizic sau amenințare;

Impresionarea celorlalți;

Ocolirea unei situații dificile;

Ocolirea unei situații neplăcute;

Păstrarea intimității;

Dobândirea și/sau menținerea controlului într-o anumită situație;

Politețea.

Fiecare tipologie umană are propriile caracteristici și elemente specifice. Desigur, tipul individului mincinos nu este cu nimic diferit, dar numărul indicatorilor comportamentali este unul scăzut în acest caz din cauza faptului că o persoană care ascunde sau modifică adevărul este atât de atentă la ceea ce spune pentru a convinge, încât numărul gesturilor de tip ilustrare scade foarte mult.

Un bun mincinos este acel individ căruia îi place să manipuleze sau să domine și nu regretă acest tip de comportament. De asemenea, persoanele joviale, expresive, cu o capacitate sporită de socializare mint frecvent, deoarece își doresc să păstreze acele relații și minciunile în general îi fac foarte populari. La fel de bine pentru oamenii care lucrează în vânzări, politică sau domeniul bancar, capacitatea de a minți fără să regrete reprezintă un atu.

Cu toate că aproximativ 85% dintre minciuni sunt însoțite de indicatori, doar puțin peste 50% dintre minciunile spuse zilnic sunt descoperite. Acest lucru este cauzat în general de felul în care oamenii percep relațiile cu ceilalți, cu precădere pe cele vechi. In general suspiciunea că persoana din fața ta nu este sinceră apare în cazul persoanelor pe care abia le cunoști sau pe care le cunoști de puțin timp, presupunând că cele care fac parte din viața ta de mult timp sunt mereu sincere sau că dacă încearcă să te mintă, le cunoști atât de bine încât îți vei da seama imediat de asta, presupunere în general greșită.

„Ochii sunt oglinda sufletului”, se spune. Nimic mai adevărat în acest caz – deși se crede că privirea este cea care îl dă de gol pe mincinos, de obicei acesta chiar se folosește de ochi pentru a construi falsul adevăr. Clipitul, pe de altă parte, reprezintă un indicator care trădează. In momentul în care individul se află într-o stare de tensiune, de emoție puternică (similară cu cea a ascunderii adevărului), corpul lui reacționează. Crește involuntar pulsul, uneori temperatura corpului și de fiecare dată se accelerează clipitul. In condiții normale, clipim de 20 de ori pe minut, dar atunci când ne aflăm în tensiune, rata poate ajunge la 100 de clipiri pe minut.

Majoritatea dintre noi asociază gestul de acoperire al gurii (fie el total, parțial, realizat cu toată palma, sau doar cu câteva degete) cu minciuna, puțini, însă, asociază un indicator mascat cu aceasta și anume atingerea nasului. Este o acțiune de „mascare” a emoției. Acțiuni asemănătoare sunt și întoarcerea capului, afișarea unei „figuri impasibile” – repaos al feței, care să nu denote nici o emoție sau a unui zâmbet. Acesta din urmă este mult mai credibil și mai ușor de realizat, dar în același timp trădează mai repede.

Se poate recunoaște ușor un zâmbet fals dacă :

Colțurile interne ale sprâncenelor sunt ridicate;

Colțurile gurii sunt trase în jos;

Durează mai mult fără a se transforma în râs;

Apare și dispare repede de pe chip;

Nu este asociat cu reacții la nivelul nasului sau al ochilor.

Pentru a ascunde minciuna, persoana care o spune face tot ce poate pentru a disimula adevărul, prin urmare este atentă să nu facă gesturi asociate cu minciuna, sau chiar face intenționat gesturi asociate cu adevărul, numai că această concentrare de obicei are efect doar asupra părții superioare a corpului, producând indicatori comportamentali în partea de jos a corpului : neliniștea picioarelor, schimbarea frecventă a poziției acestora, aranjarea sau curățarea pieselor vestimentare sau de încălțăminte sunt indici de prezentă a minciunii.

Ascunderea unei minciuni ține foarte mult de capacitatea individului de a disimula intensitatea emoțiilor sau sentimentelor trăite. Chiar dacă există și micro-indicatori, aceștia apar pentru o perioadă foarte scurtă de timp (1/4 de secundă) și dispar instantaneu, deci nu prezintă un risc în a fi descoperiți.

La polul opus dominanței sau minciunii, regăsim alte două caracteristici de personalitate la fel de interesante : anxietatea si supunerea.

La majoritatea persoanelor anxietatea intervine în momentul în care sunt amenințate. Este o reacție perfect normală în momentul în care individul percepe un pericol și apare înaintea reacțiilor de apărare sau de îndepărtare.

Din punct de vedere psihologic există două tipuri de anxietate :

„Anxietatea caracteristică” – aceasta se manifestă la persoanele care se află permanent într-o stare nervoasă și care percep ca fiind periculoase majoritatea situațiilor în care se regăsesc; anxietatea reprezintă caracteristica definitorie a personalității lor;

„Anxietatea iminentă” – este o manifestare de moment, în cazul unei situații ce prezintă un risc sau pericol.

Oamenii reacționează în mod diferit la pericol, drept urmare reacțiile lor atunci când intervine anxietatea sunt și ele diferite : de atac, de fugă sau de staționare. Acțiunile de atac sau apărare, fuga sau nemișcarea sunt asociate cu indicatori de comportament. Printre cei mai evidenți și ușor de recunoscut putem enumera transpirația, ritmul cardiac și ritmul respirator, toate fiind procese automate și imposibil de controlat sau de simulat.

Transpirația normală are efect de termoreglare și apare pe tot corpul. Transpirația generată de anxietate are la bază emoții și este prezentă cu precădere pe față și palme. Interesant este faptul că apariția transpirației în cazul anxietății amplifică starea și nu o calmează, așa cum se întâmplă în cazul celei termoreglatoare.

Respirația normală are loc din 5 în 5 secunde și în timpul acesteia sunt absorbiți aproximativ 600 de centimetri cubi de aer. Se realizează cu ajutorul mușchilor de la nivelul pieptului și cei ai abdomenului, cei abdominali depunând mai mult efort. In momentul în care intervine anxietatea ritmul respirației se modifică, aceasta devine superficială, efortul este preluat de mușchii pieptului și respirația se efectuează din 3 în 3 secunde, aerul inspirat ajungând chiar și la valori de 1000 de centimetrii cubi/respirație.

Un alt grup de indicatori comportamentali urmăriți în recunoașterea anxietății este format din postură, gesturile realizate cu ajutorul mâinilor și indicatorii faciali.

Atunci când ne aflăm în pericol, corpul devine o unealtă de apărare. Așa cum am menționat mai înainte, reacțiile obișnuite în timpul stărilor de anxietate sunt lupta, fuga și „împietrirea” sau nemișcarea, fiecare dintre ele fiind caracterizate de anumite posturi :

Reacția de luptă este recunoscută în posturi rigide, cu mușchii foarte încordați, cu o hipertonicitate a cutiei toracice și tragerea în spate a umerilor și a pelvisului;

Reacția de fugă se recunoaște prin felul în care sunt executate mișcările : ele sunt neregulate, forțate, mâinile sunt mișcate brusc pe lângă corp, poziția este schimbată mereu, apar bătăi din picior sau joaca cu diferite obiecte;

Reacția de împietrire este asociată cu posturi rigide, statul în picioare în poziții foarte drepte și atent controlate sau așezarea în posturi tip foarfece, cu picioarele drepte și încrucișate în dreptul genunchiului.

Mâinile sunt părțile corpului care, în ceea ce privește indicatorii comportamentali, oferă cel mai mare număr de elemente. Si anxietatea devine ușor de observat, urmărind felul în care o persoană își folosește mâinile. De cele mai multe ori indivizii ce au anxietatea drept trăsătură principală de caracter țin în mână un obiect pe care îl mută obsesiv sau cu care se joacă.

Atunci când o persoană simte anxietate, întreprinde acțiuni care îi oferă un sentiment de calmare, înlăturând o parte din stres. Aceste acțiuni sunt denumite „adaptori”, deoarece cu ajutorul lor, individul se adaptează la situația care îi provoacă anxietatea. Unul dintre cei mai des utilizați „adaptori” este mângâierea părului – acțiune care este asociată cu protecția părinților în copilărie, atunci când erau mângâiați de către aceștia.

Anxietatea se poate „citi” și pe față. Zâmbetul unei persoane speriate, prin urmare anxioasă nu se realizează cu contracția mușchilor din jurul ochilor și nu produce riduri la colțul acestora. Acest tip de zâmbet apare și dispare foarte brusc și durează neobișnuit de mult. De asemenea o persoană speriată nu petrece foarte mult timp privind o altă persoană, de obicei privirea fiind fixată pe un element care să îi ajute să iasă din conversație, nu să o continue.

Un ultim tip de personalitate pe care ne-am propus să îl analizăm din perspectiva comunicării non-verbale este cel al individului supus. Ca și în cazul celorlalte tipuri de personalitate, și în ceea ce privește supunerea urmărim indicatori comportamentali precum postura, poziționarea capului, privirea, reacțiile faciale.

Postura generală care denotă supunerea este cea cu capul coborât și umerii aduși în față. Ridicatul din umeri este considerat tot un semn al supunerii datorită câtorva motive :

In mod obișnuit, ridicatul umerilor este completat de lăsarea capului în jos în momentul în care suntem speriați, prin urmare supuși;

In timp ce o persoană ridică din umeri, întoarce și capul într-o parte, un alt gest de supunere;

Ridicatul din umeri deseori este însoțit de ridicarea sprâncenelor, asocierea celor două gesturi generând un gest de supunere.

Acțiunile defensive și slăbiciunile sunt etichete ale supunerii. Persoanele supuse încearcă prin fiecare acțiune și gest să le arate celor din jur că nu prezintă nici un risc și că nu intenționează să atace. Incearcă să pară mai mici, căutând permanent să stea jos, alegând culori neutre ale hainelor și evitând accesoriile care ies în evidență.

Postura lor este una „închisă”. Atunci când stau în picioare în fața unei persoane superioare în rang , picioarele sunt drepte și lipite, atunci când sunt în compania prietenilor, picioarele sunt încrucișate. In poziția așezat își trag picioarele înapoi, deseori chiar ascunzându-le sub scaun pentru a ocupa cât mai puțin spațiu și pentru a nu deranja sau incomoda.

Pozițiile capului exprimă supunerea în mai multe moduri :

Capul aplecat atunci când trec pe lângă anumite persoane;

Datul din cap, în timp ce privește vorbitorul pentru a îi arăta că îl aprobă și că nu dorește să preia cuvântul;

Inclinarea capului în timp ce îl apleacă, gest asociat cu expunerea gâtului, parte vulnerabilă a corpului și deci afirmarea supunerii.

Când persoanele supuse întâlnesc o persoană dominantă, își feresc privirea și încearcă să o excludă pe aceasta din câmpul lor vizual. Asociați felului în care privim regăsim o serie de indicatori precum :

Plecarea privirii – gest intenționat pentru a nu crea conflicte;

Pendularea privirii – mișcarea acesteia pe tot câmpul vizual în încercarea de a repera modalități de ieșire în caz de nevoie;

Mărirea ochilor – încercare de a simula atenție sporită și total nevinovată.

Un ultim, dar la fel de important indicator în ceea ce privește supunerea îl reprezintă reacțiile faciale, cu precădere înroșirea feței. Preocuparea față de părerea celor din jurul nostru, conștiința propriilor sentimente și rușinea duc de cele mai multe ori la înroșirea feței. Activarea sistemului nostru nervos vegetativ are ca efect creșterea nivelului de sânge de la nivelul obrajilor sau chiar la cel al gâtului și pieptului. Această reacție este deseori însoțită de întreruperi ale discursului, zâmbete scurte sau atingerea feței, ca gest de conștientizare. Nu avem control asupra apariției acestui indicator, la fel cum nu putem opri desfășurarea lui.

Fiecare tip de personalitate are caracteristicile sale particulare. In cele prezentate mai sus, am încercat să abordăm câteva tipuri considerate de noi ca fiind frecvente în viața cotidiană și să expunem în consecință, cele mai accesibile modalități de a le analiza și descoperi.

Capitolul IV

Principalii „actori” ai comunicării non-verbale

„Organ armonic prin excelență, mâna, agil și ingenios instrument al suplei noastre inteligențe.”

Charles Robert Richet

In clasificarea mijloacelor de comunicare non-verbală, John Fiske ține cont de formele de transmitere a mesajelor. Intre cele zece categorii enumerate de acesta, unele dintre ele precum proximitatea, orientarea, aspectul sau postura reprezentând subiecte deja tratate în această lucrare, regăsim și mișcările capului, gesturile și expresia facială.

Capul

Mișcările capului au un rol foarte important în relațiile interumane, cu precădere atunci când se realizează schimbul de roluri între ascultător și vorbitor. In general, atunci când ne gândim la gesturile capului, ne vin în minte două cele mai frecvente : încuviințarea – gest afirmativ realizat prin deplasarea repetată a capului de sus în jos, care în general înseamnă „DA”; clătinatul din cap – gest negativ realizat prin deplasarea repetată a capului de la stânga la dreapta, care înseamnă „NU”.

Allan Pease în cartea sa „Limbajul Trupului” (1981) enumeră alte trei poziții semnificative ale capului :

Capul ținut drept – în general este o poziție adoptată de persoanele care nu au o poziție anume în ceea ce privește subiectul discutat;

Capul înclinat într-o parte – poziție observată la persoanele pentru care subiectul prezintă interes; la femei apare acest gest și în momentul în care sunt interesate de un bărbat;

Capul înclinat în jos – această poziție denotă negativism sau chiar o părere critică.

Horst H. Rückle în cartea sa „Limbajul corpului pentru manageri” (1979) clasifică gesturile capului în șapte categorii:

Capul îndreptat înainte;

Capul plecat;

Datul din cap;

Inălțarea capului;

Mișcarea simultană a capului spre spate și în sus;

Inclinarea laterală a capului;

Legănarea capului.

Cercetătorii încearcă să stabilească dacă există o legătură între comunicarea verbală și comunicarea non-verbală, sau aceasta din urmă reprezintă un limbaj de sine stătător. Au fost emise două teorii principale și anume teoria echivalenței între gest și cuvânt și teoria subordonării gesturilor față de comunicarea non-verbală.

Pierre Feyereisen și Xavier Seron în 1984, studiind comunicarea non-verbală în cazul persoanelor care au suferit leziuni cerebrale, pun noi probleme legate de relația dintre comunicarea non-verbală realizată prin gesturi ale mâinii și comunicarea verbală. S-a constatat că persoanele a căror emisferă stângă a fost afectată si au tulburări de limbaj, manifestă simultan și probleme acute în a comunica non-verbal, drept urmare, corectitudinea ideii conform căreia emisfera stângă este specializată numai pentru funcții simbolice și care stă la baza teoriei echivalenței dintre gest și cuvânt trebuie cercetată.

Mâinile și picioarele

Mișcările brațelor și ale picioarelor completează comunicarea verbală. Atenție deosebită acordăm în general mâinilor. Cu ajutorul lor oamenii realizează o bună parte din comunicarea non-verbală. Despre mâini s-a vorbit în nenumărate rânduri și rolul lor este considerat a fi unul extrem de important în transmiterea sau completarea mesajelor.

Profesorul Henri Foncillon spunea despre mâini în una dintre conferințele sale (1972) că : „sunt aproape niște ființe animate […] înzestrate cu duh energic și liber, cu o fizionomie – fețe fără ochi și fără glas, dar care văd și vorbesc; aptitudinile stau înscrise în relieful și în desenul lor : mâini subțiri experte în analiză, degete lungi și mobile ale celui deprins să raționeze, mâini profetice scăldate în fluide, mâini spirituale, a căror inacțiune chiar are grație și sens […]”.

In „Discurs către chirurgi” Paul Valery spunea : „Cum să găsim o formulă pentru acest aparat care, rând pe rând, lovește sau binecuvântează, primește sau dă, hrănește, depune jurământ, bate măsura, citește pentru orb, vorbește pentru mut, se întinde spre prieten, se ridică împotriva adversarului, și care se face ciocan, clește, alfabet? Organ al posibilului, mâna este organ al certitudinii pozitive.”

In 1909 a apărut post-mortem și neterminată lucrarea lui Nicolae Vaschide „Eseu privind psihologia mâinii”, în care acesta spunea : „Mâna definește ființa umană mai mult decât ochiul, mai mult decât oricare alt domeniu senzorial, și fazele vieții noastre lasă în aceasta mai multe trăsături decât în alte părți. Fără teama de a depăși granițele cunoștințelor noastre științifice, mâna poate procura noțiuni suficiente despre caracterul individual.”.

Chiromanția a reprezentat mult timp o știință ocultă. Cei care o practicau se autointitulau „specialiști în descifrarea caracterului oamenilor” și de cele mai multe ori erau doar impostori. In realitate chiromanția nu este deloc ocultă. Atunci când este practicată în cunoștință de cauză poate oferi informații relevante despre o persoană. Incă din timpuri străvechi au existat cărți care explicau tainele „cititului în palmă”.

Michael Allan Park, specialist în antropologie fizică, propune o știință asemănătoare chiromanției – „dermatoglifia”. Cu ajutorul acesteia se pot stabili relații între caracteristicile epidermei, sănătate și comportament. Dermatoglifele sunt de fapt amprentele mâinilor sau tălpilor.

S-a stabilit că există trei feluri de desene ale amprentelor : în formă de arc (vezi punctul A din Fig. x), în formă de buclă (vezi punctul B din Fig. x) și în formă de spirală (vezi punctul C din Fig. x). Există și subtipuri (vezi punctele a, e sau i din Fig. x).

Dermatoglifia poate ajuta în viitor la cercetarea evoluției umane, prin urmărirea caracteristicilor transmise ereditar, și la cercetarea bolilor genetice prin intermediul semiologiei.

Pe lângă aceste științe care ne ajută, mai mult sau mai puțin, să descifrăm limbajul non-verbal al mâinilor putem „citi” oamenii și dezvălui adevăratele lor intenții și sentimente observând gesturile palmelor, mâinilor sau brațelor.

Gesturile palmelor :

Palma deschisă, orientată în sus denotă sinceritate, onestitate, franchețe;

Ascunderea palmelor la spate sau în buzunar indică ascunderea adevărului sau intenția de a înșela;

Palma orientată în jos, atunci când ii spunem cuiva ce să facă, denotă autoritate imediată;

Palma închisă, cu degetul arătător întins, urmată de o cerere, reprezintă o amenințare;

Strângerea de mână are și ea la rândul ei mai multe modalități în care poate fi făcută și care denotă intențiile :

Strângerea de mână cu palma orientată în jos reprezintă dominare;

Strângerea de mână cu palma orientată în sus reprezintă supunere;

Strângerea de mână cu palma în poziție verticală reprezintă fie o luptă între două persoane dominante, fie un respect reciproc;

Strângerea de mână apucând doar vârful degetelor celuilalt denotă teamă.

Gesturile mâinilor :

Frecarea palmelor indică siguranța celui care face acest gest că ceva pozitiv se va întâmpla, sau a unui vânzător că va încheia afacerea;

Frecarea degetului mare de celelalte sau doar de cel arătător semnifică dorința de a primi sau de a împrumuta bani;

Incleștarea mâinilor ascunde o atitudine ostilă sau frustrare;

Poziționarea mâinilor sub formă de coif este observată la persoanele superioare sau care au încredere în forțele proprii;

Etalarea degetului mare atunci când o persoană bagă mâna în buzunar reprezintă superioritate sau agresivitate.

Gesturile brațelor :

Incrucișarea brațelor la nivelul pieptului indică nevoia de a se apăra a persoanei respective, este o reacție la o amenințare simțită de aceasta;

Incrucișarea brațelor în timp ce persoana respectivă ascultă un discurs sau o prelegere reprezintă lipsa de atenție față de subiect sau o atitudine critică față de vorbitor;

Incrucișarea brațelor la nivelul pieptului împreună cu strângerea pumnului indică ostilitate.

In momentul în care avem un dialog, atenția noastră este concentrată în mare parte pe partea superioară a corpului interlocutorului nostru, în mod special asupra părților despre care am vorbit mai sus, fără a observa gesturile pe care acesta le face utilizându-și picioarele. Majoritatea cercetătorilor care au abordat tema comunicării non-verbale susțin că picioarele sunt partea cea mai sinceră a corpului, tocmai pentru că nu suntem obișnuiți să primim sau să interpretăm semnalele primite prin intermediul lor.

O persoană sigură pe sine va sta sprijinindu-se simultan pe ambele picioare, cu genunchii relaxați și picioarele ușor depărtate, în schimb dacă picioarele sunt lipite, persoana respectivă simte frică sau supunere. Cercetătorii consideră că piciorul stâng este „piciorul de sprijin”, prin urmare, o persoană care se sprijină pe piciorul drept este obiectivă, critică, iar o persoană care se sprijină pe piciorul stâng este receptivă, deschisă la nou, dornică de a stabili relații. Schimbarea piciorului de sprijin în mod frecvent echivalează cu schimbarea stării de spirit, iar încrucișarea acestora este echivalentă cu gestul de încrucișare a brațelor – indică o atitudine defensivă sau rezervată.

Dintre diferitele poziții ale picioarelor, cercetătorii au pus în general accentul pe două dintre ele :

Poziția clasică în care piciorul drept este ridicat peste cel stâng, asociată cu apărarea, sentimentul de nervozitate sau abținere;

Poziția „lacătului” în care un picior rămâne pe podea, iar celălalt picior este îndoit și sprijinit pe primul, asociată persoanelor încăpățânate, dornice de competiție, care obișnuiesc să se contrazică cu interlocutorii lor.

In cartea „Retorica – Expresivitate și Persuasiune”, Maria Cornelia Bârliba evocă gesturi ale oratorilor celebrii observate și notate de autori celebrii :

Titu Liviu Maiorescu vorbește în cartea sa „Oratori, retori și limbuți” despre Gheorghe (George) I. Brătianu, povestind că, în timp ce rostea un discurs, apela la „gestul batistei” : „ …avea și batiste mari, de mătase roșie și, când își desfășura un asemenea drapel în mijlocul discursului, era lucru știut că de-acum avea să reînceapă vorbirea cu puteri împrospătate”;

George Călinescu vorbește despre Mihail Kogălniceanu și menționează că oratoria acestuia era „ajutată prin gest”. După rostirea unui text „Domnul Kogălniceanu rupe această broșură și o azvârle de la tribună”;

Ion Gheorghe Duca consemnează expresivitatea mâinii la Titu Maiorescu : „Tiparul rece reproduce numai vorbele lui Maiorescu. Mâna lipsește; și fără ea, fără mimica ei, fără evoluțiunile sugestive ale degetului arătător, a dispărut tot ce caracteriza, tot ce deosebea, tot ce dădea elocinței lui Maiorescu o stranie, unică și vrăjitoare putere”;

Elena Văcărescu își amintește de Titu Maiorescu : „El trăia în mod frenetic, mâinile sale se ridicau și se coborau într-un ritm care era un limbaj”.

Expresiile faciale

Pot transmite semnale evidente precum înroșirea sau încordarea feței, pierderea culorii în obraji, privirea, contactul vizual, sau mai puțin evidente, sau mai puțin observate precum trăsăturile feței, forma frunții sau a nasului, felul în care o persoană râde, uneori chiar sprâncenele ascund elemente cu ajutorul cărora putem descifra caracterul unui om, deoarece, dacă le luăm în calcul pe toate, analizăm atât reacțiile la diferite stări sau sentimente, dar și aspectul ereditar.

Paul Ekman considera că „expresiile faciale comunică informații, însă nu întotdeauna sunt intenționate. In timp ce oamenii realizează mișcări faciale intenționat pentru a transmite un mesaj (zâmbet, încruntare), expresiile faciale ale emoțiilor sunt neintenționate”. Este mijlocul de comunicare non-verbală la care apar cele mai puține schimbări în funcție de cultura din care provin interlocutorii.

Incă de la jumătatea secolului 19, odată cu apariția lucrării „Expresia emoțiilor la om și la animale” a lui Charles Darwin, publicată inițial în 1872. Foarte mult timp, teoria lui Darwin a fost contestată, însă Paul Ekman începe să studieze în 1965 expresiile faciale și toate cercetările sale susțin teza prezentată în cartea „Expresia emoțiilor la om și la animale”. El pornește de la premisa că expresiile faciale sunt parte din emoții și sunt programate ereditar și nu au legătură cu moștenirea culturală și nici nu sunt învățate.

Paul Ekman susține că pentru fiecare emoție, o persoană are două expresii faciale diferite, una programată genetic și cealaltă, o abatere, variază în funcție de cultura din care provine acea persoană. Teoria lui este susținută de studiul efectuat în 1958 de H. C. Triandis și W. W. Lambert. Aceștia din urmă au format un grup de americani și greci, le-au arătat imagini cu persoane care aveau diferite expresii faciale, și i-au rugat să acorde note în funcție de cât de agreabile sau dezagreabile le considerau. Rezultatele au indicat că notele nu au fost influențate de etnie. Acest studiu, împreună cu cercetările lui Paul Ekman, au demonstrat universalitatea expresiilor faciale ale emoțiilor.

Mimica comunică prin expresii la nivelul frunții, a nasului, gurii, ochilor și chiar a sprâncenelor. Privirea, zâmbetul sau râsul completează acest tablou cu indicatori însemnați.

Fruntea reprezintă zona superioară a feței. Prin interpretarea mișcărilor la acest nivel putem evidenția puterile spirituale și tipologiile de caracter asociate. Forma frunții diferă de la o persoană la alta, dar linia parului și sprâncenele reprezintă întotdeauna delimitarea ei.

Cutele de pe frunte apar ca urmare a mișcării mușchilor. Pot apărea vertical, orizontal sau sub forma unor valuri. Cutele verticale apar de obicei din cauza concentrării excesive asupra unui punct sau ca urmare a încercării de a contracara lumina orbitoare. Ele pot fi mărturia unui efort depus, a unui sentiment de disperare sau de furie. Cutele orizontale apar atunci când persoana în cauză ține ochii larg deschiși, când încearcă să înțeleagă ceva și nu reușește. Poate reprezenta o expresie generată de frică, mirare, dar poate fi datorata oboselii sau senzației de „ochi grei”. Cutele sub formă de valuri apar între cele orizontale și cele verticale. Pot exprima panică în fața unei situații limită sau incapacitatea de a rezolva o problemă.

Cute verticale

Cute orizontale

Cute în formă de valuri

In ceea ce privește nasul, această parte a corpului a fost studiată, începând cu Aristotel, de toți fiziognomiștii (fiziognomist – provenit din fr. physionomiste = persoană care cunoaște caracterul după fizionomie). Dr. Roger Rogerson spunea că „dintre toate trăsăturile feței omenești, nasul, fiind cel mai proeminent, joacă cel mai de seamă rol în dezvăluirea caracterului”.

Conform studiilor s-a ajuns la concluzia că proporția „perfectă”, adică aceea care denotă o persoană cinstită, loială, care iubește adevărul și are echilibru interior este următoarea : lungimea zonei de mijlocii a nasului, trebuie să fie egală cu aceea a frunții și cu a treia parte a feței.

Printre ceilalți indicatori importanți regăsim :

Vârful nasului ne poate „da de gol” daca se înroșește ;

Narile se umflă atunci când simțim un miros plăcut;

Dacă o persoană este furioasă, își lărgește nările pentru a sporii cantitatea de aer;

Strâmbatul din nas este o mișcare a mușchilor nasului, care indică neplăcere, indispoziție, rușine, nemulțumire sau confuzie. Mișcările dese ale mușchilor din zona nasului duc la apariția “cutei sensibilității” situata pe lateralul nasului, deasupra buzei superioare.

Cuta sensibilității

Gura este una dintre cele mai mobile zone ale feței. Cu ajutorul ei putem mânca, bea, respira; datorită ei putem mușca, vorbi sau râde. Gura împreună cu buzele pot realiza expresii diverse : de degustare, de savurare, de plăcere, de protest, de îngrijorare sau de dezgust.

Gura deschisă cu lăsarea bărbiei reprezintă repaus sau lipsă de activitate; gura închisă poate însemna fie dorința unei negocieri tacite, fie respingerea unui dialog; gura închisă cu buzele strânse indică nevoia de solitudine, încăpățânare sau proasta dispoziție.

Afișarea unui zâmbet indică disponibilitatea spre relaționare, spre conversație. Atunci când este autentic, zâmbetul exprimă o stare de bucurie, de acceptare; întotdeauna vor participa și ochii.

Zâmbetul care lasă la vedere numai dinții de sus , fără gingiile superioare, este un semn de bunătate și cinste; dacă zâmbetul lasă la vedere și gingiile de sus denota faptul că persoana respectivă tinde să fie deprimată; când zâmbetul lasă la vedere toată dantura, acea persoană are o fire deschisă și generoasă.

Râsul este o reacție pe care o putem întâlni numai la oameni și are ca rol eliberarea tensiunii pozitive interne acumulate. Charles Darwin în 1872 în lucrarea sa „Expresia emoțiilor la om și la animale” spunea că „râsul pare să constituie în primul rând, expresia simplei bucurii sau fericiri”. Tot el vorbește despre Laura Bridgman, o persoană născută fără simțul văzului sau al auzului care nu a văzut și prin urmare nici nu a învățat expresii faciale, dar care după ce i-a fost spus cu ajutorul unui limbaj specific ceea ce ii transmitea un prieten apropiat într-o scrisoare, a râs, a aplaudat și s-a înroșit în obraji.

Claudia Schäfer a realizat o scară (de la 1 la 10) cu ajutorul căreia putem măsura intensitatea râsului în funcție de reacțiile diferitelor părți ale corpului :

Apare zâmbetul, urmat de râs;

Gura se deschide tot mai mult;

Colțurile gurii ajung din ce în ce mai aproape de urechi;

Pe nas apar cute;

Sunetul emis crește în intensitate, până ajunge la nivelul unui strigăt;

Ochii încep să lăcrimeze, se închid și la colțurile lor apar mici cute;

Capul se lasă mult pe spate și se ridică umerii;

Persoana în cauză începe să se legene;

Persoana începe să se țină de burtă cu mâinile;

Se declanșează un tic de a bate din picior într-un ritm aparte.

Sprâncenele sunt considerate de chinezi una dintre cele cinci trăsături importante ale fetei. Este adevărat că nu putem citi un om analizându-i fața, dar ignorându-i sprâncenele. Ele reprezintă punctul de delimitare între partea superioară și cea mediană a feței și, după cum susțin cercetările, indică gradul de afectivitate și de comprehensiune a unei persoane.

Ridicarea sprâncenelor are interpretări diferite, în funcție de ce alte părți ale corpului o însoțesc :

O ridicare simplă reprezintă un mod de salut, de a spune „da” sau a susține afirmația interlocutorului;

O ridicare bruscă, scurtă, însoțită de ridicarea umerilor indică neajutorare, nevinovăție, sau mirare, bucurie;

Atunci când dreptacii ridică sprânceana dreaptă, exprimă o critica, iar atunci când o ridică pe cea stângă, exprimă o neîncredere, scepticism;

Când apare un pericol imediat, sprâncenele sunt coborâte; dacă în același timp se ridică și obrajii înseamnă că persoana respectivă simte nevoia de a se proteja.

Ochii prin forma, strălucirea, culoarea și mișcarea lor oferă multe informații despre o persoană. Una dintre principalele trăsături ale acestora este strălucirea. Ea se datorează interacțiunii dintre lumină și lichidul de pe suprafața ochiului. Ochii strălucitori, plini de viață, caracterizează o persoană inteligentă și fericită, în timp ce ochii fără strălucire indică oboseală și descurajare. Prin intermediul ochilor se transmit mesaje legate de stările sufletești : privirea poate fi blândă, dură, prietenoasă sau indiferentă.

Ochi strălucitori și deschiși

Indicii pe care îi observăm la ochi pentru a putea descifra comunicarea non-verbală sunt gradul de deschidere, mișcarea pleoapelor, pupilele și privirea.

Gradul de deschidere a ochilor variază :

Ochii pot fi holbați și dublați de cutele orizontale; exprimă mirare, frică în fața unui pericol iminent, groază, curiozitate dusă la extrem, așteptare tensionata, sau imposibilitatea de a înțelege ceva;

Ochii larg deschiși au multe impresii dar în general ei denotă nevinovăție, puritate, inocență;

Ochii deschiși indică o stare de interes normal până la o viziune pozitivă asupra lumii înconjurătoare;

Ochii întredeschiși exprimă oboseală, tensiune nervoasă, plictiseala. Mimica lor indică indiferență, inerție, lipsa sentimentelor, resemnare;

Ochii întredeschiși care mai au doar o fantă îngustă prin care se zârește ceva, sau prin care persoana respectivă se concentrează asupra unui lucru denotă șiretenie, amenințare, agresivitate, indiscreție sau egoism;

Inchiderea unui singur ochii este un gest de prietenie, un semn secret, și semnifică prudență, îndemânare;

Inchiderea relaxată a ochilor indică nevoia de a medita, de a asculta cu atenție ceva sau de a savura ceva cu adevărat bun, dar poate semnifica și refuzul de a vedea.

Mișcarea pleoapelor în general este involuntară – are rolul de a umezi globul ocular sau de îndepărtare a unui corp străin, dar ea poate exprima nedumerire, nesiguranță, jena sau neliniște atunci când se repetă nefiresc de des.

Privirea este unul dintre modurile prin care cerem aprobare, acceptare, încredere sau chiar prietenie sau modul de a confirma cuiva ca îi recunoaștem prezența, că este important pentru noi, iar interceptarea privirii unei persoane înseamnă dorința de a relaționa.

Mesajele transmise prin intermediul unei priviri țin de dilatarea și contracția pupilei, de ascunderea unghiului intern, de intensitatea sau durata contactului vizual sau de schimbările de direcție ale privirii.

Felul în care privim oferă informații despre sentimentele noastre : contactul vizual este evitat din cauza unei stări de nesiguranță, unei timidități sau dorinței de a rămâne în anonimat. Dacă cineva privește o persoană necunoscută, este observată, și totuși continuă să o privească, atunci fie vorbim despre o agresiune, fie despre intenția de a intra în dialog cu persoana respectivă.

Au fost catalogate mai multe tipuri de privire :

Privirea paralelă, în timpul unei discuții indică faptul că persoana respectivă este cuprinsă de gândurile sale și dorește să se detașeze de mediul înconjurător. Dacă acest tip de privire apare în prezența altei persoane, atunci reprezintă intenția de ignorare a acesteia ;

Privirea directă spre ochii celuilalt reprezintă intenția de relaționare, interes pentru acea persoană și recunoașterea poziției acesteia; denota onestitate și corectitudine;

Privirea în jos poate avea legătură cu diferenței de înălțime sau cu poziția în care se află partenerii de dialog, sau poate să indice dominare, mândrie, aroganță;

Privirea în sus poate avea legătură cu diferenței de înălțime sau cu poziția în care se află partenerii de dialog, sau poate să indice supunere sau dorința de agresivitate;

Privirea laterală, oblic, poate fi orientat spre stânga sau dreapta, în sus sau în jos, și în funcție de aceste elemente poate avea semnificații diferite : în jos înseamnă dispreț, în sus denota slugărnicie, iar când ochii sunt deschiși larg semnifică curiozitate sau reținere.

Privirea a fost studiată și de către neurologi și aceștia au demonstrat că privirea în sus activează imaginile, privirea în jos activează sentimentele, privirea orizontală activează sunetele, privirea spre stânga activează amintirile impersonale, logice, obiective, iar cea spre dreapta amintirile personale, creativitatea și imaginația. Prin urmare atunci când cineva povestește o întâmplare reală privește spre stânga, iar când minte privește în dreapta.

Cercetătorii au studiat expresiile faciale în primul rând pentru a confirma sau infirma teoria lui Charles Darwin, dar și pentru a recunoaște acele expresii faciale create intenționat pentru a induce în eroare interlocutorul. Paul Ekman spunea că o persoană care vrea să inducă în eroare va fi trădată de semnele specifice emoțiilor, deoarece foarte puține persoane pot reproduce expresiile faciale ale unei emoții pe care nu o simt.

Capitolul V

Studiu de caz : „Actorii politici și comunicarea non-verbală”.

“Oricine are ochi să vadă și urechi să audă se poate convinge singur că nici un muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele lui tac, vorbește cu degetele; mesajele trădătoare ies prin toți porii lui.”

Sigmuld Freud

Comunicarea non-verbală în ceea ce privește actorii politici este foarte importantă. Semnificația poziției, expresiile faciale, artefactele sau comportamentul simulat, toate fac parte din imaginea de ansamblu a unui discurs politic, drept urmare analizarea tuturor acestor aspecte este cheia prin care putem „descifra” intențiile reale ale unui politician. Aceste aspecte sunt cu atât mai interesante dacă actorul politic despre care este vorba are o funcție înaltă în stat, sau reprezintă un simbol pentru un grup mare de oameni, drept urmare am decis ca subiecții acestui studiu de caz să facă parte din această categorie.

Barack Obama, actualul președinte al Statelor Unite ale Americii, a reprezentat încă de la apariția sa pe scena politică un simbol evident prin simplul fapt că este primul afro-american ales în această funcție. Ulterior și-a dovedit abilitățile de bun lider, abilități susținute și de felul în care comunică non-verbal.

In general, nu doar ceea ce spune impresionează, ci și felul în care o face, imaginea de președinte încrezător și puternic pe care și-a creat-o fig….

Discursurile sale îl înfățișează ca un om al autorității. Sunt lipsite de greșeală, dicția sa este perfectă, vorbește rar, apăsat și cu măsură. Nu apar idei lipsite de sens sau pauze marcate prin sunete de genul „ăăă” sau „îîî”, prin urmare anxietatea nu se regăsește în bagajul său emoțional.

Faptul că ritmul discursului este unul lent, denotă în primul rând autoritate, apoi stăpânire de sine. Nu orice om poate fi atât de sigur pe propria persoană încât să țină auditoriul în suspans, folosind pauze dese, și să nu simtă nevoia unui debit verbal alert, fie din dorința de a termina mai repede cuvântarea. sau din teama de a nu plictisi audiența.

Un avantaj indiscutabil al lui Barack Obama îl reprezintă vocea sa : profundă și cu un timbru puternic, iar limbajul corpului transmite mesaje ce denotă puterea. Bărbia mare, caracteristică bărbaților cu un nivel mare de testosteron și cu un potențial foarte mare de conducere, și felul în care obișnuiește să o scoată în afară în timpul pauzelor din vorbire, îl fac să pară un vizionar, dar de fapt, scopul este de a îl face să pară dur, determinat, un om care poate face față oricărei situații fig….

De remarcat sunt și gesturile sale, cel mai relevant fiind bătaia pe umăr sau pe spate. Barack Obama este considerat președintele cel mai tactil din istoria Statelor Unite ale Americii. Faptul că obișnuiește să își bată pe umăr participanții la dialog poate părea un semn de prietenie, apropiere, deschidere către dialog, dar în esență este important de observat faptul că aceste gesturi nu sunt reciproce. Barack Obama nu este bătut pe umăr la rândul său, fapt ce indică puterea gestului : poziția sa, de cea mai importantă persoană, implică dreptul de a atinge și de a nu fi atins și intenția de a reaminti constant care este poziția sa.

Un alt gest repetitiv al Președintelui este cel prin care le arată partenerilor săi de dialog direcția în care să meargă. Aparent o invitație ce poate fi transpusă verbal prin : „Pe aici vă rog! După dumneavoastră.”. Nimic deosebit dacă Barack Obama ar fi în postura de gazdă, dar acest gest este realizat și în conjuncturi în care el este în postura de invitat. Prin urmare, acest gest reprezintă o confirmare tacită a intenției permanente de a prelua controlul. Una dintre ocaziile în care putem observa acest gest este la una dintre întâlnirile sale cu Gordon Brown, fostul prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord fig … .

In cadrul întâlnirilor la nivel înalt pot fi observate gesturi care denotă jocurile de putere. In cadrul sumitului G20 din 2013, Vladimir Putin îi întâmpină pe Barack Obama, David Cameron și François Hollande și se poziționează în așa fel încât să apară în fotografii în partea dreaptă, pentru a își putea expune cât mai mult din brațul său drept, astfel arătând că el controlează situația .

Intâlnirea dintre Barack Obama și Vladimir Putin a fost deosebit de rezervată. Barack Obama a apelat la obiceiul lui David Cameron de a discuta și gesticula în timpul strângerii de mână, în loc să îl bată pe Vladimir Putin pe umăr fig…. Si-a întins mâinile spre acesta ca un gest de prietenie, dar le-a retras înainte de a îl atinge, gest ce dezvăluie prezența tensiunii politice între cei doi. După ce s-au salutat, Barack Obama s-a întors și a intrat în clădire alergând pe scări în intenția de a poza drept un președinte cu condiție fizică foarte bună, gest care ascunde de fapt intenția reală de a se îndepărta cât mai repede de Vladimir Putin.

Când David Cameron și Vladimir Putin și-au strâns mâna, David Cameron a apelat la obiceiul său deja consacrat de a vorbi și gesticula în timpul strângerii de mână, pentru a se poziționa în rolul de vorbitor, subliniind că el este dominant, și a-l poziționa pe Vladimir Putin în rolul ascultătorului fig….

Jocurile de putere dintre oamenii cu funcții înalte în stat, mai ales când se află pe aceeași scenă sunt interesant de urmărit din prisma comunicării non-verbale. Fiecare încearcă să proiecteze o anumită imagine, atât a lor personală, cât și a lor drept conducători ai unei țări sau a unei instituții importante. Orice președinte dorește să lase impresia că este deschis dialogului, binevoitor și în același timp să arate că trebuie respectat și că nu este mai prejos decât partenerul său de dialog.

In cadrul întâlnirii dintre Barack Obama și David Cameron care a avut loc la Casa Albă, putem observa gestul care l-a consacrat deja pe președintele Statelor Unite ale Americii, bătaia pe spate, gest prin care i-a reamintit lui David Cameron cine controlează situația fig…. In timpul petrecut împreună Barack Obama a vorbit cel mai mult și a gesticulat, utilizând mișcări ample, punându-l pe David Cameron în rolul de ascultător. La conferința de presă a fost evident rolul și importanța fiecăruia dintre cei doi, observând privirile acestora : Barack Obama l-a privit pe David Cameron de câteva ori, în schimb, acesta din urmă și-a privit partenerul de dialog aproape constant fig….

Acest tipar al privirii a fost cercetat de-a lungul timpului în familiile de cimpanzei și s-a ajuns la concluzia că masculul Alpha atrage majoritatea privirilor asupra sa, dar foarte rar privește membrii familiei la rândul său. A fost denumită „structura atenției” și este relevantă în aceeași măsură în cazul politicienilor ca și în cel al cimpanzeilor.

Comportamentul non-verbal al lui Barack Obama vorbește de la sine după cum s-a putut observa în imaginile prezentate până acum. O ultimă imagine pe care o voi prezenta, grăitoare aș putea spune, este cea de la întâlnirea acestuia cu președintele României Klaus Iohannis. Au lipsit la această întâlnire și bătaia pe spate deja consacrată, și strângerea de mână pe care, în contextul acesta, trebuia să o inițieze Barack Obama, conform protocolului oficial în care este stipulat că persoana superioară ca poziție întinde mâna. Gesturile vorbesc de la sine …

Ca paralelă la gestul președintelui Barack Obama de a atinge partenerii săi la dialog, putem aduce în discuție gesturile regale : în Evul Mediu se credea că persoanele bolnave de scrofuloză, numită și „boala Regelui”, se vindecă prin atingerea de către rege. Credința în puterea „atingerii regale” a luat sfârșit în 1714, când Edward Confesorul a urcat pe tron. Atunci Regina Anna a fost ultima care a atins o persoană în public, în scopul de a o vindeca. In prezent există reguli stricte împotriva atingerii monarhilor, în afara momentului în care i se strânge mâna.

Membrii familiei regale trebuie să își protejeze imaginea și să mențină permanent ideea că nu sunt accesibili. Din această cauză atingerile în public, în afara strângerilor de mână, sunt aproape inexistente, chiar și între membrii familiei. Singura excepție a reprezentat-o Prințesa Diana. Atât felul în care se comporta cu copii ei, prințul William și prințul Harry, strângându-i în brațe și atingându-i mereu, cât și cu alți copii, era total opus de cel în care se comportau ceilalți membrii ai familiei regale fig….

Un om politic care stăpânește comunicarea non-verbală are întotdeauna succes. In politica românească cel mai concludent exemplu după părerea mea este cel al lui Ion Iliescu. A ajuns extrem de repede la inimile a milioane de români, a cucerit ulterior și voturile acestora și păstrează până în prezent simpatia multora. Cu siguranță foarte mulți dintre noi s-au întrebat cum de a fost posibil acest lucru. Cel mai probabil acest lucru a fost posibil începând cu discursul său de la Revoluția din 1989. In urma acestuia a fost catalogat de nenumărate ori drept liderul politicii românești.

Voi prezenta în cele ce urmează imagini din cadrul acelui discurs și comentariile aferente acestora, din prisma limbajului non-verbal.

La începutul discursului Ion Iliescu adoptă o poziție dreaptă, cu mâinile sprijinite de masă și degetele depărtate, poziție ce denotă autoritate, determinare și dorința de impunere.

Gestul acesta este realizat în timp ce se discută despre oamenii adunați afară, catalogați drept turbulenți, indicând că aceia nu fac parte din grupul revoluționarilor. O încercare de a delimita „noi” de „ei” la fel cum este delimitat binele de rău.

Situația gravă este evidențiată prin folosirea degetului arătător în gestica mâinii.

Incleștarea mâinii sub forma pumnului denotă, forță, determinare, agresiune. Gest asociat de obicei cu forța dobândită odată cu adunarea oamenilor asemenea degetelor.

Degetele care formează o piramidă indică punerea în discuție a unui lucru delicat ce poate fi rezolvat doar dacă există unitate în opinii, concentrare. Acest gest este, în general, considerat derivat de la cel în care se unesc degetul mare, cu cel arătător și cel mijlociu – unire ce reprezintă Sfânta Treime, împreună pentru eternitate și egale.

Gestul mâinii invocă spre progres, înaintare în problemă, cu pornire dinspre propria-i persoană.

In ansamblul lor, aceste gesturi, împreună cu toate celelalte realizate de către Ion Iliescu în cadrul discursului din perioada Revoluției din 1989, au dus la crearea imaginii de ansamblu asupra persoanei, respectiv personalității acestuia. Oamenii l-au privit drept un om care își dorește înlăturarea răului, îndreptarea greșelilor, uniune a națiunii și progres pentru România.

Lista imaginilor

Imaginea 1 – Poziția dreaptă a capului 36

Imaginea 2 – Poziția înclinată într-o parte a capului 37

Imaginea 3 – Poziția înclinată în jos a capului 37

Anexe

Coperta cărții „Nonverbal Communication : Notes on the visual Perception of Human Relations”

Bibliografie

sdsdsdsd