Activitati Specifice Desfasurate DE Politie Pentru Prevenirea Si Combaterea Infractiunilor

CUPRINS

“Țiganii merg fără-ncetare;

nu știu nici ei când au plecat

dar lumea largă o străbat,

împinși de-o veșnică chemare.

De când se știu, s-au pomenit

Cu galbeni ochi pierduți în zare,

Și s-au tot dus, cu mic cu mare,

Ș-au tot născut, ș-au tot murit;

Țiganii merg fără-ncetare”.

Alexandru Macedonski –

INTRODUCERE

Analiza evoluției istorice a civilizației umane demonstrează că azi nu există practic, pe glob, vreo țară în care populația să fie omogenă din punctul de vedere al originii etnice, limbii vorbite, culturii, credinței religioase, etc.

În lumea modernă, statele sunt constituite și adăpostesc, în general, un mozaic de popoare cu o populație majoritară, alături de care coexistă, mai mult sau mai puțin pașnic, minorități etnice, grupate în anumite zone sau dispersate pe întreg teritoriul acestora. Este cunoscut faptul că apariția și destrămarea unor state s-a datorat, în primul rând conflictelor izbucnite pe criterii etnice, conflicte care au avut ca urmări imense sacrificii umane, pierderi materiale și o încetinire a evoluției umane.

După ultimul război mondial, statele au ajuns la concluzia inutilității oricăror conflicte armate, indiferent de motivele care le-au determinat. În acest scop, a fost creată Organizația Națiunilor Unite, ulterior apărând numeroase organe și organisme internaționale, interguvernamentale și neguvernamentale care să supravegheze la prevenirea apariției sau aplanarea conflictelor interstatale ori interetnice. Deși în ultimii 50 de ani, pe glob, au izbucnit multe conflicte și chiar războaie, rolul mediator al Organizației Națiunilor Unite și al celorlalte organisme internaționale a fost și este din ce în ce mai evident, mai eficient.

Cu toate acestea, prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est a determinat, pe lângă efectele unanim recunoscute ca foarte benefice pentru popoarele din această parte a globului, izbucnirea a numeroase conflicte etnice și naționale. Exemplele cele mai edificatoare, care atrag atenția opiniei publice internaționale, le oferă masivele masacre și distrugeri din fosta Iugoslavie și din Cecenia. Deși comunitatea internațională întreprinde numeroase demersuri diplomatice, deși alocă forțe și fonduri uriașe pentru aplanarea acestor conflicte, rezultatele nu sunt deloc optimiste.

La tabloul sumbru pe care îl oferă Europa în acest sfârșit de mileniu, se adaugă o problemă arzătoare, care prefigurează izbucnirea unor serii de explozii sociale în mai multe țări ale continentului: soarta țiganilor. Constituie, într-adevăr, țiganii o problemă? În legătură cu populația de țigani există, sigur, o percepție colectivă, chiar la nivel european și nu numai în România, că acesta este o problemă socială deosebit de complexă. Este de remarcat faptul că, în ultima perioadă, inclusiv pe plan internațional, societatea este îngrijorată nu de problema țiganilor ca țigani. Ea nu este, deci, o problemă etnică. Este drept că se referă la țigani, însă doar o parte, greu de spus dacă majoritară sau nu, a populației de țigani, și ridică mai mult aspecte sociale și economice decât etnice.

Indiferent, însă, dacă problema este de natură socială, economică sau etnică, conflictele grave între populația majoritară și grupările de țigani, semnalate după 1990, în mai multe țări ale Europei și, îndeosebi, în țările Europei Centrale și de Est, implicarea forțelor de poliție și jandarmerie în prevenirea și aplanarea acestora este inevitabilă. Intervenția poliției, înainte, în timpul ori după consumarea conflictului, comportă riscuri deosebite, irosiri de forțe și mijloace și, ca o ironie a soartei, colectivitatea consideră ca vinovată de cele întâmplate tot această instituție.

Poliția este incriminată cel mai adesea de întreaga comunitate, de ambele părți aflate în conflict și, în referire la Poliția Română, chiar de organisme internaționale.

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ISTORIA POPULAȚIEI DE RROMI

1.1. Originea și migrația rromilor

Discutând despre rromi, trebuie să deslușim etimologia cuvântului „țigan”.

Cuvântul „țigan” este denumirea unei populații originare din Nord-vestul Indiei, care a migrat, începând din secolul V în Persia, Asia Mică și în Imperiul Bizantin.

De aici, în secolele X-XI au pătruns în Sud-estul și Centrul Europei și în Nordul Africii, în secolul XV în Apusul Europei (în special în peninsula Iberică), iar în secolul XIX și în cele două Americi.

Primele mențiuni despre țigani în Țările Române datează din secolul al XIV-lea.

Absența unor documente scrise dovedește faptul că țiganii au apărut în mod pașnic pe teritoriul Europei, spre deosebire de alte popoare migratoare care și-au făcut apariția prin violențe (ex: tătarii, hunii, turcii). Acesta a fost și motivul pentru care, în prima perioadă, țiganii au fost primiți cu înțelegere, îngăduință și curiozitate de către populația majoritară.

Cu privire la originea țiganilor, s-au formulat mai multe ipoteze:

țiganii ar fi descendenți ai unor coloniști romani aduși de Împăratul Traian în DACIA;

sunt urmași ai vechilor evrei, ori ai unor fugari din Egipt;

descendenți ai hunilor lui ATILLA ori ai pecenegilor, avarilor;

originari din Hindustan, descendenți ai unor triburi care au trăit cu mii de ani în urmă în Nordul Indiei actuale.

Prezența în vorbirea țigănească a unor cuvinte de origine greacă, slavonă, română, maghiară, spaniolă, etc, nu trebuie să inducă în eroare cu privire la originea țiganilor, întrucât modul de viață simbolic (specific țigănesc) precum și absența aproape totală a limbii scrise conduc inevitabil la împrumuturi de expresii și cuvinte proprii popoarelor pe teritoriul cărora au migrat.

Țiganii sunt o minoritate, dar de unde vin denumirile de rrom și țigan? Este injurios să folosim cuvântul „țigan”?

Unul dintre primii cercetători care au încercat să descifreze originea și numele țiganilor este doctorul George Patra. Acesta afirma încă din 1939 că există atâtea denumiri pentru țigani câte popoare sunt în Europa. Astfel, belgienii, olandezii folosesc cuvântul „Heideni” (păgâni) pentru a desemna etnia rromilor, cehii – cinkan, nordicii – Thatas, sarogni, englezii – gipsy, germanii – zigeunar, italienii – zugato, zingrin, tingari, lituanienii – giganas, rușii – țăgan, tegan, sârbii – cigani, arabii – haremi.

Cert este faptul că fondul lexical îl constituie expresii și cuvinte aparținând limbii sanscrite vechi. Însăși denumirea de „țigan” vine de la „cingari” – un popor din nordul Indiei, ai cărei membri erau considerați, până nu demult, cei mai de jos oameni pe scara socială. În dialectul vechi indian, „cingarii (cengar)” înseamnă „patria”. Tot în această limbă găsim și termenul de „Tzengar” – care înseamnă „cel mai de jos om, cel mai umil”.

După opinia lui George Patra cuvântul „rrom” este utilizat pentru a numi „un bărbat”, un „om bun” sau „o ființă umană” cu toate că reprezentanții etniei respective vor în mod nejustificat să impună expresiile „rrom”, „rromi”, „rromani” (femeie) și „romanes” (limbă țigănească).

În Enciclopedia Română (1935) se sublinia faptul că „romi” este un nume obișnuit pe care și-l dau țiganii, iar nu acea persoană. O asociație a lor se numea a rromilor, nu a țiganilor, fiindcă acest nume li se părea o batjocură. Alți autori consideră că „rom” este un cuvânt „savant” pentru a-i desemna pe țigani, un eufemism introdus de ziariști în perioada interbelică.

Se poate trage concluzia întemeiată că sensul peiorativ nu este dat de cuvântul în sine „țigan” ci tocmai de modul de viață și de comportamentul cotidian al țiganilor care determină sentimente de respingere și dezgust din partea populației majoritare.

Ultimele cercetări pornind de la analize comparative privind trăsăturile morfologice de bază ale limbii, demonstrează că țiganii sunt originari din Hindustan, o provincie din nordul Indiei actuale. Deplasarea în anul 1994, în India a unor reprezentanți ai țiganilor din România, a avut ca rezultat culegerea de noi mărturii care confirmă că țiganii din România provin din acea parte a lumii, cu aceeași limbă ce aparține grupului indo-romani și care cuprinde o bază importantă de cuvinte sanscrite.

Abordând premisa originii și plecând de la premisa că țiganii sunt urmașii unui popor, ai unor triburi din Nordul Indiei, se poate trage concluzia că ei constituie o etnie, o minoritate națională pe teritoriul statelor unde s-au așezat de sute de ani.

Pentru confirmarea celor spuse, putem exemplifica printr-o succintă paralelă, asemănarea unor cuvinte din limba țigănească și limba bengali, vorbită azi în India nordică și Bangladesh.

Țiganii au trăit în nordul Indiei o perioadă de 3-4 milenii, în federație de triburi nomade apoi au migrat în diferite direcții, în special din cauza năvălirii de popoare migratoare. Multe triburi au migrat spre Imperiul Persan și altele spre deșertul Gobi.

Migrarea s-a produs în 3 etape determinate de anumite evenimente specifice acelor vremuri. Astfel, prima migrație (420-448) s-a făcut la cererea monarhului persan Behran Gour, care i-a solicitat împăratului Indiei să-i trimită 12.000 de muzicanți pentru petrecerile de la curtea sa. Aceștia erau de ambe sexe și se numeau Luris sau Luli. A doua migrațiune s-a produs între anii 700-710 când triburile Luli au plecat către deșertul Gobi. A treia migrațiune (secolele X-XI) a avut loc după invadarea Indiei de către M. Muslims, conducătorul unui popor foarte agresiv. În acea perioadă colectivități întregi din ținutul Pajab au fost nevoite să părăsească locurile natale.

Din Persia, țiganii au plecat în trei direcții principale:

Grecia, Bulgaria, România, Ungaria, Europa Centrală și de Vest;

Caucaz, Crimeea, România;

Egipt, Nordul Africii, Spania, Portugalia, America.

Prima atestare documentară în Europa datează din secolul al XIV-lea (Bulgaria – 1248, Germania – 1407 și 1417, Franța – 1419 și 1427, Italia – 1422, Spania – 1425, Polonia – 1428, Rusia – 1501 și Suedia – 1512). În România, avem documente privind originea țiganilor din anul 1385 și 1388.

În multe zone, țiganii s-au integrat rapid, bucurându-se de protecția populației majoritare. Erau foarte apreciați pentru măiestria lor în diferite meșteșuguri: prelucrători de metale, muzicanți, îngrijitori de cai, etc.

Țiganii au continuat să locuiască pe teritoriul Europei, indiferent de tratamentul juridic și de atitudinea populației majoritare, sedentarizându-se ori continuând un mod de viață normal.

Cei care studiază fenomenul au tras un semnal de alarmă din care rezultă lipsa de optimism și ineficiența oricăror încercări de asimilare a țiganilor, de aducere a modului lor de viață la un nivel acceptat de comunitate.

Singura cale care ar trebui urmată de oricare comunitate minoritară pentru a fi acceptată de populația majoritară este de a-și schimba modul de viață, de a se integra în mod pașnic și de a se adapta obiceiurilor majoritarilor.

Țiganii sunt atât de numeroși în majoritatea statelor Europei, încât nu pot fi considerați ca o minoritate exotică, neputând fi protejați și păstrați ca atare. Autoritățile, comunitatea și etnia trebuie să fie conștientizate de necesitatea unor eforturi deosebite (materiale, financiare și umane) pentru a înlătura sărăcia, marginalizarea și lipsa de cultură a țiganilor, aceasta fiind singura șansă de a ajunge la o conviețuire civilizată și pașnică între populația majoritară și țigani.

Atitudinea populației majoritare față de țigani s-a manifestat prin indignare, dezgust, respingere, iar în alte cazuri prin acțiuni violente rasiste și xenofobe. Înainte de anul 1990, guvernele statelor fost comuniste luau măsuri drastice la granițe pentru a opri ieșirea spre est a țiganilor.

După anul 1990 aceleași măsuri sau chiar mai severe au hotărât și țările occidentale mergând până acolo încât au instalat baraje de sârmă ghimpată, instalații de supraveghere sau minarea frontierei.

Migrarea țiganilor spre Vestul Europei nu a fost și nici nu va fi rezolvată în viitorul apropiat dacă întreaga comunitate europeană nu va ajunge la concl la concluzia că numai prin eforturi comune se poate ajunge la rezultate satisfăcătoare.

1.2. Integrarea rromilor

1.2.1.Țiganii în Europa Centrală și de Vest

Pentru a demonstra plusul de democrație al legislației noastre în care nu există nici o prevedere cu caracter discriminator, referitoare la țigani (spre deosebire de legislațiile altor țări), vom prezenta situația juridică a țiganilor în Franța, Anglia, Germania și Suedia.

Țiganii și legislația franceză

Autoritățile franceze, începând cu Legea din 16 iulie 1912, reușesc să reglementeze problema nomazilor, minoritate care continuă să fie refuzată și alungată de populația majoritară. Din definiția dată nomazilor reieșea că ei sunt, în general, drumeți, neavând nici domiciliu, nici țară, nici rezidență și care, sub aparența profesiunii problematice, cutreieră drumurile, fără a respecta regulile de igienă și normele legale.

În conformitate cu prevederile acestei legi fiecare nomad ce împlinea vârsta de 13 ani trebuia să aibă un carnet antropometric pe care să-l vizeze la sosirile și plecările dintr-o localitate.

Nomazii aveau obligația ca la staționare să obțină aprobarea autorităților comunale sau departamentale, iar în cazul în care nu aveau aprobare și încălcau regimul instituit, animalele și căruțele puteau fi reținute până la plata unei cauțiuni consistente.

Legea 69 – 13 ianuarie 1969 – cu modificările ulterioare îndulcește, aparent, regimul juridic al nomazilor. Această lege împarte nomazii în:

nomazi comercianți nesedentari – care au domiciliu fix dar își exersează meseriile ambulante în afara localității unde au situată locuința. Aceștia trebuie să fie titularii „recipisei de declarare” – care este valabilă 10 ani. În plus, trebuie să aibă naționalitate franceză, iar dacă nu au domiciliul sau o rezidență fixă sau dacă însoțesc ori sunt angajați, în mod obișnuit, ai unei persoane care exercită o astfel de meserie, de la vârsta de 16 ani – au obligația să posede un livret special de circulație.

nomazii caravanieri – sunt cei care locuiesc într-un adăpost mobil, neputându-și justifica resursele zilnice de existență și fără a avea un domiciliu sau o reședință fixă. Aceștia, de la vârsta de 16 ani, trebuie să aibă carnetul antropometric cât și un permis de circulație ce este valabil 2 ani și care poate fi prelungit numai dacă nu a încălcat legea și la fiecare 6 luni au o viză aplicată de un comisar de poliție ori de un comandant de brigadă de jandarmerie. Nomadul străin care solicită un asemenea permis de circulația trebuie să prezinte un titlu de circulație trans-frontieră sau cartea sa de muncitor străin. Sancțiunile, caz de neposedare sau neprezentare a acestui permis de circulație, constau în amendă de la 160 la 600 franci sau, în caz de recidivă, și 8 zile de închisoare.

După 1990, recunoscându-se că prin nomazi se înțelege în exclusivitate țiganii sedentarizați sau nesedentarizați, cu sau fără cetățenie franceză, se propune și se dispun măsuri pentru a simplifica demersurile lor administrative, primirea lor în localități și asigurarea protecției sociale. În acest sens permisele de circulație au o valabilitate de 5-10 ani, dar obligația de viză periodică (3-6 luni) rămâne.

Autoritățile franceze au obligat, în ultimul timp, toate localitățile cu peste 5000 locuitori să asigure și să întrețină locuri de campare pentru nomazi, fapt dezavuat atât de către primari, cât, mai ales, de comunitate.

Țiganii și legislația engleză

Situația țiganilor în Anglia este și mai grea. În 1989, 12 miniștri ai Comunității Europene au declarat: „Limba și cultura țiganilor fac parte de mai bine de 500 de ani din patrimoniul european” – dar în Anglia, țiganii care nu au dreptul la cetățenie pot fi arestați, fără mandat, iar în alte țări europene, legi ale protecției mediului și terenurilor agricole le interzic să se stabilească.

Priviți încă din anul 1530 „ca persoane din afară, care își spun egipteni … care merg din loc în loc în grupuri mari … ghicindu-le bărbaților și femeilor norocul … făcându-și o meserie din a înșela oamenii și a le lua banii, comițând multe crime odioase și jafuri”, țiganii au fost în permanență prigoniți și alungați peste ocean dacă nu au reușit să se integreze comunității.

În timpul celui de-al doilea război mondial au fost adunați și forțați să locuiască în perimetre anume stabilite și păzite până în 1947.

La ora actuală, în Anglia mai există între 15-25 mii de țigani. Printr-o lege emisă în 1968 Guvernul Marii Britanii obligă țiganii să campeze numai în locuri special amenajate, indiferent de rasă și origine, excluzând circarii ambulanți sau persoanele care călătoreau împreună cu circul. Este interzisă așezarea lor de-a lungul drumurilor.

În Germania nu există o legislație și nici evidențe speciale pentru țigani sau nomazi. Persoana care s-a născut, trăiește și muncește în Germania sau a venit dintr-o altă țară, căpătând cetățenia statului german, este tratată ca cetățean al acestuia, fără să se recunoască existența minorităților naționale. În această țară populația este compusă din cetățeni germani și imigranți care au obținut sau nu azil politic. Pentru imigranți există un regim juridic special.

Având în vedere puterea economică deosebită, această țară este vizată de către cei mai mulți imigranți. Înainte de 1989 existau aici peste 500 mii turci și cetățeni ai fostei Iugoslavii care, majoritatea lor, au venit să muncească. După 1990 exodul populației de Est, între care foarte mulți țigani, a însemnat creșterea rapidă a delicvenței, parazitismului, urmată de reacția promptă de respingere din partea comunității și autorităților, care au modificat condițiile privind acordarea azilului politic și au încheiat cu statele din estul europei acorduri bilaterale privind remisia celor pătrunși ilegal, a celor care nu au primit ori li s-a retras statutul de azilanți, pentru comiterea unor infracțiuni mai puțin grave, închisorile germane dovedindu-se a fi la fel de neîncăpătoare ca și la alții.

În Suedia, guvernul a sponsorizat unele programe care erau îndreptate către sedentarizarea populației de țigani și atragerea ei spre alte ocupații decât cele ocazionale. Programul, se pare că s-a bucurat de un succes deosebit, oficialitățile afirmând că 96% dintre aceștia, astăzi, locuiesc în spațiile special amenajate. De menționat că numărul țiganilor în această țară este destul de redus (circa 15000), iar legile statului sunt aplicate în condiții de maximă severitate atunci când se comit infracțiuni.

În toate celelalte țări ale Comunității Europene, situația juridică este aproape identică, existând legi severe cu privire la nomazi (circulația, camparea și protecția mediului înconjurător). Țările occidentale, deși au aderat la tratatele și acordurile internaționale pe linia minorităților naționale și a respectării drepturilor omului, constatând că nu au reușit să rezolve nici problemele ridicate de proprii nomazi, întreprind măsuri de excepție pentru identificarea, reținerea și expulzarea țiganilor veniți din Estul europei ori determinarea acestora (în schimbul unor sume de bani) să părăsească teritoriul țărilor respective.

Este demnă de remarcat ingenioasa idee la care au apelat unele state occidentale (care nu au încheiat acorduri bilaterale de remisie cu țările din Est), pentru a expulza țiganii și alți non-azilanți. Atunci când asemenea persoane nu mai pot fi suportate din cauza comportamentului lor antisocial, sunt îmbarcate în avioane și transportate în Germania. Aici, în câteva zile, li se întocmesc documente din care să rezulte că sunt „non-azilanți” și, dacă sunt veniți din România, în baza acordului Româno-German, sunt expulzați prin intermediul Companiilor „Jaro” sau „Tarom”.

1.2.2.Evoluția rromilor în România

Sosirea pe teritoriul României

Un eveniment care se va dovedi ulterior deosebit de important pentru dezvoltarea poporului român, îl constituie apariția țiganilor pe teritoriul țării.

Deși atestați documentar abia la sfârșitul secolului al XIV-lea, conținutul acestor documente de arhivă coroborat cu alte date istorice privind poporul român și năvălirile turco-tătare demonstrează că țiganii au sosit pe teritoriul țării încă de la începutul secolului al XIII-lea, ipoteză îmbrățișată de mai mulți cercetători.

În Moldova țiganii au ajuns pe traseul Persia – Caucaz – Crimeea, o dată cu năvălirile tătarilor. În Țara Românească țiganii au venit pe traseul Persia – Grecia – Bulgaria, înaintea sau o dată cu puhoiul turcesc.

Primele documente de referință sunt semnalate de domnitorul Dan Vodă care, în 1385, donează mânăstirii Vodița „patruzeci de sălașe de țigani, care să fie sloboziți de toate slujbele, dăjdiile și de venitul domniei sale” și de Mircea cel Bătrân care, în 1388, „dăruiește mânăstirii Cozia 300 sălașe de țigani”.

Evoluția țiganilor în România (sec XIV – XX)

Din examinarea documentelor de arhivă rezultă că, în Moldova și Țara Românească, țiganii – majoritatea lor – au avut statutul de robi (domnești, mânăstirești și boierești) până la începutul secolului al XIX-lea. În această perioadă, erau rare cazurile în care țiganii să nu aparțină vreunei autorități, situație pe care ei înșiși o doreau, fiind puși la adăpost de vitregiile soartei, de ambițiile sau nesăbuințele unor localnici.

În Transilvania nu există documente care să ateste starea de robie a țiganilor, în schimb, încă de timpuriu, au apărut norme legale referitoare la drepturile și îndatoririle acestora. Cele mai multe documente fac referire la obligații de plată (adevărate impozite strânse de regulă cu ajutorul unor „voievozi” ai țiganilor) sau la ordine de către autoritățile locale de a-i sedentariza pe țigani în jurul anumitor localități.

Indiferent de starea de robie sau statutul de oameni liberi, țiganii s-au bucurat de un regim juridic mai blând în comparație cu cel existent în țările Europei occidentale, autoritățile locale constatând că aceștia erau foarte buni meseriași și că „bine supravegheați asupra comportării și încurajați pentru adoptarea religiei creștine”, pot fi extrem de folositori comunității.

În raport de ocupațiile pe care le aveau, țiganii erau împărțiți în mai multe categorii:

aurarii sau rudarii – care dădeau dările sub forma aurului găsit în nisipurile râurilor;

băieșii sau aurarii valahi – care scoteau aurul din pietre;

lingurarii – care lucrau vase din lemn și orice obiecte casnice;

băieșii – care prelucrau fierul, bronzul și arama, fiind în același timp iscusiți potcovari, rotari, căldărari;

zlătarii – prelucrători de aur și argint;

ursarii – care dau spectacole în târguri prin îmblânzirea urșilor;

netoții – țigani nomazi care trăiau din furturi.

Țiganii mânăstirești și boierești erau folosiți de regulă la treburile casnice, mulți dintre aceștia afirmându-se ca iscusiți lăutari.

Cu privire la starea de robie, analizând cu atenție documentele vremii (acte de vânzare-cumpărare, de donații sau danii precum și acte cu caracter normativ), se poate observa că împărțirea țiganilor în țigani domnești, țigani mânăstirești și țigani boierești era făcută pentru a se ști cui anume trebuie să presteze o muncă sau cui să plătească dări. Mai ales țiganii domnești care aveau o organizare proprie cu juzi și bulibași, se bucurau de o anumită libertate de mișcare și, în anumite privințe, deși puteau fi vânduți sau dăruiți ori dați de zestre, aveau mai multe drepturi decât iobagii și chiar un nivel de trai mai ridicat. În nici un caz nu se poate pune semnul egalității între statutul de sclav și statutul de rob.

Cert este că, încă din secolul XVIII situația țiganilor se îmbunătățește, încercându-se, mai ales în Transilvania, o sedentarizare și o asimilare a acestora, denumirea de țigan fiind înlocuită cu cea de „neubanater” (neo-bănățeni) sau „Vymagyar” (maghiar nou). În această perioadă țiganii au fost obligați să se sedentarizeze, au primit pământ, împăratul Iosif al II-lea silindu-i să-și dea copiii la școală, să meargă la biserică și să-și muncească pământul pe care l-au primit de la marii proprietari prin decretul din 1782.

Principalele legiuiri din această perioadă care, în conținutul lor, cuprind și reglementări stricte cu privire la situația juridică a țiganilor sunt:

Codul Ipsilanti sau „Pravilniceasca Condică”, adoptat în întâia domnie a voievodului Alexandru Ion Ipsilanti (1744-1782). La capitolul „Pentru zestre” articolul 10 prevedea: „De vreme ce bărbatul are să stăpânească cu desăvârșire copii țiganilor de zestre ai soției lui, pentru aceia să fie și el dator să dea soției lui și moștenitorilor ei toți țiganii deplin, adică câte suflete se vor cuprinde în foaia de zestre că s-au dat”. La capitolul „Pentru țigani”, pe parcursul a 9 articole se prevedea căsătoria între țigani, între țigan și o româncă sau între o țigancă și un român, obligațiile preotului când cununa țiganii, etc.

Codul Andronachi Donici (1814-1817) – fiind constituit dintr-o colecție prescurtată din legile împărătești (Basilicale). Acesta admitea căsătoria doar între țigani , iar dacă se întâmpla ca unul dintre soți să nu fie țigan, atunci amândoi trebuiai să rămână robi ca niște țigani. Țiganii cu cununie (dacă înaintea căsătoriei le era promis un dar de la stăpân, frate, străin, acesta era legat să-l dea).

Codul Calimach (1817-1832);

Legiuirea Caragea (1818) prevedea că robii din Țara Românească sunt doar țiganii care vor rămâne robi, dacă sunt născuți din mamă cu același statut juridic. Stăpânul avea putere asupra lor, în sensul că îi putea vinde, dărui, dar cu toate acestea nu avea putere să decidă asupra vieții acestora. Țiganii din Țara Românească care erau fără stăpân se numeau țigani domnești. Tot în această legiuire se prevedea că dacă țiganii erau cununați fără știrea stăpânului (dacă în plus aveau și copii), atunci copii de sex bărbătesc îl aveau stăpân pe bărbat, iar fetele erau încredințate stăpânului femeie. Căsătoria dintre un țigan și o femeie slobodă fără știrea stăpânului era desfăcută fără sancțiuni, iar dacă se făcea cu știrea stăpânului, amândoi erau sloboziți.

Aceste acte normative mențin statutul de rob al țiganilor, obligând autoritățile și stăpânii robilor să le cunoască situația exactă, să-i urmărească prin toate mijloacele atunci când aceștia fug și să vegheze ca actul căsătoriei să se realizeze numai în limitele legii; sunt cuprinse și o serie de dispoziții privind pedepsele și modul de aplicare a acestora când țiganii încalcă legea. Ca și pentru restul infractorilor, jaful la drumul mare se pedepsea cu tragerea în țeapă, iar atunci când robii săvârșeau vreo silnicie sau furau vreun lucru erau pedepsiți și stăpânii, dacă aceștia știau ori luau la cunoștință de faptele respective fără să-i denunțe.

După adoptarea Regulamentelor Organice (1832-1865) regimul juridic al țiganilor cunoaște o oarecare îmbunătățire deși se mențin pedepse ca bătaia la tălpi sau aplicarea unui colier metalic în jurul gâtului, pentru cei care săvârșeau fapte împotriva stăpânilor.

Primele semne ale dezrobirii apar în 1839 în Moldova, când se dă dreptul la răscumpărare. În Țara Românească sunt dezrobiți țiganii statului (printr-o legiuire din 1843) fiind puși în rândul birnicilor români. Gheorghe Bibescu îi dezrobește la 13 februarie 1847 și pe robii mânăstirești. În art 14 din Programul Revoluției de la 1848 – din Țara Românească se stipulează dezrobirea tuturor țiganilor, prin despăgubire, dar, abia în 1856 – sub domnia lui Barbu Știrbei – este abolită robia în Țara Românească. În Moldova, acest act fusese adoptat de prințul Grigore A. Ghica la 11 decembrie 1855 – ultimele vestigii ale acestei situații degradante din Principatele Române au dispărut pentru totdeauna în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, care a dispus și împroprietărirea acestora.

Dezrobirea nu a condus la o schimbare radicală a modului de viață a țiganilor. Mulți dintre ei, nereușind să se adapteze noii situații, au continuat să locuiască pe moșiile boierești sau au revenit la nomadism, fiind considerați ca oameni ai nimănui. Legea electorală din 9 iunie 1888 – cu modificările aduse în anii 1895, 1897, 1903 și 1904 – nu dădea dreptul la alege sau a fi ales cerșetorilor, celor puși sub interdicție judecătorească, celor în stare de faliment declarat, servitorilor cu simbrie, precum și tuturor celor condamnați pentru crime și o serie de alte delicte (cei care țineau case de prostituție și jocuri de noroc). Și cum rar existau țigani care să nu cerșească sau să nu comită vreun delict, prezența lor la vot era nesemnificativă.

Din toate aceste motive a trebuit să treacă aproape un secol până la apariția primelor forme de organizare a țiganilor. În aprilie 1933 din inițiativa Arhimandritului Calinic I. Popp Șerboianu ia ființă „Asociația generală a țiganilor din România”. Scopul acestei organizații era deosebit de generos vizând unirea țiganilor în bresle, sedentarizarea lor, înființarea unor școli, publicarea de cărți în limba țigănească, asigurarea asistenței juridice gratuite și ajutorarea materială a celor săraci.

În septembrie 1933 ia ființă o nouă organizație țigănească intitulată „Uniunea generală a Rromilor din România” din inițiativa lui Gheorghe A. Lăzureanu – Lăzurică, ca un răspuns la încercările Arhimandritului Calinic I. Popp Șerboianu de a converti pe țigani la Biserica Unită. În toamna anului 1934 conducerea uniunii este preluată de Gh. Niculescu – țigan florar – care se proclamă „voievod ales și președinte general al romilor din România”.

În anul 1935 uniunea editează primul ziar al țiganilor „Glasul Romilor”. Datorită lui Gh. Niculescu, uniunea este recunoscută ca persoană juridică, și mai ales pe plan organizatoric își desfășoară activitatea până în 1941.

După 1944, o singură dată, sub aspect politic, s-a mai acordat atenție țiganilor în campania electorală din 1946, când Blocul Partidelor Democratice, din care făcea parte și P.C.R. a difuzat manifeste țiganilor folosind apelativul „Frați romi și surori romanițe”. Timp de jumătate de secol, problema țiganilor a rămas o chestiune interzisă cercetărilor și abia după Decembrie 1989 țiganii din România și-au reluat zbuciumata lor dezbatere de organizare și ordonare a propriilor idealuri.

CAPITOLUL II – MODUL DE COABITARE AL RROMILOR ÎN ROMÂNIA

Cadrul legislativ și instituțional pentru țigani – este același pe care Constituția îl stabilește pentru toate minoritățile naționale existente pe teritoriul țării, recunoscându-le și garantându-le dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, fără ca prin acestea să se aducă vreo atingere principiilor de egalitate și nediscriminare în raport cu populația majoritară.

În multe privințe, drepturile minorităților naționale sunt mai largi în România decât în orice alte țări ale Europei ori în raport cu drepturile dispuse să le fie recunoscute prin convenții internaționale de către C.S.C.E. și chiar O.N.U.

O analiză comparativă între prevederile Constituției României, Legii nr. 68/19 iulie 1992, Hotărârea Guvernului României nr. 17/6 aprilie 1993 – privind constituirea Consiliului pentru Minoritățile Naționale și prevederile multiplelor „Declarații”, „Recomandări”, „Convenții” etc., emanate de la organismele mai sus menționate, evidențiază disponibilitatea autorităților române de a face totul pentru a susține juridic, material și moral, în limitele legii, fără nici o discriminare, toate persoanele aparținând minorităților naționale.

România a fost primul stat care a ratificat la 1 februarie 1995 Convenția-cadru pentru protecția minorităților – adoptată de Consiliul Europei – în noiembrie 1994.

Mai mult, autoritățile au fost dispuse să accepte și expresii ca „minoritate europeană” sau „minoritate transnațională” care să fie atribuite etniei țiganilor, acestea fiind combătute vehement de reprezentanții statelor occidentale, deși țiganii, în număr de circa 8.000.000, trăiesc în aproape toate statele Europei.

După concluziile ultimului recensământ (7 ian. 2003) în România trăiesc 2,5 milioane de țigani, însă cifra este departe de cea reală, întrucât numai în mediul rural, un studiu efectuat de Inspectoratul General al Poliției a identificat 815.000 țigani. De asemenea mulți țigani refuză să mai recunoască faptul că aparțin acestei etnii. Reprezentanții acestora consideră că pe teritoriul țării noastre ar exista între 2.500. 000 – 3.000.000 țigani.

2.1 Formele de organizare

Principalele grupări de țigani care locuiesc în România, diferențiindu-se fie după modul de viață, fie după meseriile pe care le practică tradițional, sunt:

– țigani nomazi – cunoscuți în Oltenia – lăieți, Moldova – căldărari, Muntenia – pătrași.

– țiganii șătrari seminomazi – cunoscuți și sub denumirea cărămidari, colectori de zdrențe, pene și fulgi, rudari, lingurari – au locuințe în diverse comune și sate unde se retrag în timpul iernii, dar în anotimpurile călduroase colindă țara cu corturi și căruțe, campând perioade scurte de timp la marginea localităților. Sub pretextul vânzării unor obiecte confecționate artizanal (căldări, cazane de țuică etc.) sau ghicirii viitorului, intră în curțile și casele localnicilor, ocazie cu care cerșesc, escrochează, fură sau fac recunoașterea locului pentru viitoarele furturi de animale, păsări sau furturi prin spargeri, tâlhării ori chiar omoruri în scop de jaf. Din rândul acestor seminomazi s-au desprins, cu timpul, țiganii cărămidari, țiganii argintari, țiganii căldărari, ale căror meșteșuguri sunt foarte apreciate și țiganii cocalari – considerați ca cei mai puțin evoluați datorită faptului că-și procură hrana din gunoaie, neezitând să consume chiar animale găsite moarte în aceste locuri. Ei sunt și cei mai puțin sociabili fiind respinși chiar și de către alte grupări de țigani.

– țigani vlahâi (de vatră) – grupați după meserii în: boldeni, bidenari, tăchești, cafegii, spoitori, hingheri, corturari, covătari, zidari, fierari, potcovari, lăutari, bișnițari și ursari. Dintre aceștia cei mai neadaptați sunt, fără îndoială, țiganii ursari cunoscuți pentru comportamentul lor extrem de violent. De fapt, țigani ursari au fost la originea declanșării celor mai multe conflicte de amploare între populația majoritară și țigani infractori.

2.2 Modul de viață și obiceiuri

2.2.1 Țiganii nomazi

Țiganii nomazi sunt (după statisticile actuale) puțini la număr. Aparent s-ar crede că au fost asimilați de către seminomazi și vlahâi, însă lucrurile nu stau așa. Deși au primit buletine de identitate, în care li s-a înscris un domiciliu (în localitățile unde au fost găsiți la înregistrare), ei, neavând domicilii și locuri de muncă stabile, se deplasează și astăzi pe teritoriul țării.

Țiganii nomazi sunt grupați și trăiesc în șatre sau sălașe compuse din 2-10 familii, în corturi, deplasându-se din loc în loc cu căruțe acoperite cu coviltire, trase de cai, catâri sau măgari. În aceste căruțe își transportă familiile și bunurile de care dispun.

O șatră de țigani nu se deplasează aproape niciodată compact, ci fragmentată în grupe de 3-5 căruțe.

În interiorul șatrelor nu există diferențieri evidente, toți formând un fel de unitate sub conducerea bulibașei (bulucbașa-vătaful). Autoritatea bulibașei se datorează cinstei și stării materiale, fiind o autoritate de conducere și reprezentare în fața autorităților, precum și prerogativele judecătorești în litigiile dintre membrii șatrei, fiind chiar plătit pentru aceasta.

În șatră puterea este a bărbatului, care este capul familiei și are „deplin drept” asupra femeii și copiilor săi. Forma de căsătorie este monogamia, dar se întâlnesc deseori și relații de promiscuitate. Concubinajul este forma de conviețuire frecvent întâlnită la țigani, începând chiar de la vârsta de 12-14 ani. Se mai întâlnesc situații în care căsătoria se realizează prin cumpărarea fetelor, plătindu-se uneori sume de ordinul sutelor de milioane de lei, iar nerespectarea angajamentului duce la conflicte care, în cele mai multe cazuri, se soldează cu omoruri, vătămări grave ale integrității corporale ori distrugeri de bunuri.

Între soluționarea unor litigii ivite între șatre sau familii, este aplicată și azi „judecata țigănească” care folosește ca mijloace de constrângere pedepsele pecuniare, obligarea de a părăsi localitatea de domiciliu și chiar pedepse corporale.

Natalitatea la țiganii nomazi este foarte mare. Fiecare familie din șatră are între 5 și 9 copii.

Țiganii nomazi sunt lipsiți de o pregătire culturală și profesională, datorită faptului că peregrinează și nu au domiciliu stabil decât în actele de identitate.

2.2.2 Țiganii seminomazi

Țiganii seminomazi care locuiesc în sate și orașe au fost cândva nomazi, dar influențați de mediu, au renunțat la peregrinări și corturi, stabilindu-se într-o anumită măsură într-o localitate convenabilă. Unii dintre ei posedă case și diverse alte bunuri. Asemenea țigani se găsesc în comuna Gătaia, județul Arad, Alexandria, Buzău, Craiova, Târgu-Mureș, Oradea, etc.

Cunoscuți și sub denumirea de „lăieți”, reprezintă o altă categorie de țigani care conviețuiesc atât în imediata apropiere a localităților, cât și lângă drumurile cele mai frecventate. Nu rămân însă mult timp acolo, viața lor nefiind obișnuită cu cantonarea pe perioade mari de timp în locurile respective. Este drept că, nici autoritățile, nici localnicii, nu privesc cu ochi buni venirea lor și instalarea taberelor, existând deseori o respingere vizibilă a acestora.

Neavând obligații precise și nefiind obișnuiți încă să trăiască fără muncă, în anumite perioade (cu excepția anotimpului rece), colindă satele și orașele, îndeletnicindu-se cu colectarea de zdrențe, fulgi , sau oferind spre vânzare obiecte confecționate de ei în condiții empirice și de calitate ce lasă de dorit sau vase emailate ori alte produse de uz casnic procurate din comerț pentru care primesc haine vechi, ce le valorifică ulterior.

Ocupațiile țiganilor lăieți sunt diferite, începând de la confecționarea unor obiecte de podoabă și până la creșterea animalelor. Atunci când un membru al familiei aduce un bun util lui sau tuturor, nimeni nu-l întreabă de unde-l are. Copiii sunt crescuți într-un climat libertin, fiind lăsați să facă ce vor. Nu sunt întrebați dimineața unde se duc și nici seara de unde vin. De mici sunt învățați să îndure foamea și frigul, dormitul pe o brazdă de pământ, în cort sau în căruță. Mulți dintre ei sunt folosiți de adulți la cerșit, fiind chiar sancționați corporal, dacă nu realizează câștiguri zilnice suficiente. Siliți de împrejurări, marcați de greutățile existenței cotidiene ale grupului, copiii se dedau la furtul de păsări, cereale sau legume pe care sunt bucuroși să le aducă acasă. Frecventează rar școala, acest lucru fiind mai mult un ideal.

Femeile țiganilor lăieți rămân de regulă, la corturi, unde pregătesc mâncarea și au grijă de copiii cei mici și de bătrânii care nu se mai pot deplasa. Nasc cinci-șase copii sau chiar mai mulți. Când au timp, merg în localitatea lângă care au campat și ghicesc viitorul celor dispuși. Nu pierd ocazia de a înșela atunci când întâlnesc naivi, iar când sunt în grupuri, comit chiar furturi, îndeosebi din curți sau magazine, iar când cineva a sesizat fapta, fac gălăgie, aduc injurii, toate în scopul de a-și asigura scăparea prin intimidarea celor de față. Viața sexuală este începută de timpuriu, iar cuplurile sunt rezultatul unor înțelegeri între părinți, făcute cu mult timp înainte. Țiganii din această categorie nu admit ca în viața lor să se amestece diverse autorități și persoane care le pot afla anumite secrete. Țiganii lăieți știu însă și să petreacă. Seara, povestesc despre bunicii bunicilor lor, despre bravura unuia sau altuia care nu a fost prins de autorități, reușind să-i tragă pe sfoară, despre bancurile și necazurile cotidiene.

La adăpostul acestor pretinse ocupații (pentru exercitarea cărora este necesară autorizația eliberată de primăria municipiului, orașului sau comunei locului de domiciliu), unii țigani nu ezită – când au posibilitatea – să comită fel de fel de infracțiuni, începând cu furturile de pe frânghie sau de păsări și terminând cu tâlhării sau chiar omoruri cu scop de jaf.

După evenimentele din decembrie 1989, în condițiile trecerii la economia de piață și facilităților existente în unele acte normative, mai ales în ceea ce privește oferirea unui câmp deschis liberei inițiative, țiganii, ca de altfel și alți infractori, au intensificat activitățile ilicite, îndeosebi cele ce privesc operațiunile comerciale, cumpărând și vânzând o mare diversitate de produse indigene sau aduse din străinătate, indiferent dacă proveniența acestora este licită sau ilicită.

Din rândul țiganilor seminomazi s-au desprins:

Țiganii lingurari (rudari) – reprezintă o categorie frecvent întâlnită pe teritoriul României. Ei confecționează obiecte de uz casnic și menajer din lemn (linguri, umerașe, fuse) pe care le vând în târguri sau prin localuri, îndeosebi în mediul rural, unde merg ca ambulanți. Locuiesc în condiții din cele mai precare, câte cinci-șapte în cameră, iar acestea au un aspect interior și exterior sărăcăcios. Copiii încep cu bucurie școala, dar abandonează după două-trei clase, fie din motive de acomodare, fie siliți de nevoia de a-și ajuta părinții, participând alături de ei la rezolvarea problemelor materiale.

Acești țigani și-au abandonat portul tradițional și umblă în haine vechi și uzate. Sunt firi blânde, pe ei nu-i caracterizează brutalitatea și sunt mai pașnici decât toți ceilalți, chiar și când consumă alcool. Au mod de viață izolat și nu sunt din categoria oamenilor care să alerge după petreceri, ferindu-se de privirea restului colectivității. Femeile muncesc alături de bărbați și își găsesc greu odihna pentru că au multe obligații casnice.

Țiganii cărămidari – se trag din țiganii de șatră și sunt dispuși, îndeosebi, în zonele de câmpie, unde există argila necesară cărămidăritului. Se așează pe lângă ape, confecționează și vând cărămizi, deseori fiind în zonă unicul distribuitor al acestui mult căutat material de construcții. Deși, din cărămida făcută de ei se înalță cele mai frumoase locuințe din zonă, ei trăiesc în condiții insalubre, uneori în adevărate bordeie de pământ, cu o sigură încăpere, în care locuiesc toți membrii familiei. Când se îmbolnăvesc, cu greu convingi un țigan cărămidar să meargă la doctor, ei apelând mai mult la metode empirice și leacuri băbești. Copiii abandonează repede școala, iar părinții nu insistă pentru a-i determina să se întoarcă la cursuri.

Țiganii cărămidari au un lider acceptat de toți. Hotărârile lui sunt obligatorii pentru ceilalți membri ai grupului. Tradițiile sunt, de regulă, bine conservate, noile familii întemeindu-se pe cumpărarea miresei. Există restricții asupra combinațiilor conjugale, neputându-se căsători cu parteneri din alte grupuri. Căsătoriile se fac după obiceiul pământului, merg la biserică și la ofițerul stării civile. Nu sunt mari consumatori de alcool, iar în raport autoritățile și ceilalți localnici sunt docili și cooperanți, înțelegători, achitându-se de datoriile sociale. Deși, muncit și împovărat de grija zilei de mâine, țiganul din această categorie își iubește mult copiii și femeia sa, pe care o considera plină cu tot atâtea taine câte ascunde și cerul.

Țiganii argintari – sunt cei care se ocupă cu confecționarea unor articole de podoabă (inele, verighete, brățări) pe care le prelucrează, în cele mai frecvente cazuri, chiar sub ochii curioșilor trecători. Acest tip de țigani prezintă două categorii de particularități: prima constă în aceea că unii continuă să ducă un mod de viață seminomad, de șatră, iar cea de-a doua categorie se referă la faptul că alții se stabilesc în satele din apropierea șatrei, unde încearcă să se adapteze la viața urbei.

Unii au început să confecționeze articole de gablonz după metode moderne având la domiciliu topitorii, prese, ștaifuri, băi galvanice. Dacă unii locuiesc în corturi, alții au case cu etaj și autoturisme. Femeile poartă fuste lungi, viu colorate, sunt docile, nu-și contrazic bărbații și merg totdeauna în spatele acestora, secondându-i la unu-doi metri. Bărbații și-au abandonat portul tradițional îmbrăcându-se ca și ceilalți localnici, fiind însă mândri de pălăriile lor negre, pe care le au în permanență asupra lor. Copiii sunt dați la școală, mai ales de cei sedentarizați. Le este suficient să învețe să numere, să socotească, iar prin clasele a treia, a patra, abandonează școala. Sunt învățați de mici, să îmbine profitul cu viclenia, mila cu brutalitatea. Țiganii argintari merg rar în fața ofițerului stării civile, concubinajul fiind forma de bază a conviețuirii familiale. Unii merg la biserică și primărie, fac nunți cu lăutari și se întrec în a oferi sume de bani celor căsătoriți. Ei nu acceptă în gruparea lor țiganii din alte categorii.

Țiganii cocalari – constituie una din categoriile cel mai puțin evoluate, pe seama cărora s-au făcut comentarii dintre cele mai dure, ei rămânând în stadiul primitiv al organizării tribale. Chiar dacă unele afirmații despre aceștia au fost exagerate, dintre ele s-au evidențiat însă și unele adevărate, ca de exemplu, strânsul hranei din gunoaie sau cazurile când au fost surprinși de autorități adunând animale moarte.

Trăsăturile caracteristice care-i deosebesc de ceilalți țigani sunt:

lipsa unor profesii stabile;

inexistența unor obiceiuri, tradiții;

violența, când sunt sub influența băuturilor alcoolice;

ignorarea normelor de igienă și vestimentație;

absența unor elemente minime de cultură;

dezinteres pentru starea de sănătate a copiilor;

lipsa de interes în ceea ce privește asigurarea unor condiții materiale de perspectivă;

predispoziția pentru înșelăciune;

valorificarea în piețe sau, ocazional, a animalelor moarte sau a cărnii rezultate din tranșarea acestora.

Pe lângă acestea, trebuie amintite condițiile de locuit care sunt dintre cele mai precare, fără uși și ferestre. La fel ca și ursarii, țiganii cocalari nu-și asigură mijloacele necesare pe perioada iernii. Această grupare, poate cea mai urgisită și cea mai vitregită a etniei țiganilor, este detestată de ceilalți.

Țiganii căldărari – reprezintă o altă categorie de țigani, majoritatea sedentarizați, întâlniți în aproape toate județele din România. Ei nu se deosebesc prea mult de țiganii de șatră și duc o viață de tip seminomad. Sunt stabiliți de obicei, la marginea localităților, îndeosebi a celor rurale, sau locuiesc în corturi, atunci când sunt în călătorie. Casa nu este mobilată, iar în încăperi, pe lângă cei care dorm pe un pat improvizat sau pe pământ, se întâlnesc animale, uneori chiar și cai. Odată ce vremea s-a încălzit, țiganii căldărari se urcă în căruțe cu tot ce au și pornesc în călătorie prin țară. Își așează corturile la marginea localităților, aprind focurile și bărbații încep să meșterească la confecționarea căldărilor, a unor cazane sau ligheane. Cazanele confecționate din tablă de aramă sunt foarte căutate de localnici, îndeosebi în mediul rural.

Obiectele confecționate de bărbați sunt apoi valorificate de femei în zonele din împrejurimi, cel mai frecvent la schimb cu produse agricole sau animale; rareori un țigan este păcălit la o asemenea acțiune.

Femeile au grijă de copii și se preocupă de pregătirea hranei. Umblă îmbrăcate cu fuste viu colorate, predominante fiind culorile roșu și verde, în schimb, bărbații se îmbracă cu haine de culoare închisă și poartă în permanență, vestă și pălărie. Copiii umblă foarte sumar îmbrăcați vara, iar iarna poartă lucruri vechi primite în dar pe timpul călătoriei.

În afară de aceste categorii ale etniei țigănești, în România mai există țigani ai naționalităților conlocuitoare, îndeosebi maghiari și turci.

Religia țiganilor este în proporție de 91% ortodoxă și sunt localizați în toate județele țării. Întâlnim în procent de 3-4% țigani de religie romano-catolică, protestanți, dar într-un procent redus: penticostali, baptiști, adventiști de ziua a șaptea și martori ai lui Iehova. În județele Constanța și Tulcea se întâlnesc în jur de o mie de țigani musulmani.

2.2.3. Țiganii de vatră

Țiganii de vatră (vlahâi) sunt țigani stabili care au renunțat de mai multe generații la nomadism. Numărul acestor țigani este destul de mare, aproape că nu există localitate în care să nu se fi stabilit. Majoritatea lor sunt asimilați cu ceilalți cetățeni și au drepturi egale pe plan politic, economic și social. Mulți dintre ei și-au valorificat aceste drepturi alăturându-se astfel la eforturile de ridicare economică și socială a țării.

La polul opus însă (și aceștia sunt țiganii față de care organele de stat, respectiv societatea, în general, trebuie să ia atitudine și măsuri de integrare socială) se situează, indiferent că sunt nomazi, seminomazi ori vlahâi, cei care se complac în a duce un mod de viață parazitar, în flagrantă contradicție cu posibilitățile și existențele statului de drept, venind astfel în conflict cu legile țării.

Datorită condițiilor în care trăiesc și se hrănesc, starea igienico-sanitară în rândurile multor țigani este îngrijorătoare. Majoritatea familiilor nu-și fac controlul sanitar, deși mulți membri suferă de boli contagioase și constituie un real pericol pentru persoanele ce frecventează locurile și mediile în care bolnavii își fac apariția, cum ar fi târguri, piețe, zone de agrement, etc.

Fiind nestatornici și ignorând obligațiile ce le revin, țiganii creează mari greutăți în privința înregistrării lor în evidențele populației și de stare civilă, astfel că, filiațiunea și căsătoria în rândul lor sunt greu de stabilit.

Pe fondul ignoranței și înapoierii în care trăiesc, în rândul țiganilor se mențin și se perpetuează o serie de obiceiuri și tradiții a căror practicare constituie o sfidare a regulilor de conviețuire socială din țara noastră.

Între ei întâlnim și pe cei care au absolvit 3-4 clase primare. Nivelul de cultură este redus, dar sunt animați de dorința de a se alinia standardelor de viață ale celorlalți locuitori. Soțiile țiganilor de vatră, de regulă nu muncesc și stau acasă având grijă de copii, rezolvând problemele casnice. Casele țiganilor de vatră sunt construite din chirpici, dar, uneori, la orașe se întâlnesc și locuințe din materiale mai rezistente, formate din mai multe camere, care concurează cu cele mai frumoase case din localitate.

Majoritatea însă, nu au garduri și sunt formate din una, două camere, unde locuiesc între șapte și zece persoane, având pământ pe jos și fără mobilierul necesar.

Dintre țiganii de vatră, se disting:

Țiganii ursari – până la cel de-al doilea război mondial își duceau existența mai mult ca nomazi, viața lor fiind de tip tribal. Evoluția postbelică a României și regimul comunist au determinat reducerea la maximum a călătoriilor dintr-o zonă în alta, fapt care a dus la schimbări de esență în viața acestora. Siliți să devină sedentari, viața lor a devenit un coșmar, plină de greutăți, iar acomodarea la practicarea altor meserii care să le asigure existența lor și a familiilor lor, a fost destul de dificilă. S-au așezat, întotdeauna, în locuri mai izolate, în afara perimetrului localităților, ferindu-se voluntar de contactul cu populația autohtonă. Unii au părăsit corturile și s-au stabilit în locuințe, formând cu timpul cartiere de câte cincizeci-șaptezeci de familii.

Dacă înainte își câștigau existența dând spectacole în aer liber, acum s-au reprofilat ca preocupare, cumpărând din magazine îndeosebi articole de menaj, pe care le schimbă pe articole de îmbrăcăminte veche, revândute negustorilor de haine vechi ori date amatorilor prin piețe și târguri. De asemenea, colectează sticle și borcane pe care le valorifică la unitățile de stat și particulare interesate. Ei au păstrat obiceiurile strămoșești cel mai bine, ca de exemplu, cel al cumpărării miresei, al prestării jurământului, al pedepsirii infidelității, al păstrării unei taine etc. Sunt conduși de un bulibașă care se bucură de multă autoritate în cadrul grupului, însă deseori, actul de comandă se execută și din interiorul grupării familiale, care este destul de numeroasă și ramificată și care-și desemnează propriul lider. S-au adaptat mai greu actului de socializare. Sunt însă inadaptați complet în cadrul relațiilor interumane, iar atunci când sunt în grup consumă alcool, devin violenți și folosesc armele albe, îndeosebi cuțitul. De altfel, este o caracteristică a fiecărui bărbat de a avea asupra lui un cuțit pe care să-l folosească atunci când este angrenat în vreun scandal. Femeile iau parte activ la preocupările bărbaților, fiind deseori motivul pricinilor care intervin între ei. Ele nu au aceeași preocupare pentru gospodărie, iar copiii sunt lăsați să crească într-o totală independență.

Țiganii zidari – s-au constituit frecvent în echipe, bazate îndeosebi pe criteriul de rudenie și sunt întâlniți pe diferite șantiere ale unor unități de stat sau firme particulare, mulți dintre ei fiind considerați ca fiind foarte buni meseriași. Casele lor rivalizează cu ale celorlalți locuitori.

Frecvent, sunt despărțiți de familie, pe perioade mai mari de timp, însă sunt de admirat că acceptă această situație pentru ca ei și familiile lor să ducă un trai mai bun. Viața conjugală este începută de timpuriu, iar copiii sunt în număr mare. Ei merg frecvent la școală, iar dintre aceștia se așteaptă a se forma specialiști care să contribuie într-o mai mare măsură la socializarea etniei țigănești. Relațiile de familie sunt condescendente, excesele fiind rare și omenești. Țiganii zidari nu fac abuz de băutură, iar vecinilor nu le creează probleme. Sunt, de regulă, toleranți și înțelegători intervenind frecvent la aplanarea conflictelor care apar între grupurile de țigani și cetățenii din localitate. Femeile, deși fără pregătire generală corespunzătoare, manifestă un interes sporit pentru creșterea copiilor și, în general, pentru propria gospodărie. Ele nu se dedau la furturi sau acte de cerșetorie și sunt fidele bărbaților care, deseori, le asigură toate cele necesare unui trai corespunzător.

Țiganii fierari – grupare formată de-a lungul timpului, pe înțelegerea faptului că nu poți să-ți câștigi existența decât prin muncă.

Țiganii fierari sunt descendenți ai renumiților fierari care trăiau prin satele și târgurile noastre executând lucrări de fierărie pentru căruțe și potcoave pentru cai.

După colectivizarea din 1962, mulți au renunțat la vechile preocupări și s-au constituit în echipe, angajându-se pe șantiere.

În ultima perioadă de timp, câștigurile realizate au fost investite în construirea unor locuințe moderne și, în general, în ridicarea standardelor de viață. Femeile, având asigurate condiții decente, au grijă de copii și de gospodărie, în dorința de adaptare mulți dintre ei și-au abandonat chiar vestimentația tradițională.

Țiganii lăutari – sunt gruparea cea mai educată și ei există în grupuri de câte două, trei familii, în fiecare localitate, fiind apreciați și solicitați de către localnici. Trebuie să apreciem că țiganii lăutari au nivel de cultură mai elevat și se disting de restul grupurilor prin unitatea și stabilitatea lor. Ei nu se căsătoresc, de regulă, decât între ei. Se constituie în grupuri fie după criterii familiale, fie după afinități și sunt prezenți la toate petrecerile locale. Alții, prin faima cântecului și talentului lor, sunt solicitați să cânte la nunți și la petreceri la sute de kilometri distanță. Căsătoria are loc, în majoritatea cazurilor, în fața ofițerului stării civile și după obiceiul religiei ortodoxe, iar divorțurile sunt excepții. Copiii sunt învățați de mici să cânte la unu-două instrumente, familia punându-și speranța în fiecare nou venit pe lume. Ei frecventează școala, ajungând, deseori, să termine cursurile liceale și chiar pe cele universitare. Banii câștigați sunt folosiți pentru asigurarea unui trai decent familiei. Țiganii lăutari nu consumă excesiv alcool, nu sunt scandalagii și își respectă angajamentele luate.

Condițiile de locuit, deși nu sunt la nivelul țiganilor zidari sau fierari, sunt acceptabile și asigură minimum de trai decent. În două-trei camere trăiește întreaga familie și, adesea, sunt situații când găsești în casa lor întreaga gamă de aparatură electronică, pe care o pun în funcțiune de câte ori deschid ferestrele sau au musafiri. Majoritatea femeilor sunt casnice, se ocupă de creșterea copiilor și sunt apreciate ca foarte bune gospodine. În raport cu cetățenii din aceeași localitate, lăutarii manifestă mult respect și se mențin într-un climat de bună conviețuire.

Țiganii bișnițari – au apărut prin anii ‘70 – ‘80, făcându-și un mod propriu și original de existență. Ei apar aproape în toate localitățile, dar preferă marile aglomerații urbane. De la un an la altul preocupările și metodele acestora de a-și asigura profiturile s-au diversificat. Ei au apărut odată cu primele semne de criză din economia românească. Sunt prezenți în toate colectivitățile țigănești, tinerii fiind categoria cea mai des întâlnită.

Până în decembrie 1989, pe diverse căi, procurau din comerțul de stat mărfuri deficitare pe care le vindeau apoi la preț de speculă, iar după 1990, s-au reprofilat pe bunuri de proveniență străină, aduse atât din Orientul Apropiat, cât și din Occident, îndeosebi din Germania, Austria și Franța, unde fac deplasări frecvente. Au sume mari de bani asupra lor, iar într-un timp, au reușit să fixeze și să mențină cursul valutar de schimb care le convenea. Bijuteriile acumulate de aceștia nu au nici o valoare pe lângă cele confecționate de țigani cu ciocanul lângă vatra unui foc.

2.3.Instrucția școlară a țiganilor

Chiar în condițiile în care, în ultimii 50 ani, învățământul (școala generală) a fost nu numai obligatoriu ci și gratuit, aceasta lasă de dorit, 18,7% dintre bărbați și 59,4% dintre femei fiind analfabeți și se manifestă refractar față de obligativitatea frecventării de către copiii lor a învățământului de cultură generală.

Situația s-a agravat după 1990. Peste 40% dintre copiii între 7-8 ani nu merg la școală, iar dintre copiii între 8-10 ani nu merg 48,3%. Se aproximează că peste 50% din copiii țiganilor nu vor reuși să termine ciclul primar. Mai mult decât atât, o bună parte din cei care au fost înscriși, au fost retrași ulterior de către părinți și puși să cerșească, să fure sau să peregrineze cu ei prin țară sau străinătate.

Instrucția școlară este influențată de o serie de motivații, plecând de la nivelul școlar al mamei, continuând cu tipul de activitate profesională al tatălui, și nu în ultimul rând, terminând cu venitul pe fiecare familie de țigani, care creează probleme deosebite: lipsa îmbrăcămintei, lipsa sprijinului părinților pentru procurarea cărților, caietelor și rechizitelor școlare.

Dacă nu se vor lua măsuri adecvate, numărul țiganilor care vor absolvi liceul sau un institut de studii superioare va fi mult mai mic decât al celor care au învățat înainte de 1990.

Paradoxal, largile drepturi și libertăți consfințite prin Constituția României au condus la o scădere a gradului de instrucție școlară, incultură, implicit, conducând la accentuarea comportamentului deviant, delincvențional al acestor copii și tineri.

2.4. Cultura, legendele și obiceiurile țiganilor

Constituie un alt subiect căruia i-am acordat un spațiu destul de larg în lucrarea mea, încercând să descifrez, să identific acele elemente care să ajute la înțelegerea comportamentului preponderent antisocial al multor membri ai acestei etnii, dar și la găsirea căilor ce trebuie urmate pentru schimbarea modului lor de viață, plecând de la înseși pattern-urile culturale ale diverselor categorii de țigani. Cu îngrijorare, trebuie să atragem atenția asupra faptului că reprezentanții țiganilor își orientează activitatea, cu prioritate, spre manifestări festiviste (spectacole de muzică ușoară, muzică țigănească, miss piranda etc.) și revendicative sau justificative, care încearcă să demonstreze că țiganii au fost victime ale fostului și actualului regim.

Sunt rare inițiativele de întrajutorare între țiganii înstăriți și cei săraci, proiectele de școlarizare se bazează aproape în exclusivitate pe ajutoarele primite din străinătate ori de la statul român iar îndemnurile la muncă și la necesitatea respectării legii nu se regăsesc în luările de poziție ale acestor reprezentanți ai zecilor de organizații și partide ale țiganilor.

Țiganii s-au remarcat prin încercări de integrare și renaștere culturală. Astfel, ei au avut ziare precum „București ziare” (1990, apărea săptămânal, bilingv), „Șatra” (în județul Olt, săptămânal), „Neo Drem” și „Divano Romano” (1990, lunar, bilingv, în județul Sibiu), „Șatra liberă” (lunar, bilingv, Slobozia). Ei au avut și emisiuni TV – „Conviețuiri” – care era destinată persoanelor care aparțineau minorităților, mai puțin maghiarii și germanii. S-au mai remarcat prin emisiuni radio, simpozioane, asociații culturale, fundații.

Dintre cele mai importante obiceiuri, cu implicații deosebite în raporturile poliție – țigani, judecata țigănească ocupă un loc de seamă. Judecata țigănească este o activitate complexă care contribuie la rezolvarea conflictelor aduse înainte „instanței țigănești”.

Judecata presupune mai multe momente pregătitoare, când se adună probe, se verifică, se stabilește valoarea lor, și două momente finale: judecata cu fapt și judecata cu dreptul cutumiar țigănesc.

Instanța de judecată compusă din bulibașă ca președinte și asesorii aleși de acesta, judecă în public. Procedura de judecată începe cu o sesizare verbală a instanței, cel ales judecător fixând termenul și citând oral pe cei interesați.

Ședințele sunt publice, dezbaterile fiind orale și contradictorii. Între țigani nu se admit ședințe în secret, ei reacționând foarte violent în acest caz. Judecătorul exercită pe timpul dezbaterilor poliția audienței și conduce dezbaterile. În acest sens el va lua toate măsurile ce se impun pentru păstrarea ordinii și liniștii.

Dezbaterile încep prin strigarea cauzei și chemarea părților la apel nominal. Completul de judecată se pronunță imediat ce dezbaterile au fost închise. În majoritatea cazurilor, se aplică pedepse.

Cunoaștem cu toții faptul că orice infractor și mai ales țiganii infractori fac tot ce le stă în putință (săvârșind chiar omoruri) pentru a nu fi prinși de poliție ori pentru a se sustrage executării pedepselor stabilite de instanțele de judecată.

Sancțiunile stabilite prin judecata țigănească sunt definitive, chiar daca îi privează de locuințe sau bunurile acumulate într-o viață (exemplu: obligația de a ceda casa și bunurile reclamantului sau obștii și de a părăsi comunitatea). Totodată, vinovatul suportă, fără nici o opunere, pedeapsa primită. Din păcate această judecată țigănească se declanșează numai din necesitatea soluționării unor conflicte între țigani și, mai ales, atunci când vinovații au încălcat „legea tăcerii” și au acceptat să colaboreze cu poliția pentru descoperirea și prinderea unor infractori aparținând acestei etnii.

2.5. Viața politică și publică

Viața politică și publică constituie un alt subiect de maxim interes. După Decembrie 1989, primul partid – „Uniunea Democratică a Romilor din România” – a obținut, la alegerile din 20 mai 1990, 29.162 voturi ce i-au permis să fie reprezentat în Camera Deputaților.

Până în 1992 apar o multitudine de partide și uniuni, efectul divizării și neînțelegerilor apărute în sânul etniei făcându-se simțit, nu atât la alegerile locale din februarie 1992 când au obținut 67 mandate (pentru un număr de opt partide ale țiganilor), ci la alegerile parlamentare din septembrie 1992 când, deși ocupă (oficial) locul doi – ca număr (1,8% din populație), după minoritatea maghiară (7,1 %), nu au reușit să întrunească numărul necesar de voturi pentru a avea reprezentanți în Parlamentul României.

Cadrul legislativ și instituțional pentru țigani este același pe care Constituția îl stabilește pentru toate minoritățile naționale existente pe teritoriul țării, recunoscându-le și garantându-le dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.

În multe privințe dreptul minorităților naționale sunt mai largi în România, decât în orice alte țări din Europa.

România a fost primul stat care a ratificat la 01.02.1995 Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților, adoptată de Consiliul Europei, în noiembrie 1994.

Autoritățile noastre au fost dispuse să accepte și expresii ca „minoritate europeană” sau minoritate transnațională care să fie atribuite etniei rromilor – acestea fiind combătute vehement de reprezentanții statelor occidentale, deși țiganii în număr de aproximativ 9 milioane trăiesc în aproape toate statele Europei.

O concluzie se impune de la sine: țiganii nu reușesc să-și găsească reprezentanți de marcă unanim acceptați de către întreaga etnie (fapt remarcat și de organismele internaționale), chiar dacă unii dintre ei s-au autoproclamat regi (Cioabă Ion) sau împărați ai tuturor țiganilor (Iulian Rădulescu). Din aceste motive, orice inițiative vizând schimbarea și îmbunătățirea modului de viață a etniei, pe ansamblu, au șanse puține de a fi transpuse în practică.

CAPITOLUL III – FENOMENUL INFRACȚIONAL ÎN RÂNDUL RROMILOR

3.1. Particularitățile fenomenului infracțional în rândul țiganilor

3.1.1. Particularități de ordin atitudinal

Un element esențial în realizarea structurii acestei lucrări l-a constituit relevarea „aportului” țiganilor la ansamblul criminalității și delincvenței în România.

În centrul modului de existență tradițional, specific populației de țigani se identifică „o strategie de viață de tip simbiotic”. Pentru neavizați, această expresie s-ar putea traduce printr-o imensă dorință de integrare în comunitate. În realitate, strategia de viață de tip simbiotic înseamnă (noi resimțim cu toții acest adevăr) să te apropii de majoritari și, prin orice mijloace, mai ales acte antisociale, să încerci să trăiești nu împreună cu majoritarii, ci pe seama lor.

Atunci când unele organizații internaționale (mai ales din Nordul Europei) au încercat să găsească o țară pentru țigani și au propus zona Kaliningrad, reprezentanții țiganilor au reacționat printr-o negare vehementă, considerând că în acest mod se încearcă realizarea „unui imens ghetou al țiganilor la nivel planetar”.

Ei doresc acces liber în zonele locuite de majoritari (din motive lesne de înțeles), dar și o izolare a locuințelor (la marginea localităților rurale sau în cartiere compacte în orașe și municipii), aceasta asigurându-le un plus de protecție, un refugiu pentru infractori atunci când sunt căutați de poliție și posibilitatea de a se „bucura” în liniște de prada obținută.

Izolarea le oferă și siguranța de a pleca și a veni neștiuți și nevăzuți de „poteră” ori de privirile indiscrete ale „gagiilor” (denumire pe care o dau componenților comunității majoritare).

Particularitățile fenomenului infracțional rezidă chiar în condițiile în care țiganii au deținut și continuă să dețină aproape „monopolul” asupra unor genuri de infracțiuni, din atitudinea față de infracțiunile comise, din particularitățile unor moduri de operare și, mai ales, educarea ori instruirea copiilor propriei familii pentru un comportament eminamente deviant.

Particularitățile de ordin atitudinal, observate nu numai de polițiști ci și evidențiate de mulți sociologi și psihologi, se concretizează în faptul că țiganii sunt favorabili și acceptă și pun în aplicare orice căi și metode, legale sau ilegale, pentru a-și atinge imediat scopurile propuse – obținerea unui profit (nu numai pentru procurarea mijloacelor de existență) cât mai ușor posibil (dacă se poate fără muncă, fără efort și cu cât mai puține cheltuieli).

Pentru ei numai partea femeiască a clanului trebuie să respecte una din cele 10 porunci prevăzute în Biblie (cea referitoare la infidelitate). În rest, să furi, să înșeli, să cerșești, să mutilezi copiii pentru a-i folosi la cerșit și chiar să ucizi pentru colectivitate sau în numele acesteia este permis.

Cu cât dovedește mai mult meșteșug, mai multă abilitate în săvârșirea unor infracțiuni aducătoare de câștiguri pentru familie și neam, cu atât este mai solidă poziția țiganului în colectivitate.

Din aceste motive, de cele mai multe ori, bulibașa este ales dintre cei mai abili infractori care au reușit să se îmbogățească fără a fi prinși de către politie. Prețul viitoarei mirese se stabilește nu în funcție de frumusețea acesteia, ci în raport de câștigurile pe care le aduce într-o zi prin cerșit, ghicit sau furt.

Expresii de genul „am dat țării cel mai mare spărgător ori cel mai mare hoț din buzunare etc.” sunt frecvent întâlnite în disputele pentru supremație între diversele clanuri și familii de țigani cu ocazia alegerii bulibașei ori desfășurării judecăților țigănești.

O altă particularitate de ordin atitudinal este și aceea de a fi prohibite orice fapte ce ar aduce atingere reputației sau bunăstării altui țigan. „Să nu furi de la alt țigan, să nu-i necinstești femeia (nevasta) sau fata, să nu torni la poliție pe țigan” sunt reguli ce trebuie respectate cu sfințenie.

Faptul că însuși „regele” Cioabă Ion, prin mass-media, consideră că nu-i oprit ca țiganii să mai fure o pasăre, un porc de la români pentru a-și hrăni copiii, este edificator în argumentarea ideilor avansate anterior.

Încălcarea acestor reguli sunt, de fapt, aproape singurele „pricini” care fac obiectul judecăților țigănești. Nu s-au întâlnit cazuri în care judecata țigănească să aibă „pe rol” cazuri de violare a unei românce, de jefuire a unor români ori de ucidere a unui polițist. Sub o altă denumire „omerta” mafiei italiene se face resimțită din ce în ce mai mult în raporturile dintre țigani sau chiar dintre țigani și victime sau eventuali martori care dezvăluie acțiunile săvârșite de aceștia.

Amenințările cu moartea, cu răpirea copiilor sau a altor membri ai familiilor celor ce prezintă un pericol pentru țigani au devenit foarte frecvente și, de multe ori, chiar au fost puse în practică.

Aceste particularități de ordin psiho-social sunt, în mare parte, determinate de absența oricărei frici (temeri) de autorități și de regimul penitenciar. Pentru mulți dintre ei perioadele petrecute în penitenciare reprezintă motive de mândrie, de laudă.

Așa se explică de ce capii crimei organizate internaționale caută să-i atragă și pe țigani la săvârșirea unor infracțiuni grave.

3.1.2. Moduri de operare folosite de țigani

Specificul modurilor de operare folosite de țigani pentru comiterea infracțiunilor constituie uneori un element important în orientarea cercetării pentru identificarea autorilor.

Majoritatea infracțiunilor sunt comise prin aceleași moduri de operare folosite și de ceilalți infractori. Acesta este și rezultatul politicii penitenciare (detenție în comun) și a numeroaselor bande formate din țigani și români. Din aceste motive este greu sau chiar imposibil să stabilești cu certitudine câte infracțiuni au fost comise de țigani și câte de către ceilalți.

Certitudine există numai acolo unde autorii au fost identificați și prinși ori unde martorii sau victimele, văzând autorii, afirmă că autorii sunt cu certitudine țigani.

Totuși câteva aspecte ale modurilor de operare, odată cunoscute, pot conduce la concluzia certă că o anumită infracțiune rămasă cu autori neidentificați a fost săvârșită de către țigani.

În acest sens pot fi enumerate câteva elemente:

a) Prezența nejustificată în anumite locuri a unor grupuri de țigani (țigănci) trebuie să constituie un semnal de alarmă că se pregătește ori s-a săvârșit o infracțiune. Dacă se observă un „nețigan” înconjurat de țigani (țigănci) să fiți siguri că acesta va fi victima unei înșelăciuni, a unui furt ori a unei tâlhării.

b) Când sunt constituiți în bandă, țiganii dau dovadă de un curaj nesăbuit și acționează cu maximă și nejustificată cruzime, chiar și atunci când victima nu mai opune rezistență. Aceeași reacție o au și când sunt prinși în flagrant ori când autoritățile vor să rețină un membru al etniei urmărit cu mandat de arestare ori de executare a pedepsei;

c) În majoritatea situațiilor, țigani sunt pregătiți să riposteze atât prin superioritatea numerică a indivizilor din grup, cât și prin folosirea unor arme albe, spray-uri cu gaze lacrimogene ori de neutralizare sau chiar arme de foc;

d) Când o șatră campează câteva zile în apropierea unei localități rurale și, după un interval de timp (câteva săptămâni sau chiar imediat după plecarea șatrei), în localitatea respectivă se comit, într-o singură noapte, multiple furturi prin spargere ori furturi de animale mari, să fiți siguri că autorii sunt infractori aparținând acestei șatre;

e) Furtul comis prin dislocarea tocului ferestrei din zid ori când s-a furat totul dintr-o încăpere („camera de curat”) este numit „furtul cu pădurea” și autorii nu pot să fie decât țigani;

f) Dacă într-un magazin pătrunde un grup de țigani de toate vârstele, care se ceartă, vociferează ori chiar simulează un conflict între ei, cu siguranță că se va comite un „furt prin corecție” ori un furt din buzunare sau poșete;

g) Dacă în curtea sau apartamentul dumneavoastră pătrunde un grup de țigani care cerșesc ori care vă determină să acceptați să vă ghicească viitorul, fiți sigure (în special femeile) că în aceeași zi ori a doua zi veți constata că ați fost deposedate de bijuterii ori de alte obiecte de valoare pe care le aveați. Același lucruri vi se poate întâmpla și când sunteți interpelate pe stradă, în parcuri ori în alte locuri publice;

h) Dacă vreți să faceți o afacere (legală sau mai puțin legală) cu un țigan într-un loc public mai ferit de curiozitatea „gagiilor” și observați în apropiere alți țigani sau unul dintre ei strigă „Fugiți, poliția!”, în mod cert ați fost înșelat.

Țiganii au constituit și constituie o problemă pentru societate, atât prin anacronismul vieții și obiceiurilor lor, cât mai ales, datorită faptului că acest mod de viață constituie o condiție deosebit de favorabilă apariției și proliferării manifestărilor antisociale și infracționale nu numai în rândul lor, ci și al altor categorii de persoane.

Din datele oficiale rezultă că fenomenul infracțional în mediul țiganilor este de câteva ori mai ridicat în comparație cu nivelul fenomenului infracțional constatat în restul populației țării. Un argument în acest sens îl constituie și prezentarea infracțiunilor mai frecvent săvârșite de țigani și a modurilor de operare folosite, cu mențiunea că aproape nu există gen de infracțiune care să nu fie reținut și în sarcina țiganilor.

Vom analiza modurile de operare folosite de țigani în funcție de felul lor: țigani nomazi, seminomazi și de vatră.

În cazul țiganilor nomazi

După sosirea unei șatre într-o localitate rurală, bărbații umblă din casă în casă ca să-și vândă produsele confecționate manual (căldări, cazane, piepteni, grătare, fărașe, etc) sau alte mărfuri indigene ori din import, uneori chiar bijuterii din aur – vizând în același timp și locuințele în care se pot comite furturi, revenind în acest scop, într-una din nopțile următoare.

În același timp femeile intră prin curți, prin case și oferindu-se să ghicească ori să facă farmece, cerșesc sau chiar fură ceea ce poate fi ușor ascuns.

Alteori, femeile sunt cele ce comit direct furturi. În acest scop, ele merg din casă în casă și dacă constată că locatarii lipsesc – după ce bat în poartă (în ușă) și nu li se răspunde – intră în casă cu chei potrivite, șperacle sau forțează ușile, furând diferite bunuri, bani și alimente.

În alte cazuri, țiganii comit spargeri în anumite locuințe pe care le cunosc numai din simpla descriere făcută de femeile lor, sau a altor detalii pe care le observă atunci când merg și se oferă să ghicească sau când cerșesc.

Un cunoscut mod de operare folosit de țigani este acela al loviturilor multiple într-un interval foarte scurt de timp și îndepărtarea de la locul faptei, pe drumuri neumblate, cu o rapiditate rar întâlnită. A doua zi dimineață de exemplu, după o serie de lovituri, se găsesc la 70-80 km depărtare, astfel încât cu greu mai pot fi bănuiți ca autori ai infracțiunilor. În acest scop ei folosesc autoturisme proprii, închiriate sau furate. Obiectele sau alte valori furate le ascund sub podurile de peste drumuri, sub malurile râurilor, în păduri. Cu ocazia depistării unor infractori țigani, se pot găsi bani sau cantități însemnate de monede ori alte obiecte din aur (cocoșei sau ducați) ascunse în oiștea căruței care fusese anterior găurită și apoi astupată, de asemenea într-o groapă anterior săpată și apoi acoperită peste care s-a făcut un foc mare ce l-au întreținut mereu, ascund numeroase obiecte vestimentare, alimentare, obiecte de valoare ce fuseseră furate.

Unii țigani contând pe sentimentul repugnant pe care îl are orice om la vederea unor excremente, nu s-au dat înapoi de la următoarea strategmă: au săpat o groapă, au introdus obiectele furate, au astupat-o, iar deasupra și-au făcut necesitățile. Este greu de imaginat pentru unii că se poate apela și la o astfel de metodă. Practica a evidențiat de multe ori astfel de situații.

Țiganii argintari confecționează din bronz, alamă sau cupru diferite tipuri de bijuterii ca: verighete, inele, cercei, mărțișoare, pe care au grijă să le lustruiască bine și să le prezinte victimelor ca obiecte veritabile din aur. Pentru a întări convingerea victimei că obiectele oferite spre vânzare sunt obiecte din aur, marchează fictiv aceste obiecte cu ștanțe confecționate de ei, ștanțe ce reprezintă marca Băncii de Stat, iar pe partea interioară a verighetelor gravează un prenume de bărbat sau de femeie și data încheierii așa-zisei căsătorii.

În unele situații infractorii acționează în grup și fără a lăsa impresia că se cunosc, caută să convingă victima asupra marii valori a bijuteriei oferite spre vânzare pe care uneori simulează că au găsit-o (sistemul „grant”).

Tot în practica muncii de poliție mai sunt cunoscute și alte procedee folosite de infractori în comiterea înșelăciunilor ca: ghicitul, chiromația, prezicerea viitorului sau vrăjitoria.

Țiganii seminomazi și de vatră

Aceștia săvârșesc aceleași genuri de infracțiuni ca și cei nomazi, cu singura deosebire că au alte metode de acoperire a activității lor infracționale. Specific acestora este procedeul obținerii unor autorizații de colectare a unor produse și deșeuri ca: fulgi, haine vechi, sticle și metale sau de desfășurare a unor activități comerciale.

Sub această acoperire, țiganii colindă cu căruțele prin județele țării, pregătind comiterea, sau chiar comițând infracțiuni.

Unii, odată cu aceste produse, achiziționează argint (monede sau argint industrial) și icoane vechi pe care le vând cetățenilor străini în schimbul unor sume de bani, valută, ducați austrieci din aur, bijuterii sau alte obiecte pe care, apoi, le speculează tot cu ocazia acestor peregrinări.

Procurarea icoanelor și a altor obiecte de cult cu valoare artistică și istorică deosebită se face fie prin cumpărarea la prețuri derizorii sau prin oferirea altor obiecte în schimb de la cetățenii care au asemenea obiecte moștenite, fie prin coruperea unor slujitori ai unor biserici sau mânăstiri. Atunci când țiganii nu reușesc să le procure prin cumpărare aceștia pleacă și se întorc noaptea sau după un anumit timp și le fură.

Tot cu ocazia acestor peregrinări unii țigani identifică cetățenii mai înstăriți și memorează amplasarea încăperilor locuințelor, căile de acces, sistemele de pază, etc., revenind după un anumit timp și comițând furturi prin spargeri ori chei potrivite. De cele mai multe ori revin folosind autoturisme sau chiar autovehicule mari pentru a-și asigura dispariția rapidă de la fața locului. Edificatoare în acest sens sunt datele rezultate în urma măsurilor întreprinse în acțiunea „Jiul”. Cu această ocazie s-a stabilit că un număr de 18 țigani au comis 175 de furturi prin spargere și chei potrivite pe raza a 9 județe. La comiterea celor mai multe furturi aceștia s-au folosit de un contabil din Bacău care îi transporta cu autoturismul până la marginea comunelor unde comiteau furturile, după care le asigura dispariția lor și a produselor infracțiunilor.

De asemenea, un grup de țigani a furat dintr-o biserică din Târgu Neamț circa 300 de icoane pe care le-au ascuns într-o căruță. Cei care au comis spargerea au plecat spre Buzău, urmând ca transportul icoanelor să-l asigure o țigancă. Aceasta a găsit un șofer cu un autocamion care a acceptat, în schimbul unei sume de bani, să-i transporte căruța la Buzău, însă au fost surprinși de organele de poliție în momentul când încercau să urce căruța în autocamion.

Nu se poate analiza aportul țiganilor la comiterea infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți, a infracțiunilor nereclamate sau a celor neînregistrate, însă, prin analogie, dacă se ia în considerare procentajul mai sus menționat și modurile de operare specifice folosite, se poate concluziona că autorii a mai multor dintre aceste infracțiuni sunt tot țigani.

Numărul țiganilor este în continuă creștere, ei fiind răspândiți pe între teritoriul țării și mai ales în județele din Moldova și Muntenia, stabilindu-se de regulă, în orașe cu mai multe căi de comunicație. Odată cu creșterea lor numerică, a crescut și periculozitatea lor socială, majoritatea fiind infractori recidiviști, care au săvârșit fapte deosebit de grave.

Periculozitatea acestora se manifestă și prin aceea că la săvârșirea infracțiunilor merg înarmați cu cuțite și alte obiecte contondente, spray-uri cu gaze lacrimogene sau de neutralizare, iar uneori chiar arme de foc, pe care le folosesc împotriva victimelor și, atunci când sunt surprinși, chiar împotriva ofițerilor și agenților de poliție (mai ales când aceștia nu acționează suficient de energic sau nu sunt însoțiți de câini de serviciu).

Există în rândul acestei categorii de infractori obișnuința de a încerca să se sustragă urmăririi penale, chiar și atunci când împotriva lor există material probator de netăgăduit, denunțând ca autori ai faptelor proprii, minori sau tineri, știind că aceștia nu sunt pedepsiți ori sunt mult mai ușor sancționați față de cei majori sau recidiviști.

Dacă cel prins și cercetat recunoaște faptele comise și declară pe toți participanții, după executarea pedepsei este supus „judecății țigănești” și obligat să plătească despăgubiri celorlalți coautori denunțați de el, iar în caz contrar au loc adevărate vendete cu urmări grave.

Din analiza modului în care infractorii țigani se organizează în vederea comiterii faptelor penale și măsurilor ce le iau pentru a nu fi prinși, mai trebuie menționate următoarele aspecte:

pentru a nu putea fi descoperiți, părăsesc cu repeziciune zona de acțiune și ascund frecvent obiectele furate îngropându-le fie în apropierea locului faptei, prin păduri, pe malul apelor și sub poduri, fie în locuințele lor;

mențin o legătură permanentă cu grupurile din alte județe conlucrând la comiterea de infracțiuni, la valorificarea produselor infracțiunilor și la ascunderea celor urmăriți de organele de poliție;

în ultima perioadă manifestă o preocupare asiduă pentru obiecte de cult și obiecte de artă (potire, icoane, cărți vechi, bisericești) pe care le fură din biserici, mânăstiri și muzee. Potirele le vând între ei, pentru țiganii corturari acestea reprezentând valori care le creează o anumită poziție în cadrul grupului. Icoanele le plasează la colecționari autohtoni sau străini;

în timpul anchetei sunt foarte abili, insinuanți și reclamagii. Invocă frecvent că au fost bătuți și caută să ia legătura între ei prin mijloace pentru a se pune de acord în a-și susține reciproc reclamațiile îndreptate împotriva cadrelor de poliție.

3.1.3. Educarea copiilor în direcția unui comportament deviant

Constituie un proces continuu care se declanșează din fragedă pruncie. Factorii atitudinali și comportamentali nu sunt de ordin genetic ci reprezintă un efect al grijii țiganilor adulți (părinți, frați, rude) de a educa, instrui și specializa copiii din propria etnie pentru a desfășura diverse activități infracționale, în raport de sexul și aptitudinile acestora. Educarea și instruirea se realizează inclusiv prin apelarea la mijloace de constrângere fizică.

„Pare-se că țiganii și țigăncile n-au venit pe lume decât să fie hoți; se nasc din părinți hoți, învață carte de la hoți și, până la urmă, ajung hoți cu ușorul și binișorul iar pofta de a fura și furtul sunt la ei ca niște însușiri de nedespărțit, care nu li se mai smulg decât o dată cu moartea.”

Deși textul are o vechime de peste 350 de ani, în parte își păstrează și astăzi valoarea, nu numai prin savoarea frazei ori renumele autorului, ci și perpetuarea în timp a constatărilor făcute în acele vremuri.

Un „proiect educațional” pentru instruirea copilului de țigan cuprinde mai multe etape care presupun folosirea acestuia ca „instrument” pentru săvârșirea unor infracțiuni (cerșit, furt din buzunare sau intimidarea autorităților când sunt prinși în flagrant), iar după 7-8 ani, ca subiect activ al infracțiunii, dar care nu răspunde penal datorită vârstei, iar, peste vârsta de 14 ani, acesta, intrând în rândul bărbaților, trebuie să fie în stare, independent ori împreună cu grupul, să săvârșească orice faptă penală. Grija pentru instrucția școlară propriu-zisă o au numai autoritățile ori familiile țiganilor care „și-au trădat neamul”, nu mai recunosc apartenența la etnie și s-au integrat în societate.

Există în rândul acestei categorii de infractori obișnuința de a încerca să se sustragă urmăririi penale, chiar și atunci când împotriva lor există material probator de netăgăduit, denunțând ca autori ai faptelor proprii, minori sau tineri, știind că aceștia nu sunt pedepsiți ori sunt mult mai ușor sancționați față de cei majori sau recidiviști. În acest fel își găsește explicația și procedeul infractorilor recidiviști de a lua cu ei la comiterea infracțiunilor și minori sau tineri fără antecedente penale, pe care, în afară de faptul că îi învață cum să comită infracțiuni, îi folosesc atunci când sunt prinși, denunțându-i pe ei.

3.2. Evoluția fenomenului infracțional în rândul RROMILOR

O „imagine” aproximativă a „aportului” țiganilor la fenomenul infracțional existent într-o localitate sau în țară, pe o anumită perioadă de timp, se poate reconstitui apelând la evidențele poliției și unităților penitenciare, fără a omite sau minimaliza nivelul și modul în care este acceptat acest fenomen de către comunitate.

Înainte de 1989, în baze datelor statistice și a constatărilor făcute de polițiști s-a vehiculat ideea că țiganii (raportat la numărul total al locuitorilor) săvârșesc de cinci-zece ori mai multe infracțiuni decât infractorii români ori de altă naționalitate.

Cele mai multe infracțiuni, săvârșite de țigani erau fapte de natură judiciară, la infracțiunile economice aceștia participând, mai ales, în calitate de instigatori, complici, sau favorizatori (exemplu: pentru sustrageri de argint industrial, cupru, aluminiu sau alte materii prime ce puteau fi trecute prin contrabandă peste graniță ori să fie folosite la confecționarea unor obiecte de uz casnic).

Țiganii aproape că dețineau monopolul asupra furturilor obiectelor aparținând patrimoniului cultural-național (îndeosebi icoane și alte obiecte de cult), trecerea clandestină a acestora peste graniță neconstituind pentru ei un obstacol dificil. Tot țiganii dețineau și monopolul bișniței cu țigări, valută, metale prețioase și acela al valorificării produselor provenite din infracțiuni.

Erau neîntrecuți (ca și azi) în arta escrocării victimelor (cetățenii străini sau români) care acceptau să facă „afaceri” cu ei.

În mediul rural, mai ales după 1980 (când țara a intrat într-o gravă criză economică), țiganii au devenit o adevărată plagă pentru fermele de stat, C.A.P.-uri, țărani și bazele de recepție, furând cereale, legume, fructe, păsări și animale, nutrețuri concentrate etc.

La raziile efectuate în cartierele de țigani se găseau de fiecare dată infractori urmăriți ori bunuri (produse) provenite cu siguranță din infracțiuni.

Din valorificarea statisticilor poliției, a studiilor și cercetărilor criminologice și sociologice ale delicvenței reies următoarele concluzii:

criminalitatea a înregistrat adevărată explozie în perioada imediat următoare evenimentelor din 1989. Rata criminalității a crescut de la 202,6 în 1989 la 304,5 în 2003 la 100.000 locuitori. Infracțiunile au crescut de peste 15 ori, din care tâlhăriile de 88 ori.

au proliferat infracțiunile specifice economiei de piață, în special criminalitatea în afaceri;

corupția a devenit un adevărat flagel care amenință nu numai drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ci însăși buna funcționare a instituțiilor de drept, societatea democratică în ansamblul său.

s-au cristalizat nucleele crimei organizate și sunt suficiente elemente predictive de susținere a fenomenului de consolidare și multiplicare a acestora.

Dinamica, structura și tendințele criminalității în România și în Europa evidențiază faptul că în perioada analizată, pe fondul recrudescenței fenomenului infracțional, au cunoscut o amploare deosebită și infracțiunile săvârșite de țigani. Datele pe care le oferă statisticile oficiale privesc însă doar faptele cu autori identificați, ceea ce reprezintă numai „vârful aisbergului” dacă avem în vedere ca există zeci de mii de infracțiuni cu autori neidentificați, că alte zeci de mii de infracțiuni nu se mai reclamă și că multe din infracțiuni (mai ales cele de natură economică ori care îmbracă forme ale corupției), pe lângă faptul că trebuie mai întâi să fie descoperite, sunt și foarte greu de probat. Dacă, la toate acestea, mai adăugăm și faptul că mulți infractori țigani sau de alte naționalități au părăsit țara în ultimii cinci ani, autoritățile occidentale preferând să-i expulzeze atunci când comit infracțiuni decât să-i condamne și să-i rețină în penitenciarele lor, suntem convinși că realitatea criminalității trebuie să ne îngrijoreze și mai mult.

Dacă, pe plan internațional, se aproximează că numai 10% din infracțiunile la regimul stupefiantelor sunt descoperite, eu nu-mi pot permite să trag aceleași concluzii cu privire la criminalitatea în rândul țiganilor, însă comunitatea, nu numai în România, resimte un adevărat șoc în această direcție și de multe ori reacționează violent, conflictele sociale și manifestările rasiste și xenofobe împotriva infractorilor aparținând acestei etnii fiind, datorită mass-mediei, cunoscute de către toată lumea.

Câteva date statistice sunt edificatoare:

în ultimii 5 ani, mai mult de 20% din populația țigănească a comis infracțiuni;

2% din țiganii adulți se află în penitenciare, procentul pentru restul populației fiind de 0,8%.

Elementele menționate de ordin criminologic trebuie să ne dea de gândit, însă trebuie să alarmeze etnia însăși pentru că fenomenul a devenit insuportabil pentru întreaga comunitate.

3.3. Tendințe ale fenomenului infracțional în rândul țiganilor

După evenimentele din decembrie 1989 fenomenul infracțional a cunoscut o recrudescență deosebită.

Cert este faptul că țiganii au știut cel mai bine să profite de această situație conjuncturală deosebit de favorabilă pentru a comite sute și mii de infracțiuni, demonstrând prin acțiunile lor că nu se mai tem de nimic și de nimeni. Amploarea și gravitatea faptelor acestora a condus în multe rânduri la adevărate conflicte între restul populației și țiganii masați în zone sau cartiere compacte, oamenii cinstiți nemaiputând să trăiască într-o permanentă teroare.

Conflictele s-au soldat cu incendieri și mari distrugeri materiale, țiganii infractori și familiile lor fiind alungați din localitățile respective.

Făcând o analiză a comportamentului infracțional al țiganilor se pot evidenția următoarele aspecte semnificative:

majoritatea țiganilor bișnițari au căutat să-și legalizeze activitățile speculative deschizând consignații particulare. În paralel cu aceste activități legalizate au făcut numeroase deplasări în străinătate unde au vândut mărfuri cumpărate sau furate din întreprinderile românești. Cu valuta obținută și-au cumpărat autoturisme sau alte autovehicule ori mărfuri cu care au invadat piața internă la concurență cu turcii, arabii și alți comercianți veniți îndeosebi din Orientul Apropiat.

unii dintre țiganii infractori, mulți dintre ei scăpați din penitenciare în urma decretelor de grațiere au trecut granița, legal sau ilegal, cu destinația Vestul Europei, S.U.A., Canada, unde au comis numeroase infracțiuni (furturi, tâlhării, violuri, trafic de stupefiante, omoruri, etc). O parte se află în lagăre sau penitenciare, alții, după ce au acumulat valori importante, s-au întors în țară și s-au privatizat, dar cei mai mulți se află încă în aceste țări având statut de azilanți (cei mai mulți în Germania – unde li se oferă condiții de trai deosebite). Țigăncile și copiii minori ai acestora se ocupă cu furturile prin corecție și cerșitul. Cele mai multe bunuri pe care le fură, le primesc în dar ori le strâng de pe străzi, le trimit prin colete poștale sau curieri, rudelor din țară care le comercializează.

Zecile de mii de țigani români care au invadat țările din Vestul Europei creează atâtea probleme încât și în aceste țări au apărut semne de respingere a lor din partea autohtonilor (țigani agresați pe stradă, cămine atacate cu pietre, sticle incendiare, etc.). Dar acestea sunt problemele polițiștilor din țările respective. Pentru poliția română este grav faptul că mulți din cei care se întorc aduc cu ei instrumente speciale pentru săvârșirea de infracțiuni, arme de foc sau alte obiecte și instrumente anume confecționate pentru atacarea și neutralizarea victimelor ori chiar a polițiștilor. De asemenea, infractorii țigani, unii dintre ei deosebit de periculoși, și-au însușit temeinic moduri de operare de tip mafiot care trădează apariția germenilor crimei organizate (șantaje, răpiri de persoane, intimidări prin acte de violență asupra celor vizați ori a bunurilor acestora, etc).

țiganii infractori rămași în țară, în afară de faptul că și-au intensificat acțiunile ilegale, se dovedesc a fi din ce în ce mai periculoși atât sub aspectul organizării, modurilor de operare, mijloacelor de care dispun (instrumentar adecvat, mijloace de transport, arme pentru atac și apărare, etc.) cât și al atitudinii față de autorități (lipsă de teamă, tendința de a corupe polițiștii, procurorii, judecătorii, etc.). Dintre țiganii infractori unii s-au specializat și comit înșelăciuni cu ocazia schimburilor valutare ilegale (majoritatea fiind de mult timp milionari); alții instigă salariații întreprinderilor să sustragă de la locul de muncă cele mai diverse materii și materiale (mercur, cupru, argint industrial, zinc, aluminiu, platină, etc.) pe care le valorifică cu câștiguri mari în străinătate sau în țară diverșilor cetățeni străini aflați în tranzit.

Un aspect deosebit ce afectează normala desfășurare a vieții economico-sociale îl constituie și tendința unor țigani de a acapara comerțul cu mărfuri de primă necesitate, aceștia achiziționând de la producători mărfurile căutate pe care le valorifică la prețuri foarte mari. În cazul în care producătorii refuză încheierea tranzacțiilor, țiganii folosesc diverse metode de intimidare, mergând până la distrugerea mărfurilor.

O privire de ansamblu asupra fenomenului infracțional în rândul țiganilor în perioada post-revoluție demonstrează existența și a altor elemente specifice și anume:

– Consecvența, cu pronunțate caracteristici de recrudescență, în săvârșirea infracțiunilor tradiționale, țiganii ajungând să ocupe și să terorizeze zone întinse din orașe și localități rurale. S-a instalat o stare de nesiguranță (insecuritate) a populației, temere care își face simțită prezența atât ziua cât și noaptea. Țiganii afirmă că „a venit vremea lor”.

Afirmațiile unor reprezentanți ai țiganilor din care rezultă că aceștia comit infracțiuni pentru a supraviețui nu corespund realității. La ora actuală sunt mii de oameni care trăiesc mult mai greu decât țiganii, oameni care ajunși în pragul disperării apelează la gestul suprem – sinuciderea – dar aceștia în nici un caz nu sunt țigani.

– Accentuarea comportamentului violent.

Se știe că țiganii, prin comportamentul pașnic, umil, neviolent, au reușit să cucerească toate continentele, fiind acceptați de către comunitate.

Se pare că și cu secole în urmă și acum, de regulă, primul contact cu țiganii dă naștere acestui sentiment de compasiune, de toleranță.

Cu toate acestea, comportamentul respectiv se manifestă numai la suprafață, de obicei atunci când țiganii se simt în inferioritate, ei doresc să obțină încrederea viitoarei victime (în cazul cerșetoriei, escrocheriilor sau furturilor). În cazul infracțiunilor cu violență ori când țiganii se simt în pericol reacția devine extrem de violentă dacă aceștia întrezăresc o șansă de scăpare. Nu țin seama că persoana este o simplă victimă (martor) sau polițist.

În ultimul timp, manifestările de extremă violență, când țiganii depășesc cu mult limitele rezistenței victimelor, au devenit cotidiene.

Țiganii își continuă acțiunile violente, chiar dacă victimele au fost aduse în stare de inconștientă ori neputință de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Au fost situații în care membrii bandei au făcut pariuri între ei cu privire la anihilarea rezistenței victimei dintr-o singură lovitură cu pumnul ori cu piciorul, lovituri care au cauzat adesea decesul acestora.

Tratamente de genul mutilării feței martorului sau victimei (prin folosirea lamei, briciului etc.), pentru motivul că a „îndrăznit” să încerce să se apere ori să-i demaște pe infractori, au devenit cotidiene în modurile de operare ale hoților din buzunare și poșete.

Lista exemplelor privind astfel de manifestări de extremă și inutilă cruzime este mult mai lungă. Important și alarmant este faptul că, în favoarea infractorilor respectivi, nu pot fi invocate nici un fel de circumstanțe atenuante (sărăcie, boli, boli psihice grave ori acțiuni sub influența consumului de droguri ori a nevoii stringente de a procura asemenea substanțe).

Alarmantă este și tendința celorlalți infractori de a se „țiganiza” în adoptarea unor atitudini și moduri de operare specifice etniei țiganilor.

Singura explicație verosimilă este aceea că țiganii și alți infractori sunt hotărâți ca, prin acțiunile lor, să reușească intimidarea comunității prin crearea unui sentiment de neputință și inutilitate a oricărei reacții de respingere sau anulare a agresiunilor de orice fel.

Noi moduri de operare și lărgirea ariei infracțiunilor săvârșite de țigani

După decembrie 1989, curajul și inteligența nativă le-a permis țiganilor să se avânte în noi afaceri, în marea lor majoritate ilegale, care i-au îmbogățit rapid.

Este de notorietate faptul că țiganii, cu sau fără licență de import-export, reprezintă ponderea infractorilor care scot sau introduc prin contrabandă mărfuri, în special pe relația cu Turcia, Bulgaria, Ungaria și Germania. Modurile de operare sunt deja cunoscute (declarații vamale false, mituirea vameșilor, trecerea ilegală a frontierei de stat prin zone numai de ei știute).

Țiganii, deși foarte mulți analfabeți, au fost printre primii care și-au deschis consignații particulare, case de amanet, case de schimb valutar, centre de colectare a metalelor vechi etc., acestea constituind principale1e „canale” de valorificare a produselor provenite din infracțiuni (judiciare sau economice).

Țiganii controlează singuri ori împreună cu cetățeni străini (arabi, greci, italieni, ciprioți, foști cetățeni români etc.) rețelele interne și internaționale de prostituate românce.

Bancruta frauduloasă și jocurile de „întrajutorare” care presupun un anumit grad de pregătire economică și juridică au proliferat și ca urmare a activității delictuale desfășurate de mulți țigani. Este suficient să apară o „idee” aducătoare de profit pentru ca toți membrii etniei dintr-o anumită zonă să o preia.

În străinătate, în afară de cerșit, furturi din buzunare, furturi din magazine și din locuințe ori colectarea bunurilor abandonate de cetățeni acestor state și expedierea lor în România (prin poștă ori prin diverși intermediari), țiganii au început să comită și tâlhării, atacuri asupra unor bănci ori mijloace de transport al valorilor monetare, plasare de monedă falsă, trafic de armament și droguri etc. Într-un cuvânt, aceștia, independent sau împreună cu infractorii localnici sau veniți din alte țări, au fost atrași ori s-au constituit în bande specifice celor aparținând crimei organizate. Grav este faptul că, odată veniți sau expulzați în România, aceștia se organizează după aceleași principii. În țară, la activitățile specifice crimei organizate, sunt atrași și alți țigani în calitate de executanți ori care asigură baze logistice pentru cei veniți din străinătate. Implicarea țiganilor în furtul și traficul ilegal de autoturisme de lux este, de asemenea, un fapt care prezintă o periculozitate deosebită prin amploarea fenomenului.

Un segment al criminalității organizate, unde țiganii au fost printre primii implicați, îl constituie organizarea unor bande specializate în perceperea „taxei de protecție” ori „recuperarea” unor datorii de la diverși debitori.

Pentru a-și consolida poziția, unele grupuri de rromi au intrat în legătură cu persoane din străinătate, suspecte de apartenență la grupări de tip mafiot, ce acționează în Italia, Grecia, Bulgaria, Cipru și Turcia, care îi sprijină în afacerile ilegale prin intermediul unor firme particulare ai căror patroni sunt cetățeni români, legături ale acestora.

Mare parte din infractorii spărgători activi s-au specializat și reciclat din punct de vedere al modurilor de operare în țările occidentale (Germania, Austria, Franța, Italia) de unde au adus și aparatura necesară pentru neutralizarea sistemelor de alarmă, distrugerea instalațiilor de siguranță și confecționarea rapidă de chei potrivite, în vederea pătrunderii în obiectivele vizate.

În ultimii ani au fost numeroase cazurile în care rromii au fost implicați în furturi de materiale și materii prime din diverse întreprinderi, beneficiind chiar de complicitatea unor persoane dornice de câștiguri însemnate dobândite rapid (lingouri de fontă, bobine de cupru și motoare, cablu electric).

De asemenea, poliția s-a confruntat cu evenimente deosebite, în care grupuri de infractori țigani, prin imobilizarea paznicilor de la societățile comerciale în incinta cărora se aflau depozitate țevi din aluminiu pentru irigat și de la unitățile cu profil de prelucrare a lingourilor din metale neferoase situate pe raza mai multor județe din sud-estul țării, au sustras cantități însemnate de astfel de bunuri.

Grupuri de infractori rromi se deplasează în alte localități decât cele de domiciliu, folosind autoturisme străine în scopul săvârșirii de infracțiuni. În cadrul raporturilor interetnice, în ultima perioadă de timp au luat o mare amploare judecățile țigănești, cunoscute sub denumirea de „staboruri”, unde infractorii rromi grupați pe bază de rudenie sau amiciție determină victimele care, de regulă sunt din aceeași etnie, prin amenințări și violențe, să le plătească sume importante de bani, judecătorii întotdeauna fiind influențați de partea mai puternică.

Din activitatea infracțională a grupurilor de rromi face parte și practica de asigurare a „protecției” unor patroni pentru a-și putea realiza în mod normal și nestingherit afacerile, solicitând în acest scop sume importante de bani, iar în situația în care refuză, trec la amenințări și violențe împotriva acestora ori a membrilor de familie, șantaje, tâlhării, răpiri și sechestrări în vederea obținerii de foloase materiale.

A luat amploare practicarea de către rromi a împrumutării unor sume de bani pe termen scurt, fixând unilateral dobânzile, începând cu un procent de 15-20%, iar în cazul în care nu sunt achitate la termenul stabilit, procentele sunt ridicate progresiv, ajungând de multe ori peste 100%, neputând fi rambursate de către persoanele împrumutate, motiv pentru care, prin violență și amenințări, sunt deposedate de bunuri mobile și imobile.

Infracțiunile cu violență și criminalitatea stradală reprezintă domenii predilecte de acțiune a rromilor. Străzile și piețele orașelor constituie spațiul preferat de desfășurare a activităților infracționale, ele devenind locul de acțiune al rromilor, mai ales în zonele centrale, în apropierea caselor de schimb valutar, hotelurilor, băncilor și marilor magazine.

Mai nou, rromii împrumută sume de bani garantate cu încheierea unui act la notarul public, prin care persoana împrumutată se obligă ca, în cazul nerambursării creditului respectiv în termenul stabilit de comun acord, creditorul să intre în posesia imobilului debitorului (apartament, societate comercială).

Tot mai frecvent, infractori rromi, sub diferite pretexte, obțin procuri pentru administrarea imobilelor de la persoanele în vârstă care locuiesc singure și, de regulă, nu au rude ori mijloacele necesare de întreținere, după care vând locuințele respective în regim de urgență. În ultimul timp, la nivel național, grupuri de rromi, cunoscute în lumea interlopă prin amenințări și exercitarea de violențe și șantaje, răpiri și sechestrări, procedează la recuperarea unor importante sume de bani în lei și valută, pretinzând procente până la 50%.

Printre alte îndeletniciri care au intrat în sfera de preocupare a rromilor menționăm:

practicarea jocurilor de noroc neautorizate, organizate la domiciliile unor elemente infractoare sau sediile unor societăți comerciale care dobândesc astfel, în mod necinstit sume importante de bani și obiecte;

deținerea ilegală de armament și muniție;

procurarea și comercializarea substanțelor narcotice (cocaină, heroină, hașiș), folosind în acest scop pentru vânzare minori nejustițiabili, supravegheați de majori care desfac produsele la vedere în piețe, instituții de învățământ, străzi, târguri etc.

De asemenea, mulți rromi conduc pe drumurile publice autoturisme străine neînmatriculate ori cu numere false, mulți dintre aceștia fără a poseda permis de conducere.

Un alt aspect care privește etnia rromilor este acela că foarte mulți membri ai acestei etnii locuiesc, în prezent, atât în localitățile rurale, cât și în centrele urbane aglomerate, fără forme legale.

Nomadismul rromilor și criminalitatea în rândul celor care se deplasează în țările vestice produc o imagine nefavorabilă țării noastre în lume, mass-media europeană prezentându-i drept români și nu rromi aparținând unei ramuri transcontinentale care practică tradițional migrarea dintr-o localitate în alta. De aici și prezentarea fenomenului drept „românesc” cu implicațiile ce decurg firesc din acesta.

Placa turnantă pentru lansarea în țările vestice este Polonia, în care se află foarte mulți rromi care, de la cerșitul profesional și furturi mărunte, au trecut la infracțiuni mai grave, cum sunt omoruri, violuri, tâlhării, spargeri de bănci, trafic de aur și bancnote false. De asemenea, rromii transportă în Polonia și țările vestice minori, pe care îi obligă să cerșească și să fure, mizând pe faptul că legislația polonă prevede că minorii, în cazul comiterii de infracțiuni primesc pedepse cu suspendarea executării.

Rromii au explorat și zona estică a continentului european, ajungând până la Alma-Ata unde, de regulă, s-au ocupat cu săvârșirea unor infracțiuni de înșelăciune prin prezentarea unor bijuterii ca fiind din aur, dar au comis și furturi și tâlhării pe șoselele naționale.

CAPITOLUL IV – PREVENIREA, DESCOPERIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ÎN RÂNDUL RROMILOR

Evoluția ascendentă a criminalității în România este consecința atât a fenomenului de tranziție către economia de piață, cât și a înțelegerii greșite a libertăților de către multe persoane interesate în obținerea de profituri prin eludarea legilor, la care se adaugă și tendința elementelor infractoare de a-și crea legături infracționale în alte țări, îndeosebi în mediul celor aflați în grupările de emigranți și chiar în unele structuri ale crimei organizate.

4.1. STRATEGIA ORGANIZĂRII PREVENIRII CRIMINALITĂȚII

Statul și poliția română și-au ghidat și își orientează activitatea de combatere a criminalității plecând de la recunoașterea rolului primordial al prevenirii.

Alegerea strategiei prevenirii se poate realiza luând în calcul, în afară de nivelul și tendințele fenomenului infracțional, cauzele și condițiile care determină ori favorizează declanșarea activităților infracționale. În acest sens, se apreciază ca principale cauze ale criminalității următoarele:

– manifestarea unor fenomene de dezorganizare socială, inerente procesului complex și dificil de trecere de la un sistem politic la altul, de la o economie hipercentralizată la economia de piață;

– încercările de soluționare prin forță a unor revendicări de grup;

– înțelegerea eronată a largilor drepturi și libertăți acordate de noul stat de drept;

– impactul negativ al dezorganizării vieții economico-sociale;

– reglementarea juridică defectuoasă ori nereglementarea juridică a unor largi domenii ale vieții economico-sociale;

– derularea defectuoasă a procesului de privatizare;

– scăderea rolului controlului social și „impactul” unor modele criminogene importate din străinătate;

– consumul excesiv de băuturi alcoolice, neaplanarea la timp a stărilor conflictuale, cultivarea de către unele publicații ori prin televiziune a violenței și pornografiei;

– rivalități dintre organisme statale, înțelegerea greșită a principiului „separației puterilor”, stigmatizarea prin presă a unor instituții și a personalului lor, în mod deosebit a organelor specializate în aplicarea legii și menținerea ordinii publice;

– absența unei strategii naționale pentru prevenirea criminalității și a organismelor centrale și locale, care să coordoneze activitățile tuturor factorilor sociali cu responsabilități în domeniu.

În concepția Ministerului Administrației și Internelor și Inspectoratului General al Poliției, prevenirea criminalității poate fi definită ca un complex de activități întreprinse la nivelul întregii societăți de către organisme anume desemnate, pentru reducerea numărului de infracțiuni și a consecințelor acestora, împiedicarea prin orice mijloace a persoanelor predispuse să încalce legile țării și creșterea sentimentului siguranței în rândul cetățenilor.

Fundamentul măsurilor de prevenire, inclusiv al celor care vizează etnia țiganilor, îl constituie:

evoluția îngrijorătoare a fenomenului infracțional și înmulțirea cauzelor care îl generează;

anticiparea schimbărilor cantitative și calitative ale structurii criminalității pe termen mediu sau lung, atât la nivel general cât și zonal.

În acest context prin prevenire se urmărește atingerea următoarelor obiective:

asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

întărirea ordinii publice, a climatului de siguranță civică;

reducerea numărului infracțiunilor și al participanților la comiterea acestora;

apărarea proprietății private și publice și asigurarea protecției patrimoniului național (cultural, artistic, istoric și religios);

identificarea persoanelor susceptibile de a comite fapte antisociale și determinarea lor de a renunța la săvârșirea unor asemenea fapte;

prevenirea recidivei prin acțiuni susținute de reintegrare a infractorilor primari;

identificarea și protejarea victimelor potențiale;

acordarea de sprijin de specialitate persoanelor juridice în alegerea, instalarea și funcționarea sistemelor tehnice de siguranță și alarmare, în verificarea și instruirea personalului de pază.

Pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, prevenirea trebuie structurată pe trei nivele (primar, secundar și terțiar) și desfășurată cu respectarea strictă a următoarelor principii:

prevenirea criminalității în România reprezintă o problemă națională de interes major;

guvernarea dreptului și supremația legii în conceperea și realizarea activităților preventive;

corelarea exigenței separației puterilor în stat cu cea a necesității cooperării autorităților publice în prevenirea criminalității;

echidistanța politică a personalului responsabil cu aplicarea legii;

creșterea responsabilităților instituțiilor abilitate cu prevenirea și combaterea criminalității, concomitent cu asigurarea participării cetățenilor la elaborarea și înfăptuirea politicii referitoare la criminalitate;

descentralizarea activităților, acțiunilor și măsurilor preventive, în paralel cu asigurarea coordonării lor la nivel guvernamental și local;

adecvarea acțiunilor și măsurilor preventive la structura, dinamica și centralizarea fenomenului infracțional;

realizarea echilibrului optim între prevenirea propriu-zisă (nivelul primar și secundar) și combaterea faptelor antisociale (nivelul terțiar);

intensificarea cooperării bi și multilaterale în vederea armonizării preocupărilor naționale cu cele europene pentru prevenirea și combaterea criminalității, în contextul internaționalizării diferitelor forme de criminalitate, îndeosebi a crimei organizate și infracționalității în afaceri;

optimizarea raportului dintre costurile și beneficiile acțiunilor și măsurilor preventive.

Faptul că se acordă atenție aparte etniei rromilor nu trebuie să fie catalogat ca o discriminare rasială ci ca un răspuns justificat la recrudescența criminalității în rândul etniei respective.

Așa cum se simte nevoia unor măsuri deosebite pentru minori, recidiviști, infractori voiajori, prostituate sau proxeneți, activitățile specifice care se preconizează în domeniul mai sus anunțat se doresc a fi, în primul rând, benefice etniei înseși și, prin aceasta, întregii comunități.

În fapt, măsurile generale de prevenire și combatere a criminalității sunt aplicabile și infractorilor ori persoanelor predispuse care provin din rândul rromilor.

Însă, specificul compartimental și al modului de viață al rromilor impune și măsuri cu un anume specific.

Interesul comunității este ca, prin aceste măsuri, poliția să reușească să asigure un climat de siguranță și securitate, sentimentele de insecuritate personală și a proprietății, în raport cu agresiunile de tot felul din partea infractorilor țigani, fiind evidente și generând, de multe ori, conflicte de amploare.

Activități de prevenire specifice în rândul minorilor țigani

Având în vedere o mare reticență a copiilor de țigani față de învățătură, deși este dificil de recomandat o anumită concepție de organizare a învățământului integrat sau separat pentru țigani, se impun a fi avute în vedere elemente distincte de:

atragerea liderilor locali în scopul folosirii lor la executarea unei influențe pozitive asupra celorlalți membri ai etniei în vederea trimiterii la școală a copiilor;

organizarea de către autoritățile publice locale a unor activități specifice prin care să se clarifice necesitatea și importanța formării școlare a actualelor generații de minori pentru însuși viitorul întregii etnii;

asigurarea unor condiții specifice cât și folosirea modalității diferențiate de însușire a cunoștințelor predate în școală;

stimularea copiilor care dovedesc reale aptitudini pentru învățătură prin susținerea lor morală și materială, în vederea continuării procesului de învățământ în formele sale superioare;

ajutorarea materială și morală a familiilor de rromi care manifestă dorința de a-și trimite copii să învețe;

încurajarea copiilor de excepție, care prin talentul și voința lor se situează peste linia medie a vârstei.

Învățământul și educația minorilor trebuie să se fundamenteze pe cultivarea valorilor fundamentale, pe însușirea și respectarea identității și tradițiilor spirituale ale poporului român.

4.2. PRINCIPALELE MĂSURI ȘI ACȚIUNI DE PREVENIRE A CRIMINALITĂȚII ÎN RÂNDUL ȚIGANILOR

După cum se știe, conducerile Ministerului Administrației și Internelor și Inspectoratului General al Poliției au ordonat includerea prevenirii ca misiune permanentă în toate programele de luptă împotriva criminalității. În conținutul acestora s-au stipulat obligații concrete de acțiune și responsabilități precise pentru organizarea și dezvoltarea activităților de prevenire a criminalității pentru toate comandamentele de armă și pentru toate unitățile centrale și teritoriale ale acestora.

Ministerul Administrației și Internelor a adoptat numai cadrul juridic și o strategie a activităților preventive, oferind posibilitatea adoptării celor mai eficiente măsuri de prevenire unităților centrale și locale, în raport de elementele specifice ale situației operative pentru fiecare domeniu de activitate și ținând seama de condițiile concrete existente în anumite zone și localități urbane și rurale.

Cert este faptul că actuala strategie a prevenirii cuprinde un ansamblu de activități, care, din punct de vedere teoretic, trebuie să conducă cel puțin la stoparea ritmului ascendent al criminalității.

Deși activitățile preventive vizează în egală măsură toți cetățenii țării și chiar celelalte persoane care se află temporar sau definitiv, legal sau ilegal pe teritoriul României, o serie de măsuri și acțiuni cu caracter preventiv vizează cu prioritate etnia rromilor.

Principalele măsuri și acțiuni ce pot conduce la prevenirea criminalității în rândul țiganilor și la slăbirea tensiunilor sociale între etnia țiganilor și populația majoritară sunt:

optimizarea sistemului de indicatori și a statisticilor polițienești, precum și a capacității de valorificare operațională a acestora. Această măsură cu caracter preventiv impune o serie de explicații întrucât reprezentanții țiganilor o consideră ca având caracter rasist.

Este ușor de justificat pentru cunoscătorii în materie, dar greu de convins pentru cei neobișnuiți cu munca de cercetare și mai ales pentru cei intenționați.

Ne punem întrebarea „De ce evidențe separate pentru țigani?”

Reprezentanții acestei etnii recunosc faptul că în rândul rromilor, datorită secolelor de marginalizare, de izolare, un procent însemnat, mult peste cel mediu, îl reprezintă cei cu comportament deviant. Atunci când într-o colectivitate apar, în proporție îngrijorătoare, boli ori alte evenimente nefirești, care pot aduce atingere comunității sau, de exemplu, mediului ambiant, sub „lupa cercetării” trebuie așezate toate documentele care compun acea colectivitate pentru că, numai în acest mod, se pot identifica acele cauze determinate sau favorizatorii și se pot întreprinde măsuri eficiente de eradicare a „bolii”.

O altă explicație ne-o oferă practica unor poliții din state a căror democrație nu o putem pune la îndoială. În S.U.A. există implementate pe calculator amprentele a peste 100 milioane cetățeni americani și, în mod cert, ale tuturor imigranților. În Elveția, sistemele de evidență sunt și mai drastice: populația însăși participă la identificarea, verificarea și luarea în evidență a oricărui individ ce apare într-o micro-colectivitate (stradă, hotel, etc.). Israelul, prin organele sale, poate nu numai să afle în orice moment în ce zonă a globului se află fiecare cetățean al său, dar fiecare cetățean are datoria să anunțe unde și cum poate fi contactat.

promovarea managementului polițienesc pentru creșterea eficacității operaționale și sporirea încrederii populației în forțele și serviciile polițienești, în scopul îmbunătățirii relațiilor dintre poliție și comunitate, pentru creșterea aportului acesteia din urmă la prevenirea criminalității, inclusiv prin măsuri de autoprotecție.

În acest sens, fiecare unitate de poliție trebuie să inițieze acțiuni, prin care comunitatea să fie informată asupra adevăratelor stări de lucruri și a dimensiunilor reale ale unor situații de criză, în scopul perceperii corecte a fenomenelor, faptelor și proceselor sociale și ca urmare sugerarea adoptării unor atitudini și comportamente corespunzătoare din partea cetățenilor. Se pot iniția și acțiuni sau măsuri de informare pentru indicarea intențiilor infracționale și de tulburare a ordinii publice în anumite locuri și medii.

executarea unor cercetări și informarea comunității cu privire la dimensiunile reale ale criminalității în rândul țiganilor, a cauzelor și condițiilor care favorizează acest fenomen;

promovarea unor propuneri privind includerea în programele școlare la toate nivelele unităților de învățământ, a noțiunilor de drept penal, criminologie, drept polițienesc și inițierea altor acțiuni specifice pentru atragerea minorilor și adulților, familiilor și factorilor educaționali din instituțiile de învățământ la elaborarea politicii de prevenire a criminalității;

folosirea conferințelor și mass-mediei pentru sensibilizarea publicului, pentru obținerea solidarității cetățenilor în executarea unor măsuri de împiedicare a săvârșirii de infracțiuni, acordării de ajutor victimelor, prinderii și imobilizării infractorilor. În acest sens pot fi prezentate cele mai accesibile metode și tehnici ce pot fi folosite de cetățeni în vederea asigurării autoprotecției și ajutorării semenilor în situații de criză;

stimularea și sprijinirea, în limitele legii, a oricăror inițiative vizând înființarea diferitelor categorii de agenții particulare de securitate și supraveghere, precum și organizarea unor cursuri de pregătire, prin care să se asigure însușirea unor cunoștințe de drept penal sau în domeniul tehnicilor de supraveghere și securitate, drepturilor, obligațiilor și responsabilităților, a comportamentului adecvat față de populație, poliție și în raporturile cu persoanele suspecte;

difuzarea prin mass-media a tuturor informațiilor și sfaturilor de natură să evite victimizarea;

promovarea de programe de întrajutorare între vecini și încurajarea grupurilor de risc specific pentru a lua măsuri de prevenire în colaborare cu autoritățile locale;

inițierea unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ, menite să asigure privarea infractorilor de produsele obținute pe căi ilicite;

concentrarea eforturilor poliției în direcția prevenirii acelor genuri de infracțiuni care, prin modurile de operare folosite și categoria infractorilor care le comit, prezintă un grad ridicat de pericol social și au o mare rezonanță în opinia publică;

instituirea unui sistem modern de pregătire a tuturor cadrelor de poliție din Academia de Poliție, în Școlile de pregătire a agenților de poliție și de perfecționare a cadrelor de poliție în direcția cunoașterii modului de viață, categoriilor de țigani cu tradițiile și obiceiurile lor, modurile de comitere a infracțiunilor, procedee și metode specifice de cercetare a grupurilor de țigani, de câștigare a încrederii unora dintre ei și pentru a-i folosi la influențarea pozitivă a obștii.

4.3. DESCOPERIREA INFRACȚIUNILOR COMISE DE RROMI

4.3.1. Aspecte generale

Organizarea muncii informativ-operative pentru descoperirea infracțiunilor comise de rromi și pentru descoperirea autorilor în cazurile în care, din primele cercetări rezultă că făptașii ar fi tot țigani, constituie o problemă deosebit de dificilă pentru toate formațiunile informativ-operative.

Activitatea de descoperire a infracțiunilor și a autorilor acestora trebuie privită în conexiune indisolubilă cu activitatea de prevenire. Nu poate exista activitate de prevenire fără să se desfășoare și activitatea de descoperire și sancționare a celor care săvârșesc infracțiuni.

În abordarea metodologiei descoperirii infracțiunilor comise de rromi și probării vinovăției autorilor în cauzele cu autori necunoscuți, se pleacă de la următoarele considerente:

Munca de combatere a infracționalității în rândul rromilor trebuie privită în strânsă corelație cu activitatea generală de combatere a fenomenului infracțional, neputând fi trase linii de demarcație între infracțiunile comise de țigani și cele comise de alte categorii de persoane (chiar și atunci când cauzele sunt soluționate). Acestea pentru că, de foarte multe ori, în grupurile de infractori intră țigani și alte persoane în diferite ipostaze (coautori, complici, tăinuitori, favorizatori, instigatori ori gazde de infractori). De asemenea, nu există moduri de operare în exclusivitate țigănești, în puține cauze cu autori necunoscuți plecându-se numai de la specificul modului de operare se poate stabili cu certitudine că autorii sunt rromi;

Pornind de la primul considerent rezultă că simpla organizare a unor compartimente în cadrul formațiunilor judiciare pe linie de țigani nu rezolvă problema, țiganii trebuind să stea în atenția tuturor lucrătorilor de investigații criminale și chiar a tuturor formațiunilor de poliție. Această atenție trebuie acordată în toate momentele, fie că este vorba de formarea agenturii, de supravegherea elementelor periculoase ori de elucidarea cauzelor cu autori necunoscuți.

Principalele atribuții ale ofițerilor care vor lucra la acest compartiment ar trebuie să se refere la:

organizarea și asigurarea unei colaborări permanente între compartimente, formațiuni și organe care să permită afluirea tuturor informațiilor privind activitatea țiganilor către acest compartiment, indiferent de sursa informațiilor și chiar dacă informația va fi exploatată de o altă formațiune.

organizarea unui sistem care să asigure prelucrare operativă a informațiilor primite și stabilirea celor mai eficiente măsuri de exploatare a lor, întrucât de cele mai multe ori această exploatare presupune acțiuni de amploare cu participarea unor lucrători de la mai multe formațiuni sau organe;

activitatea directă de culegere a informațiilor în scopul cunoașterii și supravegherii activității și deplasării elementelor suspecte, atât pentru identificarea, descoperirea și probarea vinovăției autorilor, cât și pentru prinderea celor ce se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei. Această activitate se va desfășura prin formarea, instruirea și dirijarea unei agenturi proprii și prin asigurarea anchetării infractorilor țigani prinși de către ofițerii specializați;

asigurarea unui sistem de instruire periodică a tuturor lucrătorilor care în cadrul activității lor, pot avea tangență cu rromii. Acest instructaj trebuie să cuprindă date privitoare la periculozitatea țiganilor infractori, modul lor de organizare în vederea comiterii de infracțiuni, moduri de operare folosite, specificul muncii informativ-operative pe această linie. În final trebuie să se evidențieze tendințele fenomenului infracțional pe linie de țigani (noi moduri de operare, grupuri nou constituite, infractori descoperiți) și să se generalizeze experiența pozitivă a unor formațiuni și organe;

conceperea și organizarea activităților cu caracter preventiv ce se întreprind de către organele de poliție independent sau în colaborare cu alte organe;

completarea unor statistici bazate pe date reale din care să rezulte:

numărul total de țigani și numărul de obârșii;

numărul familiilor – număr de copii/familie;

numărul țiganilor pe categorii de vârstă;

apți – inapți;

încadrați – fără ocupație;

cu antecedente penale;

multirecidiviști;

aportul țiganilor la volumul stării infracționale (în cauzele cu autori descoperiți).

întocmirea unor sinteze privind eficiența măsurilor întreprinse (ca rezultat al analizării a ceea ce a fost bun sau rău, ceea ce a fost eficient sau nu și cauzele slabei eficiențe). Aceste sinteze trebuie să fie însoțite de propuneri realiste privind alte măsuri ce vor fi luate.

Organizarea muncii informativ-operative pentru combaterea fenomenului infracțional pe linie de țigani, ca de altfel pe toate liniile, nu constituie garanția eficienței acesteia dacă fiecare lucrător nu este convins, nu este pătruns de importanța faptului că fiecare dintre ei constituie o verigă într-un sistem și orice verigă slabă are repercusiuni negative asupra întregului sistem.

4.3.2. Specificul muncii de identificare și supraveghere a rromilor predispuși la violență și delicvență

a. Aproape nu există ofițer din formațiunile informativ-operative care să nu aibă în atenție țigani. Cu toate acestea, sunt introduși numai după criteriul grupurilor ori a familiilor de infractori. Din analiza situației infracționale rezultă cu prisosință faptul că în ultimul țiganii acționează foarte rar singuri. Înainte de a comite infracțiunile, ei se pregătesc, se organizează, de obicei criteriile de grupare fiind cele legate de familii, cartiere sau legături infracționale anterioare (grupuri formate încă din penitenciare). De asemenea s-au perfecționat și în modul de a alege locurile unde să comită infracțiunile, valorile urmărite pentru a fi sustrase și modalitățile de a ascunde sau transporta aceste valori. Astfel, țiganii comit majoritatea infracțiunilor pe raza altor localități decât cele de domiciliu, după o prealabilă recunoaștere a locurilor și a locuințelor victimelor. După comiterea infracțiunilor ascund obiectele sustrase ori unul din ei se desparte de grup, depune banii la bancă, ori trimite valorile prin poștă, astfel că, la sosirea în localitățile de domiciliu, chiar dacă sunt așteptați și controlați nu se găsește nimic.

De aceea se consideră că s-ar obține rezultate mult mai bune dacă ofițerii care lucrează pe linie de țigani ar avea o privire de ansamblu asupra tuturor țiganilor infractori sau predispuși să comită infracțiuni, indiferent dacă aceștia se află în atenția lor ori a altor polițiști. În acest mod s-ar descoperi mult mai ușor legăturile și intențiile infracționiste, punctele slabe (relațiile conflictuale și natura lor) și astfel s-ar putea organiza acțiuni directe ori informativ-operative cu rezultate optime.

b. Situația locurilor care fac obiectul supravegherii pe linie de țigani prezintă de asemenea unele elemente specifice. Astfel, pe linia furturilor prin spargere și chei potrivite – se observă faptul că aceștia se feresc să comită furturi din locuințele unor cetățeni (în mediul rural sau urban) despre care au obținut date că dețin valori mari. În ceea ce privește locurile de valorificare a produselor infracțiunii, aceștia profită de unele imperfecțiuni ale legii sau de tendința unor lucrători de a aplica riguros legea și își plasează obiectele provenite din infracțiuni după o prealabilă amestecare cu alte obiecte provenite din activități aparent legale. Spre exemplificare aproape în fiecare piață, târg sau talcioc există țigani care expun spre vânzare zeci de obiecte de îmbrăcăminte, începând de la obiecte pentru copii până la uniforme militare. Mulți dintre lucrători se limitează în a-i sancționa contravențional, lăsându-i să-și valorifice în continuare produsele. Ei își motivează această atitudine prin imposibilitatea dovedirii provenienței obiectelor, întrucât majoritatea lor, chiar dacă provin din infracțiuni, infracțiunile au fost comise pe raza altor județe, iar victimele nu pot fi chemate de fiecare dată pentru a-și recunoaște eventualele obiecte ce le-au fost furate.

Aceasta este consecința nu numai a abilității țiganilor ci și a unei imperfecțiuni în ceea ce privește schimbul de informații și colaborarea între formațiuni și organe. De asemenea această situație este determinată și de faptul că nu există o evidență a obiectelor sustrase în fiecare caz de furt cu descrierea lor amănunțită, lucrătorii considerând ca nefolositoare o asemenea descriere atâta timp cât nu pot da în urmărire locală sau generală decât obiecte de valoare mare și cu caracteristici precise de individualizare.

Chiar și așa, puținele obiecte care se dau în urmărire, se dau cu multă întârziere, întrucât darea imediată în urmărire și trimiterea comunicării la Institutul de Criminalistică pentru implementarea pe calculator atrage după sine automat înregistrarea cauzei cu autori necunoscuți. Mergând mai departe pe filiera dării în urmărire a obiectelor furate se observă deficiențe în instruirea efectivelor și a surselor de informare, de cele mai multe ori agentul aflând că obiectul dat în urmărire mult timp după ce obiectul fusese vândut poate chiar de către el.

Se cunoaște că fiecare formațiune informativ-operativă își are implementate surse de informare în diverse locuri. Printre aceste surse nu puțini sunt țigani, țigani a căror ocupație principală este cumpărarea și revânzarea obiectelor provenite din infracțiuni. Ei nu vor da informațiile necesare, iar, uneori, chiar vor dezinfoma organele de poliție atunci când cei despre care trebuie să dea informații sunt tot țigani. Există această atitudine fie datorită legăturilor infracționale ce s-au stabilit ori se stabilesc între ei sau legăturilor familiale – fie, pur și simplu, datorită fricii, știindu-se spiritul răzbunător care se manifestă la această etnie.

De aceea se acordă o mare atenție verificării periodice a acestor surse, căci de multe ori astfel de verificări făcute minuțios se soldează cu descoperirea unor grupuri infracționiste ai căror principali animatori erau chiar agenții poliției.

În ceea ce privește locurile frecventate de țigani – în afară de cele enumerate mai sus se mai menționează locurile unde se organizează jocuri de noroc, anumite cârciumi rău famate din cartierele țigănești și cele unde se organizează nunți și botezuri.

În aceste locuri se discută de obicei despre infracțiunile comise și se pune la cale săvârșirea altora. O sursă plasată în aceste locuri poate furniza informații deosebit de prețioase pe linia descoperirii unor infracțiuni consumate.

4.3.3. Specificul activității de culegere a informațiilor pentru protejarea mediilor țigănești

În subcapitolele precedente s-au făcut câteva referiri la particularitățile muncii cu agentura în rândul țiganilor accentuând mai ales pe aspectele negative.

S-au reliefat asemenea aspecte nu cu intenția de a trage concluzia că munca de culegere a informațiilor pe această linie ar fi contraindicată sau greu de realizat, ci pentru a atrage atenția asupra dificultăților acestei activități, dificultăți care, dacă sunt depășite, oferă mari satisfacții fiecărui lucrător chiar pe linia prevenirii.

Cunoașterea amănunțită și permanentă a situației rromilor din raza de competență presupune în primul rând, cunoașterea locurilor și mediilor de interes operativ frecventate de aceștia.

În acest scop, la nivelul fiecărei localități ocupate de rromi trebuie să se cunoască în permanență:

cartierele și străzile locuite de țigani;

zonele și complexele comerciale;

piețele, târgurile și talciocurile;

gările și autogările;

locurile unde se adună țiganii lăutari (liberi profesioniști) pentru a da probă și arvunirea unor nunți, botezuri etc.;

complexe turistice;

bănci, unități CEC, case de schimb valutar și case de amanet.

Mediile de interes operativ sunt determinate, în principal, de modul de viață al rromilor (nomazi, seminomazi și de vatră).

Ofițerii care se ocupă de această linie trebuie să fie buni cunoscători ai țiganilor, a modului lor de viață și chiar a limbii acestora. De asemenea aceștia trebuie să cunoască fiecare familie în parte (număr, relații, ocupații, intenții, etc.), fiecare țigan cu antecedente și legăturile sale, fiind necesar să acorde o atenție deosebită descoperirii stărilor conflictuale existente între țigani sau între țigani și români. Această situație oferă prilejul obținerii unor date în legătură cu unele persoane care au comis infracțiuni și șanse certe de descoperire a făptuitorilor.

Această situație oferă prilejul obținerii unor date, în legătură cu unele persoane care au comis infracțiuni și șanse certe de descoperire a făptuitorilor, coroborat și cu înființarea (realizarea) și păstrarea la zi a unor categorii de evidențe care să permită o cunoaștere profundă despre:

grupările în anumite locuri, zone, cartiere;

modul de viață, mijloacele de existență, preocupările, obiceiurile persoanelor ori grupărilor din care fac parte;

elementele foste condamnate;

copii neșcolarizați;

tineri cu înclinații spre violență;

relațiile dintre persoanele grupului și dintre grupurile de rromi, inclusiv cu cele din alte localități și județe;

stările conflictuale existente și natura acestora.

La nivel de familie de rromi, datele ce trebuie cunoscute se referă, în general, la:

numărul membrilor de familie (nume și prenume, data nașterii, inclusiv porecla);

dacă sunt căsătoriți ori trăiesc în concubinaj (cine sunt soții, concubinii);

rudele apropiate și îndepărtate, cele prin alianță și prietenii;

dacă posedă autoturisme (marcă, culoare, număr de înmatriculare și cine le conduce);

dacă au permis de conducere;

dacă au comis infracțiuni în alte țări.

Se știe că țiganii caută să studieze și studiază fiecare lucrător de poliție pentru a-i descoperi unele slăbiciuni, pentru a-i cultiva aceste slăbiciuni și a le exploata în folosul lor. Atunci când lucrătorul se impune prin cinste, corectitudine, curaj, inteligență și probitate profesională (țiganii nereușind să-i găsească nici o slăbiciune) el se va bucura de respect și în același timp țiganilor le va fi teamă de el. La asemenea lucrători vor apela țiganii pentru rezolvarea unor situații conflictuale deosebite și în același timp le vor furniza informațiile cele mai prețioase.

Atât lucrătorul ce acționează pe linie de țigani cât și ceilalți lucrători ai formațiunii sau organului de poliție, trebuie să facă totul pentru a insufla respect față de lege și față de organele chemate să o aplice.

O a doua particularitate a supravegherii mediilor țigănești se referă la originea și antecedentele persoanelor recrutate ca surse de informare. Pentru supravegherea infractorilor rromi se pot recruta atât rromi cât și români. Cu privire la sursele provenite din rândul rromilor, se menționează că foarte puține sunt fără antecedente penale și dintre acestea și mai puține sunt cu adevărat recrutate pe bază de consimțământ voluntar.

Majoritatea rromilor, cu sau fără antecedente penale, sunt recrutați pe bază de material compromițător, mulți dintre cei care „s-au oferit să colaboreze” cu organele de poliție având ca motiv existența unui asemenea material (activitate infracțională anterioară, prezentă sau viitoare). Este vorba îndeosebi de acei bișnițari sau proprietari de consignații care, oferindu-și serviciile lucrătorilor de poliție, speră (și de multe ori reușesc) ca sub acest paravan să desfășoare activități ilegale (contravenționale sau chiar penale).

Alegerea candidaților în vederea recrutării lor ca agenți constituie (pentru ofițerii formațiunilor judiciare care lucrează în problema țiganilor) un moment deosebit, fiindcă, tocmai de o asemenea alegere depinde viitorul desfășurării muncii de informații.

În cazul țiganilor nomazi nu se poate vorbi de alegerea unor candidați în vederea recrutării lor ca surse de informare, așa cum se cunoaște cu privire la procesul recrutării agenților, deoarece asemenea persoane, care duc permanent o viață de nomadism, nu prezintă încredere pentru conspirarea muncii informative, nu au posibilitatea de pătrundere și informare, știut fiind faptul că șatrele de nomazi nu se înțeleg cu membrii acestor șatre, nu au încredere în ei.

În cazul țiganilor nomazi se pot recruta agenți numai în interiorul aceleiași șatre cu condiția ca să existe între membrii grupului neînțelegeri pentru împărțirea unor bunuri, în materie de căsătorie, etc. În toate cazurile agenții trebuie să fie recrutați pe bază de material compromițător și numai pentru perioade scurte de timp (cauze concrete).

Este știut faptul că asemenea șatre de nomazi, pe timpul sezonului rece rămân pentru iernat la marginea unor localități rurale, această staționare durând câteva luni de zile. În asemenea condiții ofițerii de poliție investigații criminale și șefii de posturi care au cauze în lucru cu moduri de operare specifice țiganilor nomazi pot să recruteze agenți, ținând cont de recomandările de mai sus.

Candidații aleși pentru a da informații într-o perioadă scurtă de timp și pentru a rezolva o anume cauză trebuie să fie verificați cu multă operativitate.

Supravegherea și protejarea țiganilor seminomazi se poate realiza deoarece au un domiciliu stabil și o mare parte a anului stau în localitățile lor de domiciliu.

Recrutarea țiganilor seminomazi ca agenți este foarte indicată, întrucât asemenea persoane pot culege informații și pe raza mai multor județe, pot pătrunde în intimitatea unor grupuri de țigani cu care vin în contact, uneori având relații chiar și cu țiganii nomazi. De asemenea, ei dau cu predilecție informații despre infractorii români sau străini cu care vin în contact.

În procesul verificărilor candidaților din rândul rromilor seminomazi nu există greutăți deosebite – se poate stabili cu certitudine dacă candidatul este cunoscut cu antecedente penale, dacă are posibilități de pătrundere și informare, etc.

În ceea ce privește alegerea candidaților din obârșia rromilor de vatră (stabili) nu mai poate fi vorba de probleme deosebite, acești candidați trebuie aleși conform ordinelor în vigoare cu condiția ca ei să aibă posibilități de informare.

Din rândul rromilor de vatră se impune să fie aleși candidații care să fie recrutați ca agenți pentru acoperirea unor locuri frecventate de infractori țigani ca: târguri, bâlciuri, piețe, oboare, magazine, străzi aglomerate, stații CFR, etc, precum și unele cauze concrete.

a. Recrutarea propriu-zisă a informatorilor ce provin din rândul rromilor

Datorită faptului că rromii, în general, au un nivel cultural scăzut, trăiesc în cadrul unor relații sociale simple, etc, nu se poate vorbi decât cu unele excepții de recrutarea agenților pe baza consimțământului voluntar.

Este indicată recrutarea unor asemenea agenți pe bază de material compromițător, dar numai cel de natură infracțională fiindcă, dacă materialul este de altă natură, există convingerea că pot fi determinați asemenea candidați să accepte colaborarea cu poliția ori dacă o acceptă fac acest lucru formal.

Sunt cunoscute multe cazuri când agenții recrutați chiar pe baza materialului compromițător au comis infracțiuni, au jucat un rol dublu, iar unii din aceștia imediat după plecarea din sediul poliției – imediat după recrutare – au trădat, anunțând pe cei care urmau să-i încadreze informativ despre sarcinile trasate de poliție.

Din cele relatate se desprinde cu multă prisosință că procesul recrutării reprezintă o etapă foarte grea, că de felul cum se exploatează materialul cules în timpul verificării, candidatul acceptă sau nu să colaboreze.

Recrutarea agenților din rândul rromilor pe baza materialului compromițător va avea loc la sediul poliției și va decurge ca orice recrutare obișnuită, adică sub forma unei cercetări care, în final, prin crearea momentului psihologic, să determine pe candidat să accepte colaborarea, în caz de refuz, pe baza materialului existent urmând a fi trimis în judecată.

b. Instruirea, educarea și dirijarea informatorilor ce provin din rândul rromilor:

Instruirea și dirijarea agenților trebuie să se facă cu respectarea strictă a principiului muncii informative îndeosebi cel al conspirativității, întrucât în acest mediu apare mai frecvent pericolul deconspirării, având în vedere cercul de persoane cu care vin în contact, și gradul ridicat de suspiciune de care dau dovadă.

Instruirea presupune o muncă grea și anevoioasă pentru că agenții proveniți din rândul țiganilor se conving foarte greu de justețea unor măsuri întreprinse de noi împotriva altor rromi.

Pentru a cunoaște în permanență mișcarea și activitățile ilicite ale rromilor ce fac obiectul supravegherii, agenții trebuie să fie instruiți și dirijați pentru supravegherea directă a suspecților și în acest fel se înlătură posibilitatea deplasării nejustificate a acestora și necunoașterea activității ilicite care se desfășoară pe raza altor localități.

Poliția trebuie să întreprindă controale frecvente acolo unde rromii sunt grupați, prin aceste acțiuni prevenindu-se comiterea de infracțiuni, totodată reușindu-se descoperirea persoanelor urmărite, obiectelor furate, etc, și plecând de la aceste situații se soluționează multe infracțiuni ce sunt în evidență cu autori necunoscuți.

Poliția investigații criminale trebuie să cunoască locurile favorabile comiterii de infracțiuni care sunt frecventate de rromi și să recruteze agenți în aceste locuri (piețe, bâlciuri, târguri, gări, etc), care să fie capabili să informeze despre tot ceea ce se întâmplă în aceste locuri.

4.4. COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ÎN RÂNDUL ȚIGANILOR

Măsurile și acțiunile cu caracter represiv urmăresc atât protejarea întregii comunități împotriva activităților ilicite indiferent de cine sunt săvârșite, cât și ocrotirea membrilor etniei însăși, cunoscându-se frecventele conflicte între diferitele grupări de țigani.

În proiectarea și inițierea măsurilor și acțiunilor de combatere se pleacă de la concluzia, reieșită din practică, asupra necesității îmbinării optime a activităților preventive cu cele represive.

Recrudescența criminalității în rândul țiganilor, mai ales după intrarea în vigoare a acordului Româno-German (noiembrie 1992) când în țară au sosit (expulzați) numeroși infractori țigani din Europa Occidentală, a determinat conducerea Inspectoratului General al Poliției să adopte „Planul de măsuri privind combaterea cu fermitate a infracțiunilor săvârșite de țigani împotriva vieții, integrității, sănătății și avutului persoanei”. În esență acest plan conține o serie de măsuri organizatorice cu caracter general și măsuri specifice menite să conducă la stoparea ascensiunii criminalității în rândul țiganilor și la reinstaurarea climatului de siguranță și securitate pentru comunitate.

Principalele măsuri specifice:

– reînființarea liniei de muncă „ȚIGANI” în cadrul Direcției de Investigații Criminale și formațiunilor corespondente de la unitățile teritoriale și încadrarea cu ofițeri bine pregătiți profesional, cu aptitudini și posibilități de penetrare în acest mediu, de apropiere și atragere la colaborare a unor membri ai etniei;

– identificarea, luarea în atenție și supravegherea calificată a țiganilor infractori, în special a celor condamnați pentru infracțiuni cu violență, care au săvârșit ori intenționează să săvârșească infracțiuni în localitățile de domiciliu ori în alte județe;

– cunoașterea exactă a numărului și situației țiganilor din fiecare localitate, indiferent dacă aceștia locuiesc cu sau fără forme legale și luarea măsurilor ce se impun;

– asigurarea cunoașterii stărilor conflictuale latente existente între grupările de țigani ori între aceștia și populația majoritară și luarea unor măsuri de detensionare a acestora;

– identificarea firmelor particulare ale țiganilor ori controlate de aceștia și luarea măsurilor legale de retragere a autorizării și de aplicare cu fermitate a prevederilor legilor. Trebuie avute în vedere acele firme care constituie, așa cum am precizat, „canale subterane” de valorificare a bunurilor provenite din infracțiuni;

– combaterea cu fermitate a comerțului neautorizat (în special în locurile aglomerate) și a celor care practică jocuri de noroc fără a poseda licență din partea Comisiei de avizare, atestare și coordonare a jocurilor de noroc, singura abilitată să elibereze asemenea documente;

– intensificarea activităților de identificare, căutare și prindere a țiganilor care au săvârșit infracțiuni ori se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei;

– organizarea unui sistem eficace pentru realizarea unui schimb operativ de informații în vederea documentării întregii activități infracționale a țiganilor împotriva cărora s-a început urmărirea penală ori pentru prinderea acestora în flagrant atunci când acționează în alte localități;

– folosirea cu fermitate a tuturor mijloacelor din dotare împotriva țiganilor cunoscuți ca recidiviști, recalcitranți ori care se manifestă violent în momentul comiterii unor infracțiuni, ultragiază polițiștii ori nu se supun somațiilor;

– fotografierea și amprentarea tuturor țiganilor existenți în supraveghere, întocmirea și actualizarea albumelor cu fotografiile infractorilor țigani, acordându-se atenție grupurilor de țigani care se deplasează în alte localități în scopul de a săvârși infracțiuni.

În concluzie, precizez că fiecare șef de poliție și fiecare ofițer sau agent, în raport de domeniul în care acționează și de dinamica fenomenului infracțional, are obligația să aleagă și să execute cu profesionalism toate activitățile cu caracter preventiv și represiv pentru ca legea să fie respectată de către toți, indiferent de apartenența lor rasială, națională, religioasă etc.

CAPITOLUL V – ROLUL POLIȚIEI ÎN MEDIEREA CONFLICTELOR DINTRE POPULAȚIA MAJORITARĂ ȘI RROMI

Tendința de a opune ireductibil grupurile etnice, recursul la istorie ca argument al revanșei sau postularea intoleranței ca virtute sunt pericole majore care stau, în egală măsură, atât în fața minorităților etnice, cât și a majorității.

Efortul Comunității Internaționale de a ține sub control tensiunile interetnice și de a constitui un cadru legal, care să asigure, atât pentru minoritari, cât și pentru majoritari, utilizarea integrală a drepturilor omului, este răspunsul cel mai pertinent la provocările din acest domeniu.

În ultimii cinci ani, în Europa, nici o minoritate nu s-a bucurat de o asemenea atenție ca cea a țiganilor (zeci de recomandări, convenții, acorduri, propuneri etc.) pentru că nici o altă minoritate nu a creat atâtea probleme pe întregul continent.

Din această cauză (comportamentul eminamente antisocial, deviant), țiganii Europei sunt persecutați de oricine, dar nu în ultimul rând de ei înșiși, care prin atitudinea lor se autoexclud din societate.

Mass-media oferă numeroase exemple de manifestări rasiste și xenofobe împotriva țiganilor care, tocmai în țările cu cele mai avansate și democratice legislații, îmbracă adesea forme deosebit de violente.

În țara noastră, atât autoritățile, cât și comunitatea, percep mai exact fenomenul, existând semnale care exclud ipoteza incriminării în bloc a etniei rromilor și numai acolo unde oamenii se cunosc între ei (mediul rural) au fost posibile izbucniri violente ale majoritarilor, dar orientate selectiv împotriva rromilor infractori.

Modul de viață tradițional al rromilor conține o serie de elemente care, pe de o parte, au consecințe negative asupra șanselor sociale ale fiecărui individ, iar pe de altă parte, generează tensiuni cu populația majoritară.

În general, datorită condițiilor de viață, cutumelor, respingerii unor valori morale acceptate de restul comunității, rromii se automarginalizează ca o subcultură care se manifestă agresiv, nerecunoscând și încălcând premeditat normele juridice instituționalizate în societate.

În anumite perioade de timp, grupuri de rromi au declanșat numeroase scandaluri publice și conflicte cu tineri din diverse localități – mai ales după anul 1989 – față de care s-au manifestat agresiv, sustrăgându-le prin forță, sume de bani ori bunuri, săvârșind tentative de viol sau chiar violuri care nu au fost reclamate de victime, în urma amenințărilor și violențelor exercitate de rromi. O parte din aceștia s-au manifestat în comunitate ca „stăpâni”, sfidând orice normă de conviețuire socială, iar la încercările persoanelor cu autoritate morală de a-i determina să-și schimbe comportamentul, le-au amenințat sau timorat prin acțiuni violente.

Comportamentul necorespunzător, manifestările agresive față de membrii aceleiași etnii sau ai populației majoritare, precum și acumulările anterioare, au determinat intensitatea și dimensiunile conflictelor în mod diferențiat.

Astfel, începând cu 1990, în localitățile unde conflictul nu a avut ca fundament lezarea directă a vieții și integrității cetățenilor și a avutului lor, a putut fi detensionat cu operativitate sau s-a intervenit prompt, în timp ce situațiile în care vreme îndelungată majoritatea populației a fost nevoită să suporte agresivitatea unor grupuri de rromi s-au aplanat greu.

Relevante în acest sens sunt conflictele din localitățile Hădăreni, jud. Mureș, Ghitfalău, jud. Covasna; Plăieșii de Jos, jud. Harghita; Mihail Kogălniceanu, jud. Constanța; Bolintin, jud. Giurgiu; Oltenița, jud. Călărași; Caracal, jud. Olt; Iași, Craiova și București.

Evenimentele din perioada 1990-1992 se detașează atât prin modul lor de desfășurare și extindere, cât și prin dificultățile pe care le-au întâmpinat forțele de ordine implicate, caracterizându-se prin amploare și intensitate, favorizate atât de contextul socio-economic general, cât și de faptul că procesul de restructurare a instituțiilor statului și a sistemului legislativ era încă în faza incipientă.

Această primă etapă cuprinde conflictele din 15 localități tipice fiind cele din comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța și Bolintin-Ogrezeni, jud. Giurgiu.

După 1995, mediatizarea exacerbată și prezentarea subiectivă -uneori tendențioasă a acestor evenimente, victimizând rromii, au dus la apariția unor reacții de indignare în rândul populației care cunoștea situația reală, trăind alături de aceștia. O mare parte a rromilor a continuat să se manifeste comportamental ca și înainte, în unele cazuri chiar mai violent, sfidând cele mai elementare reguli de conviețuire socială și încălcând flagrant normele de drept.

Și după 1995 au avut loc conflicte între rromi, între aceștia și populația majoritară, dar într-un număr mai redus, violențele îndreptate împotriva acestora având un evident caracter selectiv fără să vizeze etnia, ci anumite persoane sau grupuri, după criterii socio-comportamentale.

Alte conflicte au apărut între grupuri ale aceleiași etnii, reduse din punct de vedere numeric și de mică amploare, determinate de anumite stări preexistente (răzbunare, gelozie, animozități latente, revendicarea unor poziții în cadrul etniei, căsătorii nefinalizate, nerambursarea unor credite etc.).

În această perioadă, implicarea poliției în rezolvarea și soluționarea conflictelor a fost mai operativă și eficientă, urmărind stabilirea răspunderii individuale, în raport cu gradul de vinovăție, reducerea consecințelor conflictelor declanșate, evitarea distrugerii de bunuri și a pierderilor de vieți omenești, intervenind chiar în detensionarea unor stări preconflictuale ce s-ar fi putut solda cu consecințe deosebit de grave.

5.1. CONCEPTE PRIVIND CONFLICTELE INTERETNICE

Amploarea criminalității și crizele economice, ce se resimt periodic în Europa și întreaga lume, ating cote atât de înalte încât afectează profund modul de gândire și acțiune al omului obișnuit, în toate sferele vieții sociale. De multe ori, acest fenomen ia proporțiile unei stări de criză generală, fiind întâlnit atât în localitățile mari, cât și în cele mici, atât în mediul urban, cât și în cel rural.

În asemenea momente apar de regulă și manifestările violente care îmbracă, cel mai adesea, formele rasismului și xenofobiei – ori chiar conflicte sociale.

Cazurile din Europa Occidentală și Centrală mediate cu prisosință prin toată mass-media sunt deja cunoscute.

Sunt cunoscute și conflictele între populația majoritară (români-unguri) și infractori aparținând etniei țiganilor. Este însă o mare diferență în a ataca pe stradă o persoană pentru că este țigan ori a incendia un cămin de azilanți, pentru că este locuit de țigani veniți din Est, și reacția populației majoritare împotriva unor infractori din rândul țiganilor ori împotriva unor familii de țigani ai căror membri sunt în majoritate infractori.

Nu este exclus ca în Occident comunitatea să fi ajuns la concluzia că toți țiganii veniți din Est sunt infractori și de aici reacții fățișe de respingere în bloc a acestei etnii.

În țara noastră atât autoritățile cât și comunitatea percep mai exact fenomenul, existând semnale care exclud ipoteza incriminării în bloc a etniei – țiganilor și numai acolo unde oamenii se cunosc între ei (mediul rural) au fost posibile izbucniri violente ale majoritarilor, dar orientate selectiv împotriva țiganilor infractori.

5.2. PRINCIPALELE CAUZE ȘI CONDIȚII CARE GENEREAZĂ CONFLICTE ÎNTRE POPULAȚIA MAJORITARĂ ȘI ȚIGANI

În majoritatea studiilor și documentelor interne referitoare la situația țiganilor în România, se concluzionează că la originea conflictelor sociale de amploare dintre populația majoritară și țigani, s-au aflat stări tensionale deosebite preexistente declanșării conflictelor, tensiuni create de comportamentul infracțional, deosebit de agresiv și sfidător al unor familii de țigani din zonele respective.

Câteva date statistice privind criminalitatea în 2003 sunt edificatoare:

– 7,4% din infractorii descoperiți sunt țigani, ei reprezintă 1,8% din populație, indicele de creștere fiind +14% față de +7% pentru ceilalți;

– din totalul de 9.293 infractori care au comis infracțiuni cu violență, 2.282 au fost țigani;

– 23% din tâlhării au fost comise de țigani, iar 20,5% din infracțiunile silvice au fost comise tot de aceștia.

Obținerea unor sume mari de bani prin mijloace necinstite dă unora dintre acești infractori posibilitatea să cheltuiască, ostentativ sume imense de bani în diverse ocazii (nunți, botezuri, decese) ori să-i folosească la jocuri de noroc.

Prin practicarea pe scară tot mai mare a infracțiunilor, țiganii au reușit să instaureze în unele localități o stare de teamă, de nesiguranță în rândul populației.

Afișarea disprețului suveran față de lege și de slujitorii ei, manifestările violente, tendința spre parazitism și neîncadrarea într-o activitate utilă au atras, în dese rânduri, atitudini de respingere și ostilitate din partea comunității majoritare, care s-au finalizat în producerea unor conflicte colective grave, cu consecințe dramatice, de nereparat, existând pericolul reeditării lor.

Ca o concluzie personală – tulburările dintre populația majoritară și țigani sunt rezultatul unei combinații nefericite între declinul economic, necunoașterea etniei țiganilor și insensibilității tradiționale a societății față de cei lăsați în stradă, marginalizați.

Acesta este un fenomen care s-a manifestat și în alte țări.

5.3. ACTIVITATEA POLIȚIEI PENTRU MEDIEREA CONFLICTELOR

Plecând de la faptul (stabilit cu certitudine prin cercetări criminologice și sociologice) că românii nu au nimic de împărțit cu țiganii atâta timp cât aceștia din urmă nu-i agresează prin comportamentul lor delincvențial, violent, sarcinile și rolul poliției în direcția aplanării conflictelor pot fi ușor definite. Poliția acționează pe trei direcții principale: prevenirea apariției conflictelor, medierea unor conflicte potențiale (aplanarea și înlăturarea stărilor tensionale) și stingerea conflictelor deja izbucnite și reinstaurarea ordinii publice.

Prevenirea conflictelor între comunitate și țigani se poate realiza de către poliție printr-o activitate intensă de prevenire și combatere a infracțiunilor și a altor fapte antisociale săvârșite de țigani.

Atunci când comunitatea constată că poliția își face datoria și că infractorii, indiferent din rândul căror etnii provin, sunt trași la răspundere, cauzele unui eventual conflict nu mai există și deci nici conflictul nu se va declanșa.

Precizez însă faptul că poliția nu poate, singură, să ajungă la rezultatele dorite, fiind necesară participarea activă, fermă și a altor organe (parchet, instanța de judecată, garda financiară, poliția de frontieră, vamă etc.) și, nu în ultimul rând, a întregii comunități.

5.3.1. Medierea unor conflicte potențiale

În cazul în care apar fisuri în activitatea de prevenire și combatere a criminalității, cel puțin din punct de vedere informațional, poliția trebuie să aibă posibilitatea să cunoască, din timp, apariția unor stări tensionale și să intervină cu operativitate pentru aplanarea acestora.

Trebuie să se cunoască și să existe posibilitatea contactării rapide a țiganilor care au poziții influente în colectivitate.

Predarea de către colectivitate a infractorului (infractorilor) ori prinderea operativă a acestora de către poliție sunt de natură a detensiona situația creată prin săvârșirea unor infracțiuni.

Polițistul trebuie să fie cunoscut și respectat de către comunitate și temut de către infractori. Activitatea sa trebuie să fie fermă dar să nu conducă la isterizarea maselor și la scăparea lor de sub control.

Este benefic pentru derularea ulterioară a evenimentelor ca rezultatul acțiunii să fie dezbătut cu întreaga comunitate pentru a se ajunge la stingerea completă a conflictului.

5.3.2. Stingerea conflictelor și reinstaurarea ordinii publice

În baza experienței acumulate în ultimii cinci ani, nu mai constituie o problemă deosebită pentru poliție.

Grav, pentru reputația poliției, este faptul că stările tensionale nu au fost cunoscute din timp ori că măsurile de mediere nu s-au executat corect sau la timp.

Trebuie cunoscut că fiecare unitate județeană de poliție și-a organizat și instruit forțele de așa manieră, încât să fie capabile să intervină operativ în cazul apariției unor conflicte de amploare între comunitate și țigani ori între diverse clanuri de țigani.

Problemele deosebite intervin atunci când faptele sunt deja consumate (vătămări grave, omoruri, incendieri etc.) și evenimentele se derulează în timpul nopții.

În asemenea situații se poate interveni operativ, dar nu și eficient pentru că, la fața locului, se află și trupe de jandarmi, pompieri și alte forțe, fiind dificil de asigurat o comandă unică și o împărțire judicioasă a sarcinilor.

Din aceste motive pot apărea adesea cazuri de folosire ilegală a armamentului ori de nefolosire a acestuia, urmate de decese într-o tabără sau alta. Există riscul amplificării conflictului prin coalizarea forțelor de intervenție cu masele.

În asemenea situații, se recomandă apelarea la efective suficiente pentru înconjurarea și blocarea zonei de conflict, folosirea unor mijloace de iluminare (proiectoare, rachete etc.) și mijloace sonore prin care să se solicite încetarea oricăror ostilități.

Se încearcă despărțirea părților aflate în conflict prin interpunerea coloanelor de polițiști și jandarmi.

După stingerea conflictului este obligatoriu ca activitățile de înregistrare și cercetare penală să se execute de ofițeri sau agenți cu experiență și pe cât posibil cunoscători ai limbii țigănești.

Nu vor fi omise nici măsurile organizatorice care să asigure reglementarea strictă a accesului în zonă numai a persoanelor care își pot aduce contribuția la soluționarea cazului.

5.4. PROPUNERI PRIVIND CREȘTEREA ROLULUI POLIȚIEI PENTRU PROTEJAREA ETNIEI ȚIGANILOR ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII ȘI DELINCVENȚEI

Poliția, de regulă, inițiază propuneri, inclusiv de ordin legislativ, pentru a crește eficiența activității de prevenire și combatere a criminalității. Deși orice propunere făcută la diverse nivele, privește direct sau indirect și activitatea de protejare a etniei țiganilor, nu îmi pot permite și nici nu este intenția mea să prezint zecile și sutele de propuneri și recomandări făcute pe plan intern sau internațional de diverse autorități, de poliție, de alte organisme și chiar de reprezentanți ai țiganilor pentru îmbunătățirea soartei acestora, în vederea unei mai bune integrări în comunitate. Nu sunt nici de acord cu părerile unor specialiști occidentali care afirmă că „orice efort de integrare a țiganilor este zadarnic” și nici cu afirmația tranșantă a domnului R. Zoelick – fost subsecretar de stat în administrația Bush: „Sistemul nostru politic este bazat pe drepturile individului. Vrând să protejezi minoritățile, riști să îngheți diferențele și să încremenești societatea”.

Guvernul României și inclusiv poliția îmbrățișează și susține orice propuneri indiferent de unde vin, dacă vizează o îmbunătățire a nivelului de viață al țiganilor, dar numai în măsura în care, prin transpunerea lor în practică, nu se încalcă Constituția și celelalte legi.

În multe din subcapitolele acestei lucrări se regăsesc propuneri deosebit de valoroase, dar a căror punere în aplicare nu depinde nici de poliție și nici de autorități , ci de înșiși membrii acestei etnii.

Este tot atât de adevărat că anumite propuneri vizează obținerea unor privilegii pentru membrii etniei, altele nu sunt realizabile având în vedere condițiile socio-economice existente la ora actuală. De asemenea, în formularea unor propuneri nu se ține cont de faptul că și alte pături sociale, poate chiar mai defavorizate de soartă, au nevoie la ora actuală de sprijin și protecție.

Propunerile pe care le avansez, le susțin și care constituie și concluzii la această lucrare sunt:

1. Asigurarea instruirii temeinice a tuturor polițiștilor (ofițeri sau agenți) în domeniul specific al prevenirii și combaterii criminalității în rândul țiganilor și al medierii conflictelor sociale între comunitate și țigani.

2. Susținerea, prin orice mijloace, a necesității ca țiganii să fie școlarizați chiar și în limba țigănească.

Pentru școlarizarea țiganilor sunt indicate chiar eforturi materiale și financiare din partea politiei întrucât:

– cultura este un factor de scădere a criminalității și să respecte valorile umane, omul cu drepturile și libertățile sale;

– predarea unei discipline în limba țigănească, inclusiv a celor care țin de educația civică și pregătirea juridică conduce la o mai sigură receptare a informației, a mesajului;

– existând țigani bine școlarizați, putem recruta și forma din rândul lor polițiști de valoare deosebită, atât pe linia descoperirii infractorilor, dar mai ales în direcția medierii conflictelor și influențării pozitive a membrilor etniei. În S.U.A. există numeroși polițiști din rândul negrilor care sunt renumiți pentru profesionalismul, cinstea și corectitudinea lor;

– școlarizarea masivă, în sensul dorit de societate, va conduce și la ocuparea de către țigani a unor funcții de stat (primari, judecători, procurori, sociologi etc.) care vor putea influența integrarea mai rapidă a etniei în societate.

Nu-i suficient să avem țigani bogați, ci țigani îmbogățiți prin muncă cinstită, pentru că numai aceștia vor aprecia munca și eforturile spre mai bine ale întregii comunități.

3. Îmbunătățirea activității de supraveghere și urmărire a țiganilor infractori.

Măsurile ordonate la nivelul Ministerului Administrației și Internelor și Inspectoratului General al Poliției demonstrează că, la ora actuală, nu numai că nu se cunoaște situația exactă a țiganilor, dar nici chiar a țiganilor infractori sau potențiali infractori. De asemenea, nu se știe nici câți dintre țigani infractori se află în țară și câți în străinătate.

Aceste deficiențe se repercutează negativ în activitatea de urmărire a infractorilor și de probare a vinovăției acestora (albumele foto conțin fotografii ce nu pot fi folosite în activitatea de identificare, nu există fișe dactiloscopice decadactilare și monodactilare pentru toți țiganii infractori sau potențiali infractori, nu se cunoaște mișcarea infractorilor voiajori și nici nu se pot furniza datele necesare atunci când este nevoie de punerea infractorilor în urmărire locală, generală sau internațională).

În spiritul Convențiilor și acordurilor internaționale, inclusiv al principiilor de organizare și funcționare a INTERPOL-ului, propun inițierea unor măsuri de extindere a supravegherii și urmăririi infractorilor țigani și pe teritoriul celorlalte țări unde aveau informații că vor să se îmbogățească prin infracțiuni.

În absența unei legislații adecvate pe linia combaterii crimei organizate, informațiile și mijloacele de probă pe care le oferim polițiștilor din statele occidentale ne pot ajuta să „scăpăm” pentru mulți ani ori pentru totdeauna de cei mai periculoși infractori (nu numai din rândul țiganilor), altfel, mai devreme sau mai târziu, ne vor fi remiși (expulzați) ori vor reveni din proprie inițiativă, dar cu o „experiență” mult mai bogată în ceea ce privește căile și posibilitățile de a săvârși infracțiuni și a nu fi prinși de autorități.

4. Constituirea unei evidențe alfabetice a infractorilor sau a țiganilor potențiali infractori după porecle (zis-uri).

În majoritatea lor, datele și informațiile furnizate poliției fac referire la infractori sau potențiali infractori cărora nu li se cunosc decât poreclele (zis-urile) sau „din familia a cărui bulibașă fac parte”.

Informațiile conțin, de regulă, aceste caracteristici de identificare (porecle, zis-uri) pentru că în convorbirile purtate în interiorul grupului sau despre persoanele din grup se folosesc aproape în exclusivitate aceste apelative și nu numele reale.

Dacă, la nivelul întregii țări, ar exista computere și terminale la fiecare organ de poliție și în aceste computere ar fi implementate toate datele de identificare ale infractorilor, s-ar putea identifica cu ușurință suspectul la care face referire informația, plecând și de la porecla (zis-ul) acestuia.

În absența unei dotări tehnice suficiente trebuie să apelăm și la o asemenea evidență.

S-ar putea invoca faptul că mulți infractori au aceeași poreclă (zis), dar suplimentul de informații privind semnalmentele, semnele particulare, zona din care provine sau mediul din care face parte poate conduce ușor la identificarea celui în cauză.

Este de remarcat și faptul că aceste porecle (zis-uri), fiind alese în funcție de anumite deficiențe sau caracteristici fizice și psihice ori comportamentale, se păstrează pentru toată viața.

5. Constituirea unor echipe de prindere în flagrant care să acționeze pe raza altor județe pentru prinderea în flagrant a „tâlharilor și escrocilor pe șosele”.

În capitolele anterioare am prezentat ca mod de operare specific țigănesc solicitarea ajutorului pentru remedierea defecțiunilor la autovehicule sau pentru obținerea de benzină (motorină), automobiliștii care fac imprudența să oprească fiind escrocați sau chiar tâlhăriți de către țigani.

Alți țigani, mai ales în timpul nopții, pun în afara localităților obstacole în șosea ori cuie sudate sub formă de arici pentru a-i obliga pe automobiliști să oprească, după care îi tâlhăresc.

Tot din rândul țiganilor provine și majoritatea infractorilor care îi tâlhăresc pe automobiliștii sau chiar conducătorii de autotrenuri (români sau străini), care parchează pentru odihnă pe timpul nopții în afara localităților.

Întrucât, cel mai adesea, țiganii sunt organizați în grup, au la dispoziție cel puțin două autovehicule și folosesc aparate de emisie-recepție pentru a sesiza apariția în zonă a polițiștilor pe care îi cunosc (uneori îi urmăresc pe polițiștii locali, să știe în permanență unde se află), susțin propunerea constituirii unor asemenea echipe și chiar organizarea unor pânde capcană cu autovehicule înmatriculate în alte județe ori cu numere de înmatriculare străine, echipe care să acționeze la solicitarea Inspectoratelor de Poliție Județene ce se confruntă cu asemenea probleme.

ANEXE

SPEȚA Nr. 1

În ziua de 22.03.2004, în urma unor informații primite de la sursa de legătură „Chioru” s-a stabilit că în b-dul Republicii, bl. 4, sc. C, mun. Roman, jud. Neamț, se desfășoară activități de prostituție și proxenetism, într-un apartament situat la parter. S-a procedat la efectuarea unor investigații în zonă și s-a stabilit că datele primite se confirmă, la acea adresă locuind 3 tinere care practicau prostituția fiind supravegheate atent de un proxenet pe numele de Olandezu. Trecând la supravegherea atentă a imobilului în cauză s-a putut observa persoane care frecventau adresa respectivă, multe dintre acestea fiind de etnie rromi. Supravegherea operativă a fost îngreunată din cauza faptului că în zonă sunt foarte multe familii de rromi, unii dintre aceștia ocupându-se cu astfel de fapte.

După audierea mai multor clienți, aceștia au recunoscut motivul pentru care au vizitat adresa și anume faptul că au întreținut raporturi sexuale cu unele dintre tinerele aflate în imobil contra unei sume de bani. În administrarea celorlalte probe rezultate în urma efectuării investigațiilor s-a început urmărirea penală împotriva proxenetului Olandezu, ocazie cu care s-a obținut autorizație de percheziție domiciliară de la Judecătoria mun. Roman în vederea realizării flagrantului.

După obținerea autorizației de percheziție domiciliară ofițerii de investigații criminale din Biroului de Investigații Criminale Roman au trecut din nou la supravegherea operativă a imobilului respectiv, ocazie cu care au fost observați că intră în imobil doi posibili clienți.

La scurt timp organele de poliție s-au apropiat de imobilul respectiv unde au descins, clienții respectivi fiind depistați în flagrant în timp ce întrețineau raporturi sexuale cu 2 dintre cele 3 tinere.

Într-o cameră alăturată au fost depistați cealaltă fată împreună cu proxenetul Olandezu.

Toate persoanele depistate au fost conduse la sediul Poliției mun. Roman.

Cele 3 tinere au fost identificate în persoana numitelor:

A.D., fiica lui Ion și Maria, născuta la data de 22.04.1982, în Roman, jud Neamț, cu domiciliul în Roman, str. Rahovei, bl. 3 ap 11;

T.N., fiica lui Costel și Lăcrămioara, născută la data de 24.01.1974 în Roman, jud. Neamț, cu domiciliul în Roman, aleea T. Vladimirescu, bl. 9, ap. 22;

I.S., fiica lui Romulus și Franța, născută la data de 14.08.1985 în comt Secuieni, jud. Neamț, cu domiciliul în com Gâdinți, jud. Neamț, fără forme legale în Roman, str. 1 Mai, nr. 67.

Toate cele 3 fete au fost cercetate în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de prostituție, faptă prevăzută și pedepsită de art. 328 Cod Penal.

În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că pe proxenet îl cheamă R.H., fiul lui Camerun și Sanda, născut la 22.05.1978, în Roman, jud. Neamț, cu domiciliul în Roman, b-dul Republicii, bl. 4, sc. C, ap. 3. Acestuia i s-a întocmit dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism, faptă prevăzută și sancționată de art. 329 Cod penal, fiind cercetat în stare de arest.

SPEȚA Nr. 2

În seara zilei de 22.07.2003, în jurul orelor 21:44, ofițerul de serviciu din cadrul Poliției mun. Roman a primit o sesizare cu privire la faptul că în zona Șantierului 2 Roman din Cartierul Muncitoresc și-a făcut apariția un autoturism marca DACIA 1300, din care au coborât 4 persoane de etnie rromă ce încercau să pătrundă în incinta unității.

La fața locului s-a deplasat o echipă formată din 4 ofițeri din cadrul Biroului Investigații Criminale Roman, ocazie cu care s-a constatat că lacătul de pe poarta pe care se face accesul în unitate era spart, iar poarta era larg deschisă. Pătrunzând în unitate polițiștii au surprins în flagrant un grup de 4 persoane de etnie rromă, în timp ce sustrăgeau conductorii de argint de la 2 macarale și îi încărcau în portbagajul unui autoturism marca DACIA 1300 cu numărul de înmatriculare NT-02-SDB.

Au fost prinși toți cei 4 membrii ai grupului și conduși la sediul poliției. În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că din grupare fac parte:

GURIȚĂ ADRIANI, zis „CUȚITARU, fiul lui Costică și Lăcrămioara, născut la data de 21.05.1980, în mun. Roman, domiciliat în mun. Roman, str. Republicii, nr. 9, jud. Neamț, fără forme legale în mun. Roman, str. 1 Decembrie 1918, nr. 2 jud. Neamț;

MARIN ROMEO, zis „CAMERUN”, fiul lui Petrea și Domnica, născut la data de 10.02.1982, în com. Gâdinți, jud. Neamț, domiciliat în sat Ion Creangă, sat Horia jud Neamț, fără forme legale în Roman, str. Dezrobirii nr. 54;

MARIN COSTEL zis „ARGUS”, fiul lui Petrea și Dominica, născut la data de 30.09.1981, în com. Gâdinți, jud. Neamț, domiciliat în sat Ion Creangă, sat Horia jud Neamț, fără forme legale în Roman, str. Dezrobirii nr. 54;

GHEȚU RAREȘ zis „CRISTOS”, fiul lui Gheorghe și Anișoara, născut la data de 18.07.1978, în Roman, domiciliat în Roman, str. 1 Decembrie 1918, nr.13, jud. Neamț;

Pe numele susnumiților s-au întocmit mandate de arestare. Totodată s-au obținut și mandate de percheziție domiciliară. În urma efectuării perchezițiilor, la domiciliul numitului GHEȚU RAREȘ s-au descoperit mai mulți conductori de argint. S-a stabilit că aceștia provin din furtul comis pe raza orașului Pașcani, jud. Iași la data de 15.04.2003.

Tuturor li s-a întocmit dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 208-209 cod penal.

ANALIZA REZULTATELOR CERCETĂRII

COMUNITATEA RROMILOR DIN ROMAN

ASPECTE SOCIO-ECONOMICE

I. Prezentarea metodologică

În perioada 01-15.10.2003 s-a realizat o cercetare transversală ce a avut ca temă studierea comunităților rromilor din localitatea Roman. Metodologia necesară efectuării cercetării a avut la bază metoda anchetei sociologice, tehnica chestionarului, aplicată prin operatori de teren (care au provenit din rândul membrilor comunității locale a rromilor), iar ca instrument chestionarul (prezentat în ANEXA 1).

Elaborarea instrumentului a avut ca fundament analizele efectuate în cadrul altor cercetări pe aceeași temă, dar și operaționalizarea conceptului de „situație socio-economică”, studiul pilot fiind realizat pe un număr de 30 de subiecți, rezultatele obținute permițând corectarea unor variabile, respectiv itemi (întrebări) din instrumentul cercetării.

Instrumentul a fost construit în colaborare cu experți din cadrul proiectului, pregătirea și instruirea operatorilor de teren fiind realizate la recomandarea specialiștilor de către coordonatorii studiului.

Lotul pe care a fost aplicat chestionarul a cuprins un număr de 328 de subiecți, dintr-un total de 1500 de membrii (declarați) ai comunității etniei de rromi locale și a fost structurat pe următoarele variabile:

DATE FACTUALE

1. Vârsta

2. Sex

3. Stare civilă

4. Studii

5. Acte

6. Numărul membrilor din familia cu care locuiește

7. Numărul minorilor din familia cu care locuiește

8. Zona locuinței / reședinței

9. Zona locului de muncă

10. Religie

11. Zona de proveniență

12. Ocupație

II. Rezultatele cercetării (în procente):

I. Relații sociale

1. În ce relații sunteți cu vecinii dvs:

2. Cine vă ajută cel mai mult dintre?

Pentru cei căsătoriți:

3. Relația cu partenerul dvs. este:

4. Cum ați fost sprijinit în ultimii trei ani de primărie/consiliul local în rezolvarea problemelor dvs.?

5. Considerați că acordarea unor „atenții” vă ajută să rezolvați problemele de la:

6. Sunteți membru într-o asociație a rromilor?

7. În care?

8. Cât de bine vă înțelegeți cu membrii următoarelor comunități locale?

II. SĂNĂTATE

1. Cum apreciați starea actuală de sănătate a dvs. și a familiei?

2. Față de anul trecut starea de sănătate a dvs. o apreciați ca fiind:

3. Câți dintre membrii familiei dvs. au carnet de asigurat medical?

Pentru cei care au copii:

5. Mergeți cu copiii la medicul de familie?

6. În ce lună ați fost ultima oară la medicul de familie/spital?

7. Care a fost atitudinea personalului medical față de dvs.?

8. Credeți că vaccinările preventive sunt necesare și de ce?

9. Cum aflați când trebuie să mergeți la medic pentru vaccinare?

10. Care a fost ultimul vaccin pe care l-ați făcut?

III. SITUAȚIA ECONOMICĂ

1. Dvs sau un membru al familiei dvs. sunteți proprietarul:

Pentru deținătorii de terenuri

2. Care este suprafața terenului?

3. Ați luat terenuri agricole în arendă în ultimii trei ani?

Dacă locuința nu este proprietate personală:

4. Locuința este:

5. Veniturile familiei dvs. provin din:

6. Care este suma medie de bani pe care o obține familia dvs. într-o lună?

7. Venitul lunar al dvs. este de:

8. Vă rugăm să ne spuneți dacă aveți

9. Câte camere are locuința dvs?

III. Concluzii, soluții și propuneri

În urma analizei primare și secundare a rezultatelor cercetării se pot desprinde următoarele concluzii, structurate pe fiecare capitol în parte:

Una din caracteristicile pozitive ale situației rromilor, rezultată din răspunsurile subiecților la întrebările factuale o reprezintă posesia actelor de identitate (peste 92% dintre subiecți având BI/CI), fapt ce permite membrilor participarea la viața socială, economică și politică. Structura familiilor subiecților arată o dominare a familiilor constituite din 3-4 membrii (44,8%), dintre acestea peste jumătate având în componentă 1-2 minori.

Deși 54,3% dintre subiecți au absolvit până la 8 clase, școlarizarea membrilor comunității este redusă datorită numărului mare (peste 27% dintre intervievați) care sunt analfabeți.

I. Relații sociale

În general relațiile sociale ale subiecților pot fi caracterizate ca fiind pozitive, aceștia apreciind că una dintre activitățile cele mai des realizate împreună cu vecinii este cea de petrecere a timpului liber (care presupune o relație stabilă, de amiciție).

Relațiile de întrajutorare sunt mai frecvente între rude, iar cele din interiorul familiilor au fost apreciate de către subiecții căsătoriți într-o proporție majoritară (80%) ca fiind armonioase.

În relaționarea subiecților cu autoritatea locală (primărie, consiliu local) se constată o creștere progresivă a implicării acestor instituții în soluționarea problemelor apărute în perioada 2001-2003, în sensul că în acest an peste 50% dintre cei intervievați au fost sprijiniți prin acordarea unor ajutoare sociale, iar 20% prin rezolvarea altor probleme.

Un alt aspect semnificativ îl constituie faptul că accesul la serviciile publice oferite de autoritățile în drept nu este condiționat de acordarea unor atenții, excepție fiind accesul la serviciile medicale unde subiecții au apreciat în proporție de 20% că oferirea unor asemenea atenții ar putea să le rezolve problemele (atitudine explicabilă și prin mentalitatea colectivă asupra modului de acces la aceste servicii), procent mai redus decât în cadrul altor studii aplicate la nivel reprezentativ național.

Activismul social este prezent la subiecții intervievați, peste 67% dintre aceștia fiind membrii în cadrul unei organizații nonguvernamentale a rromilor, fapt ce le conferă o mai bună cunoaștere a drepturilor lor ca indivizi și membrii ai minorității rroma.

II. Sănătate

Majoritatea subiecților, dar și a membrilor familiilor (soți, copii) au suferit în acest an sau suferă în prezent de cel puțin o boală, constatându-se o creștere a precarității stării de sănătate a acestora. Totodată, se observă o constantă a evoluției stării de sănătate, subiecții apreciind în proporție de 41% că aceeași stare a sănătății (în general proastă) au avut-o și în anul 2002.

Între cele mai frecvente boli întâlnite la subiecți se numără cele cardio-vasculare, ale aparatului respirator (inclusiv TBC), dar și un complex al mai multor tipuri de boli existente simultan, situația fiind identică și în cazul membrilor familiei cu care locuiesc cei intervievați. Perioada medie a bolilor a fost apreciată de subiecți la peste un an, iar costurile tratamentului se situează la nivelul sumei de 500.000 lei lunar.

Un alt aspect important la acest capitol a rezultat din situația asiguraților medicali din rândul membrilor comunității, numărul celor care dețin carnet de asigurat fiind foarte redus, în principal datorită lipsei unui loc de muncă care să-i permită achitarea taxelor pentru sănătate către bugetul statului, dar și datorită lipsei de programe care să permită îmbunătățirea sănătății rromilor și asigurarea accesului acestora la serviciile medicale. Cei care dețin carnet de asigurat medical, dar și cei care au apelat la serviciile cadrelor medicale au apreciat că relația cu acestea a fost bună, medicii fiind receptivi la problemele lor, majoritatea efectuând ultima vizită la un cabinet medical în trimestrul trei al anului 2003.

De asemenea, cadrele medicale se implică în informarea membrilor comunității cu privire la campaniile de vaccinare, subiecții fiind conștientizați de importanta acestora în prevenirea ori combaterea unor boli.

III. Situația economică

Dintre subiecții intervievați, peste 61% dețin o locuință proprietate personală (31, 5% dintre aceștia au în posesie și o suprafață de teren de până la 500m2), restul având o locuință socială primită de la primărie, majoritatea subiecților dețin o locuință formată din două camere (61%) .

Din punct de vedere al dotării locuinței, se constată că în majoritatea lor, subiecții au sub minimul necesar de bunuri de larg consum (televizoare – 52,1%; apă curentă – 35,1%; casetofoane – 8,5%; frigidere – 5,2%; aragazuri – 24,7%; butelii – 21,6%; etc), fapt rezultat din lipsa veniturilor constante decente.

Majoritatea subiecților au un nivel de venituri familial ori individual situat între 500.000-2.000.000 lei, sursele principale de venituri constituindu-le: alocațiile pentru copii (41,2% dintre subiecți), ajutorul social (34,5% dintre subiecți), pensiile (14, 7% dintre subiecți) și salariile (13,4% dintre subiecți).

Concluzii generale:

situația economică a subiecților este preponderent negativă datorită veniturilor mici, a lipsei locurilor de muncă, a școlarizării reduse, dar și numărului mare de membrii din familie care se află în întreținerea subiecților.

Starea sănătății pe ansamblu este negativă, fiind agravată și de costurile greu de suportat ale tratamentelor și numărului redus de subiecți care au asigurare medicală (43%).

Relațiile sociale intragrupale sunt pozitive, dar cele cu instituțiile publice ar trebui să fie eficientizate, existând în prezent premisele necesare realizării unei comunicări pozitive cu administrația locală.

Soluții:

Implementarea unor proiecte în cooperare cu administrația publică locală structurate pe dimensiunile educație, relații sociale, crearea de locuri de muncă; recalificarea forței de muncă;

Realizarea unor seminarii pe teme punctuale care să permită elaborarea de strategii locale pentru îmbunătățirea situației rromilor.

NOTĂ – privind aspecte despre comunitatea

rromilor din municipiul Roman

Din analiza situației operative efectuată de comanda Poliției mun. Roman a rezultat că pe raza de competență locuiesc persoane de etnie rromă, după cum urmează:

pe raza mun. Roman locuiesc cca. 12-13.000 persoane de etnie rromă, din care, 60% ursari, muzicanți și negustori, 40% argintari și căldărari.

pe raza comunelor arondate mun. Roman locuiesc cca. 3.600 persoane de etnie rromă: Oniceni – 800; Valea Ursului – 250, Icușești, – 150, Bâra – 500, Horia – 80, Botești și Văleni – 750-800, Bahna – 960.

Fiind analizată situația operativă pe această linie, a scos în evidență faptul că, rromii care locuiesc pe raza mun. Roman și a comunelor arondate sunt predispui la comiterea de infracțiuni și fapte antisociale datorită faptului că majoritatea dintre ei sunt neșcolarizați, au grad de cultură scăzut, mulți sunt cu antecedente penale, neîncadrați în câmpul muncii, care își realizează mijloacele de existență prin comiterea de infracțiuni.

Existența unui număr mare de infractori de etnie rromă cunoscuți hoți, spărgători, voiajori, care nu desfășoară nici o activitate utilă societății, a necesitat organizarea și executarea unor măsuri polițienești cu caracter preventiv educativ.

De asemenea, infractorii rromi de pe raza noastră de competență au legături infracționale cu alte elemente infractoare de pe raza altor județe de unde vin în mun Roman, sub diferite pretexte, cu scopul de a comite infracțiuni sau de a plasa bunuri provenite din furturi.

BIBLIOGRAFIE

Constituția României;

Codul penal și Codul de procedură penală, editura Juris Argessis, Curtea de Argeș, 2001;

Codul civil român;

Legea 169/2002 – modificatoare unor articole din Codul penal;

Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea poliției române;

Legea nr. 360/2000 privind statutul polițistului;

Legea nr. 61/1991 – încălcarea unor norme de conviețuire socială, ordinii și liniștii publice – publicată în M.O. al României, partea I, nr. 196/27.09.1991, modificată prin Legea 132/28.10.1996 și prin Legea 2/17.01.2000 publicată în M.O. al României, partea I, nr. 16/18.01.2000;

OUG nr. 64/2003 privind organizarea și funcționarea M.A.I.;

Hotărârea de Guvern nr. 17/1993;

Ordinul M.A.I. nr. 0116/2001 pentru metodologia privind organizarea și desfășurarea activităților informativ-operative de către Poliția Română, modificat și completat prin Ordinul M.A.I. nr. 0306/2002;

Instrucțiunile M.A.I nr. S/1060/2000 privind urmărirea și identificarea unor categorii de persoane, cadavre și obiecte;

Instrucțiunile M.A.I nr. S/420/2003 privind cercetarea la fața locului de către unitățile și subunitățile de poliție;

Instrucțiunile inspectoratului de poliție nr. S/120450/2002 privind organizarea activităților de urmărire și supraveghere a infractorilor voiajori;

Planul de măsuri al I.G.P. nr. S/3732/21.12.1994;

Măsuri ce se impun pentru combaterea cu fermitate a infracțiunilor – Raportul nr. 240534/14.09.1999;

Recomandările 1201 și 1203/1993 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei;

Nicolae Năstase și Damian Barbu – Curs de poliție judiciară, vol. II, editura M.A.I., București, 2002;

Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale codului penal românesc, vol. I, Editura Academiei, București, 1972.

Gheorghe Nistoreanu și colaboratorii – Drept penal. Partea specială, Editura Nova, București, 1999;

Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, București 1993;

Aurel Dincu – Curs de criminologie și penalogie; vol I, Editura Pro Arcadia, București, 1991;

Elena și Cătășin Zamfir – Țiganii – îngrijorare și ignorare, Editura. Alternative, 1994

Tudor Amza – Țiganii, o lume a contrastelor; Editura Georgiana, București, 1994

col. Zdreghea Voicu și mr. Butoi Tudor – Investigații psihologice a comportamentului simulat; Editura. MAI, 1991;

Ioan Cibu – Dicționar româno-țigănesc;

Lucian Cherata – Istoria țiganilor; Editura. Z, 1994

C.J. Pop, Șerboianu Calinic – Les tiganes, Editura Payot, Paris, 1930;

Nicolae Iorga – Ancien document de droit roumain, Paris, 1931;

Dimitrie Dan – Țiganii din Bucovina, Cernăuți, 1892;

M. Kalman – Romii și gagii, Editura Vremea, București, 1991;

Gustav le Bon – Psihologia mulțimilor, Editura Anima, 1990;