Actori Statali

Aproape pe tot parcursul istoriei au existat actori statali care s-au impus mai mult decât alții, și nu de puține ori în dauna altora. Odata cu modernitatea, în secolul al XX-lea și chiar și în prezent vorbim de mari puteri. Statutul de dominanță a lumii și l-au menținut –și extins – în trecut mai ales prin cuceriri, iar în zilele noastre prin ceea ce numim dominație. Când vorbim de dominație, vorbim de toate aspectele și mijloacele prin care un stat poate fi hegemon, și poate acapara lumea; dominație militară, economică, ideologică. Marile puteri în timpurile moderne și în prezent, au intrat în conflict pentru sporirea zonelor de influență, ajungând la înțelegeri în privința sferelor de influență, neținând în niciun fel seama de statele și popoarele circumscrise de acestea, de interesele și dorințele acestora. Statele și-au putut însuși numele de mare putere , atunci când capacitatea lor de a purta război practic le definea, și erau temute în lume. Aceasta era, de altfel, o reflectare în mare parte a forței si capacității economice. Termenul de „mare putere” a fost folosit pentru prima dată, în urmă cu aproape doua secole, de către contele Müenster, în august 1815, în urma Păcii de la Viena (1814 – 1815), care a marcat înfrângerea lui Napoleon, vorbind despre „mari puteri aliate”. Era vorba despre „puterile” care au învins Franța, respectiv Marea Britanie, Austria, Prusia și Rusia, acele state care au constituit ceea ce avea să fie numit „Concertul European”. Punctul central îl constituia ideea că nici una dintre puterile menționate nu va încerca să devină mai puternică decât celelalte. În realitate însă, fiecare actor statal gândea și acționa în sens contrar, spre a dobândi supremație asupra celorlalte. Toate cele patru state membre ale „Concertului European” vor deveni mari puteri, împreună cu alte state care s-au alăturat lor de-a lungul timpului. În paginile ce vor urma voi vorbi despre marile puteri ale vremii actuale, și de felul în care acestea reușesc sau nu să mențină relații de prietenie între ele. Este foarte important de urmărit evoluțiile prin care aceste state s-au dezvoltat sau involuat, și felul în care titlul de mare putere, trece de la un stat la altul, pe măsura trecerii timpului.         

Îmi voi concentra atenția în special pe relațiile dintre cele trei forțe mondiale SUA, China, Rusia, dar implicit voi vorbi și despre implicarea Japoniei în cursa Statelor Unite de a-și păstra titlul de mare putere mondială. De asemenea, sunt deosebit de importante și previziunile făcute pentru urmatorul deceniu, în ce măsură ordinea politică mondială se va schimba, și cine va fi prima putere mondială a lumii, cine va acapara monopolul puterii.

Inegalitatea statelor, raportându-ne la putere are efectul de a simplifica modelul relațiilor internaționale, de a confirma că opiniile statelor puternice primează, în timp ce poziția altora mai puțin puternice este neobservată sau uitată, tot așa cum, în timp ce unele conflicte vor constitui pilonul central al politicii internaționale, altele vor fi trecute cu vederea. Actorii statali pot juca un rol în promovarea ordinii internaționale prin implementarea unor politici care să le aducă beneficii și nu să le dăuneze. Marile puteri contribuie la ordinea internațională în 2 moduri principale: prin organizarea relațiilor dintre ele și prin exploatarea supremației lor în așa fel încât să arate o direcție centrală problemelor societății internaționale ca întreg. Concis, marile puteri își organizează relațiile dintre ele în interesul ordinii internaționale prin menținerea echilibrului de forțe, evitarea sau controlul asupra crizelor în relațiile dintre ele și limitarea sau preîntâmpinarea războaielor dintre acestea. Aceasta, firește, nu este o descriere a ceea ce fac marile puteri în realitate, ci, vorbim despre o expunere a rolurilor pe care ele le pot juca și, uneori, le joacă în vederea sprijinirii ordinii internaționale. De fapt, marile puteri, ca și micile puteri deseori se comportă în așa fel încât să promoveze mai degrabă dezordinea decât ordinea; ele caută să răstoarne echilibrul general în loc să-l mențină, să stârnească crize în loc să le țină sub control, să câștige războaie în loc să le limiteze ș.a.m.d.

În acest context am putea vorbi și despre unipolaritate vs. multipolaritate. Astfel, raportul nu se rezumă doar la interiorul structurii sistemului, unipolaritate-multipolaritate, cât la comportamentul actorilor din sistem, al celor relevanți și mari, dar din ce în ce mai mult și a celor mai mici dar ambițioși și excesiv de voluntari, care s-ar traduce în termenii unilateralism-multilateralism. Strucutra acestui sistem presupune un actor, SUA spre exemplu, super-putere rămasă, sprijinit de actori , puteri relevante, cu capabilități de alonjă limitată, dar și o periferie fără stăpân, acolo unde URSS-ul prăbușit nu mai avea capacitatea de a juca rolul de superputere, iar absența adversarului, a dus la absența ordinii și independenței, rațiunii ideologice care menține vechi conflicte înghețate sub control, pe baza unei rațiuni superioare, a confruntării capitalism-socialism, de unde izbucnirea celui mai mare val de conflicte violente din istoria contemporană, soldate cu dispariții de state. În prezent, ne aflăm într-o lume uni-multipolară, cu o periferie mult mai așezată ca acum două decenii, unde nivelurile de relavanță a actorilor variază în funcție de domenii. Dacă vorbim de nivelul, cercetării și tehnologiei, al producției de idei, al inventivității, SUA rămâne primul inter pares și domină, pe o perioadă previzibilă, aceste domenii, deși ecartul scade față de ceilalți actori cu relevanță regională. Dacă ne referim la nivelul economic, situația este încă discutabilă, fiind situate între ipotezele Chinei dominate care preia ștafeta și un stat American care are cea mai mare capacitate de adaptare în sistem, cea mai mare experiență, datorii enorme, dar cu o structură sănătoasă, cu creditori interni și instrumental monetar solid și controlabil, cu Federal Reserve sub forma unei bănci centrale private și forța de a da tonul la nivel global, poate cu mai patina legitimitate și putere ca altădată. Putem considera că SUA va mai fi încă pentru 10 ani cel puțin liderul acestui sistem, neputând fi ignorată, fiind la fel de influentă din punct de vedere economic și financiar. Ar fi prea puțin probabil ca statul chinez, cu dificultățile propriei economii, va avea forța necesară să depășească vulnerabilitățile interne, să schimbe leadership-ul, să mențină liniștea la nivel social și să absoarbă creșterea demografică și, în același timp să preia ștafeta economic. În momentul actual există o formă de reconfigurare a raportului de forțe pe scena globală, care are relevanță mai mare în esența lui, în natura sistemului, multiplicarea actorilor și secvențializarea suprapusă a relațiilor pe cele trei niveluri stat, societate, indivizi, și mai puțin în termenii raportului de forțe între actorii consacrați. Însă situația va rămâne tot în termenii actorilor regionali consacrați mari, cu diverse dinamici și trenduri posibile. În plus, multiplicitatea actorilor va menține rețelele ca amenințare, terorismul, dar și formule structurate divers, non-statal, cu elemente de putere diferite, de la fonduri cu care vor concur statele, la produse și resurse de un anumit tip, la component de apă, hrană, la dominație în spatial virtual și alte spații cu impact asupra vieții curente.

2. Statele Unite ale Americii – trecut, prezent și viitor După sfârșitul Războiului Rece, SUA devine principalul pol de putere în sistemul internațional, poate chiar hegemon al sistemului internațional până în momentul 11 septembrie 2001. După 1990, SUA se axează pe anumite repere, prin care dorește transformarea secolului XXI, într-un secol american și după cum se poate observa chiar reușește, fiind polul principal din punct de vedere securitar, economic și societal în lume. În opinia lui S.Huntington, SUA va depinde de proiectele elitelor politice care o vor conduce, iar modul cum percepe America lumea și lumea, America va marca identitatea americană. Astfel SUA are trei opțiuni: prima o reprezintă „cosmopolitanismul, prin care SUA devenine lumea multiculturală, multietnică și multirasială”, cea de-a doua opțiune este „imperialismul, lumea devenind America, iar America singura putere mondială, astfel își croiește lumea după chipul și asemănarea ei. Ultima opțiune pentru viitorul identitar american este „naționalismul, prin care America nu e nici lumea și nici lumea America. America este America: religiozitate plus cultură anglo-protestantă”. Puterea internă dar mai ales externă a Americii reprezintă un garant al stabilității globale, iar această putere combinată cu dinamismul social american „ar putea promova apariția graduală a unei comunități globale a intereselor comune”.                                                            

Dacă e să ne referim la trendurile actorilor existenți, SUA va rămâne o putere cu toate atributele, cum am mai specificat și anterior, care nu va putea fi depășită nici chiar în termini economici. Prăbușirea rivalei sale a adus-o într-o situație unică. Ea a devenit simultan, prima și unica putere cu adevărat mondială.

China – rivala SUA în vederea obținerii titlului de super putere mondială China vine însă din urmă cu o imagine, cu forță economică, cu opțiuni și descoperiri militare care o propulsează spre ambiția de a reclama alte dimensiuni de putere și poziții. Totuși, China a refuzat formatul G2 cu SUA și responsabilitățile globale, de asemenea a respins și o întindere militară. Deși este deținătoarea unor resurse financiare enorme, are totuși o economie precară, suspendată pe un număr de incongruențe și goluri constitutive ce pot crea vulnerabilități și da naștere la cutremure globale de natură economică, de magnitudinea și consistența unor fenomene neașteptat de rare. Toate aceste resurse pot duce la redirijarea unei părți semnificative a PIB-ului, spre susținerea unei serioase extinderi și modernizări a forțelor armate, inclusive spre o și mai mare acumulare de arsenal nuclear strategic. Dacă acest efort va fi excesiv, ar putea avea aceleași efecte negative asupra creșterii economice pe termen lung a țării pe care l-a avut tentativa eșuată a URSS de a concura cu SUA în cursa înarmărilor asupra economiei sovietice. Un efort prea mare din partea Chinei în această directive ar putea precipita o înarmare în replica a Japoniei, ceea ce ar diminua unele din avantajele politice ale crescândei îndrăzneli militare ale Chinei. Trebuie să menționăm însă faptul că, în afara forțelor sale nucleare, este probabil ca, pentru un anumit timp, Chinei să-I lipsească mijloacele de a-și lansa puterea militară dincolo de perimetrul său regional. Ca și China, Japonia, este un stat-națiune cu un sentiment adânc înrădăcinat al caracterului său unic și al statutului său special. Istoria sa insulară, chiar și mitologia sa imperial au predispus poporul japonez, foarte muncitor și disciplinat, să se considere înzestrat cu un mod de viață distinct și superior. Aceasta va rămâne în continuare un actor major al spațiului economic, menținându-și dimensiunea militară pentru propria apărare și pentru participările externe în operațiuni cu relevanță strategică și globală. Ascendentul simbolic în fața Chinei, prin efectul memoriei istorice, o face un aliat de neocolit la nivel global, deși relevanța și ambiția sa se rezumă la echilibrul regional și apărarea propriilor interese vitale. Din motive istorice și de respect de sine, Japonia nu este complet satisfăcută de status – quo- ul mondial. Oarecum justificat, ea crede că are dreptul la recunoaștere formală ca putere mondială, dar este de asemeni conștientă că dependent de SUA și în ce privește securitatea, utilă pe plan regional, impiedică această recunoaștere.

Rusia încotro? Dezintegrarea la sfârșitul anului 1991,a statului cu ce a mai mare întindere teritorială din lume a creat o „gaură neagră” chiar în centrul Eurasiei. Era ca și cum ceea ce geopoliticienii numesc „heartland” ar fi dispărut dintr-o dată de pe harta lumii. Sarcina Americii pe termen lung era aceea de a încuraja transformarea democratică și refacerea economică a Rusiei în același timp să evite reapariția unui imperiu eurasiatic ce i-ar putea obstrucționa scopul geostrategic de a forma un sistem euro-atlantic mai larg care să poată avea legături stabile și sigure cu Rusia. Rusia însă, deși nu se află tocmai în cea mai bună condiție, are o capacitate de regenerare enormă după dezastre, resurse importante material și o capacitate majoră simbolică, de propaganda și de construcție a aparențelor. Toate aceste resurse, o fac însă prea puternică pentru a nu amenința vecinătatea sa, a nu avea ambiții și regrete postimperiale.

La sfârșit și, respectiv, început de mileniu, Rusia, cea mai întinsă țară a Europei și a Terrei, a doua putere militară a lumii, cu un potențial uriaș al resurselor, este un stat în căutarea unei noi identități, cu o societate în care totul rămâne de reinventat. Privitor la mult vehiculatele „resurse” ale Rusiei este foarte interesantă aprecierea unui foarte bun cunoscător al realităților rusești, politologul Evgheni Primakov, fost ministru de externe și prim-ministru după dezmembrarea colosului sovietic: „Locul oricărei țări în ierarhia mondială este determinat de mai mulți factori. Pentru Rusia, un rol deosebit, îl au perspectivele ei economice. Pronosticarea lor este dificilă. Accentul este pus, de obicei, pe faptul că Rusia se remarcă prin bogățiile sale – resursele naturale, potențialul intelectual al populației, teritoriul imens. Dar cum vor fi folosite aceste avantaje evidente în economie? ” Concluzii Contribuția marilor puteri la ordinea internațională este realizată exploatarea în lume a supremației lor și prin stabilirea intereselor, responsabilităților și sferelor de influență. Rolul acestor acorduri ajută marile puteri să-și afirme poziția atât într-o anumită regiune cât și în lume, astfel fiind evitate și conflictele dintre acestea. Fiind sprijinită de marile puteri, ordinea internațională nu asigură dreptate egală pentru fiecare stat în parte. Măsurile pe care la iau pentru a da o orientare principală problemelor internaționale – prin exploatarea supremației lor locale, încheierea de acorduri asupra sferelor de influență și coordonarea politicilor lor în raport cu celelalte state – le implică direct în ap ărarea repartizării existente a puterii. Măsurile luate în vederea conducerii raporturilor dintre ele – prin menținerea echilibrului, controlul crizelor și restrângerea războaielor -, în timp ce-și promovează obiectivele larg acceptate de societatea internațională în ansamblu (menținerea sistemului bazat pe state, evitarea războiului nuclear), tind și ele să confirme modelul de putere existent. Marile puteri se confruntă permanent, cu problema obținerii și menținerii acordului celorlalte state asupra rolului special pe care ele îl joacă în sistem. Funcțiile manageriale pe care acestea le au în societatea internatională, pot fi îndeplinite numai în cazul acceptării acestora de către un număr de state suficient de mare, astfel încât rolul lor special să fie legitim. Cea mai importantă contribuție a marilor puteri la ordinea internațională este coordonarea relațiilor dintre ele. Tocmai această funcție pe care ele o îndeplinesc în relație cu ordinea internațională ca întreg și asigură baza acceptării de către alte state a ideii de drepturi și obligații speciale în cazul marilor puteri.